faptului că în lumea noastră s-a pierdut sensul relaţiilor
interpersonale. Altădată, omul avea ocazia să vorbească îndelung
Credinţă şi psihologie
- Ce înseamnă să devii expert în „psihologia credinţei” -
„Brutalitatea unor oameni
din lumea credinţei mă înspăimântă"
Anselm Grün
1. Psihoterapia pastorală: o responsabilitate
contemporană ignorată
Lucrarea de „îngrijire a sufletului” reclamă astăzi, din ce
în ce mai mult, competenţe în psihologie. Se pare chiar că în
lumea contemporană psihologia îşi asumă o sarcină care revenea
în trecut exclusiv teologiei şi pastoralei Bisericii. Acest fapt
trădează o anumită incapacitate a Bisericii de a propune omului
contemporan un ajutor real, consistent, într-un mod inteligibil,
conform exigenţelor sale.
Biserica contemporană şi-a pierdut multe din competenţele
din domeniul pastoraţiei pe care le deţinea în trecut, când era o
instituţie „fără concurent” în tratarea suferinţelor oamenilor. Ea s-a
îngrijit tot mai puţin de sufletul individual, deoarece n-a mai
reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un
mod adecvat, în consonanţă cu evoluţia realităţilor istorice.
Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor
deşertului care, pe vremea lor, erau adevăraţi terapeuţi şi călăuze
etalon pentru semeni.
În Statele Unite şi în Lumea Occidentală, astăzi,
consultarea psihoterapeutului personal a devenit un fapt la
ordinea zilei. Fie că este vorba de o practică tipică pentru
civilizaţia prosperităţii materiale, fie că este o modă, această
practică are raţiuni profunde.
Vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte
american, dar şi la noi această practică se răspândeşte, substituind
consultarea din timp în timp a duhovnicului. Ea se datorează
1
cu cei de aproape ai săi, cu prietenii, sau cu un preot (fie într-o
discuţie pastorală, fie la spovedit). Astăzi lipseşte din ce în ce mai
mult timpul alocat de preoţi pastoraţiei concrete, sau scade mult
calitatea dialogului, întrucât, raportat la epocile trecute,
competenţa duhovnicească a preotului este mai redusă.
În Occident, pentru mulţi oameni, psihologul l-a înlocuit
total pe preotul mărturisitor. Aceasta este direcţia de mers şi în
societatea noastră, care cunoaşte un proces galopant de
occidentalizare. Dintr-o neglijenţă a Bisericii mulţi credincioşi au
ajuns să reducă Taina Spovedaniei la o simplă prescripţie
religioasă, fără relevanţă psihoterapeutică şi fără potenţial
consiliator.
Spovedania s-a degradat până a ajuns – în cazuri
nefericite – un ritual vid. Pentru o mărturisire autentică dialogul
este indispensabil. Dar atunci când se efectuează spovedanii „la
minut”, sau „în masă”, lipseşte timpul pentru o discuţie
„realmente descătuşantă”. Spovedania ar fi pentru penitenţi, şi
astăzi, un bun mijloc de a vorbi despre ei înşişi, despre
singurătatea lor emotivă şi despre deruta lor existenţială; despre
criza sensului pe care o experimentează; despre sentimentele de
culpabilitate care-i stăpânesc; primind dezlegarea, ei ar putea
astfel simţi cât de euforic şi terapeutic este sentimentul că
Dumnezeu te reprimeşte la Sine în mod necondiţionat.
Ar trebui nu doar tolerate, ci explicit promovate forme noi,
flexibile, chiar nonconformiste, de spovedanie (de exemplu, o
confesiune făcută în cursul unei discuţii, poate fi urmată de o
rugăciune de dezlegare), şi ar mai trebui insistat pe formarea
psihologică a duhovnicilor, deoarece penitenţii caută oameni apţi
să-i înţeleagă şi să-i călăuzească în rezolvarea frământărilor lor
interioare.
Credincioşii de astăzi mai obişnuiesc încă să facă înaintea
spovedaniei nişte examene de conştiinţă bazate pe o listă de
păcate grave. Maniera de a se mărturisi a oamenilor din ultima
perioadă a devenit extrem de formală. Cu toate acestea,
spovedania rămâne o ofertă mântuitoare şi psihoterapeutică de o
valoare imensă din partea Bisericii, a cărei calitate o recunosc
majoritatea psihoterapeuţilor. Proclamarea în lumea de astăzi a
dimensiunii psihoterapeutice a Tainei Spovedaniei ar încuraja
oamenii să-şi întâlnească mai des duhovnicul. Cu siguranţă, nu
atât de des ca acum o sută de ani, dar totuşi în momentele în care
au nevoie în mod real de o relaxare psihică şi un suport afectiv.
Examenul prealabil de conştiinţă oferă un ajutor sigur, cu condiţia
să nu fie viciat de un formalism ieftin. Broşurile „ghid” pentru
spovedanie n-ar trebui să cuprindă decât nişte sugestii inteligente
destinate structurării propriului examen de conştiinţă.
2. Orizontul comun al credinţei şi al psihologiei
Este imperios necesar ca adeseori să asociem
perspectivele teologiei cu cele ale psihologiei. Există în zilele
noastre posibilităţi de rezolvare a dramei unor oameni, prin
asistenţă pastoral-spirituală, susţinută de cunoştinţe de psihologie.
A oferi asistenţă pastoral-spirituală cuiva implică o cunoaştere
profundă a sufletului omenesc.
Tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune
plecând de la relaţia sa specială cu psihicul omului, dar astăzi
cunoaşterea spirituală trebuie asociată cu psihologia pentru a
putea lua în considerare omul aşa cum este el. Consilierul
spiritual care, în zilele noastre, oferă asistenţă pastoral-spirituală
fără să aibă competenţe psihologice – descoperind, de exemplu,
prea târziu aspecte psihopatologice, nevroze, „leziuni” lăuntrice
sau false reprezentări la interlocutorul său – poate chiar să se
angajeze pe căi fără ieşire sau să aibă la final un covârşitor
sentiment de eşec.
Psihologia poate oferi o contribuţie specială în rezolvarea
problemelor religioase. Ea nu ia în vizor ordonat problemele
religioase, dar ne incită să ne întrebăm asupra credinţei noastre,
asupra concepţiilor imature, asupra fugii din faţa realităţii a
fiinţei noastre. Psihologia are deci o funcţie critică în raport cu
religia; mărturiseşte Anselm Grün: „psihologia lui Jung şi
psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere în
2
evoluţia mea spirituală. Ele mi-au arătat luminat cărarea mea
lăuntrică spre sănătate psihică, dând sens vieţii mele”.1
Unul din avantajele psihologiei rezidă în faptul că ne invită
să percepem sufletul omenesc ca pe un tot, să luăm cunoştinţă de
globalitatea existenţei noastre. Relaţia cuiva cu Dumnezeu nu
poate fi pe deplin vie decât dacă respectivul este capabil să-I
prezinte Acestuia tot ceea ce se află ascuns în sine.
Adeseori duhovnicii întâlnesc persoane credincioase, care
frecventează des Biserica, dar care sunt incapabile să-i prezinte
lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. În
consecinţă, raportul lor cu Dumnezeu nu este deplin. Psihologia
ne ajută deci să ne identificăm propriile răni, fără a putea,
totuşi, „ea prin ea însăşi”, să dea un sens vieţii fiecăruia dintre
noi, ceea ce poate face doar credinţa.2
Mai mult, psihologia are un rol critic în raport cu viaţa
duhovnicească. Ea poate să-i releve omului realităţi inconştiente
şi motivaţii lăuntrice nesesizate (de exemplu, dacă nu cumva prin
intermediul spiritualităţii el caută doar să-şi împlinească nişte
ambiţii egoiste, să-şi croiască o cale victorioasă prin jungla lumii
acesteia). Atunci când spiritualitatea se reduce la un simplu mijloc
de eliminare a problemelor, are statutul de simplu drog.
Psihologia deci oferă un criteriu important pentru a judeca
autenticitatea credinţei. Calea cea bună este aceea prin care
credinţa şi viaţa duhovnicească determină trezvie, libertate
interioară, pace a inimii şi armonie cu sine.
Pericolul „psihologizării credinţei”? Psihologia nu va
putea niciodată să înlocuiască credinţa, şi nu trebuie să fie norma
ultimă a credinţei. Credinţa depăşeşte psihologia. Teologia
trebuie însă să se confrunte cu psihologia, să dialogheze, să se
consilieze reciproc. Nu trebuie uitat că scopul credinţei nu este în
primul rând sănătatea psihică (deşi aceasta este o cale foarte
1
Anselm Grün, Le tresor interieur, Editura Fidelite, Namur-Paris, pag. 97.
2
„Trebuie mai întâi ca eu să-mi cunosc şi recunosc propriile probleme, pentru
ca mai apoi să le pot prezenta lui Dumnezeu. Doar atunci voi avea acces la o
transformare interioară, creându-se condiţiile vindecării.”, Ibidem, p. 98.
importantă spre împlinirea idealurilor ei), ci deschiderea spre
Dumnezeu şi mântuirea.
Se cuvine să nu uităm că fiinţa umană, de la căderea în
păcat, perpetuează în istorie – lucru resimţit atât la nivel colectiv,
cât mai ales individual – o anumită culpabilitate nemărturisită,
disimulată. Fiecare dintre noi, în parte, avem un trecut unic din
care face parte integrantă şi o „vină” proprie. Omul are o rană
interioară pe care o ascunde. Această culpabilitate reală, pe care
o recunoaşte şi psihologia, o putem dizolva doar venind spre
Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea
aceasta, dar nu este aptă să o elimine, nici să o ierte.
