Sunteți pe pagina 1din 11

Curs Sociologie Politică

CURSUL 2
ABC-UL CUNOAȘTERII POLITICULUI

Conţinut: Abordarea filosofică a politicului. Politologia sau ştiinţa politică generală. Perspectiva sociologică
asupra politicului.Sociologia politică.

Dacă la început gândirea politică se confunda, în mod natural, cu gândirea filosofică, treptat (chiar începând cu
Aristotel) aceasta si-a dobândit un loc distinct în rândul ştiinţelor socio-umane.
Deşi ştiinţa politică este percepută frecvent drept o disciplină nouă, există puncte de vedere care apreciază că
aceasta s-a afirmat încă de la începuturi (odată cu apariţia societăţii umane) şi, există dimpotriva, opinii care o
contestă în favoarea filosofiei politice sau a sociologiei politice.
Sintagma “ştiinţă politică” / “ştiinţe politice” a generat controverse, pentru o perioadă destul de îndelungată,
ambele fiind utilizate în aceeaşi măsură. La sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec. XX numeroşi politologi (între care şi
Marcel Prelot) nu considerau că există o ştiinţă politică, ci ştiinţe politice multiple. Marcel Prelot este de părere că
termenul politic, nu este un substantiv, ci un epitet, după caz, al filosofiei, economiei, dreptului, istoriei, geografiei
etc.
Ştiinţa politică are o semnificaţie generică, care vizează totalitatea diversă a abordărilor ştiinţifice ale sferei
politicului. În schimb, pluralul ştiinţe politice induce multitudinea perspectivelor din care este abordat politicul.1
Anii ’50 au “impus” ştiinţa politică, atât în Franţa şi Germania, cât şi în alte state europene (inclusiv şi în
România); politologia se afirmă, în contextul pluralităţii ştiinţelor politice, ca o ştiinţă de sinteză care, valorificând
datele şi concluziile furnizate de alte discipline (care au obiect de studiu politicul) delimitează / construieşte o
imagine de ansamblu a sferei politicului în raport cu alte domenii.
Deoarece explicarea fenomenelor vieţii politice reclamă aportul altor domenii şi aspecte ale societăţii
(economice, sociale, culturale etc), ştiinţele politice pot fi considerate un “nod de comunicaţie între ştiinţele
sociale”. 2
În rândul disciplinelor politice de bază / fundamentale, care cercetează politicul ca fenomen global, se înscriu
filosofia politică, politologia sau ştiinţa politică generală şi sociologia politică. Sociologia politică, cea mai
“tânără” dintre aceste discipline, fiind de cele mai multe ori asimilată politologiei.

1
Liliana Mihuţ, “Dilemele ştiinţei politice”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
2
Ibidem.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Pornind de la această dispută interdisciplinară s-a apreciat ca: “Noi vorbim toţi despre acelaşi lucru, dar nu ştim
despre ce vorbim”.3
Cele trei discipline: filosofia politică, politologia sau ştiinţa politică generală şi sociologia politică,
formează ceea ce s-ar putea numi ABC – ul cunoaşterii politicului.

