TRATAMENTUL ORTOPEDIC AL LUXAŢIILOR

Luxaţia (părăsireaă permanentă a cavităţii articulare de către o epifiză

osoasă astfel încât cele două suprafeţe osoase articulare nu mai sunt în contact)
necomplicată (fracturi concomitente, luxaţii deschise, compresiuni vasculo-
nervoase, interpoziţie de părţi moi sau eschile osoase etc.) beneficiază de
reducerea ortopedică în urgenţă.
Tratamentul chirurgical se adresează doar luxaţiilor care nu pot fi reduse
ortopedic, (luxaţiile complicate, luxaţiile recidivante, etc.).
Diagnosticul clinic al unei luxaţii trebuie totdeauna confirmat radiologic,
obţinând astfel şi detalii privind coexistenţa evetualelor leziuni osoase, etc.

1. Luxaţia scapulo-humerală (a umărului)

Luxaţia recentă a articulaţiei scapulo-humerale, necomplicată beneficiază
de reducerea ortopedică; cea mai frecventă este luxaţia antero-internă care se
reduce prin următoarele manevre:
a) Manevra Kocher este folosită pentru luxaţiile extra- sau sub
coracoidiene; presupune parcurgerea a 4 timpi succesivi:
I. Adducţia lentă a cotului aflat în flexie de 90 0 până vine în contact cu
trunchiul.
II. Cu cotul menţinut şi alipit de trunchi se execută o mişcare de rotaţie
externă a humerusului prin manevrarea antebraţului înafară.
III. Se deplasează cotul (antebraţul rămânând în poziţia obişnuită la
punctul II care asigură rotaţia externă a humerusului) înăuntru, în sus şi
înainte.
IV. Se execută o mişcare de rotaţie internă a humerusului prin aşezarea
mâinii membrului superior luxat, peste umărul sănătos.
Se imobilizează provizoriu membrul superior respectiv într-un bandaj tip
Velpeau, menţinut timp de 12 zile (Malgaigne).
După Dalbert, odată reducerea obţinută, se controlează radiologic şi
clinic, iar membrul superior se imobilizează într-o eşarfă (sprijinită după
gât) până când durerea şi căldura locală retrocedează.
b) Manevra Hipocrate: operatorul aşezat lângă bolnav, de partea
membrului respectiv, execută o extensie continuă şi progresivă a
membrului superior aflat într-o poziţie paralelă cu trunchiul, (între trunchi
şi membrul superior în extensie aflându-se membrul inferior al
chirurgului) cu priză la nivelul mâinii şi pumnului membrului superior de
redus; în acelaşi timp călcâiul operatorului execută o contrapresiune în
axila de aceeaşi parte, direct pe capul humeral pe care-l împinge în
cavitatea glenoidă scapulară.
După obţinerea reducerii, după controlul clinic şi radiografic al
articulaţiei se imobilizază membrul superior într-un bandaj Velpeau timp
de 10-12 zile.
 c) Manevra Mothes
În timp ce contraextensia este asigurată cu ajutorul unei aleze trecută
oblic în jurul toracelui, pe sub axila şi omoplatul bolnav, extensia este
efectuată de către chirurg care induce braţului o mişcare progresivă de
abducţie (înaltă), exercitând permanent o puternică tracţiune în axul
longitudinal al braţului. După obţinerea reducerii (control clinic şi
obiectivarea sa radiografică) se imobilizează membrul superior într-un
bandaj Velpeau.
d) Manevra de “degajare” a articulaţiei luxate (valabilă pentru oricare din
articulaţiile luxate), constă în tracţiunea progresivă a braţului concomitent
cu o mişcare de abducţie continuă, asociată cu o presiune directă asupra
capului humeral; contractura musculară poate fi contracarată prin
tracţiune elastică continuă sau utilizând anestezia generală. Această
metodă de degajare a articulaţiei prin tracţiunea braţului în jurul axului
propriu, poate fi aplicată şi în variantele rare ale luxaţiei scapulo-
humerale, mişcările de rotaţie şi respectiv de presiune directă asupra
capului humeral luxat, fiind adaptate pentru fiecare varietate în parte.
După obţinerea reducerii (se face controlul clinic şi radiologic) se
imobilizează membrul superior într-un bandaj Velpeau pentru 10-12 zile.

