Sunteți pe pagina 1din 164

Capitolul I

NOŢIUNI GENERALE DE GEOGRAFIE POLITICĂ

Concepte de geografie politică şi geopolitică.


Statul şi componentele sale

Pentru înţelegerea aspectelor de geografie umană – populaţie,


aşezări, economie mondială, de hartă politică a lumii contemporane - este
necesar să fie cunoscute câteva probleme generale de geografie politică şi
geopolitică.
1.1 Conceptele de geografie politică şi geopolitică
Conceptul de geografie politică. Geografia politică este ramură a
geografiei umane (fig. 1) care se ocupă cu studierea efectelor teritoriale ale
acţiunii politice. Geografia politică studiază statul, studiază relaţiile statului
- ca unitate teritorial-politică - cu diferite alte unităţi, (state) studiază
morfologia şi caracteristicile statului, graniţele.

În ultimele două decenii s-a


mutat accentul asupra analizei
unităţilor teritorial politice mici,
componente ale statelor, care
implică procese politice şi decizii
spaţiale, relaţii între resursele
disponibile şi evoluţiile social-
economice.

1
Geografia politică studiază condiţiile de apariţie,
dezvoltare şi întreţinere a statelor ca organisme politico-
economice şi sociale independente şi suverane.

Obiectul de studiu al geografiei politice este statul, care, în


condiţiile studierii lui de către geografia, devine obiect geografic.
Conceptul de geopolitică. Geopolitica s-a conturat ca noţiune,
concepţie şi doctrină social-politică, încă din secolul al XIX-lea. Situată la
interferenţa ştiinţelor geografice cu ştiinţele politice, economia, psihologia,
sociologia, istoria, a fost considerată, pe bună dreptate, o ramură a
geografiei, pentru că iniţial s-a afirmat în cadrul acestei ştiinţe. Fără
îndoială, geopolitica constituie o realitate a lumii contemporane, este
folosită în lumea ştiinţifică şi în mod pragmatic în cancelariile diplomatice
ale lumii.
În evoluţia sa a trecut prin mai multe faze: geopolitica romantică,
geopolitica agresivă (perioada nazistă), geopolitică progresivă (perioada
comunistă) şi geopolitica nucleară (astăzi).
Geopolitica este o doctrină social-politică, potrivit căreia este o
dependenţă a evenimentelor politice faţă de teritoriul geografic, iar politica
statelor ar fi dependentă de potenţialul geografic.
Geopolitica şi geografia politică nu sunt termeni sinonimi. Geografia
politică analizează condiţiile de existenţă spaţială a statului iar geopolitica
analizează necesităţile spaţiale ale unui stat, sistemele socio-politice ale
statelor.

Geopolitica, având ca suport geografia, este


considerată ca fiind teoria (social-politică) a
dependenţei evenimentelor politice de teritoriu.

Scurt istoric. Friederich Ratze (1844-1904) este considerat


fondatorul geopoliticii germane şi mondiale şi totodată, este fondatorul
geografiei politice. În 1897 a publicat “Geografia Politică” lucrare care
prezintă consideraţii şi fapte ce hotărăsc creşterea spaţială a statelor care,
prin extinderea lor, trebuie să-şi constituie unitatea politică într-un teritoriu
bine conturat, care să aibă posibilitatea de “ajustarea” graniţelor, pentru a
căpăta o configuraţie cât mai armonioasă şi pentru a satisface cât mai bine
nevoile populaţiei din teritoriul său.
Aceasta argumentează cum geopolitica, printr-o interpretare
denaturată a condiţiilor geografice, susţine că politica statelor este
determinată de potenţialul geografic.

2
S-a încercat, printr-o greşită înţelegere a geopoliticii, să se considere
că dezvoltarea economică a unei ţări, că bunăstarea unui popor, sunt
susţinute nu numai de potenţialul natural al teritoriului, ci este necesar să se
producă o expansiune în alte spaţii, să aibă loc cuceriri de teritorii,
modificări de graniţe, subjugarea altor popoare.
Pe o asemenea viziune s-a axat politica lui Hitler, care a stat la baza
celui de al doilea război mondial.
Personalitate ştiinţifică de marcă, Fr. Ratzel - deşi opera sa
“Geografia politică” a fost recuzată, de geografii germani tineri care au
participat la primul război mondial - este autorul cunoscutei formule popor
fără spaţiu pe care s-a clădit teoria nazistă a spaţiului vital.
Autorul conceptului de geopolitică este considerat Rudolf Kjellen
(1864 – 1922) a scris
1
Statul ca formă de viaţă (1916), în care
sacralizează spaţiul, considerând geopolitica “o trăsătură de unire între
spaţiu, mediul fizic şi poporul care-l ocupă” (T. Simion, pag. 10) Totodată,
R. Kjellen consideră că geografia politică studiază Statul considerat ca
un organism geografic, fenomen spaţial, adică un pământ, un teritoriu,
un spaţiu, sau mai exact o ţară. Aşadar, după R. Kjellen, statul se naşte,
trăieşte, moare, intră în competiţie, în concurenţă cu altele.
Geopolitica, în concepţia lui R. Kjellen, cuprindea 5 componente
fundamentale: topopolitica (analiza aşezărilor statelor), ecopolitica
(studiul economiei naţionale), demopolitica (analiza statului ca neam),
sociopolitica (analiza statelor ca societate), cratopolitica (forma de
guvernământ).
Alt reprezentant al geopoliticii germane a fost Karl Haushofer
(1869-1946), fiind un apropiat al cercurilor naziste, considera că
geopolitica este tot ce se poate şti astăzi despre ţară, privită ca piesă
sau ca organism în angrenajul politic mondial. (T. Simion, pag.11). El a
dezvoltat teorii ca spaţiul vital, clasificarea raselor, rasele ariene,
drumul spre răsărit, popor fără spaţiu, care au ajutat propagandistic
expansiunea germanică în Europa, în timpul ultimului război mondial.
În Franţa, care era o mare putere, avea imperiu colonial, avea
frontiere solide, nu manifesta pretenţii teritoriale, faţă de vecini, şcoala
geopolitică nu a avut un ecou şi un impact deosebit, aşa cum s-a întâmplat
în Germania.
Întemeietorul geopoliticii franceze, Paul Vidal de la Blache (1845-
1918) şi, totodată, fondatorul geografiei umane franceze, a pus accentul pe
rolul omului ca factor geografic, considerând că influenţa umană
permitea reducerea rolului mediului natural asupra societăţii.

1R.Kjellen, suedez la origine, naturalizat în Germania a fost profesor de drept la Universităţile din
Uppsala şi Goteborg, la care a predat istoria şi ştiinţele politice.

3
În lucrarea Tabloul Geografic al Franţei (1903), care s-a bucurat de
un mare succes, a dezvoltat conceptul determinismului geografic.

Determinismul geografic a fost un curent în


geografie care acordă mediului geografic rolul de factor
determinant în dezvoltarea societăţii.

Mai târziu, P.V. de la Blache, prin lucrarea Franţa de Est (1917), în


care analizează provinciile Alsacia şi Lorena, pune bazele geopolitici
franceze.
Alt geograf francez, Albert Demangeon (1872-1940), considerat
printre detractorii geografiei politice (Geografia politică, 1932), care a
criticat concepţţle lui Paul V. de la Blache, şi ale geografilor germani, a
considerat că “geopolitica este maşină de război”.
Geograful francez Jacques Ance (1879-1943), continuator al lui
Paul V. de la Blache, a publicat Geopolitica (1936) şi Geografia
frontierelor (1938), prin care dezvoltă concepţia sa asupra frontierelolr,
despre care spune că sunt mai mult mobile decât stabile, mai mult suple
decât rigide, mai efemere decât mişcătoare. Prin lucrările sale a făcut o
critică severă a geopoliticii germane în care sesizează “lipsa spiritului
ştiinţific, ideologia nazistă şi caracterul pseudoştiinţific şi rasial,
concepţia privind rolul frontierelor”. (Simion T., pag. 18)

Şcoala geopolitică românească

Geopolitica românească s-a afirmat mai târziu, în preajma celui de al


doilea război mondial, când România a pierdut mai multe teritorii –
Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Transilvania de Nord-
Est, Cadrilaterul –, şi când geografii români, alături de istorici, etnografi,
economişti, au luat atitudine, prin studiile lor, împotriva tendinţei de
sfârtecare a teritoriului naţional, atitudine pentru care vor fi pedepsiţi,
închişi, omorâţi.
Geopolitica românească s-a afirmat ca cea mai importantă mişcare
ştiinţifică din Europa Centrală şi de Sud-Est, fiind o replică la
imperialismul rusesc şi german, care au contribuit la mutilarea teritoriului
românesc. (fig. 2, 2A).
Printre geografii, care au contribuit la dezvoltarea şi afirmarea
geopoliticii româneşti, amintim pe: Ioan Conea, Simion Mehedinţi,
Vintilă Mihăilescu, Mihai David, Nicolae Popp, Nicolaie Al. Rădulescu,
Constantin Brătescu ş.a.

4
Ioan Conea (1902-1974) a abordat pentru prima oară în lucrarea
2

“Geopolitica – o ştiinţă nouă” conceptul de geopolitică despre care a


afirmat că “geopolitica nu este decât istoria desfăşurată epocă după
epocă”.

Simion Mehedinţi (1868-1962), întemeietorul geografiei moderne


româneşti (1900), a avut contribuţii remarcabile la geopolitica românească.
În acest domeniu a scris: “Dacia Pontică şi Dacia Carpatică” (1928),
Quest que la Transylvanie” (1941), “Fruntaria României spre răsărit”
(1941) ş.a. Pentru viziunea sa geopolitică, Simion Mehedinţi a fost
persecutat de comunişti, fiind scos din învăţământul universitar geografic
pe care l-a întemeiat.
Vintilă Mihăilescu (1890-1978) a realizat şi lucrări cu conţinut
geopolitic cum au fost: “Harta etnografică a Transilvaniei” (1940),
“Unitatea pământului şi poporului românesc” (1942).
Constantin Brătescu (1882-1945) a scris studiile geopolitice:
“Populaţia Cadrilaterului între anii 1878-1938”, “Valea Nistrului”
(1941).

2Pentru ideile sale, comuniştii l-au înlăturat de la catedra universitară. Lucrarea sa de referinţă cu
importante conotări de geopolitică a fost “Ţara Loviştei”

5
Mihai David (1886-1954), geograf ieşean, a realizat un interesant
studiu cu titlul “Probleme de ordin geopolitic ale locului şi ale spaţiului
ocupate de statul român”(1939)
N. Al. Rădulescu (1905- 1989) a scris “Poziţia geopolitică a
României” (1938); Nicolae Popp (1908-1989) a realizat studiul “Românii
din Basarabia şi Transilvania” (1941).
În perioada comunistă (1945-1990), geopolitica a fost prohibită, iar
geografii care s-au exprimat în acest domeniu au avut de suferit, iar
lucrările lor geopolitice, dar şi altele, au fost interzise.

Geopolitica astăzi

Geopolitica, discreditată de şcoala germană şi nazism precum şi de


determinismul pe care l-a propagat, a renăscut în ultima vreme cu o forţă şi
vigoare nouă, fiind în avanscena politicii mondiale.
Geopolitica, în condiţiile contemporane, este definită ca “studiul
raporturilor între condiţiile naturale geografice şi politica statelor”
(Dicţionarul Robert) sau 3

33 şi 4 după T. Simion, luc. cit. p.20

6
“Ştiinţa care studiază raporturile între datele
geografice ale statelor şi politica lor. Geopolitica
exprimă şi precizează voinţa de a-şi ghida acţiunea
guvernamentală în funcţie de lecţiile de geografie”
(Dicţionarul Larousse).

Din geopolitica actuală au dispărut invariantele geopoliticii clasice –


determinismul geografic, spaţiul – condiţie a puterii, mistica frontierelor,
democraţia şi politica, puterea maritimă şi puterea terestră, războiul rece.
La dezvoltarea geopolitici contemporane şi-au adus contribuţii
importante specialişti din SUA, Franţa, Germania, Rusia, Brazilia ş.a.
Amintim câteva definiţii propuse de specialiştii contemporani:
“…esenţa geopolitici este de a studia relaţia care există între
politica internaţională de putere şi caraceristicile corespondente
geografiei"(S. Cohen, SUA); “geopolitica este o aplicaţie a cunoştinţelor
geografice în afacerile mondiale” (W. Fox, SUA); “geopolitica
realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial al resurselor
morale şi fizice ale unei comunităţi care se situează astfel în ierarhia
puterilor, în locul pe care-l ocupă, sau mai curând în locul asigurat de
meritele sale” (Chr. Daudel, Franţa); “geopolitica are în vedere
determinarea coordonatelor geografice ale unei situaţii şi ale unui
proces sociopolitic, precum şi decriptajul discursurilor şi imaginilor
cartografice care le însoţesc” (M. Foucher, Franţa) 4

După CHr. Daudet în componenţa geopoliticii intră subsistemele:


geostrategia, geosofia, geopraxia, geoştiinţa.
Geostrategia defineşte un concept geopolitic militar referitor la
planificarea spaţială a unor acţiuni menite să asigure apărarea sau
securitatea unui stat. Este un concept specific şcolilor geopolitice anglo-
saxone, legat în special de unele acţiuni militare maritime (vezi 8, pag.143).
Finalitatea acestor concepţii sunt securitatea şi apărarea.
Geosofia se referă la protecţia spaţială a gândirii şi acţiunii, şi are ca
finalitate ştiinţa de a gândi spaţiul. Geopraxia se referă la discriminarea
obiectelor şi a teritoriilor. Geoştiinţa are ca obiect universalitatea
conştiinţei spaţiale şi ca finalităţi – cunoaşterea geospaţială: instrumente de
cercetare, de reprezentare şi explicare (vezi tabelul 1). În dezvoltarea
geopoliticii contemporane se manifestă următoarele tentdinţe: geopolitica
externă (Franţa); geopolitica şi amenajarea teritoriului (Brazilia);
geopolitica şi ideologia (Rusia) ; geoeconomia – în care se dezvoltă
5

4 după T. Simion, lucr. cit.,pag. 21-22


5 V. Jirinovski, Saltul final al Rusiei către Sud, 1993

7
concepte ca – războiul economic (criza petrolului în 1973), conceptul de
ţări de risc (petrolul mexican 1938, criza canalului Suez în 1956).
Principalele concepte folosite astăzi în geopolitică sunt: state
tampon şi zone tampon, zone neutre; lume bipolară (în teritoriul
războiului rece, s-au conturat două supraputeri – SUA şi URSS) –, iar în
faza bipolarităţii s-a format lumea a treia şi statele nealiniate; teoria
domino-ului sau balanţa terorii (concept apărut în 1953), care a generat
războaie, conflicte, prăbuşirea comunismului în Europa.

Orientări
schimbătoare,
concept actual,
care constă în
modificarea
politicii externe
(ex. Australia,
iniţial s-a orientat
spre Marea
Britanie, azi spre
SUA; statele
musulmane din
fosta URSS
(Azerbaidjan,
Kazahstan,
Kârghistan,
Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan) se orientează acum spre Turcia,
Iran, Irak, Pakistan, Afganistan; ţările foste comuniste din Europa se
orientează spre structurile euroatlantice şi Uniunea Europeană.
După 1990, în România au apărut mai multe lucrări de geopolitică:
Emandi Em, Buzatu Gh., Cucu V, Geopolitică, Iaşi, 1994 (Ed. Glasul
Bucovinei); V. Cucu, România – consideraţii geopolitice (Terra, 3 şi 4,
1992); Tămaş S., Geopolitica (1995) în Ed. Noua Atlantidă; Florian L.
Criza unei lumi în schimbare (1994), Ed. Noua Atlantidă; Simion T.,
Geoeconomia Terrei (1997), Ed. Domino.

1.2. Statul şi componentele sale

Conceptul de stat. Statul, după cum s-a spus, este obiectul de studiu
al geografiei politice. Apariţia statului este consecinţa unui lung proces
istoric, care a determinat comunităţile omeneşti să se organizeze pe plan
intern. Statul s-a constituit ca un fenomen social complex, ca o instituţie
bine organizată, fiind condus de organe şi organisme. Statul este o entitate

8
politică organizată, independentă şi suverană. J.J. Rousseau considera statul
ca forma cea mai angajantă a asocierii politicii.
Statul, ca formă de organizare politică recunoscută pe plan
internaţional, îşi exercită autoritatea asupra unui teritoriu, numit teritoriu de
stat.

Statul se poate defini ca o entitate adminsitrativ-


politică, limitată de graniţele bine definite şi recunoscute
internaţional, care are un statut independent, este generată
de o instituţie politică şi îşi exercită suveranitatea asupra
propriului teritoriu.

Statul ocupă un teritoriu, este delimitat de graniţe, este locuit de


populaţie, fiind supus unei conduceri proprii, se supune unor legi comune,
care au efect în interiorul său.
Statul are caracter istoric, fiind procesul dezvoltării sociale şi
organizării populaţiei. A apărut pe o anumită treaptă de evoluţie a societăţii
omeneşti.
Principala caracteristică a statelor este suveranitatea care-i dă dreptul
de a folosi forţa în propriul teritoriu, pentru a impune constituţia şi legile
interne. Pentru asigurarea existenţei sale şi dezvoltarea sa, statul dispune de
forţe poliţieneşti şi forţe militare.
Pe plan internaţional, statele sunt reprezentate prin misiuni
diplomatice (ambasade, consulate), misiuni culturale, comerciale, militare.
Componentele statului sunt: teritoriul şi populaţia. Aceste
componente determină două trăsături fundamentale ale laturii sociale: una
de ordin economic, prin care se pune în valoare teritoriul şi alta de ordin
politico-administrativ, exprimată prin forma de stat.

1.2.1. Teritoriul

Conceptul de teritoriu de stat. Teritoriul de stat este un spaţiu


limitat, care, sub raport juridic, are o întindere limitată, cuprins între
graniţe, asupra căruia statul îţi exercită suveranitatea, îşi aplică legislaţia şi
constituţia. Este suportul pe care se dezvoltă activitatea societăţii, a
populaţiei care locuieşte în cadrul său.
Teritoriul statului este o entitate geografică, spaţială, umanizată, care
are, prin organizarea sa o anumită specificitate regională sau mondială.
Teritoriul de stat, care este o suprafaţă naturală, devine teritoriu
politic în condiţiile existenţei unui sistem politic, iar frontierele devin şi
ele politice, fiind, în esenţă, liziera spaţială şi legală a sistemului politic.

9
Teritoriul de stat cuprinde totalitatea suprafeţelor
terestre, acvatice aflate în interiorul graniţelor recunoscute
pe plan internaţional, cât şi subsolul şi spaţiul aerian care
corespund acestui teritoriu.

În concepţia unor geografi occidentali, teritoriul politic (teritoriul de


stat supus unui sistem politic) este cvadridimensional – aer, apă, sol, timp.
Evoluţia sistemului politic s-a făcut de la regnum (suveranitate personală)
la dominium (suveranitate naţională).
Teritoriul de stat stă la baza noţiunii de stat, deoarece un stat nu
poate fi conceput, nu există, fără teritoriu.
Ideea statală este o concepţie morală şi filozofică privind destinul
statului şi a rolului său; ideea statală ajută naţiunea să capete o idee despre
ea însăşi, despre ce este şi ce va fi (T. Simion, p. 28).
Existenţa unui stat este susţinută nu numai de sistemul politic, dar şi
de o tendinţă semiconştientă înrădăcinată într-o psihologie colectivă
(“spiritus movens”), de tradiţii şi ambiţii naţionale, dar şi de ideea statală.
În ciuda globalizării, a integrării economice mondiale sau regionale,
statul va continua să existe ca entitate geografică şi naţională, iar probleme
ca cea a apărării şi a politicii externe vor rămâne de bază în afirmarea sa
naţională şi internaţională.
În concluzie, statul, prin teritoriul său, este o realitate spaţială,
social-politică şi economică, este o entitate politică, organizată,
independentă şi suverană.
Teritoriul de stat se caracterizează prin câteva trăsături distincte:
are o anumită întindere şi mărime, este delimitat de graniţe, ocupă o
poziţie geografică şi geopolitică, are alcătuire fizico-gografică, are o
populaţie, adică resurse umane, care valorifică potenţialul natural şi
participă la viaţa socială şi politică.
1.2.1.1. Mărimea teritoriului.
Este o noţiune geopolitică referitoare la mărimea geografică, adică la
întinderea spaţială sau suprafaţa statului. Exprimată în km , suprafaţa
2

statului, este un criteriu de clasificare a statelor, dar, totodată,


condiţionează existenţa şi răspândirea resurselor, a populaţiei, influenţează
organizarea teritorială (căile de comunicaţie, agricultura), influenţează
potenţialul climatic, morfologic (relief), biogeografic, uman şi economic.
Întinderea statelor poate prezenta avantaje şi dezavantaje atât sub aspect
social cât şi economic, politic, geostrategic.

10
Statele cu suprafeţe mari uneori prezintă avantaje şi dezavantaje.
Anvantajele sunt: diversitatea fizico-geografică a teritoriului (condiţii
climatice diverse, relief, vegetaţie, ape), varietatea resurselor naturale ale
solului şi subsolului, condiţii diferite de populare, încât se diferenţiază zone
bine populate şi zone slab populate şi nepopulate, iar sub aspect strategic
prezintă posibilitatea de a rezista la invazii străine, şi de apărare în
profunzime. Ex: politica militară adoptată de URSS în timpul celui de-al
doilea război mondial; China în faţa Japoniei militariste în 1937.
În statele cu suprafaţă mare distribuţia căilor de comunicaţii se
adaptează întinderilor vaste, dar, totuşi, se conturează concentrări mai
importante în anumite zone. Se remarcă acestea concentrări, cu toate
consecinţele care decurg, în mai multe state. Ex: în Sudul Canadei, pe
teritoriul Austriei, în partea europeană a Rusiei.
Dezavantajele pe care le prezintă întinderea mare a statelor sunt mai
multe: dificultăţi în administrarea teritoriului, o structură etnică
neomogenă, care creează probleme etnice, dificultăţi în desfăşurarea
circulaţiei între extremităţile statelor, destul de îndepărtate, locul capitalei
în cadrul statului ridică probleme importante, în special, când are o poziţie
periferică, sub aspect geostrategic se creează dificultăţi de apărare. Statele
cu întinderi mari au şi o populaţie heterogenă etnic, religios, ceea ce
produce disfuncţionalităţi şi dezavantaje în administrare. Apar
neînînţelegeri de natură etnică, religioasă, care generează conflicte. Ex:
Sudanul, care are nordul arab iar sudul este african, locuit de negri, este
dificil de guvernat; India, are, de asemenea, probleme sub raport etnic şi
religios. În asemenea state se manifestă tendinţe separatiste.
Un alt caz la reprezentat fosta URSS cu un conglomerat de popoare,
etnii, religii. După destrămarea sa, acestea s-au separat, au devenit
independente şi s-au orientat spre zone cu religii asemănătoare. Ex: statele
din Asia Centrală (foste în URSS) acum se orientează, pe bază de religie
(musulmană), spre ţările vecine – Turcia, Iran, Irak, etc.
Printre statele cu întinderi mari exemplificăm cu următoarele: Rusia
(17,1 mil. km ), Canada (9,9 mil. km ), China (9,5 mil. km ), SUA (9,3
2 2 2

mil. km ), Australia (7,7 mil. km ) ş.a.


2 2

Marile puteri şi supraputeri ale lumii contemporane sunt influenţate


de mărimea statelor.
Statele cu suprafeţe mici prezintă mai multe caracteristici: au o
populaţie omogenă, numeric redusă şi mai uniform distribuită; prezintă
facilităţi în administrarea teritoriului, au o infrastructură care deserveşte
mai bine teritoriul. Ca dezavantaje se pot aminti: resursele limitate, ceea ce
impune ca statul să apeleze la comerţul extern pentru aşi procura aceste
resurse, sunt supuse suprapopulării, fenomen care generează emigrarea
masivă şi determină subdezvoltarea pentru unele, iar altele, pentru a
supravieţui, se orientează spre turism (ex. Macao, Andora, San Marino),

11
altele au o fiscalitate favorabilă, atrăgătoare pentru investitori (ex.
Lichtenstein, Gibraltar, Bermude). Sub aspect geostrategic sunt supuse
riscului anexării.
Printre cele mai mici state amintim: Vatican (0,44 km = 44ha),
2

Macao (1,62 km ), San Marino (61,0 km ), Lichtenstein (157,0 km ).


2 2 2

Statele, după suprafaţă, se clasifică în: state mari, state mijlocii, state
mici şi state foarte mici (vezi tabelul 2).

În concluzie, mărimea statelor (cu avantajele şi dezavantajele lor)


influenţează poziţia geografică, determină diversitatea resurselor,
potenţialul de habitat, potenţialul economic, factorii geostrategici, factorii
politici şi factorii de putere.
1.2.1.2. Forma teritoriului statelor
Este în funcţie de condiţiile fizico-geografice, de condiţiile istorice şi
politice în care s-au făcut ajustări şi reajustări teritoriale. Forma statelor
este determinată de traseul graniţelor, care conturează spaţiul ocupat de
acesta.
Forma statelor se poate clasifica în: formă descriptivă, formă
geometrică, formă geografică.
Forma descriptivă se bazează pe termenii descriptivi care sugerează
imaginea statului: cizmă (Italia), pui de urs (Irlanda), pară (Sri Lanka),
lamă (Chile), cleşte de crab (Haiti), profil uman (Portugalia). Această
clasificare nu are o valoare ştiinţifică, ci uşurează memorarea formei unor
state prin comparaţie cu formele unor fiinţe, obiecte.
Forma geometrică se referă la încadrarea statelor în forme
geometrice care pot fi: neregulate, rotunde (România, Ungaria),
rectangulare, de triunghi (Coasta de Fildeş), de patrulater; regualte
(Franţa are formă de hexagon).
Forma geografică redă imaginea reală a statului, fiind delimitat de
graniţe, acestea evocă modul de evoluţie al statului, relaţiile cu statele

12
vecine. Graniţele sinuoase sunt străvechi, iar cele geometrice sunt specifice
statelor formate în urma colonizărilor.
Statele, după formele geografice, se încadrează în mai multe tipuri:
stat alungit, stat compact, stat apendicular sau cu protuberanţe, stat
fragmentat, stat perforat, stat ştrangulat, stat încorsetat (vezi fig. 3 şi
4)

Statul alungit este acela al


cărui teritoriu are lungimea de cel
puţin 6 ori mai mare decât lăţimea
medie. Avantajele acestora constau
în aceea că au un potenţial natural
variat (resurse, climă, vegetaţie,
soluri); dezavantajele constau în
dificultăţi de circulaţie, în controlul
central al extremităţilor, în apărare
(vezi fig. 3-a, fig.4) Ex. Chile,
Norvegia, Italia. Statele pot fi
alungite în lungul meridianelor
(nord-sud) ceea ce determină
existenţa mai multor zone
climatice, zone de vegetaţie,
zonarea culturilor agricole (Ex:
Chile, Italia, Suedia etc.); în lungul
paralelelor (Ex. China, Rusia,
SUA) ceea ce duce la existenţa mai
multor fuse orare.
Statul compact are forma
geografică ideală, aceea de cerc
(cvasicirculară) sau elipsă. Aceste
state prezintă numeroase avantaje:
omogenitatea răspândirii
populaţiei; comunicaţii lesnicioase,
uşurinţa cu care poate fi controlat
teritoriul, localizarea centrală a
capitalei (Ex: Belgia, România,
Ungaria, Afghanistan, Rhodezia,
Uruguai)(vezi fig. 3-a, fig. 4)
Statul cu protuberanţe sau
apendicular este o variantă a
statului compact, însă prezintă o parte a teritoriului ieşită sub forma unei
prelungiri exterioare ca o peninsulă sau ca un coridor, faţă de aria centrală.
Acestea, protuberanţa sau apendicele, reprezintă regiuni strategice sau

13
cantonează resurse importante (vezi fig. 3-a)(Ex. Austria cu punga Tyrol-
Voralberg; Irlanda de Nord cu tentaculul Donegal, Zair cu coridorul
Matadi, Ţările de Jos cu punga Limbourg; Thailanda cu apendicele
Soungkhla; SUA cu Coada de Voal a Alaskăi; Myanmar etc.

