Sunteți pe pagina 1din 191

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

Program de studii universitare de licenţă: Drept


Forma de învăţământ: cu frecvenţă redusă

Suport de curs pentru disciplina:


DREPT COMERCIAL

Titular de disciplină:
Conf.univ. dr. Sorana Popa

Bucureşti
2018-2019
CUPRINS

Introducere ........................................................................................................................................ 7
a. Date privind titularul de disciplină ........................................................................................... 7
b. Date despre disciplină .............................................................................................................. 7
c. Obiectivele disciplinei .............................................................................................................. 7
d. Competenţe acumulate după parcurgerea cursului ................................................................... 8
e. Resurse şi mijloace de lucru ..................................................................................................... 8
f. Structura cursului ..................................................................................................................... 8
g. Cerinţe preliminare ................................................................................................................. 10
h. Durata medie de studiu individual ......................................................................................... 10
i. Evaluarea ................................................................................................................................ 10
Capitolul 1. …………………………………….. ............................................................................ 11
1.1. Introducere ............................................................................................................................. 11
1.2. Conţinut .................................................................................................................................. 11
1.3. Rezumat .................................................................................................................................. 13
1.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 13
1.5. Bibliografie recomandată ....................................................................................................... 14
Capitolul 2. …………………………………….. ............................................................................ 14
2.1. Introducere ............................................................................................................................. 14
2.2. Conţinut .................................................................................................................................. 14
2.3. Rezumat .................................................................................................................................. 19
2.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 20
2.5. Bibliografie recomandată ....................................................................................................... 20
2.6. Temă de control ...................................................................................................................... 20
Capitolul 3. …………………………………….. .............................................................................14
3.1. Introducere ..............................................................................................................................14
3.2. Conţinut .................................................................................................................................. 32
3.3. Rezumat .............................................................................................................................. 3333
3.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 33
3.5. Bibliografie recomandată ....................................................................................................... 34
Capitolul 4. …………………………………….. ............................................................................ 34
4.1. Introducere ............................................................................................................................. 34
4.2. Conţinut .................................................................................................................................. 34
4.3. Rezumat .................................................................................................................................. 50
4.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 52
4.5. Bibliografie recomandată ....................................................................................................... 54
Capitolul 5. …………………………………….. ............................................................................ 54
5.1. Introducere ............................................................................................................................. 54
5.2. Conţinut .................................................................................................................................. 54
5.3. Rezumat .................................................................................................................................. 58
5.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 58
5.5. Bibliografie recomandată ....................................................................................................... 58
5.6. Temă de control ...................................................................................................................... 59
Capitolul 6. …………………………………….. ............................................................................ 59
2
6.1. Introducere ............................................................................................................................. 59
6.2. Conţinut .................................................................................................................................. 59
6.3. Rezumat .................................................................................................................................. 61
6.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .......................................................................................33
6.5. Bibliografie recomandată 33
Capitolul 7. …………………………………….. ............................................................................ 63
7.1. Introducere ............................................................................................................................. 63
7.2. Conţinut .................................................................................................................................. 63
7.3. Rezumat .................................................................................................................................. 64
7.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 65
7.5. Bibliografie recomandată ....................................................................................................... 65
Capitolul 8. …………………………………….. ............................................................................ 66
8.1. Introducere ............................................................................................................................. 66
8.2. Conţinut .................................................................................................................................. 66
8.3. Rezumat ................................................................................. 6Error! Bookmark not defined.
8.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 70
8.5. Bibliografie recomandată………………………………………………….………………..71
Capitolul 9. …………………………………….. .............................................................................14
9.1. Introducere ..............................................................................................................................14
9.2. Conţinut ...................................................................................................................................14
9.3. Rezumat .................................................................................................................................. 72
9.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 73
9.5. Bibliografie recomandată…………………………………….…………………………….. 73
9.6. Temă de control…………………………………………………………………………….. 73
Capitolul 10. …………………………………….. .......................................................................... 74
10.1. Introducere ……………………………………………………………………………....74
10.2. Conținut…………………………………………………………………………………….74
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………………….79
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor………………………………………………………80
10.5. Bibliografie recomandată…………………………………………………………………..82
Capitolul 11. …………………………………….. .......................................................................... 82
10.1. Introducere ……………………………………………………………………..………..82
10.2. Conținut…………………………………………………………………………………..…83
10.3. Rezumat………………………………………………………………………….………….89
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor………………………………………….……………90
10.5. Bibliografie recomandată…………………………………………………………………..91
Capitolul 12. …………………………………….. .......................................................................... 91
10.1. Introducere …………………………………………………………….………………..91
10.2. Conținut……………………………………………………………………………….……91
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………..……….102
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor………………………………………..……………103
10.5. Bibliografie recomandată…………………………………………………………..……..104
Capitolul 13. …………………………………….. ........................................................................ 105
10.1. Introducere ……………………………………………………………………………..105
10.2. Conținut……………………………………………………………………………………105
3
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….107
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………107
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..108
Capitolul 14. …………………………………….. ...................................................................... 1408
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..108
10.2. Conținut……………………………………………………………………108
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….110
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………110
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..111
Capitolul 15. …………………………………….. ........................................................................ 141
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..111
10.2. Conținut……………………………………………………………………111
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….113
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………113
10.5. Bicliografie recomandată………………………………………………………..114
Capitolul 16. …………………………………….. ........................................................................ 145
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..115
10.2. Conținut……………………………………………………………………115
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….116
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………116
10.5. Bicliografie recomandată………………………………………………………..116
Capitolul 17. …………………………………….. ........................................................................ 146
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..116
10.2. Conținut……………………………………………………………………116
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….119
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………120
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..121
Capitolul 18. …………………………………….. ...........................................................................14
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..121
10.2. Conținut……………………………………………………………………122
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….122
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………122
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..123
Capitolul 19. …………………………………….. ...................................................................... 1424
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..124
10.2. Conținut……………………………………………………………………124
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….125
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………125
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..126
Capitolul 20. …………………………………….. ...................................................................... 1426
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..126
10.2. Conținut……………………………………………………………………126
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….130
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………131
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..131
4
Capitolul 21. …………………………………….. ...................................................................... 1432
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..132
10.2. Conținut……………………………………………………………………132
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….133
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………134
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..135
Capitolul 22. …………………………………….. ...................................................................... 1435
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..135
10.2. Conținut……………………………………………………………………135
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….137
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………137
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..137
Capitolul 23. …………………………………….. ...................................................................... 1438
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..138
10.2. Conținut……………………………………………………………………138
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….143
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………145
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..145
Capitolul 24. …………………………………….. ...................................................................... 1445
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..145
10.2. Conținut……………………………………………………………………145
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….151
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………152
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..153
Capitolul 25. …………………………………….. ...................................................................... 1453
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..153
10.2. Conținut……………………………………………………………………153
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….155
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………155
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..156
Capitolul 26. …………………………………….. ........................................................................ 156
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..156
10.2. Conținut……………………………………………………………………156
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….158
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………159
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..160
Capitolul 27. …………………………………….. ...........................................................................14
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..161
10.2. Conținut……………………………………………………………………161
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….163
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………164
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..165
Capitolul 28. …………………………………….. ...................................................................... 1465
10.1. Introducere …………………………………………………………………………..165
10.2. Conținut……………………………………………………………………165
5
10.3. Rezumat…………………………………………………………………………….183
10.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor…………………………………………………184
10.5. Bibliografie recomandată………………………………………………………..187

Răspunsuri la testele de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................... 18888

6
Introducere

Cursul este destinat, în principal, studenţilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii
Ecologice din Bucureşti – învăţământ cu frecvenţă redusă (IFR), dar poate constitui un util material
de studiu şi pentru studenţii la învăţământ cu frecvenţă (IF).

a. Date privind titularul de disciplină

Nume şi
POPA SORANA
prenume:

E-mail: av.soranamara@gmail.com

b. Date despre disciplină

Anul de
III
studiu:

Semestrul: 5,6

c. Obiectivele disciplinei
Obiectivul
general al Familiarizarea cu principalele instituţii ale dreptului comercial
disciplinei
• Cunoaşterea specificului dreptului comercial în cadrul dreptului privat
intern
• Înţelegerea evoluţiei actuale a dreptului comercial, în contextul adoptării
Obiectivele
concepţiei moniste asupra dreptului privat, dar şi al evoluţiei reglementărilor
specifice
europene înspre un drept european al contractelor
• Dezvoltarea abilităţilor cognitive, argumentative şi de comunicare ale
studenţilor

7
d. Competenţe acumulate după parcurgerea cursului
 Cunoaşterea conceptelor şi a teoriilor aplicabile în materia dreptului comercial
 Utilizarea limbajului juridic şi a instrumentelor de logică juridică în scopul
elaborării unor argumentări specifice dreptului comercial, în scris, dar şi oral, cu
prilejul unor dezbateri pe o anumită temă
 Identificarea şi interpretarea normelor juridice cu relevanţă în materia dreptului
comercial din legislaţia naţională, europeană şi internaţională prin utilizarea unor
metode comparative
Competenţe
 Identificarea, interpretarea şi aplicarea surselor de informare din domeniul
profesionale
dreptului (legislaţie, doctrină, jurisprudenţă) pentru soluţionarea unor situaţii de
speţă
 Folosirea metodei comparative în vederea determinării raportului dintre dreptul
intern şi dreptul european al contractelor
 Realizarea unor proiecte sau studii cu privire la problemele de drept comercial
întâlnite în diverse situaţii de fapt
 Elaborarea actelor necesare înfiinţării societăţilor comerciale
 Îndeplinirea obiectivelor profesionale, inclusiv prin abordarea unor teme de
cercetare propuse
Competenţe  Însuşirea şi aplicarea tehnicii lucrului în echipă, inclusiv prin participarea la
transversale procesele simulate organizate de către facultate
 Participarea la proiecte ştiinţifice şi utilizarea resurselor de comunicare şi de
informare inclusiv într-o limbă de circulaţie internaţională

e. Resurse şi mijloace de lucru


Pentru o pregătire temeinică, vă sugerăm să efectuaţi toate testele de evaluare, astfel încât
rezultatul pregătirii dumneavoastră să fie cât mai obiectiv. De asemenea, vă sugerăm să vă alcătuiţi
propriile dumneavoastră planuri şi scheme, acestea ajutându-vă la o mai bună sistematizare a
cunoştinţelor dobândite.
Fiecare curs debutează cu prezentarea obiectivelor pe care trebuie să le atingeţi – din punctul
de vedere al nivelului de cunoştinţe – prin studierea temei respective. Vă recomandăm să le citiţi cu
atenţie şi apoi, la sfârşitul cursului, să le revedeţi pentru a verifica dacă le-aţi atins în întregime.
Testele de evaluare prezente la sfârşitul fiecărui curs vă vor ajuta să verificaţi modalitatea
specifică de învăţare şi să vă îmbunătăţiţi cunoştinţele. Timpul recomandat rezolvării testelor este
de 30 de minute. Rezolvaţi testele numai după studierea în întregime a unui curs şi nu vă uitaţi la
răspunsuri decât după rezolvarea testului şi numai dacă nu reuşiţi să găsiţi răspunsul prin recitirea
cursului.
La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă sfătuim să o parcurgeţi.

f. Structura cursului

Cursul de drept comercial este alcătuit din 28 de capitole (fiecare capitol fiind aferent unei
unităţi de învăţare):
Capitolul1.Noţiuni introductive privind dreptul comercial.
1.1. Definirea dreptului comercial, obiectul reglementării, subiectele, metoda de reglementare.

8
1.2. Corelaţia cu alte ramuri de drept.
Capitolul 2. Profesioniştii - comercianţi.
2.1. Calitatea de comerciant.
Capitolul 3. Obligaţiile derivând din calitatea de comerciant.
3.1. Fondul de comerţ.
Capitolul 4. Aspecte generale privind societăţile comerciale.
4.1. Elementele definitorii ale contractului de societate comercială.
4.2. Înfiinţarea societăţilor comerciale.
4.3. Funcţionarea societăţilor comerciale.
4.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale.
Capitolul 5. Societatea cu răspundere limitată
Capitolul 6. Societatea în nume colectiv
Capitolul 7. Societatea în comandită simplă
Capitolul 8. Societatea pe acţiuni
Capitolul 9.Societatea în comandită pe acţiuni
Capitolul 10. Grupurile de interes economic.
Capitolul 11. Societatea europeană.
Capitolul 12. Regulile generale cu privire la formarea şi executarea obligaţiilor
Capitolul 13. Contractul de vânzare
Capitolul 14. Contractul de mandat
Capitolul 15. Contractul de comision
Capitolul 16. Contractul de expediție
Capitolul 17. Contractul de agenție
Capitolul 18. Contractul de intermediere
Capitolul 19. Contractul de furnizare
Capitolul 20. Contractul de societate
Capitolul 21. Contractul de cont curent
Capitolul 22. Contractul de report
Capitolul 23. Contractul de leasing
Capitolul 24. Titlurile comerciale de valoare. Cambia
Capitolul 25. Biletul la ordin
Capitolul 26. Cecul
Capitolul 27. Proceduri de prevenire a insolvenţei
Capitolul 28. Procedura insolvenţei

La sfârşitul fiecărui capitol beneficiaţi de modele de teste de autoevaluare care vă vor ajuta
să stabiliţi singuri ritmul de învăţare şi necesităţile proprii de repetare a unor teme. La sfârşitul
suportului de curs sunt prezentate răspunsurile corecte la testele de autoevaluare a cunoştinţelor.
Totodată, sunt formulate 3 teme de control, în vederea evaluării pe parcurs, astfel:

9
Tema 1 – Capitolul 3: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați obligațiile
comercianților”;
Tema 2 – Capitolul 10: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați
înființarea grupurilor de interes economic”;
Tema 3 – Capitolul 28: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați
consecințele deschiderii procedurii insolvenței”.
Temele de control se prezintă de către fiecare student, iar rezultatele acestei evaluări se
comunică de către cadrul didactic în mod direct şi nemijlocit studenţilor.

Cursul de drept comercial poate fi studiat atât în întregime, potrivit ordinii prestabilite a
capitolelor, dar se poate şi fragmenta în funcţie de interesul propriu mai accentuat pentru anumite
teme. În vederea susţinerii examenului este obligatorie parcurgerea tuturor celor nouă capitole şi
efectuarea testelor prezentate.

g. Cerinţe preliminare

Pentru o mai bună înţelegere a materiei, este necesară coroborarea cunoştinţelor dobândite
în cadrul acestei discipline cu cele acumulate la teoria fenerală a dreptului şi la drept civil, având în
vedere că disciplina se studiază în anul III, semestrele 5 și 6.

h. Durata medie de studiu individual

Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 28 de ore.


În vederea susținerii examenului/colocviului considerăm necesar, de regulă, un studiu de o
săptămână.
Studierea fiecărui capitol necesită un efort de cca. 2 ore, astfel încât cunoştinţele specifice
acestui domeniu să se fixeze temeinic.

i. Evaluarea

La încheierea studierii cursului, este obligatorie realizarea celor trei teme de control.
Înainte de examen este indicat să parcurgeţi din nou toată materia, cu atenţie, durata estimată
pentru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.

Forma de evaluare
(E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control)
- evaluarea finală 70%
Stabilirea notei - activităţi aplicative /laborator/lucrări practice/proiect etc. -
finale (procentaje) - teste pe parcursul semestrului -
- teme de control 30%

10
Capitolul 1
Noţiuni introductive privind dreptul comercial

1.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la ramura dreptului


comercial, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale acestei discipline de
studiu.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

1.2. Conţinut
1.2.1. Concepţia monistă a Codului civil actual cu privire la raporturile de drept
privat. Odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil 1 s-a
realizat unificarea regulilor de bază din dreptul privat, inclusiv în ceea ce priveşte renunţarea la
diviziunea tradiţională în raporturi juridice civile şi raporturi juridice comerciale. Reglementând atât
raporturile patrimoniale, cât şi pe cele nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi/sau juridice, Codul
civil actual „constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale” (art. 2 alin. 2 C.civ.).
1.2.2. Definirea dreptului comercial.
Putem defini dreptul comercial ca fiind un ansamblu de norme juridice, care reglementează
raporturile juridice născute între persoane fizice şi/sau juridice în legătură cu acte şi fapte
juridice săvârşite în calitatea lor de comercianţi (profesionişti-comercianţi).
1.2.3. Obiectul reglementării dreptului comercial, subiectele, metoda de reglementare.
Dreptul comercial reglementează, cu precădere, raporturile patrimoniale de drept privat. Având în
vedere concepţia monistă adoptată în temeiul Codului civil actual, specificitatea obiectului dreptului
comercial, cel puţin ca disciplină de studiu, suntem de părere că subzistă în unele instituţii juridice,
precum: statutul juridic al comercianţilor (profesioniştilor-comercianţi), regimul juridic aplicabil
obligaţiilor izvorâte din activitatea profesională a acestora, contractele speciale – aferente
desfăşurării activităţii profesionale a comercianţilor, titlurile de credit, precum şi procedura
insolvenţei2.
Subiectele raporturilor juridice de drept comercial sunt persoanele fizice sau persoanele
juridice, care au calitatea de profesionist-comerciant. Totodată, statul, ca subiect de drept privat (de
jure gestionis), aflat pe o poziţie de egalitate juridică faţă cealaltă parte, poate avea calitatea de

1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of., Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată
prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea sa în aplicare, rectificată în M. Of., Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 şi în M.
Of., Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 şi republicată în M. Of., Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011. Codul civil actual a
ntrat în vigoare la 1 octombrie 2011, abrogând astfel Codul civil de la 1864, Codul comercial şi alte acte normative.
2
A se vedea, în acelaşi sens, S. ANGHENI, op.cit., 2013, p. XXIII.
11
subiect al raportului juridic comercial. Statul nu poate dobândi însă şi calitatea de comerciant.
Metoda de reglementare în ramura dreptului comercial, atât în situaţia în care la raporturile
juridice participă numai persoane fizice sau juridice, cât şi atunci când la aceste raporturi participă şi
statul, ca subiect de drept privat, este egalitatea juridică a părţilor.
1.2.4. Evoluţia dreptului comercial în dreptul român
1. Perioada antică. Forma primitivă a comerţului, caracterizată de ideea de schimb, a apărut în
strânsă legătură cu ideea de proprietate. Diversificarea şi creşterea volumului schimburilor datorate
creşterii producţiei au determinat apariţia şi, ulterior, intensificarea circulaţiei monedelor. Iniţial, geto-
dacii au folosit monede greceşti şi romane (tetradrahme, dinari), pentru ca mai apoi aceştia să folosească
şi monede proprii. Intensificarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei monedei proprii a dacilor a
implicat şi existenţa unor norme specifice în materia obligaţiilor şi a contractelor, dar nu s-au transmis
până la noi informaţii cu privire la acestea.3
Primele elemente de drept, cu o identitate daco-romană proprie, distinctă atât de dreptul civil
roman, cât şi de dreptul ginţilor, sunt prezente în actele juridice conţinute în Tripticele din Transilvania,
descoperite între anii 1786 – 1855, la Roşia Montană (Alburnus Maior). Acestea conţin reglementări
originale în materia contractelor de vânzare, a contractelor de societate, a contractelor de depozit, dar şi
a contractelor de împrumut, precum şi un proces-verbal de desfiinţare a unei asociaţii funciare ori acte
juridice ce consfinţesc raporturile de muncă. Actele juridice descoperite au fost datate în sec. II d.Chr.
2. Perioada feudală. Creşterea producţiei a determinat înlesnirea schimburilor comerciale pe
întreg teritoriul locuit de români – popor a cărui identitate s-a afirmat în secolele IX-XIV, fiind
descoperite monede, obiecte din argint provenind din Imperiul Bizantin, Ungaria, Balcani, chiar şi
din ţinuturile controlate de mongoli.
Dezvoltarea ideii de proprietate privată, creşterea cantităţii de mărfuri produse în târguri şi
centre orăşeneşti au dus la practicarea mai intensă a raporturilor contractuale, acesta fiind începutul
dreptului comercial.
Odată cu apariţia Manualului juridic al lui Andronache Donici (1814), s-au introdus elemente
noi de drept comercial, precum regulile referitoare la „daravelile comerciale” şi „iconomicosul
faliment”. Prevederi sumare în materie se găsesc şi în Codul Calimachi şi Legiuirea Caragea
(1818).
3. Regulamentele organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832) au instituit
tribunalele comerciale şi au definit actele de comerţ, cum sunt, de exemplu: vânzarea de mărfuri,
comision, transport, navigaţie, cambie etc. Se făcea trimitere chiar la Codul comercial francez în
măsura în care dispoziţiile sale erau potrivite cu starea de fapt din Moldova, iar aceste reglementări
traduse în româneşte, urmau a fi considerate principii de drept „în toate pricinile neguţătoreşti”.
4. Şi în Transilvania sistemul bazat pe Unio Trium Nationum a cunoscut o evoluţie legislativă
legată de producţia şi circulaţia mărfurilor. S-au introdus astfel norme juridice referitoare la relaţiile
comerciale, cambie, persoane juridice, faliment.
5. În anul 1887, după modelul italian apărut în anul 1882, a fost pus în aplicare Codul comercial
român. Acesta avea la bază sistemul obiectiv, dispoziţiile sale fiind aplicabile raporturilor juridice
născute din săvârşirea faptelor de comerţ, aşa cum erau enumerate în art. 3 din cod, indiferent de
persoana care le săvârşea.
6. Adoptarea noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) a determinat unificarea dreptului privat
şi, implicit, în temeiul concepţiei moniste, abrogarea Codului civil de la 1865 şi a Codului

3
E. CERNEA, E. MOLCUŢ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă „Şansa” - S.R.L.,
Bucureşti, 1992, p. 16.
12
comercial, în majoritatea dispoziţiilor sale (mai puţin Cartea a II-a referitoare la comerţul maritim şi
la navigaţie, care se va abroga odată cu intrarea în vigoare a Codului maritim). Astfel, în temeiul
art. 3 alin. (1) C.civ., „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti sau
între aceştia şi alte subiecte de drept civil”.

Să ne reamintim

1. Definirea dreptului comercial..


Putem defini dreptul comercial ca fiind un ansamblu de norme juridice, care reglementează
raporturile juridice născute între persoane fizice şi/sau juridice în legătură cu acte şi fapte
juridice săvârşite în calitatea lor de comercianţi (profesionişti-comercianţi).

2. Obiectul reglementării dreptului comercial, subiectele, metoda de reglementare.


Dreptul comercial reglementează, cu precădere, raporturile patrimoniale de drept privat. Subiectele
raporturilor juridice de drept comercial sunt persoanele fizice sau persoanele juridice, care au
calitatea de profesionist-comerciant. Totodată, statul, ca subiect de drept privat (de jure gestionis),
aflat pe o poziţie de egalitate juridică faţă cealaltă parte, poate avea calitatea de subiect al raportului
juridic comercial. Statul nu poate dobândi însă şi calitatea de comerciant.
Metoda de reglementare în ramura dreptului comercial, atât în situaţia în care la raporturile
juridice participă numai persoane fizice sau juridice, cât şi atunci când la aceste raporturi participă şi
statul, ca subiect de drept privat, este egalitatea juridică a părţilor.

1.3. Rezumat
Adoptarea noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) a determinat unificarea dreptului
privat şi, implicit, în temeiul concepţiei moniste, abrogarea Codului civil de la 1865 şi a Codului
comercial, în majoritatea dispoziţiilor sale (mai puţin Cartea a II-a referitoare la comerţul maritim şi
la navigaţie, care se va abroga odată cu intrarea în vigoare a Codului maritim). Astfel, în temeiul
art. 3 alin. (1) C.civ., „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti sau
între aceştia şi alte subiecte de drept civil”.
Subiectele raporturilor juridice de drept comercial sunt persoanele fizice sau persoanele
juridice, care au calitatea de profesionist-comerciant. Totodată, statul, ca subiect de drept privat (de
jure gestionis), aflat pe o poziţie de egalitate juridică faţă cealaltă parte, poate avea calitatea de
subiect al raportului juridic comercial. Statul nu poate dobândi însă şi calitatea de comerciant.

1.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1) De ce se studiază dreptul comercial?


a. Este o știință juridică, disciplină de studiu, cu specific aparte
b. Există diviziunea drept civil-drept comercial
c. Este un drept public

2) Ce este dreptul comercial?


13
a. Ramură a dreptului privat
b. Posibilitate recunoscută de lege subiectelor de drept privat de a acționa în limitele
dreptului obiectiv
c. Drept subiectiv civil
3) Cine sunt participanții la raporturile de drept comercial?
a. Profesioniștii-comercianți, persoane fizice și persoane juridice
b. Profesioniștii-comercianți, statul, alte subiecte de drept
c. Asociațiile și fundațiile.

1.5. Bibliografie recomandată

a. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti,


2013
b. S. ANGHENI, Drept comercial – între dualism şi monism, în vol. „Noul Cod civil.
Comentarii”, Ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56
c. St. D. CĂRPENARU, Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546
d. Gh. PIPEREA, Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul judiciar” nr.
7-8/2011, pp. 363-367
e. Gh. BUTA, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil.
Comentarii”, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.
65.
f. S. POPA, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

Capitolul 2
Profesioniştii - comercianţi

2.1. Introducere

În cadrul acestui capitol sunt prezentate categoriile de profesioniși-comercianți, dobândirea, dovada


și încetarea calității de profesionist-comerciant, precum și obligațiile aferente acestei categorii.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

2.2. Conţinut
2.2.1. Având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (3) C.civ., care defineşte exploatarea unei

14
întreprinderi ca fiind „exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”, în literatura juridică de specialitate s-a propus
folosirea sintagmei „profesionist-comerciant” pentru a sublinia diferenţa specifică dintre
comercianţi şi alte categorii de profesionişti.4
Suntem şi noi de părere că putem folosi această sintagmă, alături de cea de „comerciant”, şi
definim profesionistul-comerciant ca fiind un profesionist - persoană fizică sau persoană juridică
- ce desfăşoară activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, în scopul obţinerii de profit, şi
este supus înregistrării, potrivit legii.
Categorii de profesioniști-comercianţi. În reglementarea actuală a Codului civil, a O.U.G. nr.
44/2008 şi a Legii nr. 31/1990, profesioniștii-comercianţi se împart în două categorii principale:
persoane fizice şi societăţi comerciale (comercianţi persoane juridice). De-a lungul timpului, pe
măsura dezvoltării economice şi sociale, au apărut şi alte categorii de comercianţi persoane juridice,
regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, grupurile de interes economic etc.
2.2.2. Dobândirea calităţii de profesionist-comerciant
A. Persoanele fizice dobândesc calitatea de profesionist-comerciant în condiţiile noului Cod
civil şi ale O.U.G. nr. 44/2008, modificată, în condiţiile în care exploatează o întreprindere şi îşi
desfăşoară activitatea ca persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi
familiale.
Aşadar, în concepţia reglementărilor actuale, pentru ca o persoană fizică să poată dobândi calitatea
de profesionist-comerciant este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1) să aibă capacitatea cerută de lege şi să nu facă parte din categoriile de persoane
cărora le este interzisă săvârşirea activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii cu
caracter profesional;
2) săvârşirea activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii trebuie să aibă un
caracter profesional, sistematic, continuu şi organizat,5 sub forma unei întreprinderi;
3) persoana fizică trebuie să săvârşească, în nume propriu, activităţi de producţie,
comerţ sau de prestări servicii;
1. Capacitatea de exerciţiu deplină reprezintă „aptitudinea omului de o dobândi şi exercita
drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea – personal şi singur – a
tuturor actelor juridice civile”.6
În prezent, în temeiul O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, au calitatea de
comerciant şi pot desfăşura activităţi economice ca membri ai unei întreprinderi familiale, inclusiv
minorii de 16 ani (art. 8 alin. 1 lit. a) corob. de art. 31 din ordonanţă).
Calitatea de profesionist-comerciant nu poate fi dobândită de către persoana fizică în
domeniile care sunt excluse liberei iniţiative fie datorită interesului ocrotit (cel general, reprezentat
prin stat ca putere suverană), fie datorită riscurilor posibile. Astfel, unele activităţi au fost
considerate monopol de stat7, obiectul acestora fiind foarte variat de-a lungul timpului, pe măsura
liberalizării economiei, în timp ce altele nu puteau forma obiect de activitate al societăţilor, sub

4
S. ANGHENI, op.cit., 2013, p. 1 – 7.
5
S. ANGHENI, op.cit., 2013, p. 5.
6
Gh. BELEIU, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 289.
7
Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (M. Of., Partea I, nr. 96 din 13 mai 1996).
15
sancţiunea nulităţii actului constitutiv. În temeiul Hotărârii Guvernului nr. 1323/1990, sunt excluse
liberei iniţiative şi nu pot forma obiect al contractelor: activităţile care constituie infracţiuni,
conform legii penale, sau sunt contrare dispoziţiilor imperative ale legii, activităţile pentru care s-a
instituit un monopol de stat, fabricarea şi comercializarea de droguri, narcotice, substanţe
psihotrope şi anabolizante în alt scop decât cel medicamentos, imprimarea hărţilor militare,
fabricarea aparatelor de emisie-recepţie şi de interceptare a convorbirilor telefonice etc.
Nu pot avea calitatea de profesionişti-comercianţi nici acele persoane faţă de care s-a aplicat
sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita o profesiune comercială, ca pedeapsă complementară
aplicată de către instanţa de judecată alături de pedeapsa principală în cazul săvârşirii unor
infracţiuni reglementate de legi comerciale speciale. Această posibilitate este oferită instanţei de
judecată atât în temeiul prevederilor generale din Codul penal, cât şi faţă de prevederile Legii nr.
26/1990, potrivit cărora în registrul comerţului vor fi menţionate hotărârile de condamnare a
comerciantului pentru fapte penale, care îl fac nedemn de a exercita această profesie (art. 21 lit. g)
din lege).
Persoanele fizice pot desfăşura, cu caracter profesional, activitatea comercială fie individual
şi independent, fie ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale, fie ca membri ai unei
întreprinderi familiale, în baza unei autorizaţii administrative, eliberată în conformitate cu
prevederile O.U.G. nr. 44/2008, de către directorul oficiului registrului comerţului.8
Prevederile ordonanţei nu se aplică:
- persoanelor care exercită profesii liberale;
- activităţilor economice care se desfăşoară în cadrul unui regim special sau cu privire la care sunt
prevăzute prin alte acte normative anumite restricţii de desfăşurare sau interdicţii;
- activităţilor de formare profesională prin ucenicie la locul de muncă reglementate prin legi
speciale;
- serviciilor prestate în contextul art. 49 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, într-una
din următoarele forme: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA); b) ca
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Întreprinderea individuală este definită prin ordonanţă ca fiind o întreprindere economică,
fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică (art. 2 lit. g) din
ordonanţă).
Întreprinderea familială reprezintă o întreprindere economică, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa (art. 2 lit. h) din ordonanţă).
Aşa cum arătam anterior, pentru a putea desfăşura activităţi comerciale în formele prevăzute
de O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative:
să aibă vârsta de 18 ani, dacă doresc să desfăşoare activităţi ca persoane fizice autorizate, ca
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale sau ca reprezentanţi ai unei întreprinderi
familiale, respectiv vârsta de 16 ani – în cazul membrilor întreprinderii familiale; să aibă un sediu
profesional declarat conform art. 9 din ordonanţă; să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile
financiare, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală (dovada se face cu cazierul

8
O.U.G. nr. 44/2008 a abrogat în art. 44 Legea 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale
care desfăşoară activităţi economice în mod independent (publicată în M. Of., Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004),
precum şi art. 17 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în M. Of., Partea I, nr. 49 din 4
februarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare.
16
fiscal); să declare pe proprie răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia sanitară, sanitar-veterinară, de protecţie a mediului şi cea privind protecţia muncii.
Cererea de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depune la
registrul comerţului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială solicitantul persoană fizică îţi
stabileşte sediul profesional, însoţită de documentele justificative enumerate în anexa O.U.G. nr.
44/2008 (art. 10 din ordonanţă). Înregistrarea profesioniştilor persoane fizice, organizaţi în formele
prevăzute de ordonanţă, se dispune prin rezoluţie motivată de către directorul Oficiului Registrului
Comerţului, unde s-a depus cererea de înregistrare (art. 11 din ordonanţă). Dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege, directorului Oficiului Registrului Comerţului va dispune, prin rezoluţie
motivată, înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii
individuale sau a întreprinderii familiale.
Împotriva rezoluţiei directorului de la Oficiul Registrului Comerţului se poate formula
plângere, în termen de 15 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, când
partea nu a fost prezentă (art. 12 din ordonanţă). Plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază
teritorială se află sediul profesional al solicitantului şi se judecă potrivit regulilor dreptului comun,
fiind scutită de taxa de timbru şi de timbrul judiciar. Judecarea plângerii nu suspendă executarea
rezoluţiei atacate. Hotărârea judecătorească definitivă cu privire la soluţionarea plângerii va fi
comunicată registrului comerţului de către instanţa de judecată, în 15 zile de la data rămânerii
definitive a acesteia, în temeiul art. 7 din Legea nr. 26/1990 raportat la prevederile art. 12 alin. 1 din
O.U.G. nr. 44/2008.
În cazul admiterii cererii de înregistrare de către director, precum şi în cazul pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti definitive, prin care se dispune înregistrarea persoanei fizice autorizate, a
întreprinderii individuale sau a întreprinderii familiale, Oficiul Registrului Comerţului va elibera
certificatul de înregistrare, în termen de 3 zile de la depunerea cererii sau de la completarea acesteia
cu documentele solicitate. Acest certificat conţine codul unic de înregistrare. Pentru înscrierea de
menţiuni, termenul este de 5 zile.
Răspunderea profesioniştilor-comercianţi pentru obligaţiile asumate în această calitate diferă
în funcţie de forma de organizare. Astfel, persoana fizică autorizată răspunde pentru obligaţiile sale
cu patrimoniul de afectaţiune.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, persoana fizică autorizată şi întreprinzătorul
persoană fizică titular al întreprinderii individuale dobândesc calitatea de profesionist-comerciant de
la data înregistrării sale în registrul comerţului (art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008).
Întreprinderea familială se constituie în temeiul unui acord de constituire, încheiat sub forma
înscrisului sub semnătură privată (art. 29 din ordonanţă). Forma scrisă a acestui act juridic este
cerută de lege ad validitatem. Menţiunile obligatorii ale acestei convenţii sunt: numele şi prenumele
membrilor, reprezentantul întreprinderii familiale, participarea fiecărui membru la întreprindere,
cotele procentuale în care se vor împărţi veniturile nete, raporturile dintre membrii întreprinderii
familiale, condiţiile retragerii din întreprindere, data întocmirii. Aceste menţiuni obligatorii sunt
prevăzute de ordonanţă sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de constituire.
Deoarece întreprinderea familială nu are un patrimoniu propriu şi, prin urmare, nici
personalitate juridică, calitatea de profesionist-comerciant o vor avea membrii întreprinderii
familiale, în temeiul art. 31 din O.U.G. nr. 44/2008. Răspunderea acestora faţă de terţi va fi solidară.
În afară de societăţile comerciale şi de persoanele fizice, au calitatea de profesionist-
comerciant şi alte persoane juridice, precum: regiile autonome, înfiinţate în domenii strategice ale
economiei naţionale (industria de armament, industria energetică, exploatarea minereurilor şi a
17
gazelor naturale, poştă, transporturi feroviare); organizaţiile cooperatiste; grupurile de interes
economic.
Nu vor putea dobândi calitatea de profesionist-comerciant statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, cu toate că aceste entităţi intervin în prezent în raporturi de drept privat, ca titulari ai
dreptului de proprietate cu privire la domeniul privat ce le aparţine. În aceeaşi situaţie se află
asociaţiile şi fundaţiile, care sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Deoarece
sunt înfiinţate pentru realizarea unui scop ideal, nelucrativ, asociaţiile şi fundaţiile nu pot desfăşura
activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii cu caracter profesional, dar pot înfiinţa societăţi
comerciale ale căror profituri vor fi destinate realizării scopului lor nepatrimonial.
2. Activitatea desfăşurată de către persoanele fizice trebuie să aibă un caracter permanent, în
sensul exploatării unei întreprinderi, aşa cum prevede art. 3 C.civ. Dacă activitatea de comerţ,
producţie sau prestări serviciii are doar un caracter temporar, deşi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr.
44/2008 prevede că activitatea desfăşurată de către o persoană fizică autorizată poate avea un
caracter ocazional, ne alăturăm opiniilor exprimate în literatura juridică de specialitate în sensul că
aceste persoane nu vor putea dobândi calitatea de profesionist-comerciant.
3. Săvârşirea activităţilor de producţie, comerţ sau prestări de servicii, aşa cum sunt
menţionate în actele constitutive şi în autorizaţiile necesare desfăşurării actvităţii, trebuie să se
realizeze în nume propriu, iar nu ca reprezentant al unui comerciant ori ca simplu salariat al
acestuia. Desfăşurarea unei activităţi comerciale presupune, în primul rând, asumarea unor riscuri,
anterior obţinerii profitului (finis mercatorum est lucrum).

B. Persoanele juridice dobândesc calitatea de profesionist-comerciant prin înfiinţarea în


condiţiile legilor speciale, urmată de înregistrarea la registrul comerţului (art. 6 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011). Astfel, persoanele juridice care pot avea calitatea de comercianţi sunt:
- societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare;
- regiile autonome, reglementate de Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale;
- grupurile de interes economic, reglementate de Legea nr. 161/2003;
- societăţile cooperative, reglementate de Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei;
- organizaţiile cooperatiste (reglementate prin legi speciale, în funcţie de domeniul de
activitate; de exemplu, cooperativa agricolă este reglementată de Legea nr. 566/2004; coperativele
de credit – reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului);
- societăţile europene, reglementate de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8
octombrie 2001 privind statutul societăţii europene şi de Legea nr. 31/1990;
- societăţile cooperative europene, reglementate de Regulamentul Consiliului (CE) nr.
1435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene şi de Legea nr.
31/1990.
2.2.3. Dovada calităţii de comerciant
În cazul persoanelor fizice, dovada calităţii de comerciant se realizează prin certificatul de
înregistrare emis în condiţiile O.U.G. nr. 44/2008.
Dovada calităţii de comerciant se face de către persoana interesată, prin aceasta înţelegându-
se partea care invocă această calitate justificând un interes legitim (onus probandi incumbit actori).
Astfel, potrivit art. 20 din ordonanţă, „orice persoană interesată poate face dovada calităţii de
18
comerciant în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un
interes legitim”.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale devine comerciant din
momentul înregistrării în registrul comerţului şi dovedeşte această calitate cu certificatul de
înregistrare.
Membrii întreprinderii familiale dobândesc calitatea de comerciant din momentul înregistrării
întreprinderii familiale în registrul comerţului. Dacă nu au avut calitatea de comerciant anterior
înregistrării întreprinderii familiale, ca persoană fizică autorizată sau ca titulari ai unei întreprinderi
individuale, îşi vor dovedi calitatea de comerciant prin certificatul de înregistrare a întreprinderii
familiale în registrul comerţului.
Persoanele juridice dobândesc calitatea de comerciant din momentul înregistrării lor în
registrul comerţului. De aceea, în acest caz, dovada calităţii de comerciant se va face prin
certificatul de înmatriculare (înregistrare) în registrul comerţului.
2.2.4. Încetarea calităţii de comerciant are loc în cazul persoanelor fizice în cazurile
prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008.
Potrivit art. 21 din ordonanţă, persoana fizică autorizată şi întreprinzătorul persoană fizică
titular al unei întreprinderi individuale îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul
comerţului în caz de deces, printr-un act unilateral de voinţă ori ca urmare a pronunţării unei
hotărâri judecătoreşti definitive de radiere, potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din evidenţele registrului
comerţului într-unul din următoarele cazuri (art. 33 din ordonanţă):
a) când mai mult de jumătate din membrii acesteia au decedat;
b) dacă mai mult de jumătate din membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag
din întreprindere;
c) prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de radiere, în condiţiile art. 25 din
Legea nr. 26/1990.
Persoanele juridice îşi încetează existenţa şi, prin urmare, pierd calitatea de comerciant în
urma radierii din evidenţele registrului comerţului.

Să ne reamintim
2.2.1. Definim profesionistul-comerciant ca fiind un profesionist - persoană fizică sau
persoană juridică - ce desfăşoară activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii, în scopul
obţinerii de profit, şi este supus înregistrării, potrivit legii.
Categorii de profesioniști-comercianţi. În reglementarea actuală a Codului civil, a O.U.G.
nr. 44/2008 şi a Legii nr. 31/1990, profesioniștii-comercianţi se împart în două categorii principale:
persoane fizice şi societăţi comerciale (comercianţi persoane juridice). De-a lungul timpului, pe
măsura dezvoltării economice şi sociale, au apărut şi alte categorii de comercianţi persoane juridice,
regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, grupurile de interes economic etc
2.2.2. Persoanele fizice dobândesc calitatea de profesionist-comerciant în condiţiile noului
Cod civil şi ale O.U.G. nr. 44/2008, modificată, în condiţiile în care exploatează o întreprindere şi
îşi desfăşoară activitatea ca persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi
familiale. Persoanele juridice dobândesc calitatea de profesionist-comerciant prin înfiinţarea în
condiţiile legilor speciale, urmată de înregistrarea la registrul comerţului (art. 6 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011). Astfel, persoanele juridice care pot avea calitatea de comercianţi sunt: societăţile
reglementate de Legea nr. 31/1990, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile
19
cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile europene, societăţile cooperative europene.
2.2.3. Dovada calităţii de comerciant se face cu certificatul de înregistrare (înmatriculare).

2.3. Rezumat
Pentru a putea desfăşura activităţi comerciale în formele prevăzute de O.U.G. nr.
44/2008, persoanele fizice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative: să aibă vârsta
de 18 ani, dacă doresc să desfăşoare activităţi ca persoane fizice autorizate, ca întreprinzători titulari
ai unei întreprinderi individuale sau ca reprezentanţi ai unei întreprinderi familiale, respectiv vârsta
de 16 ani – în cazul membrilor întreprinderii familiale; să aibă un sediu profesional declarat
conform art. 9 din ordonanţă; să nu fi săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele
care privesc disciplina financiar-fiscală (dovada se face cu cazierul fiscal); să declare pe proprie
răspundere că îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia sanitară, sanitar-
veterinară, de protecţie a mediului şi cea privind protecţia muncii. Persoanele juridice dobândesc
calitatea de profesionist-comerciant prin înfiinţarea în condiţiile legilor speciale, urmată de
înregistrarea la registrul comerţului.

2.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

4) Care sunt modalitățile de exercitare a activității de profesionist-comerciant de către


persoanele fizice?
a. PFA
b. Întreprindere economică.
c. Societate cu răspundere limitată.

5) Ce vârstă trebuie să aibă minorul participant la o întreprindere familială?


a. 16 ani
b. 15 ani
c. 14 ani.
6) Cine are calitatea de profesionist?
a. Titularul întreprinderii individuale.
b. Întreprinderea individuală.
c. Întreprinderea familială.

2.5. Bibliografie recomandată


1. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2013
2. S. ANGHENI, Drept comercial – între dualism şi monism, în vol. „Noul Cod civil.
Comentarii”, Ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56
3. St. D. CĂRPENARU, Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546

20
4. Gh. PIPEREA, Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul judiciar”
nr. 7-8/2011, pp. 363-367
5. Gh. BUTA, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil.
Comentarii”, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.
65.

Capitolul 3
Obligațiile profesioniștilor-comercianți

3.1. Introducere
În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la obligațiile
profesioniștilor-comercianți, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale acestor
obligații specifice și sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării lor.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

3.2. Conţinut
3.2.1. Obligaţiile derivând din calitatea de comerciant. În scopul asigurării publicităţii
dobândirii calităţii de profesionist-comerciant de către persoanele fizice sau juridice, precum şi pentru
opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice încheiate, comercianţii au obligaţia de a se înregistra în
registrul comerţului.
De asemenea, tot ca o obligaţie legală, profesioniştii-comercianţii trebuie să ţină anumite registre
contabile obligatorii care să permită evidenţa operaţiunilor încheiate, dar să şi asigure un control din
partea statului cu privire la corectitudinea acestora. Registrele comercianţilor oferă şi evidenţa pe baza
căreia vor fi întocmite situaţiile financiare anuale.
Comercianţii au şi obligaţia de a desfăşura comerţul în limitele unei concurenţe libere şi
loiale, în sensul respectării liberului acces al comercianţilor pe piaţă şi al uzanţelor cinstite în
raporturile dintre aceştia.
În sfârşit, intervenţia legiuitorului prin dispoziţii legale în ceea ce priveşte activitatea
comercianţilor se impune nu numai în scopul reglementării raporturilor dintre aceştia, ci şi în vederea
stabilirii obligaţiilor pe care comercianţii trebuie să şi le asume şi să le respecte în raporturile cu
consumatorii. Stabilirea unor astfel de obligaţii pentru comercianţi este de natură a limita tendinţele de
obţinere a profiturilor în mod necontrolat în dauna persoanelor care, fără abilităţi speculative, intră în
raporturi cu conţinut comercial cu aceştia. Deoarece pentru consumatori s-au stabilit o serie de drepturi,
legea impune şi obligaţia corelativă a profesioniştilor de a le respecta, mai ales că, în cele din urmă, este
ocrotit interesul public, general, de a avea o economie armonioasă, precum şi produse şi sericii de o
mare diversitate şi calitate.
 Obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului
Comercianţii, atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, au obligaţia de a se înregistra în
registrul comerţului atât la începutul desfăşurării activităţii, cât şi pe parcursul acesteia, dacă au
intervenit acte sau fapte juridice noi sau care sunt de natură să modifice înregistrarea iniţială.

21
Această obligaţie, cât şi conţinutul ei, sunt reglementate de către Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din această lege, comercianţii au obligaţia ca,
înainte de începerea activităţii, să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul
exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a activităţii respective, să ceară înscrierea în
acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Scopul obligativităţii acestor înregistrări constă, pe de o parte, în faptul că este realizată
evidenţa comercianţilor, iar pe de altă parte, sunt ocrotite interesele acestora prin asigurarea
opozabilităţii faţă de terţi a actelor şi faptelor juridice care au legătură cu activitatea comercială sau
cu fondul de comerţ al comercianţilor, precum şi a celor referitoare la capacitatea persoanelor. Mai
mult, în ceea ce priveşte persoanele juridice, înregistrarea în registrul comerţului are un caracter
constitutiv de drepturi şi obligaţii în sensul dobândirii personalităţii juridice din momentul
înmatriculării acestora în registru.
Sancţiunea neefectuării publicităţii acestor acte constă în inopozabilitatea faţă de terţi a
actelor şi a faptelor neînregistrate, dar cu privire la care legea stabileşte obligativitatea îndeplinirii
acestei formalităţi. În mod excepţional, aceste acte pot fi opuse terţilor dacă persoana care le invocă
face dovada că ele erau cunoscute de terţi prin alte mijloace (art. 5 alin. 2 din lege).
Obligaţia de înregistrare a actelor şi faptelor juridice prevăzute expres de lege incumbă
comercianţilor – persoane fizice sau juridice -, aşa cum aceştia sunt definiţi, în temeiul art. 1 alin. 1
din Legea nr. 26/1990.
Legea nr. 26/1990 stabileşte că au obligaţia de înregistrare, înainte de începerea activităţii,
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile
comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes
economic, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile europene, societăţile
cooperative europene şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România,
precum şi alte persoane fizice şi juridice prevăzute de lege (art. 1 alin. 1). Potrivit prevederilor
legale, prin „înregistrare” se înţelege atât înmatricularea comerciantului şi înscrierea de menţiuni,
cât şi alte operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în registrul comerţului.
Nu sunt supuşi prevederilor legii referitoare la obligaţia de înregistrare în registrul comerţului
meseriaşii şi ţăranii care îşi desfac produsele din gospodăria proprie (art. 1 alin. 3 din lege).
În prezent, deşi prin Legea nr. 26/1990 meseriaşii nu au obligaţia de a se înregistra în registrul
comerţului, în temeiul O.U.G. nr. 44/2008, care este o lege specială, şi această categorie are
obligaţia înregistrării, dacă îşi desfăşoară activitatea într-una din formele prevăzute în ordonanţă,
deşi în acest mod nu dobândesc automat calitatea de comerciant.
Legea nr. 26/2990 consacră excepţia de la obligativitatea înregistrării şi în ceea ce-i priveşte
pe agricultorii cu activitate restrânsă, deoarece aceştia, dacă se limitează la vânzarea produselor
obţinute în gospodăria proprie, nu săvârşesc activităţi de comerţ, producţie ori prestări de servicii,
sub forma organizată a unei întreprinderi.
În temeiul art. 7 din O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice autorizate, întreprinzătorii titulari ai
unor întreprinderi individuale, precum şi reprezentanţii întreprinderilor familiale au obligaţia ca,
înainte de începerea activităţii economice, să depună cererea de înregistrare în registrul comerţului.
Deoarece a fost abrogată Legea nr. 300/2004, primăriile nu mai au competenţa de a autoriza
desfăşurarea activităţii comerciale de către comercianţii persoane fizice, însă, potrivit O.U.G. nr.
44/2008, primăriile îşi pot constitui birouri de asistenţă şi reprezentare a acestora (art. 35 din
ordonanţă).
În ceea ce priveşte înmatricularea persoanelor juridice, aceasta se realizează prin depunerea
22
unei cereri de înregistrare la Biroul unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de la sediul
viitoarei persoane juridice.
Încheierea de înmatriculare (înregistrare) a comerciantului pronunţată de judecătorul delegat
poate fi atacată, aşa cum am arătat anterior, cu apel, în termen de 15 zile de la pronunţare (pentru
părţi) sau de la publicare în Monitorul Oficial (pentru alte persoane interesate).
Din momentul înmatriculării în registrul comerţului, persoanele juridice dobândesc
personalitate juridică, în temeiul art. 6 alin. 4 din Legea nr. 359/2004. De altfel, conform Legii nr.
31/1990, societăţile comerciale dobândesc personalitate juridică deplină din momentul
înmatriculării lor în registrul comerţului.
După efectuarea înmatriculării, se va elibera şi certificatul de înregistrare, care conţine
numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către Ministerul
Finanţelor Publice.
Un extras de pe încheierea judecătorului delegat va fi comunicat Monitorului Oficial spre
publicare.
Înregistrarea de menţiuni în registrul comerţului se face cu privire la următoarele acte şi
fapte juridice (art. 21 din Legea nr. 26/1990):
a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de
comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau
care face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi
numărul paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a
reprezentantului fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită
sucursală, menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala, semnătura
împuternicitului/reprezentantului fiscal va fi dată în forma prevăzută la art. 18 alin. (2) şi (3);
c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţa, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora societatea
comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau asociaţie
familială are un drept;
d) convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea
acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului matrimonial, acţiunea
sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei, acţiunea sau hotărârea de constatare
ori declarare a nulităţii convenţiei matrimoniale, precum şi acţiunea sau hotărârea de divorţ
pronunţate în cursul exercitării activităţii economice;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia,
precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte
penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
h) orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
Menţiunile vor fi înregistrate la cererea comerciantului, făcută, conform legii, în cel mult 15
zile de la data actelor şi faptelor care sunt supuse obligaţiei de înregistrare, precum şi la cererea
persoanelor interesate, în cel mult 30 de zile de la data când au cunoscut actul sau faptul supus
înregistrării sau din oficiu, în termen de 15 zile de la data primirii hotărârii definitive referitoare la
punerea sub interdicţie a comerciantului, instituirea curatelei, deschiderea procedurii insolvenţei,
23
precum şi a hotărârii de condamnare penală a comerciantului. În acest scop, instanţele judecătoreşti
sunt obligate să trimită Oficiului Registrului Comerţului, în termen de 15 zile de la data la care au
rămas irevocabile (definitive – n.n., S.P.), copii legalizate de pe hotărârile irevocabile (definitive –
n.n., S.P.,) ce se referă la acte, fapte şi menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun,
conform legii (art. 7 din Legea nr. 26/1990).
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect
al unei înmatriculări ori menţiuni în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care, prin
hotărâri judecătoreşti irevocabile (definitive – în temeiul noului Cod de procedură civilă), au fost
desfiinţate în tot sau în parte ori modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care
se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul
comerţului.
Cererea prin care se solicită radierea înregistrării se depune şi se menţionează în registrul
comerţului unde s-a efectuat înmatricularea comerciantului, iar registrul comerţului are obligaţia ca,
în termen de 3 zile, să o trimită spre soluţionare tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul
comerciantului, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalului din acel judeţ.
Hotărârea judecătorească pronunţată de tribunal în soluţionarea cererii de radiere a
înregistrărilor în registrul comerţului poate fi atacată numai cu apel, termenul curgând de la
comunicare. În cazul admiterii cererii, precum şi în cazul în care aceasta nu a fost apelată ori apelul
a fost respins, Oficiul Registrului Comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea
judecătorească definitivă în Monitorul Oficial al României, Partea a IV – a, pe cheltuiala părţii
interesate. În acest scop, instanţa judecătorească va comunica registrului comerţului hotărârea
judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii definitive.
Legea nr. 26/1990 sancţionează încălcarea obligaţiei de înregistrare de către comercianţi a
faptelor şi actelor juridice în conformitate cu legea, în mod proporţional cu gravitatea faptelor
săvârşite de către aceştia. Astfel, nerespectarea termenelor în care comercianţii sunt obligaţi să ceară
înmatricularea sau înscrierea unor menţiuni ori depunerea specimenelor de semnătură este sancţionată
cu o amendă judiciară (civilă), dacă fapta nu constituie infracţiune (art. 44 din lege). În cazul în care
există mai multe persoane obligate să îndeplinească aceste măsuri de publicitate prin registrul
comerţului, în legătură cu aceeaşi înregistrare, amenda va fi aplicată fiecăreia dintre acestea.
În cazul în care o persoană, cu rea-credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a
operat o înmatriculare ori o menţiune în registrul comerţului, fapta constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă penală, dacă fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă (art. 48 alin. 1 din lege).
Prin hotărârea pronunţată, instanţa judecătorească va dispune şi rectificarea sau radierea
înmatriculării ori a menţiunii inexacte.
 Obligaţia de a ţine registrele comerciale potrivit legii
Registrele comerciale reprezintă o oglindă a activităţii comerciantului, în sensul că toate
operaţiunile comerciale se înregistrează în ordinea efectuării lor. Acest lucru permite comercianţilor
să deţină evidenţa propriei lor activităţi, în raport cu care vor întocmi situaţiile financiare anuale. De
asemenea, în cazul ivirii unui litigiu, registrele comerciale pot fi folosite ca mijloace de probă în
litigiile dintre comercianţi, inclusiv de către persoanele fizice sau juridice de la care provin.
Pe baza informaţiilor cuprinse în registrele de contabilitate, organele administraţiei finanţelor
publice vor stabili impozitele ce urmează a fi plătite de către fiecare comerciant.
În prezent, prin abrogarea Codului comercial, dispoziţii legale referitoare la registrele
24
comercianţilor se regăsesc în Legea nr. 82/1991, legea contabilităţii, potrivit căreia registrele
obligatorii pentru comercianţi sunt: registrul jurnal, registrul inventar şi registrul Cartea mare.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi de a conduce contabilitate proprie
revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, instituţiilor publice,
societăţilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice, dar şi persoanelor fizice care
desfăşoară activităţi producătoare de venituri.
Conform Legii nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal,
Registrul-inventar şi Cartea mare.
Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează în conformitate cu
normele elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Registrele pot fi ţinute şi în sistem computerizat.
Atât registrele de contabilitate obligatorii, cât şi documentele justificative care au stat la baza
înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează timp de 10 ani, cu excepţia statelor de salarii, care
se păstrează 50 de ani (art. 25 alin. 1 din Legea nr. 82/1991).
În cazul pierderii, sustragerii ori distrugerii unor documente contabile, acestea vor fi
reconstituite conform legii.
Potrivit Legii nr. 82/1991, constituie contravenţie, dacă nu sunt săvârşite în asemenea condiţii
încât să fie considerate infracţiuni, faptele prevăzute la art. 41 din lege, precum:
- deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi
obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice fără a fi înregistrate în contabilitate;
- nerespectarea reglementărilor Ministerului Finanţelor Publice cu privire la utilizarea şi ţinerea
registrelor de contabilitate, întocmirea şi utilizarea documentelor justificative, efectuarea inventarierii,
întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale, precum şi depunerea lor la unităţile teritoriale ale
Ministerului Finanţelor Publice, publicarea situaţiilor financiare potrivit legii, prezentarea de situaţii
financiare care conţin date eronate sau necorelate ş.a.
Aceste contravenţii sunt sancţionate cu amendă contravenţională, aplicată în funcţie de
gravitatea faptei, în condiţiile art. 42 din Legea nr. 82/1991.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei de depunere a situaţiei financiare în condiţiile legii, inclusiv
după aplicarea amenzii contravenţionale, sancţiunile pot fi însoţite de blocarea deschiderilor de
credite bugetare sau a conturilor de disponibilităţi deschise la Trezoreria Statului (art. 42 alin. 7 din
lege).
 Obligaţia de a desfăşura comerţul în limitele concurenţei libere şi loiale
Libera concurenţă şi accesul neîngrădit al comercianţilor pe piaţă reprezintă fundamentele
unei economii de piaţă. Concurenţa între comercianţii care oferă produse şi servicii identice ori
similare este un principiul constituţional prin care se asigură libertatea comerţului. Astfel, potrivit
art. 135 alin. 1 din Constituţie, „economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi pe concurenţă”, iar statul are obligaţia de a asigura „libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”.
Concurenţa reprezintă aşadar modalitatea prin care se poate obţine progresul economic, de la
cel particular, al unei anumite categorii profesionale, până la cel general, în cadrul economiei şi al
societăţii în ansamblu.
Astfel, sunt interzise faptele prin care se urmăreşte suprimarea liberului acces al
comercianţilor pe piaţă ori practicile anticoncurenţiale (monopoliste) care restrâng sau denaturează
concurenţa (Legea nr. 21/1996, a concurenţei). De asemenea, sunt interzise mijloacele frauduloase
de atragere a clientelei săvârşite sub forma faptelor de concurenţă neloială (Legea nr. 11/1991
25
privind combaterea concurenţei neloiale).
A. Sancţionarea faptelor anticoncurenţiale
Legea concurenţei nr. 21/1996 are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei
şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.9
Legea califică drept practici anticoncurenţiale înţelegerile de monopol, acestea fiind orice
înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizie
luată de către agenţii economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau care pot avea ca
efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a
acesteia.
Asemenea înţelegeri pot avea ca obiect:
- fixarea concertată, direct sau indirect, a preţurilor, tarifelor, adaosurilor sau a altor condiţii
comerciale;
- limitarea sau controlul producţiei ori al distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau a
investiţiilor;
- împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;
- aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente;
- condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor condiţii
stipulând prestaţii suplimentare care nu au legătură cu obiectul contractului (de exemplu, aducerea
unor noi clienţi);
- participarea, în mod concertat, cu oferte trucate, la licitaţii;
- eliminarea de pe piaţă, limitarea ori împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii concurenţei
unor agenţi economici în mod nejustificat.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 21/1996, este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte
substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau care pot avea ca
efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor.
Fac parte din această categorie următoarele fapte:
- impunerea, direct sau indirect, a preţurilor, tarifelor ori a altor clauze contractuale
inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
- limitarea producţiei, distribuţiei ori a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;
- realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative tehnico-comerciale uzuale, în
cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie;
- practicarea unor preţuri excesive ori practicarea unor preţuri de ruinare în scopul înlăturării
concurenţilor etc.
În afara sancţionării practicilor anticoncurenţiale de genul înţelegerilor de monopol şi al
abuzului de poziţie dominantă, Legea nr. 21/1996 limitează posibilităţile de asociere ale agenţilor
economici în scopul de a evita concentrările economice excesive, acestea având un efect dăunător în
ceea ce priveşte mediul de afaceri concurenţial normal.
Potrivit art. 11 din lege, concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent
de forma acestuia, şi prin intermediul căruia operează fie transferul proprietăţii sau al folosinţei
asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are
ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici să

