1

Societatea - cadru general

de manifestare
a activităţii umane

1.1 Perspectiva sistemică asupra socialului

Cerinţele ştiinţei contemporane converg către elaborarea unei teorii

generale a complexităţilor organizate, capabilă să deschidă posibilitatea unei
analize, în acelaşi timp, riguroasă şi nuanţată, formalizabilă şi perfectibilă, a
acestor complexităţi.
Obiectele, fenomenele şi procesele, indiferent de natura lor, pot fi
considerate drept sisteme, fiecare cu o anumită structură. Sistemul este un
întreg, ale cărui elemente se află în relaţii determinate unele faţă de altele
şi formează o unitate distinctă, cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor
componente.
Departe de a fi un conglomerat, sistemul este un ansamblu organizat
de entităţi, care depind reciproc unele de altele, putând fi recompuse şi
transformate prin procedee operaţionale definite. Intenţia teoriei generale a
sistemelor este de “a formula principii valabile pentru sisteme în general,
independent de natura elementelor lor componente”1 şi de a introduce o
nouă viziune ştiinţifică în cercetarea tuturor domeniilor existenţei.
Principalele proprietăţi ale sistemului sunt: totalitatea şi
integrativitatea (elementele îşi pierd individualitatea, fiecare din ele
căpătând însuşiri noi conferite de raporturile cu celelalte elemente ale
întregului; integrativitatea dobândeşte dimensiuni distincte când se are în
vedere proprietatea de ierarhizare), autoreglarea (autocorectarea,
autostabilizarea, homeostaza, menţinerea, cu ajutorul unor circuite de
reglare, a stabilităţii sistemului, a capacităţii lui de echilibrare, ca şi a
structurii şi funcţionalităţii, indiferent de acţiunea unuia sau a mai multor
factori de perturbare), ierarhizarea (un sistem este în acelaşi timp
suprasistem, pentru părţile sale, şi subsistem, în componenţa altor sisteme)

1
Ludwig von Bertalanffy, Théorie générale des systèmes, Dunod, Paris, 1975, p.36
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

şi structurarea (fiecare sistem are o anumită configuraţie de raporturi a

elementelor componente).
Evaluarea părţilor în caracterizarea întregului sugerează existenţa a
două tipuri de relaţii în configurarea sistemelor: relaţii de subordonare, care
privesc raportul dintre întreg şi parte, dintre sistem şi elementele
componente; relaţii de coordonare, care privesc fie raporturile dintre
elemente în cadrul sistemului, fie raporturile dintre sisteme în context, sau
dintre elemente ale unor sisteme diferite.
Din împletirea acestor tipuri de relaţii rezultă atât relativitatea
conceptelor de întreg şi parte (fiecare parte fiind simultan întreg, în raport cu
sisteme de referinţă subiacente şi invers, fiecare întreg fiind totodată parte,
în raport cu sisteme de referinţă suprapuse), cât şi sinteza dintre raporturile
structurale şi raporturile funcţionale în caracterizarea sistemelor.
În această perspectivă, existenţa ne apare ca ansamblu ordonat de
universuri deschise, ca ierarhie de sisteme şi subsisteme dispuse etajat unele
faţă de altele, conform criteriului complicării structurale.
Fizionomia şi dinamica unui sistem nu pot fi explicate, nici pornind
de la întreg spre parte, ca în concepţiile organiciste, nici de la parte spre
întreg, ca în cele atomiste, ci numai de la constelaţia de raporturi
invariante, care le caracterizează, deci de la structura sistemului.
În viziunea actuală asupra structurii distingem două sensuri ale
acesteia:
a) structura, în calitate de complex unitar de interacţiuni, care
integrează elementele în întreg, asigurând sistemului identitate,
stabilitate calitativă, caracter omogen şi continuu. “Prin
structura unui sistem înţelegem, remarca Jean Piaget, ansamblul
concret de transformări care asigură autoreglarea unei
totalităţi, ireductibile la părţile componente.”2
b) structura, în calitate de model abstract, care explică schema de
funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii interne a
sistemului. În acest sens, structura este “constelaţia raporturilor
iniţiale dintre elementele unui sistem, raporturi invariante şi
independente de elemente, deci formalizabile, care oferă
explicaţia “codului” tuturor transformărilor posibile în
interiorul sistemului. Prin conceptul de structură, precizează
Cl. Lévi-Strauss, nu este desemnat un presupus “nucleu” al
obiectului sau o configuraţie a sa senzorial-perceptibilă, ci un
model abstract apt să facă inteligibile raţional regulile care
guvernează transformările şi asigură funcţionarea unui sistem;

2
Jean Piaget, Structuralismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 7.
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

“principiul fundamental este că noţiunea de structură nu se

referă la realitatea empirică, ci la modelele construite după ea.
În primul rând, continuă Cl. Lévi-Strauss, o structură prezintă
un caracter de sistem. Ea constă din elemente, astfel încât o
modificare a unuia dintre ele atrage după sine o modificare a
tuturor celorlalte. În al doilea rând, orice model aparţine unui
grup de transformări, fiecare dintre ele corespunzând unui
model din aceeaşi familie, aşa încât ansamblul acestor
transformări constituie un grup de modele. În al treilea rând,
proprietăţile indicate mai sus permit să se prevadă în ce mod va
reacţiona modelul în cazul modificării unuia dintre elementele
sale. În sfârşit, modelul trebuie să fie construit în aşa fel, încât
funcţionarea lui să poată explica toate faptele observate.”3
Implicând o abordare prin excelenţă topologică şi relaţională,
conceptul de structură, cu cele două sensuri ale sale, devine aplicabil
oriunde avem de-a face cu sisteme, ale căror elemente sunt articulate în
totalităţi, cu o astfel de organizare internă, încât proprietăţile întregului şi ale
componentelor depind de tipul invariant de interacţiuni, care guvernează
toate transformările posibile şi autoreglările sistemului. Într-o asemenea
interpretare, structura implică o relativă invarianţă, dar numai faţă de un
anumit grup de transformări; de aceea, analiza ei reliefează corelaţiile:
stabilitate – instabilitate, continuitate – discontinuitate, repetabilitate –
irepetabilitate.
În acest context, funcţia ne apare ca un atribut (sau un complex de
proprietăţi) esenţial al unui sistem (sau subsistem), care se exercită în
condiţiile raportării sistemului la alte sisteme (sau elemente ale acestora).
Funcţia are rolul de a integra (coordona) elementele în sistem sau
sistemul în context, exprimând relaţii de acţiune, prin intermediul cărora se
realizează trecerea de la potenţă la act în diacronia structurală.
Prin intermediul noţiunilor de sistem – structură - funcţie pot fi astfel
studiate atât raporturile de simultaneitate condiţională dintre fenomene sau
dintre stările unui obiect, eveniment, proces, cât şi cele de succesiune
cauzală.
Dacă analiza structurală, îndeosebi în perspectivă diacronică, şi,
operând cu relaţii cauzale, permite dezvăluirea esenţei şi calităţii
fenomenelor, analiza funcţională, folosind cu precădere formalizarea,
prezintă o sporită capacitate operaţională, conferind cunoaşterii ştiinţifice o
pronunţată finalitate practică, nemijlocită.

