UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ REDUSĂ
AN DE STUDIU II

TEME DE MUNCĂ INDEPENDENTĂ

LA DISCIPLINA

LITERATURA ROMÂNĂ

Profesor coordonator : conf. univ. dr. Simona Laurian-Fitzgerald

Student: Ghitea (Pantiș) Florica

ORADEA, 2020
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Tema 1

Alexandru Lăpușneanu și Hamlet

George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent face referire
la asemănarea dintre nuvela Alexandru Lăpușneanu de Costache Negruzii și Tragedia lui
Hamlet, prințul Danemarcei de William Shakespeare, asemănare care este evidențiată ca o
perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, cuvinte memorabile, de observație psihologică acută,
de atitudini romantice și intuiție relistă.
Prima asemănare a celor două opere este tema principală – răzbunarea. Nuvela are ca
temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a
lui Alexandru Lăpuşneanul care vrea să se răzbune pe boieri pentru trădarea politică; în timp ce
în Hamlet este prezentată tragedia petrecută la tronul Danemarcei, urmărind răzbunarea morții
regelui.
A doua asemănare la care face G. Călinescu referire sunt cuvintele memorabile, adică
motto-urile reprezentative din cele două opere. În „Hamlet” întâlnim un motto celebru A fi sau a
nu fi? Aceasta-i întrebarea! și unul mai puțin cunoscut Restu e tăcere, iar în nuvela Alexandru
Lăpușneanul motto-urile întâlnite marchează momentele subiectului – expozițiunea: Dacă voi nu
mă vreți, eu vă vreu!, intriga: Ai să dai sama, doamnă!, punctul culminant: Capul lui Moțoc
vrem!, și deznodământul: De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!.
O altă asemănare menționată de criticul literar sunt atitudinile romantice, ambii
protagoniști sunt insensibili față de propunerile și sentimentele iubitelor, recurgând la gesturi
teribile pentru a-și îndeplini obiectivele, Hamlet o lasă pe Ofelia să moară înecată, în timp ce
Lăpușneanu face o piramidă din 47 de capete de boieri ca leac de frică pentru soția sa.
Personajele feminine sunt construite în antiteză (înger–demon, blăndețe–cruzime) pentru a
evidenția caracterul puternic al personajului principal. Deosebirea dintre cei doi este că Hamlet
este o fire mai gânditoare, filozofică în timp ce Lăpușneanu este o fire impulsivă și directă.
Jocul măștilor, prezent în ambele opere, este folosit atât de Hamlet care recurge la
nebunie pentru a-și justifica acțiunile, Nu face nimic din ce nu ar face nedeghizat cât și de
Lăpușneanu care este disimulat și un bun cunoscător al psihologiei umane. Un alt aspect comun
celor doi protagoniși este și fel în care cei doi sfârșesc, amândoi mor otrăviți, Lăpușneanul este
otrăvit de soția sa, doamna Ruxanda iar Hamlet se sinucide prin otrăvire în timpul duelului cu
Laertes.
Cele două opere se aseamănă din multe puncte de vedere dar se disting în ceea ce privește
sursa de inspirație, scriitorul Costache Negruzzi declară ca izvor al nuvelei Letopiseţul Ţării
Moldovei de Miron Costin, Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui
romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi (George Călinescu, Istoria literaturii romane de la
origini până în prezent).

Bibliografia:
1. Costache Negruzzi - Alexandru Lăpușneanu
2. https://editura.mttlc.ro/carti/Shakespeare.%20Hamlet.%20V.%20Anestin.%201908.%
20CLP.pdf
3. https://www.limba-romana.net/lectie/Alexandru-Lapusneanul-de-Costache-Negruzzi-
ESEU/30/
4. http://forta11alaputere.blogspot.com/2016/06/alexandru-lapusneanul-si-hamlet.html