Leo Strauss, în 1954, într-o lucrare de referinţă, afirma că: “astăzi filosofia politică nu mai există, cu excepţia
unor lucrări funerare, adică de cercetare istorică sau alteori ca temă de slabe şi neconvingătoare proteste" că
"este într-o stare de decădere şi probabil de putrefacţie, dacă n-a dispărut chiar cu totul”.4
Numeroşi politologi consideră că filosofia politică ţine de domeniul trecutului, iar sarcinile ei ar fi, în prezent,
asumate de ştiinţa politică şi / sau de sociologia politică.
Cu toate acestea, filosofia politică se constituie drept cea mai veche dintre disciplinele care au ca obiect de
cercetare politicul. Desi, iniţial, cunoaşterea umană era asimilată în câmpul filosofiei, ulterior cele două abordări
(filosofică şi ştiinţifică) au devenit complementare. Exemplul cel mai relevant pentru această distincţie se regăseşte
în antichitatea elenă, respectiv în operele celor doi gânditori care au marcat teritoriul politicului: Platon şi Aristotel.
În timp ce Platon pleacă în organizarea cetăţii ideale de la ideea de dreptate (idee filosofică abstractă), Aristotel
studiază, la modul empiric, peste 150 de constituţii finalizându-şi studiul printr-o serie de principii şi judecăţi.
Primul, Platon este ceea ce se numeşte un filosof politic, fiind considerat întemeietorul perspectivei filosofice a
politicului, iar Aristotel, prin metoda sa ştiinţifică, s-a afirmat ca un adevărat savant şi, tocmai de aceea, este
considerat în prezent întemeietorul ştiinţei politice, ca ştiinţă despre polis, cetate.
Teoretizând, filosofia politică pleacă de la general spre particular, raportând demersul politic la valori umane
fundamentale, cum ar fi: adevăr, dreptate, bine, libertate etc, având în vedere circumscrierea cetăţii ideale, a
organizării politice paradigmatice.
Ştiinţa politică pleacă de la particular / singular spre general, de la observarea realităţilor politice spre
formularea unor principii cu caracter general și vizează organizarea politică posibilă în limitele realităţii, fără a
nega posibilitatea perfectabilităţii acestei organizări.
Filosoful se raportează astfel nu numai la ceea ce este, la realitate, ci mai ales la ceea ce ar trebui sa fie, din
unghiul de vedere al idealurilor şi valorilor umane abstracte.
La modul diferit, savantul politic (sau omul de ştiinţă) este precupat de ceea ce este şi plecând de la realităţile de
fapt încearcă să formuleze judecăţi de valoare, proiecte mai mult sau mai puţin ideale / realizabile.
N. Machiavelli a fost primul care a scris despre politică aşa cum este, nu aşa cum trebuie să fie, notând că este o
activitate independentă şi distinctă de morală şi religie.

3
Ileana Petraş-Voicu,“Introducere în sociologia politică”,Casa de editură Transilvania Press”, Cluj, 1994, p.18.
4
Leo Strauss, “What is Political Philosophy?”, Greenwood Press, 1973, p. 17.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Modul de abordare filosofic se distinge de alte moduri de abordare (ex. sociologic, politologic, psihologic) prin
raportarea la valori, care, după George Burdeau, se pot ancora în afara realităţii politice (ex. valori religioase, valori
morale etc). Deoarece filosofia politică se elaborează pornind de la o anumită concepţie despre om şi despre
scopurile autorităţii politice, finalitatea abordării filosofice o constituie descoperirea a cum ar trebui sa fie relaţiile
dintre oameni în cadrul cetăţii.
Conform lui G. Burdeau filosofia politică consistă întotdeauna într-un demers intelectual orientat către
scopurile absolute ale ordinii politice.5
Politologul francez Julien Freund considera că obiectul filosofiei îl constituie studiul esenţei politicului, politica
fiind obligată să cerceteze presupoziţiile fundamentale ale politicului: comandament – supunere, public – privat,
amic – inamic. A studia semnificaţia politicului înseamnă, dupa Freund, a-l situa, pe de o parte, în ansamblul vieţii
umane şi, pe de altă parte, a elucida raporturile sale cu economia, morala, religia sau ştiinţa.6
Presupoziţiile politicului sunt concepte care permit să se înţeleagă ceea ce face politica să fie politică, ceea ce
face ca ea să fie, mereu şi în mod necesar, ceea ce este şi nu altceva; de aceea, este necesar de a se judeca politica
după ceea ce este şi nu după ceea ce se doreşte să fie.
Potrivit lui Freund – abordarea filosofică a politicului – presupune definirea şi recunoaşterea acestuia ca o
esenţă care rămâne identică, în ciuda schimbării regimurilor, a ideologiilor, a promisiunilor electorale etc, sarcina
cunoaşterii politice fiind tocmai analiza esenţei politicului care reprezintă obiectul filosofiei politice.
Abordarea filosofică este una pozitivă, care respinge o manieră de abordare moralizantă şi istoricistă, care de
cele mai multe ori are tendinţa de a justifica proiectele sale politice în numele unor finalităţi extra-politice sau
etice.
Totuşi, principala preocupare a filosofiei politice a fost, în toate epocile în care aceasta şi-a găsit modalităţi de
exprimare, analiza raporturilor dintre politic şi condiţia umană (dezvăluirea sensului uman al politicului).
În contextul secolului XXI – filosofia politică – şi-a revizuit metodele şi punctul de vedere, ea nu mai caută nici
“cetăţi ideale”, nici forme de organizare politică perfecte, utopii fondate pe simpla speculaţie, ci încearcă la modul
realist să abordeze, consecinţele acţiunilor şi deciziilor, a ideologiilor şi rezolvărilor politice asupra condiţiei şi
vieţii omului contemporan.
Încercând o concluzie, se poate afirma că ceea ce delimitează abordarea filosofică de abordarea politologică
sau sociologică, este tocmai această raportare explicită la om, omul văzut ca fiinţă, deopotrivă, raţională şi morală.
Filosofia politică nu mai poate emite în prezent pretenţia de “regină” a ştiinţelor politice, ca singura în drept
să ofere cunoaşterea necesară unei bune şi eficiente organizări şi guvernări a statului, cu pretenţiile de perfecţiune