3
Cl. Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 336.
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

Pentru a evita unilateralitatea, o cercetare corectă a societăţii trebuie

să ia în consideraţie deopotrivă relaţiile cauzale şi cele funcţionale. În
viziunea calitativ-istorică, prin intermediul căreia se descifrează geneza şi
istoricitatea fenomenelor, structurile care le reprezintă se află în raporturi de
subordonare, fiecare nivel de structuri manifestându-se ca stare discretă în
procesualitatea universului social, ca palier al unei arhitectonici, ce se
clădeşte continuu. Se asigură astfel nu numai explicarea genezei şi esenţei
fenomenelor sociale, ci şi anticiparea cognitivă a diacroniei viitoare a
evenimentelor, creându-se premisele metodologice pentru previziuni şi
prognoze.
Cercetarea cantitativ-funcţională surprinde relaţiile de coordonare
inter şi intrastructuri la nivel sincronic, punând în valoare interacţiunile ce
corelează elementele unei mulţimi în sistem. Concepţia calitativ-funcţională,
ia în consideraţie ambele orientări, realizează o analiză cuprinzătoare
asigurând îmbinarea studiului diacroniei structurilor cu sincronismul
acestora, într-o sinteză spaţio-temporală, continuu - discontinuu şi
structural-genetică a fenomenelor sociale.
Din perspectiva unei astfel de analize se pot evidenţia adecvat
interacţiunile dintre agenţii (actorii) acţiunilor sociale (individuali şi
colectivi), pe de o parte şi dintre diferitele categorii de ”fapte sociale”, ca
rezultante ale acţiunii acestora, pe de altă parte, precum şi interdependenţa
componentelor vieţii sociale, a formelor ei de organizare, unitatea şi
diversitatea lor dinamică.
Societatea este aşadar un sistem hipercomplex dinamic şi deschis de
componente: activităţi şi comportamente umane, relaţii sociale, instituţii,
elemente spirituale, grupări diverse de indivizi etc., aflate în interacţiune şi
interdependenţă pe baza anumitor reţele comunicaţionale de tip
informaţional, care îi conferă capacităţi de reglare şi autoreglare, de
control şi autocontrol. “Fenomenele sociale totale sunt pluridimensionale,
dispuse în etajări, straturi, paliere în profunzime, care pot servi drept
puncte de reper pentru reconstituirea unităţii lor indisolubile. De la
învelişul exterior al societăţii – baza sa morfologică (geografică,
demografică, ecologică, instrumentală etc.), trecând prin aparatele
organizate, practicile cotidiene schimbătoare, modelele tehnice, semne şi
simboluri, până la conduitele colective derogatorii sau novatoare, care
modifică practicile şi modelele şi creează simboluri noi, până la valori şi
idei colective şi, în fine, până la mentalitatea socială - colectivă şi
individuală în acelaşi timp – este un veşnic du-te – vino. În profunzime,
toate aceste straturi formează un ansamblu indisolubil - fenomenul social
total - fără a fi exclusă o oarecare discontinuitate între straturi, precum şi
posibilitatea conflictului între ele. Reliefarea palierelor, intensitatea,
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

avansurile şi întârzierile lor variază în funcţie de fiecare cadru social,

fiecare “noi”, fiecare grup, fiecare clasă, fiecare societate globală, fiecare
element microsociologic şi fiecare unitate macrosociologică, reprezentând
ele însele fenomene sociale totale. La acestea se adaugă răsturnarea
ierarhiei palierelor în funcţie de diferite tipuri de structuri parţiale şi
globale, schimbările în accentuarea lor survenind tot în urma schimbării
conjuncturilor.”4 Societatea este aşadar un complex de subsisteme, de
natură economică, politică, administrativă, culturală etc., dispuse ierarhic
şi în corelaţii de ordin cauzal şi funcţional, a căror dinamică se desfăşoară
prin intermediul efectului uman structurat, la rândul lui, în funcţie de aceste
subsisteme.
Dintre subsistemele care alcătuiesc societatea amintim:
• subsistemul condiţiilor material-naturale;
• subsistemul economic;
• subsistemul administraţiei şi conducerii sociale;
• subsistemul normativ;
• subsistemul cultural, al activităţilor de creaţie etc.
Subsistemul condiţiilor material-naturale este reprezentat de mediul
cosmic şi geografic al existenţei diferitelor forme de comunitate umană, ca
şi de o serie de alţi factori, ca cei demografici şi ai resurselor naturale, cu rol
important în formarea, dezvoltarea şi echilibrul sistemelor sociale.
Orice societate se dezvoltă pe un teritoriu dat şi îşi realizează un ritm
existenţial, în funcţie de trăsăturile naturale ale acestuia. Atmosfera,
schimbările de climă, hidrosfera, litosfera, biosfera etc. impun activităţi
specifice dependente de particularităţile lor.
Universul socio-uman funcţionează diferenţiat în cadre referenţiale
deosebite, structurându-se distinct în anumite forme de viaţă comunitară.
Schimbările climaterice impuse de două sau patru anotimpuri, de
specificitatea acestora, marchează intensităţi diferite ale activităţilor sociale
şi ale capacităţii productive a indivizilor. Ritmurile muncii, în general, sau
ale muncii agricole, în special, desfăşurate în zona temperată au alţi
parametri decât cele din climatul tropical sau ecuatorial.
Cum majoritatea organismelor biologice sunt dependente de
resursele de apă, comunităţile umane s-au dezvoltat în apropierea lor,
folosindu-le şi ca modalităţi de comunicaţie şi circulaţie a mărfurilor. Istoria
consemnează serii întregi de conflicte între variatele forme de structurare
umană pentru stăpânirea căilor de comunicaţie fluviale sau maritime.

4
Georges Gurvitch, Traité de sociologie, publié sous la direction de Georges Gurvitch,
Paris, 1962, p. 19
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

Formele de relief influenţează în mod direct forma aşezărilor

omeneşti, mai densă sau mai rarefiată, după cum compoziţia chimică a
solului şi bogăţiile subsolului sunt fundamentale pentru stabilirea unor
configuraţii inconfundabile ale comunităţilor umane.
Importanţa cadrului cosmologic pentru societate trebuie corelată cu
capacitatea acesteia de a acţiona, la rândul ei, asupra naturii, în funcţie de
gradul de dezvoltare culturală a colectivităţilor umane, ca şi de nivelul lor de
civilizaţie. Realizarea unor mari sisteme de irigaţie, transformarea chimică a
structurii unor soluri, dobândirea de spaţii propice pentru agricultură, prin
îndiguiri şi desecări, împădurirea unor zone aride, construirea unor căi de
comunicaţie rapidă etc., cu efecte benefice asupra satisfacerii nevoilor
socio-umane, sunt rezultatul acţiunii societăţii asupra naturii.
Măsura în care anumite comunităţi umane sunt capabile să-şi
adapteze modelele lor culturale la ansamblul condiţiilor cosmico-geografice,
constituie o sursă principală a implicării lor rapide în cerinţele
contemporaneităţii.

