Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Societatea Junimea a luat fiinta la Iasi in anul 1863, din initiativa unor tineri reintorsi de la
studii din strainatate: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Teodor
Rosetti si a reprezentat cea mai importanta miscare literara romaneasca, prin care se produce in
cultura autohtona o schimbare radicala de mentalitate, se orienteaza gustul estetic catre originalitatea
bine fundamentata.
Curand, prin darul nepotului lui Pogor, completat prin cotizatiile membrilor ei, “Junimea” devine
proprietara unei tipografii care ii permite publicarea, incepand din 1867, a revistei Convorbiri
literare, puse de la inceput sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Aceasta publicatie se va bucura de cel
mai inalt prestigiu in istoria literaturii romane. Ea a impus, inca de la aparitie, o directie noua,
moderna, intregii noastre literaturi, definindu-se prin spiritul ei etic si sentimentul valorii estetice
In prima etapa, “etapa ieseana” (1863, anul intemeierii – 1874, anul in care Titu Maiorescu
se muta la Bucuresti) “Junimea” adopta un program prin care isi stabileste obiectivele ce ii vor
calauzi activitatea:
promovarea valorii estetice si sustinerea principiului autonomiei artei (arta pentru arta);
intrunirea, cu regularitate, in casa lui Vasile Pogor a unui cenaclu literar in cadrul caruia sa se
faca lecturi din opere autohtone, productii originale ale junimistilor, urmate de discutii;
alcatuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la poetii Vacaresti pana la
Vasile Alecsandri;
In a doua etapa (1874-1885), dupa mutarea lui Titu Maiorescu la Bucuresti, sedintele Junimii
se tin la Iasi, cat si la Bucuresti, in locuinta lui Titu Maiorescu. In aceasta perioada, principala
activitate a Junimii a fost lectura operelor originale. Atractia exercitata de cenaclul junimist era atat de
mare, incat veneau sa citeasca multi dintre scriitorii de valoare ai vremii. Astfel, Alecsandri
citeste Fantana Blanduziei, Despot-Voda si Ovidiu, Caragiale O noapte furtunoasa, Eminescu citeste
cele mai multe dintre poeziile sale
Alaturi de ei, la sedintele Societatii Junimea au participat numerosi lingvisti, istorici, savanti din
diferite domenii, discutand problemele majore ale culturii si stiintei.
Prin intreaga ei activitate, Societatea Junimea a fost considerata cel mai de seama cenaclu si
cea mai importanta societate culturala din istoria literaturii romane.
spiritul critic (Junimistii au fost adeptii spiritului critic in cultura, adica ai acelei atitudini care nu
admite decat valoare si doar in urma cercetarii, discutiei si a argumentatiei temeinice)
Sunt cunoscute textele sale de critica literara, de limba sau polemice renumite in volumele de
Critice: „Despre scrierea limbii romane” (1866); „O cercetare critica asupra poeziei noastre de la
1867”; „Limba romana in jurnalele din Austria”(1868); „Asupra poeziei noastre populare”(1868);
„Betia de cuvinte”(1873); „Poeti si critici”(1886); „Oratori, retori si limbuti”(1902), Comediile d-lui
Caragiale, Eminescu si poeziile sale etc.
Studiul cuprinde doua parti. Prima parte se refera la viata poetului, (vizeaza omul “Eminescu”),
introducerea fiind o afirmare a geniului eminescian care ar fi ramas neschimbat indiferent de locul in
care s-ar fi nascut si ar fi trait.
Maiorescu afirma ca Eminescu a fost o personalitate atat de puternica, incat tot ce s-a
petrecut cu el se explica prin firea lui si prea puti prin imprejurarile vietii. Neaga astfel ca Eminescu a
fost sarac cu adevarat, sustinand ca saracia sau bogatia nu-l preocupau, ca toate gandurile sale erau
absorbite de idei. Pesimismul din poezia eminesciana nu este o consecinta a nemultumirii de propria-i
soarta. Eminescu deplangea soarta omenirii in general, conditia omului pe pamant.
Astfel, biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visator, insetat
de cunoastere, dar revoltat si neinteles de societate.
A doua parte cuprinde o analiza a operei acestuia („poeziile lui”). Maiorescu afirma ca poezia lui
Eminescu vainfluenta intreaga lirica romaneasca ulterioara prin limbaj (si-a insusit din poezie populara
o anumita armonie; din cronici, vechea limba a poporului si le-a imbinat intr-o limba personala foarte
expresiva) si imaginile deosebite.
In ceea ce priveste poezia de dragoste, poetul, crede Maiorescu, a vazut in femeie doar copia
imperfecta a unui prototip irealizabil. Idealul a fost cel care i-a influentat atat creatia cat si viata
sentimentala, intre cele doua existand o legatura de netagaduit.
Studiul se incheie cu ultimele versuri din “Luceafarul”, dovada a genialitatii poetului pe care
Maiorescu o afirmase intr-o formulare memorabila: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe
cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului lui si forma limbei nationale , care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire
pana astazi, va fi punctual de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii
romanesti”