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Tema 2

Caracterizare Făt-Frumos din Lacrimă

– din perspectiva fratelui de cruce –

De ce nu se întoarce Făt –Frumos ? De ce l-am lăsat să plece  singur după fata

Gerarului ? Ce nesăbuit am fost, primul meu prieten adevărat, singurul meu frate de cruce și eu l-
am lăsat să plece, punându-l în pericol.
În toți acești ani am crescut considerându-l pe Făt-Frumos un dușman dar el mi-a arătat
ce înseamnă un prieten adevărat. Cu toate că a venit cu gând de război, devine fratele meu de
cruce iar în momentul când am nevoie de el nu stă pe gânduri și îmi sare în ajutor.
Făt-Frumos este întruchiparea omului care se ţine de cuvânt, a omului de onoare, mi-a
promis că îmi aduce fata Genarului și a lăsat totul ca să își țină promisiunea. Știa că o iubesc și
că nu pot să o răpesc așa că s-a dus el după ea. Nici acum nu îmi vine să cred că și-a lăsat iubita
doar ca să mă ajute pe mine, deși mă cunoștea de puțin timp. Asta spune multe despre el, e un
om integru, de onoare care nu ezită să ajute oricând.
Cu cât să mă gândesc mai mult la fapta lui Făt-Frumos realizez că eu nu eram capabil de
un asemenea sacrificiu, dar mărinimia lui, bunătatea lui mă determină și pe mine să fiu mai bun,
mai altruist și să ajut ori de câte ori pot. Cu toate că și-a cunoscut iubita de curând, nu a ezitat și a
lăsat-o ca să meargă să-mi răpească iubita și să mi-o aducă. Acest gest spune despre Făt-Frumos
că se gândește și la fericirea celor din jur, nu doar a lui. “Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar
scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă ca zilele, mai scumpă decât
mireasa.”, “[…] şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.”
Faptul că este hotărât și nu analizează pericolele la care se expune subliniează și mai mult
curajul și vitejia lui. A demonstrat curajul lui când a hotărât să vină singur să-l înfrunte pe
dușmanul tatălui său, dar să pornească într-o mare aventură după fata Genarului pentru mine
depășește orice act de vitejie pe care mi-l imaginam.
Sacrificiul pe care l-a făcut pentru mine mă face să îl admir mai mult, să îl respect și să îl
privesc ca pe un model bun în viață. Nu voi uita niciodată vitejia, onoarea, bunătatea și
sacrificiul fratelui meu de cruce. Când se întoarce vom face o nuntă dublă care va ține 6 zile și 6
nopți. Vom fi cei mai buni prieteni pe viață. Conștientizez acum că singurul mod prin care pot să
îl răsplătesc pe Făt-Frumos este să fac și eu bine toată viața mea și să ajut ori de căte ori am
ocazia.
Dar acum, tot ce îmi doresc este să se întoarcă teafăr,cu sau fără fata Genarului. De ce
întârzie atât ?

Bibliografia:
1. Mihai Eminescu - Făt-Frumos din Lacrimă
2. Stoica C., Vasilescu E., Literatura pentru copii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Tema 3

HARAP – ALB

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult de o valoare artistică deosebită, despre care
putem spune că urmărește șablonul clasic al basmului popular, prin tematica generală abordată,
aceea a luptei dintre bine și rău, finalizată cu supremația binelui, dar și prin tema adiacentă cea a
parcurgerii treptelor sociale a protagonistului de la slugă la împărat.
Basmul urmărește maturizarea crăișorului de la un tânar naiv, ușor de păcălit, la prințul
care știe ce este necazul, cum să depășească greutățile vieții și cum să-și păstreze prietenii,
ajutându-i și fiind ajutat de aceștia.
Putem considera că iniţierea eroului se realizează de către trei pedagogi, chiar patru: doi
buni – împăratul și Sfânta Duminică, unul rău – Spânul şi unul mai rezervat, intervenind doar în
cazuri speciale – calul.
”Harap” înseamnă om negru, născut a fi rob, sclav. Numele Harap-Alb semnifică sclav
alb, rob de origine nobilă, supus iniţierii. A fi rob înseamnă pentru erou punctul cel mai de jos în
care l-a adus lipsa de experienţă.
Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu
odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr şi vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.
Spânul nu este doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este un rău necesar,
de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat: „Şi unii ca
aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Tocmai
manifestarea esenţei Răului determină apariţia personalităţii spirituale a lui Harap-Alb.
Se poate vorbi chiar de un scenariu prestabilit, de o înscenare la care sunt complici
împăratul, calul, Spânul, Sfânta Duminică. Această complicitate formativă este susținută de o
serie de argumente: nefireasca pasivitate a calului în anumite secvențe, comportarea lipsită de
logică a spânului care, odată intrat în posesia cărții, a banilor și a armelor fiului de crai, ar fi
putut să-l ucidă, deoarece nu de un rob are nevoie, ci de o nouă identitate.
La sfârşitul basmului, după ce iniţierea s-a săvârşit, Spânul este ucis de calul năzdrăvan.
Aceasta ar reprezenta ideea că după trecerea treptelor de iniţiere, Harap-Alb obţine starea de
maturitate.
În opinia mea, acest basm are un mesaj educativ, deoarece ne arată că, în ciuda
încercărilor grele la care e supus un tânăr, acesta reușește prin perseverență, curaj și ajutorul
prietenilor.