Subsistemul economic cuprinde toate manifestările societăţii vizând

satisfacerea trebuinţelor vitale ale membrilor ei. Sistemul nevoilor are un
caracter dinamic şi nelimitat fiind dependent de dorinţele, aşteptările,
aspiraţiile, idealurile indivizilor, grupurilor şi societăţii în ansamblul ei, deci
de gradul de civilizaţie al societăţii şi al individului. Satisfacerea acestor
trebuinţe, aflate într-un proces permanent de diversificare, constituie
conţinutul activităţii economice, nucleul subsistemului economic al
societăţii.
Activitatea economică se realizează prin mulţimea acţiunilor
întreprinse de agenţii economici, ca acte de comportament conştient,
deliberat orientate spre sfera producţiei, consumului, circulaţiei şi repartiţiei
de bunuri. Formele de activitate economică au la bază, în principal, trei
factori: munca, natura şi capitalul, al căror angrenaj conduce la conturarea
unui mod concret de interacţiune, între satisfacerea nevoilor şi resursele
naturale şi sociale, adică la un anumit mecanism economic. În mecanismul
acţiunii economice de tip liber, ansamblul relaţiilor dintre satisfacerea
nevoilor şi resurse se realizează prin manifestarea liberă a opţiunii agenţilor
economici pentru mijloacele folosite, căile de urmat, domeniul în care vor să
acţioneze, modul cum să fie folosite acţiunile etc., concretizându-se sub
forma raporturilor cerere – ofertă. În mecanismul acţiunii economice de tip
comandat, relaţiile nevoi – resurse se realizează prin orientarea acţiunii
agenţilor economici în mod centralizat, la nivelul întregii societăţi, folosind
în acest scop aparatul de stat. Cele două tipuri de mecanisme ale acţiunii
economice coexistă şi se întrepătrund, combinarea lor depinzând de
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

condiţiile, nevoile şi particularităţile structurilor social-politice din fiecare

ţară.
Subsistemul administraţiei şi conducerii sociale cuprinde instituţii
administrative, statale, ale conducerii, integrate într-un ansamblu de
activităţi impuse de necesităţile menţinerii ordinii şi echilibrului social, ca şi
de cele ale schimbării sau “reformării” societăţii. Putem aminti următoarele
mari grupuri de instituţii:
 instituţiile politice, acele organisme sociale (statul, partidele
politice, asociaţiile, organizaţiile politice etc.) create în scopul
de a asigura cucerirea sau menţinerea puterii politice,
organizarea şi conducerea unei comunităţi umane, menţinerea
ordinii interne şi a securităţii pe plan extern etc.;
 instituţiile juridice, responsabile cu elaborarea şi aplicarea
normelor de drept într-o societate, cu controlul şi sancţionarea
devierilor unor indivizi, grupuri, instituţii de la respectarea lor;
 instituţiile economice, care au ca obiect producerea şi
distribuirea bunurilor şi serviciilor;
 instituţiile cultural-educative, în cadrul cărora sunt cuprinse
modalităţile de organizare şi îndrumare a activităţilor ce privesc
domeniul învăţământului, artei, ştiinţei etc.;
 instituţiile familiale, preocupate de problemele vieţii de familie,
ale educării şi formării fiecărei noi generaţii, ale sprijinirii şi
apărării acestora.
Fiecare grup este angrenat în acţiuni diferite, care se repercutează
asupra societăţii, oferind instituţiilor posibilitatea să se raporteze unele la
altele şi să se completeze reciproc, în funcţie de nevoile societăţii şi de
modalităţile ei de organizare.
Subsistemul normativ este alcătuit din totalitatea normelor, valorilor,
principiilor etico-juridice, concretizate în drepturile şi obligaţiile, pe care le
au indivizii în scopul reglementării raporturilor dintre ei. Valorile şi normele
ce reglează relaţiile dintre indivizi sunt de două tipuri, acţionând în
modalităţi distincte: unele se referă la reglementarea liberă fără constrângere
instituţională a raporturilor umane şi a condiţiei individului uman faţă de
structurile sociale, faţă de semeni şi faţă de el însuşi, constituind morala;
celelalte, valorile şi normele juridice, asigură echilibrul social, prin
intermediul instituţiilor juridice, care impun, într-o societate sau alta,
modalitatea specifică de apreciere a ceea ce este drept sau nedrept, legal sau
ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu, în relaţiile dintre oameni, dintre aceştia
şi stat, dintre state.
Subsistemul cultural şi al activităţilor de creaţie se referă la
multitudinea valorilor ştiinţifice, artistice, religioase etc., a activităţilor şi
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

instituţiilor, care permit crearea şi comunicarea lor, în scopul satisfacerii

unor trebuinţe mai complexe ale oamenilor, rezultate din dezvoltarea
societăţii şi amplificarea dimensiunilor spirituale, ce caracterizează fiinţa
umană. Societatea presupune existenţa unui mijloc de transmitere codificată,
coordonare şi cercetare a informaţiilor şi a experienţei indivizilor, numit
limbaj uman. Acesta se constituie într-un ansamblu de cuvinte folosite de
membrii colectivităţii (vocabular), o structură (gramaticală) a comunicării,
legi proprii de folosire a termenilor, norme şi reguli specifice, toate
constituind limba.
Simboluri ale realităţii şi experienţei umane, elementele componente
ale limbii asigură obiectivarea produselor spirituale – individuale,
transmiterea lor la nivelul comunităţii, de la o generaţie la alta, ca şi de la o
comunitate la alta, făcând posibilă constituirea memoriei colective,
concretizată în tradiţii, obiceiuri, aspiraţii şi atitudini, unite într-un model
cultural specific comunităţii date.
Dacă în comunităţile primitive valorile constituiau un amalgam,
dominat de reguli ale spiritualităţii religioase, odată cu diviziunea socială a
muncii, cu apariţia popoarelor şi amplificarea producţiei materiale şi
spirituale are loc o primă diferenţiere a acestora în valori economico –
materiale, pe de o parte, şi valori spirituale, pe de alta, şi apoi o alta, din ce
în ce mai pronunţată, între tipurile diverse de valori spirituale: morale,
artistice, filosofice, religioase, ştiinţifice, politice, juridice etc.
Totalitatea valorilor, procesul creaţiei şi al comunicării lor
fundamentează specificul societăţii umane, asigurând manifestarea deplină a
acelei existenţe, ce caracterizează doar omul – existenţa în şi prin cultură.
Analiza pertinentă a societăţii implică considerarea tuturor acestor
componente, ca formând un tot unitar – dinamic, de care depinde explicaţia
ce poate fi conferită fiecăreia dintre ele.
“Creaţiile fenomenelor sociale, afirma Georges Gurvitch, nu numai
operele de civilizaţie şi produsele materiale, ci şi structurile lor – aceste
echilibre nestatornice de multiple ierarhii - , nemaivorbind de organizaţii,
de modele, de activităţi diferenţiate, nu exprimă niciodată, decât parţial şi
în mod necorespunzător, totalităţile subiacente totdeauna pe cale să se
constituie, să se destrame, să se refacă. Intensitatea mişcării, mai precis
timpii sau multiplicitatea de timpi în care se succed fenomenele sociale
totale sunt variabile; acestea din urmă pot fi în avans sau în întârziere faţă
de structurile lor. Oricum ar fi, întregul lor indivizibil primează întotdeauna
asupra manifestărilor astructurale, structurabile sau structurate; el este
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

