JUNIMISMUL

 
Societatea Junimea a luat fiinta la Iasi in anul 1863, din initiativa unor tineri reintorsi de la
studii din strainatate: Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Teodor
Rosetti si a reprezentat cea mai importanta miscare literara romaneasca, prin care se produce in
cultura autohtona o schimbare radicala de mentalitate, se orienteaza gustul estetic catre originalitatea
bine fundamentata.

Curand, prin darul nepotului lui Pogor, completat prin cotizatiile membrilor ei, “Junimea” devine
proprietara unei tipografii care ii permite publicarea, incepand din 1867, a revistei Convorbiri
literare, puse de la inceput sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Aceasta publicatie se va bucura de cel
mai inalt prestigiu in istoria literaturii romane. Ea a impus, inca de la aparitie, o directie noua,
moderna, intregii noastre literaturi, definindu-se prin spiritul ei etic si sentimentul valorii estetice

Activitatea societatii Junimea s-a desfasurat in mai multe etape. 

In prima etapa, “etapa ieseana” (1863, anul intemeierii – 1874, anul in care Titu Maiorescu
se muta la Bucuresti) “Junimea” adopta un program prin care isi stabileste obiectivele ce ii vor
calauzi activitatea:

     orientarea literaturii spre specificul national, deci spre originalitate;

     promovarea valorii estetice si sustinerea principiului autonomiei artei (arta pentru arta);

     organizarea, la Iasi, a unei serii de prelegeri publice (“prelectiuni populare”);

     intrunirea, cu regularitate, in casa lui Vasile Pogor a unui cenaclu literar in cadrul caruia sa se
faca  lecturi din opere autohtone, productii originale ale junimistilor, urmate de discutii;

     achizitionarea unei tipografii, cu ajutorul careia sa se tipareasca manuale scolare, carti de

stiinta si literatura si, mai ales, editii stintifice, ”cu note explicative si index”, ale tuturor
cronicilor si istoriografilor romani;

     abordarea problemelor limbii si ale ortografiei, combatand tendinta latinizanta de promovare

a ortografiei etimologice;

     alcatuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la poetii Vacaresti pana la
Vasile Alecsandri;

     discutarea unor probleme filozofice, juridice si sociale. Se naste astfel un program general al

Junimii, constand in combaterea “directiei de astazi din cultura romana” si afirmarea
necesitatii unei “directii noi”, adica a unor schimbari profunde in toate planurile sociale si
culturale: combaterea formelor fara fond, respingerea elementelor de impostura si
artificialitate rezultate din procesul grabit de import al formelor de civilizatie ccidentale.

Asadar se urmarea: educarea unui public capabil sa distinga valoarea de nonvaloare,

promovarea literaturii originale, unificarea limbii romane literare, combaterea formelor fara fond

 In a doua etapa (1874-1885), dupa mutarea lui Titu Maiorescu la Bucuresti, sedintele Junimii
se tin la Iasi, cat si la Bucuresti, in locuinta lui Titu Maiorescu.  In aceasta perioada, principala
activitate a Junimii a fost lectura operelor originale. Atractia exercitata de cenaclul junimist era atat de
mare, incat veneau sa citeasca multi dintre scriitorii de valoare ai vremii. Astfel, Alecsandri
citeste Fantana Blanduziei, Despot-Voda si Ovidiu, Caragiale O noapte furtunoasa, Eminescu citeste
cele mai multe dintre poeziile sale

Alaturi de ei, la sedintele Societatii Junimea au participat numerosi lingvisti, istorici, savanti din
diferite domenii, discutand problemele majore ale culturii si stiintei.

In a treia etapa (1885 - 1944), activitatea se desfasoara la Bucuresti, dar

se diminueaza , capata caracter universitar si isi pierde din valoare

Prin intreaga ei activitate, Societatea Junimea a fost considerata cel mai de seama cenaclu si
cea mai importanta societate culturala din istoria literaturii romane.

Trasaturile junimismului, sintetizate de Tudor Vianu, au fost urmatoarele: 

inclinatia spre filozofie, stiinta si literatura, spiritul oratoric (Junimea a dezaprobat modul de a

vorbi in public al generatiei anterioare, care contribuia la crearea unei frazeologii demagogice,
discursuri bombastice, greu de inteles, care nu spuneau nimic concret. Cuvantarile junimistilor se
caracterizeaza printr-un sever control al expresiei, rigurozitate, claritate, concizie, corectitudine.), 

clasicismul (Junimistii au incurajat promovarea literaturii clasice, intelegand prin aceasta atat

literatura ce apartinea curentului clasicism propriu-zis, cat si operele ce intruneau prin valoarea lor
artistica elementele clasice.),  

ironia(Junimistii cultivau umorul si ironia. Ei aveau convingerea ca nu se poate construi nimic pe o

baza noua fara a distruge mai intai, cu ajutorul ironiei, prejudecatile si ideile gresite.), 

spiritul critic (Junimistii au fost adeptii spiritului critic in cultura, adica ai acelei atitudini care nu
admite decat valoare si doar in urma cercetarii, discutiei si a argumentatiei temeinice)

