Mișcarea browniană

Mișcarea termică a particulelor în sistemele coloidale și microeterogene este cunoscută ca

mișcare browniană, fiind descoperită în 1827 de botanistul englez R. Brown urmărind la
microscop o suspensie apoasă a polenului de flori. El a descoperit, că particulele de polenul
efectuează o mișcare continuă haotică. Pe atunci, propunerea unei explicații a unui fenomen atât
de misterios a eșuat. Mai târziu s-a demonstrat, că mișcarea browniană este urmarea mișcării
termice. Corectitudinea acestei observații au demonstrat-o prin calcule teoretice Einştein şi
Smoluchowski.
În prezent s-a stabilit, că mișcarea particulelor coloidale este provocată de ciocnirile
haotice din partea moleculelor mediului de dispersie, ce efectuează o mișcare termică. Dacă
particula este destul de mică, numărul ciocnirilor ce vin din diferite părți nu este același și
particula primește impulsuri periodice, care o impun să se miște în direcții diferite după o
traiectorie compusă. Cu mărirea dimensiunii și masei particulei posibilitatea compensării
ciocnirilor și inerția particulei creste. În rezultat, particulele cu diametrul de 5 μm efectuează
mișcări care se reduc la vibrații în jurul unui centru. La diametrul particulelor mai mare de 5 μm
mișcarea browniană nu se observă. Deci, mișcarea browniană reprezintă mișcarea continuă a
particulelor minuscule de dimensiuni de până la 5 μm, suspendate în lichide sau gaze, care este
provocată de mișcarea termică a moleculelor mediului înconjurător.
Din punct de vedere cantitativ mișcarea browniană poate fi caracterizată prin distanta
pătratică medie:

21  22  ...2n
2 
n
unde fiecare componentă reprezintă distanța medie de-a lungul diferitor segmente ale traiectoriei
particulei.
 Relația obținută arată, că mișcarea browniană este cu atât mai intensă, cu cât temperatura
e mai ridicată și viscozitatea mediului e mai mică. Ea se manifestă intens doar la particulele de
dimensiuni mici.
Difuziunea – proces spontan de egalizare a concentra ției
moleculelor, ionilor, sau particulelor coloidale sub infl uen ța
mișcării lor termice aleatorii . Dacă motivul difuziunii în soluții reale de compuși cu
masă moleculară mică este mișcarea termică a moleculelor, atunci în sistemele coloidale cauza
difuziunii mediului de dispersie este mișcarea browniană a particulelor.
Intensitatea procesului de difuziune exprimă transportul de substanță într-o unitate de timp
printr-o unitate de suprafață:
1 dm
iD  
s dt (8.12)
Dar conform legii I a lui Fick:
dC
iD   D
dx (8.13)
Valoarea coeficientului de difuziune poate fi stabilită prin măsurarea distanței pătratice
medii (8.9). Valorile absolute ale coeficientului de difuziune se pot obține cu ajutorul legii a II a
lui Fick:
dC d 2C
D 2
dt dx (8.14)

Ulterior această valoare poate fi utilizată pentru determinarea dimensiunilor lineare ale
particulelor.
 Este important de menționat, că spre deosebire de mișcarea browniană, difuziunea prezintă
un proces ireversibil, deoarece aceasta se produce doar până la echilibrarea concentrațiilor.
dC
0
Atunci când gradientul de concentrație devine egal cu zero - dx , difuziunea se oprește.
Studiul mișcării browniene și a difuziunii au condus la teoria fluctuațiilor.
Fluctuațiile reprezintă o deviere spontană a parametrului densității, concentrației sau a
altui parametru de la valoarea medie de echilibru într-un volum destul de mic al sistemului.
Svedberg a observat fluctuațiile în numărarea numărului de particule în liosolul de aur. S-a
constatat, că numărul mediu de particule a fost 1.545, dar în anumite momente, aceasta a scăzut
până la 0, în timp ce altele au crescut la 7. Această discrepantă a numerelor medii stabilite în
acest experiment poate fi explicat prin faptul, că mișcarea aleatorie a particulelor conduce la o
variație aleatorie a numărului lor în volumul microscopic selectat. Prin urmare, fluctuația este un
fenomen ale cărei origini constau în mișcarea termică. În cazul în care difuziunea tinde să
egalizeze concentrațiile în volume mari, atunci fluctuația este o abatere spontană de la
concentrațiile medii în volume mici.

