Sunteți pe pagina 1din 3

1.2.

Finalităţile şi cadrul conceptual al asistenţei psihopedagogice şi sociale


Obiectivul central al acestui domeniu de cercetare-acţiune este axat pe intervenţia în scop terapeutic, recuperator
şi instructiv-educativ asupra persoanelor cu diferite tipuri de deficienţe sau aflate în incapacitate de acţiune,
pentru a favoriza la maximum (re)inserţia lor socioprofesională

obiectivul fundamental al serviciilor psihopedagogice şi sociale este centrat pe menţinerea, refacerea şi


dezvoltarea capacităţilor individuale necesare pentru rezolvarea unor probleme sau situaţii dificile pe care
persoana nu le poate soluţiona de una singură şi asigurarea unui suport care să favorizeze integrarea lor socială.

Obiectivele specifice:
- prezentarea analitică, descriptivă, comparativă şi etiologică a diferitelor categorii de persoane cu cerinţe
speciale;
- elaborarea unor criterii de clasificare pe niveluri/grade/trepte a tulburărilor sau deficienţelor întâlnite la
persoanele respective;
- prezentarea particularităţilor specifice activităţii persoanelor cu cerinţe speciale, consecinţă a modificărilor
biopsihice şi/sau socioeducaţionale;
- prezentarea şi analiza sistemului de depistare-diagnoză-terapie-recuperare-educaţie/ profesionalizare-
adaptare-integrare pentru categoriile de persoane aflate în dificultate;
- stabilirea scopurilor, metodelor şi mijloacelor de activitate psihopedagogică şi socială cu persoanele care
prezintă deficienţe sau care se află în situaţii dificile de existenţă;
- elaborarea unui program de profesionalizare în concordanţă cu cerinţele pieţei forţei de muncă şi încadrarea
în unităţi productive sau ateliere protejate a persoanelor cu nevoi speciale/dizabilităţi;
- elaborarea strategiilor de integrare socială a persoanelor cu dizabilităţi sau aflate în dificultate, prin
valorificarea tuturor resurselor existente la nivelul comunităţii;
- monitorizarea evoluţiei şi a gradului de adaptare-integrare a persoanelor cu nevoi speciale în câmpul
relaţiilor sociale;
- elaborarea unor strategii de intervenţie pentru prevenirea şi/sau ameliorarea consecinţelor diferitelor tipuri de
deficienţe sau a unor disfuncţii la nivel familial, comunitar şi social referitoare la persoanele aflate în dificultate;
- îmbogăţirea corpusului de cunoştinţe cu noi informaţii rezultate în urma unui permanent proces de cercetare-
acţiune şi modernizare a programelor de intervenţie existent în domeniul psihopedagogiei speciale şi asistenţei
sociale.
Apar domeniile psihopedagogiei speciale:
- Psihopedagogia deficienţilor mintali – aspecte psihologice, psihodiagnoză, educaţie, recuperare,
integrarea copiilor cu deficienţe mintale.
- Tiflopsihopedagogia (psihopedagogia persoanelor cu deficienţe vizuale) – probleme psihologice şi
pedagogice ale persoanelor cu deficienţe de vedere
- Surdopsihopedagogia – particularităţile psihofiziologice ale persoanelor cu deficienţe de auz
- Logopedia – prevenire şi corectare a problemelor de limbaj
Aspectul medical - deficienţa - se referă la deficitul stabilit prin metode şi mijloace clinice sau paraclinice,
explorări funcţionale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură senzorială,
mintală, fizică, locomotorie, neuropsihică sau de limbaj.
Prin deficienţă se înţelege pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri
fiziologice, anatomice sau psihologice şi desemnează o stare de anormalitate funcţională, adesea cu semnificaţie
patologică, stabilă sau de lungă durată, care afectează capacitatea şi calitatea procesului de adaptare şi integrare
şcolară, profesională sau în comunitate a persoanei în cauză.
Termenul generic deficienţă include şi o serie de alţi termeni cu o semnificaţie şi o sferă semantică mai redusă,
cum ar fi:
- deficitul - desemnează înţelesul cantitativ al deficienţei, adică ceea ce lipseşte pentru a completa o anumită
cantitate sau întregul;
- defectuozitatea - se referă la ceea ce determină un deficit;
- infirmitatea - desemnează diminuarea notabilă sau absenţa uneia sau mai multor funcţiuni importante care
necesită o protecţie permanentă, fiind incurabilă, dar care poate fi reeducată, compensată sau supracompensată.
După unele date UNESCO infirmitatea s-ar limita numai la deficienţa locomotorie;
-invaliditatea - implică pierderea ori diminuarea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă;
- perturbarea - se referă la abaterile de la normă.
Aspectul funcţional - incapacitatea - reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parţială a posibilităţilor fizice,
locomotorii, mintale, senzoriale, neuropsihice etc, consecinţă a unei deficienţe care împiedică efectuarea
normală a unor activităţi.