Bibliografie:
1. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura Corint, București, 2018.
2. Vasile Lovinescu, Creangă și creanga de aur, Editura Cartea Românească, 1989.
3. Ion Valeriu Hiu, ION CREANGĂ - CLASIC AL LITERATURII ROMÂNE -
îndrumător metodico-științific pentru elevii de liceu, Pitești, 2014.

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Tema 4

Caracterizarea Zamfirei

Publicată în ziarul Tribuna, în 1889, Nunta Zamfirei, într-un cadru de basm, redă

ceremonialul unei nunți tărănești din zona Năsăudului.
Încă din primul tablou este descrisă mireasa Zamfira, fiica domnului Săgeată, a cărei
frumusețe fizică și puritate morală sunt concentrate în comparația: “Și avea o fată - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui / La închinat” .
Este sesizată o paralelă între portretul Zamfirei și cel al fetei din ”Luceafărul”, ambii
autori îngemănând puritatea cu sanctitatea, ”Icoană-ntr-un altar s-o pui” și ”Cum e Fecioara
între sfinți.”
Frumusețea fetei este imposibil de descris. Înaintea acestei frumuseţii nu numai limbajul
este neputincios, dar nici gândirea nu este capabilă să realizeze un superlativ. În mod evident,
chiar dacă evenimentul descris s-ar fi putut petrece în alt timp, în altă lume, reproducerea lui de
către povestitor are loc mult mai târziu, după ce limbajul îşi pierduse funcţia magică şi puterea de
a exprima realitatea în mod absolut.
Puritatea fetei, interiorul feciorelnic sunt amplificate și de detaliile de decor, astfel fata
iese dintr-un ”dalb iatac de foișor”.
Frumusețea și inocența Zamfirei fac ca aceasta să fie ”pețită des”. Din șirul de pețitori ea
îl alege pe Viorel, cel mai drag inimii ei.
Portretul fetei este descris direct de către poet, astfel aflăm despre Zamfira că are "trupul
nalt", "părul creț”, "pas ușor". Calitățile fetei sunt surprinse și prin sintagmele ”mlădiul trup” și
”mers isteț” care conturează portretul fizic descris.
Autorul descrie și un element vestimentar "un brau de-argint", detaliu al podoabelor
miresei, sugerând fastul discret, eleganța feciorelnică, dar și încărcătura minuțios lucrată a
bijuteriei medievale.
Neputința limbajului și a gândirii de a realiza un superlativ pentru a descrie frumusețea
fetei îl determină pe povestitor să recurgă la comparații memorabile, "frumoasă ca un gând
răzleț", o sintagmă care sugerează reveria jucăușă "gând răzleț". Descrierea ca "un trandafir în
văi" subliniează unicitatea ființei, splendoarea, făcând aluzie la culoare, parfum, forma
armonioasă a unei flori.

Bibliografie:
1. George Coșbuc, Nunta Zamfirei
2. http://www.autorii.com/scriitori/george-cosbuc/nunta-zamfirei.php