Presiunea osmotică în sisteme disperse

Difuziunea în soluțiile reale ale compușilor cu mase moleculare mici reprezintă rezultatul
mișcării moleculare, iar în soluții coloidale – rezultatul mișcării browniene. Pentru orice sisteme
disperse ea se supune unora și acelorași legități. Einstein a stabilit dependența matematică a
coeficientului de difuziune D a substanței pe raza particulei și viscozitatea soluției, de unde
rezultă, că particulele coloidale difundează mult mai slab decât moleculele soluțiilor reale.
Conform legii Van't Hoff, presiunea osmotică depinde de numărul de particule în soluție și
nu depinde de natura și de mărimea lor:
 =cRT

Prin urmare, legea Van't Hoff poate fi aplicată și pentru soluțiile coloidale, dacă se iau în
considerație dimensiunile reale ale particulelor.
Pentru aceeași concentrație a soluțiilor coloidale numărul de particule în soluții coloidale
va fi semnificativ mai mic decât în soluții de compuși cu mase moleculare mici. Prin urmare,
valoarea presiunii osmotice a solurilor va fi infimă în comparație cu presiunea soluțiilor reale. De
exemplu, la concentrația c=1%, presiunea osmotică a soluției coloidale de gelatină este
1026,579 H/m2, iar a soluției reale de zahar de trestie  75860,200 H/m2, adică aproximativ de
75 de ori mai mică.
Poate fi determinată dependența dintre presiunea osmotică, numărul de particule în
unitatea de volum n, și raza medie a particulelor r. Masa substanței dispersate în unitatea de
volum de soluție este (4/3)πr3ρn (unde ρ – densitatea soluției). Atunci pentru două sisteme
disperse cu același mediu de dispersie la aceeași temperatură vom avea:
(4/3)πr13ρn1=(4/3)πr23ρn2
și respectiv
r13n1=r23n2,
de unde:
n1 r23

n2 r13
Adică
c1 r23  1 r23
 3 
c2 r1 sau  2 r13

Este ușor de calculat, că dacă dimensiunea particulelor crește, spre exemplu, de 3 ori,
atunci presiunea osmotică este redusă de 27 de ori, în soluție fiind prezentă aceeași masă de
substanță dizolvată. Este necesar de menționat, că la gonflarea amidonului apar fenomene
osmotice, umezeala pătrunde în celulele cerealelor prin osmoză.

Echilibrul de sedimentare

Sedimentarea reprezintă un fenomen distinctiv al sistemelor coloidale, care rezidă