9
A se vedea pentru dezvoltări, O. CĂPĂŢÎNĂ, Noua reglementare antimonopolistă în dreptul concurenţei în „Dreptul”
nr. 7/1996, p. 3 şi urm.; O. CĂPĂŢÎNĂ, Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa patologică, monopolismul,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
26
exercite, direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau asupra mai
multor agenţi economici.
Concentrările economice se realizează atunci când doi sau mai mulţi agenţi economici
fuzionează ori când una sau mai multe persoane dobândesc controlul asupra unuia sau a mai multor
agenţi economici, prin participări la capital sau prin dobândirea unor elemente din activ.
Astfel, în scopul menţinerii şi al protejării modului normal de desfăşurare a concurenţei, legea
interzice concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii
dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a
concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia (art. 13 din lege).
Angajarea răspunderii în cazul încălcării prevederilor Legii nr. 21/1996:
1. Răspunderea civilă. În sensul prevederilor referitoare la înţelegerile monopoliste şi abuzul de
poziţie dominantă cuprinse în art. 5-6 din lege, sunt sancţionate cu nulitatea absolută orice angajamente,
convenţii sau clauze contractuale, exprese ori tacite, publice sau oculte, care se raportează la o practică
anticoncurenţială prohibită de lege (art. 54 din lege).
În privinţa concentrărilor economice excesive, în temeiul art. 50-51 din Legea nr. 21/1996,
Consiliul Concurenţei poate lua fie o decizie de suspendare, fie o decizie de interzicere a
concentrării. Decizia Consiliului Concurenţei se comunică de îndată părţilor şi poate fi atacată în
contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. La
cerere, instanţa poate dispune suspendarea executării deciziei atacate (art. 52 din lege).
În cazul în care sancţiunile aplicate de către Consiliul Concurenţei ori măsurile dispuse de
acesta nu determină restabilirea situaţiei anterioare în cazul abuzului de poziţie dominantă, la
solicitarea Consiliului Concurenţei, pentru motiv de afectare gravă a interesului public major,
Curtea de Apel Bucureşti va putea dispune una din următoarele măsuri în vederea lichidării poziţiei
dominante pe piaţă:
a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin care se exploatează abuziv
poziţia dominantă;
b) invalidarea actului de realizare a unei concentrări creatoare de poziţie dominantă (inclusiv
actele prin care se înfiinţează o persoană juridică nouă);
c) limitarea sau interzicerea accesului pe piaţă;
d) vânzarea de active;
e) restructurarea, prin divizare, a agentului economic.
Mai mult, în afară de măsurile dispuse de către instanţa de judecată la sesizarea Consiliului
Concurenţei, persoanele fizice sau juridice au dreptul de a intenta o acţiune în despăgubiri în scopul
de a asigura repararea integrală a prejudiciului cauzat printr-o practică anticoncurenţială prohibită
de Legea nr. 21/1996 (art. 64 din lege).
2. Răspunderea contravenţională
Constituie contravenţii şi sunt sancţionate cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri a
anului anterior, următoarele fapte:
1) omisiunea notificării unei concentrări economice, conform art. 16 din lege;
2) furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete pentru solicitarea acordării dispensei
referitoare la înţelegerile de monopol sau prin notificarea concentrării economice;
3) furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete inspectorilor de concurenţă cu ocazia
inspecţiilor efectuate în condiţiile art. 41-42 din lege, precum şi refuzul de a se supune unei astfel de
inspecţii (art. 55 din lege).
4) înţelegeri de monopol, abuz de poziţie dominantă sau concentrări economice excesive care
27
duc la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea concurenţei;
5) punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea prevederilor
art. 16 alin. 4 şi 5 din lege;
6) începerea unei operaţiuni de concentrare economică declarată incompatibilă cu prevederile
Legii nr. 21/1996 de către Consiliul Concurenţei;
7) neîndeplinirea unei obligaţii sau a unei condiţii impuse printr-o decizie luată în
conformitate cu prevederile legii (art. 55-56 din lege).
Consiliul Concurenţei poate stabili, prin instrucţiuni, condiţiile şi criteriile de aplicare a politicilor
de clemenţă, mergând inclusiv până la absolvirea de răspundere pecuniară.
Contravenţiile se constată şi se sancţionează de către Consiliul Concurenţei în plen, comisii
sau prin inspectorii de concurenţă.
3. Răspunderea penală va putea fi angajată în condiţiile art. 60 din Legea nr. 21/1996 10. Prin
acest articol este incriminată fapta oricărei persoane care exercită funcţia de administrator,
reprezentant legal ori care exercită în orice alt mod funcţii de conducere într-o întreprindere, faptă
ce constă în conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5 alin. 1 (înţelegeri de
monopol) şi care nu sunt exceptate conform prevederilor art. 5 alin. 2 sunt pedepsite cu închisoare
de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă şi interzicerea unor drepturi.11
Acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea Consiliului Concurenţei.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă poate fi publicată, prin dispoziţia instanţei,
în presă, pe cheltuiala persoanei vinovate.
B. Sancţionarea practicilor de concurenţă neloială.
Potrivit legii, concurenţa neloială este definită ca fiind „orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum
şi de efectuare a prestărilor de servicii.”
Încălcarea de către comercianţi a obligaţiei de a desfăşura comerţul în limitele concurenţei
loiale, prevăzută în art. 1 din Legea nr. 11/1991, atrage răspunderea contravenţională, civilă sau
penală a acestora în funcţie de gravitatea faptei săvârşite.
1. Răspunderea contravenţională va fi angajată pentru săvârşirea următoarelor fapte, cu excepţia
cazului în care acestea au fost săvârşite în condiţii ce determină calificarea lor drept infracţiuni,
potrivit legii penale:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori
acceptarea unei asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un
salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret şi contrar
uzanţelor comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea
unor prestaţii în mod avantajos cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care
comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare; în doctrină fapta a fost denumită
„acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje”12;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau a activităţii acesteia menite să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de
10
Modificat prin art. 56 pct. 3 din Legea nr. 187/2012.
11
În lumina prevederilor actuale ale Codului penal (art. 13 alin. 3 lit. a) N.C.pen.), suntem de părere că ar putea fi
aplicabilă şi sancţiunea dizolvării persoanelor juridice care se fac vinovate de încălcarea prevederilor Legii nr. 21/1996.
12
I. TURCU, Metode nepermise de stimulare a vânzărilor sau a prestaţiilor care împiedică rolul liberei concurenţe, în
„Revista de drept comercial” nr. 4/1992, p. 45 şi urm.; St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 117.
28
favoare în dauna altor concurenţi;
e) comunicarea, inclusiv confidenţială, sau răspândirea în public de către un comerciant de
afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor ori serviciilor sale, faptă de natură
a dăuna bunului mers al întreprinderi concurate; fapta a fost denumită în doctrina dreptului
comercial „denigrare”;
f) oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau direct – de daruri ori alte avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată
afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt
folos pentru sine ori pentru o altă persoană în dauna unui concurent, fapta fiind cunoscută sub
denumirea de „dezorganizare”;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă
în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
h) atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente
care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul
dezorganizării activităţii sale.
Contravenţiile sunt sancţionate cu amenda contravenţională, aplicabilă şi persoanei juridice, şi
se constată, la sesizarea persoanei vătămate, a camerelor de comerţ şi industrie sau din oficiu, de
către personalul împuternicit în acest scop de către Oficiul Concurenţei.
În cazul în care aceste fapte afectează în mod semnificativ concurenţa pe piaţa relevantă
afectată, Oficiul Concurenţei va sesiza Consiliul Concurenţei pentru soluţionarea cazului potrivit
prevederilor Legii nr. 21/1996.
2. Răspunderea penală va putea fi angajată în temeiul art. 5 din Legea nr. 11/1991 13pentru
una din următoarele fapte:
a) confuzie, constând în folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, a unui
desen sau model industrial, a unor topografii ale unui circuit integrat, a unei embleme sau ambalaj,
fără drept, de către un comerciant în aceleaşi condiţii cu cele folosite legitim de către un alt
comerciant;
b) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute sau pirat, a căror comercializare aduce
atingere titularului mărcii sau induce în eroare consumatorul cu privire la calitatea produselor sau
serviciilor;
c) acţiunile de spionaj comercial sau industrial etc.
Acţiunea penală pentru aceste infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate ori la sesizarea Camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii
profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de către Consiliul Concurenţei (art. 8 alin. 1
din lege).
3. Răspunderea civilă. În temeiul art. 6 din Legea nr. 11/1991, persoana care a săvârşit un act
de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele
confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul lor legitim şi, după caz, să plătească despăgubiri
pentru daunele pricinuite.
De asemenea, dacă faptele prevăzute în art. 4-5 din lege drept contravenţii, respectiv infracţiuni,
au cauzat prejudicii patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este îndreptăţit să se adreseze instanţei
competente cu o acţiune în răspundere civilă. În temeiul legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
255/2013, acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială sunt de competenţa tribunalului locului

13
Acest articol din Legea nr. 11/1991 a suferit modificări în temeiul art. 34 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of., Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012).
29
săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui sediu, este
competent tribunalul domiciliului pârâtului (art. 7 alin. 1).
Persoanele care au creat împreună prejudiciul vor răspunde în mod solidar. Aceeaşi
răspundere incumbă comerciantului în cazul în care un salariat al său a săvârşit fapta.
Dreptul de a exercita acţiunea civilă în despăgubiri se prescrie în termen de 1 an de la data la
care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai
târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.
 Respectarea drepturilor consumatorilor este o obligaţie ce incumbă comercianţilor
în temeiul unor legi speciale, precum Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, care reprezintă prima reglementare de acest gen din momentul trecerii României la
economia de piaţă după anul 1989. Această reglementare cuprinde măsuri de protecţie a drepturilor
consumatorilor – aceste drepturi fiind strict determinate prin ordonanţă –, precum şi atribuţiile care
revin autorităţilor care asigură respectarea acestor drepturi.
Potrivit ordonanţei, „consumatorul” este definit ca fiind persoana fizică sau un grup de
persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau
servicii, în afara activităţii sale profesionale.
„Agentul economic” este persoana fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activităţii sale
profesionale, fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau
prestează servicii:
Principalele drepturi ale consumatorului sunt:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea ori securitatea sau să le afecteze drepturile
şi interesele legitime;
b) de a fi informaţi complet şi corect asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi
serviciilor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la pieţe care le asigură gamă variată de produse şi servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi
serviciilor;
e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul apărării intereselor
lor.
Astfel, în temeiul art. 1 din ordonanţă, a fost înfiinţată Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului
(art. 28 din ordonanţă).
Potrivit art. 42 din ordonanţă, agenţii economici răspund pentru orice pagubă datorată unor
deficienţe privind calitatea produselor şi a serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau
de valabilitate a acestora şi care nu este imputabilă consumatorului, precum şi unor eventuale vicii
ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a
produsului sau a serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat sau achiziţionat sau
care pot afecta viaţa ori sănătatea şi securitatea consumatorilor.
Astfel, consumatorii au dreptul să ceară vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a
produselor şi serviciilor, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor
constatate în termenul de garanţie sau de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorul
poate cere remedierea sau înlocuirea numai dacă deficienţele se datorează unor vicii ascunse apărute pe
durata medie de utilizare a produselor. Aceste prevederi trebuie corelate cu dispoziţiile cuprinse în
Codul civil actual cu privire la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru buna funcţionare a bunului
30
vândut (art. 1716 şi urm. C.civ.).
Potrivit ordonanţei, orice clauză abuzivă de limitare sau de exonerare de răspundere a
agentului economic, încheiată între comerciant şi consumator, este lovită de nulitate.
Consumatorii au dreptul să intenteze o acţiune civilă în repararea pagubei care se prescrie în
termen de 3 ani de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa
pagubei, a defectului şi a identităţii agentului economic, însă nu mai târziu de 10 ani de la data
punerii produsului în circulaţie, cu condiţia ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de 10 ani.
Ministerul Public poate interveni în acţiunile civile introduse în care sunt implicate interesele
consumatorilor.
În afara răspunderii civile-patrimoniale, încălcarea prevederilor ordonanţei poate atrage
răspunderea contravenţională ori penală a agentului economic (art. 45 din ordonanţă).
Prin Legea nr. 296/2004 a fost adoptat Codul consumului are prevede faptul că reglementările
legale în vigoare privind protecţia consumatorului care nu sunt cuprinse în Legea nr. 296/2004 se
vor prelua ca anexe ale acesteia. Aşadar, O.G. nr. 21/1992 a fost preluată ca anexă a Codului
consumului.
Protecţia consumatorilor este asigurată şi prin aplicarea prevederilor Legii nr. 245/2004
privind securitatea generală a produselor.
Scopul legii este asigurarea consumatorilor că produsele de pe piaţă sunt sigure. Sunt
exceptate de la prevederile Legii nr. 245/2004 produsele de ocazie, precum şi cele furnizate în
antichităţi.
Încălcarea regulilor unei concurenţe licite în dauna drepturilor consumatorilor este sancţionată
şi prin Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.
Legea nr. 12/1990 sancţionează următoarele fapte:
- efectuarea de acte de comerţ fără îndeplinirea condiţiilor legale (fără autorizaţie);
- vânzarea ambulantă de mărfuri în alte locuri decât cele autorizate;
- condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altor mărfuri
- efectuarea de acte de comerţ cu bunuri a căror provenienţă nu poate fi dovedită;
- omisiunea afişării de către agenţii economici a preţurilor şi a tarifelor etc.
Aceste fapte constituie contravenţii dacă nu au fost săvârşite în asemenea condiţii încât să fie
considerate infracţiuni şi se constată de către organele consiliilor locale, ale Gărzii Financiare, ale
controlului financiar ori ale poliţiei.
Mărfurile şi sumele de bani folosite ori obţinute din săvârşirea contravenţiei vor fi confiscate.
Răspunderea penală va fi angajată în cazul săvârşirii unor fapte precum:
- acumularea de mărfuri pentru crearea unui deficit pe piaţa internă;
- depăşirea nivelului preţurilor de vânzare cu ridicata sau a tarifelor stabilite prin hotărâre de
Guvern de către agenţii economici cu capital majoritar de stat;
- falsificarea ori substituirea de mărfuri sau alte produse;
- vânzarea cu lipsă la cântar sau la măsurătoare.
Hotărârile de condamnare penală a comerciantului vor fi comunicate registrului comerţului
spre a fi înregistrate.
Acestor acte normative li se adaugă prevederile Legii nr. 363/2007 privind combaterea
practicilor incorecte ale comerciantilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu
legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
În virtutea obligaţiei de a respecta drepturile consumatorilor, comercianţilor le este interzisă
formularea în contractele încheiate cu consumatorii a unor clauze ce pot fi calificate drept abuzive,
31
în temeiul Legii nr. 193/2000 sau al altei legi speciale. Astfel, orice contract încheiat între
comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă
clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art.
1 alin. 1 din lege). În caz de dubiu, clauzele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Sunt considerate abuzive clauzele care, fie nu au fost negociate direct cu consumatorul, fie:
- dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără un motiv
specificat în contract;
- obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
- dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
- dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi
drept pentru consumator;
- permit comerciantului să majoreze preţul de livrare, dar nu permit rezilierea contractului din
iniţiativa consumatorului dacă acest preţ ar fi prea mare etc.
Controlul respectării dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 revine Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor, precum şi altor specialişti ai altor organe ale administraţiei publice.
Procesele-verbale încheiate cu ocazia controalelor efectuate de către aceste organe se transmit
judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul/sediul contravenientul.
În cazul în care instanţa de judecată constată existenţa clauzelor abuzive în contract va aplica
sancţiunea amenzii şi va dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale sau
desfiinţarea contractului, cu daune-interese, după caz (art. 13 din lege).

Să ne reamintim

3.2.1. Obligaţiile derivând din calitatea de comerciant. În scopul asigurării publicităţii


dobândirii calităţii de profesionist-comerciant de către persoanele fizice sau juridice, precum şi pentru
opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice încheiate, comercianţii au obligaţia de a se înregistra în
registrul comerţului.
De asemenea, tot ca o obligaţie legală, profesioniştii-comercianţii trebuie să ţină anumite registre
contabile obligatorii care să permită evidenţa operaţiunilor încheiate, dar să şi asigure un control din
partea statului cu privire la corectitudinea acestora. Registrele comercianţilor oferă şi evidenţa pe baza
căreia vor fi întocmite situaţiile financiare anuale.
Comercianţii au şi obligaţia de a desfăşura comerţul în limitele unei concurenţe libere şi
loiale, în sensul respectării liberului acces al comercianţilor pe piaţă şi al uzanţelor cinstite în
raporturile dintre aceştia.
În sfârşit, intervenţia legiuitorului prin dispoziţii legale în ceea ce priveşte activitatea
comercianţilor se impune nu numai în scopul reglementării raporturilor dintre aceştia, ci şi în vederea
stabilirii obligaţiilor pe care comercianţii trebuie să şi le asume şi să le respecte în raporturile cu
consumatorii. Stabilirea unor astfel de obligaţii pentru comercianţi este de natură a limita tendinţele de
obţinere a profiturilor în mod necontrolat în dauna persoanelor care, fără abilităţi speculative, intră în
raporturi cu conţinut comercial cu aceştia. Deoarece pentru consumatori s-au stabilit o serie de drepturi,
legea impune şi obligaţia corelativă a profesioniştilor de a le respecta, mai ales că, în cele din urmă, este
ocrotit interesul public, general, de a avea o economie armonioasă, precum şi produse şi sericii de o

32
mare diversitate şi calitate.

3.3. Rezumat
În scopul asigurării publicităţii dobândirii calităţii de profesionist-comerciant de către
persoanele fizice sau juridice, precum şi pentru opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice încheiate,
comercianţii au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului. De asemenea, tot ca o obligaţie
legală, profesioniştii-comercianţii trebuie să ţină anumite registre contabile obligatorii, să desfăşoare
comerţul în limitele unei concurenţe libere şi loiale şi să respecte drepturile consumatorilor.

2.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1) De ce profesioniștii-comercianți au obligația înregistrării la registrul comerțului?


a. Pentru opozabilitate față de terți
b. Pentru valabilitatea actelor juridice
c. În scopul calculării taxelor și impozitelor
2) Ce obligații au profesioniștii-comercianți?
a. Obligația respectării drepturilor consumatorilor
b. Obligația de a plăti energia electrică
c. Obligația de a plăti salariile
3) Cine eliberează certificatul de înregistrare?
a. Registrul comerțului
b. Notarul public
c. Judecătoria.

2.5. Bibliografie recomandată

a. I. TURCU, Metode nepermise de stimulare a vânzărilor sau a prestaţiilor care împiedică rolul
liberei concurenţe, în „Revista de drept comercial” nr. 4/1992, p. 45 şi urm.
b. O. CĂPĂŢÎNĂ, Noua reglementare antimonopolistă în dreptul concurenţei în „Dreptul” nr.
7/1996, p. 3 şi urm.;
c. O. CĂPĂŢÎNĂ, Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa patologică, monopolismul,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
d. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2013
e. St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial roman, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

33
2.6. Temă de control
Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați obligațiile comercianților.

Capitolul 4

Reguli generale privind înfiinţarea şi funcţionarea societăților comerciale

4.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate regulile generale aplicabile înființării și
funcționării societăților reglementate de Legea nr. 31/1990.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

4.2. Conţinut
4.2.1. Reguli generale privind înfiinţarea societăţilor comerciale. Potrivit art. 2 din
Legea nr. 31/1990, „dacă prin lege nu se prevede altfel, societăţile cu personalitate juridică se
constituie în una din următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b) societate în comandită
simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere
limitată.” Asociaţii au libertatea de a alege forma viitoarei societăţi, cu excepţia unor activităţi
comerciale a căror importanţă impune reglementarea legală a formei de societate (de exemplu, în
domeniul asigurărilor se constituie numai societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată –
potrivit Legii nr. 32/2000, iar în domeniul bancar – numai societăţi pe acţiuni, conform Legii nr.
58/1998 şi O.G. nr. 99/2006).
Contractul de societate trebuie să respecte condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
reglementate de art. 1179 C.civ., şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un
obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. Regula generală, potrivit art. 5 alin. 6 din Legea
nr. 31/1990, este că actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie sub forma înscrisului sub
semnătură privată, care se semnează de către toţi asociaţii sau numai de către fondatori, în cazul
societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie publică. Numai în mod excepţional, într-unul din
următoarele cazuri, contractul trebuie să aibă formă autentică:
a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Forma înscrisului sub semnătură privată este cerută ad validitatem, în temeiul prevederilor art.
1884 alin. 2 C.civ., iar forma autentică este cerută de lege sub sancţiunea nulităţii (ad nulitatem) în
conformitate cu prevederile art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990.
Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să cuprindă anumite clauze contractuale
obligatorii în funcţie de tipul de societate. Astfel, art. 7 din Legea societăţilor comerciale prevede
clauzele obligatorii ale actului constitutiv în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă
sau cu răspundere limitată, în timp ce art. 8 din acelaşi act normativ reglementează astfel de clauze
în privinţa societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
34
Înfiinţarea societăţilor comerciale parcurge, aşa cum s-a observat în doctrina dreptului
comercial14, trei etape:
- etapa consensuală, în care viitorii asociaţi sau fondatorii redactează actul constitutiv potrivit
voinţei lor comune şi în concordanţă cu dispoziţiile imperative ale legii;
- etapa judiciară, când judecătorul delegat verifică îndeplinirea condiţiilor legale de către
viitoarea societate şi admite înregistrarea acesteia prin încheiere;
- etapa de publicitate, în care încheierea judecătorului delegat şi actul constitutiv se publică în
Monitorul Oficial şi, ulterior, societatea se înregistrează şi la organele fiscale.
Regula în materia actelor constitutive o reprezintă înscrisul sub semnătură privată, care este
redactat de către asociaţi şi poartă semnătura acestora, iar în cazul subscripţiei publice, se semnează
de către fondatori. Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată dobândeşte
dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului (art. 5 alin. 7). În situaţiile în care legea impune
forma autentică, se va proceda la autentificarea înscrisului în condiţiile Legii privind notarii publici
şi activitatea notarială (Legea nr.36/1995), asociaţii desemnând persoana împuternicită să reprezinte
societatea.
În vederea dării de dată certă sau pentru autentificarea actului constitutiv, asociaţii trebuie să
prezinte dovada eliberată de registrul comerţului cu privire la disponibilitatea firmei şi, eventual, a
emblemei, precum şi declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-
o singură societate cu răspundere limitată, potrivit art. 17 alin. 1 din lege. Referentul de la registrul
comerţului, precum şi notarul public vor refuza darea de dată certă sau autentificarea actelor
constitutive care nu îndeplinesc aceste condiţii cerute imperativ de lege (art. 17 alin. 3).
În termen de 15 zile de la întocmirea actului constitutiv, reprezentanţii societăţii au obligaţia
de a cere înmatricularea societăţii la registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul
societatea (art. 36 alin. 1).
Cererea trebuie însoţită de următoarele acte:
a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind proprietatea,
iar în cazul în care figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv a
primilor membri ai Directoratului şi ai Consiliului de supraveghere, şi, dacă este cazul, a cenzorilor,
că îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Controlul legalităţii cererii de înmatriculare se realizează de către judecătorul delegat, numit
dintre judecătorii tribunalului de către preşedintele acestei instanţe.
În cazul societăţilor pe acţiuni, aporturile în natură, avantajele rezervate fondatorilor, precum şi
operaţiunile încheiate de către aceştia în contul societăţii vor putea fi expertizate de către experţi
numiţi de către judecătorul delegat. Raportul întocmit de experţi, depus la registrul comerţului prin
grija fondatorilor, va fi publicat în Monitorul Oficial.
Oficiul Registrului Comerţului va refuza înmatricularea unei societăţi comerciale atunci când
cererea de înmatriculare nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990 (art. 13-18 şi
art. 23) şi de Legea nr. 31/1990 (art. 7 şi 8), când firma sau emblema nu se conformează
14
C. BÂRSAN, Al. ŢICLEA ş.a., op. cit., vol.I, p. 32.
35
dispoziţiilor imperative ale art. 28-34 din Legea nr. 26/1990, obiectul de activitate este contrar
prevederilor H.G. nr. 1323/1990, este ilicit sau imoral, precum şi dacă obiectul societăţii nu este
săvârşirea de activităţi de producţie, comerţ şi prestări de servicii în sensul dat acestei noţiuni de
către Codul civil actual.
Dacă judecătorul delegat constată că sunt îndeplinite cerinţele legale privind constituirea
societăţilor comerciale, va autoriza înfiinţarea societăţii şi va dispune, prin încheiere, înmatricularea
acesteia în registrul comerţului, în conformitate cu Legea nr. 26/1990. Înmatricularea se efectuează
în 24 de ore de la data pronunţării încheierii de autorizare a înmatriculării (art. 41 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990).
Încheierea de înmatriculare cuprinde menţiunile prevăzute de lege în art. 7 şi art. 8 cu privire
la clauzele obligatorii ale actului constitutiv, este executorie şi poate fi atacată numai cu apel, în
condiţiile art. 60 şi urm. din Legea nr. 31/1990, modificată prin art. 18 pct. 8 din Legea nr. 76/2012
privind punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă.
Apelul poate fi exercitat în termen de 15 zile de la pronunţare de către părţi şi în 15 zile de la
publicarea încheierii în Monitorul Oficial – de către alte persoane interesate (art. 60 alin. 2). Apelul
se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde a fost făcută înregistrarea, urmând ca, în 3
zile de la depunere, Oficiul Registrului Comerţului să înainteze dosarul Curţii de Apel în a cărei
rază teritorială se află sediul societăţii.
În cazul admiterii apelului, decizia instanţei va fi menţionată în registrul comerţului, făcându-
se aplicarea prevederilor art. 48-49 şi ale art. 56-59 din Legea nr. 31/1990.
În scopul asigurării publicităţii constituirii societăţii în mod eficient pentru o categorie largă
de public, legea prevede obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, Partea a IV- a, a încheierii
judecătorului delegat, în extras, pe cheltuiala societăţii. La cererea societăţii şi pe cheltuiala
acesteia, încheierea judecătorului delegat privind autorizarea înmatriculării va putea fi publicată în
întregime.
Sancţiunea neîndeplinirii cerinţelor legale de publicitate prin Monitorul Oficial este
inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.
În cazul unor neregularităţi constatate după înmatricularea societăţii în registrul comerţului,
legea permite înlăturarea acestor neregularităţi printr-o acţiune în justiţie, acţiunea în regularizare.
Dacă este vorba însă despre încălcări grave ale legii în constituirea societăţilor comerciale, datorită
repercusiunilor pe care o societate astfel înfiinţată le-ar putea avea asupra certitudinii raporturilor
comerciale, Legea nr. 31/1990 reglementează şi posibilitatea intentării acţiunii în anulare.
Acţiunea în regularizare se poate introduce dacă, în cazul constatării unor neregularităţi după
înmatricularea societăţii, au trecut 8 zile şi asociaţii nu le-au înlăturat. În această situaţie, orice
persoană interesată (asociaţii societăţii, creditorii acesteia ori salariaţii) poate cere tribunalului să
oblige organele societăţii să procedeze la înlăturarea acestor neregularităţi, sub sancţiunea plăţii de
daune cominatorii (art. 48 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990). Potrivit art. 18 pct. 6 din Legea nr.
76/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, art. 48 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 a fost modificat în sensul înlocuirii sancţiunii daunelor cominatorii cu plata de daune-
interese, potrivit dreptului comun.
Deoarece legea nu cuprinde dispoziţii speciale, rezultă că acţiunea în regularizare poate fi
folosită pentru înlăturarea oricărui tip de neregularitate.
Dreptul la acţiunea în regularizare se prescrie prin trecerea unui an de la data înmatriculării
societăţii a cărei regularizare se cere (art. 48 alin. 3). Şi în acest caz, fondatorii, reprezentanţii
societăţii şi primii membri ai organelor de conducere, administrare şi control ale societăţii răspund
36
nelimitat şi solidar, în condiţiile prevăzute de art. 49 din Legea societăţilor, deoarece aveau
obligaţia de a înlătura neregularităţile în termen de 8 zile de la constatarea acestora.
Acţiunea în anularea societăţii poate fi intentată pentru neregularităţi care, de regulă, se referă la
încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii referitoare fie la forma actului constitutiv, fie la condiţiile de
validitate ale actului juridic. Şi în această situaţie, în scopul protejării intereselor terţilor şi al salvării
actului juridic, nulitatea derogă de la regulile generale.
Cazurile în care se poate cere nulitatea unei societăţi deja înmatriculate sunt, conform art. 56
din Legea nr. 31/1990, următoarele:
a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute de
art. 5 alin. 6 din lege;
b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii,
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor sau capitalul social subscris;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.
Deoarece legea nu reglementează un termen de prescripţie pentru acţiunea în anulare, precum şi
datorită interesului general ocrotit, acţiunea în anulare este imprescriptibilă.
Potrivit art. 58 din lege, pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit
definitivă, prin neapelare sau prin respingerea apelului, societatea îşi încetează existenţa fără efect
retroactiv şi intră în lichidare. Nulitatea produce efecte numai pentru viitor, deoarece declararea nulităţii
nu aduce atingere actelor încheiate în numele său, iar nulitatea nu poate fi opusă terţilor de bună-
credinţă.
O particularitate a hotărârii de declarare a nulităţii este şi aceea că prin această hotărâre vor fi
numiţi şi lichidatorii societăţii comerciale, deoarece, prin rămânerea definitivă a hotărârii, societatea
intră în lichidare. Practic, declararea nulităţii societăţii produce aceleaşi efecte ca şi dizolvarea.
Deşi s-a intentat o acţiune în anulare, asociaţii mai pot salva societatea dacă, până la punerea
concluziilor pe fond la tribunal, înlătură cauza de nulitate (art. 57).
Tribunalul, după pronunţarea hotărârii de declarare a nulităţii, are obligaţia de a o comunica
Oficiului Registrului Comerţului, care, după menţionare, o va publica în extras în Monitorul Oficial.
Dacă în urma neregularităţilor constatate după înmatriculare s-au produs prejudicii unor terţe
persoane, deşi legea nu reglementează în mod expres acest lucru, prin interpretarea teleologică a
dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 31/1990, putem deduce că acestea se vor aplica şi în situaţia de
faţă. În plus, dacă pentru acoperirea prejudiciului cauzat de unele neregularităţi mai puţin
importante art. 49 reglementează răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor, a reprezentanţilor
societăţii şi a primilor membri ai organelor de conducere, administrare şi control, a fortiori trebuie
să considerăm că această răspundere agravată este cu atât mai necesară în situaţia declarării nulităţii
societăţii comerciale.
Obligaţiile sociale asumate până în momentul declarării nulităţii societăţii sunt garantate cu
patrimoniul social, asociaţii răspunzând în funcţie de tipul de societate din care fac parte (art. 3 din
lege).

4.2.2. Funcţionarea societăţilor comerciale:


37
§ 1. Adunarea generală a asociaţilor. Potrivit legii, adunarea generală exprimă voinţa socială
şi are dreptul de a hotărî în toate problemele privind viaţa societăţii.
Adunarea generală a asociaţilor, ca instituţie, este reglementată de Legea nr. 31/1990 doar în
privinţa societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni şi a societăţilor cu răspundere limitată.
Luarea deciziilor în cadrul societăţilor de persoane – societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă – se realizează cu votul tuturor asociaţilor, fără a exista un organ deliberativ
instituţionalizat.
Adunarea generală ordinară
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar şi poate decide în toate problemele privind viaţa societăţii care nu
sunt în sarcina adunării extraordinare. Potrivit legii, adunarea este obligată să dezbată şi să
hotărască, în afara problemelor înscrise pe ordinea de zi, cu privire la următoarele aspecte:
modificarea situaţiilor financiare anuale, numirea şi revocarea administratorilor şi a cenzorilor, a
auditorului financiar, remuneraţia cuvenită acestor persoane, descărcarea de gestiune a
administratorilor şi a directorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli, gajarea, închirierea
sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii (art. 111 din Legea nr. 31/1990).
Datorită importanţei acestui organ de deliberare şi decizie, legea stabileşte modul de convocare a
asociaţilor, desfăşurarea şedinţelor adunării, publicitatea privind hotărârile, căile de atac. Potrivit art. 117
din lege, în convocare trebuie să se arate locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi,
menţionându-se explicit toate problemele care vor fi dezbătute în adunare.
În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru valabilitatea hotărârilor adunării
generale ordinare, dacă actul constitutiv nu prevede cerinţe mai ridicate, este necesară prezenţa
acţionarilor care deţin cel puţin ¼ din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu
majoritate de voturi.
Dacă la această convocare nu se întruneşte majoritatea cerută de lege, este necesară o a doua
convocare, iar în această situaţie adunarea, indiferent de cvorumul întrunit, poate lua hotărâri cu
majoritatea voturilor exprimate; actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum sau o majoritate mai
ridicată.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor poate decide prin votul
asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul constitutiv
nu prevede altfel (art. 192 alin. 1). La a doua convocare, hotărârile se iau cu votul majorităţii
asociaţilor prezenţi.
În societatea în nume colectiv şi în societatea în comandită simplă, hotărârile se iau cu votul
asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Ca regulă generală, hotărârile în adunarea generală se iau cu respectarea principiului
majorităţii, care înseamnă jumătate plus unu, raportat la capital, de regulă. În mod excepţional, la
societatea cu răspundere limitată, legea cere o dublă majoritate – cu privire la capital, dar şi la
asociaţi.
Adunarea generală extraordinară
Adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a lua hotărâri în
probleme ce implică modificarea actului constitutiv (art. 113):
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului social;
- schimbarea obiectului de activitate;
- înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare;
38
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea sau divizarea;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni.
Datorită importanţei hotărârilor luate, legea prevede pentru aceste adunări condiţii de cvorum
şi majoritate mai riguroase.
În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru valabilitatea deliberărilor în
adunarea generală extraordinară este necesară, la prima convocare, prezenţa acţionarilor care să
reprezinte cel puţin ¼ din numărul total de drepturi de vot, iar la următoarele convocări trebuie să
fie prezenţi acţionarii deţinând 1/5 din drepturile de vot.
Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor acţionarilor prezenţi dacă este vorba despre alte
modificări decât cea a obiectului de activitate principal, reducerea sau majorarea capitalului social,
schimbarea formei juridice, fuziunea sau divizarea societăţii ori dizolvarea anticipată a acesteia,
probleme pentru care este necesar votul a cel puţin 2/3 din drepturile de vot deţinute de acţionarii
prezenţi. Actul constitutiv poate prevedea condiţii de cvorum şi majoritate mai mari (art. 115 din
Legea nr. 31/1990).
Adunarea generală a societăţilor de capitaluri poate delega o parte dintre atribuţii care nu
privesc domeniul de activitate principal către Consiliul de administraţie sau către Directorat (art.
114 din lege), cum sunt, spre exemplu: schimbarea sediului şi a obiectului de activitate al societăţii,
cu excepţia domeniului şi a activităţii principale, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare,
majorarea capitalului social.
În societatea cu răspundere limitată, hotărârile adunării de modificare a actului constitutiv se
iau cu votul unanim al asociaţilor, dacă legea sau actul constitutiv nu prevăd altfel.
Adunarea specială
Această adunare există numai la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în condiţiile
în care, prin actul constitutiv al acestor societăţi, s-a prevăzut emiterea de acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot (art. 95). Hotărârile pronunţate de această adunare nu pot
influenţa viaţa societăţii în ansamblu, acţionarii luând parte la aceste adunări pentru discutarea
problemelor specifice acestei categorii de acţiuni. Convocarea acţionarilor, cvorumul şi
desfăşurarea şedinţelor adunării speciale vor respecta regulile prevăzute de lege pentru adunările
generale (art. 116 alin. 2).
Adunarea generală se convoacă de către Consiliul de administraţie, respectiv de către
Directorat, ori de câte ori este necesar, însă cel puţin o dată pe an (art. 117 coroborat pe art. 195 din
Legea societăţilor), indiferent de forma de societate.
Există posibilitatea convocării adunării generale şi la iniţiativa asociaţilor care deţin cel puţin
5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă actul constitutiv prevede astfel, administratorii
având obligaţia de a îndeplini formalităţile în vederea convocării de îndată (art. 119). Adunarea
generală va fi convocată în cel mult 30 de zile şi se va desfăşura în termen de cel mult 60 de zile de
la primirea cererii din partea asociaţilor.
În cazul pasivităţii administratorilor (directorilor), convocarea adunării se va putea face prin
hotărâre judecătorească, la cererea asociaţilor. Cenzorii, în temeiul art. 164 alin. 4 lit. b) din lege,
39
vor putea ei înşişi să convoace adunarea ordinară sau extraordinară, când nu a fost convocată de
administratori. Cenzorii pot convoca adunarea în cazul în care administratorii nu mai au mandat sau
din diferite cauze – incapacitate, deces etc. – nu pot convoca adunarea. În cazul pluralităţii de
cenzori, este necesar acordul tuturor pentru convocarea în aceste condiţii a adunării.
Mai mult, acţionarii care deţin întregul capital social al societăţii vor putea, dacă nici unul
dintre ei nu se opune, să ţină adunarea generală fără respectarea formalităţilor privind convocarea
(art. 121). Hotărârile luate de către adunarea generală astfel desfăşurată vor fi pe deplin legale şi vor
produce efecte juridice ca şi celelalte hotărâri ale societăţii, luate conform procedurii prevăzute de
art. 117 şi art. 119 din Legea nr. 31/1990.
Votul în adunarea generală este, de regulă, deschis, votul secret fiind obligatoriu numai în cazurile
expres şi limitativ prevăzute de lege: alegerea membrilor Consiliului de administraţie, respectiv a
membrilor Consiliului de supraveghere şi a cenzorilor sau a auditorilor, demiterea sau revocarea
acestora şi luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de
conducere şi de control ale societăţii.
Hotărârile adunărilor generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, chiar dacă nu au participat
la adunare sau au votat împotrivă, cu condiţia ca aceste hotărâri să respecte legea şi prevederile
actului constitutiv. Acţionarii nemulţumiţi – care au lipsit de la adunare sau care, fiind prezenţi, au
votat contra şi acest lucru s-a consemnat în procesul–verbal al şedinţei – pot intenta acţiunea în
anularea hotărârilor adunării generale, posibilitate reglementată şi de noul Cod civil (art. 216-218).
Din interpretarea art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 rezultă că nu au acest drept acţionarii care
au participat la adunare, dar s-au abţinut de la vot. Totodată, membrii Consiliului de administraţie,
respectiv ai Consiliului de supraveghere pot ataca hotărârile adunării generale, cu excepţia celor
referitoare la revocarea lor din funcţie.
Hotărârile adunării generale pot fi atacate în justiţie, pentru motive de nulitate relativă, în
termen de 15 zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial, iar dacă se invocă motive de
nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale se soluţionează de către tribunalul în a cărui
rază teritorială îşi are sediul societatea în camera de consiliu. Tribunalul, la cererea reclamantului,
poate dispune, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea hotărârii atacate, în schimbul unei
cauţiuni.
După rămânerea definitivă a hotărârii de anulare, aceasta va fi menţionată în registrul
comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării, hotărârea va fi opozabilă tuturor
acţionarilor (art. 132 alin. 10 din Legea nr. 31/1990).

4.2.3. Administrarea societăţilor comerciale


Societatea pe acţiuni are cel mai complex sistem de administrare, legea consacrând două sisteme
în cazul pluralităţii de administratori: sistemul unitar (Consiliul de administraţie) şi sistemul dualist
(Directoratul şi Consiliul de supraveghere), reglementate în art. 137- 1551 din Legea nr. 31/1990.
În societatea în comandită pe acţiuni, dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia se recrutează
dintre asociaţii comanditaţi şi se pot organiza în consilii de administraţie, aplicându-se prevederile
legii referitoare la societăţile pe acţiuni (art. 137-152 din lege).
La societăţile cu răspundere limitată, administrarea se realizează de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi (art. 197).
În cadrul societăţilor în comandită simplă, administrarea poate fi încredinţată unuia sau mai
multor asociaţi comanditaţi (art. 88), iar în ceea ce priveşte societatea în nume colectiv,
40
administrarea este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, fiecare având dreptul să reprezinte
societatea, afară de stipulaţie contrară prin actul constitutiv, în condiţiile şi în limitele impuse de
acest act (art. 75-76 din lege).
Administratorii sunt desemnaţi fie prin actul constitutiv, odată cu înfiinţarea societăţii, fie,
ulterior, prin hotărârea adunării generale ordinare.
În cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, pentru alegerea administratorilor
de către asociaţi ulterior încheierii actului constitutiv este necesar votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social (art. 77 şi 90).
La societăţile cu răspundere limitată, administratorii nenumiţi prin actul constitutiv se aleg de
către adunarea asociaţilor cu majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 192 alin. 1).
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi (art. 7 şi art. 1382 alin. 2 pct. a) şi d) din lege),
persoane fizice sau persoane juridice. Administratorii pot fi cetăţeni români sau străini.
Administratorii trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, deoarece urmează să încheie
acte de dispoziţie în numele societăţii. Totodată, administratorii trebuie să îndeplinească şi anumite
condiţii referitoare la onorabilitate.
Pentru exercitarea efectivă a atribuţiilor impuse de funcţia de administrare, legea limitează
cumulul funcţiei de administrator la cel mult 5 mandate de administrator şi/sau membru în Consiliul
de supraveghere în societăţi pe acţiuni având sediul în România. În schimb, aceste persoane sunt
obligate să nu facă concurenţă societăţii, prin exercitarea funcţiei de administrator sau asociat la o
societate concurentă, sub sancţiunea revocării şi a răspunderii pentru daune (art. 15315).
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, pentru a exercita funcţia de administrator în alte
societăţi concurente sau pentru a desfăşura pe cont propriu sau al altei persoane un comerţ similar,
este necesar acordul adunării asociaţilor (art. 197).
O problemă care s-a pus în vechea reglementare a Legii nr. 31/1990 era cea a cumulului între
calitatea de administrator şi cea de salariat la societatea comercială. În reglementarea actuală a legii
s-a ţinut cont de realităţile practicii, deoarece există administratori recrutaţi dintre salariaţi, şi s-a
reglementat posibilitatea acestui cumul în privinţa societăţilor cu răspundere limitată, în cazul în
care este vorba despre un asociat unic (art. 1961 alin. 3). Asociatul unic poate fi salariat al societăţii
cu răspundere limitată al cărei asociat unic este. La societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni,
există interdicţia cumulului între calitatea de administrator şi cea de salariat: „Pe durata îndeplinirii
mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care
administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este
suspendat pe perioada mandatului” (art. 1371 alin. 3).
Administratorii pot fi numiţi pentru o perioadă de cel mult 4 ani, dacă actul constitutiv nu
prevede o durată mai mică, cu excepţia primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere al căror mandat nu poate depăşi 2 ani. Administratorii pot fi şi realeşi.
În societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, precum şi în societăţile cu răspundere
limitată, în momentul în care asociaţii, întrunind majoritatea legală, desemnează administratorii, le
fixează acestora durata însărcinării, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 77 şi art.
197 alin. 3 din lege).
Pentru activitatea pe care o desfăşoară, administratorii sunt remuneraţi conform deciziei
asociaţilor.
Natura juridică a funcţiei de administrator este aceea a unui contract de mandat. Concluzia se
bazează pe dispoziţiile exprese ale art. 72 din Legea nr. 31/1990: „Obligaţiile şi răspunderea
administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute de
41
această lege”.
Atribuţiile administratorilor sunt următoarele:
- efectuarea formalităţilor prevăzute de lege în vederea înfiinţării societăţii (art. 36 din Legea
nr. 31/1990) şi depunerea semnăturilor la registrul comerţului (obligaţia revine administratorului
desemnat ca reprezentant al societăţii (art. 45);
- păstrarea documentelor privind constituirea societăţii (art. 30 alin. 2);
- verificarea existenţei reale a vărsămintelor efectuate de către asociaţi (art. 73);
- întocmirea bilanţului societăţii şi a contului de profit şi pierderi, supravegherea respectării
legii în distribuirea dividendelor;
- ţinerea registrelor societăţii în conformitate cu legea;
- aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
- îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege şi de actul constitutiv, în limitele prevăzute de
acestea.
Potrivit legii, administratorii pot face toate actele de conservare, administrare şi dispoziţie
În cazul societăţilor de persoane şi la societatea cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta
societatea revine fiecărui administrator, dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.75, art. 90 şi art.
197 din lege).
Actele încheiate de către administratori trebuie să fie în concordanţă cu obiectul de activitate
al acesteia şi să ducă la realizarea lui. Dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în raporturile
cu terţii, societatea va fi angajată din punct de vedere juridic, cu excepţia cazului în care societatea
dovedeşte că terţii cunoşteau sau trebuiau să cunoască depăşirea obiectului de activitate sau aceste
acte depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective (art. 55). Publicarea
actului constitutiv nu constituie prin ea însăşi dovada cunoaşterii. Prevederile actului constitutiv sau
hotărârile organelor statutare prin care se limitează puterile date prin lege acestor organe sunt
sancţionate cu inopozabilitatea faţă de terţi, chiar dacă s-au îndeplinit formalităţile de publicitate.
Răspunderea administratorilor derivă din natura juridică a funcţiei. Conform legii,
răspunderea administratorilor se bazează pe regulile de la mandat şi pe dispoziţiile speciale ale
Legii nr. 31/1990. Astfel, administratorii vor avea o răspundere contractuală, în temeiul contractului
de mandat, dar şi o răspundere în temeiul legii, care poate fi civilă delictuală sau penală.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a administratorilor, aceasta poate fi angajată pentru
fapte ce privesc constituirea sau funcţionarea societăţii, conform atribuţiilor date acestor persoane
de către lege sau prin actul constitutiv.
În situaţia în care există mai mulţi administratori, indiferent de forma de organizare, aceştia
vor răspunde solidar faţă de societate pentru actele şi faptele efectuate în legătură cu: existenţa reală
a vărsămintelor efectuate de asociaţi, modul de distribuire a dividendelor, ţinerea registrelor
comerciale, îndeplinirea hotărârilor adunării generale, stricta îndeplinire a obligaţiilor pe care legea
sau actul constitutiv le impun (art.73).
Administratorii mai sunt răspunzători şi pentru fapta altor persoane, aflate sub directa lor
supraveghere (art. 1442 alin. 2). Potrivit acestor dispoziţii, administratorii răspund faţă de societate
pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de către directori sau de personalul încadrat, când
dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.
Acest tip de răspundere indirectă a administratorilor nu înlătură răspunderea persoanei care a
săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii; dimpotrivă, având un caracter subsidiar, administratorii vor
răspunde numai dacă prejudiciul nu a fost recuperat de către societate de la persoana vinovată.
În acest caz de răspundere pentru fapta altei persoane, dacă există mai mulţi administratori,
42
vorbim despre o răspundere divizibilă, iar nu solidară. Pentru a produce efecte, solidaritatea trebuie
prevăzută de lege sau să rezulte din convenţia părţilor. Deoarece legea nu a prevăzut pentru acest caz
solidaritatea, înseamnă că răspunderea va fi divizibilă şi va aparţine administratorului căruia îi revenea
obligaţia de supraveghere a celui ce a cauzat prejudiciul.
Există şi un caz special de răspundere a administratorilor, în mod solidar cu predecesorii lor
imediaţi, dacă, având cunoştinţă despre neregulile săvârşite de aceştia, nu le-au comunicat cenzorilor
sau auditorilor (art. 1442 alin. 4).
Deoarece administratorii sunt remuneraţi, răspunderea lor va fi angajată pentru culpa cea mai
uşoară, deoarece diligenţele pe care trebuie să le depună aceste persoane în îndeplinirea mandatului
lor sunt cele ale unui bun administrator. Culpa va fi apreciată in abstracto după criteriul bunului
proprietar; administratorul va răspunde indiferent de gravitatea culpei.
Acţiunea în răspundere este o acţiune socială şi se exercită prin hotărârea adunării generale
ordinare împotriva fondatorilor, administratorilor, directorilor, membrilor Directoratului şi
Consiliului de supraveghere pentru daune cauzate societăţii de aceştia datorită încălcării obligaţiilor
pe care le au faţă de societate (art. 155). Chiar dacă au fost aprobate situaţiile financiare anuale de
către adunarea generală, aceasta nu este decăzută din dreptul de a exercita acţiunea în răspundere
(art. 186 din lege).
Răspunderea penală a administratorilor va putea fi angajată în cazul săvârşirii unor infracţiuni
prevăzute de Codul penal şi de Legea nr. 31/1990 (art. 271-282). Acţiunea penală se pune în
mişcare la iniţiativa procurorului.
Funcţia de administrator încetează prin renunţare, revocare, incapacitate sau deces.
4.2.4. Controlul gestiunii societăţii comerciale. În societăţile de persoane, datorită mai ales
numărului restrâns de asociaţi şi încrederii existente între aceştia, controlul se exercită de către toţi
asociaţii, cu excepţia celor care au atribuţii de administrare. La societăţile cu răspundere limitată,
controlul gestiunii va fi efectuat de către auditori financiari (persoane fizice sau persoane juridice) dacă
societatea este obligată să se supună auditului, conform art. 33 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 coroborat
pe prevederile art. 160 din Legea nr. 31/1990, în conformitate cu Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară.
Dacă societatea cu răspundere limitată nu este supusă obligaţiei legale de auditare, controlul
se va efectua de către cenzori, de către auditori financiari (auditori statutari) sau de către asociaţi, ca
şi în cazul societăţilor de persoane. În schimb, dacă societatea are mai multe de 15 asociaţi, numirea
cenzorilor devine obligatorie, aplicându-se în privinţa acestora prevederile legale referitoare la
cenzorii societăţilor pe acţiuni (art. 199 alin. 3 şi 4 din Legea societăţilor).
În societăţile în comandită pe acţiuni, controlul gestiunii se realizează fie prin cenzori, fie de
către asociaţii comanditari, ca şi la societatea în comandită simplă.
În privinţa societăţilor pe acţiuni, organele de control al gestiunii diferă în funcţie de sistemul
de administrare adoptat de către asociaţi. Dacă s-a adoptat sistemul unitar, controlul gestiunii va fi
asigurat de către cenzori sau auditori financiari. În schimb, dacă asociaţii au optat pentru sistemul
dualist, controlul gestiunii societăţii va fi asigurat de către auditori financiari şi de către asociaţi,
prin consiliul de supraveghere.
Cenzorii sunt desemnaţi la începutul desfăşurării activităţii prin actul constitutiv (art. 7 şi 8
din Legea nr. 31/1990) care va cuprinde datele de identificare a primilor cenzori sau a primului
auditor financiar. Ulterior, următorii cenzori, respectiv auditori vor fi desemnaţi prin hotărârea
adunării generale ordinare.
În societăţile cu răspundere limitată cenzorii şi auditorii interni sunt aleşi de adunarea
43
asociaţilor, în condiţiile art. 194 alin. 1 lit. b) din lege.
Durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Potrivit legii, mandatul
cenzorilor are un caracter personal şi cel puţin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert
contabil. Numărul cenzorilor trebuie să fie de fiecare dată impar.
Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat, care poate
fi terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative (art. 160 alin. 1).
Atribuţiile cenzorilor şi ale auditorilor interni sunt următoarele: supravegherea gestiunii
societăţii, verificarea conformităţii cu legea a situaţiilor financiare, a modului de ţinere a registrelor
contabile şi a modului de evaluare a patrimoniului. Situaţiile financiare anuale vor putea fi aprobate
de către adunarea generală numai dacă acestea sunt însoţite de raportul cenzorilor sau al auditorilor
financiari.
Activitatea cenzorilor este remunerată cu o indemnizaţie fixă, determinată prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale (art. 161 alin. 3).
Răspunderea cenzorilor se determină conform regulilor de la mandat, în condiţii similare ca şi
răspunderea administratorilor.
Răspunderea cenzorilor poate fi civilă sau penală, după caz.
Prevederile art. 73 referitoare la obligaţiile şi răspunderea administratorilor se aplică şi
cenzorilor, iar potrivit art. 155 cenzorii răspund pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea
obligaţiilor faţă de societate. Acţiunea aparţine societăţii, dar poate fi exercitată şi de către acţionari
în cazul pasivităţii acesteia.
Situaţiile financiare ale societăţilor de capitaluri care optează pentru sistemul dualist sau ale
societăţilor care sunt supuse obligaţiilor legale de auditare vor fi auditate de către auditori
financiari, persoane fizice sau persoane juridice (art. 160). Acestor societăţi nu li se aplică
dispoziţiile art. 159 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 referitoare la numărul cenzorilor şi al auditorilor
financiari.
În cazul societăţilor pe acţiuni administrate în sistem dualist, controlul gestiunii este asigurat
şi de către Consiliul de supraveghere, în temeiul art. 15310 din Legea nr. 31/1990. Datorită faptului
că membrii Consiliului de supraveghere sunt numiţi de către acţionari fie prin actul constitutiv, fie
prin hotărârea adunării generale, se asigură un control mai strict al acestora asupra gestiunii
societăţii.
Pentru o corectă informare şi pentru exercitarea efectivă a activităţii de supraveghere,
consiliul poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi
însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în
domenii precum auditul (art. 15310 din lege). În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în
cadrul Consiliului de supraveghere este obligatorie (art. 15310 alin. 4).

4.2.5. Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale. Potrivit Legii nr. 31/1990,
actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale ori a Consiliului de
administraţie, respectiv Directoratului, adoptată în temeiul art. 114 alin. 1, sau prin hotărârea
instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin. 3 şi ale art. 226 alin. 2 (art. 204 alin.1 din lege).
Hotărârea adunării generale a asociaţilor reprezintă principalul mijloc de modificare a actului
constitutiv şi se ia în condiţiile prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară în cazul
societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni (art. 115). La aceste societăţi, mutarea sediului
societăţii, schimbarea obiectului de activitate, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare şi
44
majorarea capitalului social pot fi hotărâte şi de către Consiliul de administraţie, respectiv de către
Directorat, prin delegarea acestor atribuţii prin hotărârea adunării generale extraordinare sau prin
actul constitutiv al societăţii (art. 114). În doctrină s-a opinat că o asemenea delegare poate fi
apreciată ca excesivă şi susceptibilă de abuz15.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, hotărârea se ia cu
votul unanim al asociaţilor (art. 192 alin. 2). Potrivit art. 13 din lege, la societăţile cu răspundere
limitată cu asociat unic, asociatul unic are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit legii, adunării
generale a asociaţilor şi poate hotărî, în consecinţă, modificarea actului constitutiv.
Hotărârea instanţei judecătoreşti, ca act modificator al societăţii comerciale, are un caracter
excepţional şi este prevăzută de lege în cazuri limitate.
Astfel, modificarea actului constitutiv prin hotărâre judecătorească se poate face:
1) în cazul excluderii unui asociat - când excluderea unui membru la cererea unui asociat se
pronunţă de către instanţa judecătorească, prin aceeaşi hotărâre se va dispune şi cu privire la
structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi (art. 223 alin. 3);
2) în cazul retragerii unui asociat, fie nu există prevederi în actul constitutiv, fie nu se
realizează acordul asociaţilor, prin hotărârea judecătorească, datorită unor motive temeinice; prin
aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa asupra structurii participării la capitalul social a celorlalţi
asociaţi (art. 226 alin. 1 lit. c) şi alin. 2 din lege).
Actul modificator, respectiv hotărârea asociaţilor, poate avea forma înscrisului sub semnătură
privată sau poate fi un act autentic. Forma autentică este obligatorie, potrivit legii, atunci când
hotărârea asociaţilor are drept obiect :
a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil;
b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în comandită
simplă;
c) majorarea capitalului social prin subscripţie publică (art. 204 alin. 2).
Ca şi în cazul actului constitutiv, actul modificator se autentifică în cazurile prevăzute de lege
şi va dobândi dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului, în condiţiile art. 5 alin. 7 din
Legea nr. 31/1990.
Hotărârea judecătorească de modificare nu este supusă autentificării, deoarece constituie prin
ea însăşi un act autentic.
Potrivit art. 204 alin. 4 din lege, după fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii,
respectiv Directoratul, vor depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi
textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în
temeiul hotărârii judecătorului delegat..
Încheierea judecătorului delegat cu privire la modificarea actului constitutiv al societăţii
comerciale este executorie de drept şi poate fi supusă doar apelului în termen de 15 zile, în
condiţiile art. 60 din Legea nr. 31/1990. Termenul de apel curge de la pronunţare pentru părţi, iar
pentru terţi de la data publicării actului modificator în Monitorul Oficial. Recursul se depune şi se
menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data
depunerii, Oficiul Registrului Comerţului înaintează apelul curţii de apel în a cărei rază teritorială se
află sediul societăţii (art. 60 alin. 3). Motivele apelului se pot depune la instanţă cu cel puţin două
zile înaintea termenului de judecată (art. 60 alin. 4). În cazul admiterii căii de atac, decizia instanţei
de apel va fi menţionată în registrul comerţului.
Actul modificator şi notificarea cu privire la depunerea textului actualizat al actului
15
St. D. CĂRPENARU, C. PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, Societăţile comerciale, op. cit., p. 444.
45
constitutiv sunt trimise spre publicare, din oficiu, de către registrul comerţului la Monitorul Oficial
(art. 204 alin. 5).
Art. 62 alin. 1 din lege reglementează dreptul de opoziţie al creditorilor sociali şi al altor
persoane interesate. În acest articol, legea condiţionează exercitarea opoziţiei în termenul de 30 de
zile, calculat de la publicarea hotărârii asociaţilor în Monitorul Oficial. În legătură cu dreptul de
opoziţie la modificarea actului constitutiv, acesta aparţine creditorilor sociali, precum şi oricărei
persoane prejudiciate (art. 61), prin acţiune aceste persoane solicitând instanţei obligarea societăţii sau
a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat de modificare. Opoziţia se depune şi se înregistrează la
registrul comerţului, care o va înainta instanţei judecătoreşti. Opoziţia se judecă în camera de
consiliu, iar hotărârea pronunţată poate fi atacată numai cu apel.
Termenul de 30 de zile în care se poate exercita opoziţia este un termen de prescripţie, iar în
cazul expirării acestuia, persoanele interesate mai pot uza de acţiunea în anulare (în condiţiile art.
56), de acţiunea civilă în despăgubiri sau acţiunea revocatorie îndreptată împotriva actelor
frauduloase încheiate în dauna creditorilor.
În mod excepţional, prin derogare de la regula generală a termenului de 30 de zile pentru
exercitarea opoziţiei, legea prevede, în art. 208 alin. 1, un termen de 2 luni pentru exercitarea
opoziţiei în cazul reducerii capitalului social.
Modificarea actului constitutiv poate prejudicia nu numai interesele creditorilor sociali şi ale
altor persoane străine de societate, dar poate afecta chiar interesele asociaţilor. Pentru protejarea
acestora, legea prevede dreptul asociaţilor de a se retrage din societate în anumite cazuri speciale.
Pentru asociaţii societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, dreptul de a se retrage este
prevăzut în art. 134 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia acţionarii care nu au votat în favoarea unei
hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea
acţiunilor lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect:
schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului social în străinătate, schimbarea formei
societăţii, fuziunea şi divizarea societăţii.
În legătură cu acest drept al acţionarilor, legea prevede două condiţii cumulative: acţionarii să
nu fi votat în favoarea hotărârii – fie că au fost împotrivă, fie că s-au abţinut de la vot ori au absentat
de la adunarea în care s-a luat respectiva hotărâre; hotărârea să aibă ca obiect modificarea obiectului
principal, a sediului sau a formei juridice ori fuziunea sau divizarea societăţii.
Dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii
adunării generale în Monitorul Oficial al României, în cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a) – c), şi de
la data adoptării hotărârii adunării generale, în cazul prevăzut la alin. 1 lit. d) din lege. În ultimul
caz, termenul de 30 de zile curge de la data adoptării hotărârii adunării generale deoarece această
hotărâre se ia după publicarea proiectului de fuziune sau divizare care, de fapt, îl nemulţumeşte pe
acţionarul în cauză. Astfel, acest acţionar nu mai este în situaţia de a aştepta publicarea hotărârii de
fuziune/divizare deoarece cunoaşte deja prevederile acesteia.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, retragerea asociatului pentru că nu este de acord cu
modificările aduse actului constitutiv poate avea loc dacă actul constitutiv prevede acest drept (art.
194 alin. 2). Drepturile şi obligaţiile asociatului în cauză sunt cele prevăzute de lege – art. 224-225 -
în cazul excluderii.
În privinţa societăţilor de persoane, asociaţii se pot retrage din societate în condiţiile art. 226
alin. 1, potrivit cărora „asociatul în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau în
societatea cu răspundere limitată se poate retrage din societate: a) în cazurile prevăzute de actul
constitutiv; b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi; c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau
46
când nu se realizează acordul unanim asociatul se poate retrage, pentru motive temeinice, în baza
unei hotărâri a tribunalului”.
Cele mai importante cazuri de modificare, în funcţie de obiectul modificării, sunt următoarele:
majorarea sau reducerea capitalului social, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, prelungirea
duratei societăţilor şi schimbarea formei de societate comercială. Cele mai importante modificări se
consideră că sunt cele care privesc însăşi baza patrimonială a societăţii16 – majorarea, respectiv
reducerea capitalului social.

