TIM CURS CAPITOLUL 2-Prof Univ Opran C

TEHNOLIGII INJECŢIE ÎN MATRIŢE 1
Capitolul 2. Materiale polimerice – caracterizare, proprietăţi
MATERIALE POLIMERICE
Caracterizare generală
Materialele polimerice sunt una din clasele importante de materiale artificiale, alături
de materialele metalice, materialele compozite şi materialele ceramice.
Sub denumirea generică de materiale polimerice sunt indicate materiale
artificiale de sinteză, de obicei de natură organică şi constituite, în general,
dintr-o structură macromoleculară, la care se adaugă alte ingrediente.
Materialele polimerice au ca principal component polimerii sau macromoleculele,
cărora li se adaugă diferiţi alţi constituenţi precum: plastifianţi; aditivi pentru
creşterea rezistenţei la uzură; absorbanţi de ultraviolete şi stabilizatori la lumină;
antioxidanţi; stabilizatori la căldură; substanţe ignifuge; lubrefianţi; agenţi antistatici;
agenţi antimicrobieni şi fungistatici; agenţi de expandare; odoranţi; coloranţi;
materiale de umplutură speciale.
Polimerul este o substanţă obţinută prin polimerizarea mai multor molecule
organice, de acelaşi tip sau de tipuri diferite, numite monomeri (meri).
Există macromolecule naturale (celuloza, amidonul, albumina) şi

macromolecule derivate direct din substanţe naturale (celuloidul, ebonita).
Polimerii artificiali sunt de natură organică (ce conţin carbon, hidrogen şi alte
elemente chimice) şi anorganică (ce conţin siliciu, oxigen şi alte elemente chimice).
Monomerul (merul) este un compus organic cu greutate moleculară mică şi
cu compoziţie simplă, conţinând în molecula sa o anumită nesaturare. Această
nesaturare îl face capabil să realizeze legături chimice cu monomeri de acelaşi tip sau
de alte tipuri. Astfel se formează lanţuri polimerice sau macromolecule prin reacţia
de polimerizare O macromoleculă conţine, în mod obişnuit, sute până la mii de
unităţi monomerice.
Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti
Facultatea Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice © Constantin OPRAN
Departament Tehnologia Construcţiilor de Maşini Prof.univ.
Laborator Tehnologia Produselor Compozite
Tipuri de arhitecturi ale polimerilor liniari
Tipuri de copolimeri

Unitatea monomerică este gruparea elementară a unui polimer, respectiv un

monomer cu legătura dublă covalentă desfăcută.
Numărul de unităţi monomerice ai unei macromolecule determină gradul de
polimerizare. În practică, gradul de polimerizare este folosit mai rar, preferându-se
noţiunea de greutate moleculară. Greutatea moleculară a unui polimer este produsul
dintre greutatea moleculară a unităţii monomeric şi gradul de polimerizare. Nu toate
lanţurile polimerice din masa unui polimer au aceeaşi lungime (grad de
polimerizare). Această variaţie în lungime influenţează proprietăţile polimerului şi de
aceea variaţia lungimii este analizată statistic.
Realizarea unui polimer artificial se efectuează în două etape: obţinerea
monomerului (monomerilor) şi obţinerea polimerului prin polimerizare.
Materialul de bază pentru obţinerea monomerilor organici este petrolul. Acesta
se distilează şi se obţin benzină uşoară, uleiuri, gaz, păcură şi bitum. Din benzina
uşoară, printr-un procedeu numit cracare, se realizează monomerii. O tehnologie
alternativă se bazează pe utilizarea gazului natural ca materie primă.
Materialele polimerice cuprind două subclase mari de materiale (figura 1):
materiale plastice;
elastomeri.
Noţiunea de materiale plastice este o denumire generică a materialelor
artificiale de sinteză , de obicei de natură organică , constituite în principal
dintr-o structură macromoleculară la care se adaugă diferite ingrediente
precum plastifianţi, coloranţi, stabilizatori , etc.
Masa plastică este un produs sintetic obţinut prin polimerizare, rezistent la
agenţi chimici obişnuiţi, unele având rezistivitate electrică mare şi putând fi
prelucrate uşor. Masa plastică este un termen generic care astăzi se foloseşte mai rar.
Materialele plastice, la temperatura ambianta, sunt dure, puţin elastice şi cu o
plasticitate extrem de redusa. La temperaturi ridicate devin lichide vâscoelastice, care
pot fi prelucrate cu uşurinţa. Temperaturile la care se prelucrează materialele plastice
sunt mult inferioare temperaturilor de prelucrare ale altor clase de materiale. Accepta
pigmenţi, ceea ce permite obţinerea unui sortiment coloristic amplu, iar unele
prezintă un grad de transparenta ridicat.
Elastomerii sunt materiale polimerice capabile de mari deformaţii. Aceste
deformări sunt suportate o perioadă relativ limitată. Elastomerii acceptă o serie
de aditivi, inclusiv pigmenţi. Pot fi utilizaţi şi ranforsaţi cu fibre polimerice, de
sticla, aramidice, metalice.
Materialele plastice prezintă anumite particularităţi de structură, de compoziţie
şi proprietăţi fizico-mecanice, fiind de tip materie primă, semifabricat, din care sau
cu ajutorul căruia se obţin produse finale .