în stratificarea sistemelor disperse sub influența gravitației și separarea fazei de dispersie în
formă de sediment. Viteza sedimentării particulelor u depinde de dimensiunile lor, deferența
densității particulelor ρ și mediului ρ0, și de viscozitatea mediului η. Pentru particulele sferice –
de raza r, forța de frecare la căderea lor în lichid constituie f=6πrη u. Masa efectivă a
particulelor, sub influența căreia are loc sedimentarea este egală cu:
(4/3)πr 3 (ρ – ρ0 )g
La egalarea acestor forţe:6πr η u=(4/3)πr 3 (ρ – ρ0 )g se atinge o viteză constantă de
sedimentare:
2 (   0 ) g
u  r2
9 
Din această relație rezultă, că viteza sedimentării depinde în mod special de dimensiunile
particulelor. Astfel, particulele de argint sedimentează în apă 1 cm la r=1.10-2cm în 0,05s; la
r=1.10-4 cm – 500 s; r=1.10-6 cm  58 zile. Dacă particulele sunt mai ușoare ca lichidul
(emulsii), atunci (ρ – ρ0 ) are valoare negativă și în loc de sedimentare se observă ascensiunea
lor – flocularea.
Capacitatea sistemelor disperse de a sedimenta este un indice al stabilității lor. Sistemele
grosier disperse sunt instabile din punct de vedere al sedimentării, în timp ce sistemele coloidal-
disperse practic nu sedimentează în urma mișcării browniene, care asigură repartizarea
echilibrată a particulelor coloidale în tot volumul.
Procesele de stratificare se utilizează atunci când este nevoie de a separa un anumit
component dintr-un oarecare produs natural sau artificial, care reprezintă un sistem lichid
eterogen. În unele cazuri din sisteme disperse se extrag componenți valoroși, iar în altele se
înlătură un component nedorit. De exemplu, pentru obținerea untului din lapte se extrage
componentul gras în formă de smântâna/frișcă; pentru eliberarea laptelui de impuritățile
mecanice acesta este supus curățării, în care se înlătură particulele diferitor impurități.
În prezent separarea emulsiilor, suspensiilor și altor sisteme disperse (eterogene) se
efectuează cu ajutorul a două procese. Unul din ele constă în separarea particulelor în câmpul
forței de greutate, altul în separarea sistemelor eterogene în câmpul forțelor centrifuge.
La procesele de stratificare în câmpul forței de greutate se refera procesele de “tăiere” și
sedimentare, identice după sensul lor fizic. Diferența constă în faptul, că la tăiere faza dispersată
se deplasează în sus, iar la sedimentare – în jos. Sedimentarea particulelor soluțiilor coloidale sub
influența forței de greutate are loc foarte lent. A.V. Dumanski (1912) a propus utilizarea
centrifugării pentru analiza prin sedimentare. Mai târziu Svedberg a construit ultracentrifuga.
Principiul de acțiune a centrifugelor se rezumă la următoarele: prin conducta pentru furnizarea
lichidului inițial acesta din urmă nimerește în tamburul centrifugii. Aici lichidul formează un
inel, în care are loc stratificarea. În câmpul forțelor centrifuge faza dispersată în dependență de
densitatea ei, sedimentează pe pereții vasului sau plutește spre partea superioară a lichidului.
Dacă particula are densitatea mai mare decât a mediului de dispersie, atunci ea sedimentează, și
viceversa. Lichidul clarificat este scos din vasul în care s-a produs centrifugarea.
În industria alimentară se folosește pe larg aparatul numit separator de lichide. Acest tip
de aparat se referă la centrifuge şi este destinat pentru stratificarea sistemelor eterogene fin
dispersate. Ultracentrifugele moderne dezvoltă o forță centrifugă aproape de 1 mln ori mai mare
decât forța de greutate și pot efectua până la 140000 rot/min. Ele sunt dotate cu accesorii ce le
permit în mod automat, după o anumită perioadă de timp, să fotografieze eprubeta cu liosol.
Astfel se înregistrează procesul de sedimentare a particulelor, se determină concentrația
substanțelor, se determină dimensiunea particulelor.
În alimentația publică procesele de stratificare a sistemelor disperse se utilizează frecvent,
în special pentru a obține băuturi limpezi, clarificarea bulionului, eliberarea lui de particulele de
carne, oase, ş.a.

Fenomene electrocapilare şi electrocinetice

La suprafața de contact a fazelor există de obicei un salt al potențialului electric. Acesta se

datorează schimbului de materie (ioni) între faze. După Nernst, apariția saltului de potențial se
explică prin formarea la interfețe a stratului electric dublu: trecerea ionilor din prima fază în cea
de-a două conduce la încărcarea interfeței.
Conform reprezentărilor lui Helmholtz (1879), dacă la suprafața fazei solide se găsesc n
sarcini electrice, acestea atrag din soluție n ioni de semn opus („contraioni”). Stratul dublu
electric este asemenea unui condensator. Distanța δ dintre armăturile condensatorului este de
−8
mărimea ionului hidratat ( δ≈10 cm ). Ca urmare, la suprafața de contact între faze apare un
anumit salt de potențial ε.
Stratul dublu electric poate să se formeze și datorită adsorbției ionilor sau moleculelor
polare la interfață. În sistemele coloidale pe suprafața particulelor se formează de obicei stratul
dublu electric anume datorită acestui mecanism de adsorbție. Prin structura acestui dublu strat
electric se explică o serie de proprietăți, numite electrocinetice și electrocapilare. De asemenea,
acest dublu strat electric are o contribuție extrem de importantă asupra stabilității sistemelor
coloidale.
Fenomene electrocapilare. Tensiunea superficială a lichidelor variază odată cu
încărcarea, respectiv potențialul electric al suprafeței lor:
RT
ε=ε 0 + ln C Men +
zF
C ε0
unde Me n+  concentrația în soluție a ionilor, – potențialul standard, iar F=96500
coulombi (numărul lui Faraday).
 Fenomenele care au loc, ușor observabile în cazul sistemelor mercur/soluție apoasă de
ioni, se numesc electrocapilare. La polarizarea catodică a suprafeței picăturii de mercur (ideal
polarizabilă), tensiunea superficială variază cu potențialul exterior aplicat conform unei curbe cu
aspect parabolic (Fig. 9.1).