4.2.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale


Dizolvarea societăţilor comerciale este un proces declanşat de apariţia unor cauze
determinate de lege, de drept, prin hotărârea judecătorească sau prin voinţa asociaţilor, şi prin
care se determină lichidarea societăţilor comerciale.
Codul civil actual, aplicabil, datorită caracterului general al dispoziţiilor sale, şi în materia
dizolvării societăţilor comerciale, reglementează, în privinţa dizolvării persoanelor juridice de drept
privat, următoarele categorii de cauze: a) împlinirea termenului pentru care s-a constituit persoana
juridică; b) realizarea sau, dimpotrivă, imposibilitatea îndeplinirii scopului acesteai; c) dobândirea
unui caracter ilicit ori contrar ordinii publice sau urmărirea altui scop decât cel declarat la înfiinţare;
d) hotărârea organelor competente ale persoanei juridice; e) orice alt mod prevăzut de lege, de actul
de înfiinţare sau de statut (art. 245 C.civ.).
Legea nr. 31/1990 prevede cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale în art. 227-229 şi în
art. 237. Cauzele dizolvării societăţilor comerciale, aşa cum sunt reglementate la momentul actual,
pot fi clasificate în cauze generale de dizolvare (art. 227 şi art. 237 din lege) şi cauze specifice
anumitor forme de societăţi (art. 228-229 din lege).
Potrivit art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale se dizolvă din
următoarele cazuri generale: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea
realizării obiectului de activitate al sau, dimpotrivă, realizarea acestuia, declararea nulităţii
societăţii, hotărârea adunării generale, hotărârea tribunalului, falimentul, cazul în care societatea nu
mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, societatea nu a depus la Oficiul
registrului comerţului situaţiile financiare anuale17, societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul
social cunoscut ori asociaţii au dispărut, respectiv nu au domiciliul ori reşedinţa cunoscută,
societatea nu şi-a completat capitalul social, potrivit legii, societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în
inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului (termenul de 3
ani curge de la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind starea de inactivitate
temporară a societăţii), alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
În funcţie de cauzele care au determinat dizolvarea, acest proces se poate realiza în trei
modalităţi:
- de drept
- prin voinţa asociaţilor
- prin hotărâre judecătorească.
Pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, societatea comercială intră

16
P. DEMETRESCU, Modificările bazei patrimoniale ale unei societăţi, în „Revista de drept comercial şi studii
economice” nr. 1/1942, p. 3 şi urm.
17
Caz de dizolvare abrogat prin modificarea adusă Legii nr. 31/1990 de către Art. III lit. c) al O.U.G. nr. 37/2011 pentru
modificarea și completarea Legii contabilității nr. 82/1991 și pentru modificarea altor acte normative incidente (M. Of.,
Partea I, nr. 285 din 22 aprilie 2011.
47
în lichidare.
În toate cazurile dizolvarea societăţilor comerciale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi
publicată în Monitorul Oficial, în afară de situaţia dizolvării societăţii ca urmare a trecerii timpului
stabilit ca durată de funcţionare a societăţii şi va produce efecte numai după trecerea unui termen de
30 de zile de la publicare.
Potrivit art. 233, dizolvarea produce următoarele efecte:
- deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia fuziunii sau divizării totale, când dizolvarea se
produce fără lichidare);
- directorii, administratorii, respectiv membrii directoratului nu mai pot efectua operaţiuni
comerciale noi, sub sancţiunea răspunderii personale şi solidare pentru aceste operaţiuni.
Deşi legea prevede în sarcina societăţii dizolvate aceste limitări, societatea comercială îşi
păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
Prevederea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 a fost preluată şi în reglementarea actualului Cod civil,
astfel încât, în temeiul art. 248 alin. 1 şi 2 C.civ., prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în
lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului. Persoana juridică îşi păstrează
capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
Lichidarea societăţilor comerciale presupune inventarierea bunurilor aparţinând societăţii şi
vânzarea acestora la licitaţie publică, în scopul plăţii datoriilor sociale, şi, în acelaşi timp,
operaţiunea inversă, de recuperare a creanţelor aparţinând societăţii de la debitori, inclusiv de la
asociaţii care nu au efectuat integral vărsămintele.
Spre deosebire de lichidarea judiciară aplicată în cursul procedurii insolvenţei, lichidarea
patrimoniului societăţilor comerciale potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 se face, în toate
cazurile, în interesul asociaţilor şi este obligatorie, în temeiul art. 233 alin. 1 şi art. 237 alin. 6.
Există două excepţii de la obligativitatea lichidării: dizolvarea societăţilor fără lichidare în cazul
fuziunii şi al divizării18 şi dizolvarea fără lichidare când nu s-a cerut numirea unui lichidator (art.
237 alin. 8). Mai mult, lichidarea este o consecinţă firească, ce se petrece în temeiul legii, deoarece
nicio societate nu poate rămâne perpetuu în faza de dizolvare.
Astfel, potrivit art. 237 alin. 7 din lege, în termen de 3 luni de la rămânerea defintivă a
hotărârii judecătoreşti de dizolvare, asociaţii trebuie să desemneze un lichidator; în caz contrar,
orice persoană interesată se poate adresa judecătorului delegat de la registrul comerţului în a cărui
rază teritorială este înmatriculată societatea pentru numirea unui lichidator. Dacă nici asociaţii, nici
alte persoane interesate nu îşi exprimă dorinţa de a se numi un lichidator şi au trecut 3 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii, societatea va fi radiată din oficiu, prin încheierea judecătorului
delegat, dată cu citarea părţilor. Încheierea se va înregistra la registrul comerţului şi se va comunica
organelor fiscale, iar bunurile rămase în patrimoniul societăţii vor reveni acţionarilor.
Lichidatorii înlocuiesc activitatea membrilor Consiliului de administraţie, respectiv a
membrilor Directoratului şi a directorilor legată de administrarea şi gestionarea patrimoniului
societăţilor comerciale aflate în faza lichidării.
Lichidatorii sunt desemnaţi prin hotărârea asociaţilor, luată în condiţiile cerute pentru modificarea
actului constitutiv, sau prin hotărâre judecătorească pronunţată de judecătorul delegat, la cererea oricărei
persoane interesate.
Din momentul numirii lichidatorilor, se va trece la predarea gestiunii de la administratori la
lichidatori, pe bază de inventar şi bilanţ, din acest moment lichidatorii fiind obligaţi să primească şi
să păstreze patrimoniul societăţii (art. 253 alin. 4 din lege). Din momentul intrării în funcţie a
18
A se vedea în acest sens, St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 265.
48
lichidatorilor nici o acţiune nu se va putea exercita pentru societate sau în numele acesteia decât
prin lichidatori19.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice, în acest ultim caz urmând să se
desemneze un reprezentant al persoanei juridice. Lichidatorii persoane fizice şi reprezentanţii
permanenţi ai lichidatorilor persoane juridice trebuie să aibă calitatea de lichidatori autorizaţi.
Asociaţii pot hotărî să confere lichidatorilor puteri speciale, dar hotărârile trebuie luate cu
majoritatea cerută de lege pentru numirea lichidatorilor.
Potrivit legii, atribuţiile lichidatorilor sunt următoarele:
- să stea în judecată în numele societăţii;
- să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- să vândă, la licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii; vânzarea
bunurilor se va putea face şi în bloc, potrivit art. 255 alin. 1 lit. c) din lege;
- să facă tranzacţii;
- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;
- să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice
alte acte necesare (art. 255 alin. 1).
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, bazată pe regulile de la mandat şi pe
dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990. Controlul asupra activităţii lichidatorilor se exercită de
către cenzori, respectiv de către Consiliul de supraveghere.
Deoarece societăţii îi sunt interzise operaţiunile comerciale noi, încălcarea acestei restricţii
determină răspunderea personală şi solidară a lichidatorilor pentru operaţiunile efectuate cu încălcarea
dispoziţiilor legale.
Lichidarea activului societăţilor presupune transformarea bunurilor aparţinând acestora în
bani, prin vânzare la licitaţie publică, şi încasarea creanţelor de la debitorii sociali, inclusiv de la
asociaţii care nu au efectuat integral vărsămintele.
În această fază, lichidatorii se pot îndrepta prin acţiune şi împotriva asociaţilor care răspund
nelimitat şi solidar ori împotriva celor care nu au efectuat integral vărsămintele, cu condiţia de a
dovedi prin situaţia financiară anuală, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente
pentru acoperirea pasivului exigibil (art. 257).
Lichidarea pasivului societăţilor presupune plata datoriilor sociale către creditori din sumele
obţinute ca urmare a lichidării activului.
Lichidatorii pot plăti din banii proprii datoriile societăţii, dar nu vor putea exercita împotriva
societăţii drepturi mai mari decât cele ale creditorilor plătiţi.
Nu vor putea fi plătite asociaţilor sume de bani în contul părţii ce li s-ar cuveni din lichidare
înainte de a fi plătiţi creditorii sociali. La cererea asociaţilor, sumele obţinute din lichidarea
activului vor putea fi consemnate la C.E.C. sau la o bancă şi se va putea face repartizarea acestora
pe acţiuni şi părţi sociale, înainte de terminarea lichidării, dacă, în afară de sumele necesare plăţii
datoriilor scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai rămâne un disponibil de cel puţin 10% (art.
256). Decizia lichidatorilor este supusă opoziţiei creditorilor sociali, în condiţiile art. 62 din lege.
Creditorii sociali se pot îndrepta împotriva lichidatorilor cu acţiunile care decurg din creanţele
ajunse la termen, iar dacă patrimoniul societăţii nu este suficient, se pot îndrepta şi împotriva
asociaţilor care nu au efectuat integral vărsămintele (art. 259). În subsidiar, există posibilitatea de a
se îndrepta şi împotriva asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar, dacă aceştia există, în funcţie
de forma de societate.
19
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 269.
49
Lichidarea nu-i liberează pe asociaţi şi nu împiedică declanşarea procedurii falimentului.
Potrivit art. 260 alin. 1 din Legea societăţilor, lichidarea societăţii trebuie terminată în cel
mult un an de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu
perioade de câte 6 luni, dar nu cu mai mult de 24 de luni cumulat.
Dacă în urma lichidării se înregistrează un beneficiu net, acesta va fi distribuit între asociaţi,
conform prevederilor din actul constitutiv.
În urma lichidării, societăţile comerciale vor fi radiate din registrul comerţului, la cererea
lichidatorului, făcută în termen de 15 zile de la terminarea lichidării, sub sancţiunea amenzii judiciare
pentru fiecare zi de întârziere, sau din oficiu, de către judecătorul delegat.
Daca în termen de 3 luni de la expirarea termenului legal, prelungit de tribunal, după caz, oficiul
registrului comerţului nu a fost sesizat cu nicio cerere de radiere sau cu nicio cerere de numire a
lichidatorului, societatea este radiată din oficiu din registrul comerţului. Radierea se dispune prin
sentinţa a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul societăţii, pronunţată la cererea Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului, cu citarea societăţii şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală
şi a direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz.
Hotărârea judecătorească de radiere se comunică societăţii la sediul social, Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală şi direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti,
după caz, şi oficiului registrului comerţului unde este înregistrată societatea, se înregistrează în registrul
comerţului şi se afişează pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie s-a aflat sediul social al
societăţii.
Prin radierea societăţilor comerciale din registrul comerţului încetează personalitatea juridică
a acestora.

Să ne reamintim

4.2.1. Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, „dacă prin lege nu se prevede altfel, societăţile cu
personalitate juridică se constituie în una din următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b)
societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni şi e)
societate cu răspundere limitată.”
Contractul de societate trebuie să respecte condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
reglementate de art. 1179 C.civ., şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un
obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. Forma înscrisului sub semnătură privată este
cerută ad validitatem, în temeiul prevederilor art. 1884 alin. 2 C.civ., iar forma autentică este cerută
de lege sub sancţiunea nulităţii (ad nulitatem) în conformitate cu prevederile art. 56 lit. a) din Legea
nr. 31/1990.Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să cuprindă anumite clauze
contractuale obligatorii în funcţie de tipul de societate.
4.2.2. Funcţionarea societăţilor comerciale:

Adunarea generală ordinară


Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar şi poate decide în toate problemele privind viaţa societăţii care nu
sunt în sarcina adunării extraordinare. Potrivit legii, adunarea este obligată să dezbată şi să
hotărască, în afara problemelor înscrise pe ordinea de zi, cu privire la următoarele aspecte:
modificarea situaţiilor financiare anuale, numirea şi revocarea administratorilor şi a cenzorilor, a
auditorului financiar, remuneraţia cuvenită acestor persoane, descărcarea de gestiune a
50
administratorilor şi a directorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli, gajarea, închirierea
sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii (art. 111 din Legea nr. 31/1990).
Adunarea generală extraordinară
Adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a lua hotărâri în
probleme ce implică modificarea actului constitutiv (art. 113):
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului social;
- schimbarea obiectului de activitate;
- înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea sau divizarea;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni.
Adunarea specială
Această adunare există numai la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în condiţiile
în care, prin actul constitutiv al acestor societăţi, s-a prevăzut emiterea de acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot (art. 95). Hotărârile pronunţate de această adunare nu pot
influenţa viaţa societăţii în ansamblu, acţionarii luând parte la aceste adunări pentru discutarea
problemelor specifice acestei categorii de acţiuni.
4.2.3. Administrarea societăţilor comerciale
Societatea pe acţiuni are cel mai complex sistem de administrare, legea consacrând două sisteme
în cazul pluralităţii de administratori: sistemul unitar (Consiliul de administraţie) şi sistemul dualist
(Directoratul şi Consiliul de supraveghere), reglementate în art. 137- 1551 din Legea nr. 31/1990.
4.2.4. Controlul gestiunii societăţii comerciale. În societăţile de persoane, datorită mai ales
numărului restrâns de asociaţi şi încrederii existente între aceştia, controlul se exercită de către toţi
asociaţii, cu excepţia celor care au atribuţii de administrare. Dacă societatea cu răspundere limitată
nu este supusă obligaţiei legale de auditare, controlul se va efectua de către cenzori, de către
auditori financiari (auditori statutari) sau de către asociaţi, ca şi în cazul societăţilor de persoane. În
schimb, dacă societatea are mai multe de 15 asociaţi, numirea cenzorilor devine obligatorie,
aplicându-se în privinţa acestora prevederile legale referitoare la cenzorii societăţilor pe acţiuni (art.
199 alin. 3 şi 4 din Legea societăţilor). În societăţile în comandită pe acţiuni, controlul gestiunii se
realizează fie prin cenzori, fie de către asociaţii comanditari, ca şi la societatea în comandită simplă.
În privinţa societăţilor pe acţiuni, organele de control al gestiunii diferă în funcţie de sistemul de
administrare adoptat de către asociaţi. Dacă s-a adoptat sistemul unitar, controlul gestiunii va fi
asigurat de către cenzori sau auditori financiari. În schimb, dacă asociaţii au optat pentru sistemul
dualist, controlul gestiunii societăţii va fi asigurat de către auditori financiari şi de către asociaţi,
prin consiliul de supraveghere.
4.2.5. Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale.
Cele mai importante cazuri de modificare, în funcţie de obiectul modificării, sunt următoarele:
majorarea sau reducerea capitalului social, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, prelungirea
51
duratei societăţilor şi schimbarea formei de societate comercială. Cele mai importante modificări se
consideră că sunt cele care privesc însăşi baza patrimonială a societăţii – majorarea, respectiv
reducerea capitalului social.

4.2.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale


Legea nr. 31/1990 prevede cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale în art. 227-229 şi în
art. 237. Cauzele dizolvării societăţilor comerciale, aşa cum sunt reglementate la momentul actual,
pot fi clasificate în cauze generale de dizolvare (art. 227 şi art. 237 din lege) şi cauze specifice
anumitor forme de societăţi (art. 228-229 din lege).
Potrivit art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale se dizolvă din
următoarele cazuri generale: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea
realizării obiectului de activitate al sau, dimpotrivă, realizarea acestuia, declararea nulităţii
societăţii, hotărârea adunării generale, hotărârea tribunalului, falimentul, cazul în care societatea nu
mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, societatea nu a depus la Oficiul
registrului comerţului situaţiile financiare anuale, societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul
social cunoscut ori asociaţii au dispărut, respectiv nu au domiciliul ori reşedinţa cunoscută,
societatea nu şi-a completat capitalul social, potrivit legii, societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în
inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului (termenul de 3
ani curge de la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind starea de inactivitate
temporară a societăţii), alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
Spre deosebire de lichidarea judiciară aplicată în cursul procedurii insolvenţei, lichidarea
patrimoniului societăţilor comerciale potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 se face, în toate
cazurile, în interesul asociaţilor şi este obligatorie, în temeiul art. 233 alin. 1 şi art. 237 alin. 6.
Există două excepţii de la obligativitatea lichidării: dizolvarea societăţilor fără lichidare în cazul
fuziunii şi al divizării şi dizolvarea fără lichidare când nu s-a cerut numirea unui lichidator (art. 237
alin. 8). Mai mult, lichidarea este o consecinţă firească, ce se petrece în temeiul legii, deoarece nicio
societate nu poate rămâne perpetuu în faza de dizolvare.
Prin radierea societăţilor comerciale din registrul comerţului încetează personalitatea juridică
a acestora.

4.3. Rezumat
Contractul de societate trebuie să respecte condiţiile esenţiale pentru validitatea
contractului reglementate de art. 1179 C.civ., şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul
părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală. Regula generală, potrivit art. 5 alin. 6
din Legea nr. 31/1990, este că actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie sub forma
înscrisului sub semnătură privată, care se semnează de către toţi asociaţii sau numai de către
fondatori, în cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie publică. Numai în mod
excepţional, într-unul din următoarele cazuri, contractul trebuie să aibă formă autentică:
a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Forma înscrisului sub semnătură privată este cerută ad validitatem, în temeiul prevederilor art.
1884 alin. 2 C.civ., iar forma autentică este cerută de lege sub sancţiunea nulităţii (ad nulitatem) în
conformitate cu prevederile art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990.
52
Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să cuprindă anumite clauze contractuale
obligatorii în funcţie de tipul de societate. Astfel, art. 7 din Legea societăţilor comerciale prevede
clauzele obligatorii ale actului constitutiv în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă
sau cu răspundere limitată, în timp ce art. 8 din acelaşi act normativ reglementează astfel de clauze
în privinţa societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.
Înfiinţarea societăţilor comerciale parcurge, aşa cum s-a observat în doctrina dreptului
comercial, trei etape:
- etapa consensuală, în care viitorii asociaţi sau fondatorii redactează actul constitutiv potrivit
voinţei lor comune şi în concordanţă cu dispoziţiile imperative ale legii;
- etapa judiciară, când judecătorul delegat verifică îndeplinirea condiţiilor legale de către
viitoarea societate şi admite înregistrarea acesteia prin încheiere;
- etapa de publicitate, în care încheierea judecătorului delegat şi actul constitutiv se publică în
Monitorul Oficial şi, ulterior, societatea se înregistrează şi la organele fiscale.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar şi poate decide în toate problemele privind viaţa societăţii care nu
sunt în sarcina adunării extraordinare. Potrivit legii, adunarea este obligată să dezbată şi să
hotărască, în afara problemelor înscrise pe ordinea de zi, cu privire la următoarele aspecte:
modificarea situaţiilor financiare anuale, numirea şi revocarea administratorilor şi a cenzorilor, a
auditorului financiar, remuneraţia cuvenită acestor persoane, descărcarea de gestiune a
administratorilor şi a directorilor, stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli, gajarea, închirierea
sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii (art. 111 din Legea nr. 31/1990).
Adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a lua hotărâri în
probleme ce implică modificarea actului constitutiv (art. 113):
- schimbarea formei juridice a societăţii;
- mutarea sediului social;
- schimbarea obiectului de activitate;
- înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea sau divizarea;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni.
Adunarea specială există numai la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în
condiţiile în care, prin actul constitutiv al acestor societăţi, s-a prevăzut emiterea de acţiuni
preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95). Hotărârile pronunţate de această
adunare nu pot influenţa viaţa societăţii în ansamblu, acţionarii luând parte la aceste adunări pentru
discutarea problemelor specifice acestei categorii de acţiuni. Convocarea acţionarilor, cvorumul şi
desfăşurarea şedinţelor adunării speciale vor respecta regulile prevăzute de lege pentru adunările
generale (art. 116 alin. 2).
Administratorii sunt desemnaţi fie prin actul constitutiv, odată cu înfiinţarea societăţii, fie,
ulterior, prin hotărârea adunării generale ordinare.
Atribuţiile administratorilor sunt următoarele:
53
- efectuarea formalităţilor prevăzute de lege în vederea înfiinţării societăţii (art. 36 din Legea
nr. 31/1990) şi depunerea semnăturilor la registrul comerţului (obligaţia revine administratorului
desemnat ca reprezentant al societăţii (art. 45);
- păstrarea documentelor privind constituirea societăţii (art. 30 alin. 2);
- verificarea existenţei reale a vărsămintelor efectuate de către asociaţi (art. 73);
- întocmirea bilanţului societăţii şi a contului de profit şi pierderi, supravegherea respectării
legii în distribuirea dividendelor;
- ţinerea registrelor societăţii în conformitate cu legea;
- aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
- îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege şi de actul constitutiv, în limitele prevăzute de
acestea.
Potrivit legii, administratorii pot face toate actele de conservare, administrare şi dispoziţie
Potrivit Legii nr. 31/1990, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale
ori a Consiliului de administraţie, respectiv Directoratului, adoptată în temeiul art. 114 alin. 1, sau
prin hotărârea instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin. 3 şi ale art. 226 alin. 2 (art. 204
alin.1 din lege).
Legea nr. 31/1990 prevede cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale în art. 227-229 şi în
art. 237. Cauzele dizolvării societăţilor comerciale, aşa cum sunt reglementate la momentul actual,
pot fi clasificate în cauze generale de dizolvare (art. 227 şi art. 237 din lege) şi cauze specifice
anumitor forme de societăţi (art. 228-229 din lege).
Prin radierea societăţilor comerciale din registrul comerţului încetează personalitatea juridică
a acestora.

4.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

4) De ce nulitatea societății nu produce efecte retroactive?


a. Pentru protejarea circuitului comercial și a intereselor terților de bună-credință
b. Pentru protejarea intereselor asociaților
c. Pentru protejarea interesului statului de a percepe impozite.
5) Ce presupune lichidarea societății?
a. Lichidarea activului și a pasivului
b. Lichidarea activului
c. Lichidarea pasivului
6) Cine poate exercita dreptul de opoziție cu privire la modificarea actului constitutiv?
a. Creditorii sociali
b. Rudele și afinii până la gradul IV ai asociaților
c. Creditorii particulari ai asociaților

4.5. Bibliografie recomandată

54
a. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
b. Smaranda Angheni , „Drept comercial. Profesioniştii – comercianţi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
c. S. POPA, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

Capitolul 5
Societatea cu răspundere limitată

5.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate reguli specifice de înființare și funcționare
aplicabile societății cu răspundere limitată.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

5.2. Conţinut
5.2.1. Societatea cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată se
înfiinţează în temeiul actului constitutiv, încheiat cu respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7,
art. 11 şi art. 36-45 din Legea nr. 31/1990).
Societatea cu răspundere limitată poate avea ca asociaţi atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice, aşadar alte societăţi comerciale. Numărul asociaţilor nu poate fi însă mai mare de 50 (art.
12 din lege), deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere caracterului intuitu personae al asocierii.
Denumirea societăţii (firma) este formată dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga
numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate
cu răspundere limitată” sau „S.R.L.” (art. 36 din Legea nr. 26/1990).
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este de minimum 200 de lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Întregul capital social subscris trebuie vărsat la
momentul constituirii (art. 91 din lege). Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile
(art. 11 alin. 2).
În ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, aşa cum trebuie reglementate prin actul constitutiv,
acestea pot fi în numerar sau în natură. Deşi au regimul juridic al aporturilor în natură, aporturile în
creanţe nu sunt admise la societăţile cu răspundere limitată (art. 16 alin. 3 din lege).
Aporturile în industrie, fie sub forma prestaţiilor în muncă, fie sub forma prestării de servicii,
nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
Formalităţile de înfiinţare a societăţii cu răspundere limitată sunt cele reglementate ca reguli
generale pentru toate tipurile de societăţi comerciale.
Potrivit art. 191 din Legea nr. 31/1990, hotărârile asociaţilor se iau în adunarea asociaţilor,
care exprimă voinţa societăţii şi poate decide în toate problemele cu care se confruntă societatea, în
condiţii de cvorum şi majoritate diferite în funcţie de implicaţiile hotărârii adoptate, precum şi în
55
funcţie de numărul de convocări.
Legea nr. 31/1990 reglementează restricţii în exercitarea dreptului de vot pentru asociaţii care
au interese legate de aporturile în natură sau cu privire la anumite acte încheiate cu societatea. Dacă
se discută asemenea probleme, asociaţii în cauză trebuie să se abţină de la vot (art. 193 alin. 2).
Hotărârile adunării asociaţilor sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, chiar dacă nu au luat parte
la adunare sau au votat contra, aplicându-se prevederile art. 132 şi urm. din Legea societăţilor
referitoare la societăţile pe acţiuni.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile adunării generale a
asociaţilor sunt exercitate de către acesta. Asociatul unic are obligaţia de a consemna în scris
deciziile adoptate în exercitarea acestei atribuţii (art. 1961 alin. 1 şi 2).
Societatea cu răspundere limitată este administrată de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi la societatea comercială.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic este permis cumulul calităţii de
asociat unic cu cea de salariat (art. 1961 alin. 3).
Administratorii trebuie să depună specimenele de semnătură la registrul comerţului, în termen
de 15 zile de la numire sau de la întocmirea actului constitutiv, dacă au fost desemnaţi prin
contractul de societate.
În cazul pluralităţii de administratori, se vor aplica prevederile art. 75, 76, 77 alin. 1 şi ale art. 79
din lege referitoare la administrarea societăţilor în nume colectiv. Astfel, dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecărui administrator, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Modul de lucru al administratorilor este stabilit prin actul constitutiv. În consecinţă, dacă actul
constitutiv prevede că administratorii trebuie să lucreze împreună, decizia trebuie luată în
unanimitate, în cazul unor divergenţe urmând a decide asociaţii care deţin majoritatea absolută a
capitalului social. Sunt exceptate actele urgente, a căror neîndeplinire poate cauza pagube societăţii;
pentru acestea poate decide un singur administrator, dacă ceilalţi se află în imposibilitate de
prezentare. Dacă actul constitutiv nu prevede modul de exercitare a mandatului, fiecare administrator
poate lucra individual, potrivit dispoziţiilor art. 2022 alin. 2 C.civ. Pentru operaţiunile care depăşesc
limitele obişnuite ale comerţului, este nevoie de înştiinţarea prealabilă a celorlalţi administratori, sub
sancţiunea răspunderii pentru daune. În cazul opoziţiei unuia dintre aceştia, vor decide asociaţii care
deţin majoritatea capitalului social (art. 78 alin. 1 şi 2).
Controlul gestiunii societăţii cu răspundere limitată se exercită, conform prevederilor art. 160
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, de către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice.
Dacă nici legea nu prevede obligaţia numirii auditorilor şi nici asociaţii nu hotărăsc acest lucru,
adunarea asociaţilor va putea decide numirea cenzorilor. În cazul societăţilor cu răspundere limitată
cu peste 15 asociaţi, numirea cenzorilor este obligatorie.
Atât cenzorii, cât şi auditorii sunt numiţi fie prin actul constitutiv, în temeiul art. 7 lit. e1) din
Legea nr. 31/1990, fie prin hotărârea asociaţilor, pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea realegerii.
La societăţile cu răspundere limitată, unde nu este obligatorie numirea cenzorilor sau a
auditorilor, controlul gestiunii societăţii se va efectua de către oricare dintre asociaţi care nu este şi
administrator, în virtutea dreptului de control pe care îl au şi asociaţii în societatea în nume colectiv
(art. 199 alin 5 din lege).
Părţile sociale sunt distribuite asociaţilor în raport de cota de participare a acestora la
formarea capitalului social, în condiţiile actului constitutiv. Potrivit art. 202 alin. 1 din Legea nr.
31/1990, părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. Deoarece legea nu precizează modul de
transmitere a părţilor sociale, apreciem că această transmisiune se poate face cu titlu oneros sau
56
cu titlu gratuit, inter vivos sau mortis causa. În condiţiile adoptării actualului Cod civil, trebuie
avute în vedere dispoziţiile acestuia relative la aporturile la capitalul social, întrucât părţile
sociale, ca şi acţiunile, pot constitui un astfel de aport, iar asociatul va răspunde în legătură cu
efectuarea aportului întocmai ca un vânzător faţă de cumpărător (art. 1896 alin. 2 C.civ.).
Legea permite transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii numai cu
aprobarea prealabilă a asociaţilor care deţin cel puţin ¾ din capitalul social (art. 202 alin. 2 din
Legea societăţilor). Prevederea legală demonstrează caracterul intuitu personae al societăţii cu
răspundere limitată.
Mai mult, şi în cazul dobândirii părţilor sociale prin succesiune, dacă în actul constitutiv nu
există o clauză de continuare cu moştenitorii, asociaţii vor fi obligaţi să plătească succesorilor
asociatului contravaloarea părţilor sociale, conform ultimei situaţii financiare aprobate.
Dacă se continuă activitatea societăţii împreună cu moştenitorii trebuie să nu se depăşească
numărul maxim de asociaţi prevăzut pentru societatea cu răspundere limitată, în acest scop
succesorii desemnându-şi un reprezentant.
Contractele de cesionare a părţilor sociale, ca şi transmisiunile mortis causa trebuie
înregistrate la registrul comerţului, prin înscrierea de menţiuni, în condiţiile legii, precum şi în
registrul de asociaţi al societăţii, ţinut prin grija administratorilor.
Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la
transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei
judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum
şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile
sociale.
Dispoziţiile art. 62 din Legea societăţilor se aplică în mod corespunzător.
Transmiterea părţilor sociale va opera, în lipsa unei opoziţii, la data expirării termenului de opoziţie
prevăzut la art. 62 din lege, iar dacă a fost formulată o opoziţie, la data comunicării hotărârii de
respingere a acesteia.
Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată este reglementată de dispoziţiile
art. 226 din Legea nr. 31/1990.
Excluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată poate avea loc în condiţiile art.
222 din Legea nr. 31/1990, dacă:
a) asociatul, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a obligat;
b) asociatul administrator comite o fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.
c) asociatii care au luat parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect de activitate, sau au făcut operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel
de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi (art. 82).
Cazurile generale de dizolvare, prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990, sunt aplicabile şi
societăţilor cu răspundere limitată.
În plus, pentru societatea cu răspundere limitată există şi cazuri speciale de dizolvare,
prevăzute de art. 229 din lege, referitoare la falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau
decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul
singur. Fac excepţie societăţile cu răspundere limitată al căror act constitutiv conţine o clauză de
continuare a activităţii cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii sub
forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

57
Să ne reamintim

5.2.1. Societatea cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată poate avea ca


asociaţi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, aşadar alte societăţi comerciale. Numărul
asociaţilor nu poate fi însă mai mare de 50.
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este de minimum 200 de lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Întregul capital social subscris trebuie vărsat la
momentul constituirii (art. 91 din lege). Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile
(art. 11 alin. 2).

5.3. Rezumat
Societatea cu răspundere limitată se înfiinţează în temeiul actului constitutiv, încheiat cu
respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7, art. 11 şi art. 36-45 din Legea nr. 31/1990).
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este de minimum 200 de lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Întregul capital social subscris trebuie vărsat la
momentul constituirii (art. 91 din lege). Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile
(art. 11 alin. 2).
În ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, aşa cum trebuie reglementate prin actul constitutiv,
acestea pot fi în numerar sau în natură. Deşi au regimul juridic al aporturilor în natură, aporturile în
creanţe nu sunt admise la societăţile cu răspundere limitată (art. 16 alin. 3 din lege).
În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile adunării generale a
asociaţilor sunt exercitate de către acesta. Asociatul unic are obligaţia de a consemna în scris
deciziile adoptate în exercitarea acestei atribuţii (art. 1961 alin. 1 şi 2).
Societatea cu răspundere limitată este administrată de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi la societatea comercială.
Controlul gestiunii societăţii cu răspundere limitată se exercită, conform prevederilor art. 160
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, de către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice.
Dacă nici legea nu prevede obligaţia numirii auditorilor şi nici asociaţii nu hotărăsc acest lucru,
adunarea asociaţilor va putea decide numirea cenzorilor. În cazul societăţilor cu răspundere limitată
cu peste 15 asociaţi, numirea cenzorilor este obligatorie.

5.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

7) De ce societatea cu răspundere limitată poate avea maximum 50 de asociați?


a. Datorită caracterului intuitu personae al asocierii
b. Pentru a nu plăti salarii mai mari
c. Pentru a fi convocată mai ușor adunarea asociaților

8) Ce capital social are SRL?


a. 200 lei
b. 200.000 lei
c. 20.000 lei
58
9) Cine reprezintă societatea în raporturile cu terții?
a. administratorul
b. asociații
c. asociatul majoritar

5.5. Bibliografie recomandată

a. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
b. St. D. CĂRPENARU, Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546
c. Gh. PIPEREA, Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul judiciar” nr.
7-8/2011, pp. 363-367
d. Gh. BUTA, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil. Comentarii”,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.
e. S. POPA, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

Capitolul 6
Societatea în nume colectiv

6.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la societatea în nume


colectiv, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale funcționării acesteia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

6.2. Conţinut
6.2.1. Societatea în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se înfiinţează printr-un contract de societate, denumit act
constitutiv, în condiţiile prevăzute de lege pentru înfiinţarea societăţilor comerciale.
Contractul de societate în nume colectiv se încheie în formă autentică, potrivit prevederilor
art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990 şi prezintă unele particularităţi.
Astfel, în calitate de asociaţi pot semna actul constitutiv atât persoane fizice, cât şi persoane
În privinţa aporturilor asociaţilor, legea nu cuprinde restricţii, aporturile putând fi atât în
numerar – obligatorii la toate formele de societate -, cât şi în natură sau în industrie. Aportul în
industrie este permis şi chiar necesar în considerarea calităţilor personale ale fiecărui asociat.
Aporturile în creanţe determină obligarea asociatului până în momentul în care societatea va
obţine plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84).
Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt titluri negociabile, fiind similare mai
59
degrabă părţilor sociale, şi care pot fi cesionate în condiţii speciale.
Răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor rezultă din lege, nu din prevederile actului
constitutiv. Astfel, în temeiul art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, creditorii societăţii se vor îndrepta
mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de
cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi.
Însă, dacă există deja o hotărâre judecătorească împotriva societăţii, în temeiul art. 85 alin. 2,
aceasta va fi opozabilă fiecărui asociat. Asociaţii răspund în aceste condiţii cu toate bunurile lor
mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Voinţa societăţii se exprimă prin intermediul asociaţilor, dar Legea nr. 31/1990 nu
reglementează în privinţa acestor societăţi o adunare generală. Potrivit art. 77 alin. 1, hotărârile
privind viaţa societăţii sunt luate de către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social.
Hotărârile care implică modificarea actului constitutiv se vor lua cu unanimitatea voturilor
asociaţilor.
Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice.
Modul de lucru este cel stabilit tot prin actul constitutiv: dacă actul constitutiv prevede că
administratorii trebuie să lucreze împreună, deciziile se vor lua în unanimitate, în cazul unor divergenţe
urmând a hotărî asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social; actele urgente pot fi
îndeplinite de către un singur administrator, cu înştiinţarea celorlalţi, pentru evitarea producerii unei
pagube; dacă actul constitutiv nu prevede modul de lucru, fiecare administrator poate lucra individual,
în temeiul art. 2022 alin. 2 C. Civ.; pentru operaţiunile care depăşesc limitele obişnuite ale comerţului
este necesară înştiinţarea prealabilă a celorlalţi administratori, iar dacă se înregistrează o opoziţie,
aceasta va fi soluţionată de către asociaţii care deţin majoritatea capitalului social (art. 76 – 78 din Legea
nr. 31/1990).
Controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, fiecare având dreptul de control
asupra activităţii economico-financiare a societăţii dacă nu exercită concomitent şi atribuţiile de
administrator (art. 199 alin. 5).
Părţile de interes sunt fracţiuni ale capitalului social al societăţii în nume colectiv, dobândite
de către asociaţi în schimbul efectuării aporturilor. Reglementarea generală a părţilor de interes se
regăseşte în dispoziţiile noului Cod civil referitoare la societatea simplă (art. 1890 şi urm.), în
temeiul cărora putem defini părţile de interes ca fiind fracţiuni ale capitalului social subscris, care se
distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau prin contractul de
societate nu se prevede altfel (art. 1894 alin. 2 C.civ.). Dispoziţiile Codului civil completează,
aşadar, prevederile Legii nr. 31/1990, care este legea specială în domeniu.
Potrivit art. 87 din lege, cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă
prin actul constitutiv. Datorită caracterului intuitu personae al societăţii în nume colectiv, cesiunea
este admisă în condiţii restrictive, stabilite prin voinţa asociaţilor.
Legea societăţilor prevede, în art. 226, că retragerea asociatului din societatea în nume
colectiv este posibilă:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim,
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă
numai apelului, în termen de 15 zile de la comunicare; cu aceeaşi ocazie instanţa se va pronunţa şi
60
asupra structurii capitalului social corespunzătoare participării fiecărui asociat.
Asociaţii din societatea în nume colectiv pot fi excluşi pentru faptele prevăzute de art. 222
alin. 1 din Legea nr. 31/1990, prin hotărâre judecătorească pronunţată la cererea societăţii sau a
oricărui asociat, dacă:
a) asociatul, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată este în stare de faliment sau a devenit legalmente
incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată se amestecă fără drept în administraţie ori contravine
dispoziţiilor art. 80 şi 82 (care prevăd condiţiile în care asociaţii pot folosi fondurile aparţinând
societăţii);
d) asociatul administrator comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.
Cazurile generale de dizolvare sunt cele prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr.
31/1990.
Potrivit art. 229 din lege, societăţile în nume colectiv se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur, iar acesta din urmă nu decide schimbarea formei de societate în
societate cu răspundere limitată cu asociat unic sau când nu există în actul constitutiv o clauză de
continuare a activităţii cu moştenitorii.
Lichidarea societăţii în nume colectiv se efectuează potrivit regulilor generale deja prezentate
şi potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 31/1990.

Să ne reamintim

6.2.1. Societatea în nume colectiv


Societatea în nume colectiv se înfiinţează printr-un contract de societate, denumit act
constitutiv, în condiţiile prevăzute de lege pentru înfiinţarea societăţilor comerciale.
Contractul de societate în nume colectiv se încheie în formă autentică, potrivit prevederilor
art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990 şi prezintă unele particularităţi.
Astfel, în calitate de asociaţi pot semna actul constitutiv atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice.
Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt titluri negociabile, fiind similare mai
degrabă părţilor sociale, şi care pot fi cesionate în condiţii speciale.
Răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor rezultă din lege, nu din prevederile actului
constitutiv.

6.3. Rezumat
Societatea în nume colectiv se înfiinţează printr-un contract de societate, denumit act
constitutiv, în condiţiile prevăzute de lege pentru înfiinţarea societăţilor comerciale.
Contractul de societate în nume colectiv se încheie în formă autentică, potrivit prevederilor
art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990 şi prezintă unele particularităţi.
Astfel, în calitate de asociaţi pot semna actul constitutiv atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice.
61
În privinţa aporturilor asociaţilor, legea nu cuprinde restricţii, aporturile putând fi atât în
numerar – obligatorii la toate formele de societate -, cât şi în natură sau în industrie. Aportul în
industrie este permis şi chiar necesar în considerarea calităţilor personale ale fiecărui asociat.
Aporturile în creanţe determină obligarea asociatului până în momentul în care societatea va
obţine plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84).
Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt titluri negociabile, fiind similare mai
degrabă părţilor sociale, şi care pot fi cesionate în condiţii speciale.
Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice.
Controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, fiecare având dreptul de control
asupra activităţii economico-financiare a societăţii dacă nu exercită concomitent şi atribuţiile de
administrator (art. 199 alin. 5).
Potrivit art. 87 din lege, cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă
prin actul constitutiv. Datorită caracterului intuitu personae al societăţii în nume colectiv, cesiunea
este admisă în condiţii restrictive, stabilite prin voinţa asociaţilor.

6.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

10) De ce sunt permise aporturile în industrie?


a. Datorită caracterului inuituu persoane al asocierii
b. Din cauza obiectului de activitate
c. Sunt scutite de impozit

11) Ce tip de răspundere au asociații SNC?


a. Nelimitată și solidară
b. Limitată și conjunctă
c. Limitată și divizibilă
12) Cine realizează controlul gestiunii?
a. Asociații
b. cenzorii
c. auditorii financiari

6.5. Bibliografie recomandată

a. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
b. St. D. CĂRPENARU, Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546
c. Gh. PIPEREA, Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul judiciar” nr.
7-8/2011, pp. 363-367
d. Gh. BUTA, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil. Comentarii”,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.

62
e. S. POPA, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

Capitolul 7
Societatea în comandită simplă

7.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la societatea în


comandită simplă, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale funcționării
acesteia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

7.2. Conţinut
7.2.1. Societatea în comandită simplă
Societatea în comandită simplă este acea formă de societate constituită printr-un contract de
societate de către două sau mai multe persoane pe baza deplinei încrederi, în scopul desfăşurării
unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, generatoare de profit, obligaţiile sociale
fiind garantate cu patrimoniul societăţii şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice şi, deoarece legea nu precizează un
număr minim de asociaţi, putem interpreta dispoziţiile art. 7 în sensul existenţei a cel puţin doi
asociaţi – un asociat comanditar şi un asociat comanditat.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime. Dacă numele unei
persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în comandită
simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi
regulă se va aplica şi comanditarului al cărui nume figurează în firma societăţii în comandită simplă (art.
33 şi 34 din Legea nr. 26/1990).
Societatea în comandită simplă se înfiinţează cu respectarea condiţiilor generale obligatorii
pentru toate formele de societate comercială şi dobândeşte personalitate juridică din momentul
înmatriculării în Registrul Comerţului.
În privinţa modului de luare a deciziilor, ca şi la societatea în nume colectiv, legea nu
reglementează în privinţa societăţii în comandită simplă o adunare generală a asociaţilor.
Deciziile cu privire la activitatea societăţii se iau de către toţi asociaţii, comanditaţi şi
comanditari. Asociaţii vor decide cu majoritatea absolută a capitalului social în privinţa alegerii şi
revocării administratorilor, cu excepţia acelor administratori numiţi prin actul constitutiv, fixarea
puterilor şi a remuneraţiei acestora, rezolvarea divergenţelor ivite între administratori (art. 77 din
Legea nr. 31/1990), aprobarea situaţiei financiare (art. 86) şi exercitarea acţiunii în răspundere a
administratorilor (art. 86).
Unanimitatea voturilor este necesară pentru modificarea actului constitutiv.
63
Administrarea societăţii în comandită simplă se realizează de către unul sau mai mulţi asociaţi
comanditaţi. Asociaţii comanditaţi sunt singurii împuterniciţi să reprezinte societatea în raporturile
cu terţii datorită răspunderii nelimitate şi solidare pentru obligaţiile asumate de către societate.
Această prevedere este o măsură de protecţie acordată de lege terţilor.
Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel (art. 75).
Dacă prin contractul de societate au fost desemnaţi mai mulţi administratori care să lucreze
împreună, deciziile acestora trebuie luate în unanimitate, iar dacă există divergenţe, vor decide asociaţii
care deţin majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 alin. 1).
Cesiunea părţilor de interes se realizează în aceleaşi condiţii ca şi la societăţile în nume
colectiv, fiind necesar în acest scop consimţământul prealabil al asociaţilor, fie prin actul
constitutiv, fie printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi (art. 87 din lege).
Retragerea şi excluderea asociatului din societatea în comandită simplă se realizează în
condiţiile art. 226 şi, respectiv, ale art. 226 din Legea nr. 31/1990, aşa cum au fost analizate anterior
pentru societatea în nume colectiv.
În afara cazurilor generale prevăzute de art. 227 din lege pentru dizolvarea oricărei forme de
societate comercială, societatea în comandită simplă se dizolvă, potrivit art. 229, în cazul
falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului singurului asociat comanditat sau
comanditar.
Societatea nu se dizolvă dacă în actul constitutiv există o clauză de continuare cu moştenitorii
acceptanţi sau dacă asociatul rămas decide schimbarea formei societăţii în societate cu răspundere
limitată cu asociat unic.
Lichidarea societăţii în comandită simplă se face cu respectarea condiţiilor generale, dar şi a
prevederilor specifice acestei forme de societate (art. 262-263 din lege).

Să ne reamintim

7.2.1. Societatea în comandită simplă


Societatea în comandită simplă este acea formă de societate constituită printr-un contract de
societate de către două sau mai multe persoane pe baza deplinei încrederi, în scopul desfăşurării
unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, generatoare de profit, obligaţiile sociale
fiind garantate cu patrimoniul societăţii şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor comanditaţi.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice şi, deoarece legea nu precizează un
număr minim de asociaţi, putem interpreta dispoziţiile art. 7 în sensul existenţei a cel puţin doi
asociaţi – un asociat comanditar şi un asociat comanditat.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime. Dacă numele unei
persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în comandită
simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi
regulă se va aplica şi comanditarului al cărui nume figurează în firma societăţii în comandită simplă (art.
33 şi 34 din Legea nr. 26/1990).

64
7.3. Rezumat
Societatea în comandită simplă este acea formă de societate constituită printr-un
contract de societate de către două sau mai multe persoane pe baza deplinei încrederi, în scopul
desfăşurării unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, generatoare de profit,
obligaţiile sociale fiind garantate cu patrimoniul societăţii şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată
şi solidară a asociaţilor comanditaţi.
În privinţa modului de luare a deciziilor, ca şi la societatea în nume colectiv, legea nu
reglementează în privinţa societăţii în comandită simplă o adunare generală a asociaţilor.
Deciziile cu privire la activitatea societăţii se iau de către toţi asociaţii, comanditaţi şi
comanditari. Administrarea societăţii în comandită simplă se realizează de către unul sau mai mulţi
asociaţi comanditaţi. Asociaţii comanditaţi sunt singurii împuterniciţi să reprezinte societatea în
raporturile cu terţii datorită răspunderii nelimitate şi solidare pentru obligaţiile asumate de către
societate. Această prevedere este o măsură de protecţie acordată de lege terţilor.
Cesiunea părţilor de interes se realizează în aceleaşi condiţii ca şi la societăţile în nume
colectiv, fiind necesar în acest scop consimţământul prealabil al asociaţilor, fie prin actul
constitutiv, fie printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi (art. 87 din lege).

7.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

13) De ce legea prevede necesitatea formei autentice a actului constitutiv al SCS?


a. Pentru ocrotirea intereselor viitorilor asociați
b. Pentru ocrotirea intereselor terților
c. Pentru ocrotirea creditului comercial

14) Ce capital social are o SCS?


a. Cel hotărât de asociați
b. 200 lei
c. 25.000 lei
15) Cine poate fi administrator?
a. Un asociat comanditat sau o persoană străină de societate
b. Un asociat comanditar
c. Numai comanditații

7.5. Bibliografie recomandată

a. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
b. St. D. CĂRPENARU, Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546
c. Gh. PIPEREA, Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul judiciar” nr.
7-8/2011, pp. 363-367
65
d. Gh. BUTA, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil. Comentarii”,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.
e. S. POPA, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

Capitolul 8
Societatea pe acțiuni

8.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la societatea pe acțiuni,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale funcționării acesteia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

8.2. Conţinut
8.2.1. Societatea pe acţiuni
Societatea pe acţiuni cunoaşte două modalităţi de constituire, şi anume: constituirea simultană şi
constituirea continuată (prin subscripţie publică).
Societatea pe acţiuni se constituie potrivit regulilor generale analizate, formalităţile fiind în
esenţă aceleaşi pentru constituirea simultană, ca şi pentru constituirea prin subscripţie publică.
Societatea pe acţiuni devine persoană juridică din momentul înmatriculării la registrul
comerţului (art. 41 alin. 1).
Organul de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni este adunarea generală a acţionarilor.
Aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării şi săvârşirea de fapte de comerţ în numele societăţii revin
administratorilor, iar controlul gestiunii societăţii pe acţiuni se realizează de către cenzori/auditori
financiari, dar şi de către Consiliul de supraveghere (în sistem dualist).
Societatea pe acţiuni este administrată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, de către unul
sau mai mulţi administratori, persoane fizice sau persoane juridice, care pot face toate operaţiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv (art. 70 din lege).
În cazul pluralităţii de administratori, prin actul constitutiv al societăţii pe acţiuni acţionarii
trebuie să aleagă unul din cele două sisteme de administrare prevăzute de lege: sistemul unitar (art.
137 – 1521) sau sistemul dualist (art. 153- 15311 din lege) .
Dacă societatea pe acţiuni este administrată de un singur administrator, acestuia i se vor aplica
dispoziţiile legale referitoare la Consiliul de administraţie care nu presupun pluralitatea de
administratori (art. 137 alin. 3).
Sistemul unitar de administrare. În acest sistem administratorii sunt desemnaţi prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, luată în condiţiile de cvorum şi
majoritate cerute de lege pentru adunarea ordinară. Dacă se desemnează mai mulţi administratori,

66
numărul acestora trebuie să fie întotdeauna impar. Nu este exclus să fie numit şi un singur
administrator, cu excepţia societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare care sunt administrate de cel puţin 3 administratori.
Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea actelor necesare şi utile legate de
realizarea obiectului de activitate şi are următoarele competenţe de bază:
- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare a societăţii;
- stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;
- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
- supravegherea activităţii directorilor;
- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi aducerea la
îndeplinire a hotărârilor acesteia;
- introducerea cererii pentru declanşarea procedurii insolvenţei;
- alte atribuţii delegate de adunarea generală, în temeiul art. 114 din Legea nr. 31/1990
(mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului secundar de activitate al societăţii, înfiinţarea sau
desfiinţarea sediilor secundare ale societăţii, majorarea capitalului social).
Consiliul de administraţie poate delega o parte din aceste atribuţii către directori, cu excepţia
competenţelor de bază şi a atribuţiilor delegate consiliului de către adunarea generală potrivit art.
114 din lege. Directorii sunt desemnaţi dintre administratori sau din afara membrilor Consiliului de
administraţie (art. 143 alin. 2).
Sistemul dualist de administrare. Dacă prin actul constitutiv, în forma iniţială sau prin modificări
ulterioare, se decide adoptarea acestui sistem, administrarea societăţii pe acţiuni se va realiza de către un
Directorat şi de către un Consiliu de supraveghere (art. 153 din lege).
Consiliul de supraveghere este desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale a acţionarilor la propunerea acţionarilor sau dintre membrii existenţi ai consiliului.
Consiliul este format dintr-un număr impar de membri (3-11 membri), se întruneşte cel puţin
o dată la 3 luni, fiind convocat de către preşedintele consiliului, inclusiv la iniţiativa a 2 dintre
membrii săi ori ai Directoratului (art.15311). Deciziile vor fi consemnate în procesul-verbal al
şedinţei, semnat de către preşedintele de şedinţă şi de un membru al consiliului.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către Directorat;
- numeşte şi revocă membrii Directoratului;
- verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a
operaţiunilor de conducere a societăţii;
- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de
supraveghere desfăşurată;
- poate convoca, în situaţii excepţionale, justificate de interesul societăţii, adunarea generală a
acţionarilor.
Directoratul este desemnat şi îşi exercită atribuţiile sub controlul Consiliului de supraveghere
(art. 1531 alin. 2 şi art. 1532 alin. 1). Decizia de revocare a acestora din funcţie revine, potrivit legii,
Consiliului de supraveghere şi adunării generale.
Membrii Directoratului nu pot fi concomitent membrii ai Consiliului de supraveghere.
Directoratul exercită conducerea executivă a societăţii şi îndeplineşte actele necesare şi utile
pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege Consiliului de
supraveghere şi adunării generale a acţionarilor (art. 1531).
De asemenea, Directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie.
67
Membrii Directoratului îşi exercită atribuţiile acţionând împreună, afară de o stipulaţie
contrară în actul constitutiv, iar deciziile trebuie luate în unanimitate.
Directoratul prezintă o dată la 3 luni rapoarte către Consiliul de supraveghere şi are obligaţia
de a-l informa pe acesta în legătură cu evenimentele semnificative din viaţa societăţii. Totodată,
Directoratul prezintă Consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual,
precum şi o propunere de repartizare a profitului.
Membrii Directoratului îşi vor exercita atribuţiile potrivit regulilor de la contractul de mandat,
dispoziţiile prevăzute de lege cu privire la Consiliul de administraţie fiindu-le aplicabile în mod
corespunzător (art. 1532 alin. 6).
Acţiunile societăţii. În schimbul efectuării aporturilor în numerar sau în natură, acţionarii
societăţilor comerciale pe acţiuni dobândesc calitatea de asociat şi dreptul de a deţine o cotă-parte
din capitalul acestora, exprimat în acţiuni.
Acţiunile reprezintă, aşadar, titluri de valoare, care încorporează dreptul proprietarului lor de
a fi recunoscut ca acţionar şi ca titular al unei fracţiuni din capitalului social.
Acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot se emit în condiţiile actului
constitutiv şi conferă titularului dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului
distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări, precum şi drepturile recunoscute
titularilor de acţiuni ordinare, inclusiv dreptul de a participa la adunarea generală, cu excepţia
dreptului de vot. În schimb, titularii acestor acţiuni pot constitui adunarea specială, pe probleme
specifice.
Acţiunile preferenţiale nu pot fi emise pentru mai mult de ¼ din capitalul social şi vor avea
aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare (art. 95 alin. 2 din lege).
Acţiunile pot fi transmise între acţionari sau către persoane din afara societăţii, în condiţiile
legii şi ale actului constitutiv. Astfel, legea limitează dobândirea de către societate a propriilor
acţiuni, iar prin voinţa acţionarilor, pot fi prevăzute clauze de agrement sau clauze de preemţiune.20
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială se transmite prin
declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de către cedent şi
de cesionar, personal sau prin mandatar.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă dematerializată se
transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi cesionar, personal sau
prin mandatar. Dacă acţiunile în formă dematerializată sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată
sau printr-un sistem alternativ de tranzacţionare, vor fi aplicate prevederile referitoare la piaţa de
capital.
Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de 3 ani,
de la data la care s-a menţionat transmiterea acţiunilor (art. 98 alin. 3).
Dreptul de proprietate al acţiunilor la purtător se transmite prin simpla tradiţiune.
Obligaţiunile emise de societate. În cazul în care societatea pe acţiuni are nevoie de capital la
un moment dat poate apela la o instituţie de credit, poate decide majorarea capitalului social sau
poate emite obligaţiuni.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare, din categoria titlurilor de credit, emise de către societate
în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa

20
St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 314. Clauzele de agrement sunt cele prin care asociaţii condiţionează „transmiterea
acţiunilor de avizul consiliului de administraţie sau al adunării generale cu privire la persoana dobânditorului”, iar
clauzele de preemţiune consacră „dreptul acţionarilor sau al societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului
cedent”.
68
aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.21
Deoarece obligaţiunile, ca fracţiuni ale împrumutului efectuat de către societate, dau dreptul
la suma de bani menţionată în titlu, sunt, ca şi acţiunile, valori mobiliare. Spre deosebire de acţiuni,
obligaţiunile nu conferă titularilor calitatea de asociaţi la societatea emitentă, obligatarii având
calitatea de creditor al societăţii.
Obligaţiunile pot fi nominative şi se transmit prin cesiune sau la purtător, când se transmit
prin simpla tradiţiune.
Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont.
Obligaţiunile se rambursează de către societatea emitentă, de regulă, la scadenţă. În mod
excepţional, rambursarea anticipată poate avea loc prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii
lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la
sorţi (art. 176 alin. 1 şi 2).
Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în acţiuni, în condiţiile stabilite în prospectul de
ofertă publică.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni. În afara cazurilor generale de dizolvare
prevăzute de lege pentru toate formele de societate comercială, societatea pe acţiuni se dizolvă în
trei cazuri speciale (art. 228 din lege):
1) în situaţia în care, datorită unor pierderi, activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin
de jumătate din valoarea capitalului social subscris,
2) reducerea valorii activului patrimonial sub minimul legal de 90.000 lei, respectiv
echivalentul a 25.000 euro (art. 10).
3) reducerea numărului de acţionari sub limita legală de 2 acţionari (art. 10 alin. 3).