ontologic prezent înaintea oricăreia dintre manifestările sale, opere sau

cristalizări, şi nu permite să fie alienat cu totul de nici una dintre ele.”5

1.2 Structură socială - activitate umană

Fondul uman al unei societăţi este alcătuit din comunităţi umane,

colectivităţi, clase, categorii, grupări etc., aflate în interacţiuni diverse,
dependente de multiplele subsisteme ale socialului. Ansamblul relaţiilor
dintre şi din interiorul acestor diferite forme de asociere umană, care asigură
convieţuirea şi activitatea membrilor lor, constituie structura socială.
Ca realitate complexă, multidimensională, structura socială
presupune corelaţia dinamică a sistemelor de structuri, aparţinând diverselor
modalităţi de organizare a populaţiei, rezultate din numeroasele relaţii
interumane. Constituirea unei comunităţi sau grupări sociale relativ stabile
este condiţionată de cristalizarea unei anumite configuraţii de raporturi între
membrii ei, de conturarea unor invarianţe, care permit stabilitatea
organizării, ca şi de mecanismele şi codurile de funcţionare ale acestora, de
caracterul lor determinant în raport cu indivizii umani.
În funcţie de dispunerea elementelor componente şi a subdiviziunilor
acestora pe orizontala şi/sau pe verticala spaţiului social, se pot delimita
diverse procese de stratificare mai mult sau mai puţin accentuate, unele din
ele, cum ar fi venitul şi puterea, afectând în mod decisiv viaţa oamenilor.
Studiul obiectiv şi sistematic al structurii sociale furnizează explicaţii dintre
cele mai consistente referitoare la activitatea oamenilor şi la modul lor de
viaţă istoriceşte determinat; la mărimea şi caracteristicile diferitelor
comunităţi umane, categorii, grupuri şi straturi sociale, surprinzând
tendinţele în evoluţia lor viitoare, ca şi mutaţiile intervenite în privinţa
poziţiilor sociale ale indivizilor şi grupurilor, ale statusului lor social. De
asemenea, structura socială reflectă volumele de mobilitate şi fluxurile
acesteia, raportul dintre autoreproducere şi transfer social, modul în care se
asigură şansele de acces social, politic, profesional, cultural, sursele şi
distribuţia prestigiului social şi a recompenselor şi nu în ultimul rând,
dispunerea stratificată sau relativ omogenă a elementelor ce intră în
componenţa ei, toate fixându-i un anumit loc în structura universului.
Complexul acţiunilor al omului, ca şi cel al grupurilor sociale, au
nevoie, pentru a se manifesta, de un minimum de structurare socială, ceea ce
face ca procesul cristalizării unei structuri specifice să constituie o legitate
pentru orice colectivitate, şi, prin urmare, pentru societate în întregul său.

5
Ibidem, pag. 19-20.
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

Faptul conferă acestora o anumită autonomie şi posibilitatea unor modificări

în limitele oferite de structură.
Pe lângă structura socială, în cadrul societăţii se constituie o serie de
alte structuri, corespunzătoare sistemelor economic, cultural, politic, juridic,
informaţional şi de comunicare etc. Odată constituită, structura socială
evoluează sub acţiunea diverşilor factori determinanţi, de natură economică,
demografică, culturală, politică etc.
Concept esenţial pentru cercetarea sociologică, structura socială îşi
extinde valoare euristică asupra analizei antropologice a culturii şi
personalităţii. Ea permite desfăşurarea bogăţiei de elemente ce intră în
componenţa unei culturi, spectrul general al acesteia, ca şi spectrul de
variaţie al unui element în cadrul culturii respective, depinzând de gradul de
diferenţiere internă a societăţii în cauză. Elementele culturale deţin funcţia
de însemne, prin care comunitatea poate identifica uşor statutul social al
unui membru al său (îmbrăcăminte sau port, gestică, exprimare verbală etc.).
Structura socială conferă, de asemenea, ordine interioară unei culturi, căci
pattern-ul6 depinde de măsura în care membrii unei comunităţi îşi recunosc
reciproc rolurile în sistemul social.
În ceea ce priveşte personalitatea7, ea este, în esenţă, ceea ce
individul datorează societăţii şi culturii, căci, de cele mai multe ori, chiar
prin naştere (în momentul în care primeşte un nume sau este înscris într-un
registru), individul uman se plasează fără voia şi ştirea lui într-o structură
socială.
Prin funcţia sa coordonatoare, exercitată asupra culturii şi
personalităţii, structura socială contribuie la constituirea, dar mai ales, la
reglarea acelui continuum socio-psiho-cultural, în care fiinţa umană îşi duce
existenţa.
Individul uman face parte dintr-o serie de colectivităţi mai largi sau
mai restrânse, colectivităţi de viaţă şi muncă, a căror influenţă o resimte
nemijlocit în existenţa sa cotidiană şi în care ocupă poziţii determinante, ce-i
caracterizează individualitatea. El se raportează la societate, în mod mijlocit,
prin intermediul palierelor structurii sociale.
Dacă în perioadele de relativă stabilitate, ca urmare a menţinerii
societăţii pe aceleaşi coordonate, predomină procesele de autoreproducere
socială de la o generaţie la alta, adică de transmitere neîntreruptă a structurii
sociale în mod integral sau restrâns modificată, în cele de tranziţie de la un

6
Pattern: mod sau tip de comportament (conştient sau inconştient), pe care mediul social îl
impune membrilor săi. Clasificarea acestor modele constituie o tipologie culturală.
7
Vezi Cap. 5, par. 2.
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

tip sau nivel de dezvoltare la altul, predomină procesele de mobilitate

socială.
Cercetarea sociologică a identificat mai multe modele ale
reproducerii sociale, dintre care amintim:
Ö modelul tradiţional, preindustrial, caracterizat printr-o structură
socială relativ închisă, în care sunt esenţiale procesele de
autoreproducere, indivizii părăsindu-şi rareori gruparea socială
de origine;
Ö modelul industrial, în care structura socială este deschisă şi au
loc transferuri mari de populaţie, în special din mediul rural
înspre cel urban, care creează noi poziţii sociale, stimulând
diferite alte forme ale mobilităţii sociale, printre care şi
mobilitatea de schimb;
Ö modelul societăţii dezvoltate, postindustriale, în care, datorită
dinamismului impus de revoluţia ştiinţifico-tehnică, sau de
expansiunea serviciilor, au loc mutaţii structurale esenţiale,
concretizate într-o mobilitate, desfăşurată la nivelul majorităţii
categoriilor şi grupurilor de populaţie, atât pe orizontala, cât şi
pe verticala spaţiului social. Caracteristica principală a structurii
sociale a ţărilor dezvoltate este dată de constituirea clasei de
mijloc, în care intră marea majoritate a populaţiei, organizată în
categorii şi grupuri profesionale.
Autoreproducerea socială asigură conservarea unor structuri grupale
cu valenţe axiologice, păstrarea şi transmiterea de la o generaţie la alta a
unei scări de valori şi tradiţii, exercitarea unor profesii etc., dar totodată
perpetuează, pe de o parte, grupările sociale privilegiate şi pe de alta, pe cele
neprivilegiate, stopând asigurarea pentru fiecare individ a şanselor de acces
la poziţii sociale superioare.
Mobilitatea implică şi ea anumite aspecte negative, prin costurile
sociale considerabile ale unor deplasări de populaţie, care nu se soldează
întotdeauna cu beneficii pentru individ sau pentru societate, dar sensul
progresului nu este orientat spre structurile închise, ci spre cele dinamice,
cu repere bine conturate pentru asigurarea unei stabilităţi relative a
acumulărilor valorice.