Meditaţia zen şi psihologia jungiană. Iată ce mărturiseşte
Anselm Grün referitor la traseul apropierii lui de Dumnezeu: „Am
învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte, iar ea m-a
învăţat poziţia asiză. Am învăţat că nu trebuie să privilegiez în
viaţa mea reflecţia cerebrală, ci să încerc să exist, pur şi simplu,
în clipa prezentă, pentru a căuta calea care conduce la centrul
meu intim. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în
mod esenţial omului. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să
reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din
Biblie. Şi, în acelaşi timp, am învăţat de la Jung să acord mare
atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra
oamenilor. De fiecare dată când spiritualitatea îl „îmbolnăveşte”
pe om sau îl face să fie plin de emfază, ea nu este realmente „întru
Duhul Sfânt”.3
Viaţa duhovnicească a cuiva este foarte condiţionată de
traseul biografic propriu. A călători spre Dumnezeu, a înfrunta
viaţa în maniera în care ţi-o propune credinţa, înseamnă a-ţi regăsi
adevăratul „sine”. Însă în acest demers fiecare trebuie să-şi vadă
cu exactitate şi luciditate propria viaţă, să-şi analizeze trecutul în
lumina lui Hristos, să-şi vadă existenţa cu „ochii lui Dumnezeu”,
şi să-şi „lucreze” realitatea proprie, cu părţile ei de „umbră”.4
3
Ibidem, p. 100.
4
Ibidem, p. 101.
3
Excursus. Responsabilii cu pastorala Bisericii trebuie să
ştie evalua setea duhovnicească a tinerilor de astăzi. Există mulţi
tineri care nu manifestă nici un interes pentru credinţă. Aceasta
ţine mai mult de o influenţă exterioară care-i intoxică, decât de o
indiferenţă reală. Tinerii se vor demonstra deschişi faţă de
chestiunile credinţei dacă li se va oferi un discurs care să-i atingă
şi să le mişte inimile, dacă le va fi exprimat pe înţelesul lor
mesajul captivant al credinţei. De aceea este capital să li se
comunice tinerilor o experienţă duhovnicească autentică5,
deoarece ei refuză formele insipide, depăşite, râncede sau
convenţionale, în spatele cărora nu simt o viaţă autentică, ci doar
rutină. Întâlnirea cu psihologia şi practicarea meditaţiei pot
contribui enorm la eliberarea interioară a cuiva. Totul presupune
însă o exersare a voinţei şi speranţă în biruinţă.6
5
“În mănăstire se cuvine să intre doar acei oameni care au „gustul vieţii”. Pe
parcursul întâlnirilor pe care le avem la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi
călugări nu şi-au ales calea duhovnicească în viaţă pentru că ar fi căutat
bucuria vieţii, ci dimpotrivă, ei au fugit de viaţă. Cel care intră în mănăstire
pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo un trai liniştit
nu mai poate să-L găsească pe Dumnezeu decât cu mare dificultate. Evanghelia
lui Ioan spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că „în El era viaţa” (Ioan 1,1) şi
în 1 Ioan se poate citi că „în Hristos a fost arătată viaţa” (1 Ioan 1,2). Numai cel
care caută viaţa o va găsi. Se poate spune chiar că numai cel care caută viaţa o
va găsi „din belşug”. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi
din ea nici o viaţă. Nu ar mai fi vestit Hristos, sursa Vieţii, ci o imagine
artificială despre Dumnezeu”. Ibidem, p. 104.
6
Integrarea spiritualităţii în cotidian. Unii tineri visează să „trăiască în cer”
cât mai repede posibil: adică să devină „oameni duhovniceşti”. Ei urmăresc
realizarea acestui deziderat operând cu măsuri radicale. Când tinerii sunt doar
„spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale,
eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa
lor concretă, despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum îţi merge
munca? Cu studiul cum stai? Cum sunt relaţiile tale interumane?” Insist asupra
vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă, ci să integreze spiritualitatea
lor în cotidian. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii
cotidiene, ei riscând să se învârtă într-un mod narcisic în jurul lor înşişi. La
unii tineri instabili emotiv, care sunt în căutare de spiritualitate, întrezăresc
pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se preocupa prea mult de ei înşişi. În
afară de aceasta, să amintim încă un pericol: în cazul în care mă văd prea ideal,
voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale
 3. Sexualitatea: o sursă de spiritualitate, un combustibil
pentru viaţa mistică!
Există în viaţa umană două forţe fundamentale care se
opun idealului pe care ni l-am conturat aprioric despre persoana
noastră şi pe care încercăm să le refulăm: agresivitatea şi
sexualitatea. Eroarea constă în faptul că noi adeseori folosim
toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste
forţe puternice, iar rezultatul este extrem de aleatoriu. De ce oare
credincioşii de astăzi sunt neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate,
în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai
periculoase pentru mântuirea cuiva?7
În toate culturile premoderne sexualitatea este percepută
ca ceva fascinant, dar, în acelaşi timp, o spunem astăzi, ea poate
constitui o sursă de derută. Unii oameni duhovniceşti se
raportează la propria sexualitate ca la o forţă dezechilibrantă. Dar
refularea sexualităţii îşi are cauza şi într-o frică profundă de
sexualitate (sexofobie), aşa cum a fost ea considerată de secole de
către morala Bisericii Catolice. Ea s-a ocupat prea mult de
reprimarea sexualităţii, în loc să se ocupe de transfigurarea ei.8
N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate, ceea ce
mistica ortodoxă a făcut dintotdeauna.
Deşi pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi
mistică este de neconceput, trebuie subliniat faptul că în mistică,
ca şi în sexualitate, se vizează un extaz, este vorba de a-ţi
abandona propriul eu şi a te uita pe tine. În sexualitate se
abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om, dar în această
iubire umană, se poate resimţi şi iubirea infinită a lui Dumnezeu.
În mistică, omul caută această experienţă cu Dumnezeu (adică
unirea cu Dumnezeu). Să nu uităm că misticii şi-au exprimat
experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj „erotic”9,
construite de mine, pentru mine. Aceste particularităţi negative reprimate vor
izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni, opunându-mă
lor, desconsiderându-i şi condamnându-i. Ibidem, 105.
7
Ibidem, p. 107.
8
Propunem spre lectură volumul lui William Zios, Eros şi transfigurare, Alba-
Iulia, Editura Reîntregirea, 2002.
9
A se analiza în acest sens Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament.
4
pentru că acesta poate foarte bine descrie ceea ce dă Dumnezeu
omului atunci când este una cu El.
Astăzi se impune ca oamenii să dobândească o noţiune
sănătoasă de „sexualitate”, chiar dacă în familie acest subiect
este tabu. Este esenţial ca tânărul să se raporteze la propria
sexualitate cu bucurie şi să o considere drept un dar de la
Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, fiecare tânăr trebuie să înveţe să
rămână liber vizavi de sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie
să se lase determinat de ea. Pavel spune despre sexualitate: „Totul
îmi este permis, dar nu totul îmi este de folos. Totul îmi este
permis, dar n-am să mă las dominat de nimic!” (1 Corinteni 6,12).
Sexualitatea este bună, dar ea nu trebuie să-l tiranizeze pe om,
căci astfel îl va dezorienta ontologic.
4. Agresivitatea: „în numele” lui Dumnezeu, împotriva
semenului
Agresivitatea se întâlneşte, din păcate, şi în Biserică. În
general, ea se poate defini ca forţa care clarifică raportul de
proximitate şi de distanţă. Agresiunea înseamnă: a se apropia de
ceva, a apuca ceva, a lua ceva în mână. Agresivitatea nu trebuie în
nici un caz să devină agresiune de sine, cum apare în forme
incisive de pietate, şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva
altuia.
Rădăcinile atitudinii de agresivitate, în care omul este
foarte agresiv împotriva sa – şi, foarte adesea, „în numele lui
Dumnezeu”, împotriva altuia – provin, de obicei, din experienţa
singurătăţii interioare. Oameni care nu s-au simţit bine-veniţi pe
lume când erau copii, îşi dirijează ura pe care o simt contra
părinţilor, împotriva lor înşişi. Ei sunt agresivi şi distructivi
contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe
ei înşişi.
De asemenea, perfecţionismul este o formă de
agresivitate orientată împotriva sinelui. El ar vrea să realizeze
ceva inuman: o eradicare prin violenţă a tuturor defectelor
proprii. Omul însă nu este Dumnezeu, ci doar om, o fiinţă cu
slăbiciuni; numai când se acceptă pe el însuşi, cu tot ceea ce se
află în el, numai atunci poate să se transforme şi să-şi descopere
calea sa interioară. Cel care luptă împotriva tuturor defectelor
proprii se va trezi la un moment dat că a realizat o fixaţie asupra
lor şi nu va putea să scape de ele. Defectele vor genera o forţă
contrară atât de intensă, încât omul se va afla dezarmat în faţa
lor, sau se va ridica din ce în ce mai feroce împotriva sa, iar
aceasta va naşte o duritate faţă de sine şi mai mare (şi, în
consecinţă, şi împotriva altuia).
Există o referinţă biblică care trebuie corect înţeleasă: „Fiţi
desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este!”.
Cuvântul grec folosit de Matei (5,48) este teleios, care are sensul
de „desăvârşit, orientat complet, în întregime, spre un ţel”. Iisus
nu vizează omul perfect în accepţiunea contemporană statică, ci
El doreşte mai degrabă să sublinieze faptul că omul care a
dobândit, în rugăciune, experienţa şi convingerea statutului său de
„fiu” al lui Dumnezeu, este capabil să adopte o nouă atitudine
faţă de sine. Comportându-se de o nouă manieră, el participă la
viaţa lui Dumnezeu, se îndumnezeieşte.
Deci, nu numai rugăciunea, ci şi un anumit tip de
comportament conduce spre dobândirea experienţei lui
Dumnezeu. Şi invers, o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu
conduce la o reînnoire în atitudine şi acţiune. Iisus nu are drept
obiectiv omul „lipsit de greşeli”, ci „omul nou”, pătruns de Duhul
lui Dumnezeu şi, în consecinţă, capabil să-şi iubească vrăjmaşii şi
să vindece falia care traversează societatea umană de căzută.
Una din cauzele comportamentului agresiv în viaţa
spirituală se regăseşte în caracterul sever şi unilateral al
educaţiei, precum şi în faptul că în familie lipseşte forţa de impact
a modelului masculin (privarea de tată). Cel care n-a trăit
experienţa tatălui ca pe o forţă de organizare (şi un factor de
decizie), nu poate recunoaşte nici un sens în existenţa unei ordini
mântuitoare. El va considera întotdeauna ordinea ca fiind ceva
exagerat. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine, va
căuta un substitut tip „coloană vertebrală” în normele rigide. Îi
va lipsi supleţea şi va fi crispat. Dacă cineva va dori să-l ajute, nu
va putea interveni direct contra agresivităţii lui. Din contră, este
important ca cine se adresează unei persoane auto-agresive să o
facă cu bunăvoinţă, pentru a-i indica căile care-i vor permite să se
5
reconcilieze lăuntric şi tardiv cu „tatăl” său şi să se asume pe sine
însuşi.10
Pe lângă conştiinţa austeră, există şi o conştiinţă
anxioasă sau scrupuloasă, o altă formă de agresivitate.