Statul fragmentat are teritoriul


format din mai multe insule (arhipelag)
sau are teritoriul despărţit din cauza
existenţi altui stat între aceste teritorii.
Aceste situaţii creează dificultăţi în
circulaţie, în controlul teritoriului, în
domeniul apărării etc. Ex: state
arhipelag: Japonia, Indonezia, Filipine; state cu o parte din teritoriu
format din insule: Grecia, Italia, Danemarca, Malaysia; state cu teritoriul
despărţit: în SUA – Alaska este despărţită prin Columbia britanică
(Canada);
Statul perforat cuprinde în interiorul său unul sau mai multe
teritorii ale altor state. Această situaţie face ca uneori statul “perforat” să
influenţeze statul “perforant” fie politic, fie economic. Ex: Italia este
perforată de San Marino şi Vatican; Africa de Sud (vezi fig. 3-c) este

14
perforată de statele Lesotho şi Swaziland. Statele perforate, aflate în
văduvie de poziţie faţă de statul perforator, s-au format în anumite
condiţii istorice (reminescenţe coloniale, conflicte militare, ascendenţe
feudale).
Statul strangulat sau gâtuit are un teritoriu care suferă o gâtuire,
determinată istoric, care deformează conturul statului (vezi fig.3-f) Ex:
Somalia, Israel, Mali, Germania federală (1945-1989) etc.
Statul încorsetat este acela care are teritoriul prins ca într-un cleşte
de alt stat, care îl blochează pe litoral. Ex: Monaco, fostul Hong Kong,
Gambia, Burnei etc.
1.2.1.3. Componenţa teritorială a unui stat
Componenţa teritorială, care se referă la felul cum este alcătuit statul
sub aspect teritorial, poate fi: monomerică şi polimerică.
Componenta monomerică este atunci când statul are o alcătuire
geografică unitară şi un singur nucleu (Ex: România, Ungaria, Bulgaria,
Cehia etc.). Componenţa polimerică este atunci când teritoriul statal este
despărţit. Poate fi un polimerism aparent specific pentru statele insulare
(Ex: Indonezia, Filipine, Japonia, etc.); când statele au o parte continentală
şi alta insulară (Ex: Grecia, Canada, Danemarca, Franţa, Italia etc); când
sunt prezente enclavele. Enclavele sunt teritorii mici ca dimensiune şi
populaţie, localizate în interiorul altui stat, dar nu se află sub
jurisdicţia sa. Enclavele pot fi – microstate (Ex: San Marino, Vatican în
Italia) sau pot fi părţi ale
unui stat (Ex: Berlinul de
Vest care în perioada
războiului rece se afla pe
teritoriul R.D.Germania,
în acest caz enclava are
şi sensul de exclavă) 6

Exemple de enclave:
Nahicevan, enclavă
azeră pe teritoriul
Armeniei, Nagorno
Karabach – enclavă
armenă pe teritoriul
Azerbaidjanului (fig.5);
Lesotho şi Swaziland
enclave în Africa de Sud;
Monaco – enclavă în
Franţa; San Marino în

6 Berlinul de Vest ca enclavă pentru Germania democrată şi exaclavă pentru Germania Federală

15
Italia, Vatican, enclavă (stat) în interiorul unui oraş (Roma); Campione –
sat enclavă- localitate italiană pe teritoriul Elveţiei, Gibraltar, în Spania
este, teritoriu al Marii Britanii; la graniţa dintre India şi Bangladesh există
circa 120 de enclave.
Alt teritoriu este cel de periclava , adică o parte din teritoriul
7

naţional, lipit de întreg, la care nu se ajunge pe teritoriul naţional ci pe


teritoriul altui stat. Ex: statul Maine (SUA), inacesibil din Sud, la care se
ajunge prin statul Quebec (Canada).
În concluzie, forma teritorială a statelor prezintă importanţă sub
următoarele aspecte: răspândirea populaţiei (omogenitate sau viduri de
populaţie); răspândirea resurselor, dezvoltarea economică, distribuţia
comunicaţiilor, controlul politic, condiţiile geostrategice. Formele statelor
pot genera fenomene de naţionalism care determină dezmembrarea lor (Ex:
Jugoslavia, URSS). Ideal este ca între forma statului, populaţie şi politic să
fie coeziune, pentru a se evita extreme de iredentism, naţionalism,
spartanism.
1.2.1.4. Localizarea geografică a statelor
Localizarea se poate face sub raport matematic, adică precizându-
se meridianele şi paralelele (Ex: România este localizată pe paralela de 45 0

latitudine nordică şi meridianul de 25 longitudine estică); sau sub raport


0

geografic, când pot fi: continentale, insulare, maritime; localizarea sub


raport geopolitic.
Ţările continentale pot avea o ieşire îngustă la mare, cum este
România, sau nu au ieşire la mare, sunt intercontinentale (Ex: Ungaria,
Elveţia, Austria, Belarus, Kazahstan etc.). Ţările maritime au ieşire la
mare, dar şi în cadrul lor se deosebesc: state cu o singură faţadă
maritimă (Ex: Norvegia, Finlanda, Portugalia) şi state cu mai multe
faţade maritime (Ex Franţa, Spania, Suedia, Marea Britanie, SUA, canada,
Rusia etc.); state insulare (Ex: Japonia, Cipru, Filipine, etc).
Cunoaşterea poziţiei geografice are importanţă, pentru a evalua
avantajele şi dezavantajele poziţionale sub aspectele – economice, relaţiile
politice, geopolitice, comerciale, geostrategice etc. Localizarea geografică
prezintă mare interes din perspectiva geopolitică.
1.2.1.5. Structura fizico-geografică a teritoriului
Este determinată de caracteristicile reliefului, climei, resurselor, care
plasează statele în categorii diferite de potenţial natural, care pot influenţa
nefavorabil statul respectiv sub aspectele – social, politic, economic, gradul
de dezvoltare etc.
Statele din zona temperată situate în centura petrolieră gazeiferă –
carboniferă au o dezvoltare economică bună (ex: Franţa, Germania, Belgia,

7 în geografia anglo-saxonă = prorupism sau pene-enclave

16
SUA, Canada etc). Alte state au un relief dominant de câmpie care
orientează economia spre agricultură (Ex: Ungaria, Danemarca, Olanda),
altele au un relief dominant de podiş care orientează economia spre
creşterea animalelor (Ex: Elveţia, Austria, etc.), altele au un relief
armonios, proporţional – munţi, dealuri, câmpii – care influenţează o
diversificare agroeconomică pe trepte de relief (ex. România, Bulgaria etc.)
Poziţia geografică este consecinţa localizării, a potenţialului natural
şi uman, a raporturilor economice, politice, militare cu statele vecine, cât şi
cu puterile mondiale şi regionale.
Aceasta influenţează orientarea relaţiilor externe pe anumite axe de
interes geopolitic, în raport cu contextul istoric şi politic. Ex: statele
maritime, insulare, sub aspectul problemelor de securitate nu pun
probleme strategice de apărare a flancurilor , ci fac eforturi pentru a fi
puteri maritime (Marea Britanie – regina mărilor, care a avut un vast
imperiu colonial format pe baza puterii maritime, a controlului căilor
maritime, strâmtori, canale). Statele continentale au ca probleme strategice
apărarea hotarelor şi cele mari urmăresc să anexeze teritorii de la ţările
vecine (fosta URSS). Astfel, topopolitica este ştiinţa specială despre
aşezarea ţării în cadrul larg al politicii (R. Kjellen).
Poziţia geografică şi geopolitică poate avantaja sau dezvantaja un
stat şi poporul său. După S. Mehedinţi, poziţia geografică a României a
asigurat supravieţuirea ei şi unitatea poporului român, prin diversitatea
etnografică excepţională.
1.2.1.6. Graniţele statului
Teritoriul statelor este delimitat de graniţe. Graniţa, ca linie de
demarcaţie, face parte din teritoriul statului, neputând fi trecută fără acordul
statului respectiv. Graniţele au funcţia de apărare a integrităţii statului şi
sub acest aspect, au un caracter istoric. Ele se pot modifica sub influenţa
unor factori politici şi strategici.

Graniţa este definită ca linie de demarcaţie ce stabileşte


limitele între două sau mai multe unităţi politice – state,
zone administrative. În realitate este o faţadă verticală
imaginară între statele suverane, care intersectează
suprafaţa terestră, continuată spre centrul pământului
conform reglementărilor internaţionale, ceea ce conferă
statelor dreptul de utilizare a resurselor subterane.

Graniţele naţionale sunt marcate teritorial prin fâşia de graniţă, prin


posturi şi pichete de grăniceri.

17
Trecerea oficială a graniţelor se face prin punctele de frontieră
(rutiere, feroviare, pe apă, aeriene) care sunt amenajări speciale, cu
organizare şi dotări specifice.
Graniţele se pot clasifica după două sisteme: genetic şi fucţional.
După sistemul genetic, bazat pe origini, se deosebesc următoarele
patru subtipuri: graniţe fizice, care urmăresc elementele fizico-geografice
(graniţe naturale) cum sunt – fluvii, lacuri, mări, munţi, strâmtori; graniţe
etnice, graniţe istorice şi graniţe geometrice.
Exemple de graniţe (fizice) – pe fluvii şi râuri – Dunărea între
România, Iugoslavia, Bulgaria şi Ucraina; Rhinul între Franţa şi Germania;
Panama între Paraguay şi Argentina; lanţurile muntoase formează graniţe
naturale: Munţii Pirinei între Franţa şi Spania; Munţii Alpi între Italia,
Germania, Austria, Franţa; Munţii Anzi între Chile şi Argentina; Munţii
Himalaya între China şi Nepal; Munţii Carpaţi între România şi Ucraina;
graniţa dintre Suedia şi Norvegia; graniţele etnice separă populaţii diferite
etnic; graniţele istorice, urmăresc liniile de separaţie mai vechi (ex: între
Franţa şi Spania); graniţele geometrice, care urmăresc meridianele şi
paralelele (ex: în SUA, Australia etc.)
Graniţele funcţionale sunt bazate pe relaţii culturale complexe. Au
două subtipuri: graniţe antecedente şi graniţe subsecvente.
Graniţa antecedentă s-a format în cazul în care trasarea ei a fost
făcută atunci când peisajul cultural se află în primele faze de dezvoltare sau
când teritoriul nu era populat. Graniţa subsecventă apare atunci când este
trasată după ce regiunea a fost locuită.
Mai există graniţa supraimpusă care apare după un război,
reprezentând o discordanţă între rezultatul acestuia şi peisajul cultural (ex:
graniţa României cu URSS după al II-lea război mondial).
După formă, graniţele pot fi: sinuoase şi rectilinii. Graniţele
sinuoase prezintă Rusia, China, Mongolia, iar graniţe rectilinii există între
statele din SUA, din Australia, din Africa (ex: pe meridianul de 141 long.
0

vestică este graniţa între Alaska şi Canada, iar în lungul paralelelor de 450

şi 49 lat. nordică între SUA şi Canada.


0

Graniţele maritime. În suveranitatea statelor intră şi apele teritoriale


din zona mărilor şi oceanelor, la care statele au acces. Lăţimea spaţiului
maritim (de la ţărm spre larg) şi a zonelor economice oscilează între 3 mile
marine (Belgia, SUA, Australia) şi 200 mile marine (Liberia, Peru,
8

Argentina); România are lăţimea apelor teritoriale de 12 mile marine.


Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare (delimitate de
acelaşi stat; ex. Marea Marmara, Marea de Azov, Marea Albă).
O altă problemă care se pune în legătură cu ţările care au ieşire la
oceanul planetar – este a platoului continental care poate fi valorificat

8 1 milă marină = 1852 m

18
pentru pescuit, minerit, hidrocarburi, strategic. Unele state datorită
intereselor majore pe care le au, şi-au extins zona şelfului continental (Ex:
SUA, Canada, Japonia, Olanda, Rusia, Cuba).
Alt aspect îl ridică regimul juridic al strâmtorilor şi canalelor
maritime. Astfel, unele strâmtori au regim de ape teritoriale (Ex: Bosfor şi
Dardanele, Kerci), altele au regim de ape libere (Ex: Magelan, Gibraltar),
fiind folosite pentru tranzit de mărfuri, călători.
Spaţiul cosmic. În geopolitica mondială, în ultima jumătate de secol,
s-a impus şi problematica utilizării spaţiului cosmic. Era cosmică a început
în 1957 (lansarea primului satelit artificial în cosmos de către URSS).
Utilizarea paşnică a spaţiului cosmic se referă la următoarele aspecte:
transmisii prin sateliţi; sisteme de transport spaţial; utilizarea puterii
nucleare în spaţiu; cercetări asupra Terrei din spaţiul cosmic;
impactul activităţilor spaţiale asupra Terrei ş.a.
Situaţia Antarcticii: Antarctica, pământul acoperit cu gheţari de la
Polul Sud, este partajată – în sensul meridianelor, între mai multe state
(fig.6). Unele sunt din apropierea continentului (Argentina, Chile, Africa de
Sud), altele sunt marile puteri (SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China,
Japonia), altele sunt vechi state coloniale (Olanda, Belgia). Fiind o regiune
geografică deosebit de complexă, cu un echilibru ecologic delicat, având
resurse naturale importante, a atras de-a lungul anilor numeroşi cercetători
care au venit să cunoască mediul geografic antarctic, în vederea
valorificării potenţialului natural al acestui pământ. În Australia există 50
de staţiuni ştiinţifice permanente, care aparţin la 12 state. La cercetările din
zonă au participat peste 10 000 de speciallişti din 67 state (Argentina,
Australia, Chile, Franţa, Noua Zeelandă, Norvegia, Marea Britanie, SUA,
Africa de Sud, Rusia etc.).
Modificări teritoriale (spaţiale) ale statului. Acestea se pot face
prin extinderea sau restrângerea
suprafeţei. Factorii care pot
produce aceste modificări pot fi
naturali şi antropici.
Factorii naturali sunt
reprezentaţi prin: depuneri
aluvionare (Ex: apele braţelor
Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe,
contribuie la extinderea teritorială a
Ucrainei; României; prin retragerea
ţărmului (Ex: la nord de Sulina, în
Delta Dunării); prin eroziunea
ţărmului şi transgresiuni (Ex:
Veneţia, Suedia).

19
Factori antropici acţionează, de asemenea, în mai multe direcţii:
extinderea suprafeţelor prin îndepărtarea unor întinderi maritime (Ex:
Olanda, Japonia, SUA); prin alipirea unor teritorii în anumite conjuncturi
politice (Ex: formarea fostei URSS după al doilea război mondial); prin
dezmembrarea unor teritorii din corpul iniţial (Ex România a pierdut după
al doilea război: Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul)

1.2.2. Populaţia

Populaţia este o colectivitate de persoane


care trăiesc pe un anumit teritoriu.

Populaţia naţională este o parte din populaţia mondială. Populaţia


naţională îşi exercită suveranitatea asupra statului.
În sistemul populaţiei naţionale se includ subpopulaţii ca cele :
urbană, rurală, activă, inactivă, grupări etnice. Populaţia, ca factor activ şi
dinamic, în cadrul statului, are un rol foarte important, acela de a valorifica
resursele teritoriului pentru nevoile populaţiei respective.
Creşterea populaţiei naţionale se poate face: prin sistem închis şi
prin sistem deschis.
Populaţia deschisă este aceea ale cărei intrări (creşteri) sunt date de
naşteri şi imigrări, iar ieşirile sunt date de decese şi emigrări. Populaţia
închisă se referă la structura umană în cadrul căreia nu se manifestă
fenomenul de imigraţie internă sau externă şi a cărei evoluţie demografică
se realizează în întregime prin spor natural, adică nu se realizează prin
imigrări.
1.2.3. Forma de stat

Forma de stat constituie modul prin care statul îşi


exercită puterea în condiţiile angajării proprii.

Structura formei de stat. În forma de stat sunt cuprinse: forma de


guvernământ, regimul politic şi structura de stat.
Forma de guvernământ – sub aspect juridic, se referă la modul de
organizare şi de constituire a organelor supreme ale puterii de stat, a
componenţei lor şi a relaţiilor stabilite cu cetăţenii.
Astăzi, pe Glob, principalele forme de guvernământ sunt: republica
democratică parlamentară; republica democratică prezidenţială;
republicile socialiste şi monarhiile.
Republica este forma de stat în care conducerea este exercitată de un
organ suprem al puterii ori de un preşedinte, ales ori numit.

20
Republica democratică parlamentară este aceea în care
preşedintele statului este ales de parlament. (Ex: Australia, Italia etc).
Republica democratică prezidenţială este aceea în care
preşedintele este ales prin sufragiu universal. Toată puterea şi conducerea
este concentrată de stat. Ex. SUA, Brazilia, Venezuela, Mexic, România
etc.
Republicile comuniste sunt acelea în care conducerea şi puterea
sunt concentrate în mâna partidului totalitar (comunist, muncitoresc,
socialist etc.) Ex: China, Cuba, Vietnam, R.P.D. Coreană.
Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ pe Glob.
Conducerea şi puterea, în cadrul acesteia, se transmit pe cale ereditară.
Formele de monarhie sunt: regatul, imperiul, califatul, şeicatul, emiratul.
În prezent această formă de guvernământ este întâlnită în cele 30 de state
ale lumii.
Monarhiile pot fi grupate în: simbolice şi autentice.
Monarhiile simbolice sunt acelea în care monarhul (regele, regina,
împăratul) sunt şefii statului, dar rolul important îl au celelalte puteri ale
statului cum sunt executivul (guvernul), legislativul (parlamentul), puterea
judecătorească. Monarhul, în acest monarhii, reprezintă un simbol cu puteri
limitate, având atribuţii protocolare sau de politică externă. Monarhul
intervine în momente de criză sau de menţinere a stabilităţii politice. Ex:
Marea Britanie (regină), Japonia (împărat), Spania (rege), Suedia (rege),
Monaco (principe), Danemarca (regină), Olanda, Belgia (regi).
Commonwealt-ul – care grupează 40 de state de limbă engleză - are
ca şef pe regina Marii Britanii, fiind reprezentată local de guvernatori.
Această comuniune de state este o relicvă a fostului imperiu colonial
englez.
Monarhiile autentice sunt acelea în care monarhul deţine în mod
real puterea în stat, fiind şeful statului, adesea şi al guvernului. Ex: regatele
Maroc, Thailanda, Arabia Saudită, Iordania; emiratele: Oman, Quatar,
Emiratele Arabe Unite; şeicatul: Bahrain; sultanatul: Brunei; ducatul:
Luxemburg, România, între 1867 şi 1947, a fost regat.
Regimul politic este determinant de forma de guvernământ.
Constituie un ansamblu de mijloace folosite de clasa dominantă pentru
a-şi asigura puterea de stat.
Regimul politic poate fi: regim democratic, regim totalitar, regim
de dictatură militară, regim poliţienesc etc.
Structura statului se referă la modul de organizare internă, de
organizare a societăţii din punct de vedere economic, social, politic,
cultural şi ca orânduire. Se deosebesc: statul naţional, statul federal,
asociaţie de state.
Statul naţional este forma cea mai înaltă şi mai perfectă a
organizării politico-teritoriale. Este independent, locuitorii aparţin

21
unei singure naţiuni , ocupă un teritoriu clar definit spaţial.
9
Ex:
România, Bulgaria, Ungaria etc.
Statul federal are cel puţin două unităţi de guvernare între care
există o diviziune clară a puterii, dar care se supun unei forme politice
superioare de organizare, care este guvernul federal. Diviziunea puterii este
protejată constituţional iar unele aspecte ca apărarea, politica externă sunt
conduse de la nivelul federal (superior). Este similar cu federaţia Ex: 10

SUA, Canada, Germania, Mexic, Australia, Federaţia Rusă etc.


1.2.3.1. Structura administrativă a statului
Cuprinde centrele locale, unităţile teritorial-administrative. Acestea
au rol important în buna funcţionare a statului ca organism teritorial politic.
Unităţile teritorial-administrative sunt delimitate după criterii
geografice, istorice, economice, politice. Ele au un caracter istoric, se pot
modifica şi suportă influenţele politice ale timpului.
Denumirile lor sunt diferite de la o regiune geografică la alta. Astfel,
există ca unităţi teritorial-administrative mai multe forme: state (în statele
federale) Ex: SUA, Canada, Brazilia, India, Australia; landuri în
Germania; cantoane în Elveţia; provincii în Olanda, Belgia; districte în
Germania, Norvegia; regiuni autonome, ţinuturi în Rusia; judeţe în
România, Bulgaria, Republica Moldova; departamente în Franţa;
comitate în Marea Britanie; regiuni în Danemarca, Grecia; republici şi
raioane în Federaţia Rusă etc.
Capitala, ca unitate teritorial-administrativă, este un oraş din
interiorul unui stat, în care este concentrată autoritatea politică şi
administrativă. Se deosebesc mai multe tipuri de capitale: permanente,
divizate, introduse, artificială, naturală etc.
Capitala permanentă este aceea care, de-a lungul secolelor şi-a
menţinut statutul conducător în stat (Ex: Londra, Paris).
Capitale divizate sunt acelea în care funcţiile capitalei sunt împărţite
între mai multe oraşe. Exemple: Olanda are capitala oficială la Amsterdam
şi cea politică la Haga; Republica Africa de Sud are guvernul la Pretoria
şi legislativul la Cape Town; Bolivia are capitala administrativă în oraşul
La Paz, iar cea constituţională este Sucre; Libia are capitala rezidenţială în
Banghazi iar pe cea administrativă la Tripoli; Marocul are 5 capitale:
Rabat (politico-adimistrativă), Fes (culturală), Marrakech (turistică),
Meknes (industrială), Casablanca (comercială); Pakistanul are 3 capitale:

ţiunea este o formă de comunitate umană, apărută istoric. Reprezintă o etnie cu spaţiul său de geneză.
9 Na

Membrii naţiunii sunt conştienţi de propria apartenenţă naţională, sunt apropiaţi cultural, spiritual.
Vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc în acelaşi teritoriu. În cadrul naţiunii pot fi grupuri naţionale cu limbă şi
origine specifice.
10 Federaţia este o formă de organizare statală care constă în unirea, de bună voie, în cadrul unui stat
federal, a mai multor state care îşi păstrează organizarea proprie, dar dispun de parlament şi guvern
federal, armată comună, politică externă unitară

22
Islamabad (administrativă), Rawalpindi (rezidenţială), Lahorel (culturală şi
religioasă); Italia are la Roma (capitala administrativă), la Milano (capitala
comercială), la Torino (capitala industrială); Bhutanul îşi schimbă capitala
după sezon: vara este la Thimbu iar iarna la Panakha.
Capitala artificială este oraşul special pentru funcţia de capitală.
Ex: Brazilia 11

Capitala naturală este considerat un oraş evoluat în mod natural de


la primele stagii de urbanizare până la statutul de capitală (Ex: Parisul).
Capitalele – localizate geografic fie central, fie periferic – sunt oraşe
complexe, multifuncţionale, asupra cărora statele îşi concentrează toată
atenţia.
1.2.4. Harta politică a lumii

Harta politică a lumii reprezintă totalitatea statelor şi


altor teritorii, indiferent de localizarea geografică, mărimea,
forma, alcătuirea şi regimul politic.

Harta politică a lumii contemporane (fig. 47) este rezultatul unei


multimilenare evoluţii istorice. Istoria hărţii politice este istoria umanităţii
şi a evoluţiei statelor, a evenimentelor, conflictelor, neînţelegerilor dintre
state, a modificării frontierelor. Astfel, harta politică a lumii este unul din
elementele fundamentale ale geografiei politice (T. Simion, pag. 64).
Pe harta politică a lumii contemporane sunt înregistrate 193 de state
care ocupă un teritoriu de 135 800 km (tabelul 3); pe lângă state, există în
2

lume teritorii dependente (în total 243 de state şi teritorii dependente).

Statele existente astăzi pe glob se pot grupa după mai multe criterii:
după orânduirea de stat şi orientările social politice, după nivelul de
dezvoltare social – economic, după gruparea teritorială.

Vezi V.Cucu, colab, Capitalele lumii, Ed. Enciclopedică Română, 1971, Bucureşti pp87-89;
11

Victor Voicu-Vedea, Brasilia – o capitlaă modernă ; Ziarul Tribuna, nr. 1112, 26 martie, 1994, Sibiu

23
a. Statele după orânduirea de stat şi caracteristicile economice se
pot grupa următoarele categorii:
♦ State în care este dezvoltată economia de piaţă (Ex: SUA,
Japonia, Germania, Canada, Franţa etc.)
♦ State cu economie centralizat-planificată (Ex: R.D.Coreeană,
Cuba)
♦ State cu economie în tranziţie (Ex: Rusia, Ungaria, Bulgaria,
România ş.a.)
♦ State în curs de dezvoltare care alcătuiesc Lumea a Treia (Ex:
în Africa, Asia, America Centrală şi de Sud)
♦ Stat cu sistem economic mixt (Ex China)

b. După nivelul de
dezvoltare. Nivelul de
dezvoltare economico-socială
poate fi determinat pe baza mai
multor indicatori economici şi
sociali: - produsul naţional
brut, pe locuitor (P.N.B.); -
produsul intern brut, pe
locuitor; structura P.I.B.; -
volumul P.I.B.; - nivelul de
dotarea al economiei cu
tehnologie modernă; - gradul
de alfabetizare şi şcolarizare; -
numărul specialiştilor cu
înaltă calificare, raport la
populaţie; - indicele de
dezvoltare umană (calculat de
ONU) în funcţie de speranţa
medie de viaţă la naştere, gradul de alfabetizare şi P.I.B. real pe locuitor.
După criteriul nivelului de dezvoltare se deosebesc 3 categorii de
state şi teritorii: ţări puternic dezvoltate, ţări cu nivel mediu de
dezvoltare economică, ţări în curs de dezvoltare.
Ţări puternic dezvoltate. În această categorie intră principalele
puteri industrializate, care au atins cel mai înalt nivel de dezvoltare
tehnologică, o înaltă productivitate a muncii, dispun de mari resurse de
capital, au puternice companii transnaţionale, posedă o infrastructură de
comunicaţii şi telecomunicaţii avansată. În această grupă se încadrează:
Grupul celor 7 (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia,
Canada) precum şi alte state din Europa Nordică, Vestică, Centrală, din
Asia Musonică (Coreea, Singapore, Taiwan); de asemenea, sunt incluse şi

24
ţările producătoare şi exportatoare de petrol din Orientul Apropiat –
Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite.
Ţările cu nivel mediu de dezvoltare cuprind 2 subgrupe: ţări cu
economie de piaţă – Turcia, Argentina, Chile, Republica Africa de Sud –
care au economie industrială – agrară – cu pondere mare a agriculturii la
P.I.B., cu o industrie extractivă şi uşoară; ţări aflate în tranziţie spre
economia de piaţă (aici au loc privatizarea unităţilor economice,
introducerea legilor concurenţei, restructurarea mecanismului bancar. Ex.:
China, Polonia, România, Rusia etc.
Ţările în curs de dezvoltare. În această grupă se încadrează fostele
colonii şi ţări dependente din Asia, Africa, America Latină , Oceania etc.
c. După gruparea teritorială. Grupările regionale de state se
stabilesc după mai multe criterii printre care – poziţia geografică,
caracteristici istorice, caracteristici economice. Se pot identifica mai multe
grupuri regionale: statele balcanice; statele Europei Vestice; statele
Europei Nordice; statele Europei Centrale; statele mediteraneene;
statele Orientului Mijlociu, Apropiat; statele asiatice; statele nord-
americane, statele Americii Centrale, statele Americii de Sud; statele
africane, statele din Federaţia Rusă etc.
Câteva probleme de geografie politică contemporană
După al doilea război mondial, în lume, a avut loc o nouă împărţire
geografică. Printre mutaţiile politice, economice şi sociale, produse după
acest război, amintim: formarea sistemului comunist euroasiatic şi
influenţa sa asupra statelor; instalarea războiului rece, a cortinei de
fier şi terorii comuniste; dezvoltarea unor conflicte postbelice zonale,
regionale (Ex: Israelul fig. 7); acumularea de tensiuni în ţările
comuniste; prăbuşirea comunismului între 1989 şi 1992 şi consecinţele
geopolitice pentru harta politică a Europei; noi orientări geopolitice;
conflicte etnice şi religioase; extinderea noilor structuri euroatlantice
în Europa; intrarea statelor excomuniste într-o etapă de tranziţie spre
economia de piaţă, cu toate consecinţele economice, sociale, politice;
accentuarea decalajelor în lumea contemporană. Printre problemele
majore cu care se confruntă statele lumii contemporane amintim:
eroziunea statelor, problemele minorităţilor.
Eroziunea statelor. După Glassner (citat de T. Simion, pag 42)
12

statele sunt supuse unui fenomen de eroziune, care este general de


următoarele cauze: - internaţionalizarea activităţilor ilegale
(criminalitatea, terorismul, traficul cu narcotice, cu arme, pirateria, spălarea
banilor, dezvoltarea economiei subterane); - frecvenţa bolilor incurabile
(SIDA, tuberculoza, cancerul, boli cardiovasculare, boli tropicale);
globalizarea economiei (creşterea rolului marilor organizaţii economice

12 Glassner M., Political geography, John Wiley, New York, 1995

25
regionale, al corporaţiilor transnaţionale, globalizarea comerţului etc.);
degradarea puterii interne în unele state din cauza problemelor
economice, etnice, religioase, naţionalismului; globalizarea culturală
(invazia culturii de consum occidentale, cu un anumit sistem de valori, şi
impactul ei asupra culturilor naţionale, impunerea modelelor culturale de
către emigranţi în ţările în care se stabilesc); intervenţiile internaţionale
în afacerile interne (ex.: intervenţia URSS-ului în revoluţia ungară 1956,
intervenţia aliaţilor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia în 1968,
intervenţia SUA în Kuweit şi Irak în 1991; intervenţia NATO în Serbia în
1999 etc.; rolul ştiinţei şi tehnologiei care erodează statul tradiţional
(computerizarea economiei, televiziunea prin satelit, performanţele în
tehnologii şi militare, noi concepţii globale strategice privind apărarea şi
politica mondială; creşterea rolului organizaţiilor interguvernamentale
şi neguvernamentale în probleme de mare impact (protecţia mediului,
eradicarea unor boli, malnutriţia, drepturile omului); extinderea
democraţiei în fostele ţării comuniste; degradarea mediului sub
impactul sociosferei manifestată prin – modificări climatice globale,
efectul de seră, aridizarea, deşertificarea, topirea calotelor glaciale,
încălzirea apelor oceanice, modificări în biodiversitate.
Problema minorităţilor
Minoritatea naţională constituie
partea periferică a unei naţiuni acoperită
de către un stat (altul decât statul în care
este majoritatea naţiunii sale). În acest
caz, minoritatea naţională, este o
entitate substatală care trăieşte în zona
de frontieră a unui stat, sau în interiorul
său. Ex: danezii din Schleswig –
Holstein, Suedezii din insula Aaland,
germanii din Sudeţi, slovenii din Friul –
Veneţiei. Minorităţi importante a creat
emigraţia (ex.: kurzii şi turcii în
Germania, algerienii în Franţa,
surinamezii în Olanda, chinezii în vestul
SUA). Minorităţi naţionale se întâlnesc
şi în interiorul statelor: ungurii în
Transilvania, slovenii în Austria,
albanezii în Iugoslavia.
Consecinţele spaţiale ale
minorităţilor sunt: separatismul şi
iredentismul.