1.3 Mecanismul psihosocial al economiei de piaţă

Economia de piaţă, ca modalitate de existenţă a economiilor de tip

capitalist în etapa generalizării sistemelor de “pieţe libere” şi de sporire a
interdependenţelor dintre ele, s-a format într-un proces complex şi
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

îndelungat de transformare a întregii societăţi. Epocă istorică frământată de

multiple transformări, apariţia capitalismului a presupus noi clase şi pături
sociale (în perioada de început: clasa capitalistă şi muncitorii industriali),
noi mecanisme şi procese sociale (mobilitatea socială în locul structurilor de
clasă fixate prin naştere, specifice feudalismului), noi relaţii între
componenta productivă a societăţii şi putere (apariţia elementelor
democratice în relaţiile dintre subsistemul economic al societăţii şi cel
politic), noi norme socio-culturale de viaţă economică (libera concurenţă în
condiţiile respectării normelor juridice şi a preferinţelor cumpărătorilor), noi
forme sociale de instituţionalizare a muncii şi de organizare a proceselor
productive etc.
Mecanismul psiho-social al economiei de piaţă este cel al
intereselor şi motivaţiilor personale, capabile să stimuleze activităţile
productiv-creatoare, prin competiţia agenţilor sociali autonomi şi liberi. Se
instituie astfel un mecanism economic de autoreglare a economiei, centrat
pe relaţia cerere – ofertă, relaţie definitorie pentru întregul sistem al pieţei
(capital, muncă, produse).
Relaţia cerere – ofertă la nivelul pieţei mărfurilor este motorul
dinamizator al modernizării economice, oferind o multitudine de semnale
(informaţii, stimuli, direcţionări, corectări etc.) referitoare la alocarea
societală a resurselor, în raport cu priorităţile valorizate şi valorizabile.
Pe piaţă nu se confruntă însă produse, ci agenţi sociali (producători
şi consumatori), între care se stabilesc relaţii în conformitate cu interesele şi
motivaţiile lor specifice. La prima impresie, ar părea că aceste stimulente
sociale (interesele şi motivaţiile personale şi de grup) ar fi doar
contradictorii, producătorii urmând să câştige cât mai mult, iar consumatorii
să plătească cât mai ieftin. În realitate, economia autoreglată prioritar prin
mecanismul pieţelor efectuează un schimb de servicii reciproc necesare.
Producătorul, pentru a putea câştiga cât mai mult (în condiţiile concurenţei
şi competiţiei economiei de piaţă) trebuie să ofere asemenea produse
(mărfuri), care să satisfacă în măsură tot mai mare necesităţile
consumatorului (sub aspectul calităţii şi preţului ofertei). Concurenţa şi
competiţia producătorilor (agenţi autonomi şi liberi în deciziile lor) îi obligă
să ţină seama de cererea societală (marfa se poate vinde mai repede şi mai
avantajos în măsura în care se dă consumatorului ceva în plus faţă de ceea
ce oferă alţi competitori). Pe de altă parte, consumatorul, pentru a-şi
satisface necesităţile, se orientează spre acei producători care aduc pe piaţă
produse cât mai apropiate de modul propriu de apreciere şi ierarhizare a
cerinţelor. Producătorul câştigă, în măsura în care oferă consumatorului
produse, corespunzătoare modelului său sociocultural de viaţă.
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

Consumatorul câştigă şi el prin aceea că îşi asigură un serviciu,

procurându-şi un produs, pe care nu poate, sau nu vrea să-l realizeze.
Gospodina este capabilă, de exemplu, să-şi producă în casă pâinea. Dacă ea
doreşte s-o obţină de-a gata (pentru că nu are timp, mijloace, dorinţă,
pricepere etc. ), apelează la un serviciu, pentru care altcineva a depus
muncă, efort, risc, investiţii etc. Acest serviciu trebuie plătit. Din momentul
în care se instituie relaţiile de piaţă, adică începe să se realizeze o despărţire
între cel ce produce şi cel ce consumă (faţă de economia închisă în care
producătorul este şi consumator), economia funcţionează ca un sistem de
schimburi reciproce de servicii. Ambii factori (producătorul şi
consumatorul) pot înţelege uşor baza relaţiilor lor economice, ca urmare a
relaţiilor lor sociale (schimb de servicii între grupuri distincte, chiar dacă,
uneori, aceeaşi persoană se află într-un grup, apoi în celălalt). Relaţia
producător-consumator este astfel funcţională, prin prioritatea
consumatorului (a cererii) şi elementul comun al stimulilor (serviciu pentru
bani, bani pentru serviciu).
Dar cine este producătorul? În sistemele economice moderne (proprii
producţiei de tip capitalist), în cadrul producţiei, apare o nouă relaţie, cea
dintre manageri şi salariaţi – care implică un alt mod de relaţionare a
sistemului de interese şi motivaţii. Aparent, ambii agenţi sociali (managerii
şi salariaţii) ar avea doar interese diferite (şi chiar opuse). În practica
socială, printr-o evoluţie treptată pe linia perfecţionării sociale de realizare a
activităţilor productive, s-a instituit un mecanism social de negociere,
capabil a corela interesele celor două tipuri de agenţi sociali şi a stimula pe
salariaţi să îndeplinească obiectivele managerului-producător. Alături de
sistemele de plată, care fac din câştig motivaţia comună a proprietarului şi a
salariatului, se experimentează azi metode de satisfacţie complexă şi
diversă, de tip participativ.
Relaţiile cerere-ofertă pe pieţele muncii acţionează în acelaşi sens, ca
cele de pe pieţele produselor, asigurând un schimb reciproc de servicii.
Proprietarul (managerul) are nevoie de salariaţi cât mai interesaţi de munca
lor, cu o motivaţie personală a muncii, care să-i respecte propriile sale
interese (de producător). Salariatul are nevoie de un producător (particular)
cât mai competitiv, stabil, în expansiune, care să-i asigure locul de muncă şi
un câştig cât mai mare. Schimbul muncă - salariu corelat cu cel muncă -
produse creează posibilitatea fiinţării sistemului de producţie în economia
de piaţă. Marea problemă socială a economiei de piaţă constă în corelarea
(dacă nu este posibilă unificarea) sistemelor de interese şi motivaţii ale
managerilor (proprietarilor) cu cele ale salariaţilor. Pentru ca schimbul
reciproc de servicii să funcţioneze, este necesar un schimb de modele
motivaţionale: salariatul să lucreze în spiritul respectului faţă de
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