5
Georges Burdeau, “Methode de la science politique”, Dallaz, 1959, p. 48.
6
Julien Freund, “L’Essence du politique”, Edition Sirey, Paris, 1965, p. 4.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

pe care i le atribuia Platon (care identifica filosofia cu ştiinţa guvernării, iar filosofilor le rezerva rolul de
conducători).
Filosofia politică contemporană este preocupată de aspecte / probleme ale vieţii politice, cum ar fi: problema
responsabilităţii politice, problema libertăţii politice, problema drepturilor omului (în calitatea sa de cetăţean) etc.
Înca din antichitate oamenii au fost preocupaţi de stăpânirea, cunoaşterea şi studierea societăţii, a cadrului în
care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea. Încă de pe atunci oamenii au încercat să descifreze ce însemnă politicul,
politica - care s-au dovedit a fi o activitate fundamentală, şi aş spune mult râvnită.
Etimologia cuvântului politologie se leagă chiar de antichitate, noţiunea provenind de la cuvintele greceşti
polis – stat, cetate şi logos – ştiinţă, care se traduce prin ştinţa despre stat, despre putere.
De-a lungul vremii această noţiune a îmbrăcat diferite accepţiuni, cum ar fi spre ex: arta de guvernare, de
conducere, politica, iar în prezent, termenul modern, politologie.
Politologia (etimologic provine de la: polis = cetate, logos = teorie, ştiinţă, discurs) este ştiinţa politică
propriu-zisă sau ştiinţa politică generală.
Denumirea nouă, modernă de politologie, a apărut în 1954 şi a fost pusă în circulaţie de politologul german
Eugen Fischer Baling, de francezul Andre Therive, dar şi de profesorul german Gert von Einern, în primul număr
din “Zeitschrift fur Politik”.
Dacă iniţial gândirea politică a apărut şi s-a dezvoltat în interiorul filosofiei, sub influenţa dogmelor teologice,
sau sub influenţa juridică, treptat, iluminiştii fracezi au fost cei care s-au pronunţat pentru individualizarea ştiinţei
politice, ca ştiinţă de sine stătătoare; Aristotel este considerat a fi “părintele ştiinţei politice”.
Disocierea politologiei şi individualizarea ei ca ştiinţă autonomă s-a realizat la începutul sec al XIX lea, odată
cu creşterea rolului şi locului politicului în domeniul cunoaşterii teoretice; acest proces s-a desfăşurat în două
etape:
- până la mijlocul sec al XIX-lea şi a vizat în principal desprinderea şi afirmarea politologiei şi a sociologiei
de celelalte ştiinţe socio-umane;
- a doua etapă s-a consumat spre sfârşitul sec al XIX-lea şi a constat în separarea politologiei (ştiinţei
politice) de sociologie, fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a studierii
politicului.
Madeleine Gravitz consideră această “întârziere” a politologiei ca ştiinţă paradoxală, în condiţiile în care
ştiinţa politică a fost prima între ştiinţele sociale care a reţinut atenţia oamenilor şi prima care s-a separat de morală
şi filosofie pentru a forma o ştiinţă distinctă, întârziere datorată dreptului, filosofiei şi istoriei.7
La Colorado, în SUA, în anul 1880, a apărut prima Catedra de ştiinţe politice; ulterior, s-a răspândit în perioada
interbelică şi postbelică în SUA, Europa apuseană şi nordică, Canada şi Japonia.
7
Madeleine Gravitz, “Methode de la science sociales”, Dalloz, 1989.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