26
Separatismul este un proces centrifug, care urmăreşte să părăsească
orbita unui stat în care o minoritate nu se identifică absolut deloc.
Separatismul, în acest caz, nu înseamnă independentism (T.Simion, pag
53).
Iredentismul este un proces centripet complementar, este politica ce
urmăreşte să alipească la teritoriul naţional, teritoriul situat în statul vecin,
unde “fraţii separaţi” se află în minoritate (ex.: politica Ungariei în anumite
etape istorice, faţă de România, anexarea Sudeţilor cehoslovaci, în 1938, de
Germania, Somalezii din nord-estul Kenyei).
Pe lângă iredentismul agresiv există şi un iredentism lent
(manifestat de Grecia şi Turcia faţă de insula Cipru; în 1974 insula a fost
divizată între aceste ţări în prezenţa trupelor NATO).
Iredentismul şi separatismul determină manifestări de intoleranţă,
care înseamnă neacceptare şi respingere de persoane, grupuri, organizaţii,
fără o viziune critică, logică, a unor concepţii ideologice, politice,
religioase, rasiale. Poate fi intoleranţa religioasă, rasială, culturală, socială.
Intoleranţa prinde uşor şi se manifestă cu agresivitate pe fondul lipsei de
cultură şi educaţie, a şovinismului şi xenofobiei. Xenofobia este atitudinea
de dispreţ şi ură manifestată de un grup etnic faţă de alte grupuri etnice,
popoare sau naţiuni, fiind o formă de şovinism. Şovinismul este atitudinea
arogantă de afirmare a superiorităţii unei naţiuni asupra altora şi de
manifestare a intoleranţei faţă de aceasta.
Subnaţiunile sunt mici popoare situate în interiorul statelor
naţionale, nu sunt minorităţi naţionale dar nici nu sunt în totalitate parte
integrantă din naţiunea majoritară.
Aceste mici popoare au unitate etnică şi religioasă şi culturală
distinctă Ex.: scoţienii şi galezii în Marea Britanie, bretonii şi corsicani în
Franţa, catalani şi basci în Spania (fig. 8).

Caracteristicile poziţiei geopolitice


Pe harta politică a lumii poziţia
geopolitică joacă un rol important în
destinul politic şi economic al statelor.
Caracteristicile poziţiei geopolitice
sunt: accesibilitatea, conectivitatea,
discontinuitatea teritorială, topografia,
formele de relief majore, nodalitatea.
Accesibilitatea unui teritoriu
politic presupune o dublă dimensiune:
spaţială şi politică. Dimensiunea
spaţială se referă la circulaţie, care, la rândul ei, reprezintă legăturile
statului necesare pentru dezvoltarea economică şi socială. Dimensiunea
politică se referă la organizarea politică a spaţiului geografic şi la controlul

27
politic al acestui teritoriu. Totodată, accesibilitatea înseamnă şi poziţia
statelor faţă de Oceanul Planetar, faţă de sistemele montane, hidrografice,
care se reflectă în organizarea spaţială şi politică. Ex.: Franţa, datorită
formei sale are o reţea de căi de comunicaţie în stea, care converg spre
Paris; în statele cu forme alungite, căile de comunicaţie sunt concentrate în
anumite regiuni (Ex: Rusia, China, Brazilia etc. – Elveţia, deşi este un stat
alpin, învinge dificultăţile impuse de relief, datorită reţelei de comunicaţii
bine dezvoltată.
Conectivitatea, consecinţă a accesibilităţii, se referă la proprietatea
geometrică a teritoriilor politice în strânsă legătură cu compactitatea
statelor. Astfel, o serie de aspecte cum sunt discontinuităţile teritoriale,
forma teritoriului, aspecte demografice, etnico-religioase, determină
probleme sociale, politice, economice pentru statul respectiv. Ex.:
Germania Democrată era perforată de Berlinul de Vest (1948-1989), statul
Chile cu mare extindere latitudinală; Senegalul cu enclava Gambia,
Polinezia formată din sute de insule (vezi T. Simion. pag. 53-54).
Discontinuitatea teritorială determină costuri ridicate de
administraţie şi servicii publice. Ex.: Danemarca are insula Feroe şi
Groenlanda; Spania are insulele Canare. Topografia influenţează
dispunerea căilor de comunicaţie care afectează buna organizare a
teritoriului. Ex.: Bolivia, Tibet, Afganistanul, Nepal, Bhytan – au
discontinuităţi în sistemul căilor de comunicaţii determinate de relieful
muntos. Formele de relief majore influenţează comunicaţiile, distribuţia
populaţiei, a resurselor, dezvoltarea economică.
Nodalitatea se referă la modul în care inima sau nodul îşi exercită
influenţa asupra teritoriului. Unele state s-au format în jurul unui spaţiu
originar, care, în unele cazuri, se suprapune unui centru urban sau spaţii
istorice. Astfel, L.Febvre (citat de T. Simion, pag. 54) afirmă “…, nu
există un cât de mic teritoriu politic care să nu-şi aibă punctul său de
plecare germinal, geografic”. Nodul unui stat reprezintă locul unde a
început organizarea spaţiului statal respectiv. Ex.: nodul parizian (Parisul)
pentru Franţa, nodul londonez pentru Marea Britanie, nodul moscovit
pentru Rusia, nodul tokyot pentru Japonia.
În concluzie, se poate constata o adaptare a sistemului politic la
mediul fizic, la cadrul geografic.

28
Capitolul II

NOŢIUNI DE GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI


AŞEZĂRILOR UMANE
2.1. Geografia populaţiei – probleme introductive

Geografia populaţiei este ramură a geografiei umane care are ca


obiect de studiu populaţia ca element dinamic al mediului geografic, ca
factor de producţie cu rol în dezvoltarea economică a teritoriului.
Populaţia este studiată, din punct de vedere geografic, sub mai multe
aspecte: distribuţia spaţială, dinamica, structura, mobilitatea teritorială.
Populaţia, aşa dar, este un factor activ în teritoriu, fiind aceea care
transformă resursele în bunuri, aceea care face legătura între condiţiile
fizico-geografice ale mediului şi producţie.
Adaptarea omului la condiţiile de mediu
Homo sapiens sapiens – omul modern – a apărut cu circa 200 000
de ani în urmă, a evoluat în condiţii de habitat variat şi s-a răspândit pe
întregul glob, diferenţiindu-se rasial şi lingvistic.
După părerea cercetătorilor arheologi, originea civilizaţiei a fost în
Orientul Apropiat, în spaţiul cuprins între Câmpia Mesopotamiei şi
Valea Nilului.
În răspândirea omului pe suprafaţa Pământului au avut rol migraţiile
umane, care au dus la influenţe reciproce de civilizaţie şi cultură.
Omul, ca orice fiinţă, face parte din natură, ceea ce determină relaţii
între el şi natură, iar mediul natural în care omul trăieşte poate produce
schimbarea unor trăsături ale omului. Omul, ca fiinţă inteligentă şi activă în
natură, prin munca sa, poate produce modificări în mediul natural, iar
uneori îşi distruge propriul mediu de viaţă.
Omul este răspândit foarte diferit pe glob, ceea ce face ca unele
teritorii să fie mai intens populate, iar altele mai slab.
Omul s-a adaptat la condiţiile de mediu în mod activ, iar gradul de
adaptabilitate umană a determinat diferenţierea populaţiilor actuale, care
trăiesc în medii climatice, sociale, culturale diferite.
Sub aspectul populării globului se deosebesc următoarele regiuni:
oicumenă, suboicumenă, anoicumenă.
Oicumena desemnează totalitatea arealelor locuite permanent în care
sunt prezente relaţii productive şi de schimb. Ocupă peste 90 % din
suprafaţa uscatului (135 793 000 km ). Repartiţia geografică a populaţiei în
2

oicumenă este determinată şi influenţată de factori cum sunt: condiţiile

29
naturale (relief, climă, ape, sol), de condiţiile istorice, de resursele
subsolului, de nivelul de dezvoltare economică (fig. 9 )

Suboicumena – reprezintă regiuni geografice de pe Glob unde, deşi


se desfăşoară activităţi economice şi de schimb, populaţia, totuşi, este rară.
Ex: regiunile polare (Nordul Americii de Nord, Siberia), regiunile deşertice
(Sahara, Gobi, Australia). În suboicumenă modul de viaţă prezintă forme
elementare de organizare.
Anoicuomena se referă la regiuni geografice nelocuite din cauza
condiţiilor de mediu aspre, nefavorabile (ex regiunile polare, deşertice).
Teorie a populaţiei se referă la un ansamblu de cunoştinţe prin care
se explică evoluţia populaţiei, procesele demografice în raport cu factorii
biologici, sociali, economici, culturali, având în atenţie raportul dintre
populaţie, resurse şi mijloace de subzistenţă.
S-au formulat mai multe teorii, care se pot grupa în două tipuri
fundamentale: teorii care consideră creşterea populaţiei ca factor al creşterii
economice şi teorii care consideră creşterea populaţiei ca obstacol al
creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai. Teoriile despre populaţie
stau la baza politicilor demografice (populaţiei).
Teoria malthusiană a populaţiei a fost formulată de Thomas R
Malthus în lucrarea
13
“Eseu asupra principiului populaţiei (1798)”.
Această teorie susţine şi argumentează faptul că presiunea exercitată de
populaţie asupra potenţialului oferit de mediu, pentru subzistenţă, este din
ce în ce mai mare. Principiul de bază al acestei teorii susţine că, într-o

13Malthus Thomas Robert (1766-1834), teolog şi economist englez, profesor de istorie şi economie
politică la Colegiul din Haileybury, devenit celebru prin stabilitatea principiilor asupra populaţiei, sub
numele de teoria malthusionismului. Scrieri: “An Essay on the principle of populasion” (1798);
“Principles of political economy” (1820); “Definitionis in political economy (1827).

30
regiune închisă – care nu are comerţ exterior sau schimburi tehnologice cu
alte regiuni – cerinţele populaţiei pentru nivelul de trai vor depăşi
potenţialul de hrană oferit de regiunea respectivă. Creşterea numărului
populaţiei se face în progresie geometrică, în timp ce resursele de hrană
necesare populaţiei cresc în progresie aritmetică. Maltheus susţine că orice
ameliorare a condiţiilor de viaţă determină, într-o primă etapă, scăderea
ratei mortalităţii, iar rata natalităţii rămâne ridicată. În etapa următoare din
cauza creşterii numărului populaţiei, nivelul de trai scade, condiţiile de
viaţă devin grele, resursele se împuţinează din cauza consumului mare şi,
astfel, rata mortalităţii creşte, ajungând să egalizeze natalitatea. Acest ciclu
se numeşte “ciclul molthasian primar”. Malthus susţine că ameliorarea
condiţiilor de trai pe baza saltului tehnologic (schimbarea condiţiilor
tehnologice), face echilibrul între natalitate şi mortalitate să se stabilească
la un nivel înalt. Deoarece T.R.Malthus sfătuia populaţia să-şi reducă
natalitatea, pentru a putea creşte nivelul de trai, teoria sa a fost aspru
criticată, fiind considerată ca neştiinţifică şi nerealistă. Singurul caz în care
teoria sa a fost aplicată, într-o anumită măsură, a fost Irlanda, deoarece în
celelalte ţări s-au produs alte tipuri de evoluţii demografice.
Şi astăzi, în multe ţări ale lumii sunt contradicţii între resurse şi
populaţie, dar acestea se explică pe alte principii, în special, prin adaptarea
omului la condiţiile de mediu.
Astăzi, totuşi, se foloseşte conceptul de feed-back, adică
proprietatea de reglare a sistemelor complexe în care lanţul de legături
dintre elementele sistemului este închis. Ex: pe măsură ce numărul
populaţiei creşte, scade cantitatea de hrană disponibilă pentru fiecare
individ, iar, ca urmare, populaţia respectivă începe să scadă.
Neomalthusianismul este o doctrină demografică actuală, inspirată
din teoria lui Malthus, care se referă la raportul dintre dinamica populaţiei
şi cea a mijloacelor de subzistenţă. Considerând creşterea numerică a
populaţiei cauză a sărăciei şi mizeriei, această doctrină consideră limitarea
creşterii populaţiei – prin mijloace diferite (chiar şi războie) – pentru a
echilibra cele două fenomene (procese).
Tipul de hrană sau regimul alimentar al populaţiei, în raport de
condiţiile de mediu în care trăieşte, este determinat de următorii factori:
tipul resurselor de hrana şi gradul de dezvoltare tehnologică.
Tipul resurselor de hrană oferite de mediul în care trăieşte populaţia
poate fi influenţat de factorii climatici şi cei pedologici (solul), care au
influenţat zonalitatea altitudinală şi latitudinală a resurselor. Gradul de
dezvoltare tehnologică ajută omul să-şi îmbunătăţească posibilităţile de
transformare a resurselor în folosul său.
Astfel, adaptarea omului la condiţiile de mediu este diferenţiată de la
un mediu climatic la altul.

31
În regiunile intertropicale – în care există condiţii climatice calde
şi umede tot timpul anului – baza nutritivă a oamenilor este asigurată de o
faună şi o floră bogată, iar vânătoarea şi culesul asigură supravieţuirea
omului.
În regiunile tropicale cu două sezoane – unul ploios şi altul secetos
– modul de hrană este adaptat sezonului: în sezonul uscat (secetos)
locuitorii vânează animalele în timpul migraţiilor pescuiesc, iar în cel
ploios, când posibilităţile de hrană sunt mai reduse, se hrănesc cu plante, şi
practică o agricultură itinerantă. În regiunile cu climat musonic se
practică agricultură itinerantă, aşezările sunt semipermanente, iar terenurile
pot fi folosite într-un ciclu de până la 6 ani (India, Indonezia). În regiunile
deşertice (aride sau semiaride), în condiţii de mediu greu de suportat,
elementul esenţial pentru viaţa omului este apa. Aici oamenii practică un
nomadism legat de vânătoare, de cules în raport de prezenţa apei (ex:
deşertul Kalahari). În regiunile temperate cu succesiunea anotimpurilor,
în care există un regim echilibrat al elementelor climatice .- populaţia îşi
adaptează necesarul de hrană în funcţie de consumul energetic impus de
anotimp: iarna creşte consumul de grăsimi, iar vara cel de legume şi fructe.
În aceste regiuni, există o agricultură şi o zootehnie cu caracter permanent
care furnizează hrana populaţiei.
În regiunile reci , grăsimile stau la baza hranei. Locuitorii – laponii
şi eschimoşii – adaptaţi acestor condiţii practică nomadismul legat de
creşterea animalelor sau sunt vânători (urşi polari, foci, balene, morse) dar
practică şi pescuitul (somon, cod).

2.1.1. Dinamica populaţiei

Numărul populaţiei unui teritoriu sau la nivel global nu rămâne


acelaşi ci este într-o continuă modificare.

Dinamica populaţiei se referă la totalitatea


modificărilor care se produc în numărul, structura şi
distribuţia populaţiei, raportate la anumite intervale de
timp.

Aşa dar, numărul de locuitori de pe glob a cunoscut, de-a lungul


istoriei, creşteri şi descreşteri, care au fost determinate de schimbările
condiţiilor de mediu, de unele epidemii (ciumă, holeră, gripa spaniolă etc.).
În analiza dinamică a populaţiei se iau în calcul bilanţul natural şi
bilanţul migratoriu.

32
2.1.1.1. Bilanţul natural
La nivel global, dinamica populaţiei este rezultatul bilanţului natural.
Bilanţul natural are două componente: una activă (natalitatea) şi alta
pasivă (mortalitatea).
Bilanţul natural al populaţiei este diferenţa dintre
numărul naşterilor şi cel al deceselor, exprimată în valori
relative (0/00), calculată pentru un an sau o perioadă
determinată de timp.
Natalitatea este componenta importantă, activă a bilanţului natural.
Natalitatea se referă la frecvenţa sau intensitatea
naşterilor (născuţilor vii) în sânul unei populaţii, în
decursul unui an, raportată la 1000 de locuitori
Natalitatea este o componentă demografică foarte importantă în
mişcarea naturală a populaţiei, care poate fi controlată la nivel de familie
sau de către stat, ceea ce face să înregistreze variaţii la nivelul ţărilor,
regiunilor sau la nivel mondial.
Factorii care influenţează natalitatea sunt: structura populaţiei
pe grupe de vârstă, structura tradiţională a familiei, standardul de
viaţă, vârsta la căsătorie, influenţe religioase , politica statelor.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă influenţează în sensul că
natalitatea este mai mare în rândul populaţiei tinere şi adulte şi scăzută în
rândul populaţiei de vârstă înaintată. Un rol important îl are, însă, şi
fertilitatea, adică frecvenţa născuţilor vii în sânul populaţiei feminine
de vârstă fertilă (15-49 ani).
Structura tradiţională a familiei: în familiile monogame (forma
cea mai frecventă de căsătorie – un bărbat şi o singură femeie) – natalitatea
este crescută; în familiile cu poligamie – formă de căsătorie în care un
bărbat este căsătorit cu mai multe femei (poligimie), sau o femeie este
căsătorită cu mai mulţi bărbaţi (poliandric) –, natalitatea este scăzută (Ex.:
unele ţări din Africa, Orient).
Standardul de viaţă, care este foarte important determină o relaţie
invers proporţională. În ţările cu nivel ridicat, natalitatea este foarte
scăzută, dar este ridicată în ţările cu nivel de trai scăzut (Ex – natalitate
redusă în ţările în curs de dezvoltare).
Politica statului se poate manifesta prin: politici nataliste, care
susţin natalitatea crescută (Ex.: ţările din Europa); politici denataliste, care
urmăresc reducerea natalităţii prin măsuri de planning familial (Ex.: 14

China, India, care se confruntă cu explozia demografică); politici


indiferente, în care statul nu intervine (Ex: SUA ş.a.)

14Planning familial = planificare familială prin care se utilizează metodele de control al naşterilor,
pentru prognozarea sarcinilor, de acord cu interesele părinţilor

33
Prescripţiile religioase sunt importante atunci când se opun
reducerii natalităţii, aşa cum sunt religiile musulmană (Africa, Asia) şi
catolică (ţările latino-americane).
Vârsta la căsătorie influenţează pozitiv, când căsătoriile se fac la
vârste tinere (20-30 ani) şi negativ, când se fac la vârste înaintate.
În legătură cu căsătoriile se au în vedere două elemente: fertilitatea
(vezi pag. 45) şi divorţurile care influenţează natalitatea.
Divorţul, ca modalitate socială şi legală, de desfacere a căsătoriei,
influenţează divorţialitatea, care reprezintă frecvenţa divorţurilor într-o
populaţie.
Distribuţia natalităţii pe Glob este foarte diferită oscilând între
valori mari (peste 30 / )
0
00 şi valori mici (sub 15 / ). Se pot deosebi 3
0
00

categorii de natalitate: cu valori mari între 30 / şi 50 / care se produc


0
00
0
00

în ţări subdezvoltate din Africa, (la sud de Sahara), în ţări latino-americane


(Haiti), în ţări asiatice (Laos, Nepal), în ţări de religie musulmană
(Afganistan, Yemen). În ţări africane ca Niger, Malawi natalitatea
depăşeşte 50 / ;
0
00 valori medii, apropiată de cea mondială de 24%, se
înregistrează în mai multe state din America Latină şi în ţări din sudul şi
sud-estul Asiei; valori mici, sub 15 / , sunt specifice multor
0
00 ţări din
Europa, Americii de Nord, estul Asiei. Valori foarte scăzute se
înregistrează cu Italia şi Bulgaria (sub 8 / ) şi România (10 / ).
0
00
0
00

Mortalitatea este componentă pasivă a bilanţului natural.

Mortalitatea se referă la frecvenţa deceselor în cadrul


unei populaţii, pe o perioadă determinată. Se exprimă în
numărul de decese la 1000 de locuitori.

Factorii care influenţează mortalitatea sunt: nivelul de trai, gradul


de educaţie al populaţiei, progresele medicinei, condiţiile climatice,
urbanizarea, sexul, unele obişnuinţe.
Nivelul de trai influenţează pozitiv. În ţările dezvoltate, datorită
uşurării muncii fizice, mortalitatea a scăzut; în ţările subdezvoltate, munca
fizică grea face să crească mortalitatea. Prin gradul de educaţie şi printr-o
igienă bună se pot preveni bolile şi reduce mortalitatea. Progresele
medicinei au diminuat mortalitatea prin tratamente, medicamente.
Urbanizarea, în sec. XVII – XIX, când a avut loc o dezvoltare
puternică, prin efectul aglomerării populaţiei, a creşterii densităţii din
oraşe, mortalitatea în oraşe a cunoscut creşteri alarmante; în schimb, astăzi,
datorită accesului uşor la asistenţa medicală, mortalitatea este scăzută;
condiţiile climatice favorizează anumite boli ( ex.: în zona caldă sunt
frecvente bolile aparatului respirator). În ambele situaţii aceste boli duc la
creşterea mortalităţii; sexul influenţează în sensul că mortalitatea feminină

34
este mai scăzută, iar mortalitatea masculină este mai ridicată; unele
obişnuinţe, cum sunt alcoolismul, fumatul, consumul exagerat de grăsimi,
sedentarismul, favorizează mortalitatea.
În strânsă legătură cu mortalitatea se pot discuta şi alte două noţiuni:
mortalitatea infantilă şi morbiditatea.
Mortalitatea infantilă exprimă frecvenţa deceselor infantile (sub 1
an) raportată la 1.000 de născuţi vii în cadrul populaţiei. Este mai ridicată
în Africa (poate ajunge la valori de 100 / ) 0
00 şi este scăzut în ţările
dezvoltate (valori de 5 / ).
0
00 Morbiditatea se referă la frecvenţa
îmbolnăvirilor în cadrul populaţiei (se raportează la numărul de îmbolnăviri
la 100.000 de locuitori). Morbiditatea influenţează pozitiv mortalitatea.
Distribuţia mortalităţii pe Glob este grupată în 3 categorii: valori
reduse, sub media mondială (9 / ), se întâlnesc în ţările dezvoltate; valori
0
00

medii; între 9-15% , au majoritatea ţărilor europene (unde se produce o


0

îmbătrânire a populaţiei); valori foarte mari, peste 15% , sunt


0

caracteristice unor ţări din Africa, din Asia, latino-americane.


Bilanţul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate.
Acesta poate fi pozitiv (când natalitatea este mai mare decât mortalitatea)
şi asigură un excedent de populaţie (un spor); poate fi negativ (când
mortalitatea este mai mare decât natalitatea) situaţie în care se produce un
deficit.
Pe Glob din felul cum se manifestă sporul natural, se deosebesc trei
mari categorii de state: state cu spor natural crescut (răspândit numai în
anumite zone: ex în pădurile ecuatoriale); state cu spor natural ridicat,
caracteristic pentru ţările cu explozie demografică (Ex.: în mai multe ţări
din Africa, în care sporul natural are valori de peste 30 / ); state cu spor
0
00

natural redus, care au deficit natural, în care natalitatea a crescut în regres


continuu: ex.: ţările europene, nord-americane, din estul Asiei sau unele ţări
latino-americane (Argentina, Chile).
În tabelul nr.5 se pot urmări principalii indicatori demografici ai
mişcării naturale pe marile regiuni geografice ale Globului.

35
2.1.1.2. Bilanţul migratoriu
O caracteristică a populaţiei Globului şi a populaţiilor naţionale este
mobilitatea teritorială, adică deplasarea în spaţii (teritoriu).
Cauzele mobilităţii teritoriale a populaţiei sunt complexe. Aceasta se
bazează pe o diversitate de motivaţii: social-economice (cea mai frecventă
motivaţie), politice, religioase, etnice, culturale, (educaţionale, sanitare,
psihologice etc. Mobilitatea teritorială a contribuit la formarea oicumenei
şi la răspândirea populaţiei pe glob.

Mobilitatea spaţială a populaţiei se referă la totalitatea


deplasărilor populaţiei în teritoriu, indiferent de durată
precum, şi la modificările de ordin social, profesional,
demografic.

În noţiunea de mobilitate sunt cuprinse fenomene ca nomadismul,


migraţiile, invaziile, comerţul cu sclavi.
Mobilitatea teritorială are 2 tipuri: migraţii interne şi migraţii
internaţionale.
Mişcarea migratorie a populaţiei este o parte din mişcarea totală a
populaţiei (cealaltă parte este mişcarea naturală).
Migraţiile interne (fig. 10) – se desfăşoară în interiorul ţărilor,
având ca motivaţie, în general, locul de muncă. Acest tip de mişcare este
caracteristică pentru toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare. În orice
ţară se ivesc regiuni care solicită forţă de muncă – fie pentru a pune în
valoare resurse, fie pentru desfăşurarea unui program de dezvoltare – şi în
aceste condiţii, se creează fluxuri migratorii dinspre regiunile cu forţă de
muncă disponibilă spre cele care solicită forţă de muncă.

36
O formă foarte frecventă pe Glob, sub care se manifestă mobilitatea
internă, este navetismul.

Navetismul este tipul de mişcare teritorială a


populaţiei care constă în deplasarea de la domiciliu la locul
de muncă aflat într-o altă localitate. Nu implică schimbarea
domiciliului.

Navetismul sau migraţia pendulatorie se poate desfăşura zilnic sau


săptămânal, lunar, sezonier.
Navetismul, în special cel zilnic, impune un transport bine organizat,
eficient, încât să nu se piardă mult timp.
Migraţia pendulatorie se poate realiza pe relaţiile: rural – urban, rural
– rural, urban – urban, urban – rural (fig. 11).
Eficienţa economică a
acestei mişcări de populaţie este
eficientă şi benefică.
Migraţiile internaţionale
sunt cele mai spectaculoase
deplasări de populaţie, deoarece
antrenează populaţie dintr-o ţară
care se deplasează în alte ţări.
Acest fenomen se numeşte
emigrare.

Emigrarea este acţiunea unei persoane sau a unui grup


de a-şi părăsi ţara de origine spre a se stabili definitiv sau
temporar în altă ţară.

Motivaţiile emigrării pot fi diferite: politice, economice, religioase,


sociale. Emigrarea se poate face organizat, când se produce ca efect al unor
înţelegeri între state, sau poate fi neorganizată. Persoana care pleacă din
ţară, în altă ţară, se numeşte emigrant.
Emigraţia se referă la totalitatea persoanelor emigrate din
aceeaşi ţară, în acelaşi loc, într-o anumită perioadă de timp.
În cadrul migraţiilor internaţionale există ţări furnizoare de emigranţi
(cele subdezvoltate) şi ţări primitoare (receptoare) de emigranţi.
Persoanele care părăsesc ţara de origine sunt, aşa cum am văzut,
emigranţi, iar când intră în ţara primitoare se numesc imigranţi.

37
Imigrantul este persoana care imigrează. Imigrarea este procesul
de strămutare permanentă sau temporară a unei persoane sau a unui
grup de persoane dintr-o ţară în alta.
Cauzele imigrării sunt: căutarea locurilor de muncă, asigurarea hranei,
dorinţa de a trăi mai bine, de a fi mai bine plătit sau brain draining-
ul . 15

Imigraţia este acţiunea prin care o persoană sau un


grup de persoane pătrund într-o ţară străină, cu scopul
rămânerii definitive.

Politica imigraţionistă este stabilită de ţara primitoare, care o poate


modifica, pentru a putea controla rata de imigrare, structura etnică,
caracterul social, socio-profesional al imigranţilor. Persoanele cuprinse în
fluxul migratoriu sunt reunite şi înregistrate ca persoane imigrante.
Se mai utilizează şi expresia de imigranţi consemnaţi – care
desemnează a doua generaţie de imigranţi reprezentată de copiii născuţi din
părinţi imigranţi, în ţara de imigraţie.
Cauzele migraţiilor internaţionale au fost şi sunt complexe:
inegalitatea dezvoltării economice a ţărilor, discrepanţe demografice,
persecuţiile politice, discriminările etnice, confesionale (religioase),
diferenţierile sociale, conflictele militare, căutarea unui loc de muncă,
atracţia unor venituri familiale superioare, regrupările de populaţie
dezmembrată prin tratate politice, reorganizări teritoriale în urma
dezmembrării unor imperii, puteri politice, etc.
Mult mai slab decât în trecut (sec.XIX, începutul secolului XX),
fenomenul emigraţiei se manifestă şi astăzi, dar este selectiv şi are aspecte
noi. Se dezvoltă emigraţia în interiorul continentelor (ex. în S.U.A., din
statele latino-americane; din Europa de Est spre Europa de Vest). Migraţia
dinspre statele în curs de dezvoltare spre cele dezvoltate (ex. spre statele
europene – Franţa, Olanda, Marea Britanie, Elveţia, Germania, care au
nevoie de forţa de muncă, în urma fenomenului de îmbătrânire demografică
(natalitate foarte scăzută). În Germania, in 1993, au intrat circa 7 milioane
de străini pentru muncă).
Exodul creierelor, emigraţia elitelor intelectuale, a determinat
emigrarea a câteva milioane de intelectuali proveniţi din ţările slab
dezvoltate sau foste comuniste spre S.U.A., Canada, Germania etc.
conflictele militare, sociale, religioase, politice au contribuit la deplasarea
unor mase importante de persoane spre alte regiuni geografice. Ex.
refugierile cetăţenilor din fosta Jugoslavie (fig.12.); regruparea evreilor în

15Brain drain = migraţie a competenţelor; scurgere de inteligenţă sau exod de inteligenţă, transfer invers
de competenţe

38
statul Israel, după al doilea război mondial, dar şi după destrămarea
comunismului (fig.13.).
Cea mai puternică emigraţie s-a produs spre S.U.A. Astfel, între
1846 şi 1932 au intrat : 18 milioane englezi, 10 milioane italieni, 5
milioane de germani.
După al doilea război mondial fluxurile de imigranţi s-au orientat
spre Germania (italieni, spanioli, greci, turci, iugoslavi, etc.).

După 1970, pe piaţa muncii în ţările europene şi Uniunea


Europeană – datorită dezvoltării tehnologice - s-a cerut forţă de muncă de
înaltă calificare, ceea ce a limitat imigrările.