a) b)
Figura 9.1. Curbe electrocapilare:
a) în absența (1) și în prezența substanțelor organice (2);
b) în prezența anionilor tensioactivi (F; Cl;I)

Modificările componenței electrolitului cauzează și schimbarea alurii curbei

electrocapilare, care este asociată cu procesele de adsorbție la interfață (Fig. 9.1). Prezența
substanțelor organice tensioactive diminuează maximumul al curbei electrocapilare; prezența
unor anioni ce manifestă proprietăți tensioactive deplasează zona potențialului nul de încărcare
E =0
( q ) spre valori mai electronegative, diminuând maximele. În zona valorilor negative
această influență nu se manifestă, deoarece aici se produce desorbția anionilor. În absența unei
diferențe externe de potențial, suprafața mercurului este încărcată pozitiv datorită fixării ionilor
mercuroși; tensiunea superficială are valori reduse. Totodată, prin atracție electrostatică,
suprafața pozitivă își asociază ioni negativi din soluție, luând naștere stratul electric dublu.
Dacă picăturii i se conferă prin polarizare catodică potențiale tot mai electronegative,
suprafața pozitivă se descarcă treptat și, drept urmare, tensiunea superficială crește atingând
valoarea maximă –
σ0 , când sarcinile pozitive au fost neutralizate. Polarizând catodic în
continuare suprafața mercurului, ea se va încărca negativ și tensiunea superficială va scădea; se
formează un strat dublu electric cu armăturile dispuse invers.
Ecuația curbei electrocapilare, cunoscută drept ecuația lui Lipmann  este analogică
ecuației lui Gibbs pentru absorbție:
dσ
− =ρ
dε (9.2)
unde ρ – densitatea superficială a sarcinii. Prin integrarea ecuației (9.2), obținem:
C 2
σ −σ 0 = ε
2 (9.3)
ρ
C=
unde z  capacitatea stratului dublu electric. Ecuația (9.3) descrie o parabolă, în acord cu
datele experimentale. Curbele electrocapilare au fost determinate nu doar în cazul mercurului,
dar și a altor metale și aliaje cu punct de topire coborât.
 Scăderea tensiunii superficiale se datorește formării dublului strat electric prin atracție
electrostatică a ionilor din soluție, dar și prin adsorbția unor substanțe tensioactive, sub formă de
ioni sau molecule. Ținând cont de aceasta, putem scrie:
dσ =−ρdε−∑ Γ i dμi (9.4)
Expresia (9.4) reprezintă ecuația lui Frumkin. În soluții diluate variația potențialului
chimic poate fi exprimată prin relația:
dc i
dμi =RTd ln c i =RT
ci (9.5)
deci ecuația lui Frumkin poate fi scrisă în forma:
dc i
dσ =−ρdε−RT ∑ Γ i
ci (9.6)
Din ecuația (9.6) rezultă, că dacă concentrația tuturor componenților este constantă (
∑ dC i =0), variația tensiunii superficiale se datorește doar încărcării electrice a suprafeței, iar
dacă potențialul este constant ( dε =0 ), ecuația (9.6) devine:
dc
dσ =−RT ∑ Γ i i
ci
Când nu variază decât concentrația componentei i:
∂ σ ci
Γ i =−
( )∂ c i z RT
(9.7)
∂σ
iar din panta
−
( )
∂ ciz
a curbei Γ i =f ( ci ) se poate calcula coeficientul de adsorbție
Γi a
substanței tensioactive date pentru diferite valori ale concentrației speciei date.

Stratul dublu electric. Teoriile Gouy-Chapman şi Stern.

După Helmholtz, stratul dublu electric este un condensator plan cu cele două armături
fixate rigid la distanța δ una de alta, diferența de potențial dintre acestea fiind ε . Această
teorie reprezintă doar o primă aproximație. În realitate, ionii din această armătură se vor repartiza
în preajma suprafeței solide după o lege de tip barometric: concentrația lor va fi maximă lângă
suprafață și va scădea treptat pe măsura îndepărtării de aceasta. Suprafața încărcată este
înconjurată de o atmosferă ionică difuză în care se găsesc preponderent ionii de semn contrar și
care reprezintă armătura din soluție. Această imagine a stratului dublu electric se numește stratul
Gouy-Chapman (1910).
Stern (1924) a demonstrat, că pentru a obține o imagine corectă a stratului dublu electric
trebuie reunite concepțiile de bază ale teoriilor Helmholtz și Gouy-Chapman. În rezultat, după
Stern, stratul dublu electric constă dintr-o parte compactă de tip Helmholtz, denumită stratul
Stern și având grosimea δ , și o parte difuză, stratul Gouy, de grosime d (Fig. 9.2).
 d
Figura 9.2. Structura stratului electric dublu