În România politologia – ca studiu al fenomenului politic nu a existat nici în perioada interbelică, nici în cea
postbelică, iar ce s-a studiat în perioada comunistă a fost pură îndoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitară
comunistă. Astăzi, în contextul actual euro-atlantic, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate, mai mult sau mai
puţin conştientizată.
Georges Burdeau consideră, în acelaşi timp, ştiinţa politică o ştiinţă socială şi o ştiinţă speculativă,
împrumutând instrumentele diverselor discipline care sunt în contact cu realul.8 Obiectivul său este de a face
inteligibil elementul politic inclus în structura şi viaţa grupurilor umane. Fiind o ştiinţă socială, ştiinţa politică este
o ştiinţă a omului, înţelegând prin aceasta că ea pune în cauză problemele inerente naturii sale, în raport cu
societatea.
Dacă, iniţial, ştiinţa politică s-a concentrat asupra statului şi guvernării, treptat s-a ajuns la ideea că esenţa
acestei ştiinţe o constituie studiul puterii. Analiştii interpretează, din această perspectiva, ştiinţa politică drept o
ştiinţă a puterii, a autorităţii, a guvernării, a dreptului şi organizării.
Politologul român Ovidiu Trăsnea subscrie ideii potrivit căreia nucleul politologiei îl constituie problemele
legate de puterea politică. De asemenea, consideră că: “Ştiinţa politică este o disciplină de sine stătătoare care
studiază geneza, esenţa şi legitatea dezvoltării politicului ca fenomen social complex dar specific. Ea se preocupă
de ansamblul laturilor ideologice şi social - psihologice (conştiinţa publică, ideologia politică, psihologia politică
a claselor şi grupurilor sociale)…în acelaşi timp ea studiază formele şi mijloacele acţiunii politice, colective şi
individuale, degajând valorile sociale care o orientează şi funcţionalitatea specifică a politicului, ca activitate de
conducere şi de organizare a ansamblului vieţii sociale”. 9
Hans Morgenthau consideră că identificarea ştiinţei politice cu ştiinţa puterii se datorează, în prezent, vizibilei
lupte pentru putere – fenomen extins la scară globală, în societatea contemporană. Puterea este un concept
fundamental, iar statele “oricând se luptă să-şi realizeze obiectivele … ei o fac luptând pentru putere”. Morgenthau
priveşte lupta pentru putere ca “inerentă naturii umane”, deci ca o forţă biologică, analoagă cu lupta pentru
existenţă (este celebra formulă a lui Darwin).10
Totuşi, politologia (ştiinţa politică) s-a dezvoltat în legătură cu istoria, antropologia, psihologia, economia etc.
Ştiinţa politică a apărut ca o consecinţă directă a:
► afirmării individualismului (a necesităţii proiectului creator individual);
► a triumfului revoluţiei industriale;
► a valorizării ştiinţei (impunerea criteriilor / condiţiilor de ştiinţificitate la studiul omului);
► a concurenţei (prin studii specializate, impunerea de noi metode de cercetare şi investigare socio-umană).