Figura 1. Clasificarea polimerilor

Polimeri termoplastici
PES – Polietersulfonă PEI - Polieterimidă

PSU - Polisulfonă PEEK - Poliariletercetonă
PPS - Polisulfură de fenilen PC - Policarbonat
ABS - Acrilonitril+butadien+stiren PMMA - Polimetacrilat de metil
PPO - Polioxid de fenilen PET - Polietilentereftalat
PBT - Polibutatilentereftalat POM - Poliacetal
PA6 - Poliamidă 6 PS - Polistiren
PVC - Policlorură de vinil PE - Polietilenă
PP - Polipropilenă

Materialele plastice sunt constituite, de obicei, din molecule organice foarte

lungi şi ramificate. Acestea sunt formate prin unirea mai multor grupuri de bază
numite monomeri sau meri, care unindu-se între ele formează macromolecule.
Numărul de monomeri poate varia de la câteva unităţi la mai multe milioane, în cazul
moleculelor mai mari. Ca urmare molecula este un polimer şi procesul de legare al
monomerilor, respectiv al macromoleculelor, în polimeri se numeşte polimerizare.
Structura macromoleculară a materialelor plastice de obicei este constituită în mod
fundamental din compuşi de carbon .
Formula structurală a unei molecule organice ce intră în componenţa unui anumit tip
de masă plastică organică este :
H H
 
CC
 
H H
În categoria materialelor plastice sunt incluse însă şi acelea de acelaşi tip

compus în care , carbonul este substituit de sigiliu.
Acestea, ultimele, prezintă structură asemănătoare cu primele, şi se numesc siliconi
sau materiale siliconice, care nu fac parte din substanţele organice.
Siliconul este un compus macromolecular constituit din lanţuri sau cicluri de
atomi de siliciu (Si) care alternează regulat cu atomi de oxigen (O) şi având radicali
organici (R) legaţi la atomii de siliciu . Se caracterizează prin rezistenţă la apă şi
oxidare şi printr-o mare stabilitate la temperaturi înalte. Poate fi în stare fluidă
(exemplu uleiul siliconic) sau stare solidă (exemplu răşini sau cauciucuri). Formula
structurală a unei molecule siliconice ce intră în componenţa unui anumit tip de
material siliconic este :
R R
 
 Si  O  Si  O 
 
R R
Termenul de plastic, are la origine faptul că aceste materiale, sau cel puţin
unele dintre ele, în anumite condiţii particulare pot di deformate în aşa fel încât să-şi
schimbe permanent forma.
Materialele plastice, ca materiale obţinute din polimeri, se prelucrează la
temperaturi la care acestea devin plastice în scopul obţinerii produsului finit.
Totodată materialele plastice la temperatură şi presiune normală sunt relativ dure,

puţin elastice şi lipsite de obicei de proprietăţi elastice.
Materialele plastice inginereşti sunt caracterizate ca materiale plastice pe
care proiectantul unui produs le selectează pentru înlocuirea altor materiale
inginereşti, precum metalele, lemnul, cu scopul de a îmbunătăţi performanţele
produsului nou în utilizare.
Materialele plastice tehnice sunt caracterizate ca materiale plastice
inginereşti dar şi alte materiale plastice utilizate în industrie, precum în
industria autovehiculelor, industria electronică, industria chimică.
Materialele plastice se împart în: polimerizate, policondensate şi modificate
chimic (poliadiţie), după procedeul de sinteză prin care a fost obţinut componentul
macromolecular; plastomeri şi elastomeri după comportarea la deformare;
termoplastice şi termorigide, după comportarea la încălzire.
Pentru utilizarea industrială, materialele termoplastice şi termorigide sunt
cunoscute cu termenul general tehnopolimeri - polimeri tehnici. Pentru obţinerea
produsului finit prin diverse procedee tehnologice, semifabricatul, respectiv masa de
tehnopolimeri se prezintă sub formă de pulbere, sau actual cel mai adesea sub formă
de granule cubice de latură 3mm şi granule cilindrice de 3 mm diametrul şi 3 mm
lungimea.
În cadrul utilizărilor inginereşti se găsesc şi compuşi de materiale plastice din
pulbere cu o granulaţie foarte fină pentru producerea de piese speciale, care din
motive estetice necesită suprafeţe foarte fine.
Unele materiale plastice termorigide se află în stare lichidă la temperatura
mediului ambiant (200 C) şi se transformă într-o structură fibroasă compactă, într-un
timp relativ scurt, dacă se supun la temperatură ridicată . Aceşti ultimi tipi de
polimeri sunt utilizaţi doar pentru cazuri cu totul particulare, precum tehnicile de
fabricare rapidă prin generare cu laser (Rapid-Prototyping-Stereolithography).
Materialele plastice sunt cunoscute în general ca materiale solide cu greutate
specifică mică, rezistenţă mecanică medie, rezistente din punct de vedere chimic,
frumos colorate, unele prezentând şi o bună transparenţă optică.
Au proprietatea de a fi prelucrate cu uşurinţă sub acţiunea presiunii şi temperaturii.
În general, materialele plastice înlocuiesc metalele şi lemnul în scopul micşorării
greutăţii piesei finite, sau chiar pielea animală naturală în scopul ieftinirii
produsului pentru o gamă variată variate de produse. Exemple sunt masele plastice
pe bază de polietilenă, policlorură de vinil, poliesteri, fenoplaste .
Unele materiale plastice sunt denumite curent răşini sintetice, termen sinonim cu
materiale plastice.
Pentru crearea materialelor plastice, ca materiale artificiale de sinteză, omul s-
a inspirat din structura materialelor organice naturale precum lemnul, petrolul,
cărbunele. Acestea aveau în comun faptul că erau constituite din molecule de