Tema 5

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Plumb
Poezia ”Plumb” a apărut în 1918 în fruntea volumului cu același nume și este considerată
o capodoperă a creației bacoveniene și o culme a simbolismului românesc. Aspectul tematic
central al poeziei este condiția omului superior, iar viziunea despre lume ce se desprinde din text
este sumbră, apăsătoare, ființa percepând lumea înconjurătoare ca pe o închisoare.
Titlul operei ”Plumb” reprezintă un substantiv comun, care denotativ arată un metal greu
de culoare gri închis. Sensul conotativ este dat de valoarea de motiv literar central și simbol al
titlului. Titlul arată astfel apăsarea sufletească, golul interior, melancolia și jalea eului poetic,
stări afective care prin corespondență descriu un univers exterior trist, apăsat de greutatea
plumbului.
În text apar numeroase motive poetice precum: cavoul, sicriul, aripele care sugerează pe
de-o parte ideea morții iar pe de o alta parte ideea unei lumi artificiale, care nu înțelege aspirațiile
omului superior, ținându-l captiv într-un univers al răcelii.
Prima stofă stă sub semnul morții, pe de-o parte prin prezența termenilor din câmpul
semnatic al morții, sicrie, flori de plumb, funerar veșmânt,coroane însă, pe de altă parte prin
verbele la imperfect: ”dormeau” însoțit de epitetul ”adânc”, care accentuează ideea somnului
etern al morții. Finalul poeziei este conturat de ideea zborului frânt deoarece aripile, care în mod
consacrat sugerează înălțarea evidențiază în acest context căderea, prăbușirea în gol ”Și-i
atârnau aripile de plumb”.
Tema și viziunea despre lume este conturată și cu ajutorul relațiilor de opoziție și
simetrie. Poezia este structurată pe două planuri ce evidențiază opoziția dintre cadrul exterior și
cel interior, însă în realitate cele două planuri se afla într-o relație de simetrie datorită stării de
moarte pe tot parcursul poeziei, dar și a paralelismului sintactic. De asemenea, între cele două
planuri putem evidenția prezența corespondențelor – atât lumea exterioară, cât și cea interioară
stă sub semnul morții.
Incipitul poeziei descrie o lumea exterioară care ia înfățișarea unui spațiu al captivității,
în care totul pare a fi cuprins de un somn al morții. Mai mult decât atât, este accentuată
singurătatea ființei care se simte părăsită într-o lume grea, rece, idee accentuată de repetarea
substantivului ”plumb”. Până și florile - simbol al frumuseții, devin un simbol al morții, al
artificialului. Stilistic, această idee este evidențiată și prin oximoronul ”flori de plumb”, ce
accentuează răceală și moarte. Ideea obsedantă a morții este accentuată prin imaginile vizuale
(cavou, sicrie), auditive (scârțâiau, strig), tactile (era frig), sugerând și imposibilitatea
comunicării cu lumea și cu sine.
Strofa a doua a poeziei accentuează starea de disperare, de neputință a ființei care se
simte părăsită și incapabilă de a comunica. Metafora ”dormea întors amorul meu” sugerează
moartea iubirii, luând în considerare vorbele lui Lucian Blaga ”Întors cu fața la apus, egal
mort”. Starea de solitudine este accentuată prin intermediul unei imagini auditive ”și-am început
să-l strig”, ce sugerează un tipat de disperare, singura reacție umana în acel cadru al morții.
Poezia „Plumb”, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin
simboluri şi sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al spaimei, al însingurării.
Lumea bacoviană este închisă, fără iluzia salvării; este o lume monotonă, artificială, dezolantă.
„Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al decadenţei”.- G. Bacovia.

Bibliografie:
1. George Bacovia, Plumb
2. https://1md.online/ro/versuri/comentariu/bacovia-plumb
Tema 6

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Baltagul de Mihail Sadoveanu

Alexandru Paleologu spunea despre romanul Baltagul că este „un roman de dragoste,
înfăţişând o puternică pasiune erotică femeiască, pasiune împlinită, pozitivă, consecventă,
tratată lucid, cu o psihologie exactă, nuanţată, fără sentimentalism... un roman al inteligenţei, ...
al unei acţiuni justiţiare, ...roman social, ... roman de observaţie caracterologică, ...roman
filosofic, ... roman iniţiatic, de o erudiţie ingenios ascunsă, tratând în subtextul său, riguros
coerent şi absolut fidel, o temă simbolică legată de unul din marile mituri ale umanităţii. ”
În sensurile sale adânci, "Baltagul" este un roman de dragoste, care demonstrează că la
temelia familiei este așezată iubirea. După mai bine de două decenii de conviețuire, Vitoria
Lipan își iubea bărbatul ca în tinerețe și recunoștea asta cu rușine, căci, după legile nescrise,
vârsta iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari aflați ei înșiși în pragul căsătoriei. Dragostea ei
"de douăzeci și mai bine de ani" nu a fost lipsită de furtuni, pentru că Nechifor era petrecăreț și
nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia aprigă a Vitoriei.
Când baba Maranda îi sugerează Vitoriei că întârzierea lui Nechifor se datorează unor
ochi verzi care i-au aținut calea, femeia știe că nu poate fi adevărat. În iubirea ei există
certitudinea că Nechifor se întoarce la ea "ca la apa cea bună". Iubirea poate fi considerată
"motorul" care mișcă lumea, astfel Vitoria pleacă în căutarea lui Nechifor. Ea își mărturisește
iubirea prin vorbe și prin fapte.
”Baltagul” poate fi considerat un roman polițist, pentru că include câteva dintre
elementele acestui gen, de la crimă, anchetă, prezența făptașilor și a complicilor, a mobilului
crimei până la rezolvarea cazului și la pedepsirea vinovaților. În rezolvarea misterului crimei,
Vitoria dovedește că are calități de detectiv, „în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de
vendeta și aplicație de detectiv” (G. Calinescu).
Vitoria urmărește împlinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigașilor. Ea îi identifică pe
asasinii lui Nechifor și îi determină să mărturisească fapta. O scenă deosebit de dramatică din
roman se desfășoara atunci când Gheorghiță răzbună moartea tatplui: ”Feciorul mortului simți
crescând în el o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului… Apoi îl lovi scurt cu
muchea baltagului, în frunte.”Aflat în agonie, Calistrat Bogza mărturisește: ”Eu am pălit într-
adevăr pe Nechifor Lipan și l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui.”
”Batlagul” este un roman social, pentru că prezintă date verosimile despre traiul zilnic
al muntenilor, în care rânduiala veche, arhaică este o lege sfântă, și neascultarea ei este un fapt
grav, după cum îi spune, în mod aspru, Vitoria fiicei sale, Minodora. Locuitorii de la munte sunt
portretizați cu întreaga simpatie a naratorului: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi
de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite,
fără griji în bucurii ca și-n arșitele lor de cuptor, plăcându-le dragostea și beția, și datinile lor
de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul
lor ca fiara de codru.”
Romanul are la bază valorificarea mitului transhumanței și al marii treceri, fapt conturat
încă din motto-ul romanului: "Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne". "Baltagul"
creionează o societate rurală, cu obiceiurile și mentalitatea specifice acestui spațiu. Este o
monografie a lumii pastorale, care conservă o filosofie și un mod de viață ancestrale. ”Baltagul”
prezintă, în chip strălucit, vechile norme de civilizație și diferența dintre modern și arhaic, cu
păstrarea acestuia din urmă.