8
Georges Burdeau, “Methode de la science politique”, Dalloz, 1959.
9
Ileana Petraş-Voicu, “Introducere în sociologia politică”, Casa de Editură Transilvania Press, Cluj, 1994, p. 17-18.
10
Hans J. Morgenthau, “Politics among Nations”, Editura Knopf, New York, 1965.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Potrivit lui J. P. Cot şi J. P. Mounier adjectivul politic este ambiguu; acesta nu este nici statul nici puterea.
Max Weber este de părere că este politic un grup de dominaţie ale cărui ordine sunt exercitate asupra unui teritoriu
dat printr-o organizare administrativă care dispune de ameninţarea şi recursul la violenţa fizică. Astfel, teritoriul,
organizarea administrativă şi constrângerea fizică sunt elemente care, potrivit lui Weber, reprezintă mijloacele
acţiunii politice.
J. P. Cot şi J. P. Mounier consideră că Weber limitează politicul la exercitarea anumitor forme ale puterii,
statul fiind definit prin monopolul constrângerii fizice legitime asupra unui teritoriu dat.
Ambiguitatea a planat multă vreme şi asupra delimitării dintre politic şi economic, politic şi etic, politic şi
juridic, sfârşitul sec. XIX constituind o perioadă de diviziune a spaţiului de reprezentare a lumii sociale şi
permiţând politicii să se afirme ca un domeniu separat, ca o ştiinţă separată – ştiinţa politică.
Georges Burdeau subliniază faptul că ştiinţa politică este ştiinţa care îşi propune să studieze relaţiile de
autoritate şi supunere şi efectele lor asupra comportamentului oamenilor, pentru a degaja o explicaţie inteligibilă a
structurii şi dinamismului societăţilor politice.
Marcel Prelot consideră că ştiinţa politică se delimitează de filosofia şi etica politică prin faptul că în
perimetrul ei gândirea operează cu judecăţi de existenţă.
Ion Heliade Rădulescu, influenţat de gândirea aristotelică, subliniază componenta etică a ştiinţei politice, pe
care o defineşte ca “ştiinţa ce se ocupă de binele material şi moral al societăţii”.
De aceea, s-a opinat că ştiinţa politică este ştiinţă a statului, este ştiinţă a puterii sau ştiinţa raporturilor politice.
Politologia, ca ştiinţă generală a politicului, consideră politicul un domeniu distinct, un subsistem sau un
sistem parţial (potrivit lui Raymond Aron) al vieţii sociale înţeleasă ca întreg.
Conform profesorului Adrian Paul Iliescu, politologia este "numai una dintre disciplinele ce formează
domeniul ştiinţelor politice. Dar ea reprezintă, într-un anume sens, disciplina fundamentală, deoarece urmăreşte
sintetizarea rezultatelor obţinute în acest domeniu, în întregul său. [Ea] aspiră la alcătuirea unui tablou general al
vieţii politice, al fenomenelor şi conduitelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al organizării politice a
societăţii, al acţiunii politice. Într-un cuvânt, subiectul (larg) de studiu al politologiei este sfera politicului"
(Adrian-Paul Iliescu, "Introducere în politologie", Editura All, Bucureşti, 2003).
Politologia are ca obiect de studiu:
- statul;
- puterea;
- instituţiile sale;
- studiază şi explică natura şi esenţa politicului, geneza şi dinamica lui, precum şi rolul pe care-l are în
realitatea de zi cu zi.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Astfel, ştiinţa politică generală (politologia) oferă o reprezentare totală a universului politic, o teorie coerentă
despre politic privit în globalitatea sa; din acest punct de vedere, politologia nu se identifică / confundă cu filosofia
politică sau cu sociologia politică.