Respectivul se judecă în mod constant pe sine. Cea mai mare
parte a oamenilor scrupuloşi se învârt mereu în jurul sexualităţii
lor. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-se obligaţi să
meargă să se mărturisească frecvent, iar duhovnicii sunt adeseori
iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema
sexualităţii.
5. Convertirea agresivităţii în dinamism pozitiv
Agresivitatea are drept rol clarificarea raportului de
proximitate şi de distanţă, este forţa care îmi permite să iau o
anumită distanţă în raport cu altul pentru a decide în privinţa
influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea.
Agresivitatea mă ajută să-l îndepărtez de mine pe cel care m-a
rănit, să mă distanţez. În acest fel, toate sentimentele negative
vizavi de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea.
Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Odată ce am
luat o distanţă suficientă în raport cu cel care m-a rănit, eu
trebuie şi să-l iert.
Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să
ajung la iertare. Iertarea, într-adevăr, nu se găseşte la începutul
10
„Pasiunile reprimate conduc la duritate, care se disimulează în conştiinţă.
Există o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se
fixează în conştiinţă. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea
sexualităţii. Persoanele care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor,
nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos, nu
numai cu ei înşişi, ci şi cu alţii. Furrer, un terapeut elveţian, a afirmat:
„Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată.” Ne lovim des de
această problemă în lumea credinţei: este vorba de brutalitatea oamenilor
credincioşi, care îşi trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altora
şi insultându-i pe ceilalţi ca pe nişte laxişti moral. Numeroşi fundamentalişti
acţionează foarte violent vizavi de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau
care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina ei.” Cfr. Anselm Grün, op. cit., p.
122.
reconcilierii, ci la capătul ei. A ierta înseamnă că renunţăm la
atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm la
ea. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti.
Atitudinea ta mi-a făcut rău. Dar este problema ta. Nu-ţi fac nici
un reproş. Doresc să-ţi găseşti pacea.” Pentru ca eu chiar să
gândesc sincer aceste cuvinte (sau altele asemănătoare), trebuie
să iau o anumită distanţă faţă de celălalt. Este dificil să iert pe
cineva chiar în clipa în care mă răneşte, atunci când cuţitul lui
încă se învârte în rana mea.
Mulţi sfinţi au trăit şi manifestat forme de agresivitate.
Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze cauzei oamenilor şi
Împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care se angajează cu pasiune în
slujba Bisericii, a fericirii umanităţii, pentru pace şi pentru
dreptate, îşi trăieşte pozitiv agresivitatea. Agresivitatea este un
impuls permanent, o forţă echilibrantă, un elan duhovnicesc
călăuzitor. Însă trebuie focalizată o atenţie specială asupra
pericolului alunecării într-o prăpastie a amărăciunii. Sentimentul
de amărăciune este un semnal de alarmă, un indiciu al unei greşite
atitudini interioare, un avertisment că agresivitatea se poate
întoarce împotriva mea, poate deveni destructivă.
Agresivitatea ne oferă un spaţiu vital. Să ne amintim că
Mântuitorul Iisus nu a ajutat pe toată lumea. El s-a îngrijit şi de
El însuşi; este o descoperire importantă pentru omul căzut în
delăsarea de sine. Eu nu sunt Dumnezeu şi, în consecinţă, nu pot
numai „să dau” fără măsură. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept
„să primesc”. Am nevoie de timp pentru a intra în contact cu
sursa care ţâşneşte în mine. Dacă descopăr în mine bucurie
pentru că sunt aici pentru a-l ajuta pe altul, este bine. Dar dacă
simt în mine o anumită asprime şi o anumită amărăciune, ţine de
mine să iau decizia de a-mi apăra şi recunoaşte propriile limite.
Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este indiciu de
egoism, semn al iubirii mele faţă de aproapele; încerc să-mi fixez
limite pentru a fi capabil „să dau” mereu.
Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi
şi să te accepţi, inclusiv în limitele şi deficienţele tale. Omul
trebuie să-şi identifice propria sa valoare personală. Pierderea
sentimentului de stimă de sine este o problemă specială a epocii
6
noastre, deşi în toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă
de sine.11
6. Spiritualitatea rigidă
La mulţi oameni duhovniceşti întâlnim o spiritualitate
rigidă, deşi acestora nu le lipsesc cunoştinţele teologice, fiind deci
conştienţi de faptul că Dumnezeu este „plin de îndurare”. Trebuie
operată o distincţie între imaginile despre Dumnezeu conştiente
şi cele inconştiente. În mod conştient noi credem, în general, în
milostivirea divină, dar în inconştientul nostru se găsesc şi imagini
negative din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător
şi sever, imaginea unui Dumnezeu contabil, imaginea unui
Dumnezeu arbitrar. Aceste imagini divine îşi au cauza nu atât în
educaţia religioasă, cât în experienţa pe care am trăit-o cu tatăl
şi cu mama în copilărie. Contra acestor trăiri şi convingeri
dobândite în experienţa primordială, cunoştinţele teologice nu au
adesea nici putere.
Omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe
care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa, în copilărie. Dacă tatăl nu i-a
inspirat încredere, ulterior fiul ajuns matur va manifesta
neîncredere faţă de Dumnezeu, căci în inima lui, el are
sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor sale,
refuzându-i totul. Aceste proiecţii maladive nu se pot vindeca
decât printr-o întoarcere la sursă (care este experienţa copilăriei).
Adultul de acum trebuie să retrăiască acele experienţe pentru a
putea apoi evada din ele, corectându-şi convingerile inconştiente.
E nevoie de curaj şi fermitate pentru a izgoni din adâncuri aceste
imagini negatoare ale vieţii, şi doar astfel se va crea spaţiu pentru
a primi în suflet imaginile biblice autentice, mântuitoare.
Pe lângă experienţa deja menţionată (a tatălui şi a mamei),
există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu, care
11
Vedem aceasta în cazul lui Zaheu care era de talie mică şi care, în consecinţă,
îşi compensa complexul de inferioritate câştigând mulţi bani. Iisus l-a vindecat
acceptându-l necondiţionat, arătându-i „consideraţie”. Aceasta l-a determinat să
dea jumătate din averea sa săracilor.
traversează întreaga noastră experienţă individuală. Biblia ne
arată aspectele mântuitoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. În
Vechiul Testament există (în Psalmi şi în „Profeţi”), imagini care
proclamă iubirea „maternă” a lui Dumnezeu, Care iartă întregul
popor şi pe fiecare membru al său în parte. Ne este prezentat ca
un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă
cu răbdare până când omul se întoarce spre el. Imaginile
mântuitoare ale Bibliei ni-L prezintă pe Dumnezeu, când ca pe un
tată care dă copiilor lui ceea ce ei au nevoie, când ca pe o mamă
care ne oferă refugiu şi siguranţă, armonie şi protecţie (respectiv
pacea şi patria). Mai mult, Dumnezeu depăşeşte cu mult toate
valorile întruchipate în părinţii noştri pământeşti.
Se poate pune acum o întrebare: „Oare, în trecut, nu
cumva Biserica a contribuit ea însăşi la crearea unor
reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate?
Trebuie să operăm distincţiile necesare. Biserica însăşi, în
globalitatea ei, n-a creat niciodată o imagine falsă despre
Dumnezeu, deoarece acestea au fost create întotdeauna de
persoane concrete. Pe de altă parte, este adevărat, Biserica a
susţinut – în anumite arii confesionale – imagini false despre
Dumnezeu într-o teologie la baza căreia exista mai mult frică,
decât încredere. Răspândirea fricii a însemnat o formă, în
spaţiul occidental medieval, de a-ţi asigura puterea asupra
oamenilor. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod
subtil o putere şi o presiune asupra oamenilor.12
12
„Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu,
căci cineva căruia îi este frică de El va transmite, pe mai departe, această stare.
Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă, care au
dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în milostivirea lui
Dumnezeu, dar care totuşi, în inconştientul lor, s-au temut că Dumnezeu ar
putea fi tiranic. Într-un asemenea caz, în pofida unei teologii corecte, aceşti
oameni au transmis mai departe o imagine falsă despre Dumnezeu. Apoi,
există un număr mare de predicatori slabi ai Cuvântului lui Dumnezeu, care
insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi
simplu pentru a dobândi putere asupra altora. Dar, în general, se poate spune că
prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte
în educaţia primită în primii ani de copilărie”. Cfr. Anselm Grün, op. cit., p.
119.
7
Aceste imagini false coincid adeseori cu o severitate
exagerată în chestiunile morale. Rigorismul îl îmbolnăveşte pe
om deoarece îl înfundă într-un labirint în care acesta poate fi
hărţuit din oricare direcţie, fapt care va duce la o rapidă
fragilizare psihică a sa. Rigorismul conduce la divizare în
Biserică şi societate pentru că exponenţii lui au mari dificultăţi
în coagularea unei comunităţi.13
7. „Să fim buni cu noi înşine!” versus „lepădarea de
sine”
Auzim adeseori în Biserică invitaţia fermă spre negare de
sine, umilinţă, post, cruce etc. Oare aceasta nu este în antiteză
radicală cu îndemnul psihologiei de „a fi buni cu noi înşine”?14 În
Evanghelia Sfântului Luca, Mântuitorul spune: „Fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru cel din ceruri este milostiv!” (Luca 6,36).
A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o
inimă iubitoare pentru cei aflaţi în slăbiciune şi lipsă. A se trata
bine pe sine este o altă expresie a milei care, atât la Matei („Milă
voiesc, iar nu jertfă!”) cât şi la Luca caracterizează lucrarea
mântuitoare a Domnului Hristos şi care trebuie să fie o paradigmă
şi pentru creştinul contemporan. Mântuitorul spune: „Iubeşte-l pe
aproapele tău, ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă
iubesc pe mine însumi, cu o iubire sănătoasă.