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Romanul ”Baltagul„ este și romanul formării unei personalități sau altfel spus, este un
roman de inițiere, deoarece autorul reliefează și imaginea transformării lăuntrice (interioare) a
personajelor care trec prin experiențe fundamentale.
În primul rând,Vitoria Lipan este un personaj iniţiatic, deoarece trece aceasta parcurge
calea dinspre o lume cunoscută spre o lume necunoscută. Romanul scoate în evidenţă procesul
de schimbare al unei femei triste căruia îi lipseşte soţul, într-o femeie puternică care ar face orice
pentru a-l găsi, chiar dacă banuieşte că acesta nu mai e printre noi., Sfârşitul cărtii o prezintă pe
Vitoria ca fiind mult mai matură din cauza lungului drum parcurs şi din cauza pierderii
unicului ei soţ.
Al doilea personaj supus inițierii este Gheorghiță, oservăm evolutia lui de la un "flăcăuș"
"prost și copil " pe care "maică-sa îl ocrotea și-l apăra" la un bărbat ce prin "o putere mai mare
și mai dreaptă decât a ucigașului" reușește să îl răpună pe Calistrat Bogza. Devenirea sa ca
bărbat are loc brusc, odată cu vederea în râpă a osemintelor tatălui său, când ”se simte înfricoșat
și o neliniște fierbinte i se porni din măruntaie și-l fulgera în creștet. [...] Sângele și carnea lui
Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări". Un argument indirect, ce
motivează desăvârșirea formării lui Gheorghită ca bărbat este scena finală, când flăcăul îl lovește
pe ucigașul tatălui său cu baltagul, făcând dreptate.
Criticul Alexandru Paleologu afirmă că romanul ”Baltagul” ”…tratează în subtextul
său, riguros coerent şi absolut fidel, o temă simbolică legată de unul din marile mituri ale
umanităţii” și anume povestea zeiței Isis.
Călătoria Vitoriei Lipan în căutarea lui Nechifor Lipan, reface povestea zeiței Isis în
căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris. Punctul central al motivului osirian ar fi, conform
teoriei lui Alexandru Paleologu, găsirea și reasamblarea trupului dezmembrat al lui Nechifor
Lipan. Asemănările sunt multiple: Vitoria este însoțită în căutarea mortului de fiul ei Gheorghiță,
așa cum este și Isis însoțită de Horus; câinele Lupu îl are corepondent pe Anubis; toporișca lui
Horus este echivalentul batagului lui Gheorghiță; Vitoria acoperă rămășitele soțului ei cu o
"pocladă și un lavicer vărstate negru și ros", așa cum Isis îl acoperă pe Osiris cu o piele de
panteră.
Cea mai cunoscută creație sadoveniană, inspirată din mitul existențial românesc
ilustrează perfect formula tradițională a romanului realist de observație socială și de problematică
morală, cu influențe ale realismului liric. Sadoveanu scrie un roman complex, cu caracter mitic,
și simbolic, roman al transhumanței, în care zugrăvește o civilizație pastorală arhaică, roman
filozofic, relevând o concepție despre lume și om bazată pe credință și ”rânduieli”, roman
inițiatic, al drumurilor oficiate de Vitoria și al inițierii lui Gheorghiță, roman de dragoste, roman
al familiei și chiar roman cu intrigă polițistă.