2. Luxaţiile cotului
Pentru reducerea luxaţiilor cotului este necesară o anestezie generală de
scurtă durată pentru obţinerea relaxării musculare.
a) Luxaţia posterioară a cotului, recentă, fără complicaţii trebuie redusă
imediat astfel: ajutorul execută o tracţiune în axul longitudinal al
antebraţului (asupra braţului executându-se o contra extensie cu ajutorul
unei chingi), uşurată de o tracţiune concomitentă cu flexia progresivă a
antebraţului până când acesta ajunge în unghi drept.
În acest timp chirurgul execută o presiune directă asupra olecranului cu
ajutorul policelor, împingând olecranul în jos şi înainte.
După obţinerea reducerii (se face control clinic şi obiectivarea
radiografică a reducerii), membrul superior se imobilizează într-o eşarfă
sprijinită de gât timp de 8-10 zile, până la dispariţia durerilor, a tumefierii
şi căldurii locale.
b) Luxaţia anterioară a cotului recentă şi necomplicată beneficiază de
reducerea ortopedică imediată:
 luxaţia incompletă se reduce prin executarea unei flexii progresive a
antebraţului pe braţ, în timp ce cu ajutorul policelui se execută o presiune
directă asupra olecranului care este împins în jos şi înapoi; se controlează
radiografic reducerea luxaţiei;
 luxaţia completă necesită tracţiunea asupra antebraţului aflat în semiflexie
(contraextensia exercitându-se cu ajutorul unei chingi trecută pe faţa ventrală
a braţului, imediat deasupra pliului de flexie al cotului); chirurgul execută o
presiune directă asupra feţei ventrale a antebraţului imediat sub pliul de
 flexie al articulaţiei cotului, împingând (trăgând) antebraţul în jos şi înapoi
(se face controlul radiografic al articulaţiei luxate);
c) luxaţia lateral-externă a cotului - trebuie redusă imediat (datorită
riscului mare de a deveni ireductibilă) prin tracţiunea antebraţului aflat în
supinaţie şi uşoară flexie. După obţinerea reducerii (se face control clinic şi
radiografic) se imobilizează membrul superior cu ajutorul unei atele gipsate
posterioare (uluc, jgheab gipsat) pentru 3 săptămâni;
d) luxaţia lateral-internă a cotului este rară şi se reduce prin tracţiunea
asupra antebraţului aflat în supinaţie şi semiflexie, concomitent cu o
presiune directă asupra olecranului care este împins către înafară; nu necesită
anestezie generală.

3. Luxaţiile policelui
Dintre luxaţiile policelui cea mai frecventă este luxaţia posterioară
metacarpofalangiană a policelui care se reduce astfel: policele este menţinut în
abducţie maximă (la un unghi de 900 faţă de axul longitudinal al mâinii) cu
mâna stângă (a chirurgului) în timp ce cu ajutorul mâinii drepte menţine mâna şi
articulaţie pumnului - cu ultimele patru degete iar policele execută o presiune
directă asupra bazei falangei (maximale) a policelui luxat, împingându-l înainte
spre capul primului metacarpian; când sesamoidele au ajuns în dreptul
suprafeţei articulare a capului metacarpian, se execută o mişcare de abducţie şi
apoi opoziţie, concomitent cu tracţiunea permanentă în axul longitudinal al
policelui şi menţinerea presiunii asupra bazei falangei proximale a acestuia,
obligând-o să reintre în articulaţie.
Farabeuf a imaginat un cleşte special pentru reducerea luxaţiei
posterioare a policelui.
După obţinerea reducerii se execută radiografie de control a articulaţiei
metacarpofalangiene şi după controlul clinic se imobilizează membrul superior
într-un aparat gipsat antebrahi-palmar care cuprinde policele (falangeta
rămânând liberă) cu mâna în uşoară flexie dorsală, timp de 3 săptămâni.