proprietate, iar managerul (proprietarul) să acţioneze în spiritul respectului

faţă de munca salariată. Economia de piaţă a presupus şi presupune o
morală a muncii care, atunci când este încălcată, generează dificultăţi şi
mari conflicte sociale.
Realitatea socială a economiei de piaţă capătă astfel, forma unei
relaţii ierarhizate: a) primul nivel: producător – consumator; b) al doilea
nivel: manager (proprietar) – salariaţi. Epoca modernă a instituit,
experimentează şi perfecţionează un al treilea nivel deosebit de important:
relaţia dintre economia de piaţă şi instituţiile societăţii civile şi ale statului.
Necontrolate, mecanismele economiei de piaţă pot genera (şi au
generat) o serie de deficienţe. Sistemul economic al unei societăţi moderne,
democrate se subordonează unor scopuri socio-umane. El nu poate să
funcţioneze doar prin mecanismele pieţelor. Autoreglarea economiei prin
mecanismele sociale ale intereselor şi motivaţiilor personale poate încălca
interesele publice ale unei colectivităţi (oraş, zonă), chiar ale naţiunii, sau se
poate opune interesului public. În dorinţa de a produce cât mai ieftin şi a
cumpăra cât mai ieftin, producătorii şi consumatorii pot încălca interesele
altora (ale agentului social ce nu intră direct în relaţia cerere – ofertă).
Astfel, evoluţia producţiei a fost însoţită de poluare, folosirea neraţională a
resurselor, lansarea pe piaţă a unor tehnologii cu efecte dăunătoare asupra
sănătăţii lucrătorilor etc. Cerinţele esenţiale ale funcţionării competitive a
unor economii naţionale sau ale evoluţiei democrate a societăţii nu pot fi
asigurate doar prin mecanismele directe ale pieţelor (pregătirea oamenilor,
stimularea cercetărilor şi a creativităţii ştiinţifico-tehnologice, sănătatea,
cultura etc.). Iată de ce, relaţia dintre mecanismele pieţelor în economia de
piaţă şi rolul societăţii civile şi al statului, de a asigura respectarea
intereselor publice şi individuale, devine o preocupare tot mai serioasă în
perfecţionarea economiei de piaţă.

1.4 Impactul contemporaneităţii asupra activităţii economice

Evoluţia economiilor naţionale de tip capitalist s-a desfăşurat şi

continuă să se desfăşoare în mod corelat în intensiune şi extensiune. Dacă în
epoca industrialismului clasic, relaţia dintre producţie şi cercetare era foarte
restrânsă, odată cu modelele economice de tip postindustrial, revoluţia
ştiinţifico-tehnică pătrunde tot mai adânc în structurile economice ale
socialului.
Produsul creaţiei ştiinţifico-tehnice devine axul principal al vieţii
economice, aducând cu sine în sfera economicului, ca stâlpi de rezistenţă ai
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

factorului uman, nivelul cunoaşterii, gradul de civilizaţie, starea de sănătate,

elemente culturale.
Dacă profilul producţiei moderne s-a schimbat şi se schimbă în
continuare, dacă formele concrete de muncă şi corelaţia om – tehnică se
modifică permanent în sensul “intelectualizării” omului, a desprinderii lui de
muncile fizice istovitoare, acestea se datoresc în mare măsură unei noi
corelaţii între ştiinţă şi tehnică, pe de o parte, ştiinţă, tehnică şi societate, pe
de alta.
Încă nu demult se mai putea presupune că între viaţa omului, a
societăţii şi progresele ştiinţei exista un strat de spaţiu şi timp atât de gros
încât proporţiile lui depăşeau posibilităţile forţelor omului şi dimensiunile
existenţei lui, reducând la rare cazuri interacţiunea nemijlocită a ştiinţei cu
lumea umană. Astăzi însă, prin intermediul tehnicii fundamentate de ştiinţă
şi a ştiinţei tehnicizate, între ea şi opera sa se desfăşoară o relaţie, care face
inutile limitele tradiţionale ale vieţii şi impune crearea altora,
corespunzătoare posibilităţilor concrete de manifestare a omului în universul
ştiinţifico-tehnic actual.
Se constată, de asemenea, o uriaşă amploare a legăturilor lăuntrice
din modificările pe care prezentul le-a adus bazelor civilizaţiei şi, implicit,
poziţiei omului în lumea propriei sale creaţii.
Ştiinţa şi corelata ei practică, tehnologia ştiinţifică, apărute iniţial ca
mijloace specific umane de adaptare la factorii universului înconjurător, au
impulsionat civilizaţia umană, revoluţionând neîncetat imaginea despre
lume şi societate. Amplificând instrumentele de dominaţie a omului asupra
naturii şi, mai recent, a celor de armonizare a lui cu factorii cosmico-
geografici, paralel cu dezvoltarea şi informatizarea producţiei, revoluţia
ştiinţifico-tehnică trebuie să aibă ca dimensiune esenţială apărarea şi
perfecţionarea fiinţei umane, dezvoltarea liberă a personalităţii, lupta
împotriva oricăror forme de înstrăinare şi dezumanizare.
Umanizarea vieţii constituie indicativul principal al progresului
civilizaţiei, ştiinţa reprezentând factorul activ în materializarea funcţiei
civilizatoare a culturii. Ea revoluţionează tehnica, producţia, modul de viaţă
al oamenilor, schimbându-le în acelaşi timp modul de gândire şi psihologia.
De îndată ce opera omului e în stare să-l înlocuiască în funcţiile sale
productive, dobândeşte deplină greutate faptul că nu există factor mai
eficace pentru progresul omenirii, decât perfecţionarea continuă şi în
proporţie de masă a capacităţilor umane. Datorită numeroaselor implicaţii
sociale, dezvoltarea civilizaţiei actuale presupune procese care se
încrucişează, se suprapun sau se compensează, disparităţi între nivelele de
dezvoltare ale ştiinţei şi tehnicii şi atât de diversele structuri sociale. Fiecare
pas al ştiinţei şi tehnicii oferă avantaje, satisfacţii, speranţe, dar generează în
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