Bibliografie:
1. Mihail Sadoveanu, Baltagul
2.Alexandru Paleolgu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu,
Editura Cartea Românescă, 1978
3.https://www.academia.edu/38978143/Baltagul-argumentare

Literatura română
 Ghitea (Pantiș) Florica
PIPP, IFR, An II

Tema 7

Cântec de Nichita Stănescu

Poezia Cântec, aparţinând volumului O viziune a sentimentelor (1964), este prima dintre

cele 16 creaţii cu acelaşi titlu, pe care Nichita Stănescu le-a adunat, alături de alte poezii, în
antologia întocmită de el însuşi, Starea poeziei, apărută în 1975.
În  această poezie regăsim două teme frecvente în operele lui Nichita Stănescu, și
anume tema iubirii și tema creației. Cele două teme se întrepătrund, deoarece pentru poet
dragostea este în comuniune cu natura și universul. Predominantă pentru această poezie
este tema iubirii. Autorul preferă să sugereze senzațiile și sentimentele asociate iubirii, păstrând
o anumită ambiguitate, care reiese și din polisemia anumitor cuvinte folosite de către poet.
Astfel, cuvântul ”întâmplare”, pe care autorul îl folosește în prima strofă, apare ca lait motiv în
ultima, sugerând atât spontaneitatea iubirii ”e o întâmplare a ființei mele”, cât și împlinirea
dragostei, la final, ”a-ntâmplării că sunt.”
În prima strofă poetul redă starea de extaz a iubirii printr-o multitudine de sentimente
intense. În viziunea sa, fericirea adusă de sentimentul de iubire are două componente, ea fiind în
același timp extaz pur, dar și copleșitoare pentru corpul omenesc, devenind dureroasă. Astfel,
sentimentele contradictorii pe care le experimentează eul liric sunt atât minunate, cât și
dureroase, ”oasele mele/ pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare/ mereu dureroasă, minunată
mereu”.
Strofa a doua prezintă dorința poetului pentru dialogul între îndrăgostiţi, conturând alt
miracol al existenţei umane, acela al rostirii cuvintelor, al comunicării: „Să stăm de vorbă, să
vorbim, să spunem cuvinte”.
A treia strofă începe cu o invocaţie adresată fericirii, stare interioară către care aspiră
omul îndrăgostit. Iubirea este aceeaşi dintotdeauna, dar se manifestă în mod diferit, în
concordanţă cu evoluţia spirituală a omenirii. Eul liric este cuprins de o mare energie, care-l face
să atingă înălţimi nebănuite: „Du-mă fericire, în sus şi izbeşte-mi / tâmpla de stele”. Dragostea
aici, înseamnă pentru poet aspirație către puritate, către înalt, dar ea înseamnă si provocarea
poetului către creație, plasarea lui în veșnicie.
Ultima strofă începe cu o adresare directă, versul exclamativ „Ce bine că eşti, ce mirare
că sunt!” exprimă bucuria extremă a eului liric pentru miracolul vieţuirii şi al iubirii, uimirea
privind minunea „de a fi”și „de a iubi”, mirarea ca atitudine în fața existenței noastre ca ființe
întâmplătoare. Contrariile se estompează, se armonizează, limitele se rup, are loc transcenderea
de la unul la altul, "Ce bine că ești, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se,
amestecându-se/ două culori ce nu s-au văzut niciodată/ una foarte de jos, întoarsă spre
pământ/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata neasemuita luptă/ a minunii că ești, a-
ntâmplării că sunt".
Prezența eului liric în poezie este evidențiată prin mărcile lexico-gramaticale folosite,
”ființei mele”, ”dinlăuntrul meu”, ”mine”, ”du-mă”, ”izbește-mă”,”lumea mea”, ”sunt”.

Bibliografie:
1. Nichita Stănescu, Cântec
2. https://referatenoi.ro/cantec-de-nichita-stanescu/
3. https://brainly.ro/tema/1843949

Literatura română