Să ne reamintim

8.2.1. Societatea pe acţiuni


Societatea pe acţiuni cunoaşte două modalităţi de constituire, şi anume: constituirea simultană
şi constituirea continuată (prin subscripţie publică).
În cazul pluralităţii de administratori, prin actul constitutiv al societăţii pe acţiuni acţionarii
trebuie să aleagă unul din cele două sisteme de administrare prevăzute de lege: sistemul unitar (art.
137 – 1521) sau sistemul dualist (art. 153- 15311 din lege) .
Dacă societatea pe acţiuni este administrată de un singur administrator, acestuia i se vor aplica
dispoziţiile legale referitoare la Consiliul de administraţie care nu presupun pluralitatea de
administratori (art. 137 alin. 3).
Sistemul unitar de administrare. În acest sistem administratorii sunt desemnaţi prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, luată în condiţiile de cvorum şi
majoritate cerute de lege pentru adunarea ordinară. Dacă se desemnează mai mulţi administratori,
numărul acestora trebuie să fie întotdeauna impar. Nu este exclus să fie numit şi un singur
administrator, cu excepţia societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare care sunt administrate de cel puţin 3 administratori.
Sistemul dualist de administrare. Dacă prin actul constitutiv, în forma iniţială sau prin modificări
ulterioare, se decide adoptarea acestui sistem, administrarea societăţii pe acţiuni se va realiza de către un

21
St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 329.
69
Directorat şi de către un Consiliu de supraveghere (art. 153 din lege).
Acţiunile societăţii. În schimbul efectuării aporturilor în numerar sau în natură, acţionarii
societăţilor comerciale pe acţiuni dobândesc calitatea de asociat şi dreptul de a deţine o cotă-parte
din capitalul acestora, exprimat în acţiuni.
Acţiunile reprezintă, aşadar, titluri de valoare, care încorporează dreptul proprietarului lor de
a fi recunoscut ca acţionar şi ca titular al unei fracţiuni din capitalului social.
Obligaţiunile emise de societate. În cazul în care societatea pe acţiuni are nevoie de capital la
un moment dat poate apela la o instituţie de credit, poate decide majorarea capitalului social sau
poate emite obligaţiuni.
Obligaţiunile sunt titluri de valoare, din categoria titlurilor de credit, emise de către societate
în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa
aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.

8.3. Rezumat
Societatea pe acţiuni cunoaşte două modalităţi de constituire, şi anume: constituirea
simultană şi constituirea continuată (prin subscripţie publică).
Societatea pe acţiuni se constituie potrivit regulilor generale analizate, formalităţile fiind în
esenţă aceleaşi pentru constituirea simultană, ca şi pentru constituirea prin subscripţie publică.
Organul de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni este adunarea generală a acţionarilor.
Aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării şi săvârşirea de fapte de comerţ în numele societăţii revin
administratorilor, iar controlul gestiunii societăţii pe acţiuni se realizează de către cenzori/auditori
financiari, dar şi de către Consiliul de supraveghere (în sistem dualist).
În cazul pluralităţii de administratori, prin actul constitutiv al societăţii pe acţiuni acţionarii
trebuie să aleagă unul din cele două sisteme de administrare prevăzute de lege: sistemul unitar (art.
137 – 1521) sau sistemul dualist (art. 153- 15311 din lege) .

8.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

16) Care este numărul minim de acționari?


a. 2
b. 5
c. Unul singur.

17) Ce valoare are capitalul social al SA?


a. 90.000 lei
b. 25.000 lei
c. 200 lei
18) Cine numește membrii Directoratului?
a. Consiliul de Supraveghere
b. Consiliul de adminisrație

70
c. Adunarea generală

8.5. Bibliografie recomandată

a. S. ANGHENI, Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
b. St. D. CĂRPENARU, Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546
c. Gh. PIPEREA, Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul judiciar” nr.
7-8/2011, pp. 363-367
d. Gh. BUTA, Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil. Comentarii”,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 65.
e. S. POPA, Drept comercial. Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

Capitolul 9
Societatea în comandită pe acţiuni

9.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la societatea în


comandită pe acțiuni, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale funcționării
acesteia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

9.2. Conţinut
9.2.1. Societatea în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este o societate de capitaluri, asemenea societăţii pe
acţiuni, capitalul social fiind divizat în acţiuni.
Ca atare, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca fiind acea formă de societate
constituită de către două sau mai multe persoane fizice sau juridice prin punerea în comun a unei
valori patrimoniale, în schimbul căreia dobândesc acţiuni, asocierea vizând săvârşirea de activităţi
de producţie, comerţ sau prestări de servicii în scopul repartizării profitului obţinut, pentru
obligaţiile sociale asociaţii răspunzând diferit – asociaţii comanditari, în limita aportului, iar
asociaţii comanditaţi, nelimitat şi solidar.
Constituirea societăţii în comandită se realizează conform regulilor generale, cu unele aspecte

71
specifice ale actului constitutiv.
Firma societăţii în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o
deosebi de firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în
comandită pe acţiuni” (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Dacă numele unui asociat comanditar
figurează în firma societăţii, răspunderea acestuia va fi nelimitată şi solidară (art. 34 din Legea nr.
26/1990).
Societatea în comandită pe acţiuni se înfiinţează în aceleaşi condiţii ca şi societatea pe acţiuni
şi în aceleaşi modalităţi, prin constituire simultană sau prin subscripţie publică.
Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni. Adunările generale ale acţionarilor se
întrunesc şi au atribuţiile prevăzute de lege pentru societăţile pe acţiuni.
În calitate de administratori pot fi numiţi unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi (art. 18 alin.
1). Dacă sunt desemnaţi mai mulţi administratori, acestora li se vor aplica dispoziţiile legii
referitoare la Consiliul de administraţie.
Potrivit art. 85 din lege, asociaţii comanditaţi sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru
operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă.
Administratorii pot fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi
majoritate stabilite de lege pentru adunarea generală extraordinară.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni. Cazurile generale de dizolvare
prevăzute în art. 227 şi art. 237 se aplică şi societăţii în comandită pe acţiuni. De asemenea,
societatea mai poate fi dizolvată, potrivit art. 229, în cazul în care, datorită falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus
la unul singur, în actul constitutiv nu există o clauză de continuare cu moştenitorii sau nu există
moştenitori acceptanţi, iar asociatul rămas nu decide schimbarea formei de societate.

Să ne reamintim

9.2.1. Societatea în comandită pe acţiuni


Societatea în comandită pe acţiuni este o societate de capitaluri, asemenea societăţii pe
acţiuni, capitalul social fiind divizat în acţiuni.
Ca atare, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca fiind acea formă de societate
constituită de către două sau mai multe persoane fizice sau juridice prin punerea în comun a unei
valori patrimoniale, în schimbul căreia dobândesc acţiuni, asocierea vizând săvârşirea de activităţi
de producţie, comerţ sau prestări de servicii în scopul repartizării profitului obţinut, pentru
obligaţiile sociale asociaţii răspunzând diferit – asociaţii comanditari, în limita aportului, iar
asociaţii comanditaţi, nelimitat şi solidar.
Constituirea societăţii în comandită se realizează conform regulilor generale, cu unele aspecte
specifice ale actului constitutiv.
Firma societăţii în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o
deosebi de firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în
comandită pe acţiuni” (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Dacă numele unui asociat comanditar
figurează în firma societăţii, răspunderea acestuia va fi nelimitată şi solidară (art. 34 din Legea nr.
26/1990).
Societatea în comandită pe acţiuni se înfiinţează în aceleaşi condiţii ca şi societatea pe acţiuni
şi în aceleaşi modalităţi, prin constituire simultană sau prin subscripţie publică.
72
9.3. Rezumat
Societatea în comandită pe acţiuni este o societate de capitaluri, asemenea societăţii pe
acţiuni, capitalul social fiind divizat în acţiuni.
Ca atare, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca fiind acea formă de societate
constituită de către două sau mai multe persoane fizice sau juridice prin punerea în comun a unei
valori patrimoniale, în schimbul căreia dobândesc acţiuni, asocierea vizând săvârşirea de activităţi
de producţie, comerţ sau prestări de servicii în scopul repartizării profitului obţinut, pentru
obligaţiile sociale asociaţii răspunzând diferit – asociaţii comanditari, în limita aportului, iar
asociaţii comanditaţi, nelimitat şi solidar.
Adunările generale ale acţionarilor se întrunesc şi au atribuţiile prevăzute de lege pentru
societăţile pe acţiuni.
În calitate de administratori pot fi numiţi unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi (art. 18 alin.
1). Dacă sunt desemnaţi mai mulţi administratori, acestora li se vor aplica dispoziţiile legii
referitoare la Consiliul de administraţie.
Potrivit art. 85 din lege, asociaţii comanditaţi sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru
operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă.

9.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

7) De ce este interzis transeferul părților de interes fără acordul unanim al asociaților?


a. Pentru a nu se aduce atingere caracterului inuituu persoane al asocierii
b. Pentru a proteja interesele pecuniare ale asociaților
c. Pentru protecția intereselor terților
8) Ce presupune răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați?
a. Răspunderea inclusiv cu bunurile proprii, fără a putea invoca beneficiul de
diviziune și beneficiul de discuțiune
b. Răspunderea în limita aportului
c. Răspunderea nelimitată la aportul de capital
9) Cine poate reprezenta societatea în comandită în raporturile cu terții?
a. Asociații comanditați, dacă sunt administratori
b. Asociații comanditari, dacă sunt administratori
c. Atât asociații comanditari, cât și asociații comanditați.

9.5. Bibliografie recomandată

a. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
b. Smaranda Angheni , „Drept comercial. Profesioniştii – comercianţi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013

73
Capitolul 10
Grupurile de interes economic

10.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate regulile specifice de înființare și funcționare a
grupurilor de interes economic.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

10.2. Conţinut
10.2.1. Constituirea Grupului de interes economic (G.I.E.)
Grupul de interes economic este expresia cea mai elaborată a libertăţii contractuale în materia
instituţiilor dreptului comercial. Preluată din dreptul francez, instituţia grupului de interes economic
este reglementată la noi prin Legea nr. 161/2003, ale cărei prevederi se completează cu cele ale
Legii nr. 31/1990, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ.
Potrivit definiţiei legale, grupul de interes economic – G.I.E. – reprezintă o asociere între
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul
înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective (art. 118 din lege).
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea
calitatea de comerciant sau necomerciant şi nu poate fi compus din mai mult de 20 de membri.
În temeiul reglementărilor cuprinse în noul Cod civil şi în Legea nr. 71/2011 de punere în
aplicare a dispoziţiilor acestuia, calitatea de comerciant sau, dimpotrivă, de necomerciant a grupului
de interes economic este influenţată de statutul juridic al membrilor săi. Aşadar, în cazul în care
membrii grupului exercită activităţi de producţie, comerţ şi prestări de servicii şi sunt înregistraţi la
registrul comerţului, fie în calitate de persoane fizice, fie în calitate de persoane juridice, atunci şi
grupul va dobândi calitatea de profesionist-comerciant.22
Activitatea grupului se raportează la activitatea economică a membrilor săi, fiind însă un
accesoriu al acestei activităţi.
Potrivit legii, Grupul nu poate:
- exercita, în mod direct sau indirect, o activitate de administrare sau de supraveghere a
activităţii membrilor săi ori a unei alte persoane juridice, în special în domeniile personalului,
finanţelor şi al investiţiilor;
22
Pentru detalii cu privire la natura juridică a grupurilor de interes economic, a se vedea Smaranda ANGHENI, op.cit.,
2013, pp. 274-275.
74
- să deţină acţiuni, părţi sociale sau de interes, în mod direct sau indirect, la una dintre
societăţile comerciale membre; deţinerea de acţiuni, părţi sociale sau de interes în altă societate
comercială este permisă doar în măsura în care aceasta este necesară pentru îndeplinirea
obiectivelor grupului şi dacă se face în numele membrilor;
- să angajeze mai mult de 500 de persoane;
- să fie folosit de către o societate comercială în scopul creditării, în alte condiţii decât cele
prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, a unui administrator ori director al societăţii comerciale sau a soţului, rudelor
sau afinilor până la gradul IV inclusiv ai administratorului sau ai directorului respectiv; de asemenea,
dacă operaţiunea de creditare priveşte o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele
anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună cu una dintre
persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris;
- de asemenea, nu poate fi folosit de către o societate comercială în scopul transmiterii de
bunuri, în alte condiţii decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, la şi de la administratorul sau directorul societăţii comerciale
ori soţul, rudele sau afinii până la gradul IV inclusiv ai administratorului sau directorului respectiv;
de asemenea, dacă operaţiunea priveşte o societate civilă sau comercială la care una dintre
persoanele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună cu
una dintre persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social
subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile comerciale respective este filiala
celeilalte;
- G.I.E. nu poate să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de interes
economic;
- nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile.
Membrii grupului răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile grupului, în lipsa unei
stipulaţii contrare cu terţii co-contractanţi.
Răspunderea membrilor grupului, în afară de o stipulaţie contrară în actele încheiate cu terţii,
nu înlătură răspunderea grupului, ci are un caracter subsidiar. Potrivit legii, creditorii grupului se
vor îndrepta mai întâi împotriva acestuia pentru obligaţiile lui şi, numai dacă acesta nu le plăteşte în
termen de 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva membrilor
grupului.
Grupul de interes economic se înfiinţează pe baza de contract autentic, semnat de către toţi
membrii săi, denumit act constitutiv. În afară de forma autentică prevăzută de lege, suntem de
părere, alături de alţi autori23, că actul constitutiv al G.I.E. trebuie să respecte condiţiile esenţiale de
validitate a contractului, prevăzute de art. 1179 C. civ.
Actul constitutiv trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii:
- denumirea (precedată de menţiunea „grup de interes economic” sau, prescurtat, „G.I.E.”),
sediul, eventual, emblema;
- datele de identificare ale membrilor, codul numeric personal/codul unic de identificare,
domiciliul, respectiv cetăţenia acestora;
- obiectul de activitate al grupului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum
şi a naturii comerciale sau necomerciale a activităţii;
- capitalul subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui membru şi a modului de
vărsare a acestuia, valoarea aportului în natură şi a modului de evaluare, în cazul în care grupul se
23
St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 361.
75
constituie cu capital;
- durata grupului;
- membrii grupului care reprezintă şi administrează grupul sau administratorii nemembri,
modul în care aceştia îşi exercită atribuţiile;
- clauze privind controlul gestiunii;
- sediile secundare sau condiţiile privind înfiinţarea lor ulterioară;
- modul de dizolvare şi lichidare a grupului.
Pot înfiinţa un grup de interes economic atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice care
desfăşoară activităţi economice, precum şi persoanele fizice care exercită profesiuni liberale 24.
Membrii fondatori ai grupului trebuie să îndeplinească condiţiile de moralitate prevăzute de lege şi
să nu mai fi fost condamnaţi penal, potrivit Legii nr. 31/1990, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi de către Legea
nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.
Potrivit legii, Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital. Deşi membrii
grupului pot afecta scopului acestuia anumite valori patrimoniale, drepturile lor nu pot fi
reprezentate prin titluri negociabile, orice clauză contrară fiind lovită de nulitate (art. 121).
Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine, deoarece se constituie în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, iar dacă se obţin profituri,
acestea vor fi distribuite între membrii săi cu titlu de dividende, potrivit actului constitutiv sau, în
lipsă de astfel de prevederi, în cote egale.
Modificările aduse actului constitutiv al grupului se vor realiza în condiţiile cerute pentru
încheierea sa, inclusiv menţionarea în registrul comerţului şi publicitatea prin Monitorul Oficial.
Pot fi cooptaţi noi membri prin votul unanim al membrilor grupului.
La autentificarea actului constitutiv trebuie prezentată dovada disponibilităţii firmei şi,
eventual, a emblemei, precum şi dovada sediului. Sediul grupului se va stabili:
a) fie la locul în care se află administraţia centrală a grupului;
b) fie la locul în care se află administraţia centrală a unuia dintre membrii grupului sau, în
cazul unei persoane fizice, activitatea principală a acesteia, dacă grupul exercită o activitate la locul
menţionat.
Grupul de interes economic se înmatriculează în termen de 15 zile de la data autentificării
actului constitutiv, în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul grupul.
Din momentul înmatriculării, grupul dobândeşte personalitate juridică. Grupul de interes
economic va dobândi şi calitatea de comerciant numai dacă va săvârşi fapte de comerţ.
În cazul încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic, potrivit art.
133-135, trebuie făcută distincţia între cazurile de nelegalitate. Astfel, în cazul nedepunerii cererii
de înmatriculare în termenul legal, membrii grupului pot efectua ei înşişi această formalitate, după
prealabila somare a reprezentantului sau a fondatorilor grupului. Dacă actul constitutiv nu cuprinde
menţiunile legale, poate fi evitată respingerea cererii numai prin îndreptarea acestor nelegalităţi. În
schimb, pentru neregularităţile constatate după înmatriculare, există dreptul de a intenta o acţiune în
regularizare recunoscut oricărei persoane interesate. Acţiunea în regularizare se prescrie în termen
de 6 luni de la înmatriculare.
Fondatorii, reprezentanţii grupului şi primii membri ai organelor de conducere, administrare şi
control răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat datorită acestor neregularităţi.
Nulitatea grupului de interes economic poate fi declarată de tribunal dacă:
24
A se vedea, în acest sens, Smaranda ANGHENI, op.cit., 2013, p. 276.
76
1) lipseşte actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în formă autentică;
2) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii grupului;
3) obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice;
4) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a grupului;
5) lipseşte autorizaţia legală administrativă de constituire a grupului, atunci când aceasta este
obligatorie;
6) actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate.
Nulitatea nu va fi declarată dacă se înlătură cauza de nulitate mai înainte de punerea
concluziilor pe fond la tribunal, cu excepţia caracterului ilicit ori contrar ordinii publice a obiectului
de activitate.
Dacă se declară nulitatea grupului, prin aceeaşi hotărâre se vor numi şi lichidatorii, iar
nulitatea va produce efecte numai pentru viitor. Hotărârea se va publica în Monitorul Oficial.
Astfel cum putem observa, Legea nr. 161/2003 preia în integralitate dispoziţiile Legii nr.
31/1990 referitoare la constituirea societăţilor comerciale.
10.2.2. Funcţionarea Grupului de interes economic
Organele prin care Grupul de interes economic îşi desfăşoară activitatea sunt adunarea
generală a membrilor grupului şi administratorii acestuia.
Adunarea generală este organul decizional al Grupului de interes economic şi se întruneşte la
iniţiativa oricărui administrator sau la solicitarea oricărui membru, convocată fiind de către
administratori.
Membrii grupului vor putea, de asemenea, dacă nici unul dintre ei nu se opune, să ţină o
adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa adunării, fără respectarea formalităţilor
cerute pentru convocarea acesteia.
Hotărârile se iau, în lipsa unor prevederi în actul constitutiv, cu unanimitate de voturi. Pentru
modificarea actului constitutiv este necesar votul unanim în timp ce, pentru aprobarea situaţiei
financiare anuale şi pentru angajarea răspunderii administratorilor, este suficientă majoritatea
voturilor.
Administratorii grupului sunt persoane fizice, obligaţiile şi răspunderea fiind stabilite potrivit
regulilor de la contractul de mandat şi dispoziţiilor legii, sau persoane juridice, iar drepturile şi
obligaţiile acestora sunt stabilite pe baza unui contract de administrare.
Administratorii pot face toate operaţiunile necesare îndeplinirii obiectului de activitate, iar
puterea de reprezentare trebuie să li se acorde în mod expres, ca şi posibilitatea de a-şi substitui o
altă persoană în exercitarea acestor puteri.
Administratorii sunt răspunzători în mod solidar pentru:
- existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.
Controlul gestiunii grupului se realizează de către membrii acestuia datorită dreptului de a
consulta documentele grupului. În urma acestor consultări, îl pot sesiza pe administrator, acesta
fiind obligat să răspundă, în termen de 15 zile. Dacă administratorul nu răspunde la sesizare,
membrii grupului se pot adresa instanţei pentru stabilirea daunelor cominatorii.25
Membrii grupului pot fi excluşi, în condiţiile art. 177 din lege, din cauza neefectuării aportului, a
incapacităţii, falimentului, amestecului fără drept în administrarea grupului sau din cauza comiterii unei

25
A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 363.
77
fraude împotriva grupului ori în situaţia admiterii opoziţiei creditorilor personali ai unui membru al
grupului împotriva hotărârii de prelungire a duratei acestuia.
Legea reglementează posibilitatea retragerii membrilor grupului în cazurile prevăzute de actul
constitutiv sau prin acordul unanim al membrilor grupului. Pentru motive temeinice, retragerea poate fi
decisă şi de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 183 din Legea nr. 161/2003.
10.2. 3. Dizolvarea şi lichidarea Grupului de interes economic
Grupul de interes economic se dizolvă în următoarele situaţii:
a) expirarea termenului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia situaţiei în
care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, pentru motive temeinice, cum ar fi neînţelegerile grave dintre
membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea oricărei autorităţi publice
competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
În cazul decesului unui membru, grupul va plăti partea ce se cuvine moştenitorilor, dacă nu se
decide continuarea activităţii cu moştenitorii acceptanţi.
Dizolvarea grupului determină declanşarea lichidării, cu excepţia fuziunii sau a divizării.
Până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii îşi continuă mandatul. Actul de
numire a lichidatorilor, inclusiv sentinţa pronunţată de instanţa de judecată, se menţionează la
registrul comerţului şi se publică în Monitorul Oficial.
Lichidatorii nu pot plăti membrilor grupului nicio sumă în contul părţilor de interes deţinute
înainte de a fi plătiţi creditorii grupului.
10.2.4. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)
Grupul european de interes economic este o primă etapă în reglementarea la nivel european a
societăţilor comerciale, proces care s-a definitivat prin reglementarea societăţii europene26. Apariţia
Grupului european de interes economic şi a societăţii europene reprezintă încununarea unui efort de
cooperare transnaţională în materia societăţilor.27
În dreptul românesc, Legea nr. 161/2003 reglementează în art. 232 – 238 și activitatea
Grupurilor europene de interes economic.
Grupul european de interes economic a fost definit drept o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul
înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.28
Grupul european de interes economic poate fi înfiinţat de către companii sau firme, potrivit
prevederilor art. 165 alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, de
persoane juridice de drept public sau privat, înfiinţate în conformitate cu legislaţia statelor membre
ale Uniunii Europene dacă îndeplinesc prevederile art. 232 şi urm. din Legea nr. 161/2003, precum
26
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene şi Directiva
2001/86/CE din 8 octombrie 2001 pentru completarea statutului Societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea
angajaţilor. Pentru amănunte, D. ŞANDRU, op. cit., pp. 47-56.
27
Idem, op. cit., p. 42.
28
St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 365.
78
şi de către persoane fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau
agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul uni stat din Uniunea
Europeană.
Aşadar, Grupul european de interes economic poate fi format din cel puţin două companii sau
firme ori alte persoane juridice, ale căror centre principale de conducere şi de gestiune se află în
state membre ale Uniunii diferite; din două persoane fizice – care îşi desfăşoară activitatea
principală în state membre diferite; o companie, al cărui centru principal de conducere şi de
gestiune se află într-un stat membru, şi o persoană fizică, ce îşi desfăşoară activitatea principală
într-un alt stat membru (art. 233).
G.E.I.E. se constituie pe baza contractului de asociere, denumit act constitutiv, care se
înregistrează în registrul special ţinut de statul membru pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte
sediul.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii: denumirea grupului,
precedată sau însoţită de menţiunea „Grup European de Interes Economic” sau „G.E.I.E”, sediul,
obiectul de activitate, datele de identificare ale membrilor, perioada în care va funcţiona grupul, cu
excepţia cazului în care aceasta este nedeterminată.
Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România sucursale sau filiale, care
sunt supuse dispoziţiilor referitoare la înmatricularea grupurilor de interes economic române (art.
235 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 161/2003).
Înmatricularea grupului european de interes economic în registrul comerţului nu prezumă
caracterul comercial al acesuia.

Să ne reamintim

10.2.1. Constituirea Grupului de interes economic (G.I.E.)


Instituţia grupului de interes economic este reglementată la noi prin Legea nr. 161/2003, ale
cărei prevederi se completează cu cele ale Legii nr. 31/1990, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit definiţiei legale, grupul de interes economic – G.I.E. – reprezintă o asociere între
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul
înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective (art. 118 din lege).
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea
calitatea de comerciant sau necomerciant şi nu poate fi compus din mai mult de 20 de membri.
10.2.2. Funcţionarea Grupului de interes economic
Organele prin care Grupul de interes economic îşi desfăşoară activitatea sunt adunarea
generală a membrilor grupului şi administratorii acestuia.
Adunarea generală este organul decizional al Grupului de interes economic şi se întruneşte la
iniţiativa oricărui administrator sau la solicitarea oricărui membru, convocată fiind de către
administratori.
Administratorii grupului sunt persoane fizice, obligaţiile şi răspunderea fiind stabilite potrivit
regulilor de la contractul de mandat şi dispoziţiilor legii, sau persoane juridice, iar drepturile şi
obligaţiile acestora sunt stabilite pe baza unui contract de administrare.
Controlul gestiunii grupului se realizează de către membrii acestuia datorită dreptului de a
consulta documentele grupului.
79
10.2. 3. Dizolvarea şi lichidarea Grupului de interes economic
Grupul de interes economic se dizolvă în următoarele situaţii:
a) expirarea termenului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia situaţiei în
care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, pentru motive temeinice, cum ar fi neînţelegerile grave dintre
membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea oricărei autorităţi publice
competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
10.2.4. Grupul european de interes economic (G.E.I.E.)
Grupul european de interes economic a fost definit drept o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul
înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
Grupul european de interes economic poate fi înfiinţat de către companii sau firme, potrivit
prevederilor art. 165 alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, de
persoane juridice de drept public sau privat, înfiinţate în conformitate cu legislaţia statelor membre
ale Uniunii Europene dacă îndeplinesc prevederile art. 232 şi urm. din Legea nr. 161/2003, precum
şi de către persoane fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau
agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul uni stat din Uniunea
Europeană.

10.3. Rezumat
Grupul de interes economic este expresia cea mai elaborată a libertăţii contractuale în
materia instituţiilor dreptului comercial. Preluată din dreptul francez, instituţia grupului de interes
economic este reglementată la noi prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit definiţiei legale, grupul de interes economic – G.I.E. – reprezintă o asociere între
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul
înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea
calitatea de comerciant sau necomerciant şi nu poate fi compus din mai mult de 20 de membri.
Membrii grupului răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile grupului, în lipsa unei
stipulaţii contrare cu terţii co-contractanţi.
Răspunderea membrilor grupului, în afară de o stipulaţie contrară în actele încheiate cu terţii,
nu înlătură răspunderea grupului, ci are un caracter subsidiar.
Grupul de interes economic se înfiinţează pe baza de contract autentic, semnat de către toţi
membrii săi, denumit act constitutiv.
Pot înfiinţa un grup de interes economic atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice care
desfăşoară activităţi economice, precum şi persoanele fizice care exercită profesiuni liberale.
80
Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine, deoarece se constituie în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, iar dacă se obţin profituri,
acestea vor fi distribuite între membrii săi cu titlu de dividende, potrivit actului constitutiv sau, în
lipsă de astfel de prevederi, în cote egale.
Organele prin care Grupul de interes economic îşi desfăşoară activitatea sunt adunarea
generală a membrilor grupului şi administratorii acestuia.
Membrii grupului pot fi excluşi, în condiţiile art. 177 din lege, din cauza neefectuării aportului, a
incapacităţii, falimentului, amestecului fără drept în administrarea grupului sau din cauza comiterii unei
fraude împotriva grupului ori în situaţia admiterii opoziţiei creditorilor personali ai unui membru al
grupului împotriva hotărârii de prelungire a duratei acestuia.
Legea reglementează posibilitatea retragerii membrilor grupului în cazurile prevăzute de actul
constitutiv sau prin acordul unanim al membrilor grupului. Pentru motive temeinice, retragerea poate fi
decisă şi de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 183 din Legea nr. 161/2003.
Grupul de interes economic se dizolvă în următoarele situaţii:
a) expirarea termenului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia situaţiei în
care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, pentru motive temeinice, cum ar fi neînţelegerile grave dintre
membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea oricărei autorităţi publice
competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
În cazul decesului unui membru, grupul va plăti partea ce se cuvine moştenitorilor, dacă nu se
Grupul european de interes economic a fost definit drept o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul
înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
Grupul european de interes economic poate fi înfiinţat de către companii sau firme, potrivit
prevederilor art. 165 alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, de
persoane juridice de drept public sau privat, înfiinţate în conformitate cu legislaţia statelor membre
ale Uniunii Europene dacă îndeplinesc prevederile art. 232 şi urm. din Legea nr. 161/2003, precum
şi de către persoane fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau
agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul uni stat din Uniunea
Europeană.
G.E.I.E. se constituie pe baza contractului de asociere, denumit act constitutiv, care se
înregistrează în registrul special ţinut de statul membru pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte
sediul.
Înmatricularea grupului european de interes economic în registrul comerţului nu prezumă
caracterul comercial al acesuia.

81
10.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

10) De ce GIE nu poate obține profitul pentru sine?


a. Scopul constituirii GIE este sprijinirea activității membrilor săi
b. Pentru a evita evaziunea fiscală
c. Scopul constituirii GIE este unul ideal
11) Ce caracter poate avea grupul de interes economic?
a. Comercial sau necomercial, potrivit voinței membrilor grupului
b. Comercial.
c. Necomercial.
12) Cine poate înființa un grup de interes economic?
a. Persoane fizice sau juridice, inclusiv cele care exercită profesiuni liberale
b. Numai profesioniștii-comercianți
c. Numai persoanele juridice.

10.5. Bibliografie recomandată

a. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
b. Smaranda Angheni , „Drept comercial. Profesioniştii – comercianţi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
c. D. Șandru, „Societățile comerciale în Uniunea Europeană”, Ed. Universitară, București, 2006

10.6. Temă de control


Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați înființarea grupurilor de interes
economic.

Capitolul 11
Societatea europeană

11.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate elemente caracteristice înființării și funcționării
societății europene.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

82
11.2. Conţinut
11.2.1. Evoluţia Pieţei Comunitare şi necesitatea realizării dezideratului unei pieţe
interne la acest nivel impun adaptarea structurilor de producţie la dimensiunea Uniunii
Europene. Eforturile individuale în vederea satisfacerii unor nevoi locale nu mai sunt suficiente şi
este esenţială reorganizarea activităţii economice la scară unională. Deşi acest lucru s-ar putea
realiza printr-o fuziune, domeniu în care există norme juridice armonizate în statele membre ale
Uniunii, cadrul juridic în care societăţile comerciale trebuie să-şi desfăşoare activitatea se bazează
în principal pe legislaţia internă. Din aceste motive, inclusiv cadrul economic diferit existent în
statele membre constituie un obstacol în calea grupării unor societăţi aparţinând unor state membre
diferite.
În acest scop, în urma eforturilor depuse în a doua jumătate a secolului XX la nivel european
şi în temeiul Cărţii albe a Comisiei privind finalizarea pieţei interne, aprobată de Consiliul
European întrunit la Milano în iunie 1985, a fost elaborat Regulamentul Consiliului (CE) nr.
2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene. Dispoziţiile Regulamentului se
completează cu prevederi unionale ce au drept scop protejarea salariaţilor şi garantarea dreptului
acestora de a se implica în deciziile societăţii europene. Normele privind implicarea salariaţilor într-
o societate europeană fac obiectul Directivei Consiliului 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 de
completare a statutului societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea lucrătorilor, iar dispoziţiile
în cauză reprezintă astfel o completare indisociabilă la Regulamentul Consiliului nr. 2157/2001 şi
trebuie aplicate concomitent cu acesta.
Pentru crearea cadrului legal intern care să faciliteze aplicare directă a Regulamentului (CE)
nr. 2157/2001 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2008 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr.
26/1990 privind registrul comerţului.
Potrivit dispoziţiilor Regulamentului, societatea europeană (SE) poate fi definită ca fiind o
societate comercială constituită sub forma societăţii pe acţiuni (societatea anonimă europeană) pe
teritoriul Uniunii Europene, beneficiind de personalitate juridică şi în cadrul căreia capitalul
social se divide în acţiuni. Obligaţiile societăţii faţă de terţi sunt garantate cu patrimoniul propriu
al acesteia, acţionarii răspunzând numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Societatea europeană se poate înfiinţa, potrivit normelor juridice aplicabile în statul
membru, într-una din următoarele modalităţi prevăzute în Regulament:
a) prin fuziune – cu condiţia ca cel puţin două dintre societăţile având sediul social şi
administraţia centrală în cadrul Uniunii să fie reglementate de dreptul unor state membre diferite;
b) prin constituirea unei societăţi europene holding, dacă cel puţin două dintre societăţile
anonime şi societăţile cu răspundere limitată având sediul social şi administraţia centrală pe
teritoriul Uniunii sunt reglementate de dreptul unor state diferite sau deţin de cel puţin doi ani o
filială reglementată de dreptul unui alt stat membru sau o sucursală situată pe teritoriul altui stat
membru;
c) prin constituirea unei filiale societate europeană, dacă cel puţin două dintre societăţile
anonime ori cu răspundere limitată sau alte entităţi de drept public ori privat sunt reglementate de
dreptul unor state membre diferite sau deţin de cel puţin doi ani o filială reglementată de dreptul
unui alt stat membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat membru;
d) în cazul societăţii anonime, prin transformarea acesteia în societăţi europene, dacă deţine
de cel puţin doi ani o filială reglementată de dreptul altui stat membru.

83
Societăţile europene cu sediul social în România au personalitate juridică de la data
înmatriculării în registrul comerţului, însă nu mai înainte de încheierea unui acord privind
implicarea angajaţilor în activitatea societăţii, în condiţiile prevăzute de H.G. nr. 187/2007, iar
înmatricularea se comunică şi Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, în termen de 30 de zile (art.
270^2b din Legea nr. 31/1990).
Denumirea societăţii europene trebuie precedată sau urmată de abrevierea „SE”, care poate
fi folosită numai de către societăţile europene, cu excepţia persoanelor juridice înmatriculate înainte
de intrarea în vigoare a regulamentului (art. 11 din Regulament).
Capitalul societăţii europene se exprimă în euro, iar capitalul social subscris nu trebuie să fie
mai mic de 120.000 de euro. Dacă legislaţia unui stat membru prevede pentru societăţile anonime
un capital social subscris mai mare în funcţie de anumite tipuri de activităţi, se va aplica legislaţia
naţională (art. 4 din Regulament).
Regulamentul nr. 2157/2001 reglementează posibilitatea transferării sediului social al unei
societăţi europene, cu precizarea că acest transfer nu determină nici dizolvarea societăţii europene,
nici crearea unei persoane juridice noi.
Procedura transferării sediului societăţii europene începe cu întocmirea proiectului de
transfer, care este supus procedurii de publicitate în condiţiile prevăzute de legislaţia statului
membru în care societatea europeană îşi are sediul social (art. 8 corob. pe art. 13 din Regulament).
Astfel, potrivit Legii nr. 31/1990, modificată prin O.U.G. nr. 52/2008, proiectul de transfer, vizat de
judecătorul delegat, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala
societăţii, cu cel puţin 30 de zile înaintea datei şedinţei în care adunarea generală extraordinară
urmează a hotărî asupra transferului.
Proiectul de transfer va cuprinde denumirea societăţii, sediul social şi numărul de
înregistrare actual al societăţii europene, precum şi:
- sediul social preconizat al societăţii europene;
- statutul societăţii europene preconizat, inclusiv, dacă este cazul, noua denumire;
- consecinţele pe care transferul le poate avea asupra implicării salariaţilor în societatea
europeană;
- calendarul preconizat pentru transfer;
- toate drepturile prevăzute în materie de protecţie a acţionarilor şi/sau a creditorilor.
În scopul realizării transferului, organul de conducere sau de administraţie întocmeşte un
raport în care să se explice şi să se justifice aspectele juridice şi economice ale transferului, inclusiv
în ceea ce priveşte acţionarii, creditorii şi salariaţii (art. 8 alin. 3).
Proiectul de transfer, precum şi raportul vor putea fi examinate de către acţionarii şi
creditorii societăţii europene, cu cel puţin o lună înainte de data la care este convocată adunarea
generală care urmează să aprobe transferul.
Decizia de transfer poate fi adoptată numai după trecerea a 2 luni de la publicarea
proiectului, hotărârea adunării generale fiind luată cu o majoritate de minimum 2/3 din voturile
exprimate, cu excepţia cazului în care legislaţia statului membru pe al cărui teritoriu se află sediul
societăţii europene prevede o majoritate mai largă.
În cadrul acestui termen de 2 luni, potrivit legislaţiei statului membru pe al cărui teritoriu se
află sediul social al societăţii europene, autorităţilor publice li se poate recunoaşte un dreptul de
opoziţie cu privire la decizia de transfer, pentru motive de ordine publică. Opoziţia poate fi atacată
în faţa unei instanţe judecătoreşti.

84
Potrivit Legii nr. 31/1990, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 52/2008, dreptul de
opoziţie poate fi exercitat şi de către creditorii societăţilor europene ale căror creanţe sunt anterioare
datei publicării proiectului de transfer şi care nu sunt scadente la data publicării, în condiţiile art. 62
din lege. Opoziţia suspendă executarea, cu excepţia cazului în care societatea face dovada plăţii
datoriilor, oferă garanţii acceptate de creditori sau încheie cu aceştia un acord pentru plata
datoriilor.
Încheierea actelor şi a formalităţilor premergătoare transferului trebuie constatate în statul
membru în care societatea europeană îşi are sediul social printr-un certificat eliberat de către
instanţa judecătorească, notar sau de o altă autoritate competentă.
Certificatul sus-menţionat este necesar în vederea efectuării noii înmatriculări, iar transferul
sediului social va produce efecte de la data înmatriculării societăţii europene în registrul de la noul
sediu social, conform legislaţiei statului în cauză (art. 8 alin. 9 şi art. 12 din Regulament). Radierea
vechii înmatriculări va avea loc numai după notificarea înmatriculării mai recente de către registrul
care efectuează înmatricularea.
Înmatricularea nouă şi radierea înmatriculării anterioare se publică în statele membre în
modurile prevăzute de legislaţia statului membru în care societatea europeană în cauză îşi are sediul
social, potrivit Directivei 68/151/CEE.
Noul sediu devine opozabil terţilor din momentul efectuării publicităţii. Ulterior radierii
societăţii europene transferate, oficiul registrului comerţului va comunica Jurnalului Oficial al
Uniunii Europene, pe cheltuiala societăţii, un anunţ privind radierea societăţii din registrul
comerţului din România ca urmare a transferului sediului acesteia într-un alt stat membru (art. 270^
2e) alin. 6 din Legea nr. 31/1990).
O societate europeană faţă de care s-a început o procedură de dizolvare, lichidare,
insolvabilitate sau încetare de plăţi sau alte proceduri similare nu îşi poate transfera sediul social.
Acţionarii care nu au votat în favoarea hotărârii adunării generale prin care a fost aprobat
transferul sediului într-un alt stat membru au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita
cumpărarea acţiunilor lor de către societate (art. 270^2e) din Legea nr. 31/1990, modificată prin
O.U.G. nr. 52/2008).
Înfiinţarea şi funcţionarea societăţii europene sunt reglementate de către Regulamentul nr.
2157/2001, de dispoziţiile din statutul societăţii europene, precum şi de către dispoziţiile legale
adoptate în statele membre în aplicarea măsurilor comunitare privind societatea europeană sau de
către dispoziţiile legale din statele membre aplicabile unei societăţi anonime constituite în
conformitate cu dreptul statului membru în care societatea europeană în cauză îşi are sediul social.
Litigiile anterioare transferului vor fi soluţionate potrivit legilor statului unde era
înmatriculată anterior, chiar dacă acţiunea în justiţie împotriva societăţii europene a fost intentată
după efectuarea transferului.
Ca regulă generală, sub rezerva dispoziţiilor regulamentului, o societate europeană este
tratată în orice stat membru ca şi cum ar fi o societate anonimă constituită în conformitate cu
dreptul statului membru în care îşi are sediul social.
11.2.1.2. Constituirea unei societăţi europene prin fuziune. Potrivit Regulamentului,
societatea europeană poate fi constituită prin fuziune, în două modalităţi:
a) prin absorbţie, în condiţiile Directivei Consiliului 78/855/CEE privind fuziunile
societăţilor anonime;
b) prin contopire, urmată de constituirea unei noi societăţi.

85
Potrivit legislaţiei interne a unui stat membru, autorităţile competente pot face opoziţie,
pentru motive de interes public, cu privire la participarea unei societăţi la constituirea prin fuziune a
unei societăţi europene. Opoziţia poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti.
În vederea efectuării fuziunii, organele de conducere şi de administraţie ale societăţilor care
fuzionează vor întocmi un proiect de fuziune, care trebuie să cuprindă:
- denumirea şi sediul social al societăţilor care fuzionează, precum şi cele preconizate pentru
societatea europeană;
- raportul de schimb al acţiunilor şi, dacă este cazul, valoarea sultei;
- modalităţile de predare a acţiunilor societăţii europene;
- data de la care aceste acţiuni dau dreptul de a participa la beneficii şi orice modalităţi
speciale privind acest drept;
- data de la care operaţiunile societăţilor care fuzionează sunt considerate din punct de
vedere contabil ca fiind efectuate în contul societăţii europene;
- drepturile acordate de către societatea europeană acţionarilor care beneficiază de drepturi
speciale şi deţinătorilor de titluri, altele decât acţiuni, sau măsurile preconizate în privinţa acestora;
- orice avantaj special acordat experţilor care examinează proiectul de fuziune, precum şi
membrilor organelor de administraţie, de conducere, de supraveghere sau de control ale societăţilor
care fuzionează;
- statutul societăţii europene;
- informaţii privind procedurile de stabilire a modalităţilor referitoare la implicarea
lucrătorilor, în temeiul Directivei 2001/86/CE.
Proiectul de fuziune poate fi supus examinării de către experţi independenţi care vor putea
întocmi un raport.
Proiectul de fuziune este supus aprobării în adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile
care participă la fuziune.
Legalitatea fuzionării va fi analizată potrivit legii privind fuziunea societăţilor anonime
aplicabilă în statul membru de care aparţine societatea care fuzionează, în fiecare dintre statele
membre implicate instanţa judecătorească, notarul sau o altă autoritate publică competentă eliberând
un certificat care să ateste în mod concludent încheierea actelor şi a formalităţilor premergătoare
fuziunii (art. 25).
Aceeaşi analiză va fi efectuată şi de către instanţa judecătorească, notarul sau o altă
autoritate competentă din statul membru în care va fi efectuat viitorul sediul social al societăţii
europene. Legalitatea fuziunii va fi analizată în acest caz cu privire la respectarea procedurii de
fuzionare şi a celei referitoare la constituirea societăţii europene.
Absenţa acestui control de legalitate poate constitui o cauză de dizolvare a societăţii
europene.
Fuziunea şi constituirea simultană a unei societăţi europene produc efecte de la data
înmatriculării societăţii europene potrivit art. 12 din regulament.
Pentru fiecare din societăţile participante la fuziune publicitatea operaţiunii va fi asigurată în
conformitate cu prevederile legale din fiecare stat membru.
Fuziunea prin absorbţie produce următoarele efecte:
- întregul patrimoniu al fiecărei societăţi absorbite se transferă societăţii absorbante;
- acţionarii societăţii absorbite devin acţionari ai societăţii absorbante;
- societatea absorbită încetează să existe;
- societatea absorbantă adoptă forma de societate europeană.
86
Efectele fuziunii prin contopire sunt:
- întregul patrimoniu al societăţilor care fuzionează se transferă societăţii europene;
- acţionarii societăţilor care fuzionează devin acţionari ai societăţii europene;
- societăţile care fuzionează încetează să existe.
11.2.1.3. Constituirea unei societăţi europene holding. În acest caz de constituire a unei
societăţi europene, societăţile participante continuă să existe.
Înfiinţarea societăţii europene holding debutează cu întocmirea de către organele de
conducere şi administraţie a unui proiect de constituire, care include şi un raport explicativ şi
justificativ privind aspectele juridice şi economice şi consecinţele înfiinţării societăţii europene.
Proiectul va trebui să conţină şi procentul minim de acţiuni sau părţi ale fiecăreia dintre societăţile
care promovează operaţiunea şi pe care acţionarii trebuie să le aporteze la constituirea societăţii
europene (art. 32 alin. 2).
Pentru fiecare dintre societăţile participante, proiectul de constituire a societăţii europene va
fi supus publicităţii, potrivit legislaţiei fiecărui stat membru, cu cel puţin 1 lună înaintea datei
adunării generale care se va pronunţa asupra operaţiunii.
Proiectul de constituire a societăţii europene holding va fi examinat de către experţi
independenţi care vor întocmi un raport destinat acţionarilor fiecărei societăţi.
Adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile care promovează operaţiunea aprobă
proiectul de constituire a societăţii europene holding.
Societatea europeană se constituie numai dacă, în termenul de 3 luni de la întocmirea
proiectului de constituire, acţionarii sau deţinătorii de părţi ai societăţilor implicate au aportat
procentul minim de acţiuni sau părţi ale fiecărei societăţi stabilit în conformitate cu proiectul de
constituire şi dacă toate celelalte condiţii sunt îndeplinite.
Constituirea societăţii europene în acest mod este supusă publicităţii efectuată potrivit
legislaţiei interne a statului sub incidenţa căruia se află societăţile implicate.
11.2.1.4. Constituirea societăţii europene filiale. Potrivit regulamentului, aceste dispoziţii se
aplică societăţilor sau altor entităţi juridice care participă la operaţiune, în condiţiile prevăzute de
dreptul intern pentru participarea la constituirea unei filiale sub formă de societate anonimă.
Societatea anonimă, constituită în temeiul dreptului unui stat membru şi având sediul social
şi administraţia centrală pe teritoriul Comunităţii, se poate transforma într-o societate europeană
dacă deţine de cel puţin 2 ani o filială reglementată de dreptul altui stat membru (art. 2 alin. 4).
11.2.1.5. Transformarea unei societăţi anonime în societatea europeană. În contextul
respectării prevederilor art. 12 din regulament, transformarea unei societăţi anonime în societate
europeană nu duce nici la dizolvarea societăţii, nici la crearea unei persoane juridice noi.
În momentul transformării, sediul social nu poate fi transferat dintr-un stat membru în altul.
Procedura de transformare presupune parcurgerea următoarelor etape:
- întocmirea proiectului de transformare de către organele de conducere şi de administraţie
ale societăţii şi a unui raport explicativ şi justificativ privind aspectele juridice şi economice ale
transformării, precum şi consecinţele pe care adoptarea formei de societate europeană le va avea
asupra acţionarilor şi lucrătorilor;
- publicarea proiectului de transformare potrivit legislaţiei fiecărui stat membru, cu cel puţin
1 lună înainte de data adunării generale convocată pentru a se pronunţa în privinţa transformării;
- atestarea faptului că societatea dispune de active nete cel puţin echivalente cu capitalul său
plus rezervele care nu pot fi distribuite potrivit legii sau statutului; această atestare se efectuează de
către unul sau mai mulţi experţi independenţi;
87
- aprobarea transformării de către adunarea generală a societăţii, în condiţiile de majoritate
prevăzute în legislaţia statelor membre.
11. 2.2. Societatea europeană are următoare structură organizatorică:
- adunarea generală a acţionarilor şi
- un organ de supraveghere şi unul de conducere (sistem dualist) sau un organ de
administrare (sistem monist), potrivit statutului.
Sistemul dualist presupune existenţa unui organ de conducere, care răspunde de gestionarea
societăţii europene şi din care fac parte unul sau mai mulţi directori, dar şi a unui organ de
supraveghere care controlează activitatea organului de conducere, fără a avea atribuţii de gestionare
a societăţii europene, numit de adunarea generală. Organul de conducere are obligaţia informării
organului de supraveghere cel puţin o dată la fiecare 3 luni cu privire la evoluţia societăţii europene.
Sistemul monist implică existenţa unui singur organ de administraţie care asigură
gestionarea societăţii europene din care pot face parte unul sau mai mulţi directori administrativi,
răspunzători pentru gestionarea curentă în aceleaşi condiţii ca şi pentru societăţile anonime care îşi
au sediul social pe teritoriul său.
Membrii acestui organ sunt numiţi de către adunarea generală, cu excepţia primilor membri,
care pot fi numiţi prin statut.
Organul de administraţie, condus de către un preşedinte, se întruneşte cel puţin o dată la trei
luni, conform statutului, pentru a dezbate probleme legate de evoluţia societăţii europene.
Membri în organele societăţii europene pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice –
societăţi comerciale sau alte entităţi-, acestea desemnându-şi un reprezentant persoană fizică.
Durata exercitării funcţiei nu poate depăşi 6 ani.
Nu pot avea această calitate şi nici calitatea de reprezentant al unui membru al organelor
societăţii europene persoanele cărora:
- legislaţia statului membru pe teritoriul căruia se află sediul social al societăţii europene în
cauză nu îi dă dreptul să facă parte din organul corespunzător al unei societăţi anonime
reglementate de dreptul statului membru în cauză;
- o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă pronunţată într-un stat membru nu îi
dă dreptul de a face parte din organul corespunzător al unei societăţi anonime reglementate de
dreptul unui stat membru.
Potrivit legii aplicabile societăţilor anonime în statul membru pe teritoriul căruia se află
sediul social al unei societăţi europene, statutul societăţii europene în cauză poate stabili condiţiile
speciale de eligibilitate pentru membrii care îi reprezintă pe acţionari.
Organele societăţii europene iau decizii în următoarele condiţii referitoare la
reprezentativitate:
- cvorum: cel puţin jumătate din membri trebuie să fie prezenţi sau reprezentaţi;
- adoptarea deciziilor: se face cu majoritatea membrilor prezenţi sau reprezentaţi.
Adunarea generală decide cu privire la toate problemele care sunt date în competenţa sa în
temeiul regulamentului sau în temeiul legislaţiei statului membru pe teritoriul căruia se află sediul
social al societăţii europene referitoare la societăţile anonime.
Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an, în termen de 6 luni de la încheierea
exerciţiului financiar, dacă în dreptul intern al statului membru nu se prevede o frecvenţă mai mare,
precum şi ori de câte ori este convocată de către organul de conducere, administraţie, supraveghere
sau de orice organ sau autoritate competentă potrivit legislaţiei interne a statului membru pe
teritoriul căruia se află sediul social al societăţii europene. De asemenea, adunarea se mai poate
88
întruni la convocarea unuia sau a mai multor acţionari care deţin acţiuni reprezentând cel puţin 10%
din capitalul social subscris sau la convocarea dispusă de instanţa de judecată.
11.2.3. Dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea sau încetarea de plăţi şi alte proceduri
similare aplicabile societăţii europene sunt reglementate de dispoziţiile legale aplicabile societăţilor
anonime constituite în temeiul dreptului intern al statului membru pe teritoriul căruia se află sediul
social al societăţii europene (art. 63 din regulament).

Să ne reamintim
11.2.1. Societatea europeană (SE) poate fi definită ca fiind o societate comercială constituită
sub forma societăţii pe acţiuni (societatea anonimă europeană) pe teritoriul Uniunii Europene,
beneficiind de personalitate juridică şi în cadrul căreia capitalul social se divide în acţiuni.
Obligaţiile societăţii faţă de terţi sunt garantate cu patrimoniul propriu al acesteia, acţionarii
răspunzând numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Societatea europeană se poate înfiinţa, potrivit normelor juridice aplicabile în statul
membru, într-una din următoarele modalităţi prevăzute în Regulament:
a) prin fuziune – cu condiţia ca cel puţin două dintre societăţile având sediul social şi
administraţia centrală în cadrul Uniunii să fie reglementate de dreptul unor state membre diferite;
b) prin constituirea unei societăţi europene holding, dacă cel puţin două dintre societăţile
anonime şi societăţile cu răspundere limitată având sediul social şi administraţia centrală pe
teritoriul Uniunii sunt reglementate de dreptul unor state diferite sau deţin de cel puţin doi ani o
filială reglementată de dreptul unui alt stat membru sau o sucursală situată pe teritoriul altui stat
membru;
c) prin constituirea unei filiale societate europeană, dacă cel puţin două dintre societăţile
anonime ori cu răspundere limitată sau alte entităţi de drept public ori privat sunt reglementate de
dreptul unor state membre diferite sau deţin de cel puţin doi ani o filială reglementată de dreptul
unui alt stat membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat membru;
d) în cazul societăţii anonime, prin transformarea acesteia în societăţi europene, dacă deţine
de cel puţin doi ani o filială reglementată de dreptul altui stat membru.
Capitalul societăţii europene se exprimă în euro, iar capitalul social subscris nu trebuie să fie
mai mic de 120.000 de euro.
11. 2.2. Societatea europeană are următoare structură organizatorică:
- adunarea generală a acţionarilor şi
- un organ de supraveghere şi unul de conducere (sistem dualist) sau un organ de
administrare (sistem monist), potrivit statutului.
Sistemul dualist presupune existenţa unui organ de conducere, care răspunde de gestionarea
societăţii europene şi din care fac parte unul sau mai mulţi directori, dar şi a unui organ de
supraveghere care controlează activitatea organului de conducere, fără a avea atribuţii de gestionare
a societăţii europene, numit de adunarea generală. Organul de conducere are obligaţia informării
organului de supraveghere cel puţin o dată la fiecare 3 luni cu privire la evoluţia societăţii europene.
Sistemul monist implică existenţa unui singur organ de administraţie care asigură
gestionarea societăţii europene din care pot face parte unul sau mai mulţi directori administrativi,
răspunzători pentru gestionarea curentă în aceleaşi condiţii ca şi pentru societăţile anonime care îşi
au sediul social pe teritoriul său.
11.2.3. Dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea sau încetarea de plăţi şi alte proceduri
similare aplicabile societăţii europene sunt reglementate de dispoziţiile legale aplicabile societăţilor
89
anonime constituite în temeiul dreptului intern al statului membru pe teritoriul căruia se află sediul
social al societăţii europene (art. 63 din regulament).

11.3. Rezumat
Pentru crearea cadrului legal intern care să faciliteze aplicare directă a Regulamentului
(CE) nr. 2157/2001 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2008 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea
Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Potrivit dispoziţiilor Regulamentului, societatea europeană (SE) poate fi definită ca fiind o
societate comercială constituită sub forma societăţii pe acţiuni (societatea anonimă europeană) pe
teritoriul Uniunii Europene, beneficiind de personalitate juridică şi în cadrul căreia capitalul
social se divide în acţiuni. Obligaţiile societăţii faţă de terţi sunt garantate cu patrimoniul propriu
al acesteia, acţionarii răspunzând numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Societatea europeană se poate înfiinţa, potrivit normelor juridice aplicabile în statul
membru, într-una din următoarele modalităţi prevăzute în Regulament: prin fuziune, prin
constituirea unei societăţi europene holding, prin constituirea unei filiale societate europeană, iar în
cazul societăţii anonime, prin transformarea acesteia în societăţi europene.
Înfiinţarea şi funcţionarea societăţii europene sunt reglementate de către Regulamentul nr.
2157/2001, de dispoziţiile din statutul societăţii europene, precum şi de către dispoziţiile legale
adoptate în statele membre în aplicarea măsurilor comunitare privind societatea europeană sau de
către dispoziţiile legale din statele membre aplicabile unei societăţi anonime constituite în
conformitate cu dreptul statului membru în care societatea europeană în cauză îşi are sediul social.
Societatea europeană are următoare structură organizatorică:
- adunarea generală a acţionarilor şi
- un organ de supraveghere şi unul de conducere (sistem dualist) sau un organ de
administrare (sistem monist), potrivit statutului.
Sistemul dualist presupune existenţa unui organ de conducere, care răspunde de gestionarea
societăţii europene şi din care fac parte unul sau mai mulţi directori, dar şi a unui organ de
supraveghere care controlează activitatea organului de conducere, fără a avea atribuţii de gestionare
a societăţii europene, numit de adunarea generală. Organul de conducere are obligaţia informării
organului de supraveghere cel puţin o dată la fiecare 3 luni cu privire la evoluţia societăţii europene.
Sistemul monist implică existenţa unui singur organ de administraţie care asigură
gestionarea societăţii europene din care pot face parte unul sau mai mulţi directori administrativi,
răspunzători pentru gestionarea curentă în aceleaşi condiţii ca şi pentru societăţile anonime care îşi
au sediul social pe teritoriul său.
Dizolvarea, lichidarea, insolvabilitatea sau încetarea de plăţi şi alte proceduri similare
aplicabile societăţii europene sunt reglementate de dispoziţiile legale aplicabile societăţilor anonime
constituite în temeiul dreptului intern al statului membru pe teritoriul căruia se află sediul social al
societăţii europene (art. 63 din regulament).