4. Luxaţia şoldului
Luxaţiile regulate ale şoldului, fie posterioare (înalte - iliace su joase -
ischiatice), fie anterioare (înalte - pubiene sau joase - obturatorii) beneficiază
de reducere ortopedică imediată, sub anestezie generală sau rahidiană (asociată,
dacă marele nerv sciatic este compresat, cu infiltraţia tronculară anestezică a
acestuia pentru a contracara reflexele nociceptive, cu risc uneori vital)
Pacientul este culcat în decubitus dorsal, cu bazinul bine imobilizat:
a) luxaţia posterioară (iliacă sau ischiatică) se reduce parcurgând trei
timpi:
I. Flexia coapsei pe bazin, progresivă până când aceasta se află în unghi
drept (900) faţă de bazin (iar gamba în flexie de 900 faţă de coapsă).
 II. Tracţiunea verticală puternică asupra coapsei flectate (de jos în sus)
III. Abducţia şi rotaţia externă a coapsei pentru a reintegra capul femural
în cavitatea cotiloidă.
Se execută controlul clinic şi radiografic al articulaţiei coxo-femurale
reduse.
b) luxaţia anterioară joasă (obturatorie) se reduce prin execuţia unei flexii
a coapsei pe bazin progresiv până la un unghi de 90 0; gamba aflându-se în
flexie de 900 faţă de coapsă, se execută o tracţiune puternică, verticală
asupra coapsei, concomitent cu mişcări de abducţie şi rotaţie internă
pentru a dirija capul femural în cavitatea cotiloidă; (controlul clinic şi
radiologic al articulaţiei reduse);
c) luxaţia anterioară înaltă (pubiană) este mai întâi transformată într-o
luxaţie joasă (obturatorie) prin tracţiunea în ax şi abducţia forţată a
coapsei, după care aceasta se reduce prin manevrele descrise (punctul b).

5. Luxaţiile genunchiului
Luxaţiile necomplicate ale genunchiului trebuiesc reduse în urgenţă
datorită riscului major de lezare vasculo-nervoasă prin compresiune şi necesită
anestezie generală sau rahidiană.
a) luxaţia anterioară se reduce prin flexia progresivă a gambei, în acelaşi
timp cu exercitarea unei tracţiuni moderate asupra segmentului distal al
coapsei şi o presiune directă asupra segmentului cranial al tibiei; control
clinic şi radiologic al articulaţiei reduse;
b) luxaţia posterioară se reduce prin tracţiunea directă înainte (în sens
dorso-ventral) a segmentului cranial al tibiei, concomitent cu flexia
progresivă a gambei pe coapsă; după obţinerea reduceii se efectuează
controlul clinic şi radiologic al articulaţiei genunchiului;
c) luxaţia lateral-externă necesită pentru reducere anestezie generală; cu
coapsa flectată pe bazin în unghi drept şi gamba pe coapsă (tot în unghi
drept), se execută o presiune asupra marginii externe a rotulei şi feţei
externe a gambei în segmentul cranial pentru a împinge tibia şi rotula
înăuntru medial. Ajutorul, menţinând membrul inferior de picior, execută
mişcări alternative de rotaţie internă şi externă a gambei inducând
progresiv - extensia acesteia; se face controlul clinic şi radiologic al
articulaţiei reduse.
d) luxaţia lateral-internă a genunchiului presupune parcurgerea aceloraşi
timpi ca şi la varianta externă, dar presiunea de împingere a epifizei
proximale a tibiei şi a rotulei se execută în direcţie opusă (înafară-
lateral).

6. Luxaţia mandibulei
Se produce prin alunecarea înainte (ventrală) a condilului mandibulei,
care părăseşte cavitatea glenoidă a temporalului, aşezându-se pe versantul
anterior (extraarticular) al condilului temporal; mandibula rămâne în poziţie
coborâtă iar pacientul nu poate închide gura.
Pentru a reduce luxaţia mandibulei trebuie parcurşi trei timpi:
I. Se exercită o presiune în sens cranio-caudal (în jos) asupra arcadelor
dentare inferioare cu ajutorul policelui în scopul de a coborâ vârful
condilului mandibulei la nivelul vârfului condilului temporal (mărind
deschiderea gurii).
II. In paralel cu presiunea în sens cranio-caudal se exercită şi o presiune
în sens ventro-dorsal (înapoi) care va permite condilului mandibulei să
depăşească vârful condilului temporal.
III. Menţinând presiunea în direcţia indicată la timpul II, se ascensionează
segmentul ventral al mandibulei apropiind-o de maxilarul superior
(închizând gura) pentru a facilita reintrarea condilului mandibular în
cavitatea glenoidă temporală.
Se execută controlul clinic şi eventual radiologic al articulaţiei temporo-
mandibulare.