39
În cazul Uniunii Europene au loc deplasări de forţă de muncă din
ţările componente, dar sunt acceptaţi şi din afară, pe baza unei selecţii
riguroase.
Efectele migraţiilor internaţionale sunt deosebite: contribuie la o
modificare a densităţii populaţiei; la modificări ale structurii populaţiei pe
grupă de vârstă şi socio-profesională etc.
Bilanţul migratoriu al populaţiei se referă la numărul imigranţilor
şi cel al emigranţilor, calculat pentru un an sau o perioadă de timp,
exprimat în valori relative (la % ).
0

Bilanţul total al populaţiei este suma dintre bilanţul natural şi


bilanţul migratoriu, într-o anumită perioadă de timp (fig.14).
Pe baza lui se poate urmări
evoluţia numerică a populaţiei dintr-un
teritoriu analizat.
Bilanţul total al populaţiei poate
avea valori pozitive, ceea ce indică o
creştere a numărului populaţiei şi valori
negative, când se înregistrează o scădere
a numărului populaţiei.
Pe Glob, din punctul de vedere al
distribuţiei bilanţului total, se pot
deosebi mai multe categorii de state:
• state cu bilanţ total ridicat
bazat pe bilanţ natural şi
bilanţ migratoriu ridicat (ex.
unele state cu resurse din

40
Africa, America latină, care necesită forţă de muncă – Gabon,
Republica Sud-Africană, Venezuela);
• state cu bilanţ total bazat pe bilanţ natural ridicat şi bilanţ
migratoriu scăzut (ex. o mare parte din statele Asiei, Africii,
America Latină);
• state în care bilanţul total se bazează pe bilanţ natural
moderat şi bilanţ migratoriu cu valori mari (ex. statele
dezvoltate din America; S.U.A.; Canada; Argentina; Australia;
Asia (Israel, Singapore);
• state în care bilanţul total se bazează pe bilanţ natural cu
valori ridicate iar bilanţul migratoriu este negativ (ex. unele
state în curs de dezvoltare – Tunisia, Albania, China, Sri Lanka);
• state în care bilanţul total se bazează pe bilanţ natural negativ
(redus) şi bilanţ migratoriu pozitiv (ex. statele vest-europene
care primesc emigranţi ca forţă de muncă);
• state în care bilanţul total rezultă din bilanţ natural şi bilanţ
migratoriu cu valori negative (ex. ţări din Europa Centrală şi de
Est – Bulgaria, România).
2.1.1.3. Evoluţia numerică a populaţiei
Numărul actual al populaţiei Globului este rezultatul unei evoluţii
îndelungate şi continui a omului.
Apărut cu 200000 de ani în urmă, omul – Homo sapiens -, a evoluat
numeric şi s-a răspândit pe întreaga suprafaţă terestră.

Evoluţia numerică a populaţiei se referă la variaţia


numărului populaţiei dintr-un anumit teritoriu şi într-o
anumită perioadă ca efect al mişcării naturale şi al mişcării
migratorii.

Evoluţia numărului populaţiei s-a făcut în ritmuri diferite de-a lungul


timpului (tab.6 şi fig. 15) în unele ţări, în anumite perioade s-a produs o
explozie demografică ce s-a manifestat printr-o creştere numerică
accentuată a populaţiei (Ex: ţările în curs de dezvoltare).

41
Explozia demografică este un proces demografic
caracteristic ţărilor în curs de dezvoltare, constând în
creşterea numerică accentuată a populaţiei, ca urmare a
scăderii bruşte a mortalităţii şi a menţinerii natalităţii la
niveluri ridicate.

În Europa, explozia
demografică a fost declanşată
de revoluţia industrială, dar
apoi s-a produs pe toate
continentele. Astfel, I miliard
de locuitori a fost atins la
mijlocul secolului al XIX-
lea, al II-lea miliard în jurul
anului 1927, al III-lea
miliard în 1960, al IV-lea
miliard în 1974, al V-lea
miliard în 1987, al VI-lea
miliard în 1999.
Ritmul mediu anual de
creştere a fost, de asemenea,
diferit (tab.7). Din tabel se
poate observa că până în 1950

42
statele dezvoltate au avut un ritm mediu anual de creştere mai mare decât
ţările în curs de dezvoltare, iar până în prezent creşterea mai mare a avut-o
ţările în curs de dezvoltare.

Tranziţia demografică este un model de schimbare a


caracteristicilor demografice ale unei populaţii, bazat pe experienţa ţărilor
dezvoltate care au traversat procese de industrializare şi urbanizare.
Modelul include 4 faze (fig. 16): a. Faza staţionară , în care natalitatea şi
mortalitatea ating valori mari iar bilanţul natural se menţine aproape
constant, micile variaţii din sfera mortalităţii fiind datorate războaielor,
bolilor sau calamităţilor naturale; b. Faza expansiunii primare, în care
natalitatea cunoaşte valori ridicate, iar mortalitatea este în scădere,
concomitent cu mărirea speranţei de viaţă. Declinul mortalităţii este pus pe
seama îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, medicale, sanitare şi a stabilităţii
social-politice care reduce incidenţa războaielor; c: Faza expansiunii
secundare se caracterizează prin stabilirea mortalităţii la niveluri scăzute şi
reducerea treptată a natalităţii, concomitent cu dezvoltarea proceselor de
industrializare şi urbanizare. În această fază valoarea bilanţului natural se
reduce; d. Faza staţionară se caracterizează prin niveluri scăzute atât la
natalitate cât ţi la mortalitate, care înregistrează valori mici, staţionare,
bilanţul natural este aproape nul, iar micile variaţii sunt induse de oscilaţiile
nesemnificative ale natalităţii (4, pag 328-329).

43
În raport cu aceste faze se poate contura o politică demografică, se
poate vorbi de o presiune a populaţiei, de suprapopulate şi subpopulate.
Politica demografică se referă la un ansamblu de măsuri legislative,
administrative, economice, sanitare, culturale, educaţionale, folosite de
state, pentru a influenţa, în sensul dorit, în raport de faza de tranziţie în care
se află, principalele variabile demografice: creşterea populaţiei, structura
populaţiei, (pe grupe de vârstă, pe grupe sociale, pe ramuri ale economiei
naţionale), migraţia internă şi externă, distribuţia în teritoriu a populaţiei şi
chiar nivelul educaţional.
În politica demografică se manifestă mai multe tendinţe: politică
malthusiană, politică pasivă, politică populaţionistă, politică familiale.
Politică demografică malthusiană este antinaţionalistă, se bazează
pe limitarea naşterilor (controlul naşterilor, legiferarea avorturilor,
sterilizarea). Ex.: China, India. Politică demografică pasivă se manifestă
în situaţia în care statul nu adoptă măsuri care să influenţeze
comportamentul demografic al populaţiei (Ex: SUA). Politică
demografică populaţionistă – are ca scop creşterea numărului populaţiei,
prin influenţarea natalităţii şi mortalităţii. Măsurile aplicate se referă la:
utilizarea avortului, acordarea de avantaje antenatale şi postnatale, alocaţii
pentru copii etc.
Politică familială se referă la un ansamblu de măsuri
guvernamentale care au scopul să regleze creşterea demografică şi să
creeze o idee despre familie, în conformitate cu modelul dorit de societate.

44
Presiunea populaţiei este un concept care se referă la creşterea în
exces a populaţiei, conducând la o deteriorare a calităţii resurselor umane,
resursele solului şi subsolului dintr-o zonă.
Standardul de viaţă atinge un nivel mediu, iar rezervele de hrană pe
cap de locuitor scad, ceea ce determină unele probleme sociale. Presiunea
demografică este presiunea exercitată de populaţie asupra unei mase de
resurse sau de mijloace de subzistenţă care nu-i poate satisface necesităţile.
Subpopularea Subpopularea este caracteristică ţărilor în care
populaţia este insuficient dimensionată numeric în raport cu resursele
naturale, care pot suporta o populaţie mai mare fără a scădea nivelul de trai.
Suprapopularea Suprapopularea este starea de dezechilibru
determinată de un excedent numeric al populaţiei faţă de resursele utilizate
sau potenţial existente într-un areal la un moment dat. Factorii care
generează fenomenul sunt: sporul natural al populaţiei (în creştere),
scăderea (diminuarea) resurselor, reducerea cererii forţei de muncă
(creşterea şomajului) etc.

2.1.2. Răspândirea geografică a populaţiei pe Glob

Este rezultatul procesului de populare a suprafeţei terestre,


determinat de mai mulţi factori, care au acţionat de-a lungul timpului.
Factorii, cu rol în distribuţia populaţiei, sunt: naturali şi socio-
economici.
Factorii naturali sunt: distribuţia inegală a uscatului şi apei;
condiţiile climatice, resursele de apă, altitudinea, resursele de sol,
resursele subsolului, factorii morfologici.
Distribuţia integrală a uscatului şi apei pe Glob, rezultat al
acţiunii factorilor geologici; tectonici şi paleogeografici; face ca masa
continentală, locuită de populaţie, să fie repartizată disproporţional pe cele
două emisfere (nordică şi sudică). Astfel, în emisfera nordică uscatul
reprezintă 76% şi este locuit de 79% din populaţia mondială, iar emisfera
sudică (24% din uscat) este locuit de 21% din populaţie. Condiţiile
climatice au rol în distribuţia agriculturii, iar aceasta a condiţionat
concentrarea populaţiei. Astfel, concentrări umane mari sunt caracteristice
în clima caldă, clima musonică, dar sunt slab populate regiunile cu clima
rece. Condiţiile climatice sunt un factor limitativ (restrictiv) pentru fixarea
populaţiei.
Extremele latitudinale până unde se întâlnesc aşezările permanente
sunt: insula Ellesmere, la 82 30’ lat.N şi insula Ţara Focului, la 56 lat.S.
0 0

Resursele de apă favorizează fixarea populaţiei şi atrag


concentrările umane. De exemplu, în lungul marilor fluvii este concentrată
o mare parte a populaţiei Globului.(Valea Nilului, Indusului, Dunării,
Volgăi etc.)

45
Altitudinea este un factor restrictiv: circa 80% din populaţia
mondială locuieşte la altitudinea de până 500 m (aşezări permanente). La
altitudini mari sunt răspândite aşezările temporare. Şi totuşi, în regiunile
intertropicale, la altitudini mari, unde umiditatea este bogată, se întâlnesc
aşezări permanente (Ex. În Anzi, în platourile înalte africane)
Resursele de sol influenţează pozitiv. Astfel, în regiunile cu soluri
fertile (câmpii, văi) este concentrată populaţie numeroasă. Ex. Câmpia
Chineză, Câmpia Rusă, câmpiile costiere Coromandel şi Malabar (India)
etc. Resursele subsolului – energetice şi minerale - reprezintă un factor
important de concentrare a populaţiei. Ex. Bazinele carbonifere Rhur,
Doneţ, Sileria, Yorkshire, Dombas etc.
Factorii morfologici – reprezentaţi prin relief - influenţează pozitiv:
câmpiile, văile, depresiunile sunt bine populate.
Factori socio-economici sunt: sistemul social-economic, societăţile
agricole tradiţionale, sporul natural ridicat, condiţiile social-politice.
Sistemul social-economic modern, cu activităţi umane complexe,
contribuie la concentrarea populaţiei; de asemenea, societăţile agricole
tradiţionale se caracterizează prin densităţi mari de populaţie ( Ex. în Asia
Musonică, unde se practică cultura orezului, densităţile sunt între 500-1000
locuitori/km ). La fel se remarcă şi regiunile cu agricultură intensivă ( ex.
2

Olanda, California etc.); sporul natural explică unele concentrări de


populaţie. Condiţiile social-politice au rol în redistribuirea populaţiei.
Fenomene cum sunt - colonizarea, deportările, strămutarea populaţiei,
conflictele etnice - au contribuit la răspândirea populaţiei. Ex. colonizările
din Rusia, SUA, Canada, Japonia, Brazilia, deportările din Rusia, Polonia,
Bielorusia, conflictele din fosta Iugoslavie.
În concluzie, răspândirea inegală a populaţiei pe Glob este o
consecinţă a acţiunii factorilor naturali şi socio-economici (umani), care
sunt variabili în timp.
Densitatea este un indicator care reliefează raportul dintre numărul
subiecţilor şi unitatea de suprafaţă.

Densitatea populaţiei este raportul între numărul


populaţiei la un moment dat şi suprafaţa locuită de aceasta
P
Densitatea populaţiei, calculată după formulaD=S (D = densitate,
P= populaţia totală şi S = suprafaţa luată în considerare), se exprimă în
loc./km .
2

Se folosesc două categorii de densităţi: densitatea generală a


populaţiei în teritoriu, adică numărul de locuitori ce revine, în medie,

46
unităţii de suprafaţă (loc./km ); densitatea brută – numărul populaţiei
2

raportat la perimetru construibil al localităţii (loc./ha).


Densitatea medie pe Glob este de 43 loc./km (1999). Faţă de aceasta 2

se înregistrează densităţi mari şi mici. Densităţi cu valori mari: Asia cu 83


loc./km , Europa cu 67 loc./km ; densităţi cu valori mici:
2 2
Africa cu 26
loc./km , America cu 19,1 loc./km , Australia-Oceania cu 3,4 loc./km .
2 2 2

2.1.3. Structura populaţiei

Analiza structurii populaţiei este foarte importantă pentru o


cunoaştere clară a problemelor demografice dintr-un teritoriu.
Structura populaţiei se referă la repartiţia statistică, în grupe
sau clase, a unei populaţii, în funcţie de diferitele ei caracteristici
demografice, culturale, socio-economice.
Grupele, constituite în urma clasificării structurale, sunt numite
„subpopulaţii” în raport cu populaţia din care fac parte. Structura poate fi
analizată sub mai multe aspecte: pe grupe de vârstă şi sexe, pe medii de
viaţă, structura profesională, structura etno-lingvistică şi rasială.
Structura pe grupe de vârste şi sexe este unul din cei mai
importanţi parametri geodemografici. Această structură determină structura
populaţiei în vârstă de muncă (care interesează mult în economie şi
geografia economică) şi a populaţiei active. De grupele de vârstă sunt
legate fenomene economice ca: productivitatea muncii, cerinţe de servicii,
puterea de consum, forţa de muncă, migraţia, mişcarea naturală a populaţiei
etc. Structura pe grupe de vârstă se bazează pe 3 mari diviziuni, limitate de
anumite praguri de vârstă: populaţia tânără, 0-20 ani, populaţia adultă,
20-65ani, populaţia vârstnică, peste 65 ani În această structură, un rol
16

important are populaţia feminină, în vârstă de 15-49 ani, care determină


natalitatea şi bilanţul natural.
O reprezentare pe grupe de vârstă şi sexe a populaţiei este dată
de piramida vârstelor (sau piramida pe grupe de vârstă şi sexe, sau
piramida structurală), care este o diagramă compusă, de comparaţie, prin
care se reprezintă grafic, în mod simetric (prin două histograme), o
caracteristică cantitativă şi o alta calitativă. Este o reprezentare pe verticală,
bilateral, a grupelor de vârstă pe cele două sexe, iar pe orizontală numărul
de persoane în cifre rotunde. Are importanţă descriptivă şi analitică
(fig.17).

16În ţările occidentale, sub influenţa speranţei de viaţă şi a legislaţiei muncii (vârsta recrutării forţei de
muncă, vâsrta pensionării), grupele de vârstă sunt: populaâţia tânără 0-15 ani, populaţia adultă 15-65 ani,
populaţia vârstnică peste 65 ani

47
Această reprezentare dă
o imagine sintetică asupra
structurii populaţiei în raport
cu vârstă şi sexe, evidenţiind
unele fenomene demografice:
deficitul de naşteri,
îmbătrânirea demografică,
întinerirea demografică etc.
Piramidele structurale
pot fi, în raport de tipul de
evoluţie a populaţiei, de mai
multe feluri: triunghiulară,
de clopot, de brad, de
coloană, de trapez cu baza
mare în sus, de amforă
răsturnată.

Structura pe medii de
viaţă
Geografia populaţiei
studiază populaţia şi sub
aspectul mediului de viaţă –
urban sau rural, sub aspectul
fenomenelor specifice, cum
sunt natalitatea, mortalitatea,
structura pe grupe de vârstă
sau socio-profesională. Mediul
de viaţă este un criteriu important de diferenţiere a populaţiei la nivel
mondial, regional, local.
După mediile de viaţă, populaţia se împarte în: populaţie
urbană şi populaţie rurală.
În prezent, la nivel mondial, populaţia rurală reprezintă
51%, iar populaţia urbană 49%. Sub aspectul raportului rural-urban pe
Glob se deosebesc 4 categorii de state (după Al. Ungureanu , 2000) : state 17

cu populaţie dominant urbană (peste 73%) cum sunt în America, Europa


Occidentală, Orientul Apropiat; Singapore are 100% iar Belgia 97%
populaţie urbană; state cu populaţie dominant urbană, dar cu pondere
însemnată şi a populaţiei rurale (45-75%) cum sunt statele din Europa
Centrală şi de Est; state cu populaţie dominant rurală, dar cu pondere
însemnată a populaţiei urbane (30-45% populaţie urbană), sunt

17Alex Ungureanu, V. Dragu I. Muntele, C. Gheorghiţă, Geografie umană – manual pentru clasa a X-
a, Ed. Polirom, 2000, Iaşi

48
caracteristice pentru Africa, Asia, China; state cu populaţie dominant
rurală (sub 30% populaţie urbană şi 70% populaţie rurală), sunt
caracteristice ţările sărace din Africa (Sahel, estul Africii), din Asia –
Nepal, Bhutan, iar Laos are 5%populaţie urbană).
Populaţia urban-rural a evoluat diferit de-a lungul timpului, în cadrul
celor două categorii de ţări: subdezvoltate şi dezvoltate, aşa cum se poate
vedea în tab.8.

Structura pe sexe – bărbaţii (sex masculin) şi femei (sex feminin) –


este oarecum echilibrat: bărbaţii, 50,1 % şi femei, 49,9 %. La sexul
masculin, atât natalitatea cât şi mortalitatea sunt mai ridicate, iar la vârstele
tinere se manifestă o uşoară dominanţă a bărbaţilor. Totuşi mortalitatea
masculină este mai ridicată, fiind determinată de accidentele de muncă,
boli, alcoolism, fumat, droguri etc. După vârsta de 40-45 de ani începe
predominanţa sexului feminin.
Structura economică a populaţiei se referă la gruparea populaţiei
după participarea la activitatea economică. După acest criteriu populaţia se
împarte în populaţie activă şi populaţie inactivă.
Populaţia activă se grupează pe sectoare social-economice: primar,
secundar, terţiar. O altă grupare a populaţiei activă este cea pe grupe:
grupa A, a activităţilor de bază şi grupa B, a activităţilor de deservire.
Există şi o clasificare internaţională a tuturor ramurilor de activitate
economică . 18

În general se acceptă clasificarea populaţiei după cele 3 sectoare de


activitate: sectorul primar, cuprinde populaţia din agricultură; silvicultură;
vânat, pescuit, industria extractivă (ţările occidentale); sectorul secundar,
cuprinde populaţia activă din industrie şi construcţii; sectorul terţiar,
cuprinde populaţia care lucrează în servicii – transport, telecomunicaţii,

18Clasificarea recomandată de ONU a – agricultură, silvicultură , vânătoare şi pescuit; b- industrii


extractive; c – industrii de prelucrare; d – construcţii şi lucrări publice; e – electricitate, gaz, apă şi servicii
sanitare; f-comerţ, bănci, asigurări, afaceri; g-transporturi, antrepozite, comunicaţii; h-servicii; I-activităţi
greşit desemnate Fiecare ţară, însă, foloseşte o clasificare proprie

49
comerţ, gospodărire comunală, administraţie, finanţe, asigurări, învăţământ,
sănătate, cercetare ştiinţifică, cultură, justiţie etc.
Structura etno-lingvistică are ca bază de clasificare popoarele
(structura etnică) şi limba vorbită (structura lingvistică). Procesul de
formare a popoarelor se numeşte etnogeneză. Popoarele s-au format de-a
lungul timpului sub influenţa factorilor naturali şi istorici.

Poporul este o formă istorică de comunitate umană,


superioară tribului, anterioară naţiunii, ai cărei membrii
locuiesc pa acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au
aceleaşi tradiţii

Naţiunea este o formă de comunitate umană, apărută


în urma evoluţiei istorice a popoarelor şi a cristalizării
sentimentului naţional

Naţiunea reprezintă o etnie în spaţiul său de geneză. Pe baza


naţiunilor s-au format statele naţionale, care au la bază o naţiune unică,
alcătuită dintr-o etnie majoritară. Etnia stă la baza unui popor sau a unei
naţiuni.

50
2.2. Geografia aşezărilor umane

• Geografia aşezărilor. • Aşezări umane • Habitat uman

Generalităţi. Geografia – pe lângă condiţiile de mediu în care


trăieşte omul – mai studiază populaţia, aşezările umane şi activităţile
umane.
Geografia aşezărilor – ramură a geografiei umane – studiază
formele de locuire umană, având ca obiect de studiu aşezările,
implicaţiile lor în spaţiul geografic prin extindere, concentrarea
populaţiei şi valorificarea resurselor mediului.
Aşezările umane sunt componente antropice ale mediului, sunt
elemente ale peisajului geografic. Aşezările sunt grupuri de construcţii care
alcătuiesc un mediu de viaţă umană, sunt realităţi geografice şi sociale, care
se diferenţiază prin mărime, funcţii, importanţă, fiind, totodată, un mod de
organizare spaţial – socială. Sunt strâns legate de prezenţa omului
(populaţiei) care le-a amplasat, le-a amenajat şi dezvoltat, adaptându-le la
condiţiile mediului fizico – geografic şi cel social-economico-politic.
Habitatul uman defineşte o arie geografică în care un grup social
sau o comunitate etnică se adăposteşte, în care îşi desfăşoară
activităţile economice şi sociale. Habitatul uman cuprinde teritoriile
ocupate de construcţiile aşezărilor, cât şi pe cele în care se desfăşoară
activităţile umane de muncă, recreere, circulaţie şi din afara vetrei
aşezărilor. Se referă la condiţiile oferite vieţii omului de teritoriul ocupat de
acesta.
După C. Isbăşoiu (1987) , habitatul uman este un ansamblu de
19

condiţii geografice, sociale, politice în care se dezvoltă aşezările


omeneşti.
Aşezările umane ocupă un teritoriu pe care-l valorifică, în care se
integrează, la care sunt adaptate ca formă, structură, funcţii, morfologie.
I. Şandru (1970) consideră aşezările umane
20
„...elemente ale
mediului geografic, construite de om în condiţii social-economice şi
naturale specifice”, fiind categorii economico-geografice, „locuri de
concentrare teritorială permanentă sau temporară a oamenilor”.
Aşezările omeneşti se află într-o continuă evoluţie, modificându-se
fizionomic şi funcţional. Aşezările umane, ca expresie a locuirii teritoriului
de om, se grupează în aşezări rurale şi urbane.

19 C. Işbăşoiu, Habitatul alpin şi montan şi aşezările lui temporare, rev. Terra, anul XIX (XXXIX)
nr.3, 1987
20 I. Şandru, Geogfrafia aşezărilor omeneşti. Aşezările rurale, Iaşi –Debreţin, 1970

51
2.2.1. Aşezările rurale

Aşezările rurale, satele, - categorii economico-geografice -, sunt


studiate de geografia rurală, ramură componentă a geografiei aşezărilor
umane, care se ocupă cu studierea aspectelor şi relaţiilor dintre activităţile
umane în cadrul aşezărilor rurale (Dicţionarul de geografie umană, p.140).
În cadrul ei sunt studiate aspectele economice din mediul rural, tipologia
aşezărilor rurale, caracteristicile lor, aspectele demografice şi impactul
mediului urban asupra celui rural, în defavoarea acestuia.
Noţiunea de aşezare rurală. Satul sau aşezarea rurală este cea mai
veche formă de locuire umană.

Satul este forma cea mai veche şi mai expresivă a


aşezărilor umane, care se caracterizează prin modul de grupare a
gospodăriilor, organizarea spaţiului pentru îndeplinirea
funcţiilor, prin îndeletniciri specifice, activităţi economice
proprii, prin viaţă spirituală, socială, politică. 21

Satul este, aşadar, o realitate geografică, economică, socială, un


element permanent, sedentar şi de continuitate în mediul geografic,
caracterizat printr-o vatră, moşie, producţie agricolă, printr-o populaţie
rurală.
Satul se materializează ca o dublă realitate teritorială, concretizată
prin locul de concentrare a locuinţelor şi populaţiei (vatra) şi prin locul de
muncă al populaţiei (moşia), fiecare cu funcţii social-economice bine
stabilite de comunitatea umană care locuieşte în sat.
2.2.1.1. Componentele aşezărilor rurale
Părţile componente ale aşezărilor rurale sunt: componenta socială
reprezentată prin populaţie şi componenta teritorială reprezentată prin
vatră şi moşie.
Populaţia – componenta socială – este elementul dinamic al aşezării.
Se caracterizează printr-o densitate redusă, o structură profesională
orientată spre activităţile agricole. Populaţia, constituită din comunitatea
umană, care locuieşte în cadrul satului, prezintă aspecte cantitative cum
sunt – dinamica, mobilitatea, structură şi aspecte calitative – resurse de
muncă, relaţii sociale, tradiţii şi obiceiuri. Populaţia, în cea mai mare
parte, fiind orientată spre agricultură, creşterea animalelor, activează
(lucrează) în cadrul satului, însă, poate lucra şi în localităţile din apropierea

21V. Cucu, Caracteristicile geografice fundamentale ale habitatului uman din R.S. România, rev.
Terra nr.4, 1984

52
satului sau mai îndepărtate, spre care se deplasează ca populaţie navetistă
sau sezonieră. Populaţia este forţa de muncă şi factorul de producţie din
aşezarea umană, deci şi din aşezările rurale.

Componentele teritorial – economice sunt vatra şi moşia.

Vatra satului se referă la teritoriul ocupat de


gospodăriile ţărăneşti, uliţe, drumuri şi de dotările sociale
care deservesc populaţia satului

Vatra se caracterizează prin poziţia geografică, particularităţile


fizico-geografice ale teritoriului ocupat, prin dispersie sau concentrare, prin
factorii favorizaţi sau restrictivi.
În vatră este concentrată populaţia. În cadrul vetrei se desfăşoară o
parte din activităţile rurale, cele din cadrul gospodăriilor rurale sau unele
activităţi complementare. Vatra, în care sunt concentrate construcţiile, se
impune prin fizionomia sa, prin întindere şi prin aspecte de arhitectură
rurală, prin textura şi structura sa.
Moşia sau locul de muncă este componenta teritorial-economică ce
cuprinde potenţialul resurselor, modul de utilizare a teritoriului, formele de
proprietate.

Moşia este teritoriul aferent unei aşezări omeneşti


care cuprinde terenurile cultivate, păşuni, fâneţe, păduri,
ape, terenuri neproductive, în care populaţia îşi desfăşoară
cea mai mare parte din activităţile productive.

Relaţiile între populaţie, în calitate de forţă de muncă, şi moşie, (sau


hotar), ca loc de muncă, sunt complexe. În cadrul moşiei populaţia îşi
obţine cele necesare vieţii, produsele agricole, bunuri şi valori
indispensabile existenţei şi dezvoltării aşezării rurale. Totodată, moşia este
teritoriul în care presiunea populaţiei este mare şi unde, din lipsă de
informaţie sau dintr-o exploatare exagerată, populaţia, necontrolat, poate
produce dezechilibre naturale, ecologice, care diminuează potenţialul
agricol al terenurilor.
Morfologia agrară, strâns legată de moşie, se referă la modul de
dispunere a parcelelor în care este împărţită moşia, în vederea exploatării
cât mai eficiente şi raţionale a solului, la modul cum sunt dispuse drumurile
de exploatare, care asigură legătura dintre vatră şi moşie, precum şi la felul
cum sunt situate terenurile cultivate, păşunile, fâneţele şi celelalte folosinţe
faţă de vatră.

53
Modul de folosinţă a terenului se referă la felul cum este utilizat
terenul în cadrul moşiei în funcţie de condiţiile naturale, de potenţialul
pedologic şi de posibilităţile de punere în valoare a acestora.
Principalele categorii de folosinţă a terenurilor sunt: teren agricol,
(format din: arabil, vii, livezi), păşuni, fâneţe, fond forestier, terenuri
acoperite cu ape, terenuri ocupate de construcţii, terenuri cu alte
destinaţii.
Fondul funciar se referă la totalitatea suprafeţelor terenurilor aflate
în limitele administrative ale unei aşezări rurale care cuprinde categoriile
de folosinţă cu destinaţie agricolă, precum şi terenurile ocupate de ape,
construcţii, căi de comunicaţie.
Fondul forestier, care face parte din moşia aşezărilor rurale,
cuprinde terenurile ocupate cu păduri. În funcţie de nivelul de folosinţă,
fondul forestier este alcătuit din următoarele categorii de păduri: păduri
de producţie, păduri cu rol de protecţie, păduri protejate, păduri în
curs de regenerare etc.
2.2.1.2. Morfologia rurală
Este caracteristica aşezărilor rurale, care se exprimă prin forma
satelor, structura, textura, influenţate de condiţiile fizico-geografice, de
originea, de evoluţia spaţială şi funcţională.
Forma statului se referă la conturul vetrei. Aceasta este influenţată
de relief, de sistemul de străzi, căi de comunicaţie, de evoluţia teritorială a
aşezării.
După formă, satele pot fi: geometrice, poligonale, tentaculare,
liniare, fusiforme, neregulate (fig. 18).
Structura rurală se referă la modul cum sunt grupate
gospodăriile în vatră, cum este împărţit terenul pe care se desfăşoară
construcţiile.
Din acest punct de vedere, după morfostructură se disting: sate
adunate, compacte, răsfirate, risipite sau împrăştiate (fig. 19).
Satul adunat are vatra bine conturată şi delimitată faţă de moşie;
gospodăriile sunt strânse în vatră, ceea ce duce la o economisire a terenului.
Ex.: satele întâlnite în Transilvania, în jurul Sibiului, Braşovului,
Sighişoarei. O variantă a acestui tip este satul compact, în care clădirile
sunt aşezate la stradă, sunt aliniate, lipite unele de altele, au porţi înalte
între gospodării, care, împreună cu casele, formează un front unitar la
stradă. Ex.: satele saşilor şi şvabilor, dar şi sate româneşti (Răşinari, Sibiel,
Sălişte etc.)
Satul răsfirat are vatra bine conturată, iar gospodăriile, în vatră, au
spaţii mari în jurul lor ocupate cu livezi, vii, păşuni. Acest tip de sat este
caracteristic pentru zonele de dealuri, subcarpaţi şi câmpie, care au

54
economie diversificată (culturi de cereale, pomicultură, creşterea
animalelor).