90
11.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

19) Cun se poate înființa o SE?


a. Prin fuziunea între 2 societății cu sediul în state diferite, membre UE
b. Prin divizarea unei alte SE
c. Prin înregistrare la registrul comerțului

20) Ce capital social trebuie să aibă o SE?


a. 120.000 euro
b. 200.000 euro
c. 150.000 euro
21) Cine exercită voința socială?
a. Adunarea generală a acționarilor
b. Adunarea societarilor europeni
c. Adunarea asociaților

11.5. Bibliografie recomandată

a. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
b. Smaranda Angheni , „Drept comercial. Profesioniştii – comercianţi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
c. D. Șandru, „Societățile comerciale în Uniunea Europeană”, Ed. Universitară, București, 2006

Capitolul 12
Regulile generale cu privire la formarea şi executarea obligaţiilor

12.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate regulile generale privind formarea şi executarea
obligaţiilor în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

12.2. Conţinut
12.2.1. Izvoarele obligațiilor. În temeiul prevederilor art. 1165 C.civ., obligaţiile
izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata
nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei

91
obligaţii. Contractul a fost definit în art. 1166 C. civ. ca fiind „acordul de voinţe dintre două sau mai
multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”
Aşadar, contractul este un act juridic bilateral, prin care iau naştere, se modifică sau se sting
raporturile juridice dintre părţi. Încheierea contractelor are loc, aşa cum s-a arătat în doctrină29, prin
realizarea acordului de voinţă ca urmare a concordanţei între oferta de a contracta şi acceptarea
acestei oferte.
Între absenți, Codul civil în vigoare a preluat teoria recepţiunii şi a statuat în sensul
considerării contractului ca fiind încheiat „în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la
ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile” (art. 1186
alin. 1 C.civ.). Această teorie este reluată şi în art. 1200 alin. 1 C.civ. care reglementează
comunicarea ofertei, a acceptării şi a revocării, în sensul că „oferta, acceptarea, precum şi revocarea
acestora produc efecte numai în momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile”.
Actul juridic unilateral poate fi izvor al obligaţiilor comerciale. În temeiul art. 1324 C.civ.,
„este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”. Actul
juridic unilateral a fost definit în doctrină30 ca fiind o manifestare de voinţă provenind de la o
singură parte, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori de a
stinge un raport juridic. Aşa cum s-a observat,31 „ceea ce este caracteristic pentru actul unilateral de
voinţă ca izvor de obligaţii este faptul că simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere
juridic, manifestată de către o persoană, este suficientă pentru a da naştere unei obligaţii a acesteia,
fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului (...) de îndată ce voinţa unilaterală generatoare
de obligaţii a fost manifestată, ea devine irevocabilă, nemaiputând deci să fie retractată de către
autor.”
Sunt considerate32 acte juridice unilaterale ce dau naştere unor obligaţii în sarcina autorului
lor: oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, titlurile de valoare şi operaţiunile de
subscriere a acestora, constituirea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, în temeiul
Legii nr. 31/1990.
Acestor acte juridice le sunt aplicabile, dacă nu există prevederi în legi speciale, dispoziţiile
generale referitoare la contracte cuprinse în actualul Cod civil.
De asemenea, faptul juridic este izvor de obligaţii în dreptul comercial. Aşa cum s-a arătat în
doctrina dreptului comercial33, faptul juridic (licit sau ilicit) poate fi generator de obligaţii
comerciale.
12.2.2. Specificul obligaţiilor în raporturile la care participă profesioniştii-comercianţi
12.2.2.1. Determinarea preţului între profesionişti
Potrivit regulilor dreptului comun, preţul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau
determinabil, să fie licit şi să fie real (sincer şi serios).
În cazul contractelor încheiate între profesionişti, dacă părţile nu au stabilit preţul şi nici vreo
modalitate de determinare ulterioară a acestuia, se instituie prezumţia că s-a avut în vedere preţul
practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru prestaţii echivalente sau, în lipsa unui

29
I. L. GEORGESCU, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-
cumpărare comercială, Editura Lumina lex, Bucureşti, 1994, p. 23 şi urm.
30
Gh. BELEIU, Drept civil român, Casa de editură şi presă – „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, pp. 118-120.
31
C. STĂTESCU, C. BÂRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 90.
32
I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994, pp. 21-22.
33
I L. GEORGESCU, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-
cumpărare comercială, Lucrare revăzută, completată şi adusă la zi de I. Băcanu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
92
asemenea preţ, un preţ rezonabil (art. 1233 C.civ.). Caracterul rezonabil al preţului este o
consecinţă a aplicării principiului bunei-credinţe care trebuie să existe pe toată durata contractului.
Codul civil actual reglementează posibilitatea raportării la un factor de referinţă în vederea
determinării preţului, în funcţie de acordul părţilor. Dacă factorul de referinţă determinat de către
părţi nu mai există sau este inaccesibil, poate fi înlocuit cu factorul de referinţă cel mai apropiat.
Suntem de părere că sintagma „factor de referinţă” are în vedere preţul curent al mărfurilor sau
preţul stabilit în funcţie de listele burselor sau ale mercurialelor din pieţe, aşa cum era stipulat în
reglementarea anterioară a Codului comercial.
Preţul poate fi stabilit în moneda naţională („leu”) sau într-o monedă străină, urmând ca plata
să fie făcută în moneda naţională.
12.2.2.2. Solidaritatea codebitorilor
Solidaritatea codebitorilor sau solidaritatea pasivă dă dreptul creditorului de a urmări pe
oricare dintre debitorii săi pentru a obţine executarea întregii obligaţii, astfel încât plata efectuată de
către debitorul urmărit îi eliberează pe toţi ceilalţi. Întrucât solidaritatea nu se prezumă, în dreptul
comun ea trebuie să rezulte din convenţia părţilor sau din prevederile legii speciale. În schimb, în
raporturile dintre profesionişti-comercianţi, Codul civil instituie prezumţia de solidaritate, ca o
măsură destinată să ofere creditorilor garanţii împotriva insolvenţei debitorilor: „Solidaritatea se
prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin
lege nu se prevede altfel” (art. 1446 C.civ.).34
Aşadar, spre deosebire de dreptul comun, debitorii comerciali nu pot opune creditorului
beneficiul de diviziune şi nici beneficiul de discuţiune. În acest fel, creditorul are dreptul de a
urmări pe oricare dintre codebitori pentru întreaga datorie, la alegerea sa, acesta neputându-se
opune şi nici a obţine împărţirea debitului (art. 1447 alin. 1 C.civ.). Cu toate acestea, acţiunea
îndreptată împotriva unuia dintre debitorii obligaţi solidar nu înlătură dreptul creditorului de a se
îndrepta împotriva celorlalţi codebitori. În acelaşi timp, debitorul urmărit poate solicita instanţei de
judecată introducerea în cauză a celorlalţi codebitori pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să le fie
opozabilă.
Debitorul care a plătit se va putea îndrepta cu o acţiune de regres împotriva celorlalţi
codebitori.
În raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor, solidaritatea nu se prezumă, dar poate fi
rezultatul asumării unei astfel de obligaţii, în mod expres, prin contractul astfel încheiat. În
principiu, fidejusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o
execută, dar, dacă fidejusorul se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fidejusor solidar
sau de codebitor solidar, nu mai poate invoca faţă de creditor beneficiul de diviziune sau de
discuţiune (art. 2300 C.civ.).
12.2.2.3. Regimul juridic aplicabil dobânzilor în obligaţiile comerciale
Obligaţiile asumate printr-un contract, în general, trebuie executate la termenul stipulat de
către părţi sau determinat în funcţie de natura operaţiunii. Când obligaţiile au ca obiect plata unor
sume de bani şi nu sunt executate, prejudiciul cauzat poate fi acoperit prin plata unor dobânzi, care
reprezintă daune-interese moratorii, fiind destinate, aşadar, să acopere prejudiciul cauzat de
executarea cu întârziere a obligaţiei.
Potrivit art. 1489 alin. 1 C.civ., în obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani, dobânda este

34
A se vedea, în acest sens, şi I. TURCU, Noul Cod civil Legea nr. 287/2009 Cartea V. Despre obligaţii art. 1164-1649 Comentarii
şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 569 şi urm.
93
cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
Cuantumul dobânzii este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda
legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În temeiul O.G. nr. 13/2011, părţile sunt libere să
stabilească nivelul dobânzii: „Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât
pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii
băneşti” (art. 1 din ordonanţă). În lipsa unei stipulaţii exprese în contract referitoare la nivelul
dobânzii, se va plăti dobânda legală. Întrucât dobânda se datorează de către debitor pentru
neexecutarea la termen a obligaţiei de a plăti o sumă de bani, suntem în prezenţa unei dobânzi
penalizatoare, care se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,
publicată în fiecare lună în Monitorul Oficial, plus 4 puncte procentuale. Nivelul dobânzii de
referinţă variază astfel: în prima zi lucrătoare a anului se stabileşte cuantumul pentru dobânda legală
cuvenită pentru semestrul I al anului, iar cursul din prima zi lucrătoare a lunii iulie este cel stabilit
pentru dobânda legală pe semestrul II al anului în curs (art. 3 alin. 4 din ordonanţa sus-amintită).35
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale (art. 3 alin.
21 din O.G. nr. 13/2011).
În actualul Cod civil, a fost extinsă posibilitatea aplicării anatocismului inclusiv în raporturile
juridice la care participă necomercianţi. Astfel, în temeiul art. 1489 alin. 2 C.civ., dobânzile
scadente produc ele însele dobânzi, numai când legea sau contractul, în limitele legii, prevăd expres
acest lucru, ori în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. De asemenea, în toate cazurile, anatocismul
sau dobânda compusă este permis în două cazuri limitativ prevăzute de lege : a) atunci când părţile
au prevăzut acest lucru prin acordul lor; b) în situaţia în care dobânzile sunt scadente şi sunt
datorate pentru cel puţin 1 an (art. 8 alin. 2 din O.G nr. 13/2011).
Deoarece, în comerţ, banii sunt fructiferi, fiind destinaţi să circule şi să producă profit, lipsa
de folosinţă a acestora este sancţionată, iar creditorul nu mai trebuie să facă dovada prejudiciului,
acesta fiind prezumat. Astfel, în temeiul art. 1523 alin. 1 şi 2 lit. d) C.civ., debitorul se află de drept
în întârziere atunci când s-a stipulat prin contract că acest efect se produce ca urmare a împlinirii
termenului stabilit pentru executare sau dacă obligaţia de a plăti o sumă de bani a fost asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi. Daunele-interese moratorii curg de la scadenţă până în
momentul efectuării plăţii, în condiţiile dreptului comun în materie, respectiv ale art. 1535 C.civ.
Acestea sunt datorate de către debitor fără a fi necesară dovada prejudiciului, întrucât existenţa
acestuia este prezumată prin simplul fapt al neîndeplinirii obligaţiei de plată a sumei de bani la
termen.
Pentru ca regula curgerii de drept a dobânzilor – din momentul scadenţei şi fără punere în
întârziere – să fie aplicată, trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative:
1) creanţa să fie lichidă şi exigibilă;36
2) datoria să constea în plata unei sume de bani;
3) datoria să fie asumată în exercitarea activităţii unei întreprinderi.
De regulă, dobânzile sunt socotite a acoperi prejudiciul cauzat de neexecutarea obligaţiilor
băneşti şi nu pot fi cumulate cu daunele-interese decât în următoarele cazuri excepţionale:
1) în cazul fidejusiunii, fidejusorul are dreptul la cumulul dobânzilor cu despăgubirile, în

35
A se vedea S. Popa, Autonomia de voinţă Fundament sau sinonim al libertăţii contractuale?, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 210.
36
A se vedea I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994, p. 54.
94
cazul acţiunii de regres împotriva debitorului (art. 2306 alin. 1 C.civ.);
2) la societăţile comerciale, asociatul care întârzie efectuarea aportului în numerar datorează
în afară de dobânzi şi despăgubiri faţă de societate (Legea nr. 31/1990).
În schimb, dacă în contractele comerciale încheiate, părţile au prevăzut penalităţi pentru
acoperirea prejudiciului, debitorul va plăti numai aceste penalităţi, nu şi dobânzi, întrucât se
consideră că părţile au anticipat prin convenţia dintre ele nivelul prejudiciului.
12.2.2.4. Locul executării obligaţiilor
Potrivit art. 1494 C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare sau dacă locul plăţii nu poate fi
determinat potrivit naturii prestaţiei ori potrivit prevederilor contractuale, al practicilor statornicite
între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile trebuie să fie executate:
1) la domiciliul, respectiv la sediul creditorului de la data plăţii, dacă este vorba despre
obligaţii ce constau în plata unor sume de bani;
2) la locul situării bunului în momentul încheierii contractului, în cazul obligaţiei de a preda un
lucru individual determinat;
3) la domiciliul (sediul comercial) al debitorului, din momentul încheierii contractului, în
cazul celorlalte obligaţii.
Dacă, pe parcursul executării contractului, are loc o modificare a domiciliului sau a sediului,
partea cu privire la care a intervenit această modificare are obligaţia de a suporta cheltuielile
suplimentare efectuate în vederea efectuării plăţii determinate de această modificare.
12.2.2.5. Probele în materie comercială
Specificul dreptului comercial constă în faptul că instrumentul probatoriu folosit trebuie „să
facă deplină credinţă, pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de
confecţionat pentru a nu stânjeni celeritatea în circulaţiunea bunurilor comerciale; în al treilea rând,
proba să fie uşor de administrat, pentru a asigura securitatea în justiţie a cauzelor comerciale.”37
Potrivit Noului Cod de procedură civilă, pot fi folosite următoarele mijloace de probă:
- înscrisuri
- martori
- prezumţii
- mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută prin interogatoriu
- expertiză
- mijloace materiale de probă
- cercetare la faţa locului
- ale mijloace de probă prevăzute de lege.
În privinţa probei cu martori, art. 309 alin. 1 N.C.pr.civ. prevede că această probă poate fi
admisă ori de câte ori instanţa de judecată ar crede că trebuie să admită proba testimonială, dacă
legea nu dispune altfel. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „niciun act juridic nu poate fi dovedit cu
martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face
dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a
fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială
cere probă scrisă.” În cazul actelor juridice pentru care legea cere forma scrisă ad validitatem sau ad
probationem nu se poate folosi proba cu martori.
Părţile însă pot conveni ca şi în cazurile în care legea cere forma scrisă ad probationem a
actului juridic să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să
dispună.
37
D. D. GEROTA, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, pp. 157 – 158, citat în St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 427.
95
Înscrisurile
Deoarece nu există o definiţie legală, doctrina38, pornind de la reglementările existente cu
privire la aceste mijloace de probă, a definit înscrisul ca fiind orice declaraţie, despre un act sau fapt
juridic stricto sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere sau imprimare cu orice
litere sau sistem de scriere ori prin efectuarea de orice alte semne convenţionale, pe hârtie sau pe
orice suport: carton, sticlă, pânză, material plastic, lemn.39
Forma scrisă este cerută în dreptul comercial ad validitatem pentru următoarele acte juridice:
- cambia (art. 1, Legea nr. 58/1934)
- cecul (art. 1, Legea nr. 59/1934)
- biletul la ordin (art. 104, Legea nr. 58/1934)
- contractul de împrumut maritim (art. 601 C. com.)
- contractul de înrolare a echipajului (art. 532 C. com.)
- actul constitutiv al societăţii comerciale (art. 5 alin. 3, Legea nr. 31/1990)
- contractul încheiat între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau juridică
asociat unic al societăţii (art. 15, Legea nr. 31/1990)
- contractul de constituire a ipotecii mobiliare (art. 2388 C.civ.).
Sancţiunea lipsei formei scrise a actului juridic este nulitatea actului respectiv.
Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad probationem sunt:
- contractul de asociere în participaţie (art. 1950 C.civ.)
- contractul de agenţie (art. 2078 alin. 1 C.civ.)
- contractul de consignaţie (art. 2055 C.civ.)
- contractele privind vasele comerciale (art. 491, art. 493, art. 597 şi art. 495 C.com.)
- contractul de asigurare (art. 2200 alin. 1 C.civ.).
Lipsa formei scrise în cazul acestor acte îngreunează sarcina probei, lipsind partea care invocă
actul de un mijloc de probă eficace. Pot fi folosite, însă, alte mijloace de probă (interogatoriul,
mărturisirea etc.).40
A. Înscrisurile autentice. Art. 269 N.C.pr.civ. defineşte înscrisul autentic ca fiind acel înscris
„întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o
altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege”.
Forma autentică a înscrisurilor este prevăzută în mod obligatoriu doar în anumite situaţii; de
exemplu, când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă ori o societate pe
acţiuni prin subscripţie publică (art. 5 alin. 6 teza a II-a din Legea nr. 31/1990) sau în situaţia
modificării actului constitutiv prin operaţiuni similare (art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Tot
forma autentică este cerută şi în cazul în care are loc fuziunea prin absorbţie a unor societăţi
comerciale, iar aceste operaţiuni se încadrează în enumerarea din art. 204 alin. 2 din Legea nr.
31/1990.
Cererea de înmatriculare a profesioniştilor-comercianţi persoane fizice autorizate,
întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale poate fi făcută de persoana împuternicită prin
procură specială autentică, în temeiul art. 18 alin. 1 şi alin. 11 din Legea nr. 26/1990.
De asemenea, potrivit art. 120 alin. 1 din Legea nr. 161/2003, actul constitutiv al grupului de
interes economic trebuie încheiat în formă autentică, aceeaşi formă urmând a fi respectată şi de actul
modificator al actului constitutiv (art. 174 din Legea nr. 161/2003).
38
V. M. CIOBANU, op. cit., vol. II, 1997, p. 163; V.M. CIOBANU, G. BOROI, op. cit., 2002 şi 2003, p. 211 şi, respectiv, 235; I.
LEŞ, op. cit., 2001, p. 438; Gh. BELEIU, op. cit., 1993, p. 102.
39
M. FODOR, op. cit., 2006, p. 105 – 106.
40
A se vedea I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994; Maria FODOR, op. cit.., 2006, p. 109.
96
Lipsa formei autentice prevăzute de Legea nr. 31/1990 pentru societăţile comerciale şi pentru
grupurile de interes economic prin Legea nr. 161/2003 se sancţionează cu nulitatea deoarece este
cerută ad validitatem, aşadar pentru valabilitatea actului juridic, în anumite condiţii speciale.
B. Înscrisurile sub semnătură privată pot fi definite în temeiul art. 272 N.C.pr.civ. ca fiind
acele înscrisuri care poartă semnătura părţilor, indiferent de suportul lor material, şi care, de regulă,
nu sunt supuse altor formalităţi, cu excepţia celor prevăzute de lege.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, deşi legea nu impune nici o condiţie de formă pentru
validitatea înscrisului sub semnătură privată, „elementul care conferă putere probatorie acestor
înscrisuri este semnătura părţilor, astfel încât conţinutul actului juridic ce constată poate fi scris sub
orice formă, tipărit, dactilografiat sau scris de mână, de părţile înseşi sau de un terţ, redactat în
limba română sau în orice altă limbă, datat sau nedatat.41 Dar, potrivit art. 274 alin. 2 N.C.pr.civ.,
actele sub semnătură privată care constată contracte sinalagmatice trebuie să îndeplinească
formalitatea pluralităţii de exemplare originale. Sancţiunea nerespectării acestei condiţii constă în
nulitatea înscrisului ca instrument probator, iar nu ca negotium. Nulitatea va fi însă relativă, putând
fi invocată doar de către părţi şi de succesorii lor în drepturi.
Actul sub semnătură privată nul din cauza lipsei multiplului exemplar va fi considerat totuşi
un început de dovadă scrisă (art. 276 N.C.pr.civ.) şi va putea fi dovedit cu alte mijloace de probă
(interogatoriu, martori, prezumţii etc.).
În privinţa înscrisurilor întocmite de profesionişti, noul Cod de procedură civilă cuprinde
reglementări speciale, în sensul că nu se vor aplica raporturilor dintre profesionişti cerinţa
pluralităţii de exemplare şi cea a formalităţii „bun şi aprobat” (art. 277 alin. 1 N.C.pr.civ.). Mai
mult, înscrisurile utilizate în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata
un act juridic, chiar nesemnate, fac dovadă cu privire la cuprinsul lor, cu excepţia cazului în care,
printr-o lege specială, se prevede forma scrisă ad probationem. Data înscrisului sub semnătură
privată poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, în raporturile dintre cei care le-au întocmit.
Dacă actul sub semnătură privată este recunoscut de cel de la care provine, acesta face
proba conţinutului său, până la dovada contrară (art. 273 alin. 1 N.C.pr.civ.). Semnătura poate fi
contestată, urmând a se proceda la verificarea de scripte.
Terţii care sunt prejudiciaţi de actul sub semnătură privată îl pot combate prin orice mijloc de
probă.
Sunt asimilate înscrisurilor sub semnătură privată contractele încheiate pe formulare tipizate
sau standardizate, cele care încorporează condiţii generale, precum şi biletele, tichetele şi alte
asemenea documente utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau care încorporează dreptul
la anumite prestaţii (art. 289 alin. 2 şi 3 N.C.pr.civ.).
C. Înscrisurile improprii
Aceste înscrisuri au fost denumite în literatura de specialitate improprii deoarece nu sunt
întocmite în scopul de a servi ca mijloace de probă, nu poartă semnătura părţii de la care provin şi
au o valoare probatorie redusă.42 Fac parte din această categorie de înscrisuri nepreconstituite:
- registrele profesioniştilor (art. 280 N.C.pr.civ.);
- registrele şi hârtiile domestice (art. 279 N.C.pr.civ.);
- menţiunile făcute de creditor pe titlurile de creanţă sau pe duplicatele aflate în mâinile
debitorului ori pe chitanţe (art. 281 N.C.pr.civ.).
D. Înscrisurile în formă electronică. Amploarea şi diversitatea mijloacelor electronice

41
I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994, p. 73.
42
I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994, pp. 80-81; Maria FODOR, op. cit., 2006, p. 190 şi urm.
97
folosite pe plan internaţional în tranzacţiile comerciale, precum şi aderarea României la Uniunea
Europeană au impus elaborarea unui cadru legal armonizat cu reglementările europene în domeniu.
Cele mai importante reglementări în acest domeniu sunt: Directiva 1999/93/CE privind cadrul
comunitar al semnăturii electronice şi Directiva 2000/31/CE privind anumite aspecte ale societăţii
informatice, în special comerţul electronic pe Piaţa Internă.
În temeiul Codului civil actual, contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt
supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială (art. 1245 C.civ.). În ceea ce priveşte forţa
probantă a înscrisurilor în formă electronică, şi noul Cod de procedură civilă face trimitere la
prevederile legii speciale (art. 267 N.C.pr.civ.).
Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică defineşte înscrisul în formă electronică
drept o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care
redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau printr-un alt procedeu similar (art. 4 pct. 2 din Legea nr.
455/2001). Deoarece prevederile acestei legi au fost deja analizate anterior, nu mai revenim asupra
lor.
Prin adoptarea Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic se face distincţia între activităţi
desfăşurate prin mijloace electronice puse la dispoziţia celor interesaţi de către o societate
informaţională şi alte activităţi comerciale.
Se consideră că prevederile acestor legi trebuie completate cu cele ale altor acte normative în
materie, de exemplu, cu prevederile Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter
personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice , care a abrogat prevederile
Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la datele cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date.
E. Înscrisurile pe suport informatic sunt documentele care redau pe un suport informatic
datele unui act juridic, constituie instrumente probatorii cu privire la actul juridic respectiv şi sunt
admise ca mijloace de probă în aceleaşi condiţii ca şi înscrisurile pe suport de hârtie, dacă
îndeplinesc condiţiile legale, respectiv dacă sunt inteligibile şi prezintă garanţii suficient de serioase
pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului actului juridic şi a identităţii persoanei de la
care acestea emană (art. 266 N.C.pr.civ.). În aprecierea calităţii documentului, instanţa are
îndatorirea de a ţine seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi de documentul care le-
a reprodus (art. 282 N.C.pr.civ.).
În temeiul art. 283 N.C.pr.civ., s-a instituit o prezumţie de validitate a înscrierii datelor unui
act juridic pe suport informatic, cu condiţia ca înscrierea să se fi efectuat sistematic şi fără lacune,
iar datele să fie protejate contra alterărilor şi a contrafacerilor, astfel încât să fie asigurată
integritatea documentului. Prezumţia operează inclusiv în favoarea terţilor şi rezultă din simplul
fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Suntem de părere că această prezumţie este
relativă şi are un caracter special, în sensul că permite dovada contrară, care poate consta însă
numai în dovedirea existenţei unor lacune în înregistrarea datelor sau a unor alterări ori contrafaceri
ale documentului.
Înscrisurile pe suport informatic fac dovadă deplină între părţi, până la proba contrară, dacă
printr-o lege specială nu se prevede altfel. În cazul în care suportul ori tehnologia utilizată pentru
redactarea înscrisului nu garantează integritatea documentului, acesta poate fi folosit ca mijloc
material de probă sau ca început de dovadă scrisă (art. 284 N.C.pr.civ.).
F. Facturile acceptate
Deoarece legea nu defineşte facturile şi nu prevede menţiunile obligatorii ale acestora,
98
doctrina43 a stabilit că „factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se
constată executarea unei operaţiuni comerciale”.
Fiind un înscris sub semnătură privată, facturile sunt dovezi împotriva părţii de la care provin
(a vânzătorului) şi în favoarea destinatarului (a cumpărătorului).
Facturile acceptate, însă, pot fi folosite ca mijloace de probă şi în favoarea emitentului, în legătură
cu existenţa actului juridic şi în legătură cu executarea obligaţiei. Acceptarea facturii poate fi expresă –
când destinatarul scrie menţiunea „Acceptat” pe un exemplar al facturii şi semnează, înapoind acest
exemplar emitentului, precum şi când foloseşte alte mijloace scrise sau verbale (caz în care
acceptarea se dovedeşte prin orice mijloc de probă) – sau tacită – când rezultă din fapte sau
împrejurări care atestă voinţa de a achita factura
Facturile acceptate la plată nu au însă valoarea juridică a unui titlu executoriu.
G. Corespondenţa
Proba în cazul obligaţiilor născute în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi se poate face şi
prin corespondenţa comercială, din care rezultă încheierea unor contracte comerciale. În literatura de
specialitate, s-a observat că, în acest caz, există mai multe înscrisuri, corelativ ofertei şi acceptării
acesteia.44 Deoarece face parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată, suntem de părere că
se aplică şi în cazul corespondenţei comerciale regula referitoare la înscrisurile întocmite de către
profesionişti, cărora, în temeiul art. 277 N.C.pr.civ., nu li se aplică cerinţa pluralităţii de exemplare
şi a formalităţii „bun şi aprobat”.
H. Telegramele
Telegramele au fost definite în doctrină ca fiind comunicări ale unor manifestări de voinţă
transmise la distanţă prin telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin
intermediul oficiului telegrafic45 sau, într-o altă opinie, ca fiind copii ale unei declaraţii de voinţă,
predate unui oficiu poştal, sub formă scrisă, al cărei cuprins este transmis prin mijloace mecanice la
oficiul de destinaţie şi remis destinatarului.46
Destinatarul, aşadar, nu primeşte originalul telegramei, ci un înscris care cuprinde conţinutul
acesteia.
Potrivit art. 289 alin. 3 N.C.pr.civ., telegramele fac probă, ca înscris sub semnătură privată,
dacă originalul a fost semnat de către expeditor şi dacă se probează că originalul a fost predat
oficiului poştal.
Telegramele anonime nu au valoarea probantă a unui înscris, dar pot fi un temei pentru
instituirea unei prezumţii, dacă se stabileşte de la cine emană.47
I. Registrele comerciale
Registrele comerciale au fost definite de doctrină ca fiind documentele care consemnează
operaţiunile comerciale efectuate de către comercianţi.48
Potrivit art. 20 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, principalele registre care se folosesc în
contabilitate sunt registrul – jurnal, registrul-inventar şi cartea mare.
Încadrate în noul Cod de procedură civilă în categoria înscrisurilor sub semnătură privată,
registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea prevederilor legale, fac dovadă deplină
în justiţie între profesioniştii-comercianţi cu privire la faptele şi chestiunile legate de activitatea lor

43
A se vedea I. L. GEORGESCU,, op. cit., 1994, p. 82 şi urm.; St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 432.
44
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 433 şi urm.
45
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 434.
46
I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994, p. 90.
47
V. M. CIOBANU, op. cit., 1997, p. 177; I. L. GEORGESCU, op. cit., 1994, p. 91.
48
D. RADU, D.C. TUDORACHE, Probele în procesul civil, Editura Ankarom, Iaşi, 1996, p. 54.
99
comercială; de asemenea, chiar dacă sunt nelegal ţinute, registrele profesioniştilor pot constitui
mijloace de probă împotriva celui care le-a ţinut, fără însă a se putea scinda conţinutul lor; instanţa
de judecată are în toate cazurile dreptul de a aprecia valoarea probatorie a acestor înscrisuri, putând
chiar renunţa la administrarea acestei probe dacă registrele părţilor din proces nu concordă, sau dacă
trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi (art. 280 N.C.pr.civ.).
J. Declaraţiile martorilor
Potrivit art. 309 N.C.pr.civ., proba cu martori poate fi admisă în toate cazurile în care legea nu
dispune altfel, ori de câte ori instanţa de judecată ar crede că trebuie să admită proba testimonială.
De regulă, niciun act juridic a cărui valoare depăşeşte 250 de lei nu poate fi dovedit cu martori. Cu
toate acestea, administrarea probei cu martori este admisibilă, împotriva profesioniştilor, chiar dacă
valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 250 de lei, cu condiţia ca actul să fi fost întocmit de
către un profesionist în exercitarea activităţii sale profesionale. Fac excepţie situaţiile în care, printr-
o lege specială, este cerută ad probationem forma scrisă a actului juridic.
În situaţiile în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi preconstitui
un înscris ori a pierdut înscrisul doveditor dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, când există un
început de dovadă scrisă sau o convenţie prin care părţile convin să folosească proba cu martori,
precum şi în situaţia în care actul juridic este atacat pentru fraudă, pentru vicii de consimţământ sau
este lovit de nulitate absolută pentru o cauză ilicită sau imorală ori este neceasară interpretarea
clauzelor contractului, proba testimonială este admisibilă chiar dacă legea ar cere ad probationem
forma scrisă a actului juridic.
În toate cazurile în care legea cere ad validitatem forma scrisă a unui act juridic, proba cu
martori nu poate fi admisă.
Aşadar, în raporturile dintre profesioniştii-comercianţi, obligaţiile pot fi dovedite cu martori,
indiferent de valoare. Se poate folosi proba cu martori şi împotriva conţinutului unui înscris sau
peste cuprinsul acestuia.
K. Alte mijloace de probă
Telexurile şi faxurile. Prin telex se realizează transmiterea telegrafică directă a mesajului,
acesta fiind recepţionat de către destinatar prin intermediul oficiului telegrafic, sub forma unui
înscris dactilografiat, cu înregistrarea concomitentă pe o coală de control a expeditorului.49
Forţa probantă a telexului este, ca şi în cazul telegramei, cea a unui înscris sub semnătură
privată, dacă sunt îndeplinite condiţiile reglementate de noul Cod de procedură civilă.
Prezumţiile sunt definite în art. 327 N.C.pr.civ. ca fiind „consecinţele pe care legea sau
judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”.
Prezumţiile pot fi legale sau judiciare.
Prezumţiile legale sunt cele determinate special de lege (art. 328 N.C.pr.civ.) şi, la rândul lor,
acestea pot fi absolute sau relative.
Sunt prezumţii legale absolute (juris et de jure) acelea împotriva cărora nu este permisă
dovada contrară, iar prezumţiile legale relative (juris tantum) permit proba contrară.
Admisibilitatea acestor mijloace de probă este lăsată la libera apreciere a judecătorului.50
Mărturisirea (recunoaşterea) este un mijloc de probă reglementat în art. 348-358 N.C.
pr.civ., iar modalitatea de obţinere a mărturisirii judiciare o reprezintă interogatoriul, reglementat de
art. 351-358 N.C. pr.civ. Potrivit art. 348 alin. 1 N.C.pr.civ., mărturisirea este „recunoaşterea de
către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe

49
R. P. VONICA, Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1999, p. 114.
50
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 431.
100
care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea”.
Mărturisirea poate fi judiciară (făcută înaintea judecătorului în cursul judecării litigiului) sau
extrajudiciară (făcută în scris sau verbal, în afara procesului).
Mărturisirea judiciară poate fi admisă ca probă la cererea părţii interesate, dar poate fi dispusă
şi din oficiu.
Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva celui de la care provine şi poate fi
efectuată fie personal, fie prin madatar, cu procură specială (art. 349 alin. 1 N.C.pr.civ.).
Forţa probantă a mărturisirii extrajudiciare este cea a probelor în general, fiind lăsată la
aprecierea judecătorului.
Raportul de expertiză este întocmit de către specialiştii numiţi de către instanţa
judecătorească atunci când consideră că, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, este necesară
opinia acestora (art. 330 alin. 1 N.C.pr.civ.). Puterea doveditoare a expertizei este lăsată la aprecierea
instanţei de judecată, aceasta nefiind legată de concluziile raportului de expertiză.
12.2.2.6. Prescripţia extinctivă în materie comercială
Prescripţia extinctivă a fost definită în doctrină51 ca fiind „stingerea dreptului la acţiune
neexercitat în termenul de prescripţie”. În temeiul art. 2500 C.civ., dreptul material la acţiune „se
stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
În prezent, termenul general de prescripţie este de trei ani şi este reglementat de art. 2517
C.civ.
Termene speciale de prescripţie sunt prevăzute în art. 2519-2521 C.civ.:
- termenul de 10 ani pentru acţiunile ce au ca obiect drepturi reale care nu au fost declarate
imprescriptibile prin lege sau care nu sunt supuse unor termen de prescripţie speciale;
- termenul de 2 ani aplicabil acţiunilor întemeiate pe un raport de asigurare-reasigurare,
precum şi celor ce au ca obiect plata remuneraţiei cuvenite pentru serviciile prestate în temeiul
contractelor de intermediere;
- termenul de prescripţie de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune în cazul profesioniştilor din
alimentaţia publică sau hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează, vânzătorilor cu amănuntul,
pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;
- termenul de 1 an aplicabil dreptului la acţiune referitor la restituirea sumelor încasate din
vânzarea biletelor pentru spectacole ce nu au mai avut loc;
- termenul de 1 an pentru acţiunile îndreptate împotriva transportatorului şi care izvorăsc din
contractele de transport terestru, aerian sau pe apă cu privire la bunuri; dacă este vorba despre un
contract de transport executat succesiv sau prin mijloace de transport combinate, termenul de
prescripţie este de 3 ani;
Alte termene speciale de prescripţie sunt prevăzute în Legea nr. 31/1990:
- termenul de 6 luni pentru acţiunea în daune a fondatorilor împotriva societăţii (art. 33 din
lege);
- termenul de 3 ani pentru acţiunea în restituirea dividendelor fictive (art. 67 din Legea nr.
31/1990).
Legea nr. 11/1991 prevede un termen de prescripţie de 1 an pentru acţiunea în daune pentru
acoperirea prejudiciului cauzat prin acte de concurenţă neloială.
Codul civil prevede condiţiile suspendării (art. 2532-2536 C.civ.) şi ale întreruperii
prescripţiei (art. 2537-2543 C.civ.).

51
Gh. BELEIU, op. cit., 1993, p. 197.
101
Să ne reamintim
12.2.1. Izvoarele obligațiilor. În temeiul prevederilor art. 1165 C.civ., obligaţiile izvorăsc din
contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta
ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
.
12.2.2. Specificul obligaţiilor în raporturile la care participă profesioniştii-comercianţi
12.2.2.1. Determinarea preţului între profesionişti
În cazul contractelor încheiate între profesionişti, dacă părţile nu au stabilit preţul şi nici vreo
modalitate de determinare ulterioară a acestuia, se instituie prezumţia că s-a avut în vedere preţul
practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru prestaţii echivalente sau, în lipsa unui
asemenea preţ, un preţ rezonabil (art. 1233 C.civ.). Caracterul rezonabil al preţului este o
consecinţă a aplicării principiului bunei-credinţe care trebuie să existe pe toată durata contractului.
Preţul poate fi stabilit în moneda naţională („leu”) sau într-o monedă străină, urmând ca plata
să fie făcută în moneda naţională.
12.2.2.2. Solidaritatea codebitorilor
Solidaritatea codebitorilor sau solidaritatea pasivă dă dreptul creditorului de a urmări pe
oricare dintre debitorii săi pentru a obţine executarea întregii obligaţii, astfel încât plata efectuată de
către debitorul urmărit îi eliberează pe toţi ceilalţi. Întrucât solidaritatea nu se prezumă, în dreptul
comun ea trebuie să rezulte din convenţia părţilor sau din prevederile legii speciale. În schimb, în
raporturile dintre profesionişti-comercianţi, Codul civil instituie prezumţia de solidaritate, ca o
măsură destinată să ofere creditorilor garanţii împotriva insolvenţei debitorilor.
12.2.2.3. Regimul juridic aplicabil dobânzilor în obligaţiile comerciale
Potrivit art. 1489 alin. 1 C.civ., în obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani, dobânda este
cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
Cuantumul dobânzii este reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda
legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În lipsa unei stipulaţii exprese în contract referitoare la
nivelul dobânzii, se va plăti dobânda legală. În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi
autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de
referinţă plus 8 puncte procentuale (art. 3 alin. 21 din O.G. nr. 13/2011).
12.2.2.4. Locul executării obligaţiilor
Potrivit art. 1494 C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare sau dacă locul plăţii nu poate fi
determinat potrivit naturii prestaţiei ori potrivit prevederilor contractuale, al practicilor statornicite
între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile trebuie să fie executate:
1) la domiciliul, respectiv la sediul creditorului de la data plăţii, dacă este vorba despre
obligaţii ce constau în plata unor sume de bani;
2) la locul situării bunului în momentul încheierii contractului, în cazul obligaţiei de a preda un
lucru individual determinat;
3) la domiciliul (sediul comercial) al debitorului, din momentul încheierii contractului, în
cazul celorlalte obligaţii.
12.2.2.5. Probele în materie comercială

102
Specificul dreptului comercial constă în faptul că instrumentul probatoriu folosit trebuie „să
facă deplină credinţă, pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de
confecţionat pentru a nu stânjeni celeritatea în circulaţiunea bunurilor comerciale; în al treilea rând,
proba să fie uşor de administrat, pentru a asigura securitatea în justiţie a cauzelor comerciale.”
Potrivit Noului Cod de procedură civilă, pot fi folosite următoarele mijloace de probă:
- înscrisuri
- martori
- prezumţii
- mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută prin interogatoriu
- expertiză
- mijloace materiale de probă
- cercetare la faţa locului
- ale mijloace de probă prevăzute de lege.
12.2.2.6. Prescripţia extinctivă în materie comercială
Prescripţia extinctivă a fost definită în doctrină ca fiind „stingerea dreptului la acţiune
neexercitat în termenul de prescripţie”. În temeiul art. 2500 C.civ., dreptul material la acţiune „se
stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
În prezent, termenul general de prescripţie este de trei ani şi este reglementat de art. 2517
C.civ.
Termene speciale de prescripţie sunt prevăzute în art. 2519-2521 C.civ.
Alte termene speciale de prescripţie sunt prevăzute în Legea nr. 31/1990:
- termenul de 6 luni pentru acţiunea în daune a fondatorilor împotriva societăţii (art. 33 din
lege);
- termenul de 3 ani pentru acţiunea în restituirea dividendelor fictive (art. 67 din Legea nr.
31/1990).
Legea nr. 11/1991 prevede un termen de prescripţie de 1 an pentru acţiunea în daune pentru
acoperirea prejudiciului cauzat prin acte de concurenţă neloială.
Codul civil prevede condiţiile suspendării (art. 2532-2536 C.civ.) şi ale întreruperii
prescripţiei (art. 2537-2543 C.civ.).

12.3. Rezumat
În temeiul prevederilor art. 1165 C.civ., obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice
alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii. Contractul a fost definit în art. 1166 C.
civ. ca fiind „acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic.”
Aşadar, contractul este un act juridic bilateral, prin care iau naştere, se modifică sau se sting
raporturile juridice dintre părţi. Încheierea contractelor are loc, aşa cum s-a arătat în doctrină, prin
realizarea acordului de voinţă ca urmare a concordanţei între oferta de a contracta şi acceptarea
acestei oferte.
Actul juridic unilateral poate fi izvor al obligaţiilor comerciale. În temeiul art. 1324 C.civ.,
„este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”.
De asemenea, faptul juridic este izvor de obligaţii în dreptul comercial. Aşa cum s-a arătat în

103
doctrina dreptului comercial, faptul juridic (licit sau ilicit) poate fi generator de obligaţii comerciale.
Specificul obligaţiilor în raporturile la care participă profesioniştii-comercianţi constă în
elemente precum: determinarea preţului între profesionişti, solidaritatea codebitorilor, regimul
juridic aplicabil dobânzilor în obligaţiile comerciale, locul executării obligaţiilor, probele în materie
comercială, dar și prescripţia extinctivă în materie comercială.

12.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

13) De ce este admisibilă proba cu martori pentru dovedirea actelor juridice cu valoare mai
mare de 250 lei pentru care legea nu cere forma scrisă ad probationem?
a. Pentru celeritate
b. Pentru că în comerț nu se încheie acte scrise niciodată
c. Pentru ocrotirea profesioniștilor
14) Ce mijloace de probă există în dreptul comercial?
a. Înscrisurile și proba testimonială
b. Recunoașterea vinovăției
c. Proba docimaziei
15) Cine poate folosi ca mijloc de probă registrele comercianților împotriva acestora?
a. Consumatorii
b. Registrul Comerțului
c. Instanța de judecată

12.5. Bibliografie recomandată

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

104
Capitolul 13

Contractul de vânzare

13.1. Introducere
În cadrul acestui capitol este prezentat unul dinre cele mai importante contracte
încheiate de către profesioniștii-comercianți, respectiv, contractul de vânzare.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

13.2. Conţinut
13.2.1. Contractul de vânzare
În temeiul Codului civil în vigoare, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite
sau se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun, un dezmembrământ al acesteia
sau orice alt drept, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească (art. 1650
C.civ.).
Condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărei convenţii sunt reglementate în art. 1179 C.civ.
şi se referă la: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o
cauză licită şi morală.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, capacitatea acestora de a contracta este supusă
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă şi obiectului de activitate declarat în actele
constitutive.
În conformitate cu prevederile art. 1653-1655 C. civ., sunt instituite incapacități de a încheia
contracte de vânzare. În afara acestor dispoziţii care restrâng capacitatea de a încheia contractul de
vânzare prevăzute în Codul civil, Legea nr. 31/1990 cuprinde incapacităţi cu caracter special.
Astfel, în temeiul art. 82 din Legea nr. 31/1990, asociaţii unei societăţi în nume colectiv şi asociaţii
comanditaţi de la societăţile în comandită nu pot avea calitatea de asociaţi cu răspundere nelimitată
la alte societăţi comerciale concurente ori cu acelaşi obiect de activitate şi nici nu pot efectua, în
nume propriu sau al altei persoane, operaţiuni comerciale similare sau identice, fără consimţământul
celorlalţi asociaţi.
Obiectul contractului de vânzare poate consta numai în bunuri mobile, corporale sau
necorporale. Însă, contractele încheiate între comercianţi cu privire la imobilele având destinaţia de
a face parte din fondul de comerţ au fost calificate o perioadă destul de lungă de timp ca fiind
comerciale.
Potrivit art. 1179 C. civ., pentru a fi valabil, contractul trebuie să aibă „o cauză licită şi
morală”, iar în temeiul art. 1236 alin. 2 C. civ., „cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii
publice” şi este imorală „când este contrară bunelor moravuri”.
În ceea ce privește efectele contractului de vânzare, potrivit art. 1273 alin. 1 C.civ.,
„drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu
105
au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea
bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. Contractul de vânzare determină, prin
încheierea sa, transferul proprietăţii sau a dreptului vândut de la vânzător la cumpărător (art. 1673
alin. 1 C. civ.).
Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare:
În temeiul art. 1672 C.civ. actual, obligaţiile principale ale vânzătorului sunt:
1) să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
2) să predea bunul;
3) să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.
În temeiul art. 1719 C.civ., „cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
a) să preia bunul vândut;
b) să plătească preţul vânzării”.
Acestor două obligaţii principale li se adaugă şi obligaţia de asuporta cheltuielile vânzării
(art. 1666 alin. 1 C.civ.), precum şi alte obligaţii stabilite în sarcina sa pe cale convenţională.
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic, reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor determină consecinţe specifice ce constau în posibilitatea părţii care şi-
a executat sau este gata să-şi execute propria obligaţie de a alege între excepţia de neexecutare,
rezoluţiunea contractului şi executarea în natură a obligaţiei rezultând din contract.
Astfel, în temeiul art. 1724 C.civ., în cazul în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia
de a plăti preţul, vânzătorul are dreptul de a obţine:
a) executarea silită a obligaţiei de plată, însoţită de daune-interese, dacă este cazul;
b) rezoluţiunea vânzării şi, dacă este cazul, daune-interese.
Codul civil reglementează şi executarea directă, o nouă modalitate de executare a obligaţiilor
realizată direct de către partea interesată, şi anume vânzătorul, în cazul în care cumpărătorul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a plăti preţul sau de a prelua bunul ce formează obiectul contractului (art.
1726 C.civ.).
Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) a fost definită în doctrină52 drept
„un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în
care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această executare
să-şi execute propriile obligaţii”.
Potrivit doctrinei, rezoluţiunea contractului reprezintă „sancţiunea a neexecutării culpabile a
contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în
situaţia avută anterior încheierii contractului”.53
Astfel, în temeiul art. 1724 C. civ., „când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit
să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele
situaţii, daune-interese, dacă este cazul”.
În mod simetric, dacă vânzătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transmite dreptul de
proprietate şi de a preda bunul ce formează obiectul contractului, precum şi pe aceea de a garanta
contra evicţiunii şi a viciilor, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului.
În prezent, executarea silită se efectuează în condiţiile reglementate de Codul de procedură
civilă (art. 622-913 N.C.pr.civ.).
Codul civil actual reglementează cu caracter de noutate executarea directă, în cazul vânzării
bunurilor mobile, variantă a executării coactive, procedură aplicabilă în reglementarea anterioară

52
Idem, p. 80.
53
Idem, p. 82.
106
doar în materia contractului de vânzare-cumpărare comercială. Astfel, potrivit art. 1726 alin. 1
C.civ., „când cumpărătorul unui bun mobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată,
vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala
cumpărătorului, sau de a-l vinde.” Vânzarea bunurilor se va efectua de către o persoană autorizată
în condiţiile legii şi în asemenea manieră încât să se obţină preţul optim, la licitaţie publică sau la
preţul curent practicat la bursă ori la târg sau la preţul legal, dacă există un asemenea preţ. Se
urmăreşte totodată obţinerea unui preţ echitabil.

Să ne reamintim
13.1. În temeiul Codului civil în vigoare, vânzarea este contractul prin care vânzătorul
transmite sau se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun, un dezmembrământ
al acesteia sau orice alt drept, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească (art. 1650 C.civ.).
În temeiul art. 1672 C.civ. actual, obligaţiile principale ale vânzătorului sunt:
4) să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
5) să predea bunul;
6) să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.
În temeiul art. 1719 C.civ., „cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
c) să preia bunul vândut;
d) să plătească preţul vânzării”.

13.3. Rezumat
În temeiul Codului civil în vigoare, vânzarea este contractul prin care vânzătorul
transmite sau se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun, un dezmembrământ al
acesteia sau orice alt drept, în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească
(art. 1650 C.civ.).

13.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

22) Care este sancțiunea neexecutării culpabile a obligației de plată a prețului?


a. Rezoluțiunea
b. rezilierea
c. anularea contractului.

23) Ce obligații principale are vânzătorul?


a. Obligația de predare și obligația de garanție
b. Obligația de predare și pe cea de transport al bunului vândut
c. Obligația de a plăti impozit pe profit
24) Cine garantează împotriva evicțiunii?
a. vânzătorul
b. cumpărătorul
107
c. terțul evingător.

13.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 14
Contractul de mandat

14.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de mandat,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

14.2. Conţinut
14.2.1. Contractul de mandat
Deoarece şi în materia contractului de mandat Codul civil realizează o reglementare unitară,
în definirea acestui contract ne raportăm la prevederile art. 2009 C. civ., potrivit cărora „mandatul
este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte
juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.”.
Codul civil reglementează atât contractului de mandat cu reprezentare, care constituie regula
în materie de intermediere, cât şi contractul de mandat fără reprezentare, cu varietăţile acestuia –
contractul de comision, contractul de consignaţie şi contractul de expediţie.
14.2.1.1. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de mandat
Potrivit art. 1179 C. civ., pentru validitatea contractului trebuie întrunite următoarele condiţii
esenţiale:
a) capacitatea de a contracta
b) consimţământul părţilor
c) un obiect determinat şi licit
d) o cauză licită şi morală.

108
14.2.1.2. Reprezentarea
Reprezentarea a fost definită ca fiind procedeul tehnico-juridic prin care reprezentantul
încheie actele juridice cu terţii în numele şi pe seama reprezentatului, efectele actului juridic astfel
încheiat producându-se direct în persoana reprezentatului.
Pentru ca reprezentarea să fie valabilă, trebuie întrunite următoarele condiţii:
1. Să existe o împuternicire de reprezentare a mandantului de către mandatar.
2. Manifestarea intenţiei de a reprezenta din partea reprezentantului.
3. Reprezentantul trebuie să exprime la încheierea actului juridic o voinţă valabilă
14.2.1.3. Mandatul cu reprezentare. Forma şi întinderea mandatului.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată,
sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar sau din
simpla absenţă a refuzului de a executa mandatul (acceptare tacită). Mandatul poate fi general, în
sensul autorizării mandatarului de a efectua doar acte de conservare şi de administrare, sau expres
(special) – pentru acte de dispoziţie, grevare de sarcini şi tranzacţii (art. 2016 C.civ.). Chiar dacă nu
sunt precizate expres în procură, împuternicirea se referă la toate actele necesare executării
mandatului. În lipsa unui termen stabilit de către părţi, contractul de mandat încetează în trei ani de
la încheierea lui.
14.2.1.4. Proba contractului de mandat
În ceea ce priveşte mandatul expres, acesta se dovedeşte potrivit regulilor generale cu privire
la probe, reglementate de Codul de procedură civilă. De cele mai multe ori, mandatul se dovedeşte
printr-un înscris numit „procură”, care poate avea forma înscrisului sub semnătură privată sau a
actului autentic.
Acceptarea mandatului tacit rezultă din însăşi executarea acestuia.
14.2.1.5. Efectele contractului de mandat. Obligaţiile părţilor
1. Obligaţiile mandatarului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a executa mandatul, în condiţiile împuternicirii primite, personal, cu prudenţă
şi diligenţă.
b) Obligaţia de a da socoteală.
2. Obligaţiile mandantului sunt:
a) Obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru îndeplinirea
mandatului (art. 2025 C. civ.).
b) Obligaţia de a plăti mandatarului remuneraţia stabilită prin contractul de mandat (art. 2027
C.civ.).
c) Obligaţia de a restitui cheltuielile efectuate de mandatar cu executarea mandatului (art.
2025 alin. 2 şi art. 2026 C.civ.).
14.2.1.6. Dreptul de retenţie al mandatarului
În temeiul art. 2029 C.civ., în scopul de a garanta toate creanţele sale împotriva mandantului
izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia
executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.
14.2.1.7. Încetarea contractului de mandat
Contractul de mandat încetează, potrivit art. 2030 C. civ., prin revocarea sa de către
mandatant, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin moartea, incapacitatea, falimentul

109
mandantului sau a mandatarului.
Mandantul sau mandatarul care, fără o cauză justă, prin revocarea sau renunţarea sa
intempestivă, întrerupe executarea mandatului, va răspunde pentru prejudiciul cauzat, cu daune-
interese (art. 2032 alin. 1 şi art. 2034 alin. 3 C.civ.).

14.2.1.8. Mandatul fără reprezentare.


Existenţa acestui contract a fost recunoscută şi sub reglementarea anterioară a dreptului
comercial sub forma contractului de comision, a contractului de consignaţie şi a contractului de
expediţie.
În prezent, mandatul fără reprezentare beneficiază de o reglementare distinctă în art. 2039–
2042 C.civ. Potrivit art. 2039 alin. 1 C.civ., „mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul
căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi,
numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii
aveau cunoştinţă despre mandat.”.

Să ne reamintim
14.2. În materia contractului de mandat Codul civil realizează o reglementare unitară, iar
în definirea acestui contract ne raportăm la prevederile art. 2009 C. civ., potrivit cărora
„mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau
mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.”.

1. Obligaţiile mandatarului sunt următoarele:


a) Obligaţia de a executa mandatul, în condiţiile împuternicirii primite, personal, cu prudenţă
şi diligenţă.
b) Obligaţia de a da socoteală.
2. Obligaţiile mandantului sunt:
a) Obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru îndeplinirea
mandatului (art. 2025 C. civ.).
b) Obligaţia de a plăti mandatarului remuneraţia stabilită prin contractul de mandat (art. 2027
C.civ.).
c) Obligaţia de a restitui cheltuielile efectuate de mandatar cu executarea mandatului (art.
2025 alin. 2 şi art. 2026 C.civ.).

14.3. Rezumat
Deoarece şi în materia contractului de mandat Codul civil realizează o
reglementare unitară, în definirea acestui contract ne raportăm la prevederile art. 2009 C. civ.,
potrivit cărora „mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.”.

14.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

110
25) De câte tipuri poate fi mandatul?
a. Scris, verbal și tacit
b. Propriu-zis și subînțeles
c. Scris și verbal

26) Ce privilegiu are mandatarul?


a. Privilegiul mandatarului
b. Să fie remunerat suplimentar pentru munca sa
c. Să aleagă persoana cocontractantului.
27) Cum poate înceta mandatul?
a. Prin renunțare
b. Prin substituire
c. Prin reziliere.

14.5. Bibliografie recomandată

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 15
Contractul de comision

15.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de comision,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

15.2. Conţinut
15.2.1. Contractul de comision

111
Putem defini contractul de comision ca fiind acel contract prin care una dintre părţi
(„comitent”) dă împuternicire celeilalte părţi („comisionar”) pentru ca aceasta, în schimbul unei
remuneraţii („comision”) să încheie afaceri comerciale în nume propriu, dar pe seama
comitentului.
Ca orice act juridic, contractul de comision trebuie să îndeplinească toate condiţiile esenţiale
pentru validitatea contractului enumerate de art. 1179 C. civ., respectiv: capacitatea de a contracta,
consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită şi morală.
Cu toate că îşi păstrează caracterul consensual, contractul de comision se încheie în formă
scrisă – act autentic ori înscris sub semnătură privată. Necesitatea înscrisului este prevăzută în
Codul civil numai pentru proba actului juridic, dacă printr-o lege specială nu se prevede altfel (art.
2044 alin. 2 C.civ.).
15.2.2. Efectele contractului de comision
Contractul de comision determină producerea unor efecte atât în raporturile dintre părţi, cât şi
faţă de terţi.
Astfel, în raporturile dintre părţi se aplică, în privinţa drepturilor şi a obligaţiilor reciproce,
regulile de la contractul de mandat, cu unele deosebiri. Prin încheierea contractului de comision se
nasc raporturi juridice directe între comitent şi comisionar, al căror conţinut constă în drepturi şi
obligaţii reciproce.
Obligaţiile comisionarului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a îndeplini împuternicirea conferită de către comitent
b) Obligaţia de a îndeplini împuternicirea cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist.
c) Obligaţia de a-l informa pe comitent despre îndeplinirea însărcinării, precum şi despre toate
împrejurările de natură a determina modificarea împuternicirii.
Obligaţiile comitentului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a plăti comisionarului comisionul stabilit prin contract
b) Obligaţia de a-i restitui comisionarului cheltuielile ocazionate de îndeplinirea împuternicirii
Pentru asigurarea dreptului la comision şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea
împuternicirii, comisionarul beneficiază un drept de retenţie asupra bunurilor comitentului aflate în
detenţia sa, precum şi de un drept de de a fi îndestulat cu preferinţă faţă de vânzătorul neplătit (art.
2053 C.civ.).
Faţă de terţi, în temeiul contractului de comision, comisionarul este direct obligat către
persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Prin urmare, în cazul
neexecutării obligaţiilor, răspunderea va aparţine părţii aflate în culpă (comisionarul ori terţul). Însă,
răspunderea terţului va fi angajată faţă de comisionar, nu faţă de comitent, pentru care acest contract
reprezintă un res inter alios acta. Potrivit art. 2045 C.civ., „terţul contractant este ţinut direct faţă de
comisionar pentru obligaţiile sale”.
În mod special, comisionarul îşi poate asuma obligaţia de a garanta executarea obligaţiilor de
către cel cu care a contractat, printr-o clauză numită „star del credere” sau „ducroire” ori „garanţia
solvabilităţii”.54
Această obligaţie suplimentară este remunerată suplimentar printr-un comision special, denumit
„pentru garanţie” sau „pentru credit”, stabilit de către părţi prin convenţia lor sau, în lipsă, determinat de
către instanţa de judecată (art. 2052 alin. 2 C. civ.).55

54
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 520.
55
I. BĂLAN, Efectele contractului de comision faţă de terţi. Clauza „star del credere”, în „Dreptul” nr. 5/2003, p. 56.
112
Se opinează în doctrină56 că natura juridică a clauzei „star del credere” este aceea a unei
garanţii asemănătoare din punct de vedere tehnic cu fidejusiunea.

15.2.3. Încetarea contractului de comision nu este reglementată expres în Codul civil.


Astfel, vor fi aplicabile dispoziţiile referitoare la încetarea contractului de mandat, cuprinse în art.
2030 C.civ. Potrivit acestora, contractul de comision va înceta prin revocarea împuternicirii, prin
renunţarea comisionarului la însărcinarea primită, prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia
dintre părţi.
În temeiul art. 2051 Civ., comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până
în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul. În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte
din comision, care se determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu
privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.

Să ne reamintim
15.3.Contractul de comision. Putem defini contractul de comision ca fiind acel contract
prin care una dintre părţi („comitent”) dă împuternicire celeilalte părţi („comisionar”) pentru
ca aceasta, în schimbul unei remuneraţii („comision”) să încheie afaceri comerciale în nume
propriu, dar pe seama comitentului.

Contractul de comision determină producerea unor efecte atât în raporturile dintre părţi, cât şi
faţă de terţi.
Astfel, în raporturile dintre părţi se aplică, în privinţa drepturilor şi a obligaţiilor reciproce,
regulile de la contractul de mandat, cu unele deosebiri. Prin încheierea contractului de comision se
nasc raporturi juridice directe între comitent şi comisionar, al căror conţinut constă în drepturi şi
obligaţii reciproce.
Obligaţiile comisionarului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a îndeplini împuternicirea conferită de către comitent
b) Obligaţia de a îndeplini împuternicirea cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist.
c) Obligaţia de a-l informa pe comitent despre îndeplinirea însărcinării, precum şi despre toate
împrejurările de natură a determina modificarea împuternicirii.
Obligaţiile comitentului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a plăti comisionarului comisionul stabilit prin contract
b) Obligaţia de a-i restitui comisionarului cheltuielile ocazionate de îndeplinirea împuternicirii
Pentru asigurarea dreptului la comision şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea
împuternicirii, comisionarul beneficiază un drept de retenţie asupra bunurilor comitentului aflate în
detenţia sa, precum şi de un drept de de a fi îndestulat cu preferinţă faţă de vânzătorul neplătit (art.
2053 C.civ.).
Faţă de terţi, în temeiul contractului de comision, comisionarul este direct obligat către
persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie

15.3. Rezumat
Putem defini contractul de comision ca fiind acel contract prin care una dintre părţi

56
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 520.
113
(„comitent”) dă împuternicire celeilalte părţi („comisionar”) pentru ca aceasta, în schimbul unei
remuneraţii („comision”) să încheie afaceri comerciale în nume propriu, dar pe seama
comitentului.

15.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

28) Ce natură juridică are garanția de care beneficiază comisionarul pentru plata
comisionului?
a. Drept de retenție
b. Drept de ipotecă
c. Asigurare de răspundere

29) Ce este contractul de comision?


a. Un mandat fără reprezentare
b. Un contract de vânzare special
c. Un fapt juridic.
30) Cine plătește remunerația comisionarului?
a. comitentul
b. terțul beneficiar
c. cocontractantul

15.5. Bibliografie recomandată

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

114
Capitolul 16

Contractul de expediție

16.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de expediție,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

16.2. Conţinut
16.2.1. Noţiunea contractului de expediţie. În raporturile dintre profesioniştii-
comercianţi, expediţia de mărfuri se desfăşoară atât pe plan intern, cât şi internaţional, iar în vederea
asigurării transportului acestora, părţile interesate apelează frecvent la ajutorul unor persoane
specializate, intermediari profesionişti, cu care încheie contracte de expediţie a mărfurilor.
Contractul de expediţie este reglementat în dreptul românesc în Codul civil actual ca varietate a
contractului de comision, în art. 2064-2071 C.civ. Potrivit art. 2064 C.civ., „contractul de
expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în
nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii”. Dacă are mijloacele necesare, expeditorul poate să efectueze el însuşi transportul, în
acest sens, art. 2070 C.civ. prevăzând că „expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării
transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile
transportatorului.”
16.2.2. Efectele contractului de expediţie. Întrucât este o varietate a contractului de
comision, efectele contractului de expediţie vor fi similare acestuia, dar există şi o serie de
particularităţi, care conferă acestui contract caracterul de sine-stătător, autonom.
Obligaţiile expeditorului sunt următoarele:
1) Obligaţia de a executa împuternicirea primită de la comitent (art. 2067 alin. 1 C.civ.).
2) Obligaţia de a da socoteală cu privire la îndeplinirea însărcinării
Obligaţiile comitentului. În virtutea caracterului sinalagmatic al contractului de expediţie,
comitentul are următoarele obligaţii:
1) Obligaţia de a pune la dispoziţia expeditorului mărfurile care urmează a fi transportate şi
documentele aferente.
2) Obligaţia de a-i plăti expeditorului comsionul şi de a-i rambursa cheltuielile accesorii.