În acest mod, conform concepțiilor actuale stratul dublu electric nu este un condensator
unic, ci constă din doi condensatori legați în serie:
 condensatorul Stern, caracterizat prin capacitatea :
D
C Stern=
4 πδ (9.8)
 condensatorul difuz Gouy:
D
CGouy =
4 πd (9.9)
unde D – constanta dielectrică a mediului.
Deşi ecuaţiile (9.8) şi (9.9) sunt formal identice, grosimile celor două straturi variază
−8 −6 −5
esenţial: δ≈10 cm , iar d=10 −10 cm .

Potențialul electrocinetic.

Prezența sarcinii electrice în particulele coloidale poate fi determinată prin plasarea sistemelor
coloidale într-un câmp electric continuu. Particulele se mișcă spre electrodul cu sarcină opusă și
anume aceasta evidențiază semnul sarcinii lor. Deplasarea particulelor în câmpul electric se
numește electroforeză.
Mișcarea mediului lichid față de faza dispersă sub acțiunea forței electromotrice aplicate din
exterior se numește electroosmoză. Fenomenele contrare electroforezei şi electroosmozei sânt:
 apariția forței electroosmotice la mișcarea particulelor în lichid (efectul lui Dorn,
sau potențialul de sedimentare);
 apariția forței electromotrice la mișcarea lichidului față de particulele solide
(potențialul de curgere, sau efectul lui Quinque).
Toate fenomenele enumerate se numesc fenomene electrocinetice.
 Studierea proprietăților electrocinetice ale sistemelor coloidale au arătat că la suprafața
interfazală particulă-lichid există un strat electric dublu (SED). Noțiunile despre structura SED
sânt examinate detailat în manualele de chimie coloidală. Ele se deosebesc în esență prin felul
cum se explică amplasarea ionilor de semn contrar la limita interfazica. Conform noțiunilor
contemporane despre structura SED, ionii adsorbiți pe suprafața solidă a nucleului particulei
coloidale se numesc ioni determinanți ai potențialului (în fig. 9.3 ei sânt negativi); potențialul
ce se formează în acest caz la hotarul interfazal se numește potenţial termodinamic. Ionii de
semn contrar (contraionii în fig. 9.3 sânt pozitivi), care formează stratul exterior a SED, se
plasează la hotarul interfazal în felul următor: primul sau primele straturi de anioni se orientează
sub acțiunea forțelor electrostatice și adsorbţionale formând stratul adsorbţional al contraionilor,
care este legat trainic cu suprafața particulei; o altă parte a contraionilor, sub acțiunea mișcării
termice și a respingerii, se deplasează la o oarecare depărtare de limita interfazală, formând
stratul difuz al contraionilor, care este reținut lângă suprafața particulei numai de forțele
electrostatice.
În general, tot complexul format din nucleul particulei coloidale și stratul electric dublu
este neutru din punct de vedere electric și se numește micelă. În fig. 9.3 sânt prezentate schemele
structurii micelei și a SED. Pe măsura îndepărtării de la limita interfazală are loc scăderea
potențialului electric, ea fiind mai bruscă în stratul adsorbţional şi lentă în stratul difuz (fig. 9.3).
Dacă micela se află sub
acțiunea unui câmp electric,
exterior, nucleul micelei
împreună cu stratul
adsorbţional, se mișcă spre unul
din electrozi. Viteza
electroforezei depinde de
mărimea potențialului la limita
de alunecare, care se află, de
obicei, între stratul adsorbţional
și cel difuz. Potențialul care
corespunde limitei de alunecare
poartă denumirea de potențial
electrocinetic sau potențialul
– ξ. Potențialul ξ formează
numai o parte a potențialului
termodinamic și indică saltul de
potențial în partea difuză a
Fig. 9.3 Schemele structurii micelei şi a SED. SED.
Valoarea ξ depinde
foarte mult de concentrația și valența contraionilor în faza lichidă. La majorarea concentrației
contraionilor, grosimea stratului difuz se micșorează, prin urmare, se micșorează și potențialul ξ.
Majorarea valenței contraionilor invocă și ea contractarea SED și micșorarea potențialului ξ.
Potențialul ξ este o caracteristică importantă a sistemelor coloidale, deoarece în majoritatea
cazurilor caracterizează stabilitatea lor.
Potențialul ξ poate fi calculat din ecuația Helmholtz-Smoluchiwski. Cunoscând valoarea
experimentală a vitezei electroforezei U:
 η⋅U
ξ=
ε⋅ε ο⋅H
unde U este viteza electroforezei, m/s; η – viscozitatea mediului (pentru apă - 10 -3 Pa·s); ε –
permitivitatea dielectrică relativă a mediului (pentru apă - 81); εo – permitivitatea dielectrică
absolută în vid, 8,85·10-12 F/m; H – intensitatea câmpului electric,
E
H= ,
L
unde E – tensiunea aplicată, V; L- distanța între electrozi, m.