Satul risipit sau împrăştiat nu are o vatră conturată, iar


gospodăriile sunt împrăştiate în cadrul moşiei, fiind distanţate între ele,
având spaţii cu păşuni şi fâneţe.
Satele de acest tip sunt caracteristice pentru zonele montane înalte, în
care economia rurală se bazează pe creşterea animalelor.
Textura se referă la planul aşezării rurale, la felul cum sunt dispuse
străzile (uliţele). Satele pot avea textură: geometrică (regulată), radiar-
concentrică, neregulată sau poate lipsi (fără textură) la satele risipite
(împrăştiată).

55
Funcţiile satelor. Din punct de vedere economic, aşezările rurale au
funcţii primare, de bază, care se axează pe culturile de câmp (cereale,
plante semincere, plante furajere), pe pomicultură, viticultură, leguminoase
şi creşterea animalelor. Totodată se pot dezvolta şi unele structuri
secundare cum sunt: activităţi de valorificare a resurselor locale, activităţi
industriale, comerciale şi de transporturi şi structuri terţiare (învăţământ,
activitate medicală, judecătorească, culturală, turistică) de interes local sau
general, funcţionând ca nuclee polarizante, cu fluxuri centripete şi
centrifuge.

După funcţii, aşezările rurale se pot grupa în mai multe tipuri: sat
predominant agricol (poate fi: cerealier, zootehnic, pastoral, viticol,
legumicol, pomicol); sat predominant industrial (cu industrie extractivă
sau prelucrătoare); sate cu funcţii mixte: agrar-industrial, agrar-forestier,
agrar-piscicol); sate cu funcţii speciale: balneoclimateric, turistic, piscicol
etc.

56
2.2.1.3. Clasificarea aşezărilor rurale
Aşezările rurale se pot clasifica după mai multe criterii: după
mărime, după formă, după morfostructură (structură, textură), după
funcţii.
După mărime (numărul de locuitori) pot fi: sate foarte mici (sub
250 locuitori); mici (250-500 locuitori), sate mijlocii (500-1500 locuitori);
sate mari (1500-3000 locuitori); sate foarte mari (peste 3000 locuitori).
În unele ţări numărul limitat de locuitori este un criteriu important de
stabilire a statutului de localitate rurală. Ex.: în Suedia până la 200 de
locuitori; în Anglia, Spania, până la 2000 locuitori); în Austria, până la
5000 locuitori.
După formă, aşezările rurale pot fi: geometrice, liniare, circulare,
neregulate. După morfostructură, pot fi: adunate, compacte, răsfirate,
risipite. După funcţii, pot fi: agricole, industriale, mixte şi cu funcţie de
servicii (vezi funcţiile).
2.2.1.4. Organizarea teritoriului rural
Organizarea spaţiului este un concept care se referă la aranjarea
componentelor spaţiului în vederea obţinerii eficienţei maxime, fără a
produce perturbări în structura acestuia.
Organizarea spaţiului rural cuprinde totalitatea acţiunilor necesare
pentru a crea un cadru optim în care să se desfăşoare viaţa rurală în
condiţiile corespunzătoare cerinţelor economice, sociale, funcţionale,
ecologice şi estetice.
Organizarea teritoriului se referă la un ansamblu de măsuri
economice, tehnice, juridice, sociale, care se aplică în teritoriul rural cu
scopul utilizării acestuia raţional şi eficient. Organizarea teritoriului se
manifestă practic prin modul de parcelare, modul de folosinţă, prin felul
cum sunt amplasate construcţiile, cum sunt realizate drumurile, pentru ca
aşezarea să se integreze într-un peisaj cât mai armonios.
Peisajul agrar (agricol), o componentă a peisajului rural, este
alcătuit din elemente productive care generează forme specifice de
organizare a spaţiului agrar.
Peisajul agrar este amenajat cu scopul de a-l face util şi
corespunzător nevoilor sale.
Se deosebesc mai multe tipuri de peisaje agricole: extensiv, integrat,
specializat, periurban, itinerant, de tip bocage, de tip opeen field.
Peisajul agricol extensiv este organizat în aşa fel încât să satisfacă
cerinţele interne, prin culturi specifice. Acest tip de peisaj cuprinde
culturile de orezării, plante subtropicale, de tip mediteraneean.
Peisajul agricol integrat este organizat şi orientat spre producţia de
piaţă, are un caracter speculativ şi comercial. Într-un asemenea peisaj,
poziţia geografică are un rol important, atât pentru orientarea culturilor în

57
raport de condiţiile naturale, cât şi pentru apropierea pieţelor de desfacere
şi pentru calendarul recoltelor. În acest tip de peisaj se deosebesc sistemul
agricol de monocultură şi policultură.
Monocultura este un sistem agricol bazat pe obţinerea unui singur
produs agricol vegetal. Este specifică agriculturii de plantaţie. Ex.:
monocultura grâului (SUA), viţa-de-vie (sudul Franţei), cultura cafelei
(Columbia , Venezuela), monocultura trestiei de zahăr (Cuba). Neajunsurile
acestui sistem sunt: epuizarea solului, variaţii de recoltă, boli, paraziţi,
dăunători.
Policultura este sistemul agricol bazat pe mai multe tipuri de cultură
şi producţii. Este răspândită în agricultura tradiţională.
Peisajul agricol specializat este caracteristic regiunilor specializate
pe agricultura de piaţă, fiind caracterizat prin exploataţii extinse,
mecanizate, închise. Producţia este destinată exportului. Ex.: Olanda,
Danemarca etc.
Peisajul agricol periurban de tip specializat este dezvoltat în
apropierea oraşelor mari. Economia agricolă este axată pe legumicultură,
practicată pe unităţi de exploatare reduse, dar cu producţii variate după
anotimp.
Peisajul agricol itinerant este specific unor ţări tropicale umede
(Africa, Indonezia) unde exploataţia este viabilă 2-3 ani, după care este
abandonată, solul fiind epuizat. Se creează o nouă exploataţie prin
defrişare.
Peisajul de tip bocage este format din parcele relativ mici, de formă
neregulată, înconjurate de garduri vii, sau din piatră sau valuri de pământ,
pomi, ori perdele forestiere. Se mai numeşte „peisajul câmpurilor
cultivate închise”. Este specific pentru Europa occidentală ( Marea
Britanie, Franţa de NV, Spania de NV, precum şi pentru Africa tropicală,
subtropicală dar şi pentru România).
Peisajul de tip open field se caracterizează prin câmpuri cultivate
monotone cu parcele perpendiculare pe reţeaua de drumuri, de formă
panglicată sunt lipsite de garduri între parcele. Se numeşte şi „peisajul
câmpurilor cultivate deschise”. Ex.: Câmpia Română, Câmpia Rusă,
Câmpia Tisei etc.
Peisajul rural este o noţiune mai complexă care înglobează peisajul
agricol, amenajările agricole şi turistice, căile de comunicaţie, formele de
producţie, pieţele de desfacere, fondul forestier şi vatra aşezării.

Peisajul rural este modul de grupare a gospodăriilor în


interiorul vetrei aşezării şi modul formelor de utilizare a
terenurilor.

58
Specificul peisajului rural este dat de felul cum se combină
elementele mediului rural şi cele introduse de om.
Elementele peisajului rural, care-l diferenţiază de cel urban, sunt:
morfologia (fizionomia) satelor şi structura fondului funciar.
Acestea sunt influenţate de mai mulţi factori: condiţiile naturale –
relief, climă, ape, sol – care influenţează forma, structura, textura şi modul
de utilizare a terenului; specificul organizării sociale – comunitare sau
individuale – care determină concentrarea sau dispersia gospodăriilor;
specificul activităţilor agricole – cultura plantelor, creşterea animalelor -
determină concentrarea sau dispersia habitatului şi formele de
proprietate: marea proprietate concentrează habitatul, iar mica proprietate,
cea ţărănească, determină o dispersie a habitatului.
Baza morfologiei rurale o constituie situl.

Situl se referă la configuraţia locului, a terenului pe care


este amplasată o aşezare umană, privită din punctul de
vedere al utilizării terenului de către om precum şi a
relaţiilor pe care o aşezare rurală le întreţine în cadrul
geografic local, cel natural, impus de condiţiile fizico-
geografice şi cel antropic, creat de om în urma activităţilor
desfăşurate.

Astfel, pot exista situri favorabile, care atrag, fixează şi


impulsionează dezvoltarea aşezărilor şi situri nefavorabile, care impun
restricţii în dezvoltare, în evoluţia spaţială sau determină schimbarea vetrei
(inundaţii, poluare, degradarea terenurilor, situaţii politice şi economice).
2.2.1.5 Amenajarea terenului rural
Amenajarea terenurilor este ansamblul acţiunilor de pregătire a
unui teritoriu, prin executarea unor lucrări de echipare – asanare,
nivelare, plantare, defrişare – pentru a-l face corespunzător unor
destinaţii şi funcţiuni stabile, iar amenajarea se realizează prin
sistematizarea teritoriului.
Amenajarea poate fi de mai multe feluri: amenajarea silvică
(organizarea procesului de producţie forestieră); amenajarea turistică (în
vederea valorificării complexe şi eficiente a potenţialului turistic);
amenajarea agricolă (în vederea exploatării agricole a terenului) etc.
Amenajarea teritoriului se referă la totalitatea acţiunilor de
modificare a mediului natural în conformitate cu cerinţele locale.
Amenajarea teritoriului este efectuată cu scopul valorificării eficiente
a resurselor, în vederea eliminării riscurilor naturale şi antropice.

59
Amenajările agricole sunt cele mai vechi forme din cadrul mediului
geografic, care au impactul cel mai vizibil asupra mediului.
Printre amenajările agricole amintim: îmbunătăţirile funciare,
amenajările turistice, amenajările edilitare.
Îmbunătăţirile funciare sunt reprezentate prin tasări, asanări,
realizarea de sisteme de irigaţii, în exploatarea terenului au rol şi spaţiile
protejate cum sunt serele, solariile, sistemele industriale de creştere a
animalelor. Amenajările edilitare sunt destinate asigurării unor condiţii
optime de viaţă pentru locuitorii aşezării. Amenajările turistice au scopul
de a valorifica complex şi eficient potenţialul turistic.
Amenajarea teritoriului se poate face local şi regional. La nivel local
se realizează planurile generale de urbanism (P.U.G.) iar la nivel zonal şi
regional se întocmesc planurile de amenajare a teritoriului (P.A.T.), care
urmăresc realizarea unui echilibru între formele de utilizare a spaţiului şi
între nevoile comunităţii umane din acel teritoriu.

2.2.2. Aşezările urbane

Generalităţi: Geografia urbană. Aşezări urbane

Aşezările urbane reprezintă o formă superioară de organizare a


societăţii omeneşti, fiind o treaptă nouă în organizarea colectivităţilor
umane, sunt adevărate concentrări umane şi care se realizează o producţie
diversă pe baza unor mari consumuri de materii prime şi energie. Odată cu
aşezările urbane a apărut şi mediul urban, modul de viaţă urbană, cu un
întreg complex de probleme.

Geografia urbană, ramură a geografiei aşezărilor,


explică condiţiile de formare şi răspândire a oraşelor,
precum şi a evoluţiei fenomenului urban în diferite medii
geografice.

Geografia urbană a apărut ca ştiinţă în secolul al XIX-lea, datorită lui Fr.


Ratzel (Germania) şi s-a dezvoltat sub aspect teoretic şi practic în secolului
al XX-lea în toate ţările.
În viziunea geografiei urbane – aşezarea urbană, ca obiect de studiu -
, este abordată din două puncte de vedere: interurban şi intraurban.
Oraşul din punct de vedere interurban este analizat ca un fenomen
distinct în cadrul sistemului de aşezări omeneşti, urmărindu-se distribuţia
arealelor, dimensiunea, funcţionalitatea şi rata de creştere.

60
Din punct de vedere intraurban se urmăresc aspecte ca morfologia,
producţia, utilizarea terenurilor din interiorul ariei urbane, precum şi
structura internă.
Oraşul sau aşezarea urbană este o concentrare umană cu un număr
important de populaţie, care are structură profesională complexă, în
care predomină cea ocupată în domenii neagricole. Oraşul are un mod
de viaţă urban şi un mediu urban.
Mediul urban – mediu fizic şi social – este alcătuit dintr-un
număr de factori care-i conferă trăsături urbane: activitate productivă
predominant neagricolă, concentrare a populaţiei, densitate mare a
fondului construit, deservire socio-culturală complexă, grad ridicat de
echipare tehnico-edilitară. Mediul urban este complet artificializat.

Oraşul reprezintă o formă de organizare, înzestrare şi


utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării,
transformării şi redistribuţiei produselor necesare
întreţinerii, recreerii şi progresului unei populaţii

Oraşul se deosebeşte de sat prin fizionomie, nivel de trai, funcţii (de


locuit, productivă, culturală, administrativă, de servire, de comunicare,
ecologică, estetică, de recreere, strategică).
Oraşul are o cultură diversificată, relaţii sociale în care nu mai
domină cele de rudenie, ci relaţiile de cunoaştere reciprocă reduse, adică un
“anonimat urban”. Oraşul nu poate fi înţeles decât în relaţiile sale cu aria de
polarizare.
2.2.2.1. Geneza oraşelor şi factorii apariţiei şi localizării
Geneza oraşelor se referă la procesul de apariţie şi construire a
oraşului ca formă specifică de aşezare umană, care se deosebeşte de
aşezarea rurală (sat).
Factorii care contribuie la apariţia şi dezvoltarea oraşului sunt:
condiţiile economice şi sociale, poziţia geografică favorabilă, existenţa
şi valorificarea unor resurse naturale.
Printre factorii economici şi sociali, care au concurat de-a lungul
istoriei omenirii amintim: descompunerea orânduirii gentilice, dezvoltarea
şi diversificarea producţiei materiale, apariţia formaţiunilor statale, apariţia
producţiei industriale, dezvoltarea relaţiilor economice şi sociale de tip
capitalist, factorii strategici şi geopolitici.
În localizarea oraşelor, au rol factorii morfologici – văile,
depresiunile, terasele, zonele de contact –, cei hidrologici legaţi de
existenţa unor râuri, fluvii, lacuri, mări, oceane, cei biogeografici –
existenţa pădurilor etc.

61
2.2.2.2. Morfologia urbană
Morfologia urbană se referă la forma, structura, textura oraşelor, care
sunt în corelaţie cu originea acestora, cu localizarea, cu extinderea spaţială
puternic influenţată de condiţiile naturale de funcţiile arealului urban.
Planul oraşului reprezintă structura spaţială a unui areal urban
şi cuprinde următoarele elemente: sistemul străzilor (trama stradală,
textura); forma (regulată sau nereguală); modul de utilizare a teritoriului
şi amplasarea clădirilor (structura)
Planul oraşelor este o reprezentare cartografică a teritoriului în care
se află oraşul. Factorii generatori ai planului sunt: social-economici
(funcţia urbană), politici, culturali, căile de comunicaţie, elementele
cadrului natural (relief, ape).
Planul oraşului este un element de bază al fizionomiei oraşului, fiind
influenţat de factorii amintiţi.
Reţeaua hidrografică influenţează prin direcţionarea axelor
principale ale oraşului. Străzile pot fi paralele cu apa care trece prin oraş,
sau pot fi perpendiculare, sau oraşul se dezvoltă între buclele de meandre
(Ex: Budapesta, Paris, Moscova, Drobeta Turnu-Severin)
Relieful influenţează planul prin altitudinea, microrelieful din
intravilan (piemonturi, terase, versanţi etc.). Înălţimile din intravilan se
impun în peisajul oraşului: sunt vizibile, în jurul lor se creează străzi
radiare, oferă puncte de belvedere, prezintă străzi orientate pe curbe de
nivel. Ex: Cluj-Napoca (Dealul Cetăţuia), Atena (Acropole), Sighişoara
(Dealul Bisericii), Deva (Cetatea), Iaşi (Dealul Copou) etc. Versanţii care
se încadrează în intravilan, pot fi acoperiţi cu construcţii, creeându-se oraşe
cu particularităţi pitoreşti de tip – “aşezări stup” – Veliko Târnovo, Plevna
(Bulgaria).
Elementele social-economice influenţează puternic trama stradală.
Centurile de fortificaţii, din oraşele medievale, au determinat o tramă
stradală cu caracter concentric; amplasarea monumentelor determină fie
o orientare convergentă a străzilor (ex. Sankt Petersburg), fie determină
o orientare concentrică (ex. Praga); fie prin deschiderea spre monumente a
unor magistrale impunătoare (ex.Roma, Bucureşti, Iaşi etc); marile axe de
circulaţie, care pătrund din exterior în intravilan, determină o reţea de străzi
convergente (ex. Paris – spre Piaţa Charles de Gaulle sunt orientate
convergent).
Tipuri de planuri de oraşe. Planurile oraşelor se înscriu într-o mare
varietate de forme, care pot fi grupate în mai multe tipuri: plan
dezordonat, plan radiar-concentric, plan rectangular, plan suplu.
Planul dezordonat, ca rezultat al unei evoluţii spontane, are o tramă
stradală haotică, are un număr redus de străzi cu trafic fluent, fiind, în
general, sinuoase; oraşul are o evoluţie polinucleară în urma înglobării
aşezărilor rurale din jur. Ex. Sevilla – oraş spaniol cu arhitectură arabo-

62
maură, Cordoba. Asemenea oraşe sunt întâlnite în spaţiul chinez, japonez şi
în lumea islamică.
Planul radiar-concentric are o tramă stradală formată din axe
magistrale care pornesc din centru spre periferie, care sunt unite prin
centuri circulare. Ex. Moscova, Brăila, Sibiu, Budapesta în partea estică
(Pesta). Acest plan prezintă unele neajunsuri în circulaţia internă şi este
întâlnit în oraşele medievale.
Planul rectangular, geometric, în tablă de şah, ortogonal este
caracteristic oraşelor noi: străzile se întretaie în unghiuri drepte, sunt
paralele şi perpendiculare între ele. Ex. în Alexandria (Teleorman),
Drobeta-Turnu Severin, Florenţa, New York, Torino, Koln, etc. Asemenea
plan prezintă dificultăţi în circulaţie (prea multe intersecţii).
Planul suplu, mai nou (prima oară folosit în sec.XIX într-o suburbie
a Parisului), se bazează pe elemente geometrice, îmbinate armonios, fiind
mult mai bine adaptat la condiţiile fizico-geografice. Ex. Paris – suburbia
vestică, Brasilia, Canberra, New Delhi ş.a.
b. Clasificarea oraşelor după morfostructură
a. După acest criteriu -, în care sunt luate în atenţie elemente ca
formă, tromă stradală (textura), structura, - se deosebesc mai multe tipuri
de oraşe: oraş liniar, oraş polinuclear, oraş rectangular, oraş
câmplunguri ş.a.
Oraş liniar (oraş-stradă) are o formă alungită dezvoltată de-a
lungul unei axe principale, care urmăreşte configuraţia unei căi de
comunicaţie principale. Unele oraşe au avut în evoluţia lor o asemenea
morfostructură: ex. Madrid, Turda etc.
Oraşul polinuclear este caracterizat prin prezenţa, în vatra sa, a mai
multor nuclee bine individualizate din care a evoluat oraşul, fie ca urmare a
istoriei sale, fie prin procesul de migraţie. Un asemenea tip de oraş este
influenţat şi de condiţiile morfologice. Ex. Timişoara, Bucureşti,
Budapesta, Chicago.
Oraş radiar – concentric în care reţeaua stradală este formată din
străzi radiare, care se intersectează cu străzile în formă inelară. Acest tip de
oraş aparţine generaţiei medievale, în care străzile circulare s-au dezvoltat
pe conturul fostelor ziduri de apărare, iar cele radiare pe traseul drumurilor
de acces în oraş, prin care se face legătura cu zona înconjurătoare. Ex.
Moscova, Paris, Sibiu.
Oraşul rectangular (sau geometric, tablă de sah) cunoscut ca oraş
de tip american, se caracterizează prin întretăierea străzilor în unghi drept,
prin aceea că străzile sunt paralele şi perpendiculare între ele. Vatra
oraşului este parcelată în terenuri de formă geometrică. Prezintă dezavantaj
sub aspectul circulaţiei; deoarece lungeşte distanţele, are numeroase
intersecţii. Ex. Alexandria (România), San Francisco. New York ş.a.

63
Arhitectul Le Corbusier a folosit asemenea planuri de sistematizare
22

pentru oraşele noi şi oraşele satelit din Marea Britanie.


Oraşul de tip câmplunguri, morfostructural, se caracterizează prin
existenţa unei străzi principale care este dominată de centrul civic. Casele
au spaţii cu grădini. Oraşul este întâlnit în depresiunile alungite şi păstrează
trăsături ale satului, prin răsfirarea caselor şi prezenţa grădinilor. Ex.
Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel.
2.2.2.3. Structura funcţională a oraşelor

Funcţiile urbane sunt activităţile umane specifice care


se desfăşoară într-un oraş, determinând mărimea şi
caracterul dezvoltării urbanistice a acestuia

Funcţiile se referă la totalitatea formelor de activitate umană din


oraş, prin care se crează locuri de muncă pentru populaţia activă.
Funcţiile urbane pot fi: de servire a oraşului, prin care este servită
populaţia oraşului, care au importanţă locală şi funcţii de bază sau funcţii
generatoare de oraşe, prin care oraşul se dezvoltă, are relaţii cu zonele din
care se aprovizionează şi în care-şi desface producţia. Funcţiile de bază
sunt cele mai importante, prin care oraşul este cunoscut şi îşi creează
personalitatea.
Funcţiile urbane sunt condiţionate de: aşezarea oraşului în
teritoriu, de resursele naturale, de condiţiile climatice, de condiţiile
mediului, de evoluţia istorică, de condiţiile social-economice, de politica
economică.
Funcţiile urbane au caracter istoric, se pot modifica, dispar şi apar
altele noi, în raport de cerinţele societăţii omeneşti.
Funcţionalitatea oraşelor este diferenţiată, de regulă, după nivelul
general de dezvoltare şi specificul relaţiilor de producţie şi schimb.
Diversitatea de funcţii urbane face ca populaţiile urbane să aibă
posibilităţi de a alege activităţile, de a se integra mai uşor condiţiilor
sociale. Totuşi, în societăţile moderne, concentrarea activităţilor a mers
până la situaţii extreme, când mari firme monopolizează viaţa economică,
subjugă oraşul, devenind periculoasă prin implicaţiile social-culturale. Ex.:
Torino – cu Fiat, Eindhoven cu Philips, Detroit cu Ford şi General Motors.
Diversitatea funcţiilor urbane, nivelul de dezvoltare influenţează
mărimea, importanţa şi rolul oraşului în cadrul teritoriului şi în sistemul
reţelei de localităţi.

22Charles Ed. Le Corbusier (1887-1965), arhitect, urbanist, pictor şi tehnician francez, de origine
elveţiană, a fost autorul a numeroase proiecte, planuri de construcţii din toată lumea

64
Principalele funcţii urbane sunt: funcţii economice, de cazare a
populaţiei, social-culturale, comerciale, de circulaţie, de cercetare,
balneo-turistică, administrative ş.a.
a. Funcţii economice. Acestea s-au dezvoltat în strânsă legătură cu
dezvoltarea economică a oraşelor. În această grupă se încadrează: funcţia
industrială, funcţia de transporturi.
• Funcţia industrială s-a format odată cu dezvoltarea industriei şi
concentrarea acesteia în oraşe, în urma decăderii activităţilor
meşteşugăreşti. Funcţia industrială este una din cele mai stabil
funcţii urbane din perioada contemporană, prin care se stabilesc
legături cu celelalte funcţii ale oraşelor, dar asigură legăturile cu
zonele din care îşi procură materiile prime sau în care îşi
distribuie producţia. Funcţia industrială – prin construcţiile
industriale, amenajările specifice – se impune în peisaj şi totodată
are un impact mare asupra mediului înconjurător. Funcţia
industrială este îndeplinită de oraş, prin unităţile sale industriale.
Industria oraşelor este legată de nevoia de cadre specialiste în
domeniile industriale, ceea ce impune ca în cadrul unor mari oraşe
industriale să se dezvolte învăţământul mediu sau universitar – care să
pregătească forţa de muncă. Ex.: Braşov – pregăteşte specialişti în
autocamioane, tractoare; Ploieşti – pregăteşte specialişti în industria
petrolului; Petroşani – pregăteşte specialişti în minerit.
Funcţia industrială a fost generată şi de necesitatea aprovizionării
populaţiei cu mărfuri, ceea ce a făcut ca unele oraşe industriale să derive
din foste centre comerciale (Ex. oraşe din: Europa, Japonia). Dezvoltarea
funcţiilor industriale a fost favorizată de prezenţa unor surse energetice, de
existenţa unor resurse ale subsolului, de existenţa mâinii de lucru calificate,
precum şi de politicile de industrializare şi dezvoltare regională, aplicate în
fostele ţări comuniste, dar şi în cele occidentale (Ex.: Clermont – Ferrand,
cel mai mare centru al cauciucului din Franţa şi din Vestul Europei).
• Funcţia de transporturi este dezvoltată în strânsă corelaţie cu
cea industrială, dar şi cu nevoile curente urbane (aprovizionarea
populaţiei, transportul forţei de muncă). Poziţia geografică are rol
important în dezvoltarea acestei funcţii, fiind mai mare decât în
cazul celei industriale. Unele facilităţi naturale – existenţa
fluviilor, mărilor, oceanelor pentru porturi, a unor terenuri plane
(pentru aeroporturi) precum şi a unor condiţii economice –
convergenţa de căi de comunicaţie – au contribuit la dezvoltarea
acestei funcţii (noduri feroviare, rutiere, porturi, aeroporturi).
• Funcţia de transporturi feroviare este caracteristică pentru
oraşele situate la convergenţa magistralelor feroviare sau în
lungul acestora (ex. Transsiberianul). În România, asemenea
oraşe sunt Paşcani, Mărăşeşti, Roşiori de Vede, Piatra Olt, în

65
Bielorusia este oraşul Orsa. În SUA oraşele din centru şi vest, au
avut ca factor urbigen construcţia căilor ferate.
• Funcţia de transporturi rutiere s-a impus mai puţin în evoluţia
oraşelor. Oraşele, care depind de aceste transporturi, sunt cele
fără acces la calea ferată. Ex.: în Argentina unele oraşe au apărut
la intersecţia şoselelor.
• Transporturile aeriene sunt specifice pentru marile oraşe, în
apropierea cărora sunt amplasate aeroporturile. Unele aeroporturi,
cele de escală internaţională, joacă rol în viaţa urbană. Ex.: în
Gander, Terra Nova din Canada, Shannon din Irlanda.
b. Funcţia comercială cea mai veche funcţie urbană, având în
vedere că oraşul a fost totdeauna centru de schimb, este prezentă şi astăzi
în toate oraşele. Alături de funcţia meşteşugărească, în oraşele medievale, a
avut rol important în evoluţia lor. Astăzi, această funcţie se distinge bine în
următoarele cazuri: oraşe cu târguri locale, în special cele din zonele
agricole; în oraşele coloniale, în care se dezvoltă factoriile comerciale
(agenţiilor comerciale) dezvoltate de europeni în colonii, pentru
23

organizarea de schimburi de produse cu populaţia autohtonă (Ex.: francezii


au organizat asemenea agenţii în America de Nord, pentru comerţul cu
blănuri); oraşe ale marilor târguri internaţionale, ca puncte de întâlnire a
producătorilor şi comercianţilor, în vederea dezvoltării relaţiilor de schimb.
Ex.: Leipzig, Brno, Plovdiv, Nijnii Novgorod.
c. Funcţia cultural-educaţională şi de cercetare este caracteristică
oraşelor universitare, în care există instituţii specializate în domeniu. Ex. de
centre universitare: Coimbra, Salamanca, Oxford, Cambridge, Berkeley
(San Francisco), New Haven, Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca etc.
d. Funcţia sanitară (medicală), caracteristică pentru staţiunile
balneare, este o funcţie importantă în centrele universitare medicale (Paris,
Moscova, Iaşi, Cluj-Napoca, Bucureşti, Sibiu etc).
e. Funcţia turistico-balneară este caracteristică pentru oraşele
staţiuni montane şi balneare. Ex.: Predeal, Vatra Dornei, Atlantic City
(staţiune balneară a newyorkezilor).
f. Funcţia strategico-militară, cu rol important în evul mediu şi
secolul XIX-lea, astăzi nu mai este un factor urbigen. Marile oraşe ale
lumii păstrează această funcţie, totuşi este mai pronunţată în unele oraşe
porturi (baze militare). Ex.: Toulon, Irkuts, Gibraltar, Vladivostok,
Kaliningrad etc.
g. Funcţia de cult, bine dezvoltată în evul mediu, a devenit
secundară în oraşele contemporane. Are importanţă în centrele de pelerinaj:
Mecca, Allahabad, Czestochowa, Loudres, Santiuago de Compostela etc.

23Factorie comercială – formă rudimentară a agenţiilor comerciale europene situate pe ţărmurile


teritoriilor nou descoperite, unde se efectuează schimburi de mărfuri (America, Africa, Asia)

66
h. Funcţia administrativ-politică, veche, ca şi cea comercială, este
caracteristică oraşelor care îndeplinesc funcţia de capitală (de ţară, regiune,
judeţ etc.). Aceste oraşe îşi dezvoltă funcţia administrativ-politică alături de
celelalte funcţii urbane.
Clasificarea funcţională a oraşelor. Pentru acest criteriu de
clasificare se are în
vedere structura profesională a populaţiei active, pe cele trei sectoare de
activităţi (primar, secundar, terţiar). Se deosebesc – după acest criteriu –
următoarele tipuri de oraşe: oraşe cu funcţii complexe, oraşe industriale,
oraşe de servicii, oraşe primare.
Oraşele cu funcţii complexe sunt acelea care au în structura lor
toate funcţiile. În această grupă se încadrează marile capitale ale lumii. Ex.:
Paris, Moscova, Tokyo, Londra etc.
Oraşele industriale sunt acelea în care funcţia industrială este
caracteristică şi dă personalitatea oraşului. Se deosebesc mai multe
subtipuri: oraşe cu industrie complexă; oraşe monoindustriale. Oraşele
cu industrie complexă, în care sunt localizate mai multe tipuri de industrii,
sunt oraşe mari, cu o poziţie geografică favorabilă, în ele se concentrează
fluxuri de materii prime şi mărfuri, în cadrul lor se realizează o producţie
industrială diversificată. Ex.: Paris, Londra, Bucureşti, Braşov, Kiev,
Budapesta etc.
Oraşele monoindustriale sau industriale specializate sunt oraşe
mici sau mijlocii, favorizate de existenţa unor materii prime, resurse şi de
specializarea în unele domenii industriale. Ex.: Petroşani (minier), Victoria
(chimie), Hunedoara (siderurgie), Coventy, în Anglia (utilaje),
Ludwigshafen, în Germania (chimie), Roubaix, în Franţa (textile), Buhuşi,
Cisnădie, în România (textile).
Oraşele de servicii pot fi specializate în anumite domenii de
activitate: oraşe culturale (universitare), oraşe cu activităţi financiar-
bancare (Ex: Lugano, în Elveţia; Hartford, în SUA, din statul
Connecticut); administrative, (ex.: Canberra), în transporturi (Ex.: noduri
feroviare, porturi).
Oraşele primare se caracterizează prin activităţile agricole, care
sunt dominante, alături de care se dezvoltă şi comerţul. Ex.: unele oraşe din
ţările slab dezvoltate.
2.2.2.4. Organizarea spaţială a oraşelor
Organizarea spaţiului este un concept urbanistic care se
referă la procesul de rearanjare a
componentelor spaţiului şi optimizarea acestuia, în vederea obţinerii
eficienţei maxime.