Sociologia politică este cea mai nouă dintre disciplinele politice considerate fundamentale / bază. Ceea ce a
impus sociologia politică în rândul disciplinelor de bază vizează două aspecte: metodele pe care le utilizează şi
rezultatele la care ea a reuşit să parvină într-un timp relativ scurt.
Aristotel, recunoscut drept “părintele ştiinţei politice”, este considerat şi “pionier” al sociologiei politice, dacă
se are în vedere viziunea sa asupra raporturilor dintre stat şi polis, folosind metoda comparativă în studiul / analiza
cetăţilor, a formelor de guvernământ în context social.
Analiştii îl numesc precursor al sociologiei politice pe Montesquieu, lucrarea sa “Despre spiritul legilor”
afirmându-se ca un prim tratat de sociologie politică, încercând o abordare a problemei legilor din perspectiva
factorilor (economici, geografici, instituţionali etc) care determină legislaţia unui popor, sau ceea ce el consideră a
fi “spiritul legilor”.
Un alt precursor important al sociologiei politice este considerat Alexis de Tocqueville (lucrarea sa “Despre
democraţie în America”) conţinând un bogat material faptic despre fenomenul democratic american şi, în acelaşi
timp, numeroase analize şi observaţii. Toqueville este considerat cel care a făcut trecerea de la faza preistorică a
metodei observaţiei devenind ştiinţifică, utilizând procedee noi de investigare, care ţin de ceea ce în prezent se
numeşte tehnica anchetelor sau a interviurilor.
Chiar şi K. Marx s-a folosit de abordarea sociologică în analiza faptelor sociale, însă viziunea sa partizană,
preponderent ideologică şi încercarea de a extrapola principii extrase din analiza unei situaţii istorice la întreaga
desfăşurare a istoriei universale, l-au împins la exagerări şi erori.
Roberto Michels a contribuit, de asemenea, la instituţionalizarea disciplinei (sociologia politica), în anul 1927,
în Italia publicând un curs de sociologie politică, pe care l-a şi susţinut la universitate (s-a axat pe analiza
fenomenului partidist).
Totuşi, Max Weber este unanim acceptat drept întemeietorul sociologiei politice; contribuţiile sale vizează
definirea politicului şi a statului, analiza fenomenului birocratic ca expresie a raţionalizării, tipologia formelor de
dominaţie. Sociologia politică este înţeleasă de Weber drept o sociologie a dominaţiei şi nu reprezintă o disciplină
autonomă, ci efectul divizării muncii sociologice (în toate aspectele vieţii sociale).
Perspectiva sociologică asupra politicului impune definirea specificului abordării sociologice, în general.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

11
Astfel, potrivit lui Armand Cuvillier sociologia poate fi definită drept “ştiinţa pozitivă a faptelor sociale”.
Ca ştiinţă pozitivă ea pleacă de la fapte, deosebindu-se de alte studii care sunt construcţii conceptuale (ex. filosofia
etc), de discipline cu scopuri practice (ex.politica, economia etc).
Alain Touraine consideră că sociologia este ştiinţa acţiunii sociale; în acest sens, cercetările de sociologie
relevă o predilecţie pentru aspectele acţionale, fapt explicabil prin importanţa acţiunii în viaţa socială şi implicit în
domeniile acesteia (între care şi politicul).
Sociologia este ştiinţa socialului - ea fiind în măsură să ofere o imagine de ansamblu asupra societăţii ca
realitate distinctă.
Astfel, în timp ce politologul este nevoit să acorde prioritate aspectelor non-acţionale (statice instituţional –
structurale), sociologul politic îşi orientează eforturile spre explicarea / înţelegerea aspectelor acţional dinamice ale
vieţii politice (nici politologul, nici sociologul politic neignorând celelalte aspecte).
Demersul sociologic nu este unul speculativ, el pleacă de la faptul social concret spre formularea unor judecăţi
cu caracter general.
Sociologul Dimitrie Gusti consideră că “o politică temeinică nu este posibilă fără cunoaşterea aprofundată a
tendinţelor reale de evoluţie socială. Prin această cunoaştere, monografia sociologică dă politicii un nou temei şi o
pune în conformitate cu realităţile”.12
Ca sociologie de ramură şi, implicit ca disciplină politică, sociologia politică îşi asumă abordarea vieţii
politice, a universului politic în ansamblul său, raportându-l la întreaga dezvoltare socială.
Raportarea politicului la social, considerarea faptului politic ca fapt social, constituie unul dintre elementele
importante care defineşte specificul abordării sociologice a politicului.
De exemplu, pentru a înţelege fenomenul partidist – specialistul în sociologie politică este obligat (înainte de a
formula ipoteze / teorii cu caracter general) să se orienteze spre cercetarea structurii, originii, comportamentului,
obiectivelor, strategiei partidelor politice dintr-un anumit spaţiu geografic. Pentru politolog, în schimb, acest
demers nu este obligatoriu, deoarece pentru a defini partidul politic poate recurge fie la experienţa istorică, fie la
datele oferite de celelalte discipline politice (inclusiv sociologia politică).
Astfel, dacă pentru sociolog aspectele acţionale se impun nemijlocit (chiar natura metodelor îl obligă pe
sociolog la cercetarea concretului social), pentru politolog aceste aspecte apar într-o formă indirectă.
Concluzionând, se poate defini sociologia politică drept ştiinţa faptelor politice (înţelese ca fapte sociale),
ştiinţa acţiunii politice, scopul acesteia fiind înţelegerea / explicarea tendinţelor dinamicii sociale, mişcarea socială
în ansamblu şi a domeniilor sociale.