dimensiuni mari - macromolecule. Aceste macromolecule la rândul lor, erau

compuse grupe mai mici legate prin lanţuri de legătură. Aceste grupe mai mici sunt
denumite monomeri sau meri. Imitând natura, omul a reuşit să construiască în
laborator, condiţiile necesare pentru formarea macromoleculelor, denumite şi
polimeri obţinând astfel materialele plastice. Ca urmare, macromoleculele
polimerilor sunt alcătuite din grupe de atomi numite unităţi structurale sau meri, care
se repetă mai mult sau mai puţin ordonat în lungul catenei. Numărul de meri ai unei
molecule reprezintă gradul de polimerizare. Macromoleculele care prezintă interes
din punct de vedere tehnologic sunt acelea a căror masă moleculară depăşeşte
10.000.
Polimerul are o structură foarte complexă, obţinut fiind plecând de la
monomeri, unindu-le pentru formarea de macromolecule şi apoi unindu-le şi pe
acestea.
Având în vedere că monomerii utilizaţi sunt aproximativ 40, cea mai mare
parte derivaţi din cărbuni şi petrol, în procesul de fabricare a materialelor plastice
sunt mai multe variante.
Astfel se pune în evidenţă: a) unirea monomerilor de diverse tipuri pentru obţinerea
macromoleculelor de diverse tipuri; b)unirea monomerilor de acelaşi tip dar de forme
diferite pentru obţinerea macromoleculelor.
În unirea macromoleculelor pentru obţinerea materialelor plastice se poate
varia: a) poziţia reciprocă a macromoleculelor în spaţiu; b) tipul şi cantitatea
legăturilor între macromolecule.
Prin cele patru tipuri de modalităţi de uniuni se explică diversitatea mare a
materialelor plastice care cuprind materiale elastice, precum elastomeri şi materiale
rigide precum răşini epoxidice cât şi elastomerii termoplastici.
Procesul ideal pentru fabricarea unui polimer trece prin două faze esenţiale:
a) construirea macromoleculei pornind de la monomeri
b) construirea materialului plastic prin intermediul unirii macromoleculelor
Prima fază este aceea care determină compoziţia chimică a materialului plastic
obţinut.
A doua fază influenţează în mod determinant structura fizică a materialului
plastic obţinut .
Polimerii sintetici se obţin prin reacţii de polimerizare,de policondensare şi de
poliadiţie. În reacţia de policondensare se leagă între ele molecule de acelaşi fel sau
diferite, iar polimerul format are masa moleculară egală cu suma maselor moleculare
ale moleculelor din reacţie.
În cazul policondensării, combinarea moleculelor simple şi formarea polimerului se
face cu punerea în libertate a unor substanţe simple (H2O ,HCl, etc .).

În cazul poliadiţiei au loc reacţii prin care două sau mai multe molecule, de acelaşi
tip sau diferite, reacţionează pentru a forma un compus ( reacţii de adiţie şi de
polimerizare între substanţe di- sau polifuncţionale).
Procesul de polimerizare în cursul căruia se leagă între ele molecule de acelaşi
fel poate fi reprezentat prin schema nA  (A)n în care A este monomerul, iar n este
gradul de polimerizare.
Procesul de polimerizare a două molecule diferite A şi B se numeşte copolimerizare
şi se poate efectua alternativ (-A-B-A-B-) , întâmplător (-A-A-B-A-B-B-), bloc (-A-
A-A-B-B-B-) sau ramificat. Prin copolimerizare se obţin polimeri cu proprietăţi
îmbunătăţite faţa de polimerii care au intrat în reacţie.
În vederea întrebuinţării lor tehnice materialele plastice se clasifică luând în
considerare comportarea termomecanică, care ţine seama de variaţia deformaţiei unui
material polimer sub sarcină constantă, în funcţie de temperatură. Din punct de
vedere al comportării termomecanice se deosebesc următoarele grupe de polimeri:
termoplaste, termorigizi, elastomeri.
Substanţele în natură se prezintă în patru stări de agregare: solidă, lichidă,
gazoasă şi plasmă. Compuşii macromoleculari există numai în stările de agregare
condensate, solidă şi lichidă .
Pentru caracterizarea proprietăţilor compuşilor macromoleculari starea de
agregare este neconcludentă şi de aceea se defineşte starea de fază, care în sens
termodinamic reprezintă o porţiune dintr-un sistem, omogenă din punct de vedere al
compoziţiei chimice şi proprietăţilor, separată de restul sistemului prin suprafeţe
netede. Se deosebesc două stări de fază ale polimerilor: cristalină şi amorfă.
Starea de fază cristalină se caracterizează prin aranjarea pachetelor de
macromolecule flexibile în forme regulate formând reţele spaţiale. Pachetul care
cristalizează posedă limite de separaţie şi tensiune superficială, însuşiri caracteristice
substanţelor cristaline.
Starea de fază amorfă este opusul fazei cristaline inplicând elemente
structurale neordonate şi fără simetrie.
Proprietăţile fizice ale fazei cristaline se schimbă după direcţia de orientare,
ele fiind anizotrope, iar ale fazei amorfe nu se schimbă cu orientarea ele fiind
izotrope .
La compuşii macromoleculari în afara stărilor de agregare şi de fază se
defineşte şi conceptul de stare fizică. Polimerii amorfi se prezintă în trei stări fizice:
vâscoelastică, înalt elastică şi vitroasă (sticloasă).
Acestea se deosebesc intre ele printr-o serie de proprietăţi din modificarea cărora se
determină temperaturile de transformare dintr-o stare în alta, cât şi dependenţa lor de
structura şi proprietăţile polimerului. Acestea pot fi urmărite de diagrama deformaţie
temperatură.