„A se trata bine pe sine” nu înseamnă a ceda în faţa
oricărei aspiraţii sau dorinţe personale. Aceasta ar fi o atitudine
de slăbiciune. Cel care voieşte să beneficieze de satisfacerea
imediată a oricărei dorinţe nu va putea niciodată să construiască
în el un „eu” puternic. „A se trata bine pe sine” înseamnă în mod
esenţial: a-ţi accepta propria existenţă. Această singură condiţie
este suficientă pentru ca omul să se schimbe pe sine, nicidecum să
se instaleze în inactivitate, ci să descopere tot mai mult fondul de
bunătate care este în adâncul fiecărei fiinţe umane. Pentru a
13
Or, Biserica este în mod esenţial o comunitate. Comunităţile monastice care
au primit în sânul lor numai membri rigorişti s-au dezagregat la puţin timp,
derapând în lupte de tranşee.
14
Anselm Grün are o carte intitulată: “Tratează-te bine pe tine însuţi”
ajunge acolo, trebuie ca omul să-şi fixeze nişte limite precise,
ceea ce nu înseamnă ca el să fie nemilos cu sine însuşi.
Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări
de sine”, deoarece, din perspectiva lui, aceasta este una din
formele de „urmare a lui Hristos”. Acceptarea de sine este cu
certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o vede
Mântuitorul. În acest sens, Jung a tradus una din exigenţele
importante ale Mântuitorului în limbaj psihologic.
Un bun analist sub aspect psihologic şi duhovnicesc al
realităţii înconjurătoare va constata că în rândurile preoţilor şi ale
călugărilor se găsesc persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric.
E tragic să întâlneşti preoţi care, deşi timp de zeci de ani au
proclamat mila lui Dumnezeu, sunt nefericiţi şi nesatisfăcuţi
lăuntric, şi călugăriţe care s-au consacrat îngrijirii celor bolnavi şi
care, ajunse la bătrâneţe, sunt pline de amărăciune.
Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele
însele şi nici să-şi dea o anumită satisfacţie sănătoasă aspiraţiilor
lor. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul neglijând
propriile sale aspiraţii, va constata ulterior că dorinţele lui
reprimate îl vor ajunge din urmă, într-o zi sau alta, şi îl vor
surprinde prin intensitatea lor, la punctul de a le simţi ca
deziluzii şi amărăciune. Şi dintr-odată victima acestei descoperiri
va sesiza că este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară
de la înălţimea spiritualităţii sale.15 Aceşti oameni hărţuiţi în
interior răspândesc tulburare în anturajul lor (preoţii îşi
divizează astfel comunitatea parohială).
Există nenumărate exemple de astfel de oameni, în lumea
credinţei: auzim adeseori oratori care judecă nemilos pe altul;
sau oameni care le urează semenilor lor să ajungă în infern. O
agresivitate imensă e camuflată în aceste mesaje verbale. Pot
aceşti oameni să creadă în Dumnezeu, când ei doresc ca cel mai
mare număr posibil de oameni să ajungă în iad? Există ceva
15
În alte situaţii, persoane care nu sunt lipsite de milă, dar care sunt
incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele
însele.
8
explicit eronat în acest comportament, iar ei au trebuit, e evident,
să reprime în ei o forţă uriaşă pentru a se ajunge atât de duri.
Aceasta cu atât mai mult cu cât simplul fapt de „a-l spiona pe
celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde
normelor exterioare, precum au făcut fariseii, înseamnă a-l
omorî!”
Mântuitorul Însuşi pune această întrebare fariseilor care-l
pândesc să vadă dacă el va vindeca în Ziua Sabatului: „Este
permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău, să salvezi o
viaţă sau să o pierzi?” (Marcu 3,4). El este deci încredinţat că cel
pentru care normele sunt mai importante decât vindecarea unui
om face răul şi că, în finalul acestei atitudini, îl omoară. Într-un
climat de legalitate absolută nu se poate trăi, se râncezeşte şi se
moare. Într-un climat de iubire şi de toleranţă, apare
efervescenţa încântătoare a vieţii!
8. Terapia creştină şi terapia pur psihologică
Terapia psihologică vizează adeseori acceptarea de sine
fără altă ambiţie. Este important însă să privim orice lucru mai
întâi în noi, fără a face imediat o evaluare. Al doilea pas constă
în identificarea direcţiei de mers a vieţii mele, în care eu vreau să
investesc. În această a doua etapă idealul creştin joacă un mare
rol. În viaţa mea eu trebuie să întrupez ceva din planul lui
Dumnezeu cu omenirea. Însă relaţia fiecăruia cu Dumnezeu
pretinde o creştere şi o transformare lăuntrică.
O caracteristică esenţială a terapiei creştine este de a nu
rămâne acolo, pur şi simplu preocupat de a mă trata bine şi de a
mă simţi în formă, ci de face pasul dincolo de acest confort
psihic: „Care este misiunea mea, vocaţia mea în această lume?”
„Ce sarcină am eu de îndeplinit?” Toate aceasta mă obligă să ies
din mine însumi. Viaţa fiecărui om trebuie să devină fecundă, să
lasă o „dâră” originală în lume şi în istorie. Ceea ce singularizează
această „dâră” nu este – cum ar crede unii – o performanţă.
Trebuie ca fiecare să iradieze în lume un mesaj al lui Dumnezeu
pe care nimeni altcineva nu-l primeşte spre propagare.
Sensul terapiei creştine este ca o persoană să înainteze în
istorie conform planului lui Dumnezeu. Am putea exprima aceasta
reluând cuvântul lui Hristos: „Nu trebuia oare ca Mesia să îndure
aceste suferinţe, pentru a intra în slava Sa?” (Luca 24,26). Trebuie
ca fiecare dintre noi să evoluăm traversând, iar nu ocolind,
penetrând, înfruntând, iar nu evitând, grijile şi conflictele
acestui timp pentru a intra în „slava” pe care Dumnezeu ne-a
pregătit-o fiecăruia.
9. Potenţialul psihoterapeutic al iertării
Iertarea exercită o mare influenţă pozitivă asupra
sănătăţii sufletului şi asupra tonusului psihic al vieţii cuiva. Este
adevărat, puterea de a ierta este condiţionată şi ea de trecutul unui
om. Cel care a avut în copilărie experienţa acceptării
necondiţionate din partea părinţilor, va ierta cu mult mai multă
uşurinţă decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. Totuşi,
iertarea se învaţă, căci nimeni nu este condiţionat „pe viaţă” de
copilărie.
Mânia, nervozitatea, agitaţia interioară, respingerea
spontană a celuilalt, creează un climat toxic în viaţa de familie. În
schimb, păstrarea unei anumite distanţe faţă de celălalt, refuzul
contopirii, construcţia perpetuă a propriei identităţi, are efect
tonifiant. Multe crize în familie se produc din cauza faptului că
bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă, se
produce o râncezire a intimităţii lor, emoţiile intră în derută, ei se
„înăcresc” unul pe altul.
Prima etapă a iertării este să iau distanţă faţă de
ofensatorul meu. La a doua etapă deja îmi recunosc mânia care
m-a determinat să iau distanţă faţă de cel care mi-a greşit. În
cursul celei de-a treia etape, eu trebuie să înţeleg corect din ce
motiv celălalt a acţionat astfel. Şi abia în cursul celei de-a patra
etape se produce iertarea efectivă prin care renunţ la orice
intenţie de vătămare a celuilalt, eliberându-mă astfel lăuntric. Ar
trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el
să-şi regăsească pacea.
Iertarea este salvatoare – înainte de toate pentru mine –
căci mă eliberează de toxicitatea faptei celuilalt. Dacă nu pot să-l
iert pe cel care m-a rănit, voi rămâne mereu legat de el. Unele
9
persoane nu vor fi deci niciodată vindecate, pentru că ele nu pot
ierta.16
Iertarea de sine. Omul trebuie să ştie să rupă şi cercul
vicios al autorănirii. Unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi, vin să
se spovedească pentru a simţi iertarea lui Dumnezeu, dar în
adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. A te ierta pe
tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Aceasta
presupune multă smerenie. Se întâmplă ca unele persoane să aibă
despre ele însele o imagine prea bună, şi nu se pot ierta pentru că
ar trebui să renunţe la această iluzie. Ele preferă să ţină la ideea
lor şi, în consecinţă, sunt incapabile să se schimbe.
Puterea de a mă ierta pe mine însumi îmi vine din credinţa
în iertarea pe care mi-a acordat-o Dumnezeu şi experienţa
concretă a acesteia: „Dacă Dumnezeu te iartă, şi tu trebuie să te
ierţi. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui Dumnezeu!” A se
ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de
culpabilitate, să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează
şi să se accepte ca cel care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel
care a devenit aşa cum este în prezent.
10. Istoricul recent al reconjugării pastoralei cu
psihologia
Comunităţile religioase au încercat, din cele mai vechi
timpuri, să ofere soluţii de natură spirituală persoanelor aflate în
suferinţă. În mod exclusiv clericii au fost aceia care s-au ocupat,
16
În iertare, trebuie găsit căi rezonabile. Mărturiseşte Anselm Grün :
«Odată, doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. De
cum s-a terminat ultima ceartă, soţia s-a dus la bărbatul ei pentru a-i cere să o
ierte imediat, „în numele lui Hristos”. Soţul s-a enervat enorm, pentru că, din
perspectiva lui, momentul era unul total deplasat. Celălalt are nevoie de timp şi
spaţiu pentru a lăsa mânia să iasă din faza eclatării.
Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă.
Când se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească, unul din ei merge să caute
lumânarea şi o aprinde. Pentru celălalt este o invitaţie. Adesea nu se poate
începe imediat comunicarea verbală, pentru că o discuţie instantanee pe tema
în divergenţă ar redeschide alte răni. Aceşti soţi procedează într-o manieră
inteligentă şi raţional-emotivă».
timp de secole, de problemele oamenilor, cultivând consilierea
duhovnicească, pentru a-i ajuta pe cei care au suferit de
tulburări mentale şi emoţionale. Consilierea spirituală
tradiţională continuă să ajute multe dintre aceste persoane. S-a
recunoscut, totuşi, de câteva decenii, că în numeroase cazuri este
necesar – pentru ca tratamentul să fie eficient – ajutorul unor
persoane specializate.17
Legătura intimă dintre bunăstarea spirituală şi
emoţională a început să primească mai multă atenţie în urmă cu
aproximativ 50 de ani, când reverendul Anton Boisen, părintele
Mişcării de Educaţie Pastorală şi Clinică, a pus studenţii de la
teologie în contact cu pacienţii din spitalele de boli nervoase.