acelaşi timp inconvenienţe, restricţii, temeri, ameninţări, situaţie denumită

de unii teoreticieni “fenomen de ambivalenţă” şi care constituie o expresie
concretă a complexităţii vieţii sociale. Progresele moderne în domeniul
ştiinţifico-tehnic sunt însoţite, nu rareori, de mişcări violente, contradictorii,
dezechilibrante pentru viaţa socială.
În fiecare din cuceririle actuale sau viitoare ale civilizaţiei sunt
cuprinse atât posibilităţi nelimitate de autoperfecţionare, cât şi de
autodistrugere. Dacă întregul proces de acumulare a valorilor ştiinţifico-
tehnice şi de obiectivare a lui în viaţa cotidiană este reglat în mod
consecvent, el poate duce la dezvoltarea permanentă a potenţelor general-
umane şi a aptitudinilor individuale conferind culturii posibilitatea de
realizare a omului în sens ascendent. În caz contrar, acest uriaş proces ar
putea scăpa de sub controlul omului, iar intervenţiile lui în viaţa şi natura
umană l-ar împovăra, chiar pe creatorul de valori, cu toată greutatea operei
sale, pe care n-a fost în stare s-o stăpânească. Ştiinţa oferă într-adevăr
omului ocazia de a deveni mai adult, de a-şi recunoaşte mai bine vocaţia,
tiranica supunere faţă de natură, nepermiţându-i să se manifeste în
plenitudinea posibilităţilor sale. Dar ştiinţa şi tehnica pot deveni factori de
echilibru şi de îmbogăţire spirituală, numai dacă nu rămân limitate la stricta
materialitate, viguros cantonată în zona activităţilor utile. Ele trebuie privite
şi asimilate de om în complexitatea lor, creându-li-se posibilitatea să-şi
dezvolte rezonanţele în variatele sectoare ale vieţii.
Din aceste motive se profilează necesitatea conturării într-un mod
sau altul a scopurilor fiecărei aplicaţii tehnologice sau ştiinţifice, precum şi
prevederea urmărilor ei. Cursul evenimentelor trebuie dirijat într-o direcţie
care să reprezinte, pentru comunitatea umană, aceea a unui adevărat progres.
Este vorba aici, mai puţin de a ne pune la adăpostul tehnicii, cât de a
recunoaşte în avântul ei, o invitaţie la explicarea unor virtualităţi umane,
insuficient observate până acum. Eficienţa concretă a noilor descoperiri
depinde de nivelul aspiraţiilor, motivelor şi mobilurilor, deci de lumea
valorilor şi scopurilor propuse. Intrinsecă, prin urmare, realităţii
contemporane, revoluţia ştiinţifico-tehnică stabileşte determinaţiile esenţiale
ale epocii pe care o străbatem, fiind expresia cea mai adecvată a conţinutului
schimbărilor actuale din activitatea economică şi din cunoaşterea ştiinţifică
modernă. Devine inerentă studierea legilor dezvoltării ştiinţei, a condiţiilor
locale ale progresului ei, a perspectivelor, locului şi rolului său în
dezvoltarea contemporană. Evoluând, atât ca rezultat al generalizărilor din
sfera activităţilor economice, cât şi datorită cunoaşterii aprofundate a legilor
ei interne, revoluţia ştiinţifico-tehnică se dovedeşte a fi un element-cheie în
studiul pertinent al dimensiunilor managementului actual şi cu atât mai mult
al psihosociologiei acţiunii manageriale.
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

Schimbarea, sub aspectul intensiv al configuraţiei economicului

presupune: procesul de reconceptualizare, reproiectare şi reconstituire a
activităţii economice, în funcţie de structura valorică a culturii. Astfel s-au
conturat modelele antropocentrice, care se caracterizează prin depăşirea
paradigmei tehnologice asupra economiei, conform căreia modalitatea
principală de asigurare a dezvoltării economice este progresul tehnic.
Acestea confirmă amplul proces de trecere spre noi paradigme socio-
culturale, care pun la baza activităţii economice întregul set de valori şi
norme ale formelor culturii: ştiinţă, morală, filosofie, politică, religie etc. De
asemenea, natura vieţii economice actuale presupune politici şi practici noi,
prin care instituţiile societăţii civile şi cele ale statului intervin considerabil
în direcţii cum ar fi:
Ö standarde valorico-normative de calitate privind produsele şi
producţia;
Ö promovarea unor măsuri de protecţie socială;
Ö concurenţă loială;
Ö direcţionarea cercetării ştiinţifico-tehnologice şi a învăţământului
în sensul menţinerii scopurilor socio-umane ale economiei.
Economia de piaţă se încarcă cu noi exigenţe umane în apărarea şi
promovarea intereselor publice, ce nu pot fi satisfăcute exclusiv sau
prioritar prin mecanismele concurenţiale ale cererii şi ofertei. Conceptul de
dezvoltare viabilă aduce un nou element edificator în caracterizarea
economiei contemporane, dezvoltare capabilă să se susţină prin resurse
proprii. Economiile viabile se orientează spre satisfacerea necesităţilor
colectivităţii prin mobilizarea tuturor domeniilor creativităţii culturale.
Noţiunea de satisfacţie viabilă completează tabloul unei economii
structurate pe principiile pieţei şi subordonate interesului public.

1.5 Globalizarea şi teoriile psihosociale asupra managementului

Diviziunea mondială a muncii, specializarea internaţională în

producţie, accentuarea în proporţie fără precedent a interdependenţelor între
economiile naţionale sub influenţa revoluţiei ştiinţifico-tehnice au creat
necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-naţiuni, între
agenţii economici în general, raporturi care se desfăşoară într-un cadru
juridic determinat.
Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge,
totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este
confruntată omenirea. Probleme la scară planetară, cum sunt cea valutară, a
datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar mai ales
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în practică

presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea
eforturilor în vederea unei acţiuni eficiente.
Viaţa demonstrează că în condiţiile economiilor bazate pe relaţia
marfă - bani, a economiilor de piaţă, unde dimensiunea comercială a
activităţii economice dobândeşte o importanţă deosebită, conducerea
afacerilor economice la nivel multinaţional se situează în primul plan al
preocupărilor factorilor contemporani de decizie. Performanţele ridicate şi
durabile în afacerile economiei în general, în cele internaţionale în special,
conferă dimensiuni reale politicilor comunitare şi integraţioniste.
O analiză atentă a evoluţiei economice, mai ales în ultima sută de
ani, evidenţiază importanţa progresului exercitat în economie de conducerea
ştiinţifică a acesteia. Calitatea managementului, a strategiilor
microeconomice, precum şi a celor macroeconomice condiţionează într-o
măsură însemnată dimensiunile performanţelor obţinute de întreprinderile
naţionale şi internaţionale.
Schimbările permanente din lumea contemporană impun noi cerinţe
tuturor tipurilor de întreprinderi care încearcă să le răspundă, prin
intermediul creşterii gradului de flexibilitate a structurilor lor
organizaţionale, prin intensificarea integrării economice şi sociale, ca şi prin
amplificarea deschiderii către exterior. Pornindu-se de la logica
macroeconomică, se dezvoltă o concepţie transnaţională asupra
managementului, concretizată într-o perfectibilă integrare a strategiilor
locale ale intreprinderilor în aşa-numita strategie globală, care depăşeşte
tradiţionala dihotomie între aspectele interne şi externe ale conducerii. Sunt
fundamentate astfel bazele comunitarizării.
Necesitatea deschiderii către exterior exprimă, în termenii
cunoaşterii precizarea atât a elementelor specifice fiecărei structuri
economice, cât şi a convergenţelor dintre acestea. Nu este vorba de a
înlătura diferenţele sau de a le nivela, ci, din contră, de a le descifra, pentru
a le integra în conceperea modalităţilor noi de înţelegere a vieţii economice,
politice şi sociale.
Extinderea fenomenului de comunitarizare, ca fundal prezent şi
viitor pentru variatele strategii economice, impune o cunoaştere corectă a
dimensiunilor lui şi o raportare la modalităţile de concepere a politicilor
naţionale şi internaţionale, în perspectivă apropiată, medie sau îndepărtată.
Problemele lumii au devenit în mod specific mai dificil de abordat,
în condiţiile în care lumea, ea însăşi, este, din punct de vedere politic, mai
complexă. Naţiunile lumii reprezintă mai mult decât o colecţie de giganţi şi
pitici. Există un mare număr de puteri mijlocii cu importanţă şi forţă
crescânde, atât în lumea dezvoltată, cât şi în lumea a treia. De asemenea,
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

s-au conturat multe niveluri suplimentare de relaţii şi interacţiuni, în afară de