Diagrama de stare termodinamică
 - deformare specifica;
Dependenţa de temperatură a volumului specific al unui polimer: a) cristalin; b)

semicristalin.
Starea sticloasă este caracterizată de deformaţii elastice foarte mici care cresc
liniar cu temperatura respectând legea lui Hook şi se aplică prin preponderenţa
însemnată a forţelor inter- şi intramoleculare asupra energiei de agitaţie termică.
Această stare se menţine până la temperatura de vitrifiere Tv . Temperatura de
vitrifiere scade cu micşorarea masei moleculare.
Starea înalt-elastică începe deasupra temperaturii de vitrifiere. Pe intervalul
corespunzător stării înalt elastice deformaţiile cresc rapid la început, după care rămân
constante până la temperatura de curgere Tc . În acest domeniu polimerul dezvoltă
defromaţii mari, reversibile, datorate mişcărilor termice executate de segmentul de
lanţ, fără ca moleculele să se deplaseze independent.
Starea vâscoelastică începe în cazul polimerilor amorfi la temperatura Tc .
Acest domeniu se caracterizează printr-o mişcare termică intensă a segmentelor de
lanţ şi a macromoleculelor în întregime. Temperatura de curgere marchează apariţia,
alături de deformaţia elastică reversibilă, a deformaţiei ireversibile. Temperatura de

curgere nu reprezintă o valoare fixă ci un interval caracteristic pentru fiecare polimer
în parte, în funcţie de configuraţia polimerului, de factori cinetici ( viteza de încălzire
) şi de durata aplicării sarcinii. La Tc energia cinetică a macromoleculelor învinge
forţele de coeziune moleculare, ceea ce permite mişcarea lor relativă de alunecare.
Temperatura creşte cu mărimea macromoleculelor.
Temperaturile caracteristice ale polimerilor sunt: temperatura de vitrifiere Tv ,
temperatura de curgere Tc , tempertura de fragilizare Tb , temperatura de topire Tt ,
temperatura de degradare termică Td .
Temperatura de fragilizare Tb este temperatura minimă până la care materialul nu

este casant. Practic, Tb este temperatura la care o epruvetă de polimer supusă unei
solicitări instantanee se rupe.
Temperatura de degradare termică Td este temperatura la care începe
descompunerea polimerului sub influenţa căldurii. Td depinde de durata solicitării
termice. Cu cât gradul de polimerizare este mai mare, cu atât stabilitatea termică a
polimerului este mai mică.
Temperatura de topire Tt este caracteristică polimerilor cristalini şi marchează
trecerea de la starea cristalină solidă la starea lichidă. Din analiza variaţiei volumului
specific al polimerilor cu temperatura se constată că polimerii cristalini au o
temperatură de topire bine definită, iar polimerii semicristalini se caracterizează atât
prin temperatură de topire, cât şi prin temperatură de vitrifiere. Polimerii numiţi
“cristalini” sunt de fapt semicristalini cu grad de cristalinitate mai mare de 90% .
Temperaturile caracteristice stărilor fizice ale unui polimer amorf depind de starea de
fază a polimerului respectiv.
Temperaturile caracteristice stărilor fizice ale unui polimer

A-dependenţa stării fizice a polimerilor amorfi faţă de temperatură

B-procedee de prelucrare
1. Fază solidă (sticloasă)
2. fază termoelastică (înalt-elastică)
3. fază termoplastică
d- rezistenta de durata;
c- limita de rupere;
 - alungire specifica;
Prelucrarea materialelor plastice este dependentă de starea lor fizică, astfel

încât un anumit procedeu de prelucrare poate fi aplicat numai într-un anumit
interval de temperatură.
Prelucrarea materialelor plastice prin injectare, acesta fiind unul din

procedeele tehnologice cel mai utilizate, impune cunoaşterea caracteristicilor lor
fizice în legătură cu proprietăţile implicate în procesul de prelucrare: schimbare de
stare, deformare, curgere.
Utilizarea materialelor plastice în schimb, impune cunoaşterea altor caracteristici
fizice la injectare: rezistenţa mecanică, comportarea în câmp electric, magnetic sau
termic, etc . Cunoaşterea proprietăţilor fizice ale materialelor plastice prelucrate prin
injectare este necesară deoarece regimul de lucru, forma şi dimensiunile pieselor şi
subansamblelor active ale maşinii depind de valorile caracteristicilor fizice.
În maşina de injectat materialul trece din starea solidă ( granulată sau pulverulentă)
în starea de topitură. Valorile parametrilor de lucru ai unei maşini de injectat
(temperaturi, presiuni, viteze, etc. ) depind de materialul prelucrat caracterizat de
proprietăţile sale fizice. Din aceste motive este necesară cunoaşterea proprietăţilor
fizice ( termice, reologice, tribologice) ale materialelor plastice în stare solidă,
granulară sau pulverulentă, în stare de topitură, precum şi în stare tranzitorie dintre
granule sau pulbere şi starea de topitură.
Necesitatea cunoaşterii proprietăţilor caracteristice pentru fiecare material
plastic în parte este necesară pentru fiecare procedeu tehnologic în parte,
întrucât fiecare procedeu tehnologic utilizează anumite materiale plastice din
care se obţin anumite produse bine definite destinate fiecare unor anumite
scopuri particulare.