Organizarea spaţiului urban

67
se referă la totalitatea acţiunilor necesare pentru a crea cadrul
material în care să se desfăşoare viaţa urbană în condiţii
corespunzătoare cerinţelor economico-sociale, funcţionale şi estetice.

Modul de organizare a spaţiului urban este influenţat de: poziţia


geografică, configuraţia morfologică a terenului, perioada istorică în
care a apărut oraşul de mărimea demografică, de funcţiile sale, de
rolul său în reţeaua de aşezări şi în teritoriu. Ex: organizarea în zone
funcţionale etc.

Amenajarea urbană se referă la un complex de lucrări în


vederea echipării teritoriului unei localităţi urbane cu reţele tehnico-
edilitare, telecomunicaţii, circulaţie, transport.
a. Creşterea spaţiului urban
În creşterea spaţiului urban, de-a lungul timpului, s-au manifestat
două tendinţe: una spontană, haotică şi alta sistematică, dirijată sau
planificată. Principalele tipuri de creştere urbană au fost: evoluţia prin
aglutinare, evoluţia prin absorbţie, evoluţia tentaculară, evoluţia
polinucleară şi evoluţia sistematică.
Evoluţia prin aglutinare. Aglutinarea este modul necontrolat de
extindere a oraşelor. Evoluţia aglutinantă se produce prin extinderea
treptată a vetrei oraşului dinspre centru spre exterior, în toate
direcţiile, fără preferinţe. Acest mod s-a produs la oraşele medievale, care
s-au extins în afara centurii de fortificaţii. Ex.: Paris, Moscova, Viena,
Sibiu, Braşov etc.
Evoluţia prin absorbţia satelor vecine. Absorbţia satelor este un
proces de înglobare în teritoriu urban a satelor vecine situate la
periferia sa. Fazele, prin care sunt absorbite de oraş şi prin care trec satele
sunt: comuna devine suburbană
iar satele comunei sunt absorbite
de oraş atât fizic, cât şi
administrativ (fig. 20). Având în
vedere că oraşul apare într-o
zonă cu aşezări rurale în jurul
său, acesta treptat, sunt
înglobate oraşului. Ex: Berlinul.
Oraşul Bucureşti este
semnificativ în acest sens.
Astfel, a cuprins în intravilanul
său, de-a lungul timpului, mai
multe sate înşirate în lungul
celor două văi: Dâmboviţa cu
satele Crângaşi, Grozăveşti,

68
Giuleşti şi valea Colentinei cu satele – Tei, Băneasa, Floreasca, Fundeni,
Pantelimon. Sibiul, prin absorbţie, a înglobat localităţile Turnişor,
Guşteriţa, azi cartierele oraşului.
Evoluţia tentaculară sau stelară se caracterizează prin dezvoltarea
teritorială urbană în lungul unor căi de comunicaţie, a celor morfologice
(văi) sau hidrografice. Ex: Tokyo, Buenos Aires, Los Angeles, Iaşi, Cluj-
Napoca etc.
Evoluţia polinucleară se referă la evoluţia urbană prin contopirea
mai multor nuclee. Ex.: Timişoara, Braşov, Bucureşti.
Evoluţia sistematică sau planificată se realizează pe baza unor
planuri de sistematizare, care se sprijină pe o politică urbanistică, prin care
se urmăreşte folosirea eficientă a spaţiului, distribuţia ordonată a cartierelor
rezidenţiale, a zonelor industriale etc. Este specifică pentru unele oraşe, din
Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc.
În strânsă legătură cu evoluţia teritorială şi dezvoltarea funcţională se
formează hinterlandul oraşului. Hinterlandul este teritoriul care
gravitează în jurul unui centru economic. Fluxurile de materie şi energie
converg spre centrul polarizator, iar fluxurile de informaţii se îndreaptă de
la centru spre periferice. Hinterlandul este sfera de influenţă a unui oraş.
b. Zonele funcţionale
Pentru îndeplinirea funcţiilor, oraşele sunt împărţite teritorial în zone,
în care sunt concentrate anumite activităţi. La procesul de zonare
funcţională a teritoriului urban au contribuit dezvoltarea industriei, evoluţia
căilor de comunicaţie. Zonarea funcţională, ca rezultat al evoluţiei urbane,
are importanţă în repartiţia populaţiei, a transporturilor în comun, în
infrastructura urbană şi asupra calităţii mediului.
Este o suprafaţă de teren dintr-o localitate,
Zona funcţională căreia i se atribuie un tip de folosinţă bine
determinat, pe care se produc anumite
activităţi dirijate de om. Ex.: zone industriale, zone comerciale, zone
verzi.
Zona urbană este o unitate funcţională din interiorul spaţiului urban.
Zonele funcţionale urbane sunt: nucleul comercial, zonele administrative,
zonele universitare, zonele sanitare, zonele de transporturi, zonele
industriale, zonele de agrement, zonele rezidenţiale etc.
Nucleul comercial meşteşugăresc sau “centrul” oraşului este
considerat cea mai veche zonă funcţională a oraşelor, care s-a conturat încă
de la formarea lor. La oraşele din lumea musulmană poartă numele de
bazar (Turcia, Iran), Souk (oraşele arabe). Aici sunt concentrate mici
ateliere, magazine, are o intensă activitate comercială., meşteşugărească, cu
aspect de labirint dat de străzile înguste şi întortocheate pline cu negustori.
În oraşele europene şi americane, corespunde zonei centrale, cu rol
comercial, administrativ, cultural (piaţa centrală cu monumente şi

69
instituţii). Fiecare oraş – mare, mic, nou sau vechi – are un centru, un
nucleu comercial.
Zonele administrative sunt bine conturate în teritoriu, în oraşele
capitală, în care funcţia administrativă şi politică este marcantă. În unele
oraşe, această zonă, se suprapune peste centrul oraşului. Aici sunt
concentrate instituţiile publice: administrative, politice, culturale etc. Ex.:
Berlin – la Pankow (N); Londra – la Westminster – zona central vestică; în
Washington – zona administrativă ocupă 18% (faţă de 3,3 % cât are zona
industrială şi este situată în centrul oraşului), Moskova are centrul în zona
Kremlinului.
Zonele universitare sunt tipice pentru oraşele culturale, cu
universităţi, instituţii de cercetare etc. În cadrul zonei sunt concentrate
instituţiile de învăţământ şi cultură. Aceste zone pot fi suprapuse centrului
istoric (Londra, Gottingen, Paris, Bucureşti), sau în zonele periferice în
care sunt amenajate campusuri universitare: Paris – la Nantrre (Paris X),
Saint-Cloud), Londra (Oxford), Moscova (Universitatea “Lomonosov”,
Cluj-Napoca (cartierul Clinicilor), Braşov, S.U.A. – la Berkiley, pe litoralul
vestic, fiind primul campus universitar modern.
Zonele de transporturi sunt specializate şi dezvoltate în corelaţie cu
mărimea oraşului şi importanţa acestuia. Se conturează subzone
specializate cum sunt: porturile, gările, triajele, aeroporturile etc..
Funcţional, aceste zone au un rol important în viaţa oraşelor. Prin ele intră
şi ies mărfuri, materii prime, se efectuează călătorii. Sunt prevăzute cu
amenajări şi dotări aferente.
Porturile, care concentrează căile rutiere şi feroviare, prin care se
leagă cu uscatul, pot fi, la rândul lor, specializate pe diverse tipuri de
mărfuri. Gările sunt amplasate în apropierea zonelor centrale (oraşele
vechi) sau periferic (triajele se află la marginile oraşelor). Aeroporturile, de
asemenea, sunt amplasate în afara oraşelor, la distanţe apreciabile.
Zonele sanitare (medicale) se conturează în marile oraşe şi sunt
legate de existenţa universităţilor de medicină. În cadrul lor sunt amplasate
clinicile medicale, laboratoarele, clădirile universitare. Ex.: Cluj-Napoca,
cartierul clinicilor.
Zonele industriale s-au format în corelaţie cu dezvoltarea funcţiei
industriale a oraşelor, începând cu secolul al XIX-lea. În cadrul lor sunt
amplasate unităţile industriale. Sunt situate în apropierea surselor de apă, a
căilor de comunicaţie, de care sunt strâns legate pentru a se putea
aproviziona cu materiile prime şi pentru a expedia produsele în cadrul
relaţiilor de schimb. Se impun în peisajul urban prin construcţiile specifice
şi prin poluarea produsă. Localizarea zonelor industriale poate fi diferită: în
paralel, în pană, în prelungire, în balanţă, în alternanţă, în bandă (fig.
21). Dispunerea paralelă, când zonei industriale îi corespunde o zonă
rezidenţială (a); dispunerea în balanţă, când zonele industriale sunt

70
amplasate periferic faţă de zonele de locuit, iar circulaţia este radiară (b);
dispunerea în pană, când zona industrială pătrunde în interiorul zonelor de
locuit (c); dispunerea în prelungire, când industria este amplasată în
prelungirea zonelor locuite,
periferic (d), specifică pentru
oraşele situate pe văi înguste;
dispunerea alternativă (în
alternanţă), specifică pentru
oraşele în care industria a
apărut încă din secolul trecut
(Ex: Sibiu) în care unităţile
industriale alternează cu
zonele de locuit (e),
dispunerea în bandă, când
zonele industriale sunt
amplasate atât în interiorul
zonelor de locuit, cât şi la
periferia lor (f), este
caracteristică pentru oraşele cu
amplasamente vechi (în
interior) şi amplasamente noi
în exterior).
Zonele de locuit sau
rezidenţiale sunt acele zone
funcţionale urbane în care sunt
amplasate construcţiile de
locuit, dotările social-
culturale. În oraşe, zonele de
locuit, sunt împărţite în
cartiere. Ex: Sibiu – cartierul
Lazaret, Ştefan cel Mare,
Hipodrom, Valea Aurie etc.
Zonele de recreere şi
agrement sunt amplasate, de
obicei, în afara oraşului, în apropierea acestuia (păduri, zăvoaie) sau în
interiorul acestora (parcuri, grădini publice).
Prin zonele funcţionale – porţiuni limitate în cadrul unui teritoriu
având funcţiuni precizate – oraşul există, trăieşte, se dezvoltă.
În legătură cu aceste zone funcţionale este necesar să lămurim alte
noţiuni: zona de influenţă, zonă periurbană, zonă suburbană,
agricultura urbană.

71
Zona de influenţă se referă la teritoriul asupra căruia oraşul îşi
extinde unele funcţiuni urbane. Mărimea zonei este dependentă de mărimea
oraşului şi importanţa sa economică.
Zona periurbană sau preorăşenească este teritoriul situat la
periferia oraşului şi a banliueului sau, cu care oraşul are relaţii strânse
24

(demografic, economic, social, cultural). Satele din zonă atrag populaţia


oraşului pentru a locui, a munci. Se dezvoltă fenomenul de navetism.
Zona suburbană este situată în apropierea oraşului. Se
caracterizează prin nivel de urbanizare redus, iar locuitorii au mod de viaţă
rural.
Agricultură urbană este un tip de agricultură, (care realizează
produse alimentare), practicată în interiorul oraşelor, în curţi, grădini,
terenuri libere, livezi, sere, solarii, fiind practicată de familie sau societăţi
comerciale.
2.2.2.5. Forme de evoluţie teritorială a aşezărilor urbane
Aşezările urbane, în evoluţia lor, cunosc o evoluţie spaţială
(teritorială) şi o dezvoltare funcţională permanentă. Principalele forme de
evoluţie teritorială şi de concentrare urbană sunt: oraşul, aglomeraţia
urbană, metropola, conurbaţia şi megalopolisul.
Oraşul propriu-zis (iniţial), ca formă de organizare, înzestrare şi
utilizare a unui teritoriu în scopul
concentrării, transformării şi
redistribuirii produselor necesare
omului, alcătuit din vatra
(teritoriul ocupat de clădirile de
locuit), intravilanul (teritoriul
oraşului împărţit în zone
funcţionale) şi extravilanul (restul
suprafeţelor din teritoriul
administrativ), este forma cea mai
simplă de evoluţie urbană. El stă la
baza celorlalte forme mult mai
complicate. Ex. Ocna Sibiului,
Avrig.
Aglomeraţia urbană este o
concentrare urbană formată din
oraşul propriu-zis şi din localităţile
din jurul lui, cu care acesta a
dezvoltat intense relaţii de
aprovizionare, de schimb şi pentru

24Banlieu fr. Spaţiul înconjurător al unui oraş, cu autonomie administrativă, care participă la viaţa
economică, socială şi culturală a acestuia

72
atragerea forţei de muncă. S-a format ca urmare a dezvoltării relaţiilor
economice şi demografice dintre oraşul respectiv şi localităţile din aria
înconjurătoare. În cadrul unei aglomeraţii se creează o dependenţă
accentuată a unor localităţi de un oraş principal. Ex: Chicago (fig.22),
Sibiul şi împrejurimile.

Metropola (fig. 23) este un oraş de dimensiuni mari (peste 1 milion


locuitori), care are rol de capitală regionale sau naţională, dezvoltat sub
aspect economic, cultural, urbanistic, cu o puternică zonă de influenţă în
teritoriu, cu rol în controlul economiei moderne. Are o arie metropolitană
întinsă şi bine populată (5-30 milioane locuitori) cu care are strânse şi
diverse relaţii de producţie, culturale, de schimb. Ex.: Parisul, Londra,
Moscova, Bucureşti etc. (tabel 9)

73
Interurbaţia este un sistem urban bazat pe existenţa în teritoriu a
unor oraşe de mărimi variabile, situate la distanţe apropiate, care au funcţii
diferite, dar se completează reciproc. Această concentrare urbană evoluează
spre conurbaţie. Termenul a fost introdus de geograful suedez Niels
Bjorsjo.Ex.: Braşovul, Cluj-Napoca etc.

Conurbaţia este un sistem urban care a apărut pe baza accentuării


relaţiilor dintre două sau mai multe oraşe apropiate spaţial, dar care îşi
menţin, în general, personalitatea. Conurbaţia este un ansamblu de oraşe
care se dezvoltă independent, sunt apropiate între ele şi au unele probleme
comune, cum sunt – alimentarea cu apă, cu energie, amenajarea şi protecţia
mediului. O conurbaţie trebuie să îndeplinească două condiţii: ca geneză s-
a format prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe, dar care rămân
independente; trebuie să existe un anumit număr de oraşe şi un număr mare
de populaţie. Oraşele mici nu pot forma conurbaţii, chiar dacă sunt vecine.
Termenul de conurbaţie a fost introdus în ştiinţă de sociologul englez
Patrick Geddes. Ex. de conurbaţii: St. Paul – Mineapolis (SUA), de o parte
şi alta a fluviului Mississippi; Reggio-Mesina (Italia); Essen-Dusseldorf,
Duisburg, Bochum, Wuppertal din Germania, din bazinul carbonifer,
constituit pe axa renană; Ludwigshafen şi Mannheim, în Germania, situat
pe valea Rinului; în Anglia este cunoscută conurbaţia Leeds, Sheffield,
Bradford, Halifax- cunoscută sub numele de Yorkshire; în Polonia este
conurbaţia de tip carbonifer a Sileziei superioare.
Megalopolisul se referă la o concentrare urbană de mari dimensiuni,
care constituie un stadiu de gigantism în organizarea teritoriului urban,
fiind o superaşezare, nişte conurbaţii superdezvoltate. Termenul a fost
introdus de Jean Gottmann în anul 1961. Megalopolisul este format din
conurbaţii, interurbaţii, metropole, oraşe, enclave agricole, spaţii forestiere.
În cadrul megalopolisului există nuclee polarizatoare spre care gravitează
aşezări urbane mai mici. Megalopolisul se întinde pe suprafeţe de mari
dimensiuni şi are un mare număr de populaţie.

74
Componentele
megalopolisului sunt independente
administrativ, dar au o
infrastructură comună, servicii
comune, relaţii de producţie, relaţii
economice, culturale, demografice.
Ex: în SUA – megalopolisul –
BOSWASH (fig. 24) situat pe
partea estică, extins pe 600 km,
concentrează o populaţie de circa
50 milioane locuitori. Din acesta
fac parte: Boston, New York,
Philadelphia, Baltimore ş.a. Alt
megalopolis este pe Coasta de Vest
a SUA – format din San Francisco
– Los Angeles.
În Japonia, megalopolisul
este alcătuit din metropola Tokyo,
Nagoya, interurbaţia Osaka – Kobe
– Kyoto şi conurbaţia Kitakyshu.
Este în curs de formare un
megalopolis în Europa, cu oraşe din Germania, Olanda, Belgia; Randstatt
(Olanda), conurbaţia Ruhr, aglomeraţia Koln (Germania), Bruxelles, Antwerpen,
(aglomeraţie din Belgia).
2.2.2.6. Clasificarea oraşelor – criterii, tipuri
Oraşele se pot clasifica după mai multe criterii:
• După poziţia geografică pot fi: oraşe litorale şi oraşe interioare care
sunt de mai multe tipuri: de munte, de deal şi podiş, de-a lungul arterelor
hidrografice.
• După geneză pot fi: oraşe ale perioadei antice, ale perioadei feudale,
ale perioadei moderne, ale perioadei contemporane;
• După mărimea demografică pot fi: oraşe foarte mici (sub 20 000
locuitori), oraşe mici (20 000 – 50 000 locuitori), oraşe mijlocii (50 000 – 100
000 locuitori), oraşe mari (100 000 – 1000 000 locuitori), oraşe foarte mari
(peste 1 000 000 locuitori)
• După morfostructură sunt: oraşe radiar-concentrice, oraşe poligonale,
oraşe rectangulare, oraşe liniare şi biliniare, oraşe geometrice;
• După fizionomie sunt: de tip european, de tip nord american, de tip
african, de tip musulman etc.
• După funcţie se deosebesc: oraşe cu funcţii complexe, cu funcţii
industriale, cu funcţii comerciale, cu funcţii culturale, cu funcţii de
învăţământ, cu funcţii militare, cu funcţii de rezidenţă temporară, cu funcţii
administrativ politice, cu funcţii agricole, cu funcţia de servicii.

75
CAPITOLUL III

GEOGRAFIA ECONOMICĂ

Generalităţi. Geografia economică sau a producţiei este ramură a


geografiei umane care studiază aspectele producţiei
din teritoriu, precum şi cele referitoare la circulaţie şi schimburi.
Geografia economică are mai multe discipline: geografia resurselor,
geografia agriculturii, geografia industriei, geografia transporturilor,
geografia schimburilor economice, geografia turismului.

3.1. Aspecte geografice ale resurselor

Resursele reprezintă totalitatea


Noţiunea de resurse
elementelor, factorilor şi proceselor din
mediul înconjurător care pot fi utilizate de om, folosind tehnica,
precum satisfacerea unor nevoi umane.
Clasificarea resurselor (fig. 25). Resursele se clasifică în: resurse
naturale, resurse antropice, resurse capitale.

Resursele antropice
se referă la cele umane
(populaţie) şi posibilităţile
mentale şi fizice ale acestora.
Resursele capitale cuprind
elementele construite de om
în scopul desfăşurării
activităţilor economice,
sociale, culturale. Aceste
resurse sunt reprezentate prin
tehnologii, utilaje,
instrumente etc.
Resursele naturale
sunt reprezentate prin
elemente ale mediului natural
– atât ale solului cât şi ale subsolului - folosite de om pentru nevoile sale
economice de viaţă. Acestea cuprind: resurse energetice, resurse
minerale, resursele solului etc. Aceste resurse stau la baza activităţilor
umane.
Resursele naturale pot fi: neregenerabile şi regenerabile.

76
Resursele neregenerabile, la rândul lor, pot fi: nereciclabile
(combustibili fosili) şi reciclabile (minereurile), iar resursele regenerabile
pot fi stocabile (hrana, apa, materiale de construcţii) şi nestocabile
(energia solară).

Resursele energetice Societăţile omeneşti contemporane sunt


mari consumatoare de energie. Energia
este produsă atât de resursele epuizabile, cum sunt combustibili fosili, cât
şi de cele inepuizabile, cum sunt energia solară, energia produsă de apele
curgătoare, de apa mărilor etc.
Combustibilii fosili, cu rol important în balanţa energetică mondială,
sunt: cărbunii, petrolul, gazele naturale.
Consumul energetic mondial a fost în 1996 de 8,4 miliarde t.e.p. , 25

iar acesta a fost realizată astfel pe surse: petrol, 3172 t.e.p., gaze naturale,
1824 t.e.p., cărbune, 2153 t.e.p., nucleară 573 t.e.p., hidroelectricitate 201
t.e.p.
Sursele de energie sunt: lemnul, combustibilii fosili, combustibili
nucleari, sursele de energie regenerabilă, apa, energia eoliană, solară,
geotremică. Ultima jumătate de secol au cunoscut o creştere însemnată
energia nucleară, energia hidraulică şi energia neconvenţională.
Petrolul sau (ţiţeiul) este un amestec complex de hidrocarburi
solide, gazoase în hidrocarburi lichide. Este o rocă de
origine organică, iar genetic, s-a format din microorganisme planctonice şi
materie organică depusă pe fundul bazinelor marine cu apă sărată şi puţin
adâncă, şi care, sub acţiunea unor bacterii, a suferit o descompunere lentă şi
modificări sub influenţa temperaturii şi presiunii.
Combustibil fosil, petrolul, are o putere calorică între 9 000 şi 11 000
kcal/kg, în funcţie de compoziţia chimică.
Petrolul arde fără produse reziduale (cenuşe). Utilizările lui sunt
pentru combustie, ca lubrifiant, ca materie primă în industria chimică.

Rezervele de petrol şi repartiţia geografică În privinţa rezervelor


se deosebesc: rezerve sigure, care se referă la zăcămintele sigure,
accesibile, de calitate bună, care se pot exploata; rezerve posibile se referă
la zăcămintele cunoscute, delimitate dar cu probleme privind accesibilitatea
şi tehnologiile de exploatare şi rezerve ipotetice care nu sunt încă
precizate, localizate geografic, dar se presupune că ar fi posibil să existe.
Rezervele certe (sigure) de petrol sunt de circa 140 miliarde tone,
iar rezervele probabile sunt apreciate la 370 miliarde tone (fig. 26)

25t.e.p. – tonă echivalent petrol; 1 t.e.p. – 1,6 t huilă = 3,0 t lignit; la 1,47 t coeshuilă, cu 0,91 t gaz de
petrol lichefiat; cu 0,95 t benzină; cu 4,5 MWh (4500 kwh; cu 1000 gaz metan
3

77
Repartiţia geografică a rezervelor de petrol (1996) a fost
următoarea: Asia deţine 70,1% din rezervele mondiale, zăcămintele de
petrol fiind concentrate în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Ţările cu rezerve
mari sunt: Arabia Saudită (40,7%), Irak (15,1%), Emiratele Arabe (14,9%),
Kuweit (14,6%), Iran (13,4%); de asemenea, deţin zăcăminte de petrol R.P.
Chineză (3,4%), Indonezia, India. Europa cu 7,4 % din rezervele certe se
remarcă prin C.S.I. cu 5,7%, Norvegia (0,9%), Marea Britanie, ultimele se
bazează pe petrolul din Marea Nordului. America de Nord deţine 2,7%
din rezervele certe, fiind cunoscute zăcămitele din SUA (2,4%) şi Canada.
Africa, deţine 7,2% din rezervele mondiale şi are zăcămintele cantonate în
Libia (2,3%), Nigeria (1,8%), Algeria, Angola, Egipt. America Latină, cu
12,5% din rezervele mondiale, are zăcămintele concentrate în Venezuela
(6,3%) şi Mexic (5,1%). Zăcăminte importante, de dată recentă, sunt în
Australia şi Oceania.
Producţia de petrol a fost de 3,47 miliarde tone în 1997. Pe Glob
sunt 74 de state producătoare. Repartiţia producţiei de petrol pe zone

78
geografice, în 1996, a fost următoarea: Asia-Oceania, cu 40,5%; America,
cu 28,4%; Europa, cu 20,6% şi Africa, cu 10,5%.
După 1973, când s-a declanşat criza petrolului, au fost puse în
exploatare noi regiuni, printre care şi Marea Nordului. Deşi extracţia de
aici este de 10 ori mai scumpă decât în Orientul Mijlociu, totuşi s-a
dezvoltat continuu, încât astăzi acoperă o suprafaţă de 440 000 km . De aici
2

se aprovizionează mai multe ţări europene: Norvegia, Anglia, Danemarca,


Germania, Belgia.
Cărbunii, combustibili minerali şi fosili, sunt roci sedimentare de
natură omogenă, care s-au format în timpul erelor geologice, începând cu
Paleozoicul (cu 360 milioane de ani în urmă) şi până în Neozoic (cu 65
milioane de ani în urmă). După geneză, tip, formă de zăcământ, conţinutul
în carbon, se deosebesc următoarele grupe: superiori, cu categoriile de
antracit, huilă şi cărbuni inferiori, cu cărbune brun, lignit, turbă. După
conţinutul în carbon şi puterea calorică, situaţia se prezintă astfel:
antracitul (95% carbon, 8 200 – 9 200 kcal/kg), huila (93% - 75% carbon,
şi 7500-8600 kcal/kg); cărbunele brun (carbon 75-50%, 350-7200
kcal/kg), lignitul (30-50 % carbon, 1600-3500 kcal/kg) şi turbă (sub 3 000
kcal/kg).
Rezervele de cărbuni. Cărbunii reprezintă 80% din combustibilii
fosili. Rezervele sunt apreciate la 10 386 miliarde tone. Geografic cărbunii
sunt reprezentaţi inegal: 90 % în emisfera nordică; continentul Asia deţine
34,3% din huila mondială şi 26,0 % lignit; SUA este cea mai bogată ţară în
cărbuni (20,4% din huila şi 26,1 % lignit).
Producţia de cărbuni şi repartiţia geografică. În 1996 s-au extras
3,7 miliarde tone şi 918 milioane tone de lignit şi cărbune brun.
Cele mai importante ţări producătoare de cărbuni sunt: CSI cu 314,7
mil. tone (Rusia, Kazakstan, Ucraina, Uzbekistan); Polonia (bazinul Silezia
Superioară); Germania (bazinul Ruhr care deţine 83 % din rezervele de
huilă şi dă 88 % din producţia de huilă), Marea Britanie cu bazinele
Scoţiei, Durham, Ţara Galilor, Lancashire etc; Cehia cu bazinele Zacler,
Kladno. În Europa mai produc cărbuni: Franţa, Spania, Bulgaria,
România, Ucraina.
În America de Nord se remarcă: S.U.A., care ocupă locul II în lume
(după China) cu bazinele din regiunea Marilor Lacuri, statele Pennsylvenia,
Virginia, Carolina de Nord, Carolina de Sud, Georgia, Alabama.
În Asia, cel mai bogat continent în cărbune, principalele ţări
producătoare sunt: China, India, dar şi Indonezia, Coreea de Sud, Turcia,
Thailanda, Japonia (cu producţii mici).
China este mare producător mondial (1,3 miliarde tone de huilă şi 94
milioane tone lignit), dar şi cel mai mare consumator.
Bazinele carbonifere din China sunt: China de NE (Fushun, cel mai
mare din lume pentru huilă), China de Nord, China Centrală, China de Est

79
etc. India are bazine carbonifere în Bengalul de Vest, Bihar, Assam,
Madhya-Pradesh etc.
Australia, cel mai mare exportator de cărbune (150 mil.tone),
exploatează cărbuni din statele New South Wales şi Queensland.
Africa are puţin cărbune, iar cei mai mari producători sunt: Africa
de Sud, cu bazine în Transvaal, Orange, Natal şi Zimbabwe.
America de Sud, cu puţine rezerve şi cu producţie mică, este
reprezentată prin statele: Columbia, Venezuela, Brazilia.
România este cotată ca o ţară importantă în producţia de cărbune ,
dar pe plan regional.
Gazele naturale combustibili minerali sau fosili, s-au format
prin depunerile organice de pe fundul apelor
oceanice şi maritime, în lagune, golfuri, lacuri. Pot fi gaze naturale uscate
(gazul metan) când sunt singure în zăcământ, cu putere calorică mare (11
000 – 13 500 kcal/m ) 3
şi gaze de sondă sau umede, care însoţesc
zăcămintele de petrol (circa 6 000 kcal/m putere calorică).
3

Gazele naturale sunt cantonate în roci poroase şi permeabile


(nisipuri, gresii), la adâncimi între 300 – 1 200 m, de unde se extrag cu
sondele. Se transportă prin conducte, cu nave speciale (metaniere) sub
formă de gaze lichefiate . Valorificarea lui ca sursă energetică, s-a făcut
26

târziu, deşi era cunoscut, şi asta pentru “euforiei petrolului”.