cele pur strategice, politice sau economice; energia şi relaţiile tehnologice
sunt elocvente. Într-o lume în care, un mare număr de puteri, supraputeri,
puteri mari şi puteri mijlocii încearcă să menţină o stabilitate destul de
fragilă, prin mijloace diplomatice, bilaterale şi nu numai, la diferite niveluri
de interacţiune, şansele de confuzie şi de tensiune, atât pe plan intern, cât şi
internaţional sporesc considerabil. Organizarea internă a naţiunilor nu este
întotdeauna potrivită pentru tratarea eficace a problemelor de interacţiune, la
nivelul politicii de stat. Ministerele, de exemplu, au în mod tradiţional o
competenţă sectorială, iar comitetele interministeriale ajung, de obicei, la un
acord, pe baza celui mai mic numitor comun.
Întrepătrunderea problemelor interne cu cele internaţionale a făcut ca
naţiunile să devină tot mai legate între ele, interdependenţele fiind, în mod
general teoretic, de mai multe feluri: generate de nevoia de alimente, de
nevoia de energie şi minereuri, ca şi de speranţele de a reduce decalajele
între bogaţii şi săracii lumii. Ele pot fi, au fost şi vor fi interceptate în
diverse moduri, perspectiva naţiunilor bogate fiind diferită de cea a
naţiunilor sărace. Fiecare tip de interdependenţă îşi are propriile resurse,
ameninţări şi implicaţii politice, interacţionând în acelaşi timp cu celelalte.
Dată fiind natura lor, nici o naţiune nu-şi permite să trăiască într-o completă
izolare. Nici chiar cea mai puternică dintre ele nu are posibilitatea să evite
contactul cu celelalte şi nici nu se poate izola de efectele acţiunilor altor
naţiuni. Interdependenţele sunt, de fapt, de asemenea natură, încât, relaţiile
internaţionale devin "susceptibile" la trepidaţii infime, sau la acţiunile de
mai mică sau de mai mare amploare ale unei singure naţiuni. Stabilitatea
sistemului monetar internaţional este deasemenea extrem de sensibilă la
acumularea surplusurilor unei zone a lumii, oricât de restrânsă ar fi, astfel că
astăzi, economia unei secvenţe geo-politice este mult mai rapid şi mai
drastic afectată de schimbările petrecute în economia altei secvenţe, decât cu
un deceniu înainte. Lumea cunoaşte puţine sanctuare sau chiar nici unul, în
domeniul economic, tehnologic sau ecologic.
Se întâmplă rar ca probleme presante ale omenirii să aibă soluţii pur
naţionale. De regulă, ele reclamă rezolvări bazate pe cooperare, acţiuni
organizate multilateral şi global. Necesitatea acestora demonstrează că
naţiunile sunt interdependente, nu numai din punct de vedere economic,
tehnologic şi ecologic, ci şi din punct de vedere politic.
Descoperirea noilor interrelaţii şi recunoaşterea crescândă a faptului
că în majoritatea cazurilor, interesele pot fi urmărite benefic, prin activităţi
corelate au un impact major asupra gândirii politice. Fără preocuparea
pentru interesul comun, agenda “politicii înalte” riscă să devină iremediabil
supraîncărcată, creându-se în permanenţă conflicte greu de rezolvat. În
 Acţiune socială - acţiune managerială. Dimensiuni psihosociologice

acelaşi timp, însă, adevărata interdependenţă nu poate fi separată de

independenţă suverană.
Lumea contemporană ne apare, aşadar, intens orientată către o serie
de probleme, a căror complexitate variază în timp de la o ţară la alta şi de la
regiune la regiune, tensiunile acumulându-se an de an atât în interiorul
ţărilor, cât şi la nivel global. Numeroase comentarii referitoare la creşterea
populaţiei globului, la raportul dintre creşterea populaţiei şi scăderea
resurselor naturale disponibile, la împărţirea lumii în puţine ţări bogate şi
majoritatea sărace sau foarte sărace, la diferenţierile prea mari în avere, în
interiorul ţărilor, la extraordinara povară a datoriilor externe asupra marii
majorităţi a statelor lumii, la problemele ecologice de la scară naţională,
regională sau mondială, sunt deja bine cunoscute. De asemenea, provoacă
nelinişte faptul că, sărăcia constituie un factor care frânează, iar uneori chiar
împiedică existenţa democraţiei reale, generând complicate tensiuni sociale,
şi nu o dată, aşa cum a arătat istoria ultimului secol, tendinţe totalitariste.
Libertatea politică şi prosperitatea economică nu pot fi separate una de
cealaltă.
În acest context, este un truism afirmaţia că sistemul economic
contemporan trebuie să se bazeze pe libertate şi să conducă la prosperitate.
În lumina progresului economic, tehnic şi ştiinţific, economia care
corespunde cel mai bine nevoilor umanităţii este cea de piaţă, singura
capabilă să realizeze în forme variate şi divers structurate, corelaţia dintre
condiţiile interne ale unei ţări şi tendinţele economice internaţionale,
permiţând intensificarea interdependenţelor economice internaţionale, deci
unificarea lumii, pe fundalul menţinerii şi amplificării, în sensul progresului
general-uman, a independenţei părţilor aflate în conexiune.
Într-o economie de piaţă competitivă, principalii factori ai
dezvoltării includ: capacităţi manageriale la toate nivelurile economiei,
pregătire profesională a populaţiei, bazată pe cele mai eficiente cunoştinţe,
progrese în tehnologia modernă şi răspândirea lor, resurse naturale
disponibile şi protecţia mediului, eficienţă a participării la diviziunea
internaţională a muncii şi la cooperarea economică mondială etc.
Globalizarea şi internaţionalizarea economiei impun corelarea
culturilor naţionale în cooperarea comunitară, proiectarea de produse pentru
contexte socioculturale şi naţionale diferite, adaptarea unor sisteme de valori
şi norme naţionale specifice, la unele standarde cu caracter comun,
fenomene care pot conduce la noi tipuri de conflicte în cadrul economiilor
“transnaţionale”, legate de relaţiile dintre modelele socioculturale naţionale,
dintre statul-naţiune şi comunitatea multinaţională. De aceea, funcţionarea
sistemului economic din fiecare ţară depinde actualmente, datorită înaltului
grad de interdependenţă dintre state, atât de ordinea economică, cât şi de
Societatea - cadru general de manifestare a activităţii umane

politica globală. Aceasta trebuie să fie una profund democratică şi bazată pe

pluralism, pentru ca o serie de probleme, care privesc întreaga comunitate
umană, să fie rezolvate global sau regional.
Prin urmare, o dezvoltare economică ce poate fi susţinută social
pentru a evita tensiuni şi convulsii sociale majore şi pentru a asigura un
progres mai rapid al umanităţii, vizează, pe de o parte, revoluţia managerială
axată pe creşterea eficienţei economice şi protejarea resurselor umane şi
instituirea, în strânsă legătură cu aceasta, a unui ansamblu de politici
integraţioniste, orientate către zone geografice din ce în ce mai întinse.
Mai mult decât atât, de la economiile naţionale, prin cele
transnaţionale se încearcă astăzi o trecere spre “economia planetară”, care
va fi urmată îndeaproape de “economia cosmică”, centrată pe folosirea
resurselor cosmice, inclusiv a spaţiului cosmic, în activităţile economice.