Modificarea volumului materialelor polimerice la injecţia

în matriţă
Modificările de volum sau de densitate la schimbările de temperatură sunt
dependente de mărimea forţelor intermoleculare şi de stabilitatea reţelei cristaline.
Funcţia temperatură-densitate permite determinarea modificărilor de volum
precum şi coeficienţii de alungire  şi  cu relaţiile:
V  20   t

V t
l   t
 20
l 3  t
 20   t
 
t  t
  t
  20
3  t   t
unde: V/V - modificarea relativă a volumului

l/l - modificarea relativă a lungimii
0
20 - densitatea la 20 C
t - densitatea la temperatura t
t - diferenţa de temperatură
 - coeficient de alungire volumică
 - coeficient de alungire liniară
Expansiunile la topire şi contracţiile de volum la răcire sunt în medie de (4 -

6)%, adaptarea unei tehnologii necorespunzătoare de injecţie, şi proiectare
necorespunzătoare a pieselor conducând la apariţia golurilor la răcirea pieselor.
Contracţia la răcire nu poate fi compensată de către presiunile utilizate la
injecţie.
Răcirea se propagă dinspre suprafaţă înspre miez. Se consideră corpul format
având o configuraţie de principiu conică, răcindu-se în aşa fel încât partea culeei să
se solidifice la urmă.
Culee – material solidificat în canalul prin care curge materialul polimeric la
injecţie, din echipamentul de injecţie în matriţă.
Cu cât este mai mare suprafaţa secţiunii piesei, cu atât este mai mare presiunea şi mai
mic unghiul conului, micşorându-se pericolul de formare a golurilor.
Conul de curgere are un vârf alungit şi nu trebuie confundat cu conul de răcire.
Raportul volumului conului de curgere faţă de volumul total al corpului
corespunde diminuării relative a volumului V/V, la răcirea şi solidificarea topiturii,
având valori de cca. 0,04 – 0,006.
V VC

V VT
VC – volumul conului de curgere
VT – volumul total al corpului
Problemele legate de menţinerea dimensiunilor, deformarea sau modificarea
pieselor sunt pe seama efectelor de volum în legătura cu răcirea şi solidificarea
neuniformă sau cu contracţia ulterioară.
La injectare sunt contracţii liniare relativ mici de (0,5 – 2)% ca urmare a
curgerii ulterioare a materialului în miez, a presiunii ulterioare şi a pereţilor relativ
subţiri ai pieselor de injectat.
Tensiunile interne mari apar în primul rând datorită modificărilor de volum
locale şi de timp, la răcirea înceată a pieselor cu pereţii groşi da la temperatura de
îngheţare până la temperatura mediului ambiant. La răcirile intensive, apare la
suprafaţă un înveliş solid, care la micşorarea volumului şi a suprafeţei nu se mai
poate adapta la răcirea miezului.
Piesele cu pereţii groşi se detensionează numai parţial prin temperare şi
condiţionare.
Procesul de fabricaţie trebuie astfel ales încât să se evite apariţia tensiunilor mari. Se
folosesc în general grosimi de perete de (1,2 – 2)mm.
Pentru piese miniaturale şi pentru materiale cu indici de curgere mare se poate coborî
grosimea piesei injectate până la (0,3 – 0,5)mm.
Pentru piese de dimensiuni mari sau cu pereţi groşi se folosesc materiale polimerice
expandate.
Pentru determinarea grosimii pereţilor unei piese injectate se foloseşte
formula:

LC
h  0,5  0,6
100
h - grosimea peretelui în (mm)
Lc - lungimea drumului de curgere în (mm)
Formula este valabilă pentru materiale termoplastice cu vâscozitate mică.
Pentru materiale plastice cu vâscozitate mărită (PVC dur, polimetacrilat de metil,
etc.) grosimea de perete se măreşte cu 80 – 150% faţă de cea rezultată din calcul.
Fenomenul de contracţie se manifestă prin faptul că dimensiunile piesei
măsurate după (12 – 24)ore după injectare sunt mai mici decât dimensiunile
corespunzătoare ale părţilor active (cuiburi şi poansoane) ale matriţei.
Valorile contracţiilor teoretice sunt date în literatura de specialitate pentru
fiecare material în parte.
Notând o dimensiune nominală a piesei cu h şi abaterile ei cu , dimensiunea
efectivă a piesei va fi (h  ).
Notând dimensiunea nominală corespunzătoare cuibului cu H şi abaterile ei cu
 , dimensiunea efectivă va fi H  .
Contracţia materialului este dată tabelar prin două valori Cmin şi Cmax
C min  C max
C med 
2
h  C  C min 
H ;     H   max 
1  C med  2 
 C  C min 
  H  max 
 2 
Rezultă că piesele injectate se pot realiza cu o precizie dimensională ridicată
numai din materiale polimerice care au contracţii mici şi pentru care dispersia
contracţiei variază în limite strânse.
Abaterile  calculate ca mai sus sunt valabile pentru piese realizate cu părţi
active fixe.
Dacă piesa se realizează cu părţi active mobile, se ţine seamă de ajustajul
părţilor mobile şi de mărimea uzurii previzibile; deci la dimensiunea H se va adăuga
 (0,5 – 0,6)mm.