Acest program educativ inovativ a oficializat legăturile istorice
dintre credinţă şi sănătate mentală.
Folosirea religiei şi a psihologiei în scopuri
psihoterapeutice a reînceput în anul 1930, prin colaborarea dintre
Norman Vincent Peale, un preot celebru, şi Smiley Blanton, un
psihiatru, care împreună au format Fundaţia Americană de
Religie şi Psihiatrie, astăzi Institutul Blanton-Peale. Cu trecerea
anilor, rolul consilierii pastorale a evoluat de la consilierea
17
Consilierea psihologică este o specializare accesibilă doar psihologilor (şi
celor asimilaţi psihologilor). Ea este o intervenţie psihologică în scopul
optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi în scopul remiterii
problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament ale cuiva. Consilierea
psihologică se deosebeşte de consilierea educaţională/şcolară. În timp ce
consilierea educaţională/şcolară este focalizată pe probleme de educaţie şi
carieră, putând fi practicată de profesionişti cu pregătire non-psihologică (ex.
sociologici, pedagogi ş.a.), consilierea psihologică implică intervenţia
specialistului psiholog (sau asimilat) în optimizarea personală şi în ameliorarea
problemelor psiho-emoţionale şi de comportament. Consilierea psihologică se
deosebeşte şi de psihoterapie. În timp ce psihoterapeutul poate sa fie psiholog
sau medic, consilierul psihologic nu poate sa fie decât psiholog (sau asimilat);
în plus, numai psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru
psihopatologie, în timp ce consilierul psihologic se focalizează pe optimizare
şi dezvoltare personală, probleme subclinice (ex. disforie) sau de patologie
somatică în care sunt implicaţi factori psihologici.
10
religioasă sau spirituală la psihoterapia pastorală care integrează
teologia şi ştiinţele comportamentale.
În legătură cu conştientizarea dimensiunii spirituale a
integrităţii umane, consilierii pastorali se află într-o “companie”
aleasă. Una dintre principalele contribuţii ale lui Karl Jung, ca
psihanalist şi ca scriitor, a fost introducerea spiritualităţii în
psihologie. Un alt autor influent, Abraham Maslow, a introdus
aspectele spirituale în terapie. William James, primul psiholog
american influent, a studiat experienţa religioasă ca expresie a
nivelelor de dezvoltare. Psihiatrul Karl Menninger a fost un pioner
în integrarea psihologiei şi disciplinelor teologice, deoarece
credea în „natura inseparabilă a sănătăţii psihice şi spirituale”.
M. Scott Peck, psihiatru, autor de best-seller-uri, exprimă cu
succes această credinţă în ziua de astăzi.
Asociaţia Americană a Consilierilor Pastorali (A.A.C.P.)
a fost fondată în 1963 ca o organizaţie ce autorizează consilierii
pastorali, acreditează centrele de consiliere pastorală şi aprobă
programele de pregătire. Este o organizaţie interreligioasă,
reprezentând mai mult de 80 de grupuri profesionale, incluzând
protestanţii, catolicii şi evreii. Nu include secte, dar respectă
angajamentele spirituale şi tradiţiile religioase ale acelora care
doresc asistenţă, fără să impună consiliatului convingerile
consilierului.
„Este logic ca religia şi psihologia, ambele preocupate de
îmbogăţirea experienţei umane, să fie recunoscute drept partenere,
deoarece ele funcţionează ca partenere în psihicul uman” –
spunea dr. Arthur Caliandro. Astăzi, consilierea pastorală oferă,
anual, 3 milioane de ore de tratament în instituţii de stat şi private.
În plus, numărul consilierilor pastorali autorizaţi de A.A.C.P. s-a
triplat în ultimii 20 de ani.
11. Aria de acoperire a consilierii pastorale
Consilierea pastorală este o formă unică de consiliere care
foloseşte în egală măsură resurse spirituale şi psihologice pentru
a ajuta la vindecarea şi confortul psihic al oamenilor. Ea este
oferită de către un consilier pastoral autorizat, care nu este doar un
 specialist în tulburări mentale, ci are şi o pregătire
religioasă şi teologică profundă.
Pe teritoriul Americii, peste 3000 de consilieri pastorali
oferă o varietate de servicii incluzând tratament pentru
persoanele suferinde de boli mintale, consiliere pentru adulţi,
adolescenţi, copii, familii şi cupluri; programe de binefacere;
meditaţie religioasă, călăuzire duhovnicească; pregătire clinică;
oferire de consultanţă unor corporaţii; oferire de servicii
preventive pentru cei din închisori, stabilimente militare şi şcoli;
oferire de educaţie comunităţilor ş.a.
Oricând, indivizii, cuplurile sau familiile se pot confrunta
cu incertitudini şi experienţe existenţiale care ameninţă cu
epuizarea resurselor lor emoţionale şi spirituale. Pierderea
persoanei iubite, conflictele părinţi-adolescenţi, pierderea locului
de muncă sau îngrijirea unui părinte bătrân, sunt doar câteva
dintre crizele vieţii care pot fi extrem de tulburătoare.
În timp ce unii indivizi se adresează unui psiholog,
asistent social sau psihiatru, alţii doresc sprijin şi posibilitatea de
a discuta problemele, tulburările şi bolile într-un context spiritual.
În 1992, Gallup a realizat un sondaj, întrebând 1000 de bărbaţi şi
femei despre contextul în care ar accepta consilierea; 66% au spus
că ar prefera să fie consiliaţi de o persoană care reprezintă
valorile lor spirituale, iar 81% au spus că vor ca propriile lor
valori spirituale să fie respectate şi integrate în procesul de
consiliere.
Comunităţile religioase sunt principalele medii în care
indivizii caută asistenţă în caz de depresie, disperare, conflict
marital, dependenţă de alcool şi droguri, violenţă familială,
delicvenţă juvenilă şi SIDA, printre alte probleme sociale.
Totuşi, majoritatea liderilor din comunităţile religioase nu au nici
timpul, nici pregătirea psihiatrică necesară pentru a depune o
muncă intensă şi cu rezultate excepţionale. Dacă o situaţie de criză
necesită mai mult de 2-3 şedinţe informale, este cazul deja ca
preotul să repartizeze respectiva persoană unui consilier pastoral
autorizat.
11
12. “Logica sentimentelor” în viziunea lui Théodule
Ribot
Théodule-Armand Ribot (1839-1916), considerat drept
părintele psihologiei ştiinţifice franceze, este cunoscut mai ales
pentru contribuţiile sale la studiul imaginaţiei creatoare, la
definirea legilor regresiei memoriei şi prin studiile asupra
psihologiei sentimentelor. A scris în 1896 “Psihologia
sentimentelor”, iar în 1905 “Logica sentimentelor”.
În “Logica sentimentelor” demonstrează existenţa la om a
unei logici de o cu totul altă structură decât logică raţională:
logica sentimentală. Între logica raţională şi cea sentimentală nu
există o ruptură, în pofida diferenţelor lor structurale şi
funcţionale, deoarece amândouă sunt specifice naturii umane şi au
o utilitate comună. Diferenţierea celor două logici s-a făcut printr-un
proces istoric lent.
Pentru a schiţa desfăşurarea procesului istoric de
diferenţiere între cele două tipuri de logică, trebuie mai întâi să
amintim că omul, ca şi orice altă făptură biologică, tinde spre
conservare şi dezvoltare, dar el, spre deosebire de orice alt
animal, dispune, pentru punerea acestora în practică de raţiune şi
imaginaţie.
“La origine – spune Ribot – acestea două (raţiunea şi
imaginaţia) se confundă, după cum observăm la copii şi la
popoarele fără o cultură intelectuală. Logica primordială este brută
şi frustă; raţionamentul primitiv este, faţă de raţionamentul
logicienilor, ceea ce instrumentele din epoca pietrei sunt faţă de
uneltele noastre perfecţionate”. Raţionamentul primitivilor, având
rădăcinile în necesităţile vitale, utiliza la întâmplare elemente
furnizate de raţiune şi de imaginaţie, pentru a formula explicaţii, a
face presupuneri sau previziuni.18
18
Acestea se întâmplau în etapa pe care Freud, în „Totem şi tabu”, o
numeşte etapa „atotputerniciei ideilor”.
 Ce spune Ribot: “În acest amestec confuz de adevăr şi de
fals, de fapte dovedite şi de puerilităţi, de exactităţi şi de fantezie,
cărora gânditorul novice le atribuie o valoare egală, în mod
treptat, ca urmare a unei dezvoltări pe care va trebui s-o schiţăm, o
limită de separaţie se stabileşte între raţionamentul care include
proba şi raţionamentul care scapă probei, cu toate că o
simulează, între logica raţională şi logica sentimentelor."
Utilizarea de către primitivi a raţionamentelor concrete a avut o
consecinţă inevitabilă: cu timpul s-a făcut o foarte importantă
distincţie între două categorii de cazuri:
o Acelea în care ceea ce s-a presupus, aşteptarea,
raţionamentul au fost întotdeauna demonstrate de
experienţă;
o Acelea în care s-a întâmplat rezultatul contrar.
S-a stabilit astfel o distincţie între cazurile certe şi
cazurile incerte. Pe parcursul acestei perioade de evoluţie logică
experienţa constituie singurul mijloc de control, criteriul
deosebirilor. Datorită acesteia se conturează o diferenţiere:
raţionamentul obiectiv, conform cu natura lucrurilor, probant,
raţional, tinde să formeze un mic domeniu în câmpul nelimitat al
raţionamentului subiectiv, cu concluzii pur şi simplu probabile”.
"Logica raţională îşi are obârşia în trebuinţa de a ne adapta
prin cunoaşterea mediului exterior, a proprietăţilor şi atributelor
sale. Raţionamentul intelectual nu are decât un scop: cunoaşterea
adevărului obiectiv. El este o adaptare la fapte”.