11
Armand Cuvillier, “Manuel de sociologie”, Paris, P. U. F., 1962.
12
Dimitrie Gusti, “Sociologia militans, Introducere în sociologia politică”, Editura Institutului Social Român, 1935.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Max Weber şi V. Pareto sunt de părere că, cele două discipline, sociologia politică şi ştiinţa politică sunt
sinonime. M. Duverger – percepe această deosebire pur administrativă şi pedagogică, ”ea corespune numai unei
diferenţe în structurile universitare, care, de altfel, nu sunt aceleaşi în toate ţările”.13
M. Duverger nu subscrie ideii potrivit căreia sociologiei politice i se atribuie sarcina sintezei, a perspectivei
globale, iar politologiei i se rezervă cercetarea de teren şi analiza.
J. P. Cot şi J. P. Mounier sunt de părere că “sociologia politică este fiica incestuoasă a istoriei si a dreptului”,
politica fiind privită ca o încrucişare de diferite discipline, cum ar fi: istorie, drept, geografie etc.14
R. Aron delimitează sfera celor două discipline prin centrul lor de interes; astfel, politologia se concentrează
asupra instituţiilor politice (ale statului), iar sociologia politică vizează societatea. Ulterior, politologii au adoptat o
“perspectivă sociologică” trecând la observarea şi anchetarea cetăţenilor, alegătorilor, la evaluarea
comportamentelor politice.
Julien Freund, în mod asemănător, consideră că politologia urmăreşte să explice fenomenele politice în general
şi diversele instituţii politice (statul, guvernământul, patidele politice etc) sau alte fenomene, precum: pacea,
războiul etc. Astfel, sociologia politică, după Freund, vizează conduita politică, comportamentul cetăţenilor faţă de
stat / partide. De exemplu, dacă ştiinţa politică studiază alegerile ca pe o instituţie politică, sociologia politică se
raportează la comportamentul oamenilor în alegeri.
Dacă pentru Pierre Duclos – ştiinţa politică este o parte specială a sociologiei, pentru Georges Burdeau –
sociologia nu reprezintă pentru politologie decât o ştiinţă auxiliară.
Din punct de vedere epistemologic, cele două discipline îşi au propria raţiune, nu se exclud, ci acţionează ca
două perspective complementare, cu delimitarea de rigoare a unghiului propriu de abordare a fenomenului politic şi
prin transferul reciproc de metode şi chiar de informaţii.
Vorbind de recunoaşterea legitimităţii celor două discipline, Petre Andrei consideră că: ”metoda cea mai
caracteristică pentru sociologie este…metoda sociologică, care constă în faptul că ea studiază orice instituţie şi
orice fenomen, privindu-le prin prisma totului social, prin raportarea lor la viaţa socială în integralitatea sa”.15
Petre Andrei consideră, de asemenea, ştiinţa politică drept “o parte a sociologiei”, iar obiectul ei “statul, adică
forma de organizare a autorităţii constrângătoare şi legiuitoare”.16
În esenţă, sociologia politică judecă / analizează politicul în mediul său social (în ansamblul societal), iar
politologia decupează politicul, îl autonomizează pentru a-l înţelege în specificitatea sa.
J. P. Cot şi J. P. Mounier conchid că pentru sociologul politic obiectul de investigare nu este politicul (în sine
privit), ci politicul înţeles / analizat ca fenomen social, integrat unui context social – istoric determinat.