Entalpia şi transportul de căldură
Fabricarea prin injecţie în matriţă a produselor din materiale polimerice

decurge în trei faze:
a) topirea materiei prime
b) transportul topiturii
c) răcirea topiturii
Entalpia este o mărime termodinamică egală cu suma dintre energia internă a
unui corp şi lucrul mecanic de dezlocuire a volumului său la o presiune constantă
(cal/g) H
H = U + pV
U – energia internă
P – presiunea
V – volumul specific
Materiale polimerice necesită cantităţi mari de căldură pentru a ajunge în stare
de topitură.
Prezintă importanţă, variaţia entalpiei H, de la starea iniţiala, temperatura
mediului ambiant, la starea de topitură in domeniul de prelucrare.
t ts
H   C pdt  H S   C ps dt
20 t
H – variaţia entalpiei (cal/g)

Cp – căldura specifică a materialului polimeric în stare netopită, granule
(cal/gxgrd)
Cps – căldura specifică a materialului polimeric în stare topită (cal/g x grd)
t – temperatura la topire (0C)
ts – temperatura topiturii (0C)
Cu această valoare se poate determina puterea netă de încălzire, N, necesară
pentru realizarea unei anumite cantităţi de topitură Q (Kg/h) pe un utilaj de injecţie în
matriţă.
N = H x Q x 167 x 10-3 (KW)
Aceasta determină dimensionarea energetică a maşinii de injecţie, consumul

de energie electrică şi costul de producţie.

Trebuie să se ţină cont de limita de solicitare termică a materialului plastic şi

în special de degradările termice ale materialului ca urmare a timpurilor de încălzire
lungi.
La temperaturi peste 1200C are loc oxidarea materialelor polimerice.
Ca urmare a aportul termic topirea în timpul prelucrării se va face după cum
urmează:
- într-un interval de timp scurt (minute)
- grosime mică a stratului de material
- agitarea permanentă a masei de material sau granule.
Alegerea materialului polimeric
Alegerea materialului polimeric pentru realizarea unui produs injectat în matriţă

trebuie să ţină seama de factori tehnico-funcţionali ai produsului şi de factori
tehnologici la realizare produs.
1. Factori tehnico-funcţionali:
a – durata de viaţa a produsului injectat
b – configuraţia piesei
c – calităţile optice şi de transparenţă
d –solicitări termice în exploatare
e - solicitări mecanice
f – solicitări de natură electrică
g – solicitări de natură chimică
h – costul materialului
2. Factori tehnologici:
a – uniformitatea granulelor
b – conţinutul de apă redus în granulă
c – stabilitate termică şi chimică
d – contracţii mici la piesele injectate.

Proprietăţi caracteristice materialelor polimerice
1. Fizice
1.1 Greutate specifică (g/cm3)
1.2 Indice de refracţie ( - )
1.3 Posibilităţi de colorare ( - )
2. Mecanice
2.1 Rezistenţa la tracţiune (Kgf/mm2)
2.2 Alungirea la rupere prin tracţiune (%)
2.3 Modul de elasticitate la tracţiune (Kgf/mm2)
2.4 Rezistenţa la compresiune (Kgf/mm2)
2.5 Rezistenţa la rupere la flexiune (Kgf/mm2)
2.6 Rezistenţa la şoc pe epruvete crestate (Kgf/mm2)
2.7 Rezistenţa la şoc pe epruvete netede (Kgf/mm2)
2.8 Duritate (Mohs) (U.M)
2.9 Comportarea deformaţie-forţă pe termen scurt
2.10 Deformaţia sub forţa constantă pe termen lung (creep)
3. Termice
3.1 Coeficient liniar de dilatare termică (10-5C)
3.2 Conductivitate calorică (10-4cal/s/cm / 0C)
3.3 Căldură specifică (Cal/g/0C)
3.4 Temperatură de încovoiere sub sarcină (0C)
3.5 Temperatura rezistenţei la căldură continuă (0C)
4. Electrice
4.1 Constanta dielectrică (103Hz)
4.2 Tangenţa unghiului de pierderi (103Hz)
4.3 Rigiditatea dielectrică (Kv/mm)
5. Chimice
5.1 Acţiunea acizilor slabi
5.2 Acţiunea acizilor tari
5.3 Acţiunea solvenţilor organici
6. Tehnologice
6.1 Temperatura de injecţie (0C)
6.2 Presiunea de injecţie (Kgf/cm2)
6.3 Temperatura de presare (0C)
6.4 Contracţia la prelucrare (injecţie sau presare)
Proprietăţi reologice ale materialelor polimerice