"Logica raţiunii, sub forma sa corectă, este determinată de
natura şi ordinea obiectivă a fenomenelor, fie că ea constată, fie că
ea presupune, ca în cazul descoperirii. Ea este constituită din stări
intelectuale (percepţii, imagini, mai ales, concepte), pe cât
posibil distanţate de orice aliaj emoţional.” Spre deosebire de
raţionamentul intelectual, “raţionamentul emoţional este o
adaptare la credinţe, la dorinţe şi aversiuni. Poziţia sa este
subiectivă."19
19
„Logica sentimentelor este determinată de natura subiectivă a celui
care îşi propune să stabilească, pentru el însuşi şi pentru alţii, o opinie, o
12
Caracterul neobiectiv al logicii sentimentale este sugerat
de următorul pasaj din "Isabel şi apele diavolului" al lui Eliade:
"Isabel mi-a forfecat colţurile, mi-a pilit asperităţile ca să pot
pătrunde în sufletul ei. Mă ignoră. Toţi mă ignoră. Fiecare mă
crede ce vrea el. Dar eu? Eu - unde sunt? Eu, din mine, din nopţile
mele, din zorii mei? Dacă aş urla, dacă aş sângera - ei rămân surzi
şi orbi. (…) Sunt singur, între o mie de prieteni. Am crezut că
dragostea te trece în celălalt. Dar, te trece acolo unde vrea el,
unde vrea ea, în închipuirea lui, în nălucirile ei."
Ribot se întreabă: «De ce oare persistă această formă de
raţionament inferioară, aleatoare, fără a se lăsa înlocuită? Pentru
că logica raţională, spune el, nu se poate extinde la întregul
domeniu al cunoaşterii şi al acţiunii. Or, omul manifestă o
trebuinţă vitală, irezistibilă de a cunoaşte anumite lucruri
inaccesibile raţiunii, de a acţiona asupra unor persoane, pe când
logica obiectivă nu-i furnizează mijloace în acest sens. Într-un
cuvânt, logica sentimentelor îi serveşte omului în toate cazurile în
care are de promovat un interes teoretic sau practic sau de
justificat o concluzie, cazuri în care nu poate sau nu vrea să
utilizeze procedeele raţionale».
13. Raţionamentul “afectiv”
“Una dintre caracteristicile esenţiale ale raţionamentului
afectiv este aceea că el se compune exclusiv sau mai ales din
concepte şi judecăţi cu coeficient emoţional, într-un grad
variabil.” Rolul jucat în logica raţională de ideile generale şi
abstracte este luat în logica sentimentelor de ceea ce Ribot
numeşte concepte-valori sau judecăţi de valoare. Spre deosebire
de logica raţională, ne spune Ribot, logica sentimentelor nu se
supune principiului contradicţiei, astfel încât există foarte mulţi
oameni cu credinţe contradictorii din punct de vedere raţional.
„Într-un cuvânt, se spune, logica sentimentelor nu caută
decât mijloace de satisfacţie şi de succes, fără a lua în considerare
credinţă. Originea sa stă într-o dorinţă pozitivă sau negativă care urmăreşte un
simulacru de dovadă.”
măsura în care căile pe care le urmează sunt contradictorii din
punct de vedere raţional. Toate trebuinţele, aspiraţiile, pasiunile
care ne fac să acţionăm sunt valori ireductibile unele la altele şi
care nu sunt contradictorii decât în măsura în care sunt
raţionalizate, adică elaborate prin filtrul reflecţiei raţionale.”20
Ribot a definit şi descris mai multe tipuri de raţionament
afectiv: pasional, inconştient, imaginativ, justificativ şi mixt (sau
compozit). Dintre acestea «forma de raţionament emoţional cea
mai completă, cea mai frecventă şi mai importantă prin rezultatele
sale, este aceea proprie credinţei („raţionamentul imaginativ”),
rolul ei în istoria individuală şi colectivă a umanităţii fiind unul de
prim ordin.»
„Credinţele, ideile sau concluziile referitoare la viaţa
viitoare sunt, în opinia autorului, excelente exemple de
raţionament imaginativ, de înaintare de la cunoscut la
necunoscut, de călătorie de descoperire pilotată de sentiment.
Principiul veritabil, fundamental, universal, care stă la bază, este
un fapt psihic al naturii omului: dorinţa de a trăi veşnic.”21
O altă formă de raţionament emoţional este raţionamentul
de consolare. «Acesta îşi are originea în trebuinţa găsirii unui
remediu pentru durerea morală. Dacă îi excludem pe pesimişti,
20
În afara nepăsării faţă de contradicţie, logica sentimentelor se mai deosebeşte
de logica raţională şi prin altă trăsătură esenţială. În timp ce „în cazul
raţionamentului intelectual raporturile dintre termenii medii se stabilesc prin
asemănări, analogie, trecerea de la parte la întreg şi de la întreg la parte,
incluziune, excludere etc. şi seria condiţionează concluzia”, „în logica afectivă
raporturile dintre valorile-mijloace (care conduc la valoarea-scop) se stabilesc
potrivit unei tendinţe unice, după un principiu al finalităţii, printr-un demers
ascendent sau acumulare, prin progresiune sau regresiune, contrast etc., iar
concluzia condiţionează seria.”
21
Am ales ca exemplu pentru această categorie de raţionamente imaginative pe
acela care reprezintă baza simbolismului lunar. În „Sacrul şi profanul”, Mircea
Eliade scrie: „Nu trebuie să uităm că ceea ce-i dezvăluie Luna (prin fazele sale)
omului religios, nu este numai faptul ca Moartea este indisolubil legată de
Viaţă, ci mai ales că Moartea nu este definitivă, că este mereu urmată de o nouă
naştere.” Este evident că raţionamentul în discuţie nu rezistă la o analiză
raţională, dar el este conform tendinţei noastre de conservare şi asta îi conferă
viabilitatea.
13
care nu vor să audă de consolare, pe stoici care o dispreţuiesc, şi
spiritele lucide care îi văd fragilitatea, ceilalţi oameni sunt extrem
de accesibili pentru această aparenţă de raţionament, lăsându-se
cu dragă inima pradă iluziei pe care le-o procură».
Toate nenorocirile existenţei: ruinarea, decăderea, boala,
despărţirea cauzată de moarte, sunt pentru pacient o împuţinare a
vieţii, o pierdere resimţită de personalitatea sa. Tendinţa de a fi şi
de a prospera, „voinţa de putere”, într-un cuvânt instinctul
fundamental de conservare, este atins, obstrucţionat, rănit.
Raţionamentul de consolare constituie un efort de restituire, prin
mijloace artificiale, a cantităţii de viaţă şi de energie pierdute.
Fie că ia naştere spontan în noi, fie că îl acceptăm de la alţii, el
vizează întotdeauna acelaşi scop şi constă în punerea în valoare a
unor stări din trecut sau din viitor, capabile să compenseze
prezentul: pentru că nu putem găsi consolarea decât în amintirile
plăcute ale unui tip revolut sau în acea construcţie imaginară,
proiectată în viitor, pe care o numim «speranţă».”22
Concluzionând, autorul scrie: „Multiplele manifestări ale
logicii sentimentelor sunt astfel reduse la două tendinţe
fundamentale ale vieţii afective, care la animalele superioare sunt
intim legate între ele: conservarea şi dezvoltarea.” Aşadar, logica
sentimentelor „se află în slujba naturii noastre afective şi active, şi
nu ar putea să dispară decât în ipoteza himerică în care omul ar
deveni o fiinţă exclusiv intelectuală. De altfel, se poate afirma fără
teamă că, în contextul obişnuit al vieţii individuale sau sociale,
raţionamentul afectiv este de departe cel mai frecvent."
22
Ribot împarte formele de raţionament sentimental după tendinţa de
conservare sau de expansiune care le alimentează. „Tendinţa de conservare
(negativă într-un anumit sens), se traduce prin acte de apărare, mijloc preventiv
împotriva scăderii, împuţinării; sau dacă răul s-a săvârşit, prin utilizarea
mijloacelor indicate pentru reparare, pentru compensarea pierderilor, pentru
realizarea, pe cât posibil, a unei restitutio ad integrum. Tendinţa de expansiune
(mai degrabă pozitivă), pacifică sau belicoasă, are întotdeauna drept rezultat o
creştere a fiinţei şi a puterii. Cel puţin aceasta este iluzia individului, şi, în sfera
integral subiectivă a sentimentelor, iluziile şi realitatea sunt echivalente.”

14. Promovarea inteligenţei emoţionale în şcoală
Inteligenţa emoţională este capacitatea personală de
identificare şi gestionare eficientă a propriilor emoţii în raport
cu scopurile personale (carieră, familie, educaţie etc.). Finalitatea
ei constă în atingerea scopurilor noastre, cu un minim de conflicte
inter şi intra-personale. Ne-am întrebat adeseori ce îi face pe unii
oameni, cu un coeficient de inteligenţă mediu sau chiar scăzut, să
reuşească în carieră. Ce îi face pe alţii în schimb, cu un coeficient
de inteligenţă ridicat (IQ), să aibă eşecuri, să stagneze în carieră?
Răspunsul la acest aparent paradox este modul în care fiecare
dintre ei îşi foloseşte inteligenţa emoţională (EQ).
Daniel Goleman (1995) a identificat un set de competenţe
care diferenţiază indivizii pe dimensiunea inteligenţei
emoţionale. Aceste competenţe se împart în patru categorii:
conştiinţa stărilor interne, managementul stărilor interne,
conştiinţa socială şi managementul relaţiei.
S-a crezut mult timp că inteligenţa unei persoane
(coeficientul de inteligenţă) influenţează succesul persoanei în
viaţă. Şcolile au aplicat teste de inteligenţă pentru a selecta elevi
pentru clasele de specialitate, iar unele firme au utilizat aceste
teste chiar la selectarea personalului. În ultimii ani, cercetătorii au
descoperit că IQ-ul nu este singurul predictor al eficienţei.
Atenţia s-a refocalizat pe inteligenţa emoţională (EQ) ca fiind un
alt factor determinant al eficienţei personale. Ambele tipuri de
inteligenţă sunt importante, fiecare aducându-şi aportul în mod
diferit. IQ-ul contribuie în proporţie de 20%, ca factor determinant
al realizării în viaţă (O„Neil,1996).