Să ne reamintim
16.2. Contractul de expediţie. Potrivit art. 2064 C.civ., „contractul de expediţie este o
varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în
contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii”. Dacă are
mijloacele necesare, expeditorul poate să efectueze el însuşi transportul, în acest sens, art. 2070
C.civ. prevăzând că „expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace
115
proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului.”

Obligaţiile expeditorului sunt următoarele:


1) Obligaţia de a executa împuternicirea primită de la comitent (art. 2067 alin. 1 C.civ.).
2) Obligaţia de a da socoteală cu privire la îndeplinirea însărcinării
Obligaţiile comitentului. În virtutea caracterului sinalagmatic al contractului de expediţie,
comitentul are următoarele obligaţii:
1) Obligaţia de a pune la dispoziţia expeditorului mărfurile care urmează a fi transportate şi
documentele aferente.
2) Obligaţia de a-i plăti expeditorului comisionul şi de a-i rambursa cheltuielile accesorii.

16.3. Rezumat
Potrivit art. 2064 C.civ., „contractul de expediţie este o varietate a contractului de
comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un
contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii”. Dacă are mijloacele necesare,
expeditorul poate să efectueze el însuşi transportul, în acest sens, art. 2070 C.civ. prevăzând că
„expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în
tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului.”

16.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

31) Care este natura juridică a contractului de expediție ?


a. Contract de comision
b. Contract de transport
c. Contract de curierat.

32) Ce obligație are expeditorul?


a. Să încheie contractul de transport
b. Să livreze marfa
c. Să plătească taxele poștale.
33) Cine plătește expeditorului remunerația?
a. comitentul
b. expediționarul
c. terțul beneficiar.

16.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016

116
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 17
Contractul de agenție

17.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de agenție,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

17.2. Conţinut
17.2.1. Definiţia contractului de agenţie
Pornind de la reglementarea cuprinsă în Codul civil, putem defini contractul de agenţie ca fiind un
contract între un agent comercial permanent („agent”) şi un profesionist-comerciant, persoană fizică
sau juridică („comitent”), prin care comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent, în schimbul
unei remuneraţii, pentru ca acesta să negocieze ori să negocieze şi să încheie afaceri comerciale în
numele şi pe seama comitentului.
17.2.2. Forma contractului de agenţie
Potrivit art. 2078 C.civ., contractul de agenţie se încheie în formă scrisă, autentică sau sub
semnătură privată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru
dovada contractului.

17.2.3. Domeniul de aplicare


În temeiul art. 2073 C.civ., dispoziţiile legale referitoare la contractul de agenţie nu se aplică
persoanelor care:
a) acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri
şi instrumente financiare derivate;
b) au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
De asemenea, nu este considerată agent, în înţelesul dispoziţiilor din Codul civil, persoana
care:
a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de
117
reprezentare a acesteia;
b) este asociat ori acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi
sau acţionari;
c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau administrator-
sechestru în raport cu comitentul.
17.2.4. Obiectul contractului de agenţie
Contractul de agenţie poate avea ca obiect împuternicirea dată de comitent agentului, în mod
statornic, de a negocia afaceri pentru comitent sau de a negocia şi încheia afaceri în numele şi pe
seama comitentului. Este vorba despre afaceri comerciale, iar nu de încheierea de acte juridice
civile, întrucât agentul acţionează cu titlu profesional în activitatea de intermediere, iar comitentul îl
împuterniceşte statornic să îi reprezinte interesele faţă de terţi, astfel încât, şi în privinţa
comitetntului, prin repetabilitatea operaţiunilor, deducem existenţa caracterului profesional, în
sensul de activitate comercială.
În temeiul contractului de agenţie, comitentul beneficază de exclusivitate în privinţa activităţii
desfăşurate de agent. Având în vedere faptul că, potrivit art. 2074 alin. 1 C.civ., agentul nu poate
negocia sau încheia, pe seama sa, fără consimţământul expres al comitentului, în regiunea
determinată prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii (operaţiuni comerciale)
similare celor care fac obiectul contractului de agenţie, subliniem faptul că, prin contract, aceste
bunuri şi servicii trebuie enumerate, descrise, astfel încât agentul să poată negocia în limitele
împuternicirii.
Contractul de agenţie poate cuprinde şi o clauză de neconcurenţă, definită de art. 2075 C.civ.
ca fiind „acea stipulaţie contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a
agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior încetării sale”.
17.2.5. Efectele contractului de agenţie
Contractul de agenţie, caracterizat ca operaţiune de intermediere, produce efecte atât în
relaţiile dintre părţi, în cazul cărora dă naştere unor drepturi şi obligaţii reciproce, cât şi faţă de terţi.
Între agent şi comitent, obligaţiile contractuale trebuie îndeplinite cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun profesionist. Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepuşii săi,
obligaţiile ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu bună-credinţă şi loialitate (art. 2079
alin. 1 Civ.).
Obligaţiile agentului sunt următoarele (art. 2079 alin. 2 C.civ.):
a) Obligaţia de a-i procura şi de a-i comunica comitentului informaţiile care l-ar putea interesa
pe acesta cu privitre la regiunile stabilite în contract, precum şi de a-i comunica toate celelalte
informaţii necesare de care dispune.
b) Obligaţia de a depune diligenţa necesară pentru negocierea şi, dacă este cazul, încheierea
contractelor pentru care este împuternicit în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent.
c) Obligaţia de a îndeplini sarcina primită personal sau prin prepuşii săi, în conformitate cu
instrucţiunile primite şi în scopul realizării intereselor comitentului.
d) Obligaţia de a respecta în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite de la
comitent.
e) Obligaţia de a depozita bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure
identificarea lor ca aparţinând unui anume comitent.
Obligaţiile comitentului sunt reglementate în art. 2080 C.civ., trebuie executate cu loialitate şi
bună-credinţă şi sunt următoarele:
118
a) Obligaţia de a pune la dispoziţia agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare,
mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente necesare agentului pentru executarea împuternicirii
sale.
b) Obligaţia de a furniza agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie.
c) Obligaţia de a înştiinţa pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că
volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în
mod normal.
d) Obligaţia de a plăti agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract
sau prevăzute de lege.
Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numărul
contractelor sau actelor de comerţ, ori la valoarea acestora, când se numeşte comision.
Potrivit art. 2083 C.civ., dreptul la comision al agentului există dacă:
1) operaţiunea a fost încheiată ca urmare a intervenţiei agentului;
2) operaţiunea a fost încheiată fără intermedierea agentului, cu o terţă persoană care a fost
procurată anterior de acesta drept client, cu condiţia ca această operaţiune să aibă o natură similară
celei încheiate anterior cu acel client;
3) operaţiunea a fost încheiată cu un client dintr-o regiune determinată sau care face parte
dintr-un grup de persoane determinat pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă prin
contractul de agenţie.
În cazul înlocuirii agentului, noul agent nu va avea dreptul la comision dacă acesta se cuvine
agentului iniţial.
Potrivit art. 2085 C.civ., dreptul la comision se naşte la data la care se îndeplineşte una din
următoarele condiţii:
1) comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană;
2) comitentul ar fi trebuit să-şi execute obligaţiile faţă de terţa persoană conform contractului;
3) terţa persoană şi-a executat obligaţiile contractuale.
Faţă de terţi, în virtutea regulilor de la mandat, prin încheierea contractului între agent şi terţi
se stabilesc raporturi juridice directe între aceştia din urmă şi comitent. Astfel, obligaţiile născute
din contractul încheiat cu terţul vor fi executate de către comitent, respectiv de către terţ.
În schimb, contractul de agenţie în sine nu produce efecte juridice faţă de terţi.
17.2.6. Încetarea contractului de agenţie
Contractul de agenţie încetează, conform Codului civil în vigoare, în următoarele cazuri:
a) la expirarea termenului, în cazul contractelor încheiate pe o durată determinată; în cazul în
care contractul, deşi încheiat pe o durată determinată, continuă să fie executat de ambele părţi după
expirarea termenului, acesta se consideră transformat, potrivit legii, într-un contract încheiat pe o
durată nedeterminată (art. 2088 C.civ.);
b) prin denunţare unilaterală, în cazul contractelor încheiate pe o perioadă nedeterminată sau
al contractelor încheiate pe o perioadă determinată, care prevăd o condiţie expresă privind
posibilitatea denunţării unilaterale (art. 2089 alin. 1 şi 2 C.civ.).

Să ne reamintim
17.2.Contractul de agenţie. Pornind de la reglementarea cuprinsă în Codul civil, putem defini
contractul de agenţie ca fiind un contract între un agent comercial permanent („agent”) şi un

119
profesionist-comerciant, persoană fizică sau juridică („comitent”), prin care comitentul îl împuterniceşte
în mod statornic pe agent, în schimbul unei remuneraţii, pentru ca acesta să negocieze ori să negocieze
şi să încheie afaceri comerciale în numele şi pe seama comitentului.

Contractul de agenţie, caracterizat ca operaţiune de intermediere, produce efecte atât în


relaţiile dintre părţi, în cazul cărora dă naştere unor drepturi şi obligaţii reciproce, cât şi faţă de terţi.
Între agent şi comitent, obligaţiile contractuale trebuie îndeplinite cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun profesionist. Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepuşii săi,
obligaţiile ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu bună-credinţă şi loialitate (art. 2079
alin. 1 Civ.).
Obligaţiile agentului sunt următoarele (art. 2079 alin. 2 C.civ.):
a) Obligaţia de a-i procura şi de a-i comunica comitentului informaţiile care l-ar putea interesa
pe acesta cu privitre la regiunile stabilite în contract, precum şi de a-i comunica toate celelalte
informaţii necesare de care dispune.
b) Obligaţia de a depune diligenţa necesară pentru negocierea şi, dacă este cazul, încheierea
contractelor pentru care este împuternicit în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent.
c) Obligaţia de a îndeplini sarcina primită personal sau prin prepuşii săi, în conformitate cu
instrucţiunile primite şi în scopul realizării intereselor comitentului.
d) Obligaţia de a respecta în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite de la
comitent.
e) Obligaţia de a depozita bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure
identificarea lor ca aparţinând unui anume comitent.
Obligaţiile comitentului sunt reglementate în art. 2080 C.civ., trebuie executate cu loialitate şi
bună-credinţă şi sunt următoarele:
a) Obligaţia de a pune la dispoziţia agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare,
mostre, cataloage, tarife şi orice alte documente necesare agentului pentru executarea împuternicirii
sale.
b) Obligaţia de a furniza agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie.
c) Obligaţia de a înştiinţa pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că
volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în
mod normal.
d) Obligaţia de a plăti agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract
sau prevăzute de lege.
Faţă de terţi, în virtutea regulilor de la mandat, prin încheierea contractului între agent şi terţi
se stabilesc raporturi juridice directe între aceştia din urmă şi comitent. Astfel, obligaţiile născute
din contractul încheiat cu terţul vor fi executate de către comitent, respectiv de către terţ.
În schimb, contractul de agenţie în sine nu produce efecte juridice faţă de terţi.

17.3. Rezumat
Pornind de la reglementarea cuprinsă în Codul civil, putem defini contractul de agenţie ca
fiind un contract între un agent comercial permanent („agent”) şi un profesionist-comerciant, persoană
fizică sau juridică („comitent”), prin care comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent, în
schimbul unei remuneraţii, pentru ca acesta să negocieze ori să negocieze şi să încheie afaceri
comerciale în numele şi pe seama comitentului.
120
17.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

34) Cum încetează contractul de agenție?


a. La expirarea termenului sau prin denunțare unilaterală
b. La expirarea termenului sau prin demisia agentului
c. Prin reziliere.

35) Ce formă trebuie să îmbrace contractul de agenție?


a. Forma scrisă
b. Forma verbală
c. Forma tacită.
36) În ce scop se încheie contractul de agenție în formă scrisă?
a. Ad probationem
b. Ad validitatem
c. Pentru opozabilitate față de terți.

17.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 18
Contractul de intermediere

18.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de


intermediere, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

121
18.2. Conţinut
18.2.1. Noţiunea contractului de intermediere (curtaj). Intermedierea este o
operaţiune care cuprinde mai multe contracte, inclusiv contractul de mandat, de
comision, de consignaţie de expediţie, de agenţie şi contractul de curtaj. Curtierul a fost
definit drept un intermediar care, cu titlu profesional şi în schimbul unei remuneraţii, pune în
legătură două persoane care doresc să încheie un contract. Codul civil actual reglementează
această operaţiune sub denumirea de contract de intermediere. Potrivit art. 2096 a lin. 1 C.civ.,
„intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în
legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract”.
18.2.2. Efectele contractului de intermediere.
Obligaţiile intermediarului (curtierului) sunt următoarele:
1) Obligaţia de a-i găsi clientului o persoană cu care acesta să încheie un contract.
2) Obligaţia de informare. Potrivit art. 2100 C.civ., „intermediarul este obligat să
comunice terţului toate informaţiile cu privire la avantajele şi oportunitatea încheierii
contractului intermediat, cu condiţia să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului”.
Obligaţiile clientului:
1) Obligaţia de a-i plăti intermediarului remuneraţia.
2) Obligaţia de a-i comunica intermediarului încheierea contractului intermediat.
3) Obligaţia de a restitui intermediarului cheltuielile ocazionate de executarea
contractului.

Să ne reamintim

18.2. Intermedierea este o operaţiune care cuprinde mai multe contracte, inclusiv
contractul de mandat, de comision, de consignaţie de expediţie, de agenţie şi contractul de
curtaj. Curtierul a fost definit drept un intermediar care, cu titlu profesional şi în schimbul
unei remuneraţii, pune în legătură două persoane care doresc să încheie un contract. Codul
civil actual reglementează această operaţiune sub denumirea de contract de intermediere.
Potrivit art. 2096 alin. 1 C.civ., „intermedierea este contractul prin care intermediarul se
obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract”.
Obligaţiile intermediarului (curtierului) sunt următoarele:
1) Obligaţia de a-i găsi clientului o persoană cu care acesta să încheie un contract.
2) Obligaţia de informare. Potrivit art. 2100 C.civ., „intermediarul este obligat să
comunice terţului toate informaţiile cu privire la avantajele şi oportunitatea încheierii
contractului intermediat, cu condiţia să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului”.
Obligaţiile clientului:
1) Obligaţia de a-i plăti intermediarului remuneraţia.
2) Obligaţia de a-i comunica intermediarului încheierea contractului intermediat.
3) Obligaţia de a restitui intermediarului cheltuielile ocazionate de executarea
contractului.

18.3. Rezumat

122
Intermedierea este o operaţiune care cuprinde mai multe contracte, inclusiv contractul de
mandat, de comision, de consignaţie de expediţie, de agenţie şi contractul de curtaj. Curtierul
a fost definit drept un intermediar care, cu titlu profesional şi în schimbul unei remuneraţii,
pune în legătură două persoane care doresc să încheie un contract. Codul civil actual
reglementează această operaţiune sub denumirea de contract de intermediere. Potrivit art.
2096 alin. 1 C.civ., „intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de
client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract”.

18.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

37) Care este principala obligație a intermediarului?


a. De a-i găsi clientului un contractant.
b. De a încheia contractul cu terțul.
c. De a încheia un contract de transport de marfă.

38) Ce calitate are curtierul?


a. intermediar
b. client
c. comis-voiajor.
39) Cine plătește intermediarului remunerația?
a. clientul
b. terțul
c. casa de compensații.

18.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

123
Capitolul 19
Contractul de furnizare

19.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de furnizare,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

19.2. Conţinut

19.2.1. Noţiunea contractului de furnizare. Putem defini contractul de furnizare ca


fiind acel contract în temeiul căruia una dintre părţi, în calitate de furnizor, se obligă să transfere
dreptul de proprietate şi să predea anumite bunuri ori să presteze anumite servicii la unul sau mai
multe termene succesive, stabilite anticipat prin contract, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se
obligă să să plătească preţul acestor bunuri ori servicii. Părţile contractului de furnizare poartă
denumirea de „furnizor”, respectiv de „beneficiar”.
19.2.2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de furnizare. În
considerarea prevederilor art. 1771 C.civ., în materia contractului de furnizare vor fi
aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la condiţiile de validitate ale contractului de
vânzare.
19.2.3. Efectele juridice ale contractului de furnizare. Contractul de furnizare produce,
în temeiul art. 1771 C.civ., efecte similare contractului de vânzare.
Obligaţiile principale ale furnizorului, reglementate de art. 1766-1767 C.civ., sunt
următoarele :
a) obligaţia de a transmite proprietatea bunurilor ce formează obiectul contractului ; această
obligaţie se execută în momentul predării ;
b) obligaţia de a preda bunurile care fac obiectul contractului, la termenele şi în
condiţiile stabilite prin contract ;
c) obligaţia de a presta serviciile stabilite potrivit contractului; atât predarea bunurilor,
cât şi prestarea serviciilor se realizează la mai multe termene succesive, ulterioare încheierii
contractului ori în mod continuu (art. 1766 alin. 1 C.civ).
Obligaţiile beneficiarului constau în:
a) preluarea bunurilor ce formează obiectul contractului, la termenele şi în condiţiile
prevăzute în contract, prin efectuarea recepţiei de către beneficiar, în vederea constatătii
cantităţii şi a calităţii acestora;
b) plata preţului produselor sau serviciilor, conform contractului sau potrivit
dispoziţiilor legale; în acest din urmă caz, modificarea reglementării legale a preţului în cursul
executării contractului nu este opozabilă părţilor decât dacă legea prevede expres că noul preţ
124
se aplică şi contractelor în curs de executare; această prevedere legală dă dreptul părţilor
contractante de a denunţa contractul în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a
legii care modifică preţul de furnizare a bunurilor sau de prestare a serviciilor; pe durata celor
30 de zile, părţile vor aplica, totuşi, preţul stabilit prin contract (art. 1768 alin. 2 şi 3 C.civ.).
Având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, contractele de furnizare sunt contracte de
adeziune ce au ca obiect bunuri sau servicii în domenii unde posiblitat ea de a alege un alt
furnizor este aproape nulă (furnizarea energiei electrice şi termice, a gazelor naturale etc.),
suntem de părere că exercitarea dreptului de denunţare unilaterală a contractului rămâne încă
un deziderat.

Să ne reamintim
19.2. Contractul de furnizare. Putem defini contractul de furnizare ca fiind acel
contract în temeiul căruia una dintre părţi, în calitate de furnizor, se obligă să transfere
dreptul de proprietate şi să predea anumite bunuri ori să presteze anumite servic ii la unul sau
mai multe termene succesive, stabilite anticipat prin contract, iar cealaltă parte, denumită
beneficiar, se obligă să să plătească preţul acestor bunuri ori servicii.
Obligaţiile principale ale furnizorului, reglementate de art. 1766-1767 C.civ., sunt
următoarele :
a) obligaţia de a transmite proprietatea bunurilor ce formează obiectul contractului ; această
obligaţie se execută în momentul predării ;
b) obligaţia de a preda bunurile care fac obiectul contractului, la termenele şi în
condiţiile stabilite prin contract ;
c) obligaţia de a presta serviciile stabilite potrivit contractului; atât predarea bunurilor,
cât şi prestarea serviciilor se realizează la mai multe termene succesive, ulterioare încheierii
contractului ori în mod continuu (art. 1766 alin. 1 C.civ).
Obligaţiile beneficiarului constau în:
a) preluarea bunurilor ce formează obiectul contractului, la termenele şi în condiţiile
prevăzute în contract, prin efectuarea recepţiei de către beneficiar, în vederea constatătii
cantităţii şi a calităţii acestora;
b) plata preţului produselor sau serviciilor, conform contractului sau potrivit dispoziţiilor
legale

19.3. Rezumat

Putem defini contractul de furnizare ca fiind acel contract în temeiul căruia una dintre
părţi, în calitate de furnizor, se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea
anumite bunuri ori să presteze anumite servicii la unul sau mai multe termene succesive,
stabilite anticipat prin contract, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să să
plătească preţul acestor bunuri ori servicii. Părţile contractului de furnizare poartă denumirea
de „furnizor”, respectiv de „beneficiar”.

19.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor


125
40) În ce formă se încheie contractul de furnizare?
a. În formă scrisă
b. Verbal.
c. Tacit, și operațiunea rezultă din executarea acesteia.

41) Ce fel de operațiune este contractul de furnizare?


a. Cu executare succesivă
b. Cu executare uno ictu
c. De prestări servicii.
42) Cine poate rezilia unilateral contractul?
a. Ambele părți.
b. Numai furnizorul.
c. Numai beneficiarul.

19.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 20
Contractul de societate

20.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de societate,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

20.2. Conţinut

20.2.1. Noţiunea contractului de societate. Prin unificarea dispoziţiilor de drept


126
privat realizată de către Codul civil actual, reglementarea cuprinsă în art. 1881 -1948 C.civ.
referitoare la contractul de societate, reprezintă dreptul comun în materie, inclusiv în ceea ce
priveşte regimul juridic general al societăţilor în dreptul comercial. Astfel, potrivit art. 1887
C.civ., capitolul VII din Codul civil referitor la societăţi constituie dreptul comun în materia
societăţilor, dar, în domeniile und există legi speciale – spre exemplu, societăţile reglementate
de Legea nr. 31/1990 – se vor aplica acest legi în continuare, potrivit principiului specialia
generalibus derogant.În temeiul art. 1881 alin. 1 C.civ., „prin contractul de societate două sau
mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să
contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau pre staţii, cu
scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”. Putem
defini astfel contractul de societate ca fiind acel contract, în temeiul căruia, două sau mai
multe persoane fizice şi/sau juridice, se obligă reciproc să coopereze în vederea desfăşurării
unei anumite activităţi ce constituie obiectul societăţii, iar în vederea realizării acestuia să
pună în comun anumite bunuri, cunoştinţe sau prestaţii, cu scopul de a realiza şi împărţi
beneficiile ce vor rezulta.

20.2.2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de societate. Contractul


de societate trebuie să respecte condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
reglementate de art. 1179 C.civ., şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul
părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală.

Contractul de societate este întâlnit în cele mai diverse domenii de activitate, de la activităţi
de producţie, de comerţ şi de prestări servicii, la activităţi agricole ori activităţi specifice profesiilor
liberale. Pentru toate acestea, Codul civil reprezintă cadrul legal general.
Astfel, în temeiul art. 1888 C.civ., în funcţie de formă, societăţile pot fi:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.

20.2.3. Societatea simplă. Încheierea contractului de societate.


Societatea simplă nu are personalitate juridică. Cu toate acestea, dacă asociaţii doresc
dobândirea personalităţii juridice, prin actul de modificare a contractului de societate vor trebui să
indice, în mod expres, forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu
dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate (art. 1892 alin. 1 şi 2 C.civ.). În acest caz,
dobândirea personalităţii juridice se face fără a se dispune dizolvarea societăţii simple. Asociaţii şi
societatea nou-înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute înainte
de dobândirea personalităţii juridice. Din punct de vedere formal, contractul de societate în vederea
constituirii unei societăţi simple nu este supus unor condiţii speciale, cu excepţia necesităţii formei
scrise şi, eventual, autentice, în cazul constituirii ca aport a unor bunuri imobile. De regulă, aşadar,
127
forma scrisă a contractului de societate simplă este cerută numai ad probationem. Sunt asimilate
societăţilor simple şi societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase
neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt.

20.2.4. Efectele contractului de societate. Între asociaţi, prin semnarea contractului


de societate iau naştere drepturi şi obligaţii specifice, constând în efectuarea aporturilor,
participarea la profit şi pierderi, transmiterea drepturilor societare etc. Astfel, capitalul social
al societăţii este format prin aporturi în numerar, în bunuri sau în prestaţii ori cunoştinţe
specifice (art. 1894 alin. 1 şi 3 coroborate pe art. 1882 alin. 3 C.civ.).
Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi pentru vărsarea
aporturilor la care s-a obligat. Drepturile conferite de părţile de interes sunt suspendate până la
vărsarea aporturilor la capitalul social, iar dacă aportul la care s-a obligat asociatul constă în plata
unei sume de bani, fiind de drept în întârziere în caz de neexecutare, debitorul va plăti dobânzi din
momentul scadenţei, precum şi despăgubiri (art. 1898 C.civ.).
Între asociaţi şi societate, există o serie de drepturi şi obligaţii specifice. Astfel, în temeiul
obligaţiei generale de a acţiona cu bună-credinţă pe tărâm contractual, asociaţii au faţă de societate
o obligaţie de neconcurenţă, în temeiul căreia „asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont
propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia
vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate” (art. 1903 alin. 1 C.civ.). De
asemenea, asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o
activitate care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la
care asociatul s-a obligat (art. 1903 alin. 2 C.civ.).
Totodată, asociatul va răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii dacă, din culpa sa în
săvârşirea anumitor operaţiuni, societatea a înregistrat pagube (art. 1907 alin. 2 C.civ.).
În raport de cota de participare la formarea capitalului social, asociaţii au dreptul, respectiv
obligaţia, de a primi o parte din beneficii şi de a suporta o fracţiune din pierderile înregistrate în
activitatea societăţii. Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile societăţii,
în condiţiile prevăzute de contractul de societate, de Codul civil sau de legea specială aplicabilă,
după caz (art. 1902 C.civ.).
În privinţa dreptului de a folosi bunuri ori sume de bani ce aparţin societăţii, Codul civil
prevede faptul că, în lipsă de stipulaţie contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în
interesul societăţii, potrivit cu destinaţia acestora şi fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi.
Cu toate acestea, asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează bunurile sociale în folosul său sau al unei alte persoane este obligat să restituie
societăţii beneficiile ce au rezultat şi să acopere daunele ce ar putea rezulta (art. 1904 alin. 2 C.civ.).
Niciun asociat nu poate lua din fondurile comune mai mult decât i s-a fixat pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să se facă în interesul societăţii, sub sancţiunea
răspunderii pentru sumele luate şi pentru toate prejudiciile ce ar putea rezulta (art. 1905 alin. 1 şi 2
C.civ.).
Prin contractul de societate se poate stipula că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite
sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.
În plus, asociaţii au dreptul de a li se rambursa cheltuielile pe care le-au făcut pentru
societate şi de a fi indemnizaţi pentru obligaţiile sau pierderile pe care şi le-au asumat sau pe care
le-au suferit acţionând de bună-credinţă în interesul societăţii (art. 1907 alin. 1 C.civ.).

128
In virtutea autonomiei patrimoniale a societăţii, nu poate opera compensaţia între datoriile
societăţii faţă de asociaţi şi datoriile asociaţilor faţă de societate, după cum este interzisă
compensarea între datoria unui terţ faţă de societate şi creanţa acestuia asupra unui asociat (art.
1907 alin. 2 şi 3 C.civ.).
De departe, însă, unul dintre cele mai importante drepturi ale asociaţilor este acela de a
participa la luarea hotărârilor în cadrul adunării asociaţilor (dreptul de a participa la adunare şi de a
vota în cadrul acesteia). Astfel, în temeiul art. 1910 alin. 1 C.civ., „asociaţii, chiar lipsiţi de dreptul
de administrare, au dreptul să participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaţilor”.
Faţă de terţi, societatea este reprezentată de către administratorii care au dreptul special de
reprezentare sau, în lipsa unei asemenea împuterniciri speciale dată prin contract sau printr-un act
subsecvent, de către oricare dintre asociaţi (art. 1919 alin.1 C.civ.). În executarea obligaţiilor faţă de
creditorii societăţii, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la
patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul social nu a putut fi îndestulat din bunurile
comune ale asociaţilor (art. 1920 alin. 1 C.civ.). Creditorii personali ai asociaţilor pot urmări
bunurile acestora, iar pentru îndestularea creanţei pot urmări şi partea din bunurile comune ale
asociaţilot care se cuvine debitorului lor.
Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă
convingătoare în acest sens (asociaţii aparenţi), precum şi asociaţii oculţi vor răspunde faţă de terţii
de bună-credinţă întocmai ca un asociat.

20.2.5. Administrarea societăţii


Potrivit art. 1913 C.civ., numirea şi revocarea administratorilor, modul de organizare a
acestora, limitele mandatului, stabilirea remuneraţiei ce li se cuvine pentru munca executată în
folosul societăţii, precum şi orice alt aspect legat de administrarea societăţii se stabilesc prin
contract sau prin acte separate.
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori persoane juridice, române
sau străine.
În privinţa administratorilor, Codul civil reglementează răspunderea personală faţă de
societate pentru prejudiciile rezultate din încălcarea legii, a mandatului primit de la societate,
precum şi pentru culpa în administrarea societăţii. În cazul pluralităţii de administratori,
răspunderea acestora este solidară faţă de societate, însă, în raporturile dintre administratori,
instanţa de judecată poate stabili o răspundere proporţională, în funcţie de gravitatea culpei.

20.2.6. Pierderea calităţii de asociat


Cazurile generale în care are loc pierderea calităţii de asociat, în temeiul art. 1925 C.civ.,
sunt următoarele: cesiunea părţilor de interes, executarea silită a acestora, moartea, încetarea
personalităţii juridice, falimentul, punerea sub interdicţie judecătorească, retragerea şi excluderea
din societate.

20.2.7. Încetarea contractului de societate


Contractul de societate încetează şi societatea se dizolvă într-unul din următoarele cazuri
generale, sub rezerva dispoziţiilor cuprinse în legi speciale :
a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;
b) consimţământul tuturor asociaţilor;
c) hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
129
d) împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile art. 1931
C.civ. referitoare la prelungirea tacită a contractului de societate;
e) nulitatea societăţii;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate.
Societatea care intră în dizolvare se lichidează.
Societatea va înceta, în lipsa unor prevederi contractuale contrare, şi în cazul pieirii
bunurilor subscrise ca aport, prin moartea sau prin punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele
fizice asociate, prin încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate,
precum şi prin falimentul unui asociat (art. 1937-1938 C.civ.).
Dizolvarea societăţii este urmată de lichidare, ceea ce presupune transformarea în bani a
bunurilor care au aparţinut societăţii şi plata datoriilor către creditorii sociali. Aceste operaţiuni se
efectuează de către asociaţi sau de către un lichidator desemnat de aceştia cu unanimitatea voturilor
sau, în caz de neînţelegere între asociaţi, de către instanţa de judecată (art. 1941 C.civ.).
După plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat rambursării aporturilor subscrise şi
vărsate de asociaţi, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi
proporţional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul de societate
sau prin hotărârea asociaţilor. Bunurile aduse în uzufruct sau în folosinţă se restituie în natură.

Să ne reamintim
20.2. Contractul de societate este acel contract, în temeiul căruia, două sau mai
multe persoane fizice şi/sau juridice, se obligă reciproc să coopereze în vederea desfăşurării
unei anumite activităţi ce constituie obiectul societăţii, iar în vederea realizării acestuia să
pună în comun anumite bunuri, cunoştinţe sau prestaţii, cu scopul de a realiza şi împărţi
beneficiile ce vor rezulta.
Între asociaţi, prin semnarea contractului de societate iau naştere drepturi şi obligaţii
specifice, constând în efectuarea aporturilor, participarea la profit şi pierderi, transmiterea
drepturilor societare etc. Astfel, capitalul social al societăţii este format prin aporturi în
numerar, în bunuri sau în prestaţii ori cunoştinţe specifice (art. 1894 alin. 1 şi 3 coroborate pe
art. 1882 alin. 3 C.civ.).
Între asociaţi şi societate, există o serie de drepturi şi obligaţii specifice. Astfel, în temeiul
obligaţiei generale de a acţiona cu bună-credinţă pe tărâm contractual, asociaţii au faţă de societate
o obligaţie de neconcurenţă, în temeiul căreia „asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont
propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia
vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate” (art. 1903 alin. 1 C.civ.).
Totodată, asociatul va răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii dacă, din culpa sa în
săvârşirea anumitor operaţiuni, societatea a înregistrat pagube (art. 1907 alin. 2 C.civ.).
În raport de cota de participare la formarea capitalului social, asociaţii au dreptul, respectiv
obligaţia, de a primi o parte din beneficii şi de a suporta o fracţiune din pierderile înregistrate în
activitatea societăţii. Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile societăţii,
în condiţiile prevăzute de contractul de societate, de Codul civil sau de legea specială aplicabilă,
după caz (art. 1902 C.civ.).
În privinţa dreptului de a folosi bunuri ori sume de bani ce aparţin societăţii, Codul civil
prevede faptul că, în lipsă de stipulaţie contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în
interesul societăţii, potrivit cu destinaţia acestora şi fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi.
130
De departe, însă, unul dintre cele mai importante drepturi ale asociaţilor este acela de a
participa la luarea hotărârilor în cadrul adunării asociaţilor (dreptul de a participa la adunare şi de a
vota în cadrul acesteia).
Faţă de terţi, societatea este reprezentată de către administratorii care au dreptul special de
reprezentare sau, în lipsa unei asemenea împuterniciri speciale dată prin contract sau printr-un act
subsecvent, de către oricare dintre asociaţi (art. 1919 alin.1 C.civ

20.3. Rezumat
Putem defini contractul de societate ca fiind acel contract, în temeiul căruia, două
sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, se obligă reciproc să coopereze în vederea
desfăşurării unei anumite activităţi ce constituie obiectul societăţii, iar în vederea realizării
acestuia să pună în comun anumite bunuri, cunoştinţe sau prestaţii, cu scopul de a realiza şi
împărţi beneficiile ce vor rezulta.

20.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

43) Care este sancțiunea caracterului ilicit al obiectului contractului de societate?


a. Nulitatea absolută
b. Nulitatea relativă
c. Inopozabilitatea contractului.

44) Care formă de societate nu are persoanlitate juridică?


a. Societatea simplă
b. Societatea agricolă
c. Societatea în nume colectiv.
45) Cine poate încheia un contract de societate?
a. Persoane fizice și /sau juridice
b. Numai persoane fizice
c. Numai persoane juridice.

20.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

131
Capitolul 21
Contractul de cont curent

21.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de cont


curent, precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

21.2. Conţinut
21.2.1. Noţiunea contractului de cont curent
Sediul materiei în ceea ce priveşte contractul de cont curent îl reprezintă Titlul IX al Codului
civil, intitulat „Diferite contracte speciale” , Capitolul XIV (art. 2171-2183).
Contractul de cont curent a fost definit în doctrină57 ca fiind un contract în temeiul căruia
„părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din
prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, de către partea
care va fi debitoare”.
21.2.2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de cont curent
În lipsa unor prevederi speciale, vor fi aplicabile şi în această materie prevederile art. 1179
C.civ., referitoare la capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, un obiect
determinat şi licit, o cauză licită şi morală.
În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, atunci când părţile contractului – curentiştii -
au calitatea de profesionişti-comercianţi, trebuie îndeplinită condiţia deplinei capacităţi de exerciţiu.
Consimţământul părţilor va fi exprimat în sensul de a nu lichida fiecare operaţiune realizată
de părţi, ci de a o trece în cont, alături de alte operaţiuni comerciale efectuate, urmând ca, la
termenul stabilit în contract, să fie achitat soldul de către debitorul din contractul de cont curent. În
acest scop, consimţământul trebuie să fie liber exprimat, în sensul de a nu fi afectat de vicii de
consimţământ.
Obiectul contractului îl formează operaţiunile comerciale care sunt supuse compensării şi
prestaţiile reciproce pe care şi le fac părţile.
Potrivit art. 2172 alin. 1 C.civ., „creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face
obiectul unui cont curent şi nu se vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise, înscrierea se consideră
nescrisă”. În cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont exclusiv creanţele
derivând din exerciţiul activităţii profesionale, dacă nu se prevede expres contrariul.
Cauza sau scopul contractului se regăseşte în compensarea creanţelor reciproce.
21.2.3. Efectele contractului de cont curent

57
A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 532; I. L. GEORGESCU, Contul curent, în „Revista de drept comercial” nr.
2/1996, p. 12 şi urm; I. N. FINŢESCU, op. cit., vol. I, p. 159.
132
În doctrina dreptului comercial58, efectele contractului de cont curent au fost clasificate în
două categorii: efecte principale (transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea,
compensaţia) şi efecte secundare (curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi la alte cheltuieli).
Transferul dreptului de proprietate are ca obiect valoarea înscrisă în cont şi operează între
transmiţător şi primitor, acesta din urmă devenind titularul dreptului de proprietate privind valoarea
respectivă.
Novaţia obligaţiei operează între transmiţător şi primitor, în sensul că obligaţiile născute din
remiterile anterioare se novează (art. 2173 C.civ.). Prin novaţie ia naştere o nouă obligaţie în
temeiul contractului de cont curent.
Ca efect al contractului de cont curent, se produce compensaţia reciprocă între părţi până la
concurenţa debitului şi a creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor (art. 2173 C. civ.).
Jurisprudenţa59 menţionează şi indivizibilitatea ca efect al contractului curent, în sensul că
sumele înscrise în cont ca efect al prestaţiilor reciproce îşi pierd individualitatea până la data
încheierii contului.
Un alt efect al contractului de cont curent constă în curgerea de dobânzi pentru sumele
trecute în cont în debitul primitorului de la data înscrierii acestora până la încheierea contului (art.
2173 C.civ.). Dobânda aplicabilă este cea stabilită de părţi sau, în lipsă, cea legală, şi va fi calculată
pentru fiecare zi de întârziere, dacă părţile nu au stabilit altfel. În acest sens, dobânzile curg de drept
din momentul înscrierii operaţiunii în cont, iar nu de la data scadenţei (data scadenţei este, în acest
caz, data stabilită în contractul de cont curent la care se va face lichidarea datoriilor reciproce).

21.2.4. Încheierea contului curent este reglementată în art. 2179 alin. 1 C.civ. şi va avea loc
la scadenţa termenelor stabilite prin contract sau la momentul încetării contractului de cont curent.
În cazul în care părţile au stabilit prin contractul de cont curent anumite termene la care să se
încheie contul, soldul creditor al fiecărei perioade va reprezenta primul post al perioadei următoare.
Soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va calcula dobânda
convenţională de la data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu
este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă de stipulaţie contrară, dobânda legală, de la data
încheierii contului.

21.2.5. Încetarea contractului de cont curent poate avea loc, în condiţiile art. 2183 C.civ.
Astfel, contractul de cont curent încetează în următoarele cazuri:
a) de drept, la scadenţa termenului convenit de părţi;
b) în cazul contractului încheiat pe o durată nedeterminată, prin denunţare unilaterală, cu
notificarea prealabilă a celeilalte părţi cu cel puţin 15 anterior declarării unilaterale a încetării
contractului;
c) în caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte, oricare dintre curentişti, reprezentantul
incapabilului sau moştenitorul putând denunţa contractul cu înştiinţarea celeilalte părţi cu 15 zile
înainte.

Să ne reamintim

58
I. N. FINŢESCU, op. cit., vol. I, p. 429 şu urm.; C. PETRESCU-ERCEA, op. cit., p. 89 şi urm.; St. D. CĂRPENARU, op. cit.,
2007, p. 533-534.
59
Cas. II, Decizia nr. 612/1937, în Practică judiciară în materie comercială, vol. I, p. 160, citată şi în St. D. CĂRPENARU, op. cit.,
2007, p. 534.
133
21.2. Contractul de cont curent a fost definit ca fiind un contract în temeiul căruia „părţile
se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile
făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, de către partea care va fi
debitoare”.
În doctrina dreptului comercial, efectele contractului de cont curent au fost clasificate în două
categorii: efecte principale (transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea,
compensaţia) şi efecte secundare (curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi la alte cheltuieli).
Transferul dreptului de proprietate are ca obiect valoarea înscrisă în cont şi operează între
transmiţător şi primitor, acesta din urmă devenind titularul dreptului de proprietate privind valoarea
respectivă.
Novaţia obligaţiei operează între transmiţător şi primitor, în sensul că obligaţiile născute din
remiterile anterioare se novează (art. 2173 C.civ.). Prin novaţie ia naştere o nouă obligaţie în
temeiul contractului de cont curent.
Ca efect al contractului de cont curent, se produce compensaţia reciprocă între părţi până la
concurenţa debitului şi a creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor (art. 2173 C. civ.).
Jurisprudenţa60 menţionează şi indivizibilitatea ca efect al contractului curent, în sensul că
sumele înscrise în cont ca efect al prestaţiilor reciproce îşi pierd individualitatea până la data
încheierii contului.
Un alt efect al contractului de cont curent constă în curgerea de dobânzi pentru sumele
trecute în cont în debitul primitorului de la data înscrierii acestora până la încheierea contului (art.
2173 C.civ.).

21.3. Rezumat
Contractul de cont curent a fost definit în doctrină ca fiind un contract în temeiul căruia
„părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din
prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, de către partea
care va fi debitoare”.

21.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

46) Când are loc încheierea contului curent?


a. La scadență
b. În momentul denunțării unilaterale
c. la decesul unei dintre părți.

47) Ce efecte produce contractul de cont curent?


a. Novația
b. Deschiderea liniei de credit.

60
Cas. II, Decizia nr. 612/1937, în Practică judiciară în materie comercială, vol. I, p. 160, citată şi în St. D. CĂRPENARU, op. cit.,
2007, p. 534.
134
c. Obținerea cardului bancar.
48) Cine poate denunța unilateral contractul de cont curent?
a. Succesorii universali ai curentiștilor
b. Instituția bancară
c. Creditorii părților.

21.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 22
Contractul de report

22.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de report,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale efectelor acestuia.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

22.2. Conţinut
22.2.1. Noţiunea contractului de report
Potrivit art. 1772 alin. 1 C.civ., „Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără
de la reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă,
în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită
scadenţă, în schimbul unei sume determinate”.
Putem defini contractul de report, în conformitate cu prevederile Codului civil, ca fiind un
contract complex ce constă, pe de o parte, în cumpărarea cu plata imediată a unor titluri de credit
care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi la un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie.61

22.2.2. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de report sunt cele

61
A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 528.
135
reglementate în art. 1179 C. civ. şi se referă la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
În ceea ce priveşte capacitatea părţilor, observăm faptul că au calitatea de părţi în contract
reportatul (persoana care deţine titlurile de credit) şi reportatorul (persoana care va cumpăra
temporar aceste titluri - de regulă, o bancă).
Reportatul, pentru a săvârşi acte de dispoziţie, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Reportatorul este, de regulă, un profesionist-comerciant (instituţie bancară) şi, în calitate de
persoană juridică, trebuie să aibă, prin lege, actul de înfiinţare ori statut, dreptul de a efectua
asemenea operaţiuni potrivit principiului specialităţii capacităţii.
Consimţământul trebuie să fie expres în sensul efectuării operaţiunii reportului şi să fie
însoţit de remiterea titlurilor de credit.
Manifestarea de voinţă trebuie să provină de la ambele părţi şi să fie în sensul încheierii unei
vânzări cu termen şi a unor vânzări a unor titluri de credit care circulă în comerţ. Consimţământul
trebuie să fie dat simultan pentru ambele vânzări.
Obiectul contractului îl formează titlurile de credit care circulă în comerţ (acţiuni,
obligaţiuni). Cu privire la acestea se efectuează două vânzări: una cu plata imediată, între reportat şi
reportator, şi alta, cu termen, între reportator şi reportat. Diferenţa dintre preţul plătit şi cel încasat
de către reportator se numeşte „report” (profit). Deşi din dispoziţiile art. 1772 C. civ. ar rezulta că în
contractul de report există două preţuri – cel iniţial, plătit de reportator, şi preţul plătit la scadenţă de
către reportat, majoritatea doctrinei, chiar sub imperiul reglementării contractului de report în Codul
comercial, ale cărui prevederi sunt substanţial preluate de Codul civil actual în această materie,62
consideră că în contractul de report există de fapt un singur preţ stabilit de părţi şi plătibil la
scadenţă. Acest preţ este stabilit în momentul încheierii contractului şi este plătit în scopul
redobândirii titlurilor de credit.63
Cauza contractului este legată de intenţia reportatului de a obţine un credit, o sumă de bani
din vânzarea temporară a titlurilor de credit, în timp ce reportatorul efectuează o operaţiune
speculativă în sensul obţinerii unui profit („report”) din revânzarea către reportat a unor titluri din
aceeaşi specie.
22.2.3. Efectele contractului de report
Aşa cum s-a arătat,64 în temeiul contractului de report are loc transferul dreptului de
proprietate cu privire la titlurile de credit de la vânzător la cumpărător, în temeiul art. 1772 alin. 2
C. civ.
Acest transfer al dreptului de proprietate are loc în privinţa ambelor vânzări, în dublu sens şi
la termene diferite.
În privinţa transferului dreptului de proprietate, având în vedere faptul că nu există prevederi
speciale, vor fi aplicate regulile dreptului comun.
În calitate de proprietar, în temeiul primei vânzări, reportatorul are dreptul să culeagă fructele
civile ale titlurilor de credit (dividende, dobânzi), dacă părţile nu au stabilit altfel prin contractul de
report (art. 1773 C. civ.).

22.2.4. Încetarea contractului de report se produce, de regulă, „înăuntrul celei de-a doua zi
de lucru ce urmează scadenţei” (art. 1776 alin. 1 C.civ.). La scadenţă, părţile pot conveni să
prelungească contractul de report pentru o altă durată determinată, păstrându-se condiţiile din

62
A se vedea C. PETRESCU-ERCEA, Curs de drept comercial, vol. III, Cluj, 1946, p. 76 şi urm.
63
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 530.
64
Idem, p. 531.
136
contractul iniţial. Această prelungire poate avea loc pentru mai multe termene succesive, cu condiţia
de a se lichida diferenţele şi de a se reînnoi reportul pentru acelaşi preţ sau pe un preţ diferit.

Să ne reamintim
22.2. Contractul de report este un contract complex ce constă, pe de o parte, în
cumpărarea cu plata imediată a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea
simultană cu termen şi la un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi
specie.

Efectele contractului de report. În temeiul contractului de report are loc transferul dreptului
de proprietate cu privire la titlurile de credit de la vânzător la cumpărător, în temeiul art. 1772 alin.
2 C. civ.

22.3. Rezumat
Putem defini contractul de report, în conformitate cu prevederile Codului civil, ca fiind
un contract complex ce constă, pe de o parte, în cumpărarea cu plata imediată a unor titluri de
credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi la un preţ determinat către
aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.

22.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

49) Care efectul principal al reportului?


a. Efectul translativ de proprietate
b. Efectul devolutiv.
c. Efectul suspensiv.

50) Ce titluri de credit formează obiectul contractului de report?


a. Acțiunile și obligațiunile
b. Numai acțiunile
c. Cambiile.
51) Cine poate avea calitatea de reportator?
a. O instituție bancară
b. Orice persoană fizică
c. Orice persoană juridică.

22.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016

137
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 23
Contractul de leasing

23.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la contractul de leasing,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale contractului de leasing.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

23.2. Conţinut
23.2.1. Aspecte generale. Reglementare
Reglementarea cuprinzătoare a instituţiei leasing-ului s-a realizat prin adoptarea O.G. nr.
51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
O.G. nr. 51/1997 defineşte operaţiunile de leasing, determinând specificul acestora, care constă în
transmiterea de către locator/finanţator, pentru o perioadă determinată, a dreptului de folosinţă asupra
unui bun, al cărui proprietar este, către cealaltă parte, denumită „locatar/ utilizator”, la solicitarea
acestuia, contra unei plăţi periodice denumite rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing,
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/ utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasing-ului ori de a înceta raporturile
contractuale.
Potrivit legii, operaţiunile de leasing se realizează, aşa cum s-a arătat în doctrină,65 în trei etape şi
anume:
- etapa „prealabilă”, pre-contractuală, în care orice persoană fizică sau juridică va formula o
„cerere fermă”, în care să precizeze bunul ce va constitui obiectul contractului de leasing; dacă s-a
stabilit acordul de voinţă cu privire la bunul astfel determinat între utilizator şi furnizor, operaţiunea a
fost calificată în practică66 drept antecontract de vânzare-cumpărare, prin care furnizorul (promitentul)
se obligă să încheie cu un terţ (finanţatorul) – care este şi beneficiar al promisiunii -, în condiţiile

65
D. CLOCOTICI, Gh. GHEORGHIU, op. cit., 2000, p. 57 şi urm.; Elena TURCU, Contractul de leasing, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 70 şi urm.
66
V. PĂTULEA, C. TURIANU, Dreptul comercial. Practică judiciară adnotată, Editura All, Bucureşti, Hotărârea nr. 15/1972 a
Comisiei de Arbitraj Bucureşti.
138
determinate de utilizator, contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acel bun;
- etapa desfăşurării contractului de leasing („etapa locaţiunii”, cum a fost denumită) este
caracterizată prin desfăşurarea unui raport juridic între finanţator şi utilizator;
- etapa „opţiunii”, care intervine la expirarea contractului de leasing şi se caracterizează prin
dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing sau de a
înceta raporturile contractuale; şi această etapă se caracterizează prin obligaţia finanţatorului de a
respecta dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la încheierea a două contracte: contractul de
vânzare-cumpărare sau un nou contract de leasing, cu aceeaşi natură juridică.
23.2.2. Noţiunea contractului de leasing
Vom defini contractul de leasing ca fiind acel contract, în temeiul căruia una dintre părţi, în
calitate de locator/finanţator, transmite, pentru o durată determinată şi în schimbul unor plăţi
periodice (rate de leasing), dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat către cealaltă parte
(locatar/utilizator), păstrând pentru sine dreptul de proprietate şi respectând dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului, exercitat la sfârşitul perioadei de leasing, de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.

23.2.3. Principalele categorii de leasing pot fi determinate prin analiza prevederilor O.G. nr.
51/1997. Aşadar, potrivit prevederilor ordonanţei, distingem următoarele tipuri sau categorii de
operaţiuni de leasing:
a) leasing-ul financiar (art. 2 lit. d) din ordonanţă);
b) leasing-ul operaţional (art. 2 lit. d) raportat la art. 6 alin. 1 din ordonanţă).
Leasing-ul financiar presupune recuperarea totală a valorii bunului în perioada de leasing,
precum şi obţinerea de profit şi are ca obiect, aşa cum s-a arătat în lucrările de specialitate,67 în
special echipamente industriale. În schimb, prin leasing-ul operaţional se urmăreşte recuperarea
parţială a valorii bunului deoarece durata contractului de leasing este mai scurtă decât durata de
funcţionare a bunului ce formează obiectul contractului;
c) leasing-ul mobiliar – când are ca obiect bunuri mobile aflate în circuitul civil, inclusiv
dreptul de utilizare a programului pentru calculator;
d) leasing-ul imobiliar – care are ca obiect bunuri imobile prin natura lor sau prin destinaţie,
potrivit art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 51/1997;
e) contractul de lease-back, reglementat în art. 22 din O.G. nr. 51/1997 este o operaţiune prin
care „beneficiarul vinde un bun societăţii de leasing, bun pe care îl închiriază de la aceasta,
rambursând astfel, prin ratele de leasing, creditul acordat – de valoare egală cu preţul de vânzare al
bunului”68;
f) contractul de leasing time-sharing este reglementat în art. 23 din ordonanţă; conform acestuia
„bunurile ce fac obiectul unui contract de leasing pot fi utilizate în sistem de leasing de mai multe
societăţi comerciale dacă între acestea şi locator/finanţator s-a încheiat un contract în acest sens” sau de
către două sau mai multe societăţi de leasing.

23.2.4. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de leasing sunt cele


reglementate în art. 1179 C. civ. drept condiţii de fond generale esenţiale pentru validitatea
contractelor, şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, un obiect

67
Idem.
68
Elena TURCU, op. cit., 2008, p. 125.
139
determinat şi licit, o cauză licită şi morală.
Părţile în contractul de leasing poartă denumirea de:
- „locator/finanţator” – societatea de leasing, persoană juridică română sau străină, înfiinţată
în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile, persoană juridică ce are ca obiect principal de
activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing şi un capital social de minimum 200.000 de euro, în
echivalent în lei (art. 3 alin. 1 coroborat pe art. 19 din O.G. nr. 51/1997);
- „locatar/utilizator” este orice persoană fizică sau juridică, română sau străină. Aşadar, legea
nu cere, pentru a încheia contract de leasing în calitate de locatar/utilizator, calitatea de profesionist-
comerciant. În privinţa persoanei fizice care încheie contractul de leasing în calitate de
locatar/utilizator, este necesară condiţia deplinei capacităţi de exerciţiu (vârsta de 18 ani) sau,
pentru minorii între 14 şi 18 ani, încuviinţarea reprezentanţilor legali şi a instanţei de tutelă.
Potrivit O.G. nr. 51/1997, obiectul contractului de leasing constă în bunuri imobile prin
natura lor sau prin destinaţie şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe
bandă audio şi video, a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor şi a
bunurilor necorporale (art. 1 alin. 2 din ordonanţă).
Mai poate constitui obiect al contractului de leasing, dreptul patrimonial de autor asupra
programelor pentru calculator, dacă titularul dreptului de autor a autorizat această operaţiune (art. 1
alin. 3 din ordonanţă).
Pe de altă parte, având în vedere caracterul bilateral (sinalagmatic) al contractului, obiect al
contractului îl constituie şi preţul la care face referire art. 2 din O.G. nr. 51/1997 prin definirea unor
termeni. Astfel, în înţelesul ordonanţei:
a) valoarea de intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator
(costul de achiziţie);
b) valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing, la care se adaugă valoarea
reziduală;
c) valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor
ratelor de leasing, prevăzute în contract şi a celorlalte sume datorate conform contractului, se face
transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator şi este stabilită de către
părţi;
d) rata de leasing reprezintă:
- în cazul leasing-ului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de
leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor;
- în cazul leasing-ului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor.
În practică, părţile convin ca utilizatorul să plătească un avans calculat procentual din suma ce
reprezintă valoarea totală a contractului.
Din punctul de vedere al formei contractului de leasing, O.G. nr. 51/1997 prevede
necesitatea formei scrise ca instrument de probă a actului juridic. Astfel, potrivit art. 7 din actul
normativ în discuţie, „contractul de leasing se încheie în scris”, iar în cazul încetării contractului de
leasing din culpa utilizatorului sau prin dispariţia totală a bunului prin furt, daună totală, distrugere
totală, survenită înainte de împlinirea unui an de la intrarea în vigoare a contractului, contractul de
leasing nu-şi va schimba natura juridică, iar bunul va constitui în continuare, din punct de vedere
fiscal şi contabil, obiect al contractului de leasing. Sancţiunea nerespectării acestei condiţii constă în
imposibilitatea dovedirii contractului prin alte mijloace de probă.
În practică, părţile încheie contractul de leasing în formă scrisă.
23.2.5. Menţiunile obligatorii ale contractului de leasing. Clauze contractuale
140
În conformitate cu prevederile art. 6 din O.G. nr. 51/1997, contractul de leasing trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
- date cu privire la părţi
- clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional
- denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare
ale acestuia
- valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing şi data exactă de plată a acestora
- perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului69
- clauza privind obligaţia asigurării bunului
- valoarea totală a contractului de leasing.
În plus faţă de aceste elemente cu caracter general – obligatoriu, contractul de leasing
financiar trebuie să cuprindă şi următoarele clauze referitoare la:
- valoarea de intrare a bunului
- valoarea reziduală a bunului, convenită de către părţi (când este cazul)
- valoarea avansului
- rata de leasing.
Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili şi alte clauze.
23.2.6. Publicitatea operaţiei de leasing se realizează fie prin înregistrarea acestora în
contabilitatea utilizatorului (în cazul leasing-ului financiar) sau a finanţatorului (în cazul leasing-
ului operaţional), în conformitate cu reglementările contabile în vigoare (art. 20 din ordonanţă).
De asemenea, contractele de leasing care au ca obiect utilizarea bunurilor imobile vor fi
înscrise în cartea funciară (art. 21).
23.2.7. Efectele contractului de leasing
Ca orice contract bilateral, contractul de leasing dă naştere unor drepturi şi obligaţii reciproce
şi interdependente în sarcina ambelor părţi.
Potrivit O.G. nr. 51/1997, obligaţiile locatorului/finanţatorului sunt următoarele (art. 9 din
ordonanţă):
a) obligaţia de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit
intereselor sale;
b) obligaţia de a contracta bunul cu furnizorul desemnat de către locatar/utilizator, în
condiţiile expres formulate de către acesta sau, după caz, de a dobândi dreptul definitiv de utilizare
asupra programului pentru calculator.
c) obligaţia de a încheia contractul de leasing cu locatarul/utilizatorul şi de a transmite
acestuia, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului
de dispoziţie, iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită dreptul de utilizare asupra
programelor de către locatar/utilizator, fără a mai putea exercita acest drept pe perioada derulării
contractului de leasing.
d) Obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului, sau de a înceta raporturile
contractuale.
e) Obligaţia de a garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale.