Rezervele de gaze naturale şi repartiţia lor geografică. În 1997
rezervele mondiale de gaze naturale au fost apreciate la cca. 166 miliarde
metri cubi, repartizate geografic neuniform.
Cele mai mari zăcăminte le deţine Europa împreună cu CSI (64 046
miliarde mc), apoi urmează Asia (circa 55 miliarde mc), Africa (10
miliarde mc).
Producţia mondială de gaze naturale, în 1997, a fost de 2,3
miliarde mc. Pe Glob sunt peste 50 de ţări producătoare, dintre care 10 sunt
principalele producătoare: C.S.I., S.U.A., Canada, Marea Britanie,
Olanda, Indoenzia, Algeria, Arabia Saudită, Norvegia, Iran.
În Europa occidentală ţări ca – Marea Britanie, Olanda, Norvegia –
extrag gazele naturale din platforma submarină a Mării Nordului.

Energia electrică are importanţă esenţială în civilizaţia


contemporană. Caracterizată ca sursă nepoluantă, transformată în alte
forme de energie primară (mecanică, termică, luminoasă, chimică) şi
transportată la distanţe mari cu pierderi minime – fac din consumul de
energie electrică un indicator al aprecierii nivelului de trai, al dezvoltării
economico-sociale.

26Lichefierea gazelor este un procedeu inventat de Faraday (1883), prin care gazele naturale sunt aduse la
– 160 C, îşi reduc volumul de 600 de ori şi devin lichide
0

80
Structura producţiei de energie electrică. Energia electrică, în
funcţie de sursele primare energetice, este realizată în mai multe tipuri de
centrale electrice: termocentrale, hidrocentrale, centrale atomice
(electronucleare), geotermice, mareomotrice, eoliene, solare.
Termocentralele produc energie electrică pe baza combustibililor
minerali: cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi bituminoase (fig. 27).
Randamentul termocentralelor s-a făcut pe baza creşterii puterii
turbinelor , care a dus la creşterea puterii instalate.
27

Localizarea
geografică a
termocentralelor
este determinată de
sursa energetică
folosită. Astfel,
cele mai multe
termocentrale sunt
amplasate în
apropierea bazinelor carbonifere, în zonele cu gaze naturale, în ariile
preorăşeneşti (pentru cele care produc şi căldură) sau în porturi.
Astăzi, termocentralele furnizează între 65-75 % din energia
Globului. Regional, însă, se deosebesc mari diferenţieri între ţări. Sunt ţări
care-şi asigură energia electrică 100% din termocentrale, cum sunt: Israel,
Kuweit, Mongolia, Arabia Saudită, iar altele numai 50%, cum sunt Turcia,
Portugalia etc.
Hidrocentralele transformă energia hidraulică în energie electrică.
Construirea hidrocentralelor este costisitoare, din cauza amenajărilor care
se fac, dar energia electrică produsă este ieftină, faţă de cea produsă de
termocentrale, de asemenea, construcţiile de hidrocentrale produs mari
modificări în peisajul geografic şi au impact asupra mediului înconjurător.
Potenţialul hidroenergetic amenajabil al Terrei, în 1996, a fost
echivalentul unei producţii de energie electrică de 6,6 x 10 kwh. 12

Repartiţia geografică a potenţialului hidroenergetic amenajabil.


Asia, cu 20%; America Latină, cu 16%, Africa, cu 11,5%; America de
Nord, cu 11,5%.
Fluvii cu un potenţial hidroenergetic mare sunt: Zair, în zona
cascadei Inga (45 000MW), Enisei, Brahmaputra, Chang Jang, Columbia,
Parana, Nil, Zambezi.
Amenajările hidroenergetice sunt de mai multe tipuri: echipate cu
turbine Kaplan (verticală), Pelton (orizontală); centrale în corpul barajelor
(Assuan, Porţile de Fier I, Saratov), cu aducţiuni forţate (Lotru, Vidraru),

27Puterea turbinelor a evoluat astfel: 1900, turbine de 5 MW; în 1920, de 25 MW; în 1940 de 90 MW; în
1950, de 150 MW; după 1950 s-au produs turbine de 600 MW; după 1965, turbine de 900 MW, 1000
MW, 1150 MW (în SUA); astăzi s-a ajuns la turbine de 1500 MW.

81
situate în afara barajului; situate pe canale de derivaţie (Stejaru, pe
Bistriţa); barajele pot fi construite din beton armat, anrocamente, cu miez
de argilă.
Hidrocentralele participă cu 20-25% la producţia mondială de
energie electrică.
Fluvii amenajate cu complexe hidroenergetice sunt: Rhin, Rhone,
Volga, Nil, Columbia, Tennessee, Olt, Argeş, Lotru, Sebeş etc.
Energia nucleară (atomică) este produsă încentralele
nuclearoelectrice. În această
categorie de centrale energia electrică se obţine prin fisiune nucleară , care 28

degajă energii foarte mari. Reacţia de fisiune este controlată cu ajutorul


agenţilor moderatori cum sunt apa grea şi grafitul. Reacţia de fisiune este
sursa de energie pentru reactoarele nucleare.
O centrală atomică funcţionează pe principiul unei termocentrale în
care focarul cazanului (unde ard combustibilii fosili) este înlocuit cu un
reactor nuclear (fig. 27a).

În 1996
funcţionau pe Glob
436 de centrale
atomice ( cu putere
totală de 345 000
mW), localizate în
32 de ţări şi,
totodată, erau în
construcţie alte 70
de unităţăi (cu
60000 MW). În
anul 2000 s-au prevăzut a exista 450 de centrale atomice, cu o putere
instalată de 370 000 MW, repartizate în 35 de state.
Repartizarea pe ţări, în 1996, a fost: SUA (109), Franţa (57), Japonia
(54) fosta URSS (47), Marea Britanie) (35), Canada (21), Germania (20),
Suedia (12).
Producţia de energie electrică produsă în centralele atomice a fost
de 2 406 400 milioane kwh, în 1996, fiind repartizată astfel: SUA (29,3%),
Franţa (16,5%), Japonia (12,3%), Germania (6,7%), Canada (3,9%), Marea
Britanie (3,9%).
Ţările în care se construiesc centrale atomice în prezent sunt: Rusia,
cu 12 centrale (putere instalată de 10800 MW), Coreea de Sud, cu 7
centrale (5730 MW), SUA, cu 5 centrale (5800 MW), India, cu 13 centrale

28Fisiunea nucleară este procesul de spargere a unui nucleu atomic greu (uraniu, plutoniu etc. )sub
acţiunea neutronilor , protonilor, fotonilor – în două produse de fisiune. Reacţia de fisiune este însoţită de
o emisie de neutroni care produc reacţii în lanţ, cu degajarea de energii forte mari.

82
(3750MW), Japonia, cu 6 centrale (6100 MW), China va construi până în
2010 un număr de 18 reactoare, Coreea de Sud, 16 reactoare iar India, 11
reactoare.
Ponderea energiei atomoelectrice în balanţa energetică naţională
diferă de la ţară la ţară: în Franţa reprezintă 77,3%, în Belgia, 67,3%, în
Suedia, 46,1%, în Bulgaria, 46,1%, în Spania, 32,9%, în Germania, 29,9%
iar S.U.A. 17% şi C.S.I. 11,2%.
Alte surse de energie. Energia solară. Soarele este o sursă de
energie. În fiecare secundă emite o cantitate de energie egală cu cea
obţinută prin arderea a 12,6 miliarde tone combustibil convenţional.
Radiaţia solară este emisă sub formă de radiaţie luminoasă (percepută cu
ochiul liber) şi sub forma unor radiaţii invizibile, în spectrul infraroşu şi
ultraviolet. Radiaţia infraroşie transportă energia calorică solară, la Pământ,
încălzind suprafaţa activă a acestuia.
Energia solară este rezultatul proceselor de fuziune din interiorul 29

Soarelui. Energia solară poate fi folosită direct sau prin formele sale
derivate: energia apelor, eoliană, a valurilor, a curenţilor.
Valorificarea energiei solare. În condiţiile în care se manifestă
tendinţele de epuizare a surselor calorice de energie, creşte tot mai mult
interesul pentru energia solară. La Golden, în Colorado (SUA) există deja
un centru special de cercetare a energiei solare. Principalele domenii şi
modalităţi de valorificare a energiei solare sunt: bioconversia, captatoare
solare şi case solare, conversia fotovoltaică, focalizarea ş.a.
Bioconversia constă în producerea de masă organică prin cultura
anumitor plante cu randament fotosintetic mare, din care se obţin substanţe
consumabile. Ex: cultura de trestie de zahăr, din care se obţine alcool etilic
(12 mil. t/anual, în Brazilia); alcool metilic din deşeuri de lemn (Canada).
Din energia solară primită de Pământ, cea mai mare parte, (80%) se
consumă, pentru evaporare, iar 16%, pentru fotosinteză, adică pentru
producerea de biomasă. Bioconversia se aplică şi în cazul obţinerii
biogazului din deşeuri organice (ex. China are 7 milioane de instalaţii
pentru obţinerea biogazului). O altă formă de utilizare a bioconversiei
constă în combustia lemnului de foc ( dă 10% din energia mondială).
Cuptoarele solare şi casele solare sunt instalaţii ieftine şi simple
care folosesc efectul de seră pentru a obţine apa caldă. Ex. în Japonia sunt 5
milioane locuinţe încălzite cu energie solară (case solare); în Israel sunt
250000 case solare; în S.U.A. sunt 80000 case solare (din care 25000 în
Florida).
Conversia fotovoltaică este un procedeu tehnic prin care se obţine
energie electrică folosind celule fotovoltaice cu semiconductori. Sunt

29Fuziunea este o radiaţie nucleară de sinteză a unui nucleu greu din două nuclee uşoare, însoţită de
degajarea unei cantităţi imense de energie (reacţie nucleară).

83
instalaţii scumpe, dar de mare randament, care se folosesc acolo unde nu
există sursă de electricitate (pe nave cosmice, sateliţi artificiali, faruri,
balize marine). Instalaţii de talie industrială, bazate pe acest procedeu, sunt
construite în S.U.A. (Sacramento, Santa Monica), în Italia, Japonia. Se
preconizează să se construiască, pe baza conversiei fotovoltaice, în jurul
Pământului, helioelectrocentrale satilizate cu putere de până la 10000 MW,
de la care electricitatea să fie transmisă la sol prin intermediul
microundelor.
Focalizarea se referă la concentrarea razelor solare într-un focar.
Procedeul foloseşte oglinzi cu suprafeţe plane şi conice, orientabile, prin
programare electronică, în permanenţă spre Soare. Se obţin temperaturi de
1700-3500 C. Focalizarea se foloseşte pentru topirea unor substanţe
0

(minereuri), în metalurgia din Franţa; pentru instalaţiile de desalinizarea


apei (S.U.A., Grecia, Spania); pentru cuptoare solare destinate micilor
gospodării; de asemenea, se folosesc pentru helioelectrocentrale (ex.
S.U.A., în California, la baza militară Edwards, de 275 MW, în Franţa,
Spania, Italia, Japonia).
În viitor este posibil să se amenajeze sisteme de oglinzi satelizate în
jurul Pământului, care să capteze lumina solară, care dirijată spre suprafaţa
Pământului, să lumineze marile oraşe şi zonele polare (în timpul nopţilor
polare).
Energia eoliană este produsă de vânturi, ca urmare a deplasării
maselor de aer determinată de diferenţele de
presiune atmosferică din diferitele puncte ale Pământului. Energia cinetică
a vântului este proporţională cu cubul vitezei (ex. viteza 9 m/s dezvoltă o
putere de 1 kwh/m , iar la 27 m/s, dezvoltă o putere de 27 kwh/m ).
2 2

Pentru a folosi energia vântului, este necesar ca vânturile să fie


constante, cu caracter regulat şi puternic (viteza medie anuală să
depăşească 4 m/s).
Aceste condiţii sunt
în zonele litorale (ex.
litoralul Antarcticii,
în nordul Canadei şi
Alaskăi; de
asemenea, sunt
caracteristice pentru
vârfurile înalte ale
munţilor (ex. în Alpi,
potenţialul eolian este
de 1600-1700 kwh
annual/m . (fig. 28)
2

Se apreciază că
potenţialul

84
amenajabil al Globului este între 100000 şi 260000 miliarde kwh anual
(C.S.I., cu 18200 miliarde kwh anual, S.U.A., cu 7000 miliarde kwh anual).
În România, potenţialul energetic eolian este apreciat la 200 miliarde kwh
anual.
Pe Glob funcţionează astăzi 30000 de centre eoliene, urmând să se
dubleze după 2000. Ţări care deţin centrale eoliene sunt: C.S.I., S.U.A.,
Danemarca, Marea Britanie, Franţa, Canada, Olanda, Spania, Japonia.
Energia eoliană se foloseşte şi pentru instalaţii cu care se pompează
apa în zonele aride. În S.U.A. sunt 6 milioane de pompe eoliene, iar în
Africa de Sud sunt circa 1 milion.
Energia geotermică este emanată de câmpurile geotermice
situate în ariile în care gradientul
geotermic este mare, care se suprapun peste regiunile vulcanice. Aburii,
produşi în regiunile geotermale, sunt folosiţi pentru mişcarea turbinelor.
Apele termale sunt folosite pentru încălzitul locuinţelor, serelor.
Răspândirea geografică este neuniformă. În 1995 potenţialul geotermal
energetic al Terrei a fost de 300000 MW (vapori sau apă termală cu
temperaturi cuprinse între 150 C şi 300 C), iar puterea totală instalată în
0 0

centralele geotermale a fost de 7 000 MW. Producţia este împărţită pe


SUA, cu 46%, Filipine, cu 15%, Mexic, cu 12%, Italia, cu 9%, Japonia, cu
6%, Indonezia, cu 4,5%, Noua Zeelandă, cu 4,2%. România dispune de
circa 200 zăcăminte hidrogeotermale, din care extrag 65 de sonde apă cu
55 C-115 C, care este folosită în scopuri terapeutice cu 16 staţiuni balneo-
0 0

climaterice, în încălzirea locuinţelor (Oradea, Salonta), în instalaţii de


uscarea lemnului, pentru topirea inului şi cânepei (Berveni).
este produsă de maree de amplitudine medie
Energia mareelor
ridicată între 5-12m, este realizată în
centralele mareomotrice. Prima centrală de
acest tip a fost cea de la Rance (Franţa), în anul 1966. Este amplasată în
estuarul fluviului Rance, la Marea Mânecii. Estuarul este închis de un baraj
(750 m lungime) care are un lac de 22 km . Centrala este încorporată în dig
2

(baraj). Are 24 de agregate speciale de 10 MW fiecare, care produc anual


544 GWh.
Pe Glob există 40 zone pretabile pentru construcţia de centrale
mareometrice: ţărmul estic al Americii de Nord, Litoralul sudic al
Peninsulei Alaska, litoralul atlantic al Franţei ş.a.
Potenţialul mareometric al Terrei este apreciat la 3 milioane MW
localizat pe ţărmuri.

85
3.2. Aspecte geografice ale agriculturii mondiale

Generalităţi Agricultura este un sector cheie al economiei


mondiale, fiind principalul furnizor de resurse
alimentare pentru populaţia Globului.
Totodată, agricultura este una din cele mai vechi activităţi umane,
care a contribuit la dezvoltarea societăţii omeneşti.
Se apreciază că momentul trecerii la agricultură a avut loc în urmă cu
10 000 de ani, când omul primitiv a trecut de la vânătoare, pescuit, culesul
fructelor, rădăcinilor, la un mod de viaţă bazat pe agricultură.

Agricultura este strâns legată de


Rolul condiţiilor naturale condiţiile naturale, de care este, în
mare parte, dependentă, deşi
acestea nu sunt hotărâtoare, având în vedere că omul poate interveni asupra
producţiei prin tehnologii avansate, prin soiuri şi rase de mare
productivitate.
Condiţiile climatice sunt foarte importante, deoarece – atât plantele
cât şi animalele – au nevoie de căldură şi umiditate, pentru dezvoltare.
Perioada vegetativă a plantelor de cultură este în jur de 10 C, de asemenea,
0

plantele la perioadele critice (încolţire, înflorire, maturizare) au nevoie de


căldură şi apă. Tot clima influenţează ritmul anual al muncilor agricole.
Relieful influenţează condiţiile climatice şi pe cele de sol. Unele
aspecte ale reliefului, cum sunt altitudinea, pantele, fragmentarea, treptele
de relief, influenţează repartiţia şi tipurile culturilor.
Solul, ca element fundamental, reprezintă suportul plantelor de
cultură. Prin calitatea sa de bază, fertilitatea, solul asigură hrănirea,
creşterea şi dezvoltarea plantelor, în general, şi a celor cultivate, în special.
Tipurile de sol au rol în repartiţia geografică a culturilor pe Glob.
În etapa actuală, când presiunea omului asupra teritoriului este
puternică, un rol important revine acţiunilor de protecţie şi conservare a
solurilor.
Fondul funciar Din suprafaţa Globului de 13,5 miliarde ha,
spaţiul agricol, adică acela exploatat cu
finalitate în producţia agricolă (cultura plantelor şi creşterea animalelor)
reprezintă mai mult de ¼ din aceasta.
Terenurile destinate culturii plantelor reprezintă 1,5 miliarde ha (8%
din total), ceea ce revine 0,26 ha/locuitor. Cea mai mare parte a terenurilor
agricole se află în zona temperată (55%) şi tot în această zonă se află şi cea
mai mare parte din suprafaţa cultivată (59%), adică 830 milioane ha.
Repartiţia suprafeţelor cultivate, pe plan mondial, este inegală şi diferă
de la continent la continent. Astfel, în Europa, 64%; în Africa, 30%; în
Australia şi Noua Zeelandă 6%. În Europa situaţia este diferită pa ţări:

86
Marea Britanie – 78%, Olanda şi Italia – 70 %, Franţa – 60%, Germania cu
58%. Repartiţia suprafeţei agricole pe locuitor diferă foarte mult la nivel de
ţară. Canada are 4 ha/locuitor, CSI are2,2 ha, China are 0,25 ha, Japonia are
sub 0,1 ha.
Se apreciază că există circa 1,5 miliarde ha de teren potenţial
cultivabil, răspândite în Africa şi America de Sud, ceea ce duce la dublarea
suprafeţelor cultivate.

3.2.1. Cultura plantelor

Culturile agricole sunt răspândite în raport de condiţiile


pedoclimatice.
Cultura plantelor se bazează pe două categorii de culturi: cultura
cerealelor şi cultura plantelor tehnice. Se poate, totuşi, deosebi o
repartizare a culturilor pe zone climatice, în raport de care se diferenţiază şi
plantele cultivate.
Cultura cerealelor Circa 65% din producţia mondială de
cereale se realizează în zona climei
temperate. Cele mai răspândite cereale cultivate pe Glob sunt: porumbul,
grâul, orezul, secara ş.a.
Porumbul, de origine din spaţiul geografic american, a ajuns in
Europa în sec. al XV-lea (adus de Cristofor Columb); este o plantă
pretenţioasă termic (10-12 C, la germinaţie şi 20-27 C, la coacere) şi la
0 0

cele de umiditate (500 mm/m ) ceea ce face să se preteze la irigaţii.


2

Răspândirea culturii. Cele mai întinse suprafeţe cultivate cu


porumb sunt la latitudinile temperate: SUA (Platoul Nebraska), China,
Franţa (sudul Bazinului Parizian), Ucraina (Kuban), România (Câmpia
Română), Argentina. În 1996 s-au realizat 590 000 000 tone.

87
Grâul, cea mai răspândită şi cea mai veche cereală, care a stat la
baza vechilor civilizaţii din zonele temperate şi mediteraneană, este o
plantă pretenţioasă la condiţiile pedoclimatice (soluri cernoziomice, climă
cu ierni moderate şi veri fierbinţi, cu
umezeală toamna şi primăvara). Se
cunosc mai multe soiuri de grâu şi
peste 20 000 de varietăţi. Maturitatea
sa ecologică, adaptarea uşoară la
condiţiile de mediu, explică marea sa
extindere în zonele aride,
mediteraneene şi temperate. Astăzi,
peste 85% din producţia de grâu a
Terrei (580 000 000 t, în 1996) a fost
realizată în ţările situate la latitudini
temperate: China, C.S.I., S.U.A., India,
Canada, Franţa, Australia, Argentina,
România (fig. 29). Grâul se recoltează
pe Glob aproape în fiecare lună, în
raport de ţară şi emisferă (fig. 29a)

Orezul, cereala cea mai reprezentativă pentru zonele bogate în


umezeală (zonele musonice, ecuatorială), originar din Asia de Sud-Est, se
dezvoltă în condiţii particulare de temperatură şi umiditate (30-32 C şi 160-
0

200 mm/lunar). Procedeele de cultură se bazează pe: resădire (care este cel
mai răspândit) şi pe semănat
(folosit în zonele înalte, terasate,
din Filipine). Peste 85 % din
orezării sunt extinse în Asia,
respectiv Asia musonică).
Recoltarea pe Glob se face, după
ţară, continent, emisferă în tot
anul (fig.30).
Producţia mondială de 555
000 000 t (1996) a fost realizată
în Asia: China (cel mai mare
producător), India, Indonezia,
Bangladesh, Vietnam,
Thailanda. Se mai cultiva în
Africa de Vest, în bazinul
Fluviului Amur, Japonia etc.

88
Alte cereale Orzul (Canada, C.S.I., Germania, S.U.A. etc.),
ovăzul (C.S.I., Canada, S.U.A. etc.); secara (C.S.I.,
Polonia, Germania, China, Danemarca etc.)
Plantele tehnice Plantele tehnice reprezintă o grupă de plante
cultivate, importantă deoarece produsele
acestora sunt folosite ca materii prime în industria alimentară şi textilă. Din
această grupă fac parte: plantele oleagionase, plantele pentru obţinerea
zahărului, plante textile.
Plantele oleaginoase sunt folosite pentru extragerea substanţelor
grase de origine vegetală. Din această grupă fac parte: floarea soareluiu;
soia, arahidele, ricinul ş.a.
Floarea soarelui, originară din America Latină (Mexic, şi Munţii
Anzi). Se cultivă pe suprafeţe mari în Europa, S.U.A. Producţia cea mai
însemnată se realizează în C.S.I., Argentina, Franţa, S.U.A., România.
Soia, originară din China, produce seminţe bogate în grăsimi: mari
producătoare de soia sunt: China, Argentina, S.U.A., Brazilia.
Arahidele, leguminoasă tropicală, al cărui fruct se dezvoltă subteran,
preferă solurile uşoare (feruginoase, în Africa şi nisipoase) fiind iubitoare
de umiditate (600-1200 mm / anual).
Cele mai întinse suprafeţe cultivate sunt în Asia (India, cu 40% şi
China, cu 20%), în Africa (Senegal, primul producător mondial de ulei de
arahide, Nigeria, Mali, Niger, Mauritania etc.), în SUA (Texas, Virginia),
în Brazilia, Argentina, în zonele de contact cu Anzii Cordilieri.
Ricinul, originar din Africa (Abisinia) este cultivat în India, China
de Nord, Brazilia (statele Bahia, Minas Gerais).
Alte plante oleagioase sunt: susanul (India, China, Sudan etc.),
arborele de unt din Sudan, cu un fruct al cărui miez conţine substanţe
grase (50%), este răspândit în Sudan, Mali, Uganda; bumbacul este şi
plantă oleagioasă.
Măslinul, arbore mediteranean, produce fructe cunoscute sub
numele de măsline, bogate în vitamine şi grăsimi, din care se extrage uleiul
de măsline. Ţările cu livezi întinse sunt: Italia (Sicilia, Calabria), Spania
(Granada, Murcia), Grecia (zonele litorale), Tunisia (cultură introdusă
recent), Turcia, Maroc, Portugalia.
Plantele pentru obţinerea zahărului sunt: sfecla de zahăr,
trestia de zahăr.
Sfecla de zahăr este principala plantă pentru zahăr din zonele 30

temperate, fiind o cultură de mare randament. Preferă temperaturi


moderate, veri răcoroase, toamne reci şi uscate, are nevoie de mult soare

ţinerea zahărului din sfeclă este legată de numele chimiştilor germani – Marggaraf şi Achar, care, în
30 Ob
1802, au construit o fabrică modernă pentru zahăr, cu Silezia inferioară, în oraşul Kurner

89
pentru a creşte concentraţia în zahăr. Mari producătoare sunt: Europa
(nordică, nord-vestică), CSI, SUA.
Trestia de zahăr este planta pentru zahăr caracteristică regiunilor
tropicale şi subtropicale. Zahărul se obţine din tulpina plantei. Ţările
producătoare sunt: Brazilia (cea mai veche şi cea mai mare producătoare, ¼
din producţia mondială, cu 1996), Cuba, China, Thailanda, Mexic.
Plantele textile sunt folosite în industria textilă. Se remarcă, la
scară mondială: bumbacul, inul, iuta ş.a.
Bumbacul este cea mai importantă plantă textilă (80% din suprafaţa
mondială de culturi textile şi 50% din producţia de fire textile). Preferă
solurile fertile, de bună calitate, aluvionare (cu drenaj bun, temperaturi
ridicate (11 C-25 C). Fructul său, o capsulă, are în interior fibrele de
0 0

bumbac, pufoase, albe sau crem. Marii producători de bumbac sunt: SUA
(statele: Carolina de Nord şi Sud, Georgia, Louisiana, Misissippi, Alabama,
Florida, California, Arizona), China (prima producătoare), India, Egipt
(Valea Nilului), în ţările asiatice – Uzbekistan, Armenia, Turkmenistan,
Azerbaidjan.
Inul, plantă textilă, originară din Asia, are două varietăţi: in pentru
fuior şi pentru ulei. Fiind o plantă cu pretenţii ecologice, şi totodată o
plantă exhaustivă (nu se repetă cultura pe acelaşi teren), preferă zone
însorite (cele pentru ulei) şi zone umede (cel pentru fuior).
Suprafeţe întinse cultivate cu in sunt în Europa (Franţa, Belgia,
Olanda), în C.S.I.
Iuta, plantă textilă, specifică pentru zonele tropicale şi subtropicale,
este iubitoare de locuri cu precipitaţii abundente şi se pretează la solurile
aluvionare. Fibrele de iută sunt mai puţin rezistente decât cele de in sau
cânepă, ceea ce face să fie folosite pentru saci, frânghii. Zona cea mai bună
pentru cultură este Delta Gangelui şi Brahmaputrei. Ţări producătoare:
India, Japonia, Brazilia.
Plantele leguminoase Legumele, prin conţinutul lor în săruri şi
vitamine, reprezintă, după cereale,
alimentele cele mai frecvent consumate de oameni.
În legumicultură se deosebesc grădinăritul de subzistenţă (specific
ţărilor în curs de dezvoltare) şi legumicultura (pentru ţările dezvoltate)
care poate fi periurbană şi specializată.
Culturile forţate –practicate în solarii şi sere – s-au dezvoltat în jurul
marilor oraşe, formând arii legumicole, şi constituind culturile de bază în
ariile periurbane, producându-se lângă centrele de consum.
Legumicultura specifică se caracterizează prin cultivarea unui
număr restrâns de specii de legume. Se remarcă: Valea Rhonului (Franţa),
coasta engleză a Mării Mânecii (Marea Britanie), în unele ţări din Africa de
Nord (Maroc, Algeria, Tunisia).

90
De asemenea, arii cu legumicultură specializată sunt în S.U.A.(în
California şi Florida).
Una dintre cele mai răspândite legume este cartoful. Plantă originară
din America Latină (Columbia), are o mare valoare economică, deoarece
furnizează la hectar mai multă materie nutritivă decât oricare altă plantă.
Este o plantă cu condiţii ecologice din cele mai diverse - de la cele
aride până la latitudini nordice (70 ) şi sudice (50 ) mari. Preferă zonele
0 0

umede şi răcoroase şi soluri afânate, bine aerate.


Se foloseşte ca aliment – are gust plăcut, este uşor digerabil, poate fi
consumat de populaţia de toate vârstele; este un bun furaj pentru animale şi
este materie primă pentru industria amidonului şi spirtului. Producţia anului
1996 (circa 280 000 000 t) a fost realizată circa 60% de ţările următoare:
China, Rusia, Polonia, SUA, India, Ucraina, Germania.
Alte legume sunt: maniocul (“pâinea Braziliei”) cultivat în Brazilia,
Zair, Indonezia, India; cartoful dulce (batata) extins în China, India, în
Africa, SUA (în jurul Golfului Mexic).
Cultura plantelor reconfortante Pentru obţinerea unor băuturi
sunt cultivate mai multe
plante –ceaiul, cacao, cafeaua -, care fac parte din culturile de plantaţie.
Ceaiul, băutura cea mai răspândită de pe Glob (circa 800 miliarde
ceşti anual, adică 150, 170 de ceşti de ceai pentru fiecare locuitor). Plantă
originară din Asia este răspândită în mai toate continentele. În 1996,
producţia de 2 628 000 t a fost realizată în India (25%), China (centru şi
sud) Sri Lanka (ceai de calitate excepţională), Indonezia, Japonia, Turcia,
Kenya (cel mai mare producător în afara Asiei).
Arborele de cacao, originar din America de Sud (bazinele fluviilor
Orinoco, Amazon), este o plantă din categoria culturilor de plantaţie. Pudra
de cacao se obţine prin măcinarea fructului. Cacao se foloseşte în cofetării,
la produsele zaharoase şi în patiserie. Este un arbore foarte pretenţios la
condiţiile de mediu: soluri umede, climă caldă (zonele tropicale), între 15 0

latitudine nordică şi sudică), preferă văile, unde este ferit de vânturi.


Fiecare arbore produce între 140-150 de fructe din care se obţin 5-6 kg de
pudră.
Producţia. Deşi arbore din America de Sud, se cultivă mai mult în
Africa. Producţia de 2 342 000 t (1997) a fost realizată în Africa (50%);
Coasta de Fildeş (primul producător mondial), Ghana, Nigeria, Camerun;
altă zonă producătoare este Brazilia (cu plantaţii la Itabuna, Itacare în
statul Bahia); altă zonă este Asia de Sud-Est (Indonezia, Malysia).
Cafeaua se obţine din arbuştii de cafea. Este o băutură foarte
răspândită. Arbustul de cafea, originar din provincia Kaffa (Etiopia). În
cultură s-a introdus prima oară în Peninsula Arabia, pe coasta vestică, lângă
oraşul Mocca. Este pretenţioasă la condiţiile climatice: preferă zonele
tropicale; preferă zonele înalte din podiş. Se poate iriga, dar preferă zonele

91
cu temperaturi de 17 C 0
şi 23 C. Principalele producătoare: Brazilia
0

(Podişul Mato Grosso), Columbia, Indonezia, Uganda, Coasta de Fileş.