Programele pentru dezvoltarea competenţelor emoţionale
şi sociale se adresează unui public foarte larg: de la preşcolari,
până la poliţişti, oameni de afaceri şi lideri. Programele diferă în
funcţie de adresanţi şi de specificul local. Introducerea
inteligenţei emoţionale în învăţământul preşcolar, şcolar, liceal si
universitar se poate face treptat, cu o coordonare centrală şi/sau
locală, implicând diverse categorii de personal: educatori,
14
profesori, consilieri şcolari, psihologi, preoţi, părinţi, oameni din
lumea afacerilor.23
15. Dimensiuni psihoterapeutice ale ritualurilor
creştine străvechi
Din perspectiva gnoseologică, s-au explorat de-a lungul
istoriei omenirii mai multe căi şi direcţii în dorinţa de a ascede
spre adevăr. Dacă Socrate a coborât filosofia din cer pe pământ,
desprinzând-o de mistică şi mitologie, Aristotel a mers mai
departe, desprinzând metafizica de fizică, ştiinţa ocupându-se cu
cunoaşterea realităţii obiective, imediate, fizice, în timp ce
filosofia cu ceea ce este dincolo de această realitate (meta-
fizica). Cunoaşterea a cunoscut secole de-a rândul aceste două căi
diferite, una a lumii imanente, a realităţii fizice, şi o alta
transcendentă, spirituală. A. Compte, punând bazele
pozitivismului, a absolutizat cunoaşterea ce folosea ca metodă
experimentul, deschizând calea dezvoltării ştiinţelor exacte şi
încercând astfel să rezolve dilemele interminabile ale filosofilor ce
oscilau între senzualism şi raţionalism, între gnosticism şi
agnosticism.
Metoda ştiinţifică experimentală a stat la baza dezvoltării
ştiinţelor şi tehnologiei actuale, fiind o caracteristică a culturii şi
civilizaţiei occidentale, aşa cum a evoluat ea spre timpurile
moderne. Chiar dacă am ajuns să fim dominaţi de această
tehnologie şi să considerăm cunoaşterea ştiinţifică ca singura cale
de cunoaştere, concomitent cu realitatea descrisă de ştiinţe,
coexistă şi o realitate descrisă pe căi intuitive, de artă, credinţă,
în general de cultură (Rădulescu Motru, 1996).
Chiar dacă astăzi educaţia şi formarea oamenilor are o
vădită orientare pozitivistă, ştiinţifică, omul continuă să rămână
contradictoriu, orientându-şi comportamentul şi atitudinea nu
23
În acelaşi timp, profesorii informaţi pot iniţia diverse proiecte
specifice fiecărei şcoli în funcţie de nevoile elevilor, părinţilor şi comunităţii.
Pe lângă activităţi cuprinse în curriculum obligatoriu sau opţional, există
numeroase activităţi şi programe extraşcolare sau organizate de alte organizaţii
şi instituţii în colaborare cu şcoala.
doar pe seama unor motivaţii raţionale, logice, ci se pare că,
uneori comportamentul este dictat de motivaţii iraţionale,
inconştiente, generate de o serie de habitudini, credinţe şi nevoi
ce nu-şi găsesc întotdeauna o explicaţie logică, raţională (Jung
C.G, 1994). Este rolul supraEu-lui, după cum arată Freud, să
direcţioneze comportamentul spre un model acceptat la un
moment dat de societate, dar de multe ori comportamentul scapă
cenzurii conştientului, primind o semnificaţie inconştientă, după o
logică proprie, care nu se suprapune întotdeauna logicii pozitive,
ştiinţifice (Freud S., 1980).24
Orice încercare de a crea modele experimentale este
marcată de tendinţa la simplificare şi schematizare, ce
reconstruiesc o realitate care nu se mai suprapune cu realitatea
psihologică sau socială. Cel mai bun exemplu este psihoterapia
care se vrea a fi o ştiinţă, după modelul psihanalizei din care s-a
născut, dar care pentru a fi utilă (şi deci a se justifica ca ştiinţă a
vindecării) nu se poate limita la domeniul îngust pe care
metodologia experimentală i-l poate oferi (Ionescu G, 1990).
Din această perspectivă, apare mai uşor de acceptat că
elemente de psihoterapie (ca demers şi metodă de vindecare a
sufletului prin cuvânt) sunt întâlnite în practica relaţiilor
interumane, înainte ca psihoterapia sau chiar psihologia să
existe ca ştiinţă. Aşa cum chimia îşi găseşte originile în alchimie,
iar astronomia în astrologie, psihoterapia îşi are originile în
practicile ritualice mistice şi religioase, în procedurile de
exorcizare şi purificare din religiile precreştine şi care se regăsesc
în practica cultică şi ritualică creştină.
Psihanaliza, ca şi principalele tehnici de psihoterapie, prin
demersul lor teoretic, oferă terapeutului un construct mental, o
ipoteză a structurii psihicului şi a mecanismelor psihologice prin
24
Ca urmare, ştiinţele socio-umane care se ocupă de cunoaşterea
dimensiunii psihologice şi a impactului său social şi cultural, nu se pot supune
în totalitate exigenţelor cunoaşterii ştiinţifice, metodologiei experimentale.
Ştiinţe ca psihologia, psihosociologia sau chiar sociologia sunt ştiinţe care în
mare parte se bazează pe observaţie şi analiză, având în spate un caracter
empiric şi mult prea puţin experimental.
15
care terapeutul îşi fundamentează strategia în intervenţia
psihoterapeutică (Dafinoiu I, 1996). Această strategie trebuie să
ţină cont neapărat de complexul de credinţe şi valori prin care
pacientul îşi reprezintă realitatea, succesul terapeutic fiind strâns
legat de capacitatea terapeutului de a înţelege şi valorifica aceste
credinţe.25
În creştinismul incipient, în cadrul clerului care era atunci
mult mai larg, alături de cântăreţi, cititori, cateheţi, era şi
exorcistul, care ar reprezenta psihoterapeutul din lumea
desacralizată de astăzi. Rolul său a fost luat mai târziu de preot în
calitatea sa de duhovnic prin Taina Spovedaniei, realizându-se cea
mai directă intervenţie psihoterapică în practica creştină în care
mecanismul de catharsis funcţionează deplin.26
Chiar tehnica spovedaniei în sine o regăsim în condiţiile
necesare tehnicii psihanalitice. Nevoia de interiorizare şi
desprinderea de realitatea imediată, obţinută de psihanalist prin
ambientul anodin şi relaxant cu excluderea terapeutului din
câmpul vizual al pacientului, se realizează şi la spovedanie prin
izolarea credinciosului fie printr-un perete despărţitor, la catolici,
fie prin acoperirea cu un veşmânt (patrafirul) la ortodocşi şi
crearea atmosferei de intimitate şi interiorizare necesare
autoanalizei şi introspecţiei (Vintilescu P., 1995).
Acelaşi lucru îl realizează rugăciunea şi meditaţia
creştină, cu practici de introspecţie şi concentrare pe problemă
cu rezolvarea ulterioară a acesteia, fie prin transferul ei asupra
autorităţii divine prin rugăciune, fie prin anularea ei graţie
iertării dobândite în cadrul Tainei Spovedaniei. Astfel de elemente
psihoterapeutice sunt şi mai evidente în practica mistică şi ascetică
creştină, mai ales în fenomenul isihasmului, specific
25
Multe din aceste tehnici au fost descoperite (de fapt, redescoperite)
şi prezentate sub o formă sistematică şi cu un limbaj ştiinţific, ele preexistând
ştiinţei, fiind folosite sub formă empirică în practicile cultice şi ritualice.
26
În această relaţie, autoritatea ştiinţifică a terapeutului cu puterea ei
de convingere şi sugestie este înlocuită de autoritatea divină, reprezentată de
persoana duhovnicului, care pentru credincios are aceeaşi putere sugestivă de
formare şi transformare interioară necesară schimbării.
creştinismului ortodox, în care se regăseşte tehnica de relaxare şi
concentrare, de control a unor funcţii fiziologice, fenomene de
derealizare şi desomatizare pe care psihologia le-a explorat şi
tehnicile psihoterapice parţial le-a asimilat, prin varianta lor
orientală, yoghină (Ionescu G., 1990).
Dincolo de astfel de experienţe specifice unor comunităţi
călugăreşti restrânse, cultul şi ritualul creştin întreţin în viaţa
fiecărui credincios, prin structurarea timpului şi spaţiului, prin
oferirea unui sens existenţei, prin construirea de semnificaţii
ontologice şi axiologice, care îi permit o reprezentare asupra
realităţii în care elementul central este dragostea faţă de aproapele,
de Dumnezeu şi faţă de sine.
Pentru psiholog sau psihoterapeut este surprinzător să
constate că în creştinism cheia de boltă în jurul căreia se
construieşte întreaga doctrină este dragostea. Psihologia
recunoaşte rolul proceselor afective în integrarea şi armonizarea
personalităţii, precum şi rolul esenţial al fenomenelor empatice şi
transferenţiale în relaţia psihoterapeutică. Creştinismul
evidenţiază şi utilizează aceste elemente de sute de ani, în felul
acesta explicându-se poate impactul pe care l-a avut asupra
civilizaţiei şi culturii europene.
Teologia creştină oferă numeroase elemente şi modele de
intervenţie psihoterapeutică, unele tehnici regăsindu-se în
practicile cultice şi ritualice creştine. Rolul creştinismului, din
perspectiva psihoterapiei, în adaptarea individului la cerinţele
vieţii sociale, în asimilarea abilităţilor de relaţionare socială,
familială şi profesională, aşteaptă să fie analizate şi utilizate în
demersul psihoterapic.
Aceste relaţii ar fi mai uşor de conceptualizat de către
omul de ştiinţă dacă ar accepta că înainte de apariţia psihologiei
şi psihoterapiei ca ştiinţe, cunoaşterea profunzimilor sufletului a
fost realizată de filosofie şi teologie. Printre Părinţii Bisericii
Creştine (teologii din primele secole) există personalităţi precum
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Dionisie Pseudo-
Aeropagitul, Sf. Vasile cel Mare ş.a., care, prin creaţia lor, au
contribuit la construirea şi dezvoltarea psihologiei şi psihoterapiei
înainte ca ele să existe ca ştiinţe.