69
Se consideră că termenul stabilit în contractul de leasing este irevocabil, cu excepţia clauzei contrare prevăzute în contract, în
scopul rezilierii anticipate a contractului, utilizatorul având obligaţia de a cumpăra bunul folosit în leasing. Pentru amănunte, Elena
TURCU, op. cit., 2008, p. 201 şi urm.
141
f) Obligaţia de a asigura bunurile oferite în leasing la o societate de asigurare, dacă prin
contractul de leasing părţile nu au convenit altfel.
Obligaţiile locatarului/utilizatorului sunt următoarele:
a) obligaţia de a efectua recepţia şi de a lua în primire bunul la termenul şi în condiţiile de
livrare agreate cu furnizorul (art. 10 lit. a) din O.G. nr. 51/1997).
b) obligaţia de a exploata bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi de a asigura
instruirea personalului desemnat să-l exploateze (art. 10 lit. b) din ordonanţă).
c) obligaţia de a nu greva de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing decât cu
acordul finanţatorului (art. 10 lit. c) din ordonanţă).
d) obligaţia de a achita sumele datorate conform contractului de leasing (ratele de leasing,
asigurări, impozite, taxe), în cuantumul şi la termenele prevăzute în contract (art. 10 lit. d) din
ordonanţă).
e) obligaţia de a suporta cheltuielile legate de întreţinerea bunului, precum şi alte cheltuieli
aferente contractului de leasing (art. 10 lit. e) din ordonanţă).
f) obligaţia de a-şi asuma, pe întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
toate obligaţiile care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii, avarierii bunului, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţii ratelor de leasing
până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing (art. 10 lit. f) din lege).
g) obligaţia de a permite locatorului/finanţatorului a verifica periodic starea şi modul de
exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing (art. 10 lit. g) din ordonanţă).
h) obligaţia de a-l informa pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate venită din partea unui terţ (art. 10 lit. h) din ordonanţă).
i) obligaţia de a nu aduce modificări bunului şi de a nu schimba locul situării bunului, declarat în
contract, fără acordul finanţatorului/locatorului (art. 10 lit. i din ordonanţă).
j) obligaţia de a restitui bunul conform prevederilor contractului de leasing (art. 10 lit. f) din
ordonanţă).
23.2.8. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, specifice contractelor sinalagmatice, determină
o serie de consecinţe în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale.
 primă consecinţă este posibilitatea invocării excepţiei de nexecutare a contractului
(exceptio non adimpleti contractus), în cazul în care una dintre părţi, deşi nu şi-a executat propria
obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa. Aşa cum s-a arătat în doctrină70, o
condiţie esenţială pentru invocarea excepţiei de neexecutare este aceea a simultaneităţii de
executare, astfel că, prin contractul încheiat, părţile să nu fi convenit un termen de executare doar a
uneia din obligaţiile reciproce.
Având în vedere faptul că, în contractul de leasing, sunt stabilite termene pentru plata ratelor
de leasing diferite de momentul predării bunului, suntem de părere că nu este îndeplinită condiţia
simultaneităţii de executare a obligaţiilor şi, astfel, nu este posibilă invocarea excepţiei de
neexecutare.
 În cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi în cadrul
contractului de leasing, la cererea celeilalte părţi, se va putea pronunţa de către instanţa de judecată
rezilierea contractului.
Acţiunea în reziliere se intentează de către partea care şi-a executat propria obligaţie sau care

70
C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, op. cit., 1994, p. 80-81.
142
este gata să execute contractul, iar în cazul admiterii acţiunii, contractul va fi desfiinţat, fără efect
retroactiv, deoarece rezilierea produce efecte numai pentru viitor, fără a afecta prestaţiile succesive
anterioare rezilierii. De asemenea, în cazul producerii unui prejudiciu din cauza neexecutării
culpabile a obligaţiilor – în dreptul comun simpla neîndeplinire la termen a obligaţiei asumate
cauzează un prejudiciu -, se pot acorda şi daune-interese.
Cazurile de reziliere a contractului de leasing sunt reglementate de art. 14-15 din O.G. nr.
51/1997 care stipulează dreptul finanţatorului de a cere rezilierea contractului de leasing:
1) cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu
furnizorul şi/sau în contractul de leasing (art. 14 alin. 1 teza I din ordonanţă)
2) Dacă locatarul/utilizatorul se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment (art.
14 alin. 1 teza a II-a din ordonanţă) se aplică prevederile din Legea nr. 85/201471 care
reglementează procedura insolvenţei referitoare la situaţia în care debitorul supus acestei proceduri
deţine un bun aparţinând altei persoane.
3) Situaţia prevăzută în art. 15 din O.G. nr. 51/1997, a utilizatorului care nu plăteşte, timp
de 2 luni consecutiv de la scadenţă, ratele de leasing
 În cazul în care locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului cu privire la prelungirea contractului de leasing, cumpărarea bunului sau,
dimpotrivă, încetarea raporturilor juridice, în temeiul art. 16 din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul va
putea formula o acţiune civilă în pretenţii pentru a obţine daune-interese în vederea acoperirii
prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligaţii. Instanţa astfel sesizată va putea, la cererea
utilizatorului, să pronunţe o hotărâre judecătorească ce va ţine loc de contract de vânzare-
cumpărare.
Această dispoziţie are caracterul unei sancţiuni aplicată finanţatorului pentru nerespectarea
tocmai a elementului ce constituie finalitatea contractului de leasing: dreptul de opţiune al
utilizatorului.
8.11.9. Încetarea contractului de leasing se poate produce fie la expirarea termenului
contractual (a perioadei de leasing), fără ca utilizatorul să-şi exprime dreptul de opţiune sau fără ca
acesta să opteze pentru prelungire contractului, fie pe parcursul contractului de leasing într-unul
din următoarele cazuri:
a) pieirea totală a bunului ce formează obiectul contractului de leasing (încetare de drept) sau
pieirea parţială a acestuia (rezilierea operează la cererea utilizatorului, fiind lăsată la aprecierea
instanţei de judecată, conform regulilor dreptului comun);72
b) desfiinţarea titlului utilizatorului, în temeiul căruia s-a încheiat contractul de leasing cu
utilizatorul final determină încetarea de drept a contractului, conform art. 1 alin. 1 1 din .G. nr.
51/1997;
c) desfiinţarea titlului finanţatorului (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a bunului
de la furnizor este considerată în doctrină o cauză de încetare a contractului de leasing, în virtutea
principiului nemo dat quod non habet sau quod nullum est nullum producit effectum);73
d) rezilierea contractului de leasing.

Să ne reamintim

71
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 466 din 25
iunie 2014.
72
Elena TURCU, op. cit., 2008, p. 296-297.
73
A se vedea şi Elena TURCU, op. cit., 2008.
143
23.2.1. Contractul de leasing acel contract, în temeiul căruia una dintre părţi, în
calitate de locator/finanţator, transmite, pentru o durată determinată şi în schimbul unor
plăţi periodice (rate de leasing), dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat către
cealaltă parte (locatar/utilizator), păstrând pentru sine dreptul de proprietate şi respectând
dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, exercitat la sfârşitul perioadei de leasing, de
a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile
contractuale.

Ca orice contract bilateral, contractul de leasing dă naştere unor drepturi şi obligaţii reciproce
şi interdependente în sarcina ambelor părţi.
Potrivit O.G. nr. 51/1997, obligaţiile locatorului/finanţatorului sunt următoarele (art. 9 din
ordonanţă):
a) obligaţia de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit
intereselor sale;
b) obligaţia de a contracta bunul cu furnizorul desemnat de către locatar/utilizator, în
condiţiile expres formulate de către acesta sau, după caz, de a dobândi dreptul definitiv de utilizare
asupra programului pentru calculator.
c) obligaţia de a încheia contractul de leasing cu locatarul/utilizatorul şi de a transmite
acestuia, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului
de dispoziţie, iar în cazul programelor pentru calculator, să transmită dreptul de utilizare asupra
programelor de către locatar/utilizator, fără a mai putea exercita acest drept pe perioada derulării
contractului de leasing.
d) Obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului, sau de a înceta raporturile
contractuale.
e) Obligaţia de a garanta locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale.
f) Obligaţia de a asigura bunurile oferite în leasing la o societate de asigurare, dacă prin
contractul de leasing părţile nu au convenit altfel.

Obligaţiile locatarului/utilizatorului sunt următoarele:


a) obligaţia de a efectua recepţia şi de a lua în primire bunul la termenul şi în condiţiile de
livrare agreate cu furnizorul (art. 10 lit. a) din O.G. nr. 51/1997).
b) obligaţia de a exploata bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi de a asigura
instruirea personalului desemnat să-l exploateze (art. 10 lit. b) din ordonanţă).
c) obligaţia de a nu greva de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing decât cu
acordul finanţatorului (art. 10 lit. c) din ordonanţă).
d) obligaţia de a achita sumele datorate conform contractului de leasing (ratele de leasing,
asigurări, impozite, taxe), în cuantumul şi la termenele prevăzute în contract (art. 10 lit. d) din
ordonanţă).
e) obligaţia de a suporta cheltuielile legate de întreţinerea bunului, precum şi alte cheltuieli
aferente contractului de leasing (art. 10 lit. e) din ordonanţă).
f) obligaţia de a-şi asuma, pe întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
toate obligaţiile care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii, avarierii bunului, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţii ratelor de leasing
până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing (art. 10 lit. f) din lege).
144
g) obligaţia de a permite locatorului/finanţatorului a verifica periodic starea şi modul de
exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing (art. 10 lit. g) din ordonanţă).
h) obligaţia de a-l informa pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate venită din partea unui terţ (art. 10 lit. h) din ordonanţă).
i) obligaţia de a nu aduce modificări bunului şi de a nu schimba locul situării bunului, declarat în
contract, fără acordul finanţatorului/locatorului (art. 10 lit. i din ordonanţă).
j) obligaţia de a restitui bunul conform prevederilor contractului de leasing (art. 10 lit. f) din
ordonanţă).

23.3. Rezumat
Vom defini contractul de leasing ca fiind acel contract, în temeiul căruia una dintre
părţi, în calitate de locator/finanţator, transmite, pentru o durată determinată şi în schimbul unor
plăţi periodice (rate de leasing), dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat către cealaltă
parte (locatar/utilizator), păstrând pentru sine dreptul de proprietate şi respectând dreptul de
opţiune al locatarului/utilizatorului, exercitat la sfârşitul perioadei de leasing, de a cumpăra bunul,
de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.

23.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

16) De ce intervine rezoluțiunea contractului de vânzare?


a. Pentru neexecutarea obligațiilor contractuale
b. Din cauza neîncheierii valabile a contractului
c. Pentru a putea opera compensația
17) Ce efecte are contractul de cont curent?
a. Novația și compensația
b. Obținerea creditului
c. Emiterea cardului bancar
18) Cine poate invoca excepția de neexecutare a contractului?
a. Partea care și-a îndeplinit sau este pe cale să își îndeplinească obligația
b. Partea care nu dorește să-și execue obligația
c. Creditorul ipotecar

23.5. Bibliografie recomandată

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014

145
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.
5. Elena TURCU, Contractul de leasing, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008,

Capitolul 24
Titlurile comerciale de valoare. Cambia

24.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate titlurile de valoare (cambia, biletul la ordin și
cecul), precum și efectele emiterii acestora, cu specială privire asupra cambiei.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

24.2. Conţinut
Putem defini titlurile de valoare ca fiind acele înscrisuri sub semnătură privată, în
temeiul cărora posesorul lor legitim poate exercita, la scadenţă, dreptul de creanţă menţionat în
titlu.
În funcţie de conţinut, doctrina a clasificat titlurile de valoare în efecte de comerţ, valori
mobiliare şi titluri reprezentative ale mărfurilor.
Efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin, cecul, poliţele de asigurare de viaţă emise la
ordin, titlurile emise de stat74), sunt înscrisuri ce conferă posesorilor lor legitimi dreptul la plata unei
sume de bani.
Valorile mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni emise de societăţile comerciale) reprezintă unele
înscrisuri ce conferă titularilor drepturi complexe, patrimoniale şi personal-nepatrimoniale.75
Titlurile reprezentative ale mărfurilor (conosamentul, recipisa de depozit, warantul) sunt
înscrisuri ce conferă un drept real asupra unei cantităţi de mărfuri aflate în depozite, magazii, docuri
sau care au fost încărcate pe nave pentru a fi transportate. Posesorul titlului este considerat una şi
aceeaşi persoană cu titularul dreptului real şi poate dispune de aceste mărfuri.
În funcţie de modul în care circulă, titlurile de valoare sunt clasificate în trei categorii76:
- titluri nominative – care individualizează pe titularul dreptului prin arătarea numelui şi a
prenumelui acestuia; aceste titluri se vor transmite prin cesiune;
- titluri la purtător – care nu cuprind nominalizarea titularului drepturilor, acesta fiind
asimilat cu posesorul legitim al înscrisului; transmiterea acestor titluri se face prin simpla tradiţiune;

74
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 548; T. R. POPESCU, op. cit., 1976, p. 415; I. TURCU, op. cit., 1997, p. 132.
75
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 549.
76
C. VIVANTE, Instituţiuni de drept comercial, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 155. Autorul face această clasificare după forma
titlurilor de credit. A se vedea şi V. LUHA, op. cit., 1998, pp. 23 – 24 ; St. D. CARPENARU, op. cit., 2007, pp. 549 – 550.
146
- titluri la ordin – care cuprind anumite drepturi ce pot fi exercitate numai de către primul
beneficiar sau de către persoana căreia i-au fost transmise drepturile prin gir; transmiterea acestor
titluri se poate face numai prin gir.
În funcţie de cauza lor, titlurile de valoare pot fi:
- titluri cauzale – care menţionează în cuprinsul lor cauza obligaţiei în temeiul căreia a fost
emis titlul (acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele, warantele etc.);
- titluri abstracte – care încorporează dreptul şi obligaţia, nu însă şi cauza obligaţiei (cambia,
biletul la ordin etc.); cauza, fiind un element extern, nu are relevanţă cu privire la valabilitatea
obligaţiei în situaţia în care cauza este ilicită sau absentă.77

24.2.1. Cambia
24.2.1.1. Noţiunea şi funcţiile cambiei
Întrucât Legea nr. 58/1934 nu defineşte cambia, în doctrina dreptului comercial au fost
formulate mai multe definiţii.
Potrivit opiniei căreia ne alăturăm,78 cambia poate fi definită drept un înscris prin care o
persoană, denumită „trăgător” sau „emitent” dă dispoziţie altei persoane, numită „tras”, să
plătească o sumă de bani la scadenţă sau la ordinul unei a treia persoane, numită „beneficiar”.
Funcţiile cambiei. Opiniile exprimate în doctrină79 converg în a delimita trei funcţii specifice
ale cambiei:
1) funcţia de instrument de schimb valutar,
2) funcţia de instrument de credit,
3) funcţia de instrument de plată.
24.2.1.2. Condiţiile de valabilitate a cambiei
În privinţa condiţiilor de fond, deoarece Legea nr. 58/1934 nu cuprinde reglementări speciale,
sunt aplicabile prevederile art. 1179 C. civ. referitoare la condiţiile de validitate a contractelor.
Aceste condiţii se referă la: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect
determinat şi licit, o cauză licită şi morală.
Condiţiile de formă ale cambiei. Cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă
anumite menţiuni obligatorii.
Înscrisul cambial poate fi redactat în limba română sau într-o limbă străină, scris de mână sau
dactilografiat ori tipărit. În toate cazurile, semnăturile trebuie să fie manuscrise.
Prin modificarea adusă Legii nr. 58/1934 de către O.U.G. nr. 39/2008, cambia poate fi
prezentată spre plată în original (sub forma înscrisului pe suport material de hârtie) sau prin
„trunchiere”..
Menţiunile obligatorii ale cambiei sunt cele prevăzute în art. 1 pct. 1-8 din lege şi se referă
la:
a) denumirea de cambie – trebuie trecută în însuşi textul titlului, în limba utilizată pentru
redactarea înscrisului cambial;
b) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată – prin folosirea unor expresii
de genul : „Plătiţi...” sau „Vă rog să plătiţi...”; suma de bani trebuie determinată prin scrierea

77
T. R. POPESCU, op. cit., 1976, p. 417; I. TURCU, op. cit., 1997, p. 133; St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 550.
78
St. D. CĂRPENARU, op. cit, 2007, p. 552.
79
Pentru detalii, a se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit, 2007, pp. 555 – 557; T. R. POPESCU, op. cit., 1976, p. 421; I. TURCU,
op. cit., 1998, pp. 142 – 143.
147
acesteia în litere şi în cifre;
c) numele trasului – numele persoanei care trebuie să plătească trebuie indicat sub sancţiunea
nulităţii cambiei; simpla indicare în această calitate a unei persoane fizice sau juridice nu dă naştere
obligaţiei de plată deoarece numai acceptarea cambiei produce acest efect; trăgătorul se poate indica
pe sine însuşi în calitate de tras sau poate arăta mai multe persoane, în mod cumulativ, nu alternativ,
pentru a nu afecta certitudinea în privinţa plăţii cambiei;
d) indicarea scadenţei. Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 58/1934, „cambia fără arătarea
scadenţei este socotită plătibilă la vedere”. Art. 36 din lege prevede că o cambie poate fi trasă:
- la vedere (la cerere sau la prezentare), adică în cel mult 1 an de la emiterea sa; trăgătorul
poate reduce sau poate prelungi acest termen (art. 37 din lege);
- la un anumit timp de la vedere, caz în care determinarea datei scadenţei se face în funcţie de
data acceptării sau în funcţie de data întocmirii protestului de neacceptare;
- la un anumit timp de la data emisiunii – scadenţa va fi la data corespunzătoare din luna în
care trebuie făcută plata (art. 39 din lege);
- la o zi fixă (art. 40 din Legea nr. 58/1934).
e) arătarea locului unde trebuie făcută plata. Se consideră, faţă de această prevedere, că plata
nu se va efectua la domiciliul (sediul) debitorului, potrivit regulilor generale.
f) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (numele beneficiarului).
g) data şi locul emiterii cambiei. Această dată este, aşa cum s-a arătat, certă şi opozabilă
terţilor până la proba contrară.
Obligativitatea inserării datei în înscrisul cambial este prevăzută de lege sub sancţiunea
nulităţii înscrisului.
Locul emiterii cambiei este cel trecut lângă data emiterii titlului sau, în lipsă, legea prezumă
ca loc al emiterii titlului locul arătat lângă semnătura trăgătorului;
h) semnătura celui care emite cambia (trăgător).

24.2.1.3.. Transmiterea cambiei prin gir


Drepturile rezultate din cambie pot fi transmise, ca orice drepturi de creanţă, prin cesiune de
creanţă sau printr-un mod specific cambiei, şi anume, prin gir.
Aşa cum s-a opinat de către unii autori,80 girul reprezintă actul juridic prin care posesorul
cambiei („girant”) transmite altei persoane („giratar”), printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe
titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din înscrisul cambial respectiv.
Spre deosebire de cesiunea de creanţă, girul prezintă avantajul unei garantări de către girant a
executării obligaţiei trasului faţă de giratar, acestuia din urmă neputându-i-se opune excepţiile ce puteau
fi opuse girantului. Giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească condiţiile de fond necesare pentru validitatea
actelor juridice, cât şi unele condiţii, de fond şi de formă, specifice înscrisurilor cambiale.
În primul rând, girul trebuie să fie necondiţionat şi să aibă ca obiect întreaga creanţă prevăzută
în titlu (art. 14 din Legea nr. 58/1934).
În al doilea rând, girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe adaos (allonge), acesta fiind o
foaie lipită de înscris, iar nu o foaie separată, şi trebuie însoţit de semnătura girantului. Formula
girului constă în expresii de genul „girat către ...”, „plătiţi lui ...” sau „plătiţi la ordinul lui ...”.81

80
D. GĂLĂŞESCU-PYK, op. cit., 1939, vol. I, p. 617; St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 568.
81
A se vedea în acest sens, St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 570.
148
24.2.1.4. Avalul cambiei. Legea nr. 58/1934 reglementează avalul în art. 33-35 drept o
garanţie în vederea asigurării plăţii, totale sau parţiale, a unei cambii.
Deoarece nu există o definiţie legală, doctrina a definit avalul ca fiind „un act juridic prin
care o persoană numită avalist se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii
cambiali, numit avalizat”.82
Avalistul poate fi un terţ sau unul dintre semnatarii cambiei. Obligaţia sa are un caracter
autonom, prin intermediul avalului, posesorul cambiei dobândind un nou debitor, acesta din urmă
având calitatea de garant al plăţii cambiei, iar nu de fidejusor.83
Deoarece este un act juridic, avalul trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi de formă
specifice.
În privinţa obiectului avalului, ca o condiţie de fond, legea prevede că avalul poate fi dat
pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte a acesteia (art. 33 alin. 1 din lege).
Deoarece, conform legii, „avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat”
(art. 35 alin. 1), sunt interzise clauzele contrare scopului pentru care a fost dat avalul (clauze
precum înlăturarea solidarităţii dintre avalist şi avalizat, urmărirea prealabilă a avalizatului etc.).
Mai mult, valabilitatea avalului este condiţionată de valabilitatea formală a cambiei, dar
subzistă şi în cazul în care titlul ar fi nul pentru alte cauze decât vicii de formă (art. 35 alin. 2 din
lege).
Dacă avalul nu îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de lege sau dacă a fost dat după data
scadenţei şi după întocmirea protestului de neplată, nu va mai reprezenta o obligaţie cambială, de
sine stătătoare, însă va avea valoarea juridică a unei fidejusiuni.
Din punct de vedere al formei, avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau într-o altă
formulă echivalentă scrisă pe faţa cambiei sau pe adaos şi însoţită de semnătura avalistului.
24.2.1.5. Acceptarea cambiei
Deoarece, aşa cum am arătat, prin emiterea cambiei, trăgătorul dă ordin trasului de a plăti la
scadenţă sau la ordinul beneficiarului o anumită sumă de bani menţionată în titlu, pentru a se naşte
în mod valabil obligaţia trasului în temeiul cambiei este necesară acceptarea din partea acestuia.
Numai prin acceptarea cambiei trasul devine debitor cambial, fiind obligat în mod solidar alături de
ceilalţi semnatari ai înscrisului (trăgător, giranţi, avalişti).
Potrivit art. 24 din Legea nr. 58/1934, posesorul cambiei sau un detentor al acesteia poate
prezenta cambia spre acceptare trasului, la domiciliul acestuia, până la scadenţă.
Din folosirea sintagmei „poate prezenta” deducem caracterul facultativ al prezentării cambiei
spre acceptare.
Există însă situaţii, prevăzute expres de lege, în care prezentarea cambiei spre acceptare este
obligatorie. Astfel, potrivit art. 26 din lege, cambia plătibilă la un anumit timp de la vedere trebuie
prezentată spre acceptare în termen de 1 an de la data emiterii titlului, iar acest termen poate fi
prelungit sau redus de către trăgător ori numai redus de către giranţi. De asemenea, dacă trăgătorul a
prevăzut în înscrisul cambial clauza prezentării cambiei spre acceptare, această operaţiune este
obligatorie (art. 25 din lege).
Acceptarea cambiei se face prin folosirea unei expresii de genul: „acceptat”, „voi plăti”, „voi
onora” etc., semnată de către tras (art. 28 din lege). În virtutea legii, simpla semnătură a trasului

82
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 578; a se vedea, în acelaşi sens, V. LUHA, op. cit., 1998, p. 139; I. TURCU, op. cit., 1997,
p. 154 şi urm.
83
Idem.
149
pusă pe faţa cambiei este socotită acceptare.
Acceptarea trebuie să fie necondiţionată (art. 29 alin. 1 din lege). Ca efect al acceptării
cambiei, acceptantul (trasul) devine obligat cambial principal şi va răspunde pentru plata cambiei
către posesorul titlului, în mod solidar cu trăgătorul, giranţii şi avaliştii (art. 52 din lege).
Acceptarea cambiei poate fi revocată prin ştergerea acceptării mai înainte de înapoierea
titlului, fapt care echivalează cu un refuz al acceptării (art. 32 din lege).
În cazul în care trasul refuză acceptarea, acest refuz trebuie constatat, în termenele stabilite
pentru acceptare, printr-un act autentic („protest de neacceptare”), întocmit de executorul
judecătoresc în condiţiile art. 66-73 din Legea nr. 58/1934.
Refuzul de acceptare deschide posesorului cambiei calea de a exercita dreptul de regres
împotriva giranţilor, a trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi chiar înainte de scadenţa fixată prin cambie
(art. 48 alin. 1 pct. b) din lege).
În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, în scopul de a proteja interesele posesorului
cambiei, legea prevede posibilitatea acceptării acesteia de către o altă persoană, respectiv indicatul
la nevoie (art. 74 alin. 1 din lege) sau intervenientul pentru onoare (art. 74 alin. 2 din lege).
Acceptarea se scrie pe cambie şi se semnează de intervenient, cu menţiunea persoanei pentru care s-
a intervenit. În caz contrar, acceptarea se socoteşte făcută pentru trăgător.
24.2.1.6. Plata cambiei
În vederea plăţii sumei de bani înscrise în titlu, cambia trebuie prezentată spre plată. În acest
scop, posesorul cambiei cu scadenţa la o zi fixă sau la un anumit termen de la vedere trebuie să
prezinte cambia la plată în ziua în care aceasta ar trebui plătită sau într-una din următoarele două
zile lucrătoare (art. 41 alin. 1 din Legea nr. 58/1934).
Plata cambiei trebuie cerută în primul rând trasului, în calitate de debitor principal, indiferent dacă
a acceptat sau nu cambia (art. 42 alin. 2 pct. 1 din lege), domiciliatarului, dacă a fost indicat în titlu (art.
4 alin. 2), avalistului trasului, iar, în subsidiar, debitorilor de regres.
Cambia trebuie plătită la scadenţă (art. 44 din lege) sau la momentul prezentării, dacă
scadenţa este „la vedere”, însă în cel mult 1 an de la data emiterii titlului sau în termenul stabilit de
trăgător sau giranţi (art. 37 din lege).
Prezentarea cambiei spre plată se face la locul şi adresa indicate în cambie, iar în lipsa
acestora, la unul din următoarele locuri (art. 42 din lege):
- la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate să plătească pentru el;
- la domiciliul acceptantului prin intervenţie sau al persoanei desemnate să plătească pentru
acesta;
- la domiciliul indicatului, la nevoie.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 58/1934, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 39/2008,
prezentarea unei cambii la plată se poate face în original sau prin trunchiere, în format electronic.
Plata cambiei se face în mod valabil doar la scadenţă, orice plată anticipată făcându-se pe
riscul trasului (art. 44 alin. 1 şi 2 din lege).
Plata poate fi şi parţială cu condiţia să provină de la o persoană capabilă şi să nu se fi făcut
prin fraudă sau cu greşeală gravă din partea plătitorului. Plata parţială trebuie menţionată pe titlu,
iar plătitorului trebuie să i se dea chitanţă (art. 43 alin. 3 din lege).
Dacă trasul a refuzat plata şi s-a întocmit un protest de neplată, posesorul cambiei se poate
adresa intervenientului sau indicatului la nevoie. În cazul în care aceste persoane refuză plata
cambiei, posesorul titlului va întocmi un contra-protest cel mai târziu în ziua următoare zilei admise
pentru întocmirea protestului de neplată.
150
Plata făcută prin intervenţie se menţionează pe cambie, arătându-se şi persoana pentru care s-a
efectuat această plată. În caz contrar, plata se prezumă a fi făcută pentru trăgător (art. 81 alin. 1 din
lege).
Persoana care a plătit prin intervenţie dobândeşte drepturile rezultând din cambie împotriva
celui pentru care a plătit şi împotriva celorlalţi debitori cambiali, însă fără a mai putea gira cambia.
Dacă posesorul refuză plata prin intervenţie, va pierde dreptul de regres împotriva celor care
ar fi fost liberaţi (art. 80 din lege).
Dovada efectuării plăţii se face prin menţiunea făcută pe titlu, însoţită de predarea acestuia
către tras (art. 43 din lege). Deşi legea foloseşte numai noţiunea de „tras”, ne alăturăm opiniei
potrivit căreia aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul plăţii efectuate de un alt debitor cambial. 84
24.2.1.7. Refuzul de plată a cambiei. Mijloace de valorificare a drepturilor izvorând din
cambie
În cazul refuzului de plată a sumei menţionate în înscrisul cambial, Legea nr. 58/1934 prevede
anumite metode de valorificare a drepturilor izvorând din cambie.
Aceste metode au fost denumite mijloace cambiale şi sunt folosite împotriva celor obligaţi la
plată sau pentru punerea în executare a cambiei.85 Mijloacele cambiale la care ne referim sunt
acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi executarea cambială.
Există însă şi mijloace de valorificare a drepturilor rezultând din cambie ce aparţin dreptului
comun, denumite şi mijloace extracambiale (acţiunea cauzală, acţiunea de îmbogăţire fără justă
cauză).
Valorificarea drepturilor cambiale se poate face, în afara acţiunilor de regres, prin emiterea
unei contra-cambii, trase la vedere asupra unuia din giranţi (art. 57 din lege).

Să ne reamintim
24.2.1. Cambia. Cambia poate fi definită drept un înscris prin care o persoană, denumită
„trăgător” sau „emitent” dă dispoziţie altei persoane, numită „tras”, să plătească o sumă de
bani la scadenţă sau la ordinul unei a treia persoane, numită „beneficiar” .
Funcţiile cambiei. Opiniile exprimate în doctrină converg în a delimita trei funcţii
specifice ale cambiei:
1) funcţia de instrument de schimb valutar,
2) funcţia de instrument de credit,
3) funcţia de instrument de plată.
Drepturile rezultate din cambie pot fi transmise, ca orice drepturi de creanţă, prin cesiune de
creanţă sau printr-un mod specific cambiei, şi anume, prin gir.
Girul reprezintă actul juridic prin care posesorul cambiei („girant”) transmite altei persoane
(„giratar”), printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile
izvorând din înscrisul cambial respectiv.
Legea nr. 58/1934 reglementează avalul în art. 33-35 drept o garanţie în vederea asigurării
plăţii, totale sau parţiale, a unei cambii.
Deoarece nu există o definiţie legală, doctrina a definit avalul ca fiind „un act juridic prin
care o persoană numită avalist se obligă să garanteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii
cambiali, numit avalizat”.

84
A se vedea în acest sens, St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 583.
85
Idem, p. 585 şi urm.; a se vedea şi autorii acolo citaţi.
151
24.3. Rezumat
Cambia poate fi definită drept un înscris prin care o persoană, denumită „trăgător” sau
„emitent” dă dispoziţie altei persoane, numită „tras”, să plătească o sumă de bani la scadenţă sau
la ordinul unei a treia persoane, numită „beneficiar”.
Opiniile exprimate în doctrină converg în a delimita trei funcţii specifice ale cambiei:
1) funcţia de instrument de schimb valutar,
2) funcţia de instrument de credit,
3) funcţia de instrument de plată.
Drepturile rezultate din cambie pot fi transmise, ca orice drepturi de creanţă, prin cesiune de
creanţă sau printr-un mod specific cambiei, şi anume, prin gir.
Aşa cum s-a opinat de către unii autori, girul reprezintă actul juridic prin care posesorul
cambiei („girant”) transmite altei persoane („giratar”), printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe
titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din înscrisul cambial respectiv.
Formula girului constă în expresii de genul „girat către ...”, „plătiţi lui ...” sau „plătiţi la
ordinul lui ...”.
Legea nr. 58/1934 reglementează avalul în art. 33-35 drept o garanţie în vederea asigurării
plăţii, totale sau parţiale, a unei cambii. Deoarece nu există o definiţie legală, doctrina a definit
avalul ca fiind „un act juridic prin care o persoană numită avalist se obligă să garanteze obligaţia
asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat”.
Din punct de vedere al formei, avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau într-o altă
formulă echivalentă scrisă pe faţa cambiei sau pe adaos şi însoţită de semnătura avalistului.
În vederea plăţii sumei de bani înscrise în titlu, cambia trebuie prezentată spre plată. În acest
scop, posesorul cambiei cu scadenţa la o zi fixă sau la un anumit termen de la vedere trebuie să
prezinte cambia la plată în ziua în care aceasta ar trebui plătită sau într-una din următoarele două
zile lucrătoare (art. 41 alin. 1 din Legea nr. 58/1934).
În cazul refuzului de plată a sumei menţionate în înscrisul cambial, Legea nr. 58/1934 prevede
anumite metode de valorificare a drepturilor izvorând din cambie.
Aceste metode au fost denumite mijloace cambiale şi sunt folosite împotriva celor obligaţi la
plată sau pentru punerea în executare a cambiei. Mijloacele cambiale la care ne referim sunt
acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi executarea cambială.
Există însă şi mijloace de valorificare a drepturilor rezultând din cambie ce aparţin dreptului
comun, denumite şi mijloace extracambiale (acţiunea cauzală, acţiunea de îmbogăţire fără justă
cauză).

24.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

52) Când se face plata sumei prevăzută în înscrisul cambial?


a. La scadență sau la ordinul beneficiarului
b. La scadență sau la ordinul trasului

152
c. La scadență sau la ordinul trăgătorului.

53) Ce natură juridică are girul cambiei?


a. Este un act juridic
b. Este un fapt juridic
c. Este o garanție mobiliară.
54) Cine poate efectua plata în cazul refuzului de plată al trasului?
a. Intervenientul pentru onoare
b. Instituția bancară
c. Creditorii trasului.

24.5. Bibliografie recomandată


1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 25
Biletul la ordin

25.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la biletul la ordin,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale emiterii acestui titlu de valoare.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

25.2. Conţinut

25.2.1. Noţiunea biletului la ordin


Deoarece legea nu defineşte biletul la ordin, în doctrină86 acesta a fost definit ca fiind „un

86
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 598. a se vedea şi T.R. POPESCU, op. cit., 1976, p. 448. Acest autor consideră că biletul la ordin
153
înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani
la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia”.
Biletul la ordin prezintă următoarele caractere juridice:
25.2.2. Condiţiile de valabilitate a biletului la ordin
În privinţa condiţiilor de fond, având în vedere faptul că şi biletul la ordin face parte din
categoria actelor juridice, trebuie îndeplinite condiţiile generale de validitate prevăzute în art. 1179
C. civ.
Legea nr. 58/1934 nu prevede în mod expres forma scrisă a biletului la ordin. Însă, la fel ca şi
în situaţia cambiei, făcând referire la „textul titlului” (art. 104 din lege), la necesitatea semnăturii
emitentului pe titlu, deducem, ca o condiţie de formă, necesitatea formei scrise. Chiar dacă se
apelează la formulare tipizate, biletul la ordin nu va fi altceva decât un înscris sub semnătură privată
deoarece există condiţia semnăturii manuscrise sau prin punere de deget pe titlu (art. 99 din lege).
De asemenea, în temeiul art. 104 din Legea nr. 58/1934, biletul la ordin trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni obligatorii:
1) denumirea de bilet la ordin, care trebuie trecută în textul titlului, limba folosită pentru
redactarea înscrisului;
2) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată;
3) arătarea scadenţei.
4) arătarea locului unde trebuie făcută plata.
5) numele aceluia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (beneficiarul sau giratarul
biletului la ordin);
6) arătarea datei şi a locului emiterii;
7) semnătura emitentului.
Nerespectarea condiţiilor legale referitoare la menţiunile obligatorii ale biletului la ordin este
sancţionată în art. 105 alin. 1 din Legea nr. 58/1934, care prevede faptul că „titlul căruia îi lipseşte
vreuna din condiţiunile arătate la articolul precedent nu va fi socotit bilet la ordin afară de cazurile
arătate în alineatele ce urmează.”
25.2.3. Girul, avalul şi plata biletului la ordin
Având în vedere dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 58/1934, în privinţa biletului la ordin sunt
aplicabile regulile prevăzute de lege în materia cambiei, inclusiv în ceea ce priveşte girul, avalul şi
plata acestui titlu de valoare.
Asupra acestor reguli generale, prezentate anterior, nu vom mai reveni.
Cu privire la avalul biletului la ordin, putem observa însă că, în temeiul art. 106 alin. 3 din
lege, dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, se prezumă a fi dat pentru emitent.
Avalul nu poate fi dat de către trăgător sau de către acceptant. În privinţa biletului la ordin,
emitentul, în această calitate, nu poate fi şi avalist.
Plata biletului la ordin prezintă unele caracteristici faţă de plata cambiei. Astfel, deşi sunt
aplicabile prevederile art. 41 – 46 din Legea nr. 58/1934, deoarece plata se face de către emitentul
biletului la ordin, prezentarea titlului spre acceptare nu mai este necesară. În concluzie, biletul la ordin
se prezintă emitentului direct spre plată, la scadenţă.
Potrivit art. 107 alin. 1 din lege, emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca şi
acceptantul unei cambii.
În cazul neplăţii la scadenţă a sumei de bani menţionată în biletul la ordin, creditorul are

se aseamănă cu o recunoaştere de datorie făcută de către debitor creditorului său.


154
deschisă calea acţiunilor directe sau de regres ori calea executării titlului (art. 47 – 55 sau art. 57 –
65 din lege).
Biletul la ordin constituie titlu executoriu asemenea cambiei şi poate fi pus în executare direct,
fără a mai fi necesară învestirea cu formula executorie, de către judecătoria de la locul efectuării plăţii.
În cadrul executării cambiale, debitorul îşi poate exercita contestaţia cu privire la somaţia de
executare, apărându-se prin invocarea unor excepţii referitoare la nevalabilitatea titlului (de
exemplu: incapacitate, fals, nerespectarea sau absenţa mandatului etc.). Aşa cum s-a arătat,
excepţiile personale trebuie dovedite cu înscrisuri.

Să ne reamintim
25.2.2. Biletul la ordin. Deoarece legea nu defineşte biletul la ordin, în doctrină acesta
a fost definit ca fiind „un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă
să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul
acesteia”.

25.3. Rezumat
Deoarece legea nu defineşte biletul la ordin, în doctrină acesta a fost definit ca fiind „un
înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani
la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia”.
Având în vedere dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 58/1934, în privinţa biletului la ordin sunt
aplicabile regulile prevăzute de lege în materia cambiei, inclusiv în ceea ce priveşte girul, avalul şi
plata acestui titlu de valoare.

25.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

55) De ce este nevoie pentru emiterea biletelor la ordin?


a. De un disponibil bănesc aflat într-un cont bancar.
b. Să existe un raport juridic fundamental, anterior emiterii titlului.
c. De semnătura beneficiarului pe titlu.

56) Care este forma cerută pentru valabilitatea biletului la ordin?


a. Forma scrisă.
b. Forma autentică.
c. Forma scrisă, ad probationem.
57) Cine este obligat să facă plata biletului la ordin?
a. Emitentul.
b. Beneficiarul.
c. Instituția bancară.

155
25.5. Bibliografie recomandată
1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 26
Cecul

26.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la cec, precum şi


conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale emiterii acestui titlu de valoare.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

26.2. Conţinut
Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 59/1934 asupra cecului, act normativ care reflectă
principiile cuprinse în Legea uniformă asupra cecului, adoptată la Conferinţa de la Geneva din anul
1931, neratificată de România nici în prezent.
26.2.1. Noţiunea cecului
Legea nr. 59/1934 nu cuprinde o definiţie a acestui titlu de valoare, însă doctrina, pe baza
principiilor legale, a formulat o serie de definiţii ale cecului. Astfel se consideră că cecul reprezintă
un titlu de credit87 sau un înscris88, prin care o persoană, numită „trăgător” dă ordin unei bănci, la
care are un disponibil bănesc, numită „tras”, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani
unei alte persoane, numită „beneficiar”.
26.2.2. Tipuri de cecuri. Cecul barat, cecul plătibil în cont, cecul netransmisibil, cecul de
călătorie şi cecul circular
Cecul barat (art. 38 – 39 din Legea nr. 59/1934). Potrivit legii, cecul barat prezintă două linii
paralele puse pe faţa înscrisului de către trăgător sau de către posesorul acestuia (art. 38 alin. 1 şi 2
din lege).
Bararea poate fi generală – când între cele două linii nu se indică nimic ori se face menţiunea
„societate bancară” sau un alt termen echivalent – sau specială – dacă denumirea unei societăţi

87
T. R. POPESCU, op. cit., 1976, p. 449.
88
O. CĂPĂŢÎNĂ, Brânduşa ŞTEFĂNESCU, op. cit., 1987, vol. II, p. 93; St. D. CĂRPENARU, op. cit, 2007, p. 601.
156
bancare se înscrie între cele două linii.
Cecul plătibil în cont constă în înscrierea pe titlu de către trăgător sau de către posesorul
acestuia a cuvintelor „plătibil în cont”, „numai prin virament” sau a unei alte expresii echivalente,
prin care se interzice plata în numerar (art. 40 din lege).
Cecul netransmisibil nu poate fi plătit decât primitorului sau, la cererea acestuia, să fie
creditat în contul său curent (art. 41 din lege). Primitorul nu poate gira cecul cu clauza
„netransmisibil” decât unei societăţi bancare, aceasta neputându-l gira mai departe.
Cecul de călătorie. În acest caz, trăgătorul subordonează plata cecului existenţei pe titlu, în
momentul prezentării, a unei a doua semnături la fel cu cea a primitorului (art. 42 din lege).
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o societate de credit, anume autorizată,
pentru sume pe care le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emisiunii, plătibil la
vedere în oricare din locurile arătate de către emitent (art. 79 alin. 1 din lege).
26.2.3. Condiţiile de valabilitate a cecului
Condiţiile de fond sunt cele prevăzute în dreptul comun pentru validitatea actelor juridice (art.
1179 C. civ.).
Condiţiile de formă. Deşi nu este prevăzută expres în Legea nr. 59/1934, forma scrisă a
cecului reprezintă o cerinţă obligatorie, rezultată din interpretarea expresiei „textul înscrisului”
folosită în art. 1 din lege. În practică, se foloseşte un înscris tipizat al cărui formular a fost aprobat
conform Normelor tehnice nr. 9/1994 emise de către B.N.R.89
Pentru validitatea cecului legea prevede următoarele menţiuni obligatorii (art. 1 din lege):
1) denumirea de „cec” trecută în însuşi textul titlului, în limba folosită pentru redactarea
înscrisului;
2) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate în titlu.
3) numele celui care trebuie să plătească (trasul).
4) arătarea locului unde trebuie făcută plata.
5) arătarea datei şi a locului emiterii.
6) semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
26.2.4. Transmiterea cecului
În funcţie de categoria din care face parte, cecul se transmite în mod diferit90, astfel:
a) cecul la ordin este transmisibil, potrivit art. 15 alin. 1 din lege, prin gir. Această
transmisiune se va face prin gir indiferent dacă titlul poartă sau nu menţiunea „la ordin”.
b) cecul la purtător. În cazul în care cecul cuprinde menţiunea plătibil „la purtător” ori pe cea
„sau la purtător” este considerat de lege la purtător. Transmiterea unui astfel de cec se face prin
simpla tradiţiune (remitere materială) a titlului;
c) cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului sau clauza „nu la ordin” ori o altă expresie
echivalentă (art. 5 alin. 2 şi 3 din lege) şi se va transmite prin cesiunea de drept comun.
26.2.5. Avalul cecului
Potrivit Legii nr. 59/1934, plata unui cec poate fi garantată printr-un aval dat pentru întreaga
sumă sau numai pentru o parte a acesteia (art. 26 din lege).
Avalul poate fi dat de un terţ sau chiar de un semnatar al cecului, cu excepţia trasului. Se

89
Publicate în M.Of., Partea I, nr. 119 bis din 14 iunie 1995.
90
A se vedea O. CĂPĂŢÎNĂ, Brânduşa ŞTEFĂNESCU, op. cit., 1987, p. 95 şi urm.; T. R. POPESCU, op. cit., 1976, p. 451; I.
TURCU, op. cit., 1997, p. 202; St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 604.
157
consideră91 că un aval din partea trasului – a băncii care trebuie să facă plata – echivalează cu o
acceptare a cecului, interzisă în art. 4 din lege în mod expres.
Avalul se dă pe cec şi trebuie exprimat în cuvintele „pentru aval” sau o altă expresie
echivalentă şi trebuie semnat de avalist (art. 27 din lege).
Avalistul va fi ţinut în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a garantat (art. 28 alin. 1 din
lege). Mai mult, obligaţia avalistului este valabilă chiar şi în situaţia în care obligaţia celui avalizat
ar fi nulă pentru orice alt motiv decât pentru un viciu de formă.
Dacă avalistul a plătit cecul, va dobândi toate drepturile rezultând din acest titlu împotriva
persoanei pentru care a garantat şi a acelora care sunt obligaţi faţă de aceasta în temeiul cecului (art.
28 alin. 3 din lege).
26.2.6. Plata cecului
Cecul este plătibil la vedere, orice menţiune contrară fiind considerată nescrisă (art. 29 din
lege). Aşadar, în baza acestor prevederi legale, precum şi în temeiul art. 4 din aceeaşi lege,
prezentarea cecului spre acceptare este interzisă.
În cazul refuzului de plată din partea trasului, beneficiarul nu va avea o acţiune directă
împotriva acestuia, deoarece, banca nu poate accepta cecul şi nu este, prin urmare, un debitor
cambial. Aşa cum am arătat anterior, trasul (banca) are numai calitatea de plătitor (solvens) pentru
trăgător.
Posesorul păstrează, potrivit legii, drepturile sale împotriva trăgătorului, chiar dacă cecul nu a
fost prezentat în termenul prevăzut de lege sau nu s-a întocmit protestul de neplată ori constatarea
echivalentă protestului (declaraţia sau confirmarea din partea casei de compensaţii), cu condiţia ca
disponibilul să mai existe la bancă.
Fiind titlu executoriu, asemenea cambiei, cecul poate fi pus în executare fără a mai fi învestit
cu formula executorie de către instanţa de executare.
Acţiunile de regres ale posesorului titlului împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data expirării termenului de prezentare a
cecului la plată (art. 73 din lege).
În cazul în care a pierdut acţiunile de regres şi nici nu alege calea executării cecului în mod
direct, în condiţiile art. 54 din lege, posesorul mai poate opta pentru acţiunea cauzală (art. 56) sau
pentru acţiunea de îmbogăţire fără just temei (art. 57 din lege).
În cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii cecului, la cererea posesorului acestuia,
judecătoria va pronunţa ordonanţa prin care cecul va fi declarat nul în mâinile oricui s-ar găsi acest
titlu, plata putând fi cerută în temeiul ordonanţei de anulare sau prezentând hotărârea definitivă de
respingere a contestaţiei (art. 67-70 din lege).
Cecul având clauza „netransmisibil” nu va fi anulat, însă va putea fi înlocuit cu un duplicat
(art. 71 din lege).

Să ne reamintim
26.2. Cecul. Legea nr. 59/1934 nu cuprinde o definiţie a acestui titlu de valoare, însă
doctrina, pe baza principiilor legale, a formulat o serie de definiţii ale cecului. Astfel se
consideră că cecul reprezintă un titlu de credit sau un înscris, prin care o persoană, numită
„trăgător” dă ordin unei bănci, la care are un disponibil bănesc, numită „tras”, să plătească, la
prezentarea titlului, o sumă de bani unei alte persoane, numită „beneficiar ”.

91
St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2007, p. 604.
158
Cecul barat (art. 38 – 39 din Legea nr. 59/1934). Potrivit legii, cecul barat prezintă două linii
paralele puse pe faţa înscrisului de către trăgător sau de către posesorul acestuia (art. 38 alin. 1 şi 2
din lege).
Bararea poate fi generală – când între cele două linii nu se indică nimic ori se face menţiunea
„societate bancară” sau un alt termen echivalent – sau specială – dacă denumirea unei societăţi
bancare se înscrie între cele două linii.
Cecul plătibil în cont constă în înscrierea pe titlu de către trăgător sau de către posesorul
acestuia a cuvintelor „plătibil în cont”, „numai prin virament” sau a unei alte expresii echivalente,
prin care se interzice plata în numerar (art. 40 din lege).
Cecul netransmisibil nu poate fi plătit decât primitorului sau, la cererea acestuia, să fie
creditat în contul său curent (art. 41 din lege). Primitorul nu poate gira cecul cu clauza
„netransmisibil” decât unei societăţi bancare, aceasta neputându-l gira mai departe.
Cecul de călătorie. În acest caz, trăgătorul subordonează plata cecului existenţei pe titlu, în
momentul prezentării, a unei a doua semnături la fel cu cea a primitorului (art. 42 din lege).
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o societate de credit, anume autorizată,
pentru sume pe care le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emisiunii, plătibil la
vedere în oricare din locurile arătate de către emitent (art. 79 alin. 1 din lege).

26.3. Rezumat
Sediul materiei în privința cecului, îl reprezintă Legea nr. 59/1934 asupra cecului,
act normativ care reflectă principiile cuprinse în Legea uniformă asupra cecului, adoptată la
Conferinţa de la Geneva din anul 1931, neratificată de România nici în prezent.
Legea nr. 59/1934 nu cuprinde o definiţie a acestui titlu de valoare, însă doctrina, pe baza
principiilor legale, a formulat o serie de definiţii ale cecului. Astfel se consideră că cecul reprezintă
un titlu de credit sau un înscris, prin care o persoană, numită „trăgător” dă ordin unei bănci, la
care are un disponibil bănesc, numită „tras”, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani
unei alte persoane, numită „beneficiar”.
În funcţie de categoria din care face parte, cecul se transmite în mod diferit, astfel:
a) cecul la ordin este transmisibil, potrivit art. 15 alin. 1 din lege, prin gir. Această
transmisiune se va face prin gir indiferent dacă titlul poartă sau nu menţiunea „la ordin”.
b) cecul la purtător. În cazul în care cecul cuprinde menţiunea plătibil „la purtător” ori pe cea
„sau la purtător” este considerat de lege la purtător. Transmiterea unui astfel de cec se face prin
simpla tradiţiune (remitere materială) a titlului;
c) cecul nominativ cuprinde numele beneficiarului sau clauza „nu la ordin” ori o altă expresie
echivalentă (art. 5 alin. 2 şi 3 din lege) şi se va transmite prin cesiunea de drept comun.
Potrivit Legii nr. 59/1934, plata unui cec poate fi garantată printr-un aval dat pentru întreaga
sumă sau numai pentru o parte a acesteia (art. 26 din lege).
Dacă avalistul a plătit cecul, va dobândi toate drepturile rezultând din acest titlu împotriva
persoanei pentru care a garantat şi a acelora care sunt obligaţi faţă de aceasta în temeiul cecului (art.
28 alin. 3 din lege).
Cecul este plătibil la vedere, orice menţiune contrară fiind considerată nescrisă (art. 29 din
lege). Aşadar, în baza acestor prevederi legale, precum şi în temeiul art. 4 din aceeaşi lege,

159
prezentarea cecului spre acceptare este interzisă.
În cazul refuzului de plată din partea trasului, beneficiarul nu va avea o acţiune directă
împotriva acestuia, deoarece, banca nu poate accepta cecul şi nu este, prin urmare, un debitor
cambial.
Fiind titlu executoriu, asemenea cambiei, cecul poate fi pus în executare fără a mai fi învestit
cu formula executorie de către instanţa de executare.

26.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

19) De ce este nevoie pentru emiterea unei cambii?


a. De o obligație inițială, izvorâtă dintr-un raport juridic fundamental
b. De un înscris
c. De martori
20) Ce funcții îndeplinește cambia?
a. Instrument de plată, instrument de credit și instrument de schimb valutar
b. Instrument de schimb valutar
c. Numai instrument de plată
21) Cine este obligat în principal la plata cambiei?
a. Trasul
b. trăgătorul
c. banca emitentă

26.5. Bibliografie recomandată

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

160
Capitolul 27
Proceduri de prevenire a insolvenţei

27.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt prezentate aspecte specifice procedurilor de prevenire a
insolvenţei.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

27.2. Conţinut
27.2.1. Procedura mandatului ad-hoc.
Potrivit Legii nr. 85/2014, mandatul ad-hoc este „o procedură confidenţială, declanşată la cererea
debitorului în dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţă, negociază
cu creditorii în scopul realizării unei înţelegeri între unul sau mai mulţi dintre aceştia şi debitor în
vederea depăşirii stării de dificultate în care se află” (art. 5 pct. 36 din lege).
Procedura se declanşează la cererea debitorului, adresată preşedintelui tribunalului în
jurisdicţia căruia se află sediul întreprinderii aflate în dificultate. În cerere, debitorul propune
numirea unui mandatar ad-hoc, dintre practicienii în insolvenţă, arătând, totodată, detaliat, motivele
„care fac necesară numirea unui mandatar ad-hoc”.
Desemnarea mandatarului ad-hoc se face de către preşedintele tribunalului, în camera de
consiliu, în prezenţa debitorului şi a mandatarului ad-hoc propus, citaţi prin agent procedural, în
termen de 5 zile de la primirea cererii de declanşare a acestei proceduri. Preşedintele tribunalului
procedează în acest scop la verificarea temeiniciei motivelor invocate de către debitor şi a
îndeplinirii condiţiilor legale de către persoana propusă ca mandatar ad-hoc. Încheierea de numire a
mandatarului este executorie (art. 13 alin. 1 din lege).
Pentru îndeplinirea acestui scop, mandatarul „va putea propune remiteri, reeşalonări sau
reduceri parţiale de datorii, continuarea sau încetarea unor contracte în curs, reduceri de personal,
precum şi orice alte măsuri consideră a fi necesare” (art. 13 alin. 3 din lege).
Termenul legal pentru realizarea înţelegerilor cu creditorii este de 90 de zile de la
desemnare, sub sancţiunea încetării mandatului (art. 13 alin. 2 coroborat pe art. 15 alin. 1 lit. c) din
lege).
Mandatul ad-hoc încetează:
a) prin denunţarea unilaterală a mandatului de către debitor sau de către mandatarul ad-hoc;
b) prin încheierea înţelegerii dintre debitor şi unul sau mai mulţi creditori;
c) dacă, în termenul prevăzut de art. 13 alin. 2 din lege (90 de zile de la desemnare),
mandatarul nu a reuşit să intermedieze încheierea unei înţelegeri între debitor şi creditorii săi.
Potrivit legii, la cererea debitorului sau a mandatarului ad-hoc, preşedintele tribunalului va
constata încetarea mandatului ad-hoc, prin încheiere definitivă.
27.2.2. Procedura concordatului preventiv.
Legea nr. 85/2014 defineşte concordatul preventiv ca fiind un „contract încheiat între
debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, şi creditorii care deţin cel puţin 75% din valoarea
161
creanţelor acceptate şi necontestate, pe de altă parte, omologat de judecătorul-sindic, contract prin
care debitorul propune un plan de redresare şi de realizare a creanţelor acestor creditori, iar
creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de depăşire a dificultăţilor în care se află” (art. 5
pct. 17 din lege).
Concordatul preventiv este un contract judiciar, întrucât judecătorul-sindic este împuternicit
prin lege doar să constate formarea acordului de voinţă intervenit între debitor şi creditorii săi, în
condiţiile art. 27 din lege, şi să omologheze concordatul în scopul opozabilităţii acestuia faţă de
creditorii nesemnatari (art. 28 din lege). Reţinem ca element de noutate al actualei reglementări a
concordatului preventiv faptul că nu se mai prevede o procedură distinctă de constatare a înţelegerii
intervenite intre debitor şi creditorii săi, în urma căreia judecătorul-sindic să pronunţe o încheiere
separată de constatare.
Beneficiază de aplicarea procedurii concordatului preventiv debitorii aflaţi în dificultate
financiară, dar care nu sunt în stare de insolvenţă.
Sunt excluse, însă, următoarele categorii de debitori:
a) debitorii care au mai beneficiat de un concordat preventiv cu 3 ani anterior actualei oferte
de concordat şi acesta a eşuat (art. 16 lit. a) din Legea nr. 85/2014);
b) debitorii şi/sau acţionarii/asociaţii/asociaţii comanditari care deţin controlul debitorului
sau administratorii/directorii acestuia şi care au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate contra patrimoniului, de corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru
infracţiunile prevăzute de Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii
şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor şi instituţiilor
publice, cu modificările ulterioare, Legea 31/1990, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 656/2002
pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, cu modificările ulterioare, Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 241/2005
pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, şi infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 85/2014, în ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii; această prevedere
nu se aplică însă şi titularilor acţiunilor la purtător;
c) dacă s-a dispus suportarea unei părţi a pasivului debitorului de către membrii organelor de
conducere şi/sau supraveghere ale debitorului, potrivit prevederilor art. 169 şi următoarele din lege
sau prevederilor unor legi speciale, pentru ajungerea acestuia în stare de insolvenţă (art. 16 lit. b) şi
c) din lege).
Ca şi în cazul numirii mandatarului ad-hoc, concordatul poate fi cerut doar de către debitor.
Persoana juridică va fi reprezentată prin organele sale sau prin împuterniciţii legal în acest scop.
Prin cererea depusă la tribunal, debitorul propune numirea unui administrator concordatar
provizoriu dintre practicienii în insolvenţă. Administratorul concordatar provizoriu este numit de
către judecătorul-sindic prin încheiere executorie.
Administratorul concordatar are obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la numire, să
redacteze, împreună cu debitorul, lista creditorilor acestuia şi oferta de concordat preventiv, care se
notifică creditorilor, iar pentru opozabilitate faţă de terţi, se depune la grefa tribunalului, unde va fi
înregistrată într-un registru special. De asemenea, depunerea ofertei de concordat la grefa

162
tribunalului şi notificarea acesteia către creditori se vor menţiona şi în registrul comerţului în care
este înregistrat debitorul (art. 23 alin. 6 din lege).
Proiectul de concordat trebuie să cuprindă, potrivit legii, o prezentare detaliată şi analitică a
situaţiei averii debitorului, certificată de un expert contabil sau auditată conform legii, a cauzelor
stării de dificultate financiară şi a măsurilor luate de către debitor anterior ofertei de concordat
preventiv, o proiecţie a evoluţiei financiar-contabile pentru următoarele 24 de luni, un plan de
redresare, precum şi o propunere de confirmare a administratorului concordatar provizoriu.
Planul de redresare care trebuie să însoţească oferta de concordat preventiv trebuie să
prezinte detaliat măsurile de reorganizare a activităţii debitorului, procentul preconizat în care se
vor satisface creanţele (minimum 20% din creanţe în primul an) şi modalitatea concretă în care
acest lucru se va produce.
Termenul limită pentru satisfacerea creanţelor stabilit prin concordat este de 24 de luni de la
data omologării, cu posibilitatea de a fi prelungit cu 12 luni (art. 24 alin. 4 din lege).
Concordatul preventiv se consideră aprobat de creditori dacă sunt întrunite voturile
creditorilor care reprezintă cel puţin 75% din valoarea creanţelor acceptate şi necontestate.
După aprobarea concordatului preventiv de către creditori, judecătorul-sindic va pronunţa, în
camera de consiliu, de urgenţă şi cu precădere, după ascultarea administratorului concordatar, o
încheiere de omologare a concordatului preventiv, prin care se constată formarea acordului de
voinţă. Cererea de omologare a concordatului preventiv, formulată de către administratorul
concordatar, poate fi respinsă doar pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit legii, în vederea
omologării, judecătorul-sindic verifică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) valoarea creanţelor contestate şi/sau în litigiu să nu depăşească 25% din masa credală;
b) concordatul preventiv să fi fost aprobat de creditorii care reprezintă cel putin 75% din
valoarea creanţelor acceptate şi necontestate.
Concordatul preventiv, după omologare, se comunică de către administratorul concordatar
creditorilor şi se menţionează în registrul în care este înregistrat debitorul, moment din care se
suspendă de drept urmăririle individuale ale creditorilor concordatari împotriva debitorului,
curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora împotriva debitorului,
precum şi dobânzile, penalităţile şi alte cheltuieli aferente creanţelor (art. 29 din lege).
Odată cu omologarea, judecătorul-sindic va suspenda şi toate procedurile de executare silită.
Închiderea procedurii concordatului preventiv poate avea loc într-una din următoarele
situaţii:
a) anularea concordatului preventiv;
b) rezoluţiunea concordatului;
c) finalizarea cu succes a procedurii, în termenul prevăzut de lege;
d) în caz de eşec al procedurii, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.

Să ne reamintim
27.2.1. Potrivit Legii nr. 85/2014, mandatul ad-hoc este „o procedură confidenţială,
declanşată la cererea debitorului în dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat
de instanţă, negociază cu creditorii în scopul realizării unei înţelegeri între unul sau mai mulţi dintre
aceştia şi debitor în vederea depăşirii stării de dificultate în care se află” (art. 5 pct. 36 din lege).
27.2.2. Procedura concordatului preventiv. Legea nr. 85/2014 defineşte concordatul
preventiv ca fiind un „contract încheiat între debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, şi
creditorii care deţin cel puţin 75% din valoarea creanţelor acceptate şi necontestate, pe de altă parte,
163
omologat de judecătorul-sindic, contract prin care debitorul propune un plan de redresare şi de
realizare a creanţelor acestor creditori, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de
depăşire a dificultăţilor în care se află” (art. 5 pct. 17 din lege).

27.3. Rezumat
Potrivit Legii nr. 85/2014, mandatul ad-hoc este „o procedură confidenţială, declanşată
la cererea debitorului în dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţă,
negociază cu creditorii în scopul realizării unei înţelegeri între unul sau mai mulţi dintre aceştia şi
debitor în vederea depăşirii stării de dificultate în care se află” (art. 5 pct. 36 din lege).
Legea nr. 85/2014 defineşte concordatul preventiv ca fiind un „contract încheiat între
debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, şi creditorii care deţin cel puţin 75% din valoarea
creanţelor acceptate şi necontestate, pe de altă parte, omologat de judecătorul-sindic, contract prin
care debitorul propune un plan de redresare şi de realizare a creanţelor acestor creditori, iar
creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de depăşire a dificultăţilor în care se află” (art. 5
pct. 17 din lege).
Concordatul preventiv este un contract judiciar, întrucât judecătorul-sindic este împuternicit
prin lege doar să constate formarea acordului de voinţă intervenit între debitor şi creditorii săi, în
condiţiile art. 27 din lege, şi să omologheze concordatul în scopul opozabilităţii acestuia faţă de
creditorii nesemnatari (art. 28 din lege). Reţinem ca element de noutate al actualei reglementări a
concordatului preventiv faptul că nu se mai prevede o procedură distinctă de constatare a înţelegerii
intervenite intre debitor şi creditorii săi, în urma căreia judecătorul-sindic să pronunţe o încheiere
separată de constatare.