13
Maurice Duverger, “Introduction a une sociologie de regimes politique”, în “Traite de sociologie”, Paris, 1963, p. 3.
14
J. P. Cot şi J. P. Mounier, “Pour une sociologie politique”, Edition de Seuil, Paris, 1974, p. 11.
15
Petre Andrei, “Opere sociologice”, Bucureşti, vol. II, 1975, p. 297.
16
Petre Andrei, “Sociologia generală”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1936.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Se poate, astfel, conchide că în diversele sale forme politicul este prezent, în orice societate în care există un
minimum de organizare. Politicul este mijlocul prin care o societate se apără împotriva dezordinii, impunând un
sistem de norme / reguli care caracterizează orice societate.
Văzută ca “ştiinţa guvernării” sau “arta posibilului”, politica impune cunoaşterea mecanismului conducerii, a
modului cum funcţionează separaţia puterilor în stat, a regulilor care asigură relaţii bune între guvernanţi şi
guvernaţi, ca şi a întregului complex al sistemului politic.
Tocmai aici intervine rolul politologiei, ştiinţa politică fiind ştiinţă a statului, ştiinţă a puterii sau ştiinţă a
raporturilor politice.
Cu toate acestea, Max Weber este de părere că politica este o ”strădanie permanentă de a participa la putere
sau de a influenţa repartizarea puterii, fie între state, fie în înlăuntrul unui stat, între grupurile umane pe care
acesta la cuprinde” şi, astfel, “politica nu are ce căuta în sălile de curs ale universităţilor. Adevăratul profesor se
va feri să impună auditoriului, de la înălţimea catedrei, o oarecare luare de poziţie…”.17

TEME PENTRU APROFUNDAREA CURSULUI:18

1. Pornind de la suportul de curs, daţi propria definiţie următoarelor concepte: filosofie, sociologie, politologie
(sau ştiinţă politică generală). Veţi încerca să detaliaţi ce se înţelege prin aceste concepte, care sunt
elementele care le particularizează şi care este legătura dintre ele.
2. Teoreticienii consideră că filosofia politică, politologia şi sociologia politică formează ABC-ul cunoaşterii
politicului. De ce? Argumentaţi.
3. Care dintre cele trei abordări definesc / explică / analizează pertinent fenomenul politic / politica în general?
Argumentaţi şi realizaţi o conceptogramă.19
4. Consideraţi că politologia este o ştiinţă speculativă? Argumentaţi.
5. Prin ce se distinge sociologia politică de celelalte discipline? Exemplificați.

17
Ileana Petraş-Voicu, “Introducere în sociologia politică”, vol. I, Casa de Editură Transilvania Press, Cluj, 1994, p. 10.
18
Temele vor fi realizate pe grupuri de lucru.
19
Conceptograma constă în vizualizarea relaţiei dintre un concept central şi alte concepte, după ce în prealabil au fost listate alte
concepte corelative; aceasta se realizează prin elaborarea unei scheme în care conceptul de bază (în cazul nostru fiind politologia) este
plasat în poziţie centrală, ilustrându-se relaţiile complexe pe care le are cu celelalte.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020


Curs Sociologie Politică

Exemplu de conceptogramă:

Statul – ca
instituţie
politică

Ştiinţa
politică
studiază:

Puterea –
relaţiile de Instituţiile
putere politice

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 18th, 2020