Comportarea reologică a materialelor polimerice, este determinantă la
stabilirea parametrilor tehnologici de injecţie în matriţă.
Vâscozitatea topiturii, Modificarea volumului, Entalpia şi transportul de
căldură, Temperatura la topire, Cristalinitatea, Modificarea densităţii, Masa
moleculară şi distribuţia ei, sunt factorii cei mai importanţi care influenţează
comportarea reologică, adică deformarea şi curgerea materialelor plastice.
Vâscozitatea topiturii de material polimeric are un rol hotărâtor în procesul de
curgere, fiecare tehnologie de injecţie în matriţă, necesitând un domeniu precis
determinat al vâscozităţii.
Determinarea vâscozităţii topiturilor de materiale polimerice este dificilă, fapt
care face ca în practică să se lucreze cu vâscozitatea în soluţie “real” care se
găseşte la produsele nereticulate într-o anumită corelaţie cu vâscozitatea topiturii.
Vâscozitatea soluţiei este o măsură a masei moleculare şi a capacităţii de curgere,
fiind în acelaşi timp un punct de reper pentru vâscozitatea topiturii. Sunt grafice de
dependenţă dintre vâscozitatea topiturii, vâscozitatea relativă şi masa moleculară.
Vâscozitatea topiturilor materialelor polimerice variază între (500  2105) Poise (P)
notată cu “” depinzând de compoziţie şi masă moleculară. Vâscozitatea aparentă se
diminuează odată cu creşterea gradientului de forfecare.
Vâscozitatea topiturii este influenţată de:
- masă moleculară
- temperatură
- presiune
- conţinut de monomer remanent
- conţinut de auxiliari de prelucrare din receptură
- umiditate.

Influenţa temperaturii asupra unor tipuri de polimeri

Deformaţia în timp sub forţă constantă

- Deformaţia în timp la forţă constantă - CREEP
- Ec (t,T) = 0/ (t,T)
Ec - modul de elasticitate la deformaţia sub forţă constantă
t - timp (sec)
T - temperatură (0C)
 - deformaţia
0 - forţă de deformare constantă
Modelul fizic de analiză a deformaţiei în timp sub forţă constantă
Element
elastic (E1)
Element Element
elastic (E2) vascos (V2)
Element
vascos (V1)
F
F
(s )
F anulat
F aplicat
Timp
ata
p oriz
tem
deformatie
r m atieV1)
o ,
def 2, V2
(E
u
al
n gir
e
} Revenire
elastica (E1)
deformatie
} deformatie
elastica (E1)
permanenta (V1)
Timp

Rezistenţa la impact a materialelor polimerice
- Rezistenţa la impact creşte cu creşterea temperaturii

- Proiectarea folosind elementul finit
- Aspectul proprietăţilor mecanice
- încărcări statice şi încărcări dinamice
Materialele polimerice termoplastice
Materialele termoplastice sunt materiale polimerice liniare sau ramificate , care devin
moi când se încălzesc şi se resolidifică când se răcesc. Sunt utilizate în special la
injecţia în matriţă . Materialele termoplastice se găsesc într-o mare varietate de tipuri
şi grade, având proprietăţi caracteristice în domeniul de la forma rigidă la starea
elastică. Fabricarea materialelor şi deci a produselor din materiale termoplastice
implică doar schimbări de stare fizică ( exemplu schimbarea fazei ), astfel încât pot fi
uşor reciclabile . În timpul fabricării au loc totuşi mici schimbări ale stărilor chimice
(de exemplu oxidare, degradare termică) aşa încât materiale din generaţia a doua
reciclate nu sunt echivalente cu polimerii iniţiali.
Clasificarea materialelor termoplastice bazată pe forma sau morfologia lanţului
polimeric conduce la următoarele grupe:
a) Termoplastice amorfe
Polimerii amorfi sunt molecule polimerice fără o formă particulară având o
dispunere aleatoare .

La încălzire lanţurile polimerice devin mobile (active), având loc o alunecare între
ele, rezultând într-o înmuiere gradată şi apoi curgere. Acest caz se întâlneşte în
cilindrul extruderului la maşina de injecţie. Cu cât gradul activităţii moleculare
creşte, materialul devine mai fluid, până când forţele de atracţie între molecule
(atracţia intermoleculară) descreşte şi astfel distanţa medie dintre lanţurile polimerice
creşte. După transformarea polimerului în stare topită , polimerul amorf este adus în
forma piesei de fabricat (exemplu umplerea matriţei de injecţie ) şi apoi prin răcirea
polimerului acesta îşi recapătă rigiditatea, concomitent cu reducerea mobilităţii
moleculare. Polimeri precum: polistirenul, policarbonatul şi polimetil-metacrilatul
sunt exemple de termoplastice amorfe.
b) Termoplastice semi-cristaline
Sunt caracterizate ca molecule polimerice având o regularitate şi flexibilitate
suficientă construită în cadrul structurii chimice, în aşa fel încât pot forma
aranjamente moleculare ordonate mai bine decât dezordonate. Aceste zone ordonate
sunt cristale care se formează atunci când materialul termoplastic se răceşte din
starea topită. În timpul reîncălzirii, cristalele rămân intacte până când polimerul
atinge temperatura cristalină de topire (sau domeniu de temperatură). În starea topită,
aceste materiale au configurare amorfă sau aleatoare .
Întrucât aceste materiale polimerice conţin zone amorfe sau cristaline se
numesc semi-cristaline. Gradul de cristalinitate, de exemplu procentul de elemente
cristaline faţă de cele amorfe în cadrul materialului, este influenţat atât de structura
chimică a polimerului cât şi de condiţiile de procesare ale materiei prime sau de
fabricare ale produsului final. De asemenea o influenţă deosebită o are gradientul cu
care materialul topit se răceşte. Parametrii tehnologici de proces care reduc
gradientul de răcire, conduc la creşterea, în general, a gradului de cristalinitate .
Polimeri precum: polietilena, polipropilena şi poliamidele (nylon) sunt exemple de
polimeri semi-cristalini.
c) Termoplastice cristale-lichide
La fel ca şi termoplasticele semi-cristalinele, termoplasticele cristale-lichide (LCPs),
în stare solidă au domenii ordonate de aranjamente ale tipurilor de lanţuri de legături.
Pe de altă parte , spre deosebire de polimerii semi-cristalini convenţionali, polimerii
LCPs prezintă de asemenea în stare topită aranjamente moleculare ordonate mai
multe decât aleatoare . Aceste materiale sunt caracterizate prin tenacitate ridicată ,
fapt datorat acelor molecule care formează domenii sau trasee paralele. LCPs oferă
avantaje privind calităţile produsului final şi fabricării materiei prime precum:
vâscozitatea scăzută a materialului topit; contracţia scăzută a piesei injectate în
matriţă şi a matriţei; rezistenţa chimică crescută; tenacitate ridicată; rezistenţa la
deformaţie sub forţă constantă; stabilitate dimensională în general.