Cultura pomilor fructiferi Pomii fructiferi au o mare varietate
de specii şi soiuri, fiind răspândiţi
în toate zonele ocupate de om.
Pomii fructiferi din zonele temperate sunt: mărul (Franţa, Italia,
Germania, România, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Rep. Moldovenească,
SUA); prunul cu răspândire în Bulgaria, Serbia, Croaţia, Ucraina,
România, SUA (California).
Citricele sau agrumenele se cultivă în zonele tropicală şi
subtropicală. Cele mai cunoscute citrice sunt portocalul, lămâiul,
grepfrutul, rodiile, mandarinele. Citricele sunt arbori iubitori de căldură şi
umiditate.
Zonele de cultură: ţările mediteraneene, America de Nord. America
de Sud. Printre ţările mediteraneene cele mai importante sunt: Italia,
Spania, Franţa, Maroc, Israel (grepfruit); în S.U.A. se cultivă în Florida şi
California. În America Latină: Mexicul (rodii), Brazilia, Argentina
(portocale).
Bananierul, originar din Asia de Sud-Est, face fructe hrănitoare şi
gustoase. Se cultivă în: America Latină – Brazilia, Columbia, Ecuadorul şi
“republicile bananiere” (Honduras, Costa Rica, Panama, Guatemala).
Cocotierul, palmier, care produce un fruct numit nuca de cocos este
“ arborele cu o sută de întrebuinţări”, “regele florei tropicale”. Sămânţa
cuprinde un albumen cartilaginos şi oleaginos, care închide o cavitate plină
cu “apă de cocos”. La maturitate apa dispare. Se obţine din nuca de cocos:
uleiul de cocos (folosit în bucătăria Asiei de Sud); coprah (substanţa
obţinută din albumenul fructului), folosit în patiserie, fabricarea săpunului.
Apa de cocos este o băutură foarte gustoasă; din sevă obţinută din tulpină
(prin incizare) se produce suc (today), zahărul (jaggery), sirop (treacle),
alcoolul (arak), fibrele de cocos se folosesc pentru covoare, frânghi,
frunzele se folosesc ca material de construcţie, iar lemnul în industria
lemnului.
Plantaţii de cocotieri sunt în: Asia, cu statele Malaysiei, Indonezia,
Filipine (primul producător mondial), India, Oceania; în Africa Orientală
(Somalia, Mozambic), Africa Occidentală (Senegal, Coasta de Fildeş,
Angola); în America de Nord (Florida); America de Sud (Brazilia,
Columbia, Ecuador etc.).
Viticultura Viţa de vie este originară din sudul Mării Caspice
din ţinuturile de climă mediteraneană. Răspândirea
actuală este între 50 latitudine nordică (Valea Rinului)
0
şi 30 latitudine
0

sudică. Preferă versanţii însoriţi cu soluri calde. Pe Glob s-au conturat mai
multe zone importante de cultură a viţei de vie (fig. 30).

92
Zona mediteraneană a Europei, Africii de Nord şi Orientului
apropiat, cea mai importantă a lumii, cu ţări ca: Franţa (Lanquedoc,
Rousillon, Provance), Italia (Piemont, Toscana, Emilia, Campagnia
(Lacrima Christi), Sicilia; Spania (Andaluziei, Granadei, Valenciei);
Portugalia (Duero, Tajo); Bulgaria şi Grecia; în Africa (Maroc, Algeria);

Zona temperată cu veri calde din Europa, cu ţări ca România,


Ungaria, Rep. Moldovenească, Armenia, Crimeea.
Zonele subtropicale şi temperate din America de Sud, America de
Nord, Sudul Africii, Australia. În S.U.A. sunt plantaţii în California, pe
valea fluviului Sacramento şi San Joaquin (culturi irigate şi mecanizate); în
America de Sud se remarcă ţările Chile şi Argentina; în Africa de Sud
sunt renumite podgoriile la Cap; în Australia sunt cunoscute podgoriile de
pe cursul mijlociu al râului Murray.
Cea mai mare cantitate de vin pe cap de locuitor are Franţa (fig.31)

93
Cultura tutunului Tutunul este o plantă cultivată pe toate
continentele. Este o plantă anuală, care se
prezintă în 60 de specii. Producţia de ţigări, bazată pe tutun, este aducătoare
de mari venituri. Cel mai mare producător de ţigarete este grupul american
Philips Morris (produce marea Marlboro). Ţări producătoare de tutun sunt:
China, S.U.A., India, Brazilia, Turcia, România, Bulgaria, Grecia.
Mari consumatori de ţigarete sunt. Grecia, Japonia, Spania, S.U.A.,
Olanda, Danemarca.

3.2.2. Creşterea animalelor

Este una din ocupaţiile străvechi al omului, care a domesticit şi


selecţionat animalele. Animalele sunt crescute pentru: carne, lână, lapte,
ouă, pene, blănuri. De asemenea, pe Glob, animalele sunt folosite pentru
tracţiune şi munci (bovinele şi cabalinele). Produsele animaliere sunt
folosite ca materii prime în industrie.
Creşterea animalelor este strâns legată de baza furajeră: vegetaţia
spontană (păşuni, fâneţe), plantele de cultură (trifoi, lucernă, borceag,
rădăcinoase, porumb). Totodată, se folosesc şi furaje de origine industrială
(prelucrarea unor produse vegetale şi animale).
Animalele crescute de om sunt: bovinele, ovinele, porcinele,
cabalinele, păsările.
Bovinele, pe lângă cele cunoscute la noi, mai cuprind – yakul (creşte
în Tibet), buffele (trăieşte în deltele Asiei, fiind folosit la muncile din
orezării), zebul (creşte în zona tropicală), bivolul.
În creşterea animalelor se remarcă statele: India, Brazilia, China,
S.U.A., Argentina. Se observă o specializare în creşterea bovinelor, ţări
care cresc bovine pentru carne: Argentina, India, Franţa, Anglia, SUA şi
ţări care cresc bovine pentru lapte: Scoţia, Danemarca, Olanda, Elveţia,
SUA, Noua Zeelandă.
Bubalinele (bivolii), crescute pentru tracţiune, carne, lapte, sunt
specifice Asiei musonice, fiind animale care iubesc căldura şi apa. Se cresc
în India (primul loc), China, în Egipt şi Europa de sud-est.
Ovinele sunt crescute pentru carne, lână, lapte. Şeptelul ovin (circa
1,05 miliarde capete, în mai 1995) este deţinut de următoarele ţări: China,
Australia, Iran, Noua Zeelandă, India, Turcia, Pakistan, Africa de Sud,
Marea Britanie, CSI, România, Bulgaria etc.
Porcinele sunt crescute pentru carne. Se remarcă prin fecunditate
mare, creştere rapidă. Rasele se împart pentru producţia de carne şi
grăsime: La Cronaise (vestul Franţei), Yorkshire şi Largewhite (Anglia),
Hampshire (S.U.A.), Landrace (Danemarca), Piétrain (Belgia), Bazna,
Mangaliţa (România). Ţări producătoare de porcine: China (49% din

94
efectivul mondial care, în 1996, a fost de circa 930 milioane capete), SUA,
Brazilia, Germania, Rusia, Polonia, Mexic, Spania, România.
Cabalinele (caii), asinii şi măgarii sunt animale pentru tracţiune,
pentru munci agricole, pentru sporturi (caii de curse). Cabalinele, odată cu
dezvoltarea mijloacelor de transport şi mecanizării agriculturii; au scăzut
numeric. Totuşi sunt ţări în care se cresc în număr mare: Brazilia, China,
Mexic, Argentina, S.U.A., Rusia, Asia Centrală (Mongolia, Uzbekistan),
Polonia, România.
Asinii şi catârii sunt crescuţi în Brazilia, Mexic, Etiopia, China,
Turcia, Iran, India, ţările europene mediteraneene.
Păsările se cresc pentru ouă, carne, pene. Acest sector este integrat
agriculturi periurbane, care aprovizionează zilnic pieţele oraşelor cu
produse proaspete.
Dintre speciile de păsări, cu răspândire mai largă, sunt: găinile,
gâştele, raţele, curcanii. Efectivul de păsări de peste 12 miliarde de capete
(1997) este concentrat în câteva ţări, deşi creşterea păsărilor are o largă
răspândire: China (22%), S.U.A., Brazilia, Indonezia, Rusia, Mexic, Franţa,
România.
3.2.3. Tipuri de economie agricolă
Economia agricolă – economie de ramură în cadrul economiei mondiale –
este mai bogată în aspecte umano-geografice, decât altele. Tipurile de economie
agrară, ca modele economice, s-au format în cadrul unor condiţii sociale, tehnice,
economice şi naturale determinate. După criteriul relaţiilor de producţie,
economia agricolă se poate încadra în mai multe tipuri şi subtipuri: economia
agricolă tradiţională, economia agricolă capitalistă, economia agricolă de
tranziţie. (fig. 32)

95
3.2.3.1. Economia agricolă tradiţională (de subzistenţă sau
preindustrială).
Acest tip de economie agricolă, cea mai veche, are câteva trăsături:
organizare primitivă, economie închisă şi semiînchisă realizează o
producţie de subzistenţă (pentru consumul intern), nu produse surplus
pentru piaţă, au relaţii reduse cu exteriorul din lipsa unui surplus de
produse agricole, se practică policultura, sarcina acestui tip economic este
de a asigura alimentaţia grupului; prezintă un randament foarte mic.
Acest tip de agricultură, practicat în ţările în curs de dezvoltare sau
subdezvoltate, are următoarele subtipuri: subtipul agricultură itinerantă,
subtipul mediteraneean, subtipul ecuatorial, subtipul indian, subtipul
nord-estic-asiatic, subtipul oazelor şi văilor din zona tropicală,
economia pastorală.
Agricultura itinerantă sau migratoare – în cadrul căreia se cultivă
o parcelă defrişată până la epuizare, după care se părăseşte şi se trece la altă
parcelă, cu rotaţie după un număr mare de ani. Se foloseşte utilaj primitiv
(cultura cu săpăligă, plugul de lemn, recoltarea prin smulgere). Ex. în
Africa , la sud de Sahara, în Pădurea ecuatorială (agricultura practicată de
băştinaşi; în unele ţări din Asia se Sud).
Subtipul mediteranean se bazează pe cultura grâului şi creşterea
animalelor (bovine, ovine, cabaline) şi culturi de măslini, citrice, viţă de
vie. Ex. Africa de Nord, Orientul Apropiat.
Subtipul ecuatorial se bazează pe cultura meiului, sorgului;
porumb, manioc, batatul; sectorul zootehnic este slab dezvoltat. Ex. Africa
Centrală, bazinul Amazonului.
Subtipul indian este axat pe cultura grâului, orzului (pe bază de
irigaţii), arahide, bumbac şi se cresc animalele. Ex. nord-estul Indiei.
Subtipul sud-est-asiatic este axat pe cultura orezului, în condiţii de
irigare şi creşterea animalelor cum sunt bovine, porcine, bubaline, zebu,
păsări. Ex. în sud-estul Asiei.
Subtipul oazelor şi văilor din zona aridă se bazează pe policultură
irigată – cereale, bumbac, leguminoase, curmal, trestia de zahăr şi
zootehnic slab dezvoltată (bubaline, ovine, măgari, asini). Ex. Africa de
Nord (valea Nilului şi oaze), Asia de sud-vest.
Economia pastorală este axată pe creşterea oilor, caprelor,
cămilelor, cailor, renilor, care se cresc nomad sau seminomad, fiind
deplasate după iarbă. Ex. în Africa, Orientul Apropiat, Mijlociu, zonele
polare şi montane.
3.2.3.2. Economia agricolă capitalistă
Acest tip, larg extins, caracteristic ţărilor dezvoltate, se
caracterizează prin mai multe trăsături: agricultura produce pentru piaţa
(agricultură speculativă); piaţa exercită o presiune continuă asupra

96
agriculturii (preţuri, cerere); agricultura se specializează, ajungând până la
monocultură. Ca organizare şi productivitate, agricultura se apropie de
industrie. Se bazează pe tehnologie avansată, pe soiuri şi rase de mare
randament.
Producţia agricolă, în acest tip economic de agricultură, producţia
depăşeşte capacitatea de cumpărare, ceea ce produce stocuri, influenţează
preţurile şi creează tensiuni, nemulţumiri între state.
Economia agricolă capitalistă are următoarele subtipuri: agricultură
intensivă, agricultură extensivă,, agricultură de plantaţii.
Agricultura intensivă este sistemul care dă producţii mari pe
unitatea de suprafaţă şi producţie, datorită investiţiilor suplimentare, a
mijloacelor de producţie avansate. Se bazează pe o specializare zonală (ex.
nordul Bazinului Parizian specializat în cereale şi sfeclă de zahăr, iar
Bretagne este specializată în pomicultură, legumicultură, bovine; de
asemenea este organizată în marea proprietate capitalistă şi are
productivitate ridicată.
Ex. ţările din Europa de Vest, Canada, S.U.A., Japonia, etc.
Agricultura capitalistă extensivă este un sistem în care creşterea
producţiei se bazează pe extinderea suprafeţelor cultivate, ceea ce duce la
scăderea eficienţei. Acest tip de agricultură este dependent de condiţiile
naturale, de tradiţie.
Se caracterizează prin: agricultură de piaţă; structura producţiei este
diversă dar cu o orientare spre cultura cerealelor, plantelor tehnice şi
creşterea animalelor. Ex. S.U.A. – partea central-vestică (Podişul Preriilor),
Canada (zona de prerie), Australia, Argentina, Africa de Sud (sud-vest).
Agricultura, fiind mecanizată, irigată, cu randament mare, realizează
excedente de produse agricole, care sunt valorificate în comerţul extern.
Agricultura de plantaţii este un subtip de economie agricolă
introdusă de europeni în regiunile de climă caldă, pentru a produce produse
agricole valoroase, care se obţin la un cost scăzut (cauciucul natural,
bananierul, arahidele, trestia de zahăr). Este caracteristică specializarea sub
formă de monocultură. Acest subtip are dezavantajul că în anumite
condiţii economice, când nu se cer pe piaţă produsele respective, scad
preţurile sau marfa rămâne nevândută. Ex. plantaţiile americane dau cea
mai mare parte din recolta de banane – 75%, cafea – 75%, trestia de zahăr –
50%; producţia de cauciuc natural o realizează Asia; cacao – 75% este dată
de Africa.
În numeroase ţări plantaţiile sunt specializate la un număr redus de
produse: Brazilia – cafea, cacao, trestie de zahăr; Ghana şi Coasta de
Fildeş – cacao, cafea, banane; Sri Lanka – ceai; Malaysia – în palmier de
ulei şi cauciuc natural; Ecuator şi Guatemala în banane.
Agricultura socialistă, bazată pe proprietatea colectivă asupra
pământului, a mijloacelor de producţie, apărută mai întâi în fosta U.R.S.S.

97
şi extinsă în toate fostele ţări socialiste, s-a axat şi pe sistemul extensiv şi
pe cel intensiv şi pe cel de plantaţie (bumbacul în U.R.S.S.). astăzi se mai
practică în Cuba, China, Vietnamul de Nord.
Agricultura de tranziţie este un subtip de economie agrară care se
manifestă, astăzi, în fostele ţări comuniste. Prin acest sistem se realizează
trecerea de la economia centralizată, planificată bazată pe monopolul
statului, la economia de piaţă, fundamentată pe proprietatea privată asupra
pământului şi mijloacelor de producţie şi pe libertatea economică.
Acest subtip se confruntă cu multe probleme de ordin financiar,
economic, organizatoric. Tranziţia este greoaie, cu multe dificultăţi. Ex.
România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Ucraina, etc.

3.2.4. Peisajele rurale şi agricole

Peisajul se referă la interacţiunile între componentele naturale ale


mediului obişnuit, natural şi între acestea şi componentele antropice (peisaj,
antropic).
Peisajul rural se referă la sate, fiind o expresie generală a
acestuia, cuprinzând: peisajul câmpurilor cultivate, al pădurilor,
vetrelor de sat, fermelor, dotărilor agricole, infrastructura
administrativă. Peisajul rural este studiat de geografia rurală.
Peisajul agrar se referă la terenurile cultivate cu toate elementele
din cadrul acestora: clădiri, căi de legătură, canale de irigaţii, perdele
de protecţie şi modalităţile de dispunere spaţială.
Peisajul agricol este dat de compoziţia şi structura parcelelor:
peisaj cerealier, pomicol, etc.
Principalele peisaje agricole sunt: câmp deschis, peisaj de tip
enclos, peisaj de oază.
Peisajul de câmp deschis sau openfield. Acest peisaj este
caracterizat prin câmpuri cultivate monotone, de formă panglicată, cu
parcele perpendiculare pe drumurile de exploatare, lipsite de împrejurimi.
Se mai numeşte şi “peisajul câmpurilor cultivate deschise”. ex. peisajul din
Lorena (Franţa), Câmpia Bărăganului (România), Polderele din Olanda,
Castilia Veche (Spania), Campinado (Italia-Sardinia), ţările Scandinave,
Siria etc.
Peisajul de câmp închis sau de tip enclos (bocage).
Peisajul este caracterizat prin parcele mici, de formă neregulată,
înconjurate de garduri vii, piatră, valuri de pământ, perdele forestiere. Se
mai numeşte “peisajul câmpurilor cultivate închise”.
Peisajul tipic de bocage este în Bretagne (Franţa), Sardinia, Anglia,
Camerun, România (regiunea subcarpatică şi dealuri).

98
Peisajul de tip bocage se poate crea din cel de tip openfield care, prin
“spargere” se transformă în parcele mici (ex. România în urma Legii
Fondului Funciar).
Peisajul de oază (oasis) are caracteristic modul de aprovizionare cu
apă pentru irigaţii: se deosebesc mai multe subtipuri: cursuri permanente de
apă ( Maroc, Uzbekistan, Kazahstan), foggara, la capătul galeriilor de fugă
(Sahara).
Alte tipuri de agricultură sunt: peisaj agricol extensiv, integrat,
itinerant, periurban, specializat.
Peisajul agricol extensiv se caracterizează printr-o relativă
continuitate a culturilor, cu o producţie orientată spre satisfacerea cerinţelor
interne: agricultura itinerantă, de orezării (rizicultură), oaze, culturi
subtropicale şi de tip mediteranean.
Peisaj agricol integrat are o agricultură orientată spre piaţa de
desfacere, cu o producţie diversă. Ex. ţările dezvoltate.
Peisajul agricol itinerant este caracteristic pentru agricultura
migratoare, care constă în defrişarea – cultivarea – şi părăsirea terenului în
timp scurt. Ex. Africa, insulele Indoneziei, bazinul Amazonian.
Peisajul agricol periurban este un tip specializat, determinat de
vecinătatea unor oraşe mari, iar producţia agricolă este specializată pentru
nevoile curente ale pieţii (carne, lapte, ouă, legume, fructe). Legumicultura
se bazează pe culturile forţate (solarii, sere). Ex. agricultura din jurul
oraşelor.
Peisajul agricol specializat este caracteristic pentru zonele cu
agricultură de piaţă, de tip speculativ, caracterizată prin exploataţii imense,
închise, hipermecanizate. Ex. în ţările dezvoltate economic.

3.2.5. Pescuitul şi vânatul

Pescuitul ocupă locul principal în valorificarea resurselor biologice


ale Oceanului Planetar.
Pescuitul, după mediul acvatic în care se practică, se împarte în:
pescuitul de apă dulce (continental) şi pescuitul maritim.
Pescuitul de apă dulce se practică în apele curgătoare şi lacurile de
pe continente, fiind răspândit pe toate continentele, în toate ţările care au
condiţii de pescuit.
Pescuitul maritim se practică în mări şi oceane şi deţine cea mai
mare parte din volumul producţiei de peşte. Peştii trăiesc în zona litorală
(platforma continentală), unii aproape de suprafaţă – guvizii, calcanul, fie
la adâncimi de 30-40m, cum sunt sturionii (morunul, nisetrul) valoroşi
pentru icrele negre, alţii pe fundul apei (ţiparul). În zona pelagică trăiesc, în
bancuri, heringite, scrumbiile, tonul, hamsii, somonii.

99
Pescuitul maritim este de 3 tipuri: de coastă (litoral), de larg şi
oceanic.
Pescuitul de coastă se practică în lungul coastelor, aproape de ţărm,
cu ambarcaţiuni mici şi în campanii scurte. Are importanţă locală, fiind mai
mult de subzistenţă, cu puţină producţie pentru piaţa locală sau apropiată.
Ex: pe coastele Japoniei, coastele Coreei de Sud, China, coastele
Bretagniei (Franţa), coastele Scoţiei (Marea Britanie), precum şi în ţările
Africane şi Americii care au ieşire la ocean.
Pescuitul de larg este stimulat de existenţa unor zone de pescuit
naţionale sau industriale; se practică cu vase moderne, departe de ţărm.
Este favorizat de existenţa unor curenţi marini (reci, calzi). Se realizează o
producţie mare comercializată la nivelul naţional sau internaţional.
Pescuitul oceanic se practică cu nave specializate numite traulere
(nave-uzină) cu deplasament de 5000-50 000 tdw cu mare autonomie şi
practicat în campanii lungi 3-6 luni, la mii de kilometri de porturile de
bază. Se pescuieşte în apele internaţionale, pe baza unor norme, legi, şi
convenţii internaţionale. Prima oară a apărut în Japonia, apoi s-a extins la
multe ţări maritime.
Structura producţiei mondiale de peşte de circa 109 milioane
tone/an este formată din: clupeide (scrumbii, sardele ş.a.), cu circa 30 %
din producţie, gadidele (batogul, heringul), cu 25%, scrumbidee (ton,
macrouri), peşti aplatizaţi (calcan, limada), sturioni şi alte specii.
Repartiţia producţiei pe bazine maritime şi oceanice pune în evidenţă
următoarele zone de pescuit: Oceanul Pacific şi mările mărginaşe;
Oceanul Atlantic cu Golful Mexic, Marea Caraibilor, Marea Nordului,
Marea Norvegiei, Marea Baltică, Oceanul Indian; Marea
mediteraneană, Marea Neagră (fig. 33)

100
Gruparea geografică a producţiei de peşte pe ţări cuprinde mai multe
grupe.
Asia Estică cu statele producătoare de peşte: China (20,7 milioane
tone), Japonia (7,4 milioane tone), Coreea de Sud etc. Porturi importante:
Hakodate, Hitachi, Toyama (Japonia), Shanghai (China) etc.
Asia de Sud şi Sud-Est, cu care sunt importante: India (pescuit de
coastă şi oceanic), Thailanda, Filipine, Indonezia, Vietnam. Producţia
este destinată consumului intern iar pescuitul se realizează în Oceanul
Indian şi zona indo-pacifică. Porturi: Madras, Bangkok, Davao (Filipine),
Pontianak (Indonezia).
Europa Nordică şi Central Atlantică, zonă de tradiţie, se practică
pescuit de coastă şi de larg în Marea Nordului: Marea Baltică, Marea
Norvegiei. Ţări producătoare sunt: Norvegia, Danemarca, Islanda,
Marea Britanie, Olanda, Polonia, Germania, Franţa, Belgia, Suedia,
Finlanda. Producţia este destinată consumului local, exportului,
industrializării (conserve). Porturi pescăreşti: Hamerfast, Trondheim,
Bergen (Norvegia), Skagen, Thorskavn (Danemarca) Grimsby,
Aberdeen (Marea Britanie), Reykjavik (Islanda), Loriant, La Rochelle,
Boulogne sur Mer (Franţa), Goteborg (Suedia), ş.a.
Europa Sudică, zona cu tradiţie, specializată în sardele şi ton,
produce peşte pentru consum local şi export. Se produce o mare cantitate
de conserve de sardele şi ton. Ţările care practică pescuitul de coastă şi de
larg, cu producţie de peşte importantă sunt: Spania (în porturile – Pasajes,
Bermeo, La Coruna); Portugalia (porturi: Porto, Figueria da Foz); Spania
pescuieşte şi în Marea Mediteraneană (porturi: Tarragona, Algeciras);
Italia (porturi: Livorno, Veneţia, Palermo); Croaţia cu portul Split la
Marea Adriatică; Grecia (cu porturile Pireu şi Volos).
America de Nord are acces la 3 zone importante de pescuit: central-
atlantică, golful Mexic, oceanul Pacific. Ţările producătoare de peşte:
Canada (baze de pescuit: Halifax, Vancouver), S.U.A. (Boston, pentru
peşte proaspăt, Portland, Anchorage). Se practică pescuitul de coastă , de
larg şi oceanic.
Federaţia Rusă – este o producătoare de peşte, beneficiază de o
largă ieşire la mările şi oceanele din jurul său: Marea Albă, Marea Barentz,
Marea Neagră, Marea Caspică, Oceanul Pacific. Se practică pescuitul
interior, de coastă, de larg şi oceanic. Porturi importante: Arhanghelsk,
Kandalakşa (Marea Albă), Nicolaevsk (Azur), Nohodka, Sahalinsk
(Oceanul Pacific).
America de Sud, cu ieşire la Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic,
practică toate tipurile de pescuit. Se remarcă state ca Peru (11,6 milioane
tone), care ocupă un loc important în producţia mondială, cu porturi la
Trupillo, Callas; Chile, cu porturi la Autofagasta, Conception.

101
Africa, cu acces larg la Oceanul Atlantic, Oceanul Indian şi Marea
Mediteraneană, are pescuitul dezvoltat în câteva state: Nigeria, Ghana,
Senegal, Africa de Sud etc.
Vânătoarea a fost mult timp o ocupaţie importantă a oamenilor
pentru procurarea celor necesare vieţii (hrană, piei). Astăzi se practică atât
vânatul maritim cât şi cel pe uscat.
Vânatul maritim se bazează pe vânarea balenelor (Balena
mysticetus) şi caşaloţi. De la aceste mamifere acvatice se folosesc
31

grăsimile, pieile, oasele, ficatul (pentru extragerea hormonilor şi


vitaminelor). Statele care se ocupă de vânatul balenelor sunt: S.U.A.,
Norvegia, Franţa, Marea Britanie, Danemarca, C.S.I. Japonia, ţări cu flotă
de baleniere care acţionează în emisfera nordică. În emisfera australă
(sudică) acţionează state ca Peru, Africa de Sud, Australia (vânează), iar
în zona Arcticii acţionează Canada, Islanda, iar în Oceanul Atlantic
vânează Spania şi
Portugalia. (fig.
34)
Vânatul pe
uscat se bazează
pe fondul
cinegetic extrem
de variat, în
condiţiile
ecologice şi
geografice diferite
ale Globului.
Zone
cinegetice sunt:
Arctica Nord – Americană (animale cu blănuri scumpe); zona taigaua
siberiană; Africa de Est (specii exotice), Asia de Sud şi Sud-Est (tigri,
elefanţi, reptile, păsări); Oceania; Europa Centrală şi Europa de Sud-Est.
În zona de climă rece se vânează (pentru blănuri) vizon, mormotă,
zibelină, hermelină, vulpi argintii şi albastre – în ţări cum sunt – Canada,
China, S.U.A. C.S.I. în aceste ţări sunt centre de licitaţii asupra blănurilor
scumpe: Montreal, Sank Petersburg, New York, Beijing.
În zonele tropicale se vânează animale pentru piei, trofee, cum sunt –
elefanţii, leii, zebra, tigrul, reptile. Ţări şi centre pentru acest vânat: Kenya
(Nairobi), Tanzania (Dar es Salaam), Bangkok (Tailanda).

şalot (Physeter macrocephalus), mamifer asemănător cu balena, care trăieşte în apele calde,
31 Ca

caracterizat prin dezvoltarea mare a capului şi prezenţa dinţilor pe falca interioară.

102
3.3. Aspecte geografice ale industriei mondiale

Generalităţi. Importanţă. Factorii răspândirii teritoriale.

Industria este ramură a producţiei materiale şi a


economiei naţionale, în cadrul căreia se realizează extracţia
combustibililor şi a materiilor prime minerale şi
transformarea materiilor prime de diferite origini –
minerale, agricole, silvice – în mijloace de producţie şi
bunuri de consum, prin utilizarea unor mijloace mecanice.

Industria este ramura de bază a economiilor naţionale, de ea


depinzând dezvoltarea şi progresul celorlalte ramuri economice. Industria
este purtătoarea celor mai avansate relaţii de producţie. Industria este
activitatea economică cea mai caracteristică a lumii contemporane.
Răspândirea geografică este restrânsă, fiind localizată numai în unele
state, iar dezvoltarea ei este diferită de la ţară la ţară.
Factorii răspândirii teritoriale
Răspândirea geografică a industriei este influenţată de factori care
acţionează cu caracter general: factori economici, factori social-politici,
factori naturali.
Factorii economici care acţionează sunt: apropierea de sursele de
materii prime şi energie; infrastructura economică a unor teritorii;
dezvoltarea transporturilor; apropierea zonelor de consum; preţul terenului;
dezvoltarea capitalului şi regimului impozitelor.
Factorii social-politici, cei mai importanţi, sunt: prezenţa forţei de
muncă specializată, existenţa unor tradiţii în industrie; aspecte de ordin
strategic (ex. mutarea industriei în U.R.S.S. din zona europeană în Urali şi
Siberia, în timpul celui de al II-lea război mondial).
Factorii naturali sunt reprezentaţi prin: existenţa materiilor prime;
prezenţa apei; nevoia de ridicare economico-socială a unor zone naturale;
ş.a.
Aceşti factori, care acţionează concomitent, însă cu intensităţi
diferite, au contribuit la o repartiţie teritorială cât mai armonioasă, care să
satisfacă cerinţele locale şi naţionale.
Clasificarea activităţilor industriale
În clasificarea activităţilor industriale – în raport de procesul de
producţie şi materiile prime – se folosesc mai multe moduri de clasificare:
după destinaţia economică a producţiei; după caracterul producţiei;
după relaţia dintre resursele folosite şi localizarea activităţilor.

103
După destinaţia economică a producţiei industriale se împart în
industriile din grupa “A” care produc mijloace de producţie şi industriile