16
16. Abordarea holistică
Creştinismul oferă o concepţie despre lume şi viaţă cu o
anumită semnificaţie şi cu o orientare teologică ce reprezintă o
structură motivaţională globală cu un rol definitor în structurarea
personalităţii şi orientarea comportamentului.
Prezenţa acestor elemente de ordin afectiv fac din
creştinism nu doar o ideologie sau un construct filosofic, ci o
credinţă cu generarea unor convingeri ce se contopesc cu
trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţiile şi năzuinţele
sale, cu trăsăturile lui de personalitate.
Convingerea că psyche şi soma alcătuiesc o unitate
funcţională reprezintă o valoare axiomatică. Dar abordarea
holistică impune factorii psihologici ca fiind relevanţi, dat fiind
faptul că psihoterapia poate aduce o contribuţie semnificativă,
uneori substanţială, în vindecarea sau ameliorarea statusului
clinic al pacientului psihosomatic.27
Abordarea holistică nu presupune doar tratarea
simptomelor psihice alături de cele somatice, ci şi o abordare a
fiinţei umane dintr-o perspectivă bio-psiho-socială şi chiar
spirituală, având în vedere că boala canceroasă, prin prognosticul
ei, îl confruntă pe om cu propriul său destin, cu problemele
existenţei, ale vieţii şi morţii.
Prezenţa acestor elemente de ordin afectiv fac din
creştinism nu doar o ideologie (cum cred unii) sau un construct
filosofic, ci o credinţă cu generarea unor convingeri ce se
contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţiile şi
năzuinţele sale, cu trăsăturile lui de personalitate.
Aceste idei, o dată devenite convingeri, reprezintă pentru
credincios o valoare, o certitudine subiectivă care îl ajută să
distingă între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună. Ele
îşi extrag forţa din emoţiile, sentimentele şi pasiunile sale şi
pătrund în comportament, orientându-i permanent acţiunile spre
27
Deşi abordarea holistică este de sorginte antică, medicina
psihosomatică "a devenit un domeniu specific de preocupare abia în ultimele
patru decenii.
atingerea unui sistem de idei şi imagini în care credinciosul se
proiectează şi care ghidează întreaga existenţă.
Încheiere: Statutul consilierului pastoral în S.U.A.
În S.U.A. consilierea pastorală merge dincolo de sprijinul
sau încurajările pe care le poate oferi o comunitate religioasă prin
oferirea unei terapii psihologice adecvate care se integrează în
dimensiunea spirituală şi religioasă. „Este interesant să
observăm că, în prezent, nu numai că a crescut interesul pentru
terapie, ci şi există şi un interes crescut pentru spiritualitate –
spunea dr. G. DeSobe, fostul preşedinte al Asociaţiei Americane
de Consiliere Pastorală (A.A.C.P.). Combinarea acestor două
domenii pentru a ajuta şi vindeca persoanele este ceea ce fac
consilierii pastorali.28
A.A.C.P. consideră un imperativ moral faptul că poporul
american, fără excepţii, trebuie să aibă acces la îngrijire medicală
de înaltă calitate – spune R. Woodruff, directorul executiv al
A.A.C.P. Acest imperativ se referă la calitatea serviciilor de boli
mintale. Sub auspiciile AACP, consilierea pastorală aderă la
standarde riguroase de pregătire, incluzând educaţia şi experienţa
clinică şi obţinerea unei licenţe profesionale.29
O parte importantă a acestei educaţii se efectuează prin
practică clinică. Pregătirea de după absolvire include prestarea a
cel puţin 1375 de ore de practică clinică supravegheată (adică,
consilierul oferă terapie individuală, de grup, maritală şi familială)
28
Cererea de consiliere de natură spirituală este astăzi în creştere, deoarece
interesul pentru spiritualitate este în ascensiune. Un raport recent realizat de
“Interesul Public şi Religios”, incluzând cercetările organizaţiilor Gallup şi
Lilly, arată că 96% din populaţie – 242 milioane de americani – afirmă că cred
în Dumnezeu. În 1996, un chestionar aplicat de S.U.A. a arătat că 79% dintre
americani consideră că credinţa poate ajuta la vindecarea bolilor. Conform
altui chestionar, 77% dintre pacienţi cred că medicul lor ar trebui să ţină cont de
nevoile lor spirituale. Într-un sondaj din 1994, realizat de Newsweek, 58%
dintre cei chestionaţi au afirmat că simt nevoia de progres duhovnicesc.
29
Educaţia tipică a consilierilor pastorali autorizaţi de AACP constă din:
* o diplomă de la un colegiu sau universitate acreditată
* o diplomă de la un seminar de 3 ani
* o diplomă de masterat sau doctorat în domeniul bolilor mentale.
17
şi 250 de ore de activitate terapeutică sub supraveghere directă în
situaţii de criză sau în cazul unor suferinţe prelungite.30
În ciuda interesului crescut pentru psihoterapie şi a
numărului tot mai mare de psihoterapeuţi, amploarea luată de
serviciile organizate de sănătate mentală a determinat reducerea
numărului de persoane care îşi pot permite aceste servicii în
S.U.A. Drept rezultat, multe persoane se adresează încă preoţilor
pentru ajutor în cazul problemelor personale, maritale, familiale
şi confesionale. În plus, mulţi muncitori săraci31 nu beneficiază de
asigurare şi au nevoie de consiliere gratuită din partea păstorilor.32
Dincolo de educaţie şi pregătire, autorizarea este, de
asemenea, extrem de importantă pentru asigurarea excelenţei în
consilierea pastorală. Candidaţii ce doresc licenţierea în
domeniul consilierii pastorale sunt riguros testaţi şi evaluaţi,
deoarece A.A.C.P. autorizează doar pe cei mai competenţi
indivizi, care posedă nu doar cunoştinţe şi pregătire clinică
adecvată, ci corespund şi unor standarde morale personale
extrem de înalte.
30
Ca rezultat al acestor studii intensive, consilierii pastorali sunt
printre cei mai educaţi profesionişti în domeniul bolilor mintale – observă
Woodruff. Consilierii pastorali posedă, de asemenea, o pregătire profundă mult
mai riguroasă decât cea a multor profesionişti din domeniul sănătăţii mentale.
31
Din cauza naturii misionare a consilierii pastorale, consilierii
depun toate eforturile pentru a oferi servicii accesibile celor nevoiaşi. În timp ce
majoritatea centrelor de consiliere au un onorariu standard pentru serviciile lor,
se pot face adaptări în funcţie de statutul financiar al pacientului. Alte centre
pun la dispoziţie o scală descrescătoare de preţuri.
32
Consilierii pastorali şi Centrele de Consiliere lucrează adesea în
colaborare cu parohiile şi centrele comunitare. În cadrul educaţiei comunitare
sunt oferite programe educative pe probleme medicale. Unele programe sunt
gratuite şi implică cursuri desfăşurate pe parcursul mai multor şedinţe în
legătură cu consilierea maritală, adaptarea la divorţ sau la suferinţă. În
dezvoltarea unor noi servicii, consilierii pastorali ţin seama de problemele
locale şi naţionale. Pe întreg teritoriul ţării consilierii pastorali deţin un rol
important în consilierea individuală a victimelor abuzurilor sexuale.

Consilierii pastorali reprezintă
o sursă importantă de servicii
pastorale, făcând legătura între preoţi,
psihologi şi psihiatri. A.R.C.P.
(Asociaţia Română a Consilierilor
Pastorali) poate oferi un parteneriat
special parohilor care participă la
programele de pregătire autorizate,
menite să îmbunătăţească deprinderile
de consiliere pastorală. A.R.C.P. oferă,
de asemenea, un parteneriat
practicienilor din domeniul bolilor
mentale interesaţi în explorarea
interacţiunii creative dintre
spiritualitate şi ştiinţele
comportamentale.
Indiferent dacă individul trece
printr-o criză sau urmăreşte punerea în
valoare a propriului potenţial, un
consilier pastoral îi poate oferi ghidare,
pregătire, o relaţie pe termen lung şi
informaţiile necesare pentru a-i
asigura sentimentul împlinirii de sine.
Potenţialul terapeutic al dragostei
Demersurile cercetărilor psihologice
privind rolul proceselor afective în contextul
general al vieţii psihice, dar şi în cel al relaţiilor
sociale, au evidenţiat importanţa acestor procese
în structurarea personalităţii, dar şi în contextul
relaţiilor de grup. La baza oricărei acţiuni stau
elementele motivaţionale a căror configuraţie
este în mod esenţial de natură afectivă.
Teologia creştină conferă afectivităţii,
dragostei, o importanţă cardinală, dragostea
fiind considerată cheia de boltă a concepţiei
18
creştine despre lume, a relaţiilor dintre oameni şi
dintre aceştia şi divinitate. Virtuţile teologice
cardinale sunt credinţa, nădejdea şi dragostea,
dintre care dragostea joacă rolul cel mai
important, atât în această existenţă, cât şi în cea
viitoare: “Dragostea nu va pieri niciodată”
(Cor.13, 8); “Acum dar, rămân acestea trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai
mare dintre ele este dragostea” (Cor.13, 13).
PSIHO-TEOLOGIA
- Călăuză spre o reflecţie identitară -
O înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca
să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge.
Nicolae Iorga
Când ai două vocaţii, merită să ratezi una.
Vasile Ghica
Pentru a fi eficace, educatia trebuie etapizată.
Harriet Beecher Stowe
Antropologia e un amestec de zoologie şi psihiatrie...
Emil Cioran
Insulta e declaraţia înfrângerii.
***
Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se
pregăteşte.
***
Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău
şi n-a fost.
Nicolae Iorga
 Din înţelepciunea lui Nicolae Iorga:

Pierzi în viaţă ani, iar la moarte cerşeşti o clipă.

***
Gândul morţii să-ţi slujească în orice clipă pentru a
înţelege preţul vieţii.
***
Încrederea nu se pierde decât o dată.
***
Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă.
***
E o mare primejdie să ajungi a fi mulţumit de tine însuţi.
***
Şarpele e odios nu pentru că muşcă, ci pentru că se
ascunde ca să muşte.
***
Nu spune niciodată “nu se poate", ci începe cu “să
vedem".
***
Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l
găsi.
***
Faima rugineşte dacă nu o cureţi prin muncă în fiecare
zi.
***

19