Materiale polimerice Termorigide
Materialele Termorigide (Termoindurente) sunt polimeri care reacţionează chimic în

timpul fabricării, formând o reţea de legătură din lanţuri moleculare. Reacţia chimică
este ireversibilă, spre deosebire de termoplastice, termorigidele nu sunt în mod direct
reciclabile. Datorită faptului că la injecţia în matriţă a termorigidelor au loc şi o serie
de reacţii chimice, la fabricarea produselor se includ în mod adiţional o serie de
variabile de proces de reacţie. Materialele termorigide se prelucrează greu şi necesită
echipamente speciale de matriţare cât şi experienţă deosebită. Cu toate acestea
produsele finale oferă proprietăţi avantajoase la utilizare. Reţeaua de legătură din
lanţuri moleculare, caracteristică polimerilor termorigizi conduce la proprietăţi
precum rezistenţa excelentă la deformare sub sarcină constantă, stabilitate
dimensională şi rezistenţă chimică.
Pe dea altă parte, dificultăţile care apar atunci când se fabrică polimerii termorigizi
sau când se prelucrează în piese finale cuplate cu lipsa de reciclabilitate, limitează
utilizarea lor în multe aplicaţii. Exemple de polimeri termorigizi includ fenolii,răşini
epoxidice, poliesterii nesaturaţi şi o varietate a materialelor elastomerice.


TIM CURS CAPITOLUL 2-Prof Univ Opran C

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TIM CURS CAPITOLUL 2-Prof Univ Opran C

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEHNOLIGII INJECŢIE ÎN MATRIŢE 1

Capitolul 2. Materiale polimerice – caracterizare, proprietăţi

Există macromolecule naturale (celuloza, amidonul, albumina) şi

Tipuri de arhitecturi ale polimerilor liniari

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Unitatea monomerică este gruparea elementară a unui polimer, respectiv un

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Figura 1. Clasificarea polimerilor

PES – Polietersulfonă PEI - Polieterimidă

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Materialele plastice sunt constituite, de obicei, din molecule organice foarte

În categoria materialelor plastice sunt incluse însă şi acelea de acelaşi tip

Totodată materialele plastice la temperatură şi presiune normală sunt relativ dure,

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

dimensiuni mari - macromolecule. Aceste macromolecule la rândul lor, erau

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Diagrama de stare termodinamică

Dependenţa de temperatură a volumului specific al unui polimer: a) cristalin; b)

alături de deformaţia elastică reversibilă, a deformaţiei ireversibile. Temperatura de

Temperatura de fragilizare Tb este temperatura minimă până la care materialul nu

Temperaturile caracteristice stărilor fizice ale unui polimer

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

A-dependenţa stării fizice a polimerilor amorfi faţă de temperatură

Prelucrarea materialelor plastice este dependentă de starea lor fizică, astfel

Prelucrarea materialelor plastice prin injectare, acesta fiind unul din

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Modificarea volumului materialelor polimerice la injecţia

unde: V/V - modificarea relativă a volumului

Expansiunile la topire şi contracţiile de volum la răcire sunt în medie de (4 -

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Entalpia şi transportul de căldură

Fabricarea prin injecţie în matriţă a produselor din materiale polimerice

H – variaţia entalpiei (cal/g)

N = H x Q x 167 x 10-3 (KW)

Aceasta determină dimensionarea energetică a maşinii de injecţie, consumul

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Trebuie să se ţină cont de limita de solicitare termică a materialului plastic şi

Alegerea materialului polimeric

Alegerea materialului polimeric pentru realizarea unui produs injectat în matriţă

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Proprietăţi caracteristice materialelor polimerice

Proprietăţi reologice ale materialelor polimerice

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Influenţa temperaturii asupra unor tipuri de polimeri

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Deformaţia în timp sub forţă constantă

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Rezistenţa la impact a materialelor polimerice

- Rezistenţa la impact creşte cu creşterea temperaturii

Materialele polimerice termoplastice

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Materiale polimerice Termorigide

Materialele Termorigide (Termoindurente) sunt polimeri care reacţionează chimic în

Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

S-ar putea să vă placă și