În orice sistem coloidal când una din faze se mișcă față de cealaltă, potențialul
electrocinetic determină fenomenele denumite electrocinetice. Sunt posibile două cazuri:
 diferența de potențial exterioară provoacă mișcarea reciprocă a fazelor. Este cazul
fenomenelor de electroosmoză (sisteme capilare) și electroforeză ( soluri, suspensii);
 mișcarea unei faze față de cealaltă determină apariția unei diferențe de potențial electric,
numit potențial de curgere (sisteme capilare) sau potențial de sedimentare (suspensii,
soluri).

Lucrul individual pentru consolidarea materialului

Rezolvați problemele:

1. Să se calculeze raza particulelor solului de iodurii de argint, știind viscozitatea mediului

 = 10-3 Pas, coeficientul de difuzie D = 1,210-10 m2/s, temperatura T = 298 K.
2. Să se calculeze coeficientul de difuzie a aurului coloidal la t = 20C în apă știind raza
particulelor r = 10-9 Pas.
3. Să se calculeze coeficientul de difuzie a particulelor în suspensia de lut în apă la t= 30C,
știind raza particulelor r = 10-7 m, și viscozitatea 6,510-4 Pas.
4. Să se calculeze viteza sedimentării particulelor suspensiei caolinei în apă la T = 288 K,
știind raza particulelor r = 210-6 m, densitatea caolinei 2,2103 kg/m3, densitatea apei 1103
kg/m3, viscozitatea apei 1,1410-3 Pas.
5. Să se calculeze coeficientul de difuzie a micelelor săpunului în apă la 313 K, cunoscând
raza medie a micelelor r = 1,2510-8m. Viscozitatea apei - = 6,510-4 Pas.
6. Reprezentați structura micelei hidrosolului format la amestecarea a 20 cm 3 soluție clorură
de sodiu (0,2 mol/l) și 50 cm3 soluție nitrat de argint (0,02 mol/l).
7. Reprezentați structura micelei hidrosolului format la amestecarea soluției BaCl 2 cu
volumul egal cu soluția Na2SO4 cu concentrația mai mare.
8. Să se calculeze potențialul electrocinetic al particulelor solului- suspensie, știind valorile
experimentale ale procesului de electroforeză, viteza electroforezei U= 2,810-4 m/s,
intensitatea câmpului electric H=1000 V/m, =81, iar viscozitatea mediului -=10-3 Pas.
9. Pentru coagularea a 10-5 m3 de sol AgI este necesar de adăugat 0,4510-6 m3 de soluție
Ba(NO3)2 cu concentrația 0,05 kmol/m3. Să se calculeze pragul de coagulare.

10. Care va fi relația pragurilor de coagulare la coagularea solului 10 -5 m3 AgI la adăugarea

1,510-6 m3 KNO3 l kmol/m3, 0,510-6 m3 Ca(NO3)2 0,1 kmol/m3 și 0,210-6 m3 Al(NO3)3 cu
concentrația 0,01 kmol/m3 ?
11.Să se calculeze volumul soluției K2Cr2O7 cu concentrația 0,05 kmol/m3 necesară pentru
coagularea a 10-3 m3 de sol Al2O3. Pragul de coagulare este egal cu 0,6310-3 kmol/m3.
12.Să se calculeze volumul soluției Al2(SO4)3 cu concentrația 0,01 kmol/m3 necesară pentru
coagularea a 10-3 m3 de sol Al(OH)3. Pragul de coagulare este egal cu 9,610-5 kmol/l.
13.Determinați coeficientul de difuzie și deplasarea medie a particulelor în timp de 10 s,
dacă raza particulelor este egală cu 50 nm, temperatura 293 K și viscozitatea mediului 10 -
3
Pas.