27.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

58) Care este valoarea minimă a creanțelor acceptate pe care trebuie să le dețină creditorii
pentru a aproba concordatul preventiv?
a. 75%
b. 50%
c. 80%.

59) Cum poate înceta concordatul preventiv?


a. Prin rezoluțiune.
b. Prin reziliere.
c. Prin denunțare unilaterală.
60) Cine omologhează concordatul preventiv?
a. Judecătorul-sindic
b. Adunarea creditorilor
c. Curtea de Apel.

164
27.5. Bibliografie recomandată
1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016
2. Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
4. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

Capitolul 28
Procedura insolvenței

28.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la procedura insolvenței,


precum şi conceptele, principiile şi legităţile fundamentale ale aplicării acestei proceduri.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

28.2. Conţinut
Legea nr. 85/2014 descrie în art. 2 scopul legii ca fiind „instituirea unei proceduri
colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de
redresare a activităţii acestuia”. Aşadar, legea reglementează o procedură specială, aplicabilă
debitorului, în vederea recuperării de către creditori a datoriilor băneşti. Această procedură, având
un caracter special, nu exclude aplicarea dreptului comun (dreptul procesual civil). Astfel, potrivit
art. 342 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile legii se completează, în măsura compatibilităţii
lor, cu cele ale Codului de procedură civilă92 şi ale Codului civil.
Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, insolvenţa reprezintă „acea stare a patriomoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor certe, lichide şi exigibile” (art. 5 pct. 29 din lege).
Astfel, putem defini procedura insolvenţei ca fiind un ansamblu de norme juridice care
reglementează modul prin care se poate realiza acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă
prezumată sau iminentă, fie prin reorganizare judiciară, fie prin faliment.

Procedura generală reprezintă procedura legală prin care debitorul, care îndeplineşte
condiţiile prevăzute în art. 38 alin. 1, fără a le îndeplini simultan pe cele prevăzute în art. 38 alin. 2
din lege, intră, după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în

92
În temeiul art. 343 din lege: „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile
anterior acestei date”.
165
procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura
falimentului.
Procedura simplificată reprezintă procedura de insolvenţă reglementată prin Legea nr.
85/2014, prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 38 alin. 2 din lege intră
direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă
de observaţie de maximum 20 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate în art. 38
alin. 2 lit. c) şi d) din lege.

28.2.1. Condiţiile legale necesare în vederea aplicării procedurii insolvenţei


§ 1. Insolvenţa debitorului
Aşa cum am arătat anterior, insolvenţa reprezintă o stare a patrimoniului debitorului,
caracterizată de insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi
exigibile (art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014).
Aşadar, insuficienţa fondurilor băneşti disponibile sau lipsa de lichidităţi poate fi totală sau
parţială. Nu se aplică însă această procedură specială debitorului care, deşi dispune de lichidităţi,
refuză să-şi plătească datoriile scadente. În acest din urmă caz, se va aplica procedura de drept
comun, constând în executarea silită potrivit Codului de procedură civilă.
Datoriile trebuie să fie însă certe, lichide şi exigibile
Legea nr. 85/2014 stabileşte o valoare-prag, un cuantum minim al creanţei, a cărui depăşire
îndreptăţeşte creditorul să ceară deschiderea procedurii. Aceasta este de 40.000 de lei, atât pentru
debitor, cât şi pentru creditori, iar pentru salariaţi - 6 salarii medii brute pe economie pentru fiecare
salariat (art. 5 pct. 72 din lege).
Legea nr. 85/2014 reglementează două tipuri de insolvenţă, şi anume:
- insolvenţa prezumată – atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit
datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori; această prezumţie are un caracter relativ;
- insolvenţa iminentă – atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă
datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
§ 2. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura insolvenţei
Procedura generală, reglementată de Legea nr. 85/2014, se va aplica următoarelor categorii
de debitori, în temeiul art. 38 alin. 1 coroborat pe art. 3 din lege, cu excepţia celor cărora li se aplică
procedura simplificată:
1) societăţi comerciale, a căror activitate este reglementată de Legea nr. 31/1990;
2) societăţi cooperative, care funcţionează în temeiul Legii nr. 1/2005 privind organizarea
cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit;
3) organizaţii cooperatiste ca forme asociative, organizate în domeniul agriculturii; Legea nr.
566/2004 reglementează regimul juridic al cooperativelor agricole într-un mod care este asemănător
cu cel al societăţilor cooperative;
4) societăţi agricole, a căror activitate este reglementată de Legea nr. 36/1991 privind
societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură;
5) grupuri de interes economic, care sunt entităţi juridice reglementate prin Legea nr.
161/2003, modificată prin O.U.G. nr. 119/2006;
6) instituţii de credit;
7) societăţi de asigurări;
8) regii autonome;
166
9) orice altă persoană fizică sau juridică de drept privat, care desfăşoară şi activitate
economică. Fac parte din această categorie asociaţiile şi fundaţiile reglementate de O.G. nr.
26/200093, atunci când acestea desfăşoară activităţi comerciale în vederea realizării scopului pentru
care au fost create.
Procedura simplificată se aplică, potrivit legii, debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se
încadrează în una din următoarele categorii:
1) profesionişti persoane fizice autorizate sau întreprinzători titulari ai unei întreprinderi
individuale care acţionează în condiţiile O.U.G. nr. 44/2008 şi sunt autorizate şi înregistrate în
condiţiile legii;
2) întreprinderi familiale şi membrii acestora, care funcţionează în temeiul O.U.G. nr.
44/2008;
3) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. 1 şi care îndeplinesc una din
următoarele condiţii:
1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;
4) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării cererii
introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi numit, menţiunea
privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerţului;
5) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment sau
care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de
prezenta lege. Nu pot fi supuşi reorganizării judiciare debitorii, persoane juridice, care, în ultimii 5
ani precedenţi hotărârii de deschidere a procedurii, au mai fost supuşi unei astfel de proceduri (art.
69 din lege);
6) orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a obţinut
autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este înregistrată în
registrele speciale de publicitate; aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 faţă de aceste persoane
nu exclude sancţiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau a înregistrării respectivei persoane.
28.2.2. Participanţii la procedura insolvenţei
Potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2014, organele care aplică procedura sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar. Aceste organe au
obligaţia de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi a operaţiunilor legale, precum şi realizarea
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la procedura insolvenţei.
§ 1. Instanţele judecătoreşti
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă
reglementează desfăşurarea procedurilor colective sub controlul şi participarea instanţelor
judecătoreşti. Caracterul judiciar al procedurii insolvenţei este dat de această participare a instanţei
de judecată în scopul ocrotirii interesului public, dar şi în vederea soluţionării eventualelor litigii ce
se pot ivi între părţi în legătură cu aplicarea legii.
Potrivit reglementării actuale a insolvenţei, instanţele judecătoreşti chemate să supravegheze
modul de aplicare a legii şi să soluţioneze litigiile dintre părţi în această materie sunt tribunalul şi
curtea de apel.
93
M. Of., Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
167
Legea nr. 85/2014 instituie o reglementare specială în materie, care derogă de la dreptul
comun. Astfel, tribunalul este competent să judece în primă instanţă litigiile izvorâte din aplicarea
procedurii insolvenţei, precum şi cererile din această materie, indiferent de valoarea obiectului
cererii.
Competenţa teritorială a tribunalului se determină în funcţie de sediul social/profesional al
debitorului, astfel cum a fost înregistrat acesta în registrul comerţului, în registrul societăţilor
agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, după caz.
Procedurile date prin lege în competenţa tribunalului vor fi exercitate de către judecătorul-
sindic..
În acest scop, legea prevede ca citarea părţilor, precum şi comunicarea tuturor actelor de
procedură, inclusiv a convocărilor şi a notificărilor, să se facă în Buletinul Procedurilor de
Insolvenţă, inclusiv în forma electronică a acestuia. Procedurile cu străinătatea se vor face în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 42 alin. 1 din lege). Tot potrivit Codului de
procedură civilă se va realiza şi comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii
insolvenţei, notificarea deschiderii procedurii (art. 42 alin. 3 din lege) şi prima comunicare a actelor
de procedură (art. 42 alin. 4).
În cadrul procedurilor contencioase, reglementate de Legea nr. 85/2014, se vor cita în calitate
de părţi numai persoanele ale căror drepturi şi interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-
sindic în condiţii de contradictorialitate, în celelalte cazuri urmând a se aplica prevederile Codului
de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă. În textul art. 42 alin. 2 din lege nu se
precizează care dintre procedurile reglementate de Legea nr. 85/2014 au un caracter necontencios
sau contencios. Procedura contencioasă presupune un conflict de interese şi are un caracter bilateral.
Aşadar, chiar în reglementarea Legii nr. 85/2014, principalele norme juridice sunt de natură
contencioasă.
Procedura necontencioasă, reglementată de Codul de procedură civilă în art. 527 – 540, are ca
obiect cererile pentru soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei, dar nu se urmăreşte
stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (de exemplu: darea autorizaţiilor judecătoreşti,
luarea unor măsuri de ocrotire, supraveghere sau de asigurare etc.).
Absenţa litigiului şi, prin urmare, a conflictului de interese poate fi observată şi în cazul
următoarelor operaţiuni din procedura insolvenţei:
- desemnarea provizorie a practicianului în insolvenţă în calitate de administrator judiciar sau
de lichidator judiciar (art. 73 din Legea nr. 85/2014);
- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare;
- pronunţarea sentinţei de închidere a procedurii;
- notificările către alte tribunale;
- autorizarea comitetului creditorilor;
- luarea măsurilor asiguratorii.
Publicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judecătoreşti în Buletinul Procedurilor de
Insolvenţă înlocuieşte citarea, convocarea şi notificarea actelor de procedură efectuate individual. Toate
acestea sunt prezumate a fi efectuate de la data publicării.
În temeiul art. 43 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, curtea de apel este competentă să soluţioneze
apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic în temeiul art. 45 din lege.
Aceste prevederi se coroborează pe cele ale art. 43 alin. 2 din lege, care prevăd următoarele:
„Apelul va fi judecat de complete specializate, de urgenţă.”
§ 2. Judecătorul-sindic
168
Ca şi reglementarea anterioară, Legea nr. 85/2014 a menţinut concepţia Codului comercial
referitoare la desfăşurarea procedurilor de insolvenţă cu participarea unui judecător special
desemnat în acest scop de către tribunal: judecătorul-sindic.
Aşa cum s-a observat,94 judecătorul-sindic are statutul unui judecător al tribunalului,
repartizarea cauzelor având ca obiect procedura insolvenţei realizându-se potrivit prevederilor art.
53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în mod aleatoriu, în sistem informatizat
(art. 44 din Legea nr. 85/2014). De asemenea, s-a mai arătat în doctrina dreptului comercial95, că
judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică, de interes general, acţionând în calitatea sa de
magistrat, iar nu ca reprezentant al debitorului ori al creditorilor; în consecinţă, hotărârile
judecătorului-sindic sunt obligatorii pentru toţi ceilalţi participanţi la procedura insolvenţei.
Judecătorul-sindic organizează şi conduce întreaga procedură a insolvenţei, de la deschiderea şi
până la închiderea acesteia.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele (art. 45 din lege):
1) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de
intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
2) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru
începerea procedurii;
3) judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
4) desemnarea motivată, după verificarea eventualelor incompatibilităţi, prin sentinţa de
deschidere a procedurii, după caz, a administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar
provizoriu, solicitat de creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către
debitor, dacă cererea îi aparţine acestuia.
5) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat
de adunarea creditorilor sau de creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor;
6) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului judiciar;
7) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
8) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit
la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 169 din lege, sau sesizarea organelor de urmărire penală
atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
9) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru
anularea unor acte sau operaţiuni frauduloase şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau operaţiunilor
efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii;
10) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane
interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar;
11) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
12) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a procedurii
de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
13) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale
lichidatorului judiciar;

94
M. VOICU, Statutul legal şi atribuţiile judecătorului-sindic. Participarea sa în procesul comercial în „Revista de drept comercial”
nr. 10/2001, p. 7 şi urm.
95
Pentru poziţia procesuală a judecătorului-sindic, a se vedea I. N. FINŢESCU, Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929, vol. III, p.
266; V. ROŞ, Judecătorul-sindic – poziţia în raport cu instanţa şi părţile. Tranzacţia şi compromisul în procedura reorganizării şi
lichidării judiciare, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1995, p. 23 şi urm.; C. L. POPESCU, Judecătorul-sindic, în „Revista de
drept comercial” nr. 6/1995, p. 102 şi urm.
169
14) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
15) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu
se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsă de
cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora
având aceeaşi ordine de zi;
16) dispunerea convocării adunării creditorilor, cu o anumită ordine de zi;
17) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
§ 3. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
A. Adunarea creditorilor
Adunarea creditorilor este alcătuită din toţi creditorii cunoscuţi ai aceluiaşi debitor şi este
convocată de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în cazurile prevăzute expres de lege
sau ori de câte ori este necesar (art. 47 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014).
De asemenea, adunarea creditorilor mai poate fi convocată, potrivit legii, şi de către comitetul
creditorilor sau de către creditorii care deţin cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor cu drept
de vot (art. 47 alin. 3 din lege).
Hotărârile luate de către adunarea creditorilor pot fi anulate de către judecătorul-sindic pe
motive de nelegalitate la cererea creditorilor care au votat împotrivă, iar votul a fost consemnat în
procesul-verbal, precum şi la cererea creditorilor care au lipsit motivat de la şedinţă sau ale căror
voturi nu au fost consemnate în procesul-verbal (art. 48 alin. 7).
Deşi legea nu consacră o prevedere specială în acest sens, din ansamblul reglementărilor
cuprinse în Legea nr. 85/2014 putem desprinde următoarele atribuţii ale adunării creditorilor:
- votarea planului de reorganizare;
- alegerea comitetului creditorilor, potrivit prevederilor art. 50 alin. 4 din lege;
- propunerea unui preşedinte pentru comitetul creditorilor, acesta urmând a fi desemnat de
către judecătorul-sindic;
- analizarea rapoartelor prezentate de către comitetul creditorilor.
B. Comitetul creditorilor
Primul comitet al creditorilor este desemnat, potrivit Legii nr. 85/2014, de către judecătorul-
sindic printr-o încheiere, după întocmirea tabelului preliminar al creanţelor, dintre creditorii cu cele
mai mari creanţe ce beneficiază de cauze de preferinţă, bugetare ori chirografare (art. 50 alin. 1 din
lege). Acest comitet va fi format din 3 – 5 creditori şi va beneficia de calitate procesuală deoarece,
potrivit legii, comitetul creditorilor se citează în persoana preşedintelui, iar în lipsă, prin oricare
dintre membrii săi (art. 50 alin. 3).
Comitetul creditorilor, desemnat fie prin încheiere de către judecătorul-sindic, fie prin
hotărârea adunării creditorilor, are următoarele atribuţii (art. 51 din lege):
1) să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la
continuarea activităţii debitorului şi cu privire la planurile de reorganizare propuse;
2) să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul, care doreşte să fie desemnat de
către creditori în dosar, condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor astfel de numiri;
3) să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de către administratorul judiciar sau de către
lichidatorul judiciar, să le analizeze şi, dacă este cazul, să formuleze contestaţii la acestea;
4) să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate
de către administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar şi efectele acestora şi să propună,
motivat, şi alte măsuri;
5) să solicite, ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
170
6) să introducă acţiuni pentru anularea acte sau operaţiuni frauduloase, făcute de debitor în
dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau
de lichidatorul judiciar.
Împotriva acţiunilor şi a deciziilor comitetului creditorilor, precum şi împotriva altor măsuri
luate de acesta, orice creditor poate face contestaţie la judecătorul-sindic, în termen de 5 zile de la
publicarea procesului-verbal al comitetului creditorilor în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (art.
51 alin. 6 din lege).
§ 4. Administratorul special
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă foloseşte
noţiunea de „administrator special” spre a desemna pe reprezentantul
asociaţilor/acţionarilor/membrilor debitorului. Administratorul special poate fi persoană fizică sau
persoană juridică şi este desemnat de către adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor sau a
membrilor debitorului – persoană juridică în scopul de a reprezenta interesele societăţii şi ale
asociaţilor şi de a participa la procedură pe seama debitorului. Raporturile dintre adunarea generală
a asociaţilor/acţionarilor din societatea comercială debitoare şi administratorul special au natura
juridică a contractului de mandat, al cărui conţinut variază în funcţie de etapele procedurii de
insolvenţă.
Administratorul special este desemnat de către adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor sau
a membrilor persoanei juridice, convocată de către administratorul judiciar, respectiv de către
lichidatorul judiciar în termen de maximum 10 zile de la notificarea deschiderii procedurii.
Atribuţiile administratorului special, în temeiul art. 56 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, sunt
următoarele:
a) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art.
117-122 din Legea nr. 85/2014 ori a celor rezultând din nerespectarea art. 84 din aceeaşi lege;
b) formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de lege;
c) propune un plan de reorganizare;
d) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după
confirmarea planului, doar în situaţia în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul de administrare;
e) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi
situaţia financiară de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi
aprobarea raportului;
f) primeşte notificarea închiderii procedurii.
Potrivit legii, mandatul administratorului special se limitează la reprezentarea intereselor
acţionarilor/asociaţilor/membrilor de la data ridicării dreptului de administrare.
§ 5. Administratorul judiciar
Administratorul judiciar poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică şi este desemnat să
exercite atribuţiile prevăzute de Legea nr. 85/2014 atât pe durata perioadei de observaţie, cât şi în
perioada de reorganizare a debitorului.
Potrivit art. 71 alin. 2 din lege, prin încheierea de deschidere a procedurii generale,
judecătorul-sindic va desemna pe unul dintre ofertanţi în calitate de administrator judiciar
provizoriu, iar în cazul procedurii simplificate – un lichidator judiciar provizoriu.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau la o dată ulterioară, creditorii care deţin cel
puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui administrator
judiciar, caz în care îi vor stabili şi remuneraţia, cu excepţia situaţiei în care aceasta se va plăti din
171
fondul special constituit conform art. 39 alin. 4 din lege. În această din urmă situaţie, asupra
cuantumului remuneraţiei se va pronunţa judecătorul-sindic.
Administratorul judiciar are, potrivit articolului 58 din Legea nr. 85/2014, următoarele
atribuţii principale:
1) examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform
prevederilor art. 67 sau ale art. 74 din lege, după caz, şi întocmirea unui raport prin care să propună
fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii
generale şi supunerea acelui raport aprobării judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta,
dar care nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
2) examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi a
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau
elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor
angajării răspunderii acestora, în condiţiile art. 169-173 din lege, precum şi asupra posibilităţii reale
de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea, şi
depunerea acestuia la dosarul cauzei, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea
depăşi 40 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
3) întocmirea actelor prevăzute la art. 67 alin. 1 din lege, în cazul în care debitorul nu şi-a
îndeplinit obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi
completarea informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
4) elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul
raportului prevăzut la pct.1 şi în condiţiile şi termenele prevăzute la pct. 1;
5) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
6) conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu
respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la condiţiile
de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
7) convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;
8) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
9) sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în
averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură;
10) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
11) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea
tabelelor creanţelor;
12) încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii;
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta
putând angaja avocaţi;
13) cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de
datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
14) sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta;
172
15) inventarierea bunurilor debitorului;
16) dispunerea evaluării bunurilor debitorului, astfel încât aceasta să fie realizată până la data
stabilită pentru depunerea tabelului definitiv al creanţelor;
17) transmiterea spre publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a unui anunţ cu privire
la depunerea la dosar a raportului de evaluare, în termen de 2 zile de la depunere.
În afară de acestea, administratorul judiciar este obligat să exercite orice alte atribuţii stabilite
de către judecătorul-sindic, prin încheiere, în sarcina sa.
§ 6. Lichidatorul judiciar
Ca şi administratorul judiciar, lichidatorul judiciar poate fi o persoană fizică sau juridică,
practician în insolvenţă, împuternicit să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii
insolvenţei.
Lichidatorul judiciar va fi desemnat cu respectarea regulilor prevăzute de lege pentru
administratorul judiciar (art. 57, art. 59-62 şi art. 140 alin. 6 din Legea nr. 85/2014). Poate fi
desemnat în calitate de lichidator judiciar inclusiv administratorul judiciar desemnat în procedura
anterioară.
Lichidatorul judiciar va fi desemnat în momentul în care s-a dispus trecerea la faliment a
debitorului, iar din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului judiciar de către judecătorul-sindic
încetează atribuţiile administratorului judiciar (art. 63 alin. 2 din lege).
Atribuţiile lichidatorului judiciar sunt, în conformitate cu prevederile art. 64 din Legea nr.
85/2014, următoarele:
1) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport
cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus
la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor
angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 169-173 din lege, într-un termen stabilit de
judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la desemnarea lichidatorului judiciar,
dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
2) conducerea activităţii debitorului;
3) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze de preferinţă, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
4) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
5) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
6) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea
tabelelor creanţelor;
7) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri şi de
sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor, formularea şi
susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând
angaja avocaţi;
8) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
9) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile legii;
10) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la
garanţii reale, sub condiţia confirmării acestor măsuri de către judecătorul-sindic;
173
11) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
12) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
Măsurile întreprinse de către lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor sale pot fi
contestate de către debitorul persoană fizică, de administratorul special al debitorului persoană
juridică, de către creditori sau de către orice altă persoană interesată, în condiţiile art. 59 alin. 5 din
lege.
Lichidatorul judiciar poate fi înlocuit de către judecătorul-sindic în aceleaşi condiţii ca şi
administratorul judiciar (art. 57 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 85/2014).
Aplicarea sancţiunilor în cazul lichidatorului se face în temeiul art. 57 şi art. 60 din lege, ca şi
în cazul administratorului judiciar, fiind incidente şi dispoziţiile Codului de procedură civilă.

28.2.3. Deschiderea procedurii insolvenţei şi efectele acesteia

 Cererile introductive
Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, procedura insolvenţei se declanşează la cererea categoriilor
de persoane enumerate expres şi limitativ în actul normativ, şi anume debitorul, unul sau mai mulţi
creditori, Autoritatea de Supraveghere Financiară, precum şi alte persoane sau instituţii prevăzute expres
de lege (art. 65 din lege).
§ 1. Cererea debitorului
Potrivit prevederilor art. 66 din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de insolvenţă este
obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii în termen de maximum
30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, după prealabila notificare cu privire la intenţia de
deschidere a procedurii insolvenţei efectuată către organul fiscal competent.
Dacă, la data expirarii termenului de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, debitorul
este angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale,
acesta are obligaţia de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor legii, în termen
de 5 zile de la eşuarea negocierilor.
Debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă va putea să adreseze
tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aşa cum putem observa,
întrucât posibila încetare a plăţilor este numai iminentă, nu şi efectivă ori vădită, debitorul are, în
acest caz, o posibilitate de opţiune între a depune sau nu cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei.
Deoarece legea nu distinge, din aceste prevederi deducem faptul că cererea cu privire la
declanşarea procedurii insolvenţei va fi formulată atunci când are un caracter obligatoriu de către
orice fel de debitor – persoană fizică sau persoană juridică – sub sancţiunea răspunderii pentru
infracţiunea de bancrută simplă, prevăzută în art. 240 N.C.pen. Această infracţiune constă în
„neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul
legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen
care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă” şi
se pedepseşte cu închisoatre de la 3 luni la un an sau cu amendă. Din dispoziţiile citate rezultă că
nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 66 din Legea nr. 85/2014 de a formula cererea introductivă
– atât în forma neintroducerii cererii, cât şi în forma introducerii sale tardive – este considerată
infracţiune numai dacă au trecut 6 luni de la expirarea termenului prevăzut în art. 66 alin. 1, 2 şi 3
din lege.

174
Din dispoziţiile legale rezultă că debitorul va introduce cererea de declanşare a procedurii
insolvenţei în două moduri:
- obligatoriu, în cazul în care se află deja în stare de insolvenţă, termenul fiind de 30 de zile
de la data la care starea de insolvenţă a apărut sau de 5 zile de la eşuarea negocierilor extrajudiciare
cu creditorii pentru reeşalonarea datoriilor ori de la eşecul mandatului ad-hoc, respectiv al
concordatului preventiv;
- facultativ, rezultând din folosirea sintagmei „va putea”, dacă apreciază că apariţia stării de
insolvenţă este iminentă, în sensul că nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu
fondurile băneşti disponibile la data scadenţei (art. 66 alin. 4 şi art. 5 pct. 29 lit. b) din lege). În acest
din urmă caz, introducerea cererii reprezintă o posibilitate oferită de lege debitorului aflat în
dificultate.
În schimb, introducerea prematură, cu rea-credinţă, de către debitor a unei cereri de
deschidere a procedurii este sancţionată de către lege, debitorul fiind obligat să răspundă
patrimonial pentru prejudiciile pricinuite (art. 66 alin. 9 din lege).
Cererea debitorului se va judeca de urgenţă în termen de 10 zile de la înregistrare, în camera
de consiliu, fără citarea părţilor.
§ 2. Cererea creditorilor
Dreptul creditorilor de a formula o cerere pentru deschiderea procedurii insolvenţei faţă de un
debitor prezumat a fi în insolvenţă este reglementat în art. 70 din Legea nr. 85/2014.
În înţelesul legii, prin noţiunea de „creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei” se înţelege orice creditor care deţine o creanţă certă şi lichidă, care a devenit exigibilă
de mai mult de 60 de zile (art. 5 pct. 20 din lege) şi al cărei cuantum depăşeşte valoarea-prag de
40.000 lei, respectiv de 6 salarii medii brute pe economie/salariat, prevăzută de lege (art. 5 pct. 72
din lege). Prin sintagma „creanţă certă”, în sensul legii, se înţelege acea creanţă a cărei existenţă
rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau
recunoscute de acesta. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei doar în cazul
în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăşi
suma prevăzută la pct. 72 (40.000 de lei sau 6 salarii medii brute pe economie/salariat).
În acest caz, insolvenţa debitorului este prezumată, iar creditorii nu mai trebuie să aducă alte
dovezi în acest sens.
Dacă sunt înregistrate mai multe cereri ale creditorilor împotriva aceluiaşi debitor, tribunalul,
după verificarea datei la care au fost înregistrate, va conexa aceste cereri şi va analiza îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege referitoare la valoarea-prag, în raport de valoarea însumată a creanţelor
tuturor creditorilor care au formulat cerere (art. 70 alin. 3 din lege). Poate fi conexată, totodată,
cererea formulată de către debitor cu cererile formulate de creditori, dar nesoluţionate. Dacă s-a
deschis o procedură într-un dosar, eventualele dosare cu acelaşi obiect aflate pe rol vor fi conexate
la acest dosar.
 Deschiderea procedurii insolvenţei şi efectele acesteia
Prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna un administrator
judiciar (în cazul procedurii generale), respectiv un lichidator judiciar (în cazul procedurii
simplificate), cărora le va dispune totodată să efectueze notificările conform art. 100 din Legea nr.
85/2014. Vor fi notificaţi cu privire la deschiderea procedurii creditorii menţionaţi în lista depusă de
către debitor (dacă acesta a formulat cererea introductivă), debitorul (dacă cererea aparţine
creditorilor) şi Oficiul Registrului Comerţului sau Registrul Societăţilor Agricole ori alte registre
175
unde debitorul este înmatriculat/înregistrat în scopul efectuării menţiunii. Această notificare se va
efectua conform regulilor prevăzute în Codul de procedură civilă şi se va publica, pe cheltuiala
debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (art. 99 alin. 3
din lege).
Primind notificarea, creditorii au dreptul de a face opoziţie la încheierea de deschidere a
procedurii în termen de 10 zile de la primirea notificării.
Creditorii nemulţumiţi de soluţia judecătorului-sindic cu privire la opoziţia lor pot exercita
calea de atac a apelului, a cărui judecată este de competenţa curţii de apel.
Cererea introductivă aparţinând creditorilor va fi comunicată debitorului şi organelor fiscale
competente în termen de 48 de ore de la înregistrare (art. 72 alin. 2 din lege).
În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de creditor, la cererea
debitorului, formulată în termen de 10 zile de la înregistrarea cererii introductive, judecătorul-sindic
poate dispune, prin încheiere, în sarcina creditorului, consemnarea la o bancă a unei cauţiuni de
până la 10% din valoarea creanţei, dar nu mai mult de 40.000 lei. Cauţiunea va fi consemnată în
termen de 5 zile de la comunicarea măsurii, sub sancţiunea respingerii cererii de deschidere a
procedurii.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna un administrator
judiciar provizoriu, respectiv un lichidator provizoriu, care să efectueze notificările prevăzute de art.
100 din lege; acestea au fost prezentate anterior şi nu vom reveni asupra lor.
Ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei se produc următoarele efecte cu privire la
patrimoniul debitorului:
1) suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi a măsurilor de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra averii debitorului (art. 75 alin. 1 din lege);
2) suspendarea cursului prescripţiei acţiunilor judiciare şi extrajudiciare împotriva debitorului
(art. 79 din lege);
3) suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor şi a oricăror cheltuieli, numite
generic accesorii, ce ar putea fi adăugate creanţelor anterioare deschiderii procedurii (art. 80 alin. 1
din lege);
4) suspendarea de la tranzacţionare a acţiunilor emise de către societatea comercială debitoare
(art. 81 din lege);
5) ridicarea dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea, de a-şi administra bunurile
din avere şi de a dispune de acestea dacă nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, în condiţiile art.
67 alin. 1 lit. g) din lege sau nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în termenul legal (art. 85 alin. 1
din lege).
După rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate actele şi
corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar vor cuprinde, în
mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză şi franceză, menţiunea "în
insolvenţă", "in insolvency", "en procedure collective".
 Primele măsuri
Deschiderea procedurii insolvenţei va fi notificată de către administratorul judiciar tuturor
creditorilor menţionaţi în lista depusă de către debitor sau identificaţi prin intermediul
administratorului judiciar ori reprezentanţilor acestora aflaţi în ţară, dacă există creditori cu
domiciliul/sediul în străinătate. După caz, deschiderea procedurii la iniţiativa altor persoane decât
debitorul însuşi, va fi notificată debitorului şi oficiului registrului comerţului sau registrului
societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea
176
menţiunii corespunzătoare.
Primind notificarea, creditorii ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii sunt
obligaţi să depună o cerere de admitere a creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a
procedurii (art. 102 alin. 1 din lege). Aceste cereri vor fi înregistrate într-un registru special, păstrat
la grefa tribunalului. Cererea de admitere trebuie făcută indiferent dacă creanţele sunt constatate sau
nu printr-un titlu.
Sunt exceptaţi de la această obligaţie salariaţii debitorului, ale căror creanţe vor fi înregistrate
de către administratorul judiciar potrivit evidenţelor contabile aparţinând debitorului sau, dacă
acestea nu există ori nu au fost ţinute cu respectarea prevederilor legale, vor putea fi stabilite prin
mijloacele de probă admise de lege.
Astfel, cum rezultă din prevederile art. 104 din Legea nr. 85/2014, cererea de înregistrare a
creanţelor are conţinutul şi natura juridică a unei cereri de chemare în judecată, cu toate efectele
acesteia, inclusiv cele care succed renunţarea la judecată.
Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de admitere a creanţelor constă în decăderea
titularului de creanţe anterioare deschiderii procedurii din dreptul de a fi înscris în tabelul
creditorilor, iar acesta nu va dobândi calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură (art.
114 din lege):
Toate creanţele înregistrate potrivit legii vor fi verificate, cu excepţia acelor creanţe care sunt
constatate prin hotărâri judecătoreşti sau arbitrale executorii, precum şi a creanţelor bugetare
rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale (art. 105 alin.
1 şi 2 din lege).
Creanţele bugetare sunt, potrivit art. 5 pct. 14 din lege, acele creanţe „constând în impozite,
taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora” (dobânzi,
penalităţi şi majorări de întârziere).
Verificarea creanţelor se realizează de către administratorul judiciar, care, în acest scop, va
efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei
creanţe (art. 106 alin. 1 din lege).
Verificarea creanţelor va fi însoţită de întocmirea tabelului preliminar al creanţelor, în
condiţiile art. 110 din Legea nr. 85/2014.
Tabelul preliminar al creanţelor, astfel cum a fost întocmit, va fi înregistrat la tribunal şi
publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
După publicare, debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea formula contestaţii
cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de către administratorul judiciar sau de către
lichidatorul judiciar în tabelul preliminar de creanţe.
În urma soluţionării contestaţiilor, administratorul/ lichidatorul judiciar va înregistra la
tribunal şi va publica în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă tabelul definitiv al tuturor creanţelor
(art. 112 alin. 1 din lege). În acest tabel se va arăta suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe
beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă.
Potrivit legii, după înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în
tabelul definitiv pot participa la votarea planului de reorganizare sau la repartiţia sumelor obţinute
din aplicarea procedurii simplificate (art. 112 alin. 2).
 Situaţia unor acte juridice ale debitorului
Pentru protejarea intereselor creditorilor, Legea nr. 85/2014 reglementează dreptul
administratorului judiciar, respectiv al lichidatorului judiciar de a lua măsuri atât în cazul
reorganizării judiciare, cât şi în cel al falimentului, în procedură generală sau simplificată, în
177
vederea recuperării creanţelor.
În acest scop, toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în
condiţiile legii sunt scutite de taxa de timbru şi se judecă de către judecătorul-sindic (art. 115 din
lege).
 Reorganizarea activităţii debitorului
În scopul de a-l proteja pe debitorul aflat în stare de insolvenţă, Legea nr. 85/2014
reglementează posibilitatea redresării activităţii acestuia prin intermediul unor măsuri economico-
financiare, cuprinse într-un plan de reorganizare (art. 132 – 144 din lege).
Planul de reorganizare va putea fi propus de către următoarele categorii de persoane:
1) debitorul – cu aprobarea adunării generale a acţionarilor/asociaţilor, în termen de 30 de zile
de la publicarea tabelului definitiv de creanţe, cu condiţia exprimării intenţiei de a-şi reorganiza
activitatea fie prin cererea introductivă (art. 67 alin. 1 lit. g) din lege), fie în situaţia reglementată de
art. 74 din lege, când debitorul nu contestă cererea creditorului;
2) administratorul judiciar poate propune un plan de reorganizare din momentul desemnării
sale şi până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data publicării tabelului definitiv de
creanţe;
3) unul sau mai mulţi creditori care deţin împreună cel puţin 20% din valoarea totală a
creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe; termenul în care poate fi propus planul este de 30
de zile din momentul publicării tabelului definitiv de creanţe.
Planul de reorganizare va indica, potrivit art. 133 alin. 1 din lege, perspectivele de redresare a
activităţii debitorului în raport cu posibilităţile şi cu specificul activităţii sale, cu mijloacele
financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului. Măsurile propuse trebuie să
respecte dispoziţiile de ordine publică, inclusiv în ceea ce priveşte desemnarea şi înlocuirea
administratorilor şi a directorilor.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani de la data confirmării planului
(art. 133 alin. 3 din lege).
Administratorul judiciar va publica, în termen de 5 zile de la depunerea planului, un anunţ
referitor la acesta în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, cu indicarea celui care l-a propus, a datei
când se va vota cu privire la plan în adunarea creditorilor, precum şi a faptului că este permisă
votarea prin corespondenţă.
Planul va fi acceptat în cadrul unei categorii de creanţe prin votul creditorilor ce deţin
majoritatea absolută a valorii creanţelor din acea categorie (art. 138 alin. 4 din lege).
Planul votat de către creditori este supus confirmării de către judecătorul-sindic.
Potrivit legii, va fi confirmat un singur plan de reorganizare, din momentul în care sentinţa va
intra în vigoare activitatea debitorului fiind organizată conform planului.
Dacă, dimpotrivă, niciun plan nu a fost confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan,
în condiţiile art. 132 din lege, a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a
procedurii falimentului, în condiţiile art. 145 din Legea nr. 85/2014 (art. 140 alin. 5 din lege).
În cazul intrării în faliment ca urmare a eşuării planului sau a unei executări silite, planul
astfel confirmat va avea semnificaţia unei hotărâri definitive şi irevocabile împotriva debitorului. În
vederea executării silite a acestor creanţe, calitatea de titlu executoriu o va avea sentinţa de
confirmare a planului.
 Reorganizarea activităţii debitorului
Etapa reorganizării activităţii debitorului este subsecventă elaborării şi confirmării unui plan
178
de reorganizare votat de adunarea creditorilor.
Potrivit legii, în această perioadă debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea
administratorului judiciar în scopul aducerii la îndeplinire a măsurilor de redresare economico-
financiară prevăzute în plan. Creanţele şi celelalte drepturi aparţinând creditorilor şi celorlalte părţi
interesate vor fi modificate în condiţiile planului (art. 140 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
În ceea ce priveşte debitorul persoană juridică, pe parcursul reorganizării, activitatea sa va fi
condusă de către administratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar (art. 140 alin.
2 din lege). Asociaţii, acţionarii şi membrii cu răspundere limitată nu au dreptul de a interveni în
conducerea activităţii sau în administrarea averii debitorului, cu excepţia şi în limita cazurilor
expres şi limitativ prevăzute în lege şi în planul de reorganizare.
Debitorul este obligat, potrivit legii, să îndeplinească neîntârziat schimbările de structură
prevăzute în plan (art. 141 alin. 3 din lege).
 Falimentul
Legea nr. 85/2014 reglementează instituţia falimentului atât sub forma procedurii generale,
cât şi în procedura simplificată.
Falimentul debitorului intervine atât în situaţia inexistenţei şanselor de redresare, ori a
intenţiei de reorganizare a activităţii debitorului, cât şi în situaţia în care măsurile de redresare
economico-financiară a activităţii debitorului supus procedurii insolvenţei nu au avut rezultatul
scontat.
Falimentul este o procedură ce se desfăşoară în interesul creditorilor, în scopul satisfacerii
creanţelor acestora din sumele de bani obţinute ca urmare a lichidării averii debitorului.
Legea nr. 85/2014 cuprinde o definiţie legală a procedurii falimentului, cu ajutorul căreia
putem considera această instituţie ca fiind „procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi
egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului,
urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat” (art. 5 pct. 45 din lege).
Potrivit art. 145 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cazurile care determină aplicarea procedurii
falimentului sunt următoarele:
1) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
2) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere
a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de către
judecătorul-sindic;
3) niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare,
în condiţiile prevăzute de art. 132 din lege, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat
şi confirmat;
4) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare, ori
planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
5) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin
planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderii
averii sale ;
6) a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea în
faliment, potrivit art. 92 alin. 5 sau art. 97 alin. 5 din lege;
7) a fost aprobată cererea cu privire la deschiderea procedurii falimentului depusă de către
titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile, recunoscută de administratorul judiciar sau
de judecătorul-sindic, al cărei cuantum depăşeşte valoarea-prag şi care nu a fost achitată în termen
de 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de
179
judecată cu rivire la cererea de plată (art. 75 alin. 4) sau cererea cu privire la trecerea la faliment
depusă în timpul planului de reorganizare sau după îndeplinirea obligaţiilor de plată asumate în plan
de către titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile mai veche de 60 de zile şi cu un
cuantum peste valoarea-prag (art. 143 alin.3).
Intrarea debitorului în procedura falimentului se decide de către judecătorul-sindic, care va
pronunţa o hotărâre judecătorească ce va fi, după caz, o încheiere (în condiţiile art. 71 din lege) sau
o sentinţă.
Prin hotărârea prin care s-a decis intrarea debitorului în faliment, judecătorul-sindic va
dispune şi luarea următoarelor măsuri (art. 145 alin. 2 din lege):
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu, precum şi
stabilirea atribuţiilor şi a onorariului acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin legea de
organizare a profesiei;
c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator judiciar a
administratorului judiciar, desemnat în condiţiile art. 57 alin. 2 sau ale art. 73 din lege, după caz ;
d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de predare a
gestiunii averii de la debitor sau administratorul judiciar către lichidator judiciar, împreună cu lista
actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii prevăzute la art. 84 alin. 2 din lege;
e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidatorul judiciar, în termen
de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste cuprinzând
numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea
celor născute după deschiderea procedurii, a tabelului definitiv al creanţelor şi a oricăror altor tabele
întocmite în procedură, a oricăror rapoarte de distribuţie, a listei actelor şi operaţiunilor efectuate
după data deschiderii procedurii; această obligaţie revine administratorului special, cu avizul
administratorului judiciar, dacă, până la data deschiderii procedurii falimentului, nu a fost ridicat
dreptul de administrare;
f) notificarea intrării în faliment.
În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare tuturor
creditorilor menţionaţi în lista depusă de către debitor sau de către administratorul judiciar în
conformitate cu prevederile art. 145 alin. 2 lit. e) din lege, ale căror creanţe s-au născut după
deschiderea procedurii, precum şi debitorului şi registrului unde debitorul este înmatriculat, pentru
efectuarea menţiunii.
Notificarea intrării în faliment în procedură simplificată se realizează în condiţiile
prevăzute de art. 147 din lege, potrivit căruia lichidatorul judiciar va trimite această notificare
privind intrarea în procedura falimentului şi, în cazul debitorului persoană juridică, ridicarea
dreptului de administrare, precum şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor notificaţi conform art.
99, debitorului şi registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori registrului
asociaţiilor şi fundaţiilor în care debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.
Intrarea în faliment în procedura simplificată poate avea loc într-una din următoarele situaţii:
1) debitorii aflaţi în stare de insolvenţă se încadrează într-una din situaţiile prevăzute în art. 38
alin. 2 lit. a) – f) din lege;
2) ca urmare a aprobării raportului administratorului judiciar, întocmit conform prevederilor
art. 92 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, prin care acesta a propus intrarea debitorului în procedura
simplificată.
 Măsuri premergătoare lichidării
180
În scopul asigurării succesului lichidării, art. 151 din Legea nr. 85/2014 prevede un ansamblu
de măsuri care se vor lua în această etapă cu privire la averea debitorului.
Astfel, potrivit legii, se va proceda la sigilarea magazinelor, magaziilor, depozitelor, a
birourilor, a corespondenţei comerciale, arhivei, a dispozitivelor de stocare şi prelucrare a
informaţiilor, a contractelor, mărfurilor, precum şi a oricăror bunuri mobile aparţinând averii
debitorului (art. 151 alin. 1 din lege).
Potrivit legii, lichidatorul judiciar, pe măsura desfăşurării inventarierii, va lua în posesie
bunurile, devenind depozitarul lor judiciar (art. 152 alin. 2 din lege).
Rezultatul inventarierii va fi consemnat în actul de inventar, care va descrie bunurile
aparţinând debitorului (art. 153 alin. 2 din lege).
Actul de inventar va fi semnat de către lichidatorul judiciar şi de către administratorul special,
iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.
 Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată, potrivit legii, de către lichidatorul
judiciar, sub controlul judecătorului-sindic, îndată după finalizarea inventarierii acestora (art. 154
alin. 1 din lege).
Bunurile vor putea fi vândute individual sau în bloc, iar metoda de vânzare (licitaţie publică,
negociere directă sau ambele) va fi aprobată de adunarea generală a creditorilor la propunerea
lichidatorului judiciar şi cu recomandarea comitetului creditorilor.
În cazul în care se propune vânzarea prin negociere directă, lichidatorul judiciar va putea
propune adunării creditorilor, în vederea aprobării, regulamentul de efectuare a vânzării.
Vânzarea valorilor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.) se va realiza în condiţiile Legii nr.
297/2004 privind piaţa de capital.
Sumele obţinute din vânzarea bunurilor ce formează averea debitorului vor fi depuse în contul
special deschis în condiţiile art. 39 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 (fondul de lichidare).
 Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării
Potrivit art. 159 din Legea nr. 85/2014, fondurile obţinute din vânzarea bunurilor şi
drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferinţă, vor fi
distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile
avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanţele furnizorilor de utilităţi născute
ulterior deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77, remuneraţiile datorate la data distribuirii
persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art.
61 şi 63 din lege, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea
debitorului;
2. creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă născute în timpul procedurii
de insolvenţă. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, precum şi alte accesorii, după caz;
3. creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă, cuprinzând tot capitalul,
dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, inclusiv cheltuielile, precum şi cele
corespunzătoare art. 105 alin. (3) şi art. 123 alin. (11) lit. a) din lege.
Potrivit art. 161 din Legea nr. 85/2014, creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în
următoarea ordine:

181
1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezentul titlu,
inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului,
pentru continuarea activităţii, precum şi pentru plata remuneraţiilor persoanelor angajate potrivit
prevederilor art. 57 alin. 2, art. 61, 63 şi 73 din lege, sub rezerva celor prevăzute la art. 140 alin. 6
din lege;
2. creanţele provenind din finanţări acordate potrivit art. 87 alin. 4 din lege;
3. creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
4. creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii,
cele datorate cocontractanţilor potrivit prevederilor art. 123 alin. 4 şi cele datorate terţilor
dobânditori de bună-credinţă sau subdobânditorilor care restituie averii debitorului bunurile ori
contravaloarea acestora potrivit prevederilor art. 120 alin. 2, respectiv ale art. 121 alin. 1 din lege;
5. creanţele bugetare;
6. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii
de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării
mijloacelor de existenţă;
7. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
8. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate
din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, creanţele corespunzătoare art.
123 alin. 11 lit. b) din lege, inclusiv obligaţiunile;
9. alte creanţe chirografare;
10. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creanţele născute în patrimoniul terţilor dobânditori de reacredinţă ai bunurilor debitorului
în temeiul art. 120 alin. 2 din lege, cele cuvenite subdobânditorilor de rea-credinţă în condiţiile art.
121 alin. 1 din lege, precum şi creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau
acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea
generală a asociaţilor ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.
Potrivit legii, sumele obţinute din lichidare vor fi distribuite creditorilor în funcţie de rangul
de prioritate, proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă în tabelul definitiv consolidat. În
situaţia în care bunurile care alcătuiesc averea debitorului – grupului de interes economic, societăţii
în nume colectiv sau în comandită – nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţelor înregistrate în
tabelul definitiv consolidat, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită împotriva asociaţilor cu
răspundere nelimitată sau a membrilor grupului. Judecătorul-sindic va pronunţa în acest scop o
sentinţă executorie, care va fi pusă în executare de către lichidatorul judiciar prin executorul
judecătoresc.
 Închiderea procedurii insolvenţei
Procedura insolvenţei se închide în condiţiile şi în cazurile prevăzute de Legea nr. 85/2014, în
următoarele situaţii:
1) în cazul în care averea debitorului nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru
acoperirea cheltuielilor administrative ale procedurii şi niciun creditor nu se oferă să avanseze
sumele corespunzătoare (art. 174 alin. 1 din lege);
2) în cazul îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi în cazul
plăţii creanţelor curente scadente (art. 175 alin. 1);
3) când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, toate fondurile fiind distribuite, iar
182
fondurile nereclamate au fost depuse la bancă (art. 175 alin. 2);
4) în lipsa înregistrării în termen a creanţelor, când procedura a fost deschisă din iniţiativa
debitorului (art. 177 alin. 1);
5) în cazul în care toţi creditorii înscrişi în tabelul definitiv al creanţelor primesc sumele ce li
se datorează în perioada de observaţie sau renunţă la judecată în perioada de observaţie (art. 178).
Închiderea procedurii insolvenţei are ca efect:
1) descărcarea judecătorului-sindic, respectiv a administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar, precum şi a persoanelor care i-au asistat, de îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin cu
privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari dedrepturi de preferinţă, acţionari sau
asociaţi (art. 180 din lege);
2) descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în
faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri
frauduloase.
Creditorii care nu şi-au recuperat creanţele în cadrul aplicării procedurii insolvenţei asupra
debitorului – societate comercială, pot apela la executarea silită conform Legii nr. 85/2014 sau
conform dreptului comun. Urmărirea silită poate avea ca obiect averea asociaţilor societăţii în nume
colectiv şi a asociaţilor comanditaţi la societăţile în comandită (art. 164 din Legea nr. 85/2014).
Există, de asemenea, posibilitatea de a se urmări averea membrilor organelor de conducere ale
societăţii comerciale în condiţiile angajării răspunderii pentru situaţia de insolvenţă în care se află
societatea (art. 169 din Legea nr. 85/2014).
De asemenea, potrivit dreptului comun, creditorii pot urmări averea fidejusorilor şi a
codebitorilor.

Să ne reamintim
28.2.1. Putem defini procedura insolvenţei ca fiind un ansamblu de norme juridice care
reglementează modul prin care se poate realiza acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă
prezumată sau iminentă, fie prin reorganizare judiciară, fie prin faliment.
Procedura generală reprezintă procedura legală prin care debitorul, care îndeplineşte
condiţiile prevăzute în art. 38 alin. 1, fără a le îndeplini simultan pe cele prevăzute în art. 38 alin. 2
din lege, intră, după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în
procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura
falimentului.
Procedura simplificată reprezintă procedura de insolvenţă reglementată prin Legea nr.
85/2014, prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 38 alin. 2 din lege intră
direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă
de observaţie de maximum 20 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate în art. 38
alin. 2 lit. c) şi d) din lege.
Falimentul. Legea nr. 85/2014 reglementează instituţia falimentului atât sub forma procedurii
generale, cât şi în procedura simplificată.
Falimentul debitorului intervine atât în situaţia inexistenţei şanselor de redresare, ori a
intenţiei de reorganizare a activităţii debitorului, cât şi în situaţia în care măsurile de redresare
economico-financiară a activităţii debitorului supus procedurii insolvenţei nu au avut rezultatul
scontat.

183
28.3. Rezumat
Potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, insolvenţa reprezintă „acea stare a
patriomoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile” (art. 5 pct. 29 din lege).
Astfel, putem defini procedura insolvenţei ca fiind un ansamblu de norme juridice care
reglementează modul prin care se poate realiza acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă
prezumată sau iminentă, fie prin reorganizare judiciară, fie prin faliment.
Condiţiile legale necesare în vederea aplicării procedurii insolvenţei: insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile sau lipsa de lichidităţi .
Potrivit art. 40 din Legea nr. 85/2014, organele care aplică procedura sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar. Aceste organe au
obligaţia de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi a operaţiunilor legale, precum şi realizarea
drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la procedura insolvenţei.
Deschiderea procedurii insolvenţei şi efectele acesteia. Potrivit prevederilor Legii nr.
85/2014, procedura insolvenţei se declanşează la cererea categoriilor de persoane enumerate expres şi
limitativ în actul normativ, şi anume debitorul, unul sau mai mulţi creditori, Autoritatea de Supraveghere
Financiară, precum şi alte persoane sau instituţii prevăzute expres de lege (art. 65 din lege). Ca urmare a
deschiderii procedurii insolvenţei se produc următoarele efecte cu privire la patrimoniul
debitorului: 1) suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi a măsurilor de executare
silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului (art. 75 alin. 1 din lege); 2)
suspendarea cursului prescripţiei acţiunilor judiciare şi extrajudiciare împotriva debitorului
(art. 79 din lege); 3) suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor şi a
oricăror cheltuieli, numite generic accesorii, ce ar putea fi adăugate creanţelor anterioare
deschiderii procedurii (art. 80 alin. 1 din lege); 4) suspendarea de la tranzacţionare a
acţiunilor emise de către societatea comercială debitoare (art. 81 din lege); 5) ridicarea
dreptului debitorului de a-şi mai conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi
de a dispune de acestea dacă nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, în condiţiile art. 67 alin.
1 lit. g) din lege sau nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în termenul legal (art. 85 alin. 1
din lege).
Deschiderea procedurii insolvenţei va fi notificată de către administratorul judiciar
tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de către debitor sau identificaţi prin intermediul
administratorului judiciar ori reprezentanţilor acestora aflaţi în ţară, dacă există creditori cu
domiciliul/sediul în străinătate.
Potrivit legii, după înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în
tabelul definitiv pot participa la votarea planului de reorganizare sau la repartiţia sumelor obţinute
din aplicarea procedurii simplificate (art. 112 alin. 2).
În scopul de a-l proteja pe debitorul aflat în stare de insolvenţă, Legea nr. 85/2014
reglementează posibilitatea redresării activităţii acestuia prin intermediul unor măsuri economico-
financiare, cuprinse într-un plan de reorganizare (art. 132 – 144 din lege).
Planul de reorganizare va indica, potrivit art. 133 alin. 1 din lege, perspectivele de redresare a
activităţii debitorului în raport cu posibilităţile şi cu specificul activităţii sale, cu mijloacele
financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului. Măsurile propuse trebuie să
respecte dispoziţiile de ordine publică, inclusiv în ceea ce priveşte desemnarea şi înlocuirea

184
administratorilor şi a directorilor.
Etapa reorganizării activităţii debitorului este subsecventă elaborării şi confirmării unui plan
de reorganizare votat de adunarea creditorilor.
Potrivit legii, în această perioadă debitorul îşi va conduce activitatea sub supravegherea
administratorului judiciar în scopul aducerii la îndeplinire a măsurilor de redresare economico-
financiară prevăzute în plan. Creanţele şi celelalte drepturi aparţinând creditorilor şi celorlalte părţi
interesate vor fi modificate în condiţiile planului (art. 140 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Legea nr. 85/2014 reglementează instituţia falimentului atât sub forma procedurii generale,
cât şi în procedura simplificată.
Falimentul debitorului intervine atât în situaţia inexistenţei şanselor de redresare, ori a
intenţiei de reorganizare a activităţii debitorului, cât şi în situaţia în care măsurile de redresare
economico-financiară a activităţii debitorului supus procedurii insolvenţei nu au avut rezultatul
scontat.
Falimentul este o procedură ce se desfăşoară în interesul creditorilor, în scopul satisfacerii
creanţelor acestora din sumele de bani obţinute ca urmare a lichidării averii debitorului.
Legea nr. 85/2014 cuprinde o definiţie legală a procedurii falimentului, cu ajutorul căreia
putem considera această instituţie ca fiind „procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi
egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului,
urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat” (art. 5 pct. 45 din lege).
În scopul asigurării succesului lichidării, art. 151 din Legea nr. 85/2014 prevede un ansamblu
de măsuri care se vor lua în această etapă cu privire la averea debitorului. Astfel, potrivit legii, se va
proceda la sigilarea magazinelor, magaziilor, depozitelor, a birourilor, a corespondenţei comerciale,
arhivei, a dispozitivelor de stocare şi prelucrare a informaţiilor, a contractelor, mărfurilor, precum şi
a oricăror bunuri mobile aparţinând averii debitorului (art. 151 alin. 1 din lege). Lichidatorul
judiciar, pe măsura desfăşurării inventarierii, va lua în posesie bunurile, devenind depozitarul lor
judiciar (art. 152 alin. 2 din lege).
Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată, potrivit legii, de către lichidatorul
judiciar, sub controlul judecătorului-sindic, îndată după finalizarea inventarierii acestora (art. 154
alin. 1 din lege).
Bunurile vor putea fi vândute individual sau în bloc, iar metoda de vânzare (licitaţie publică,
negociere directă sau ambele) va fi aprobată de adunarea generală a creditorilor la propunerea
lichidatorului judiciar şi cu recomandarea comitetului creditorilor.
Sumele obţinute din vânzarea bunurilor ce formează averea debitorului vor fi depuse în contul
special deschis în condiţiile art. 39 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 (fondul de lichidare).
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor şi drepturilor din averea debitorului, grevate, în
favoarea creditorului, de cauze de preferinţă, vor fi distribuite în ordinea prevăzută de lege.
Procedura insolvenţei se închide în condiţiile şi în cazurile prevăzute de Legea nr. 85/2014, în
următoarele situaţii:
1) în cazul în care averea debitorului nu există bunuri ori acestea sunt insuficiente pentru
acoperirea cheltuielilor administrative ale procedurii şi niciun creditor nu se oferă să avanseze
sumele corespunzătoare (art. 174 alin. 1 din lege);
2) în cazul îndeplinirii obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi în cazul
plăţii creanţelor curente scadente (art. 175 alin. 1);
3) când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, toate fondurile fiind distribuite, iar
fondurile nereclamate au fost depuse la bancă (art. 175 alin. 2);
185
4) în lipsa înregistrării în termen a creanţelor, când procedura a fost deschisă din iniţiativa
debitorului (art. 177 alin. 1);
5) în cazul în care toţi creditorii înscrişi în tabelul definitiv al creanţelor primesc sumele ce li
se datorează în perioada de observaţie sau renunţă la judecată în perioada de observaţie (art. 178).
Închiderea procedurii insolvenţei are ca efect:
1) descărcarea judecătorului-sindic, respectiv a administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar, precum şi a persoanelor care i-au asistat, de îndatoririle şi responsabilităţile ce le revin cu
privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari dedrepturi de preferinţă, acţionari sau
asociaţi (art. 180 din lege);
2) descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în
faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri
frauduloase.

28.4. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

22) De ce este nevoie pentru declanșarea procedurii insolvenței?


a. Încetarea de plăți a debitorului
b. Punerea în întârziere a debitorului
c. Curgerea termenului de prescripție
23) Ce presupune încetarea de plăți a debitorului?
a. Imposibilitatea de plată a creanțelor certe, lichide și exigibile, din lipsă de lichidități
b. Refuzul de plată al debitorului
c. Valoarea mai mare a datoriilor față de activul patrimonial al debitorului
24) Cine poate formula o cerere introductivă?
a. debitorul
b. registrul comerțului
c. judecătorul-sindic.

28.5. Bibliografie recomandată

1. Stanciu D. Cărpenaru, „Tratat de comercial român”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,


2016
2. St. D. Cărpenaru, M. A. Hotca, V. Nemeș, ”Codul insolvenței comentat”, Ed. Universul
Juridic, București, 2014
3. M. Nicolae, ”Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale”, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.

186
28.6. Temă de control: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați
onsecințele deschiderii procedurii insolvenței”.

187
Răspunsuri la
testele de autoevaluare a cunoştinţelor

Capitolul 1. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 2. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 3. ………………………………….
1) a
2) a
3) a
Capitolul 4. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 5. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 6. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 7. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 8. ………………………………….
1) a
2) a
3) a

Capitolul 9. ………………………………….
1) a
2) a
188
3) a

Capitolul 10. ………………………………….


4) a
5) a
6) a

Capitolul 11. ………………………………….


4) a
5) a
6) a

Capitolul 12. ………………………………….


4) a
5) a
6) a
Capitolul 13. ………………………………….
4) a
5) a
6) a

Capitolul 14. ………………………………….


4) a
5) a
6) a

Capitolul 15. ………………………………….


4) a
5) a
6) a

Capitolul 16. ………………………………….


4) a
5) a
6) a

Capitolul 17. ………………………………….


4) a
5) a
6) a

Capitolul 18. ………………………………….


4) a
5) a
6) a
189
Capitolul 19. ………………………………….
7) a
8) a
9) a

Capitolul 20. ………………………………….


7) a
8) a
9) a

Capitolul 21. ………………………………….


7) a
8) a
9) a
Capitolul 22. ………………………………….
7) a
8) a
9) a

Capitolul 23. ………………………………….


7) a
8) a
9) a

Capitolul 24. ………………………………….


7) a
8) a
9) a

Capitolul 25. ………………………………….


7) a
8) a
9) a

Capitolul 26. ………………………………….


7) a
8) a
9) a

Capitolul 27. ………………………………….


7) a
8) a
9) a
Capitolul 28. ………………………………….
1) a
190
2) a
3) a

191