incapacitatea reprezintă perturbarea sau limitarea capacităţii de îndeplinire normală a unei activităţi sau a unui
comportament; această tulburare poate avea un caracter reversibil sau ireversibil, progresiv sau regresiv.
Incapacitatea poate fi evaluată, prin:
- probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligenţă, la evaluarea gradului de diminuare a acuităţii
auditive, a coeficientului de vedere, a gradului de dezvoltare motorie etc. ;
- investigaţii de natură medicală care întregesc informaţiile cu privire la gravitatea sau prognoza
socioprofesională a incapacităţii respective ;
- investigaţii sociologice care urmăresc consecinţele incapacităţii asupra relaţiilor şi vieţii sociale a persoanei
deficiente.

consecinţe pe plan social se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, marginalizare, inegalitate,
segregare, excludere.
Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social, rezultat dintr-o deficienţă sau incapacitate,

handicapul este o particularitate a relaţiei dintre persoanele cu incapacitate şi mediul lor de viaţă, fiind evidenţiat
atunci când aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite
activităţi sau servicii sociale care sunt disponibile, în condiţii normale, celorlalte persoane din jurul lor.

clasificare a grupelor de dificultăţi:


a) dificultăţi de ordin general:
- dificultăţi de deplasare şi mişcare, pentru cei cu deficienţe fizice ;
- dificultăţi de exprimare şi comunicare, pentru cei cu deficienţe senzoriale ;
- dificultăţi de adaptare la modul de viaţă cotidian şi la rigorile vieţii sociale, pentru cei cu deficienţe mintale
şi intelectuale;
- dificultăţi de întreţinere pentru persoanele lipsite de resurse şi venituri sau care au venituri mici;
b) dificultăţi de ordin profesional:
- dificultăţi legate de instruirea şi pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme şi grade de
deficienţă ;
- dificultăţi de plasare în locuri de muncă adecvate profesiei sau absenţa unor locuri de muncă în condiţii
protejate (ateliere protejate, secţii speciale de producţie pentru persoane cu handicap etc).
c) dificultăţi de ordin psihologic şi social:
- bariere psihologice care apar între persoanele cu şi fără handicap ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în
activităţile cotidiene, profesionale sau sociale, precum şi din cauza unor prejudecăţi sau a unor reprezentări
deformate cu privire la posibilităţile şi activitatea persoanelor cu deficienţe.

deficienţa poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare de handicap

1) Dizabilitatea
Dizabilitatea face parte din experienţa umană, fiind o dimensiune a umanităţii; în categoria persoanelor cu
dizabilităţi putând intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite, boli sau accidente.
2) Cerinţe/nevoi educative speciale - CES (special educaţional needs) - se referă la cerinţele în plan educativ
ale unor categorii de persoane, cerinţe consecutive unor disfuncţii sau deficienţe de natură intelectuală,
senzorială, psihomotrice, fiziologică etc. sau ca urmare a unor condiţii psihoafective, socioeconomice, condiţile
de viaţă precare, anumite particularităţi ale personalităţii copilului etc.); aceste cerinţe plasează persoana/elevul
într-o stare de dificultate în raport cu ceilalţi din jurDizabilitatea determină apariția unor cerințe educaționale
speciale, care la rândul lor solicită servicii de asistență psihoeducațională.

3) Normalizarea este un termen care se referă, în principal, la asigurarea unor condiţii de viaţă corespunzătoare
pentru persoanele cu cerinţe speciale, acceptarea acestora în cadrul societăţii sau comunităţii din care fac parte,
fiindu-le asigurate aceleaşi drepturi, responsabilităţi şi posibilităţi de acces la serviciile comunitare (medicale,
publice, educaţionale, profesionale, de timp liber etc.) ca şi celorlalţi membri ai societăţii, în scopul dezvoltării
şi valorificării optime a potenţialului de care aceste persoane dispun. Altfel spus, normalizarea se referă la
sprijinul oferit persoanelor cu cerinţe speciale de către componentele sistemului social pentru a permite acestora
un mod de viaţă similar sau apropiat cu al celorlalţi membri ai societăţii; consecinţele practice ale normalizării
sunt programele şi acţiunile bazate pe incluziune şi integrare.