 TITU  MAIORESCU a fost cel mai de seama reprezentant al “Junimii”, om politic,

om de cultura si porfesoru universitar, dar mai ales unul dintre cei mai mari critici literari din istoria
literaturii romane pentru ca, asa cum aprecia Nicolae Iorga, „Prin Titu Maiorescu ia fiinta intaia critica
romaneasca. Ea a fost patrunzatoare, senina, insufletita de iubirea frumosului, luminata de principii
filozofice generale. Aici adevarul, frumosul stateau in scaun de piatra ca zeii…”.

Sunt cunoscute textele sale de critica literara, de limba sau polemice renumite in volumele de
Critice: „Despre scrierea limbii romane” (1866); „O cercetare critica asupra poeziei noastre de la
1867”; „Limba romana in jurnalele din Austria”(1868); „Asupra poeziei noastre populare”(1868);
„Betia de cuvinte”(1873); „Poeti si critici”(1886); „Oratori, retori si limbuti”(1902), Comediile d-lui
Caragiale, Eminescu si poeziile sale etc.

Articolul Eminescu si poeziile lui prezinta un punct de vedere critic asupra lui Eminescu si a

operei sale.

Studiul cuprinde doua parti. Prima parte se refera la viata poetului, (vizeaza omul “Eminescu”),
introducerea fiind o afirmare a geniului eminescian care ar fi ramas neschimbat indiferent de locul in
care s-ar fi nascut si ar fi trait.

Maiorescu incepe prin a raspunde la o intrebare ce, se pare, preocupa pe contemporani: Care

a fost personalitatea poetului? Prezinta cateva date din biografia lui Eminescu, aratand ca acesta s-a
nascut la Botosani, a studiat la Cernauti, Viena si Berlin, a fost inspector scolar, bibliotecar; a murit in
1889 si contureaza portretul spiritual al lui Eminescu surprinzand trasaturi precum: inteligenta,
memoria extraordinara (capacitatea de a retine un volum imens de cunostinte), cultura exceptionala
(cunoscator al filosofiei, al credintelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de
cunoastere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile stiintifice, economice, filosofice
etc.), modestia (refuzul premiilor si al gloriei; simplitatea pe care o dovedeste in discutia
cu regina Romaniei, Carmen Sylva), pesimismul schopenhauerian si dezordinea romantica nativa.

Maiorescu afirma ca Eminescu a fost o personalitate atat de puternica, incat tot ce s-a
petrecut cu el se explica prin firea lui si prea puti prin imprejurarile vietii. Neaga astfel ca Eminescu a
fost sarac cu adevarat, sustinand ca saracia sau bogatia nu-l preocupau, ca toate gandurile sale erau
absorbite de idei. Pesimismul din poezia eminesciana nu este o consecinta a nemultumirii de propria-i
soarta. Eminescu deplangea soarta omenirii in general, conditia omului pe pamant.

Astfel, biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visator, insetat
de cunoastere, dar revoltat si neinteles de societate.

A doua parte cuprinde o analiza a operei acestuia („poeziile lui”). Maiorescu afirma ca poezia lui
Eminescu vainfluenta intreaga lirica romaneasca ulterioara prin limbaj (si-a insusit din poezie populara
o anumita armonie; din cronici, vechea limba a poporului si le-a imbinat intr-o limba personala foarte
expresiva) si imaginile deosebite.

In ceea ce priveste poezia de dragoste, poetul, crede Maiorescu, a vazut in femeie doar copia
imperfecta a unui prototip irealizabil. Idealul a fost cel care i-a influentat atat creatia cat si viata
sentimentala, intre cele doua existand o legatura de netagaduit.

Studiul se incheie cu ultimele versuri din “Luceafarul”, dovada a genialitatii poetului pe care
Maiorescu o afirmase intr-o formulare memorabila: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe
cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile
geniului lui si forma limbei nationale , care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire
pana astazi, va fi punctual de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii
romanesti”

Astfel, intuitia sa deosebita l-a determinat sa recunoasca, inainte ca nimeni altcineva sa fi

banuit, geniul eminescian, dar si genialitatea celorlalti mari clasici ai literaturii romane, Creanga,
Slavici, Caragiale.