Transpunerea în practică a normalizării se desfăşoară pe patru niveluri funcţionale :


- normalizarea fizică - se refera la posibilitatea persoanei cu cerinţe speciale de a avea acces la mijloacele
fizice necesare satisfacerii nevoilor fundamentale, posibilitatea de a avea o locuinţă proprie, bunuri personale,
îmbrăcăminte şi hrană, un minimum de posibilităţi financiare pentru unele cheltuieli absolut necesare,
posibilitatea de a avea contacte sociale, de a se asocia cu alte persoane etc.;
- normalizarea funcţională - constă în asigurarea accesului la serviciile publice ale societăţii: transport în
comun, facilităţi de acces în şcoli, instituţii publice şi cultură, spaţii comerciale, facilităţi de petrecere a
timpului liber, accesul la informaţii medii de informare în masă etc.;
- normalizarea socială - are în vedere posibilitatea persoanei de a avea contacte sociale spontane sau
permanentizate şi de a fi percepută ca făcând parte dintr-un context social normal: relaţiile cu membrii familiei,
vecinii, prietenii, colegii de muncă, oamenii de pe stradă, funcţionarii sau prestatorii de servicii publice etc. ;
- normalizarea societală - se referă la nivelul participării persoanelor cu cerinţe speciale în diferite
organizaţii, asociaţii, sectoare ale vieţii publice sau la activităţi productive, având responsabilităţi şi beneficiind
de încrederea celor din jur.
4) Reabilitarea se referă la un proces destinat să ofere persoanelor cu dizabilităţi posibilitatea să ajungă la
niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul
cărora îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă.

reabilitarea bazată pe comunitate (RBC), reprezintă o strategie din cadrul de dezvoltare generală a
comunităţii pentru reabilitarea, îmbunătăţirea calităţii vieţii, egalizarea şanselor şi incluziunea socială a tuturor
persoanelor cu dizabilităţi. Reabilitarea bazată pe comunitate se referă la toate categoriile de vârstă şi este
implementată prin eforturile concertate ale persoanelor cu dizabilităţi, familiilor acestora şi comunităţilor de
care aparţin, precum şi ale serviciilor de educaţie, medicale, sociale şi profesionale existente la nivelul
comunităţii. Obiectivul principal al RBC constă în dezvoltarea şi valorificarea potenţialului persoanelor cu
dizabilităţi prin intermediul serviciilor şi oportunităţilor create la nivelul comunităţii, în beneficiul tuturor
membrilor acesteia.
5) Incluziunea socială se referă la schimbarea atitudinilor şi practicilor din partea Indivizilor, instituţiilor şi
organizaţiilor, astfel încât toate persoanele, inclusiv cele percepute ca fiind „diferite" din cauza unor deficienţe,
a apartenenţei etnice, condiţiilor focioeconomice de viaţă etc, să poată contribui şi participa în mod egal la viaţa
şi fultura comunităţii din care fac parte. Operaţional, acest termen poate fi înţeles şi astfel: nondiscriminare +
acţiune pozitivă = incluziune socială.
6) Şansele egale pentru persoanele cu deficienţe reprezintă rezultatul acţiunii prin care diferite sisteme ale
societăţii şi mediului, precum serviciile, activităţile, informarea şi documentarea, sunt puse la dispoziţia tuturor,
în particular a persoanelor cu dizabilităţi. Sintagma de egalizare a şanselor (crearea de şanse egale) este
procesul prin care diferitele sisteme sociale şi de mediu (infrastructură, servicii, activităţi informative,
documentare) devin accesibile fiecăruia, şi în special persoanelor cu dizabilităţi.
7) Serviciile de sprijin asigură atât independenţă în viaţa de zi cu zi persoanei cu dizabilităţi, cât şi exercitarea
drepturilor ei (dispozitive de asistare, servicii de interpretare, asistent personal, servicii de îngrijire comunitară
etc).
8) Protecţia specială cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse de societate în vederea diminuării sau chiar
înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de handicap (considerată factor de risc social) o are asupra
nivelului de trai al persoanei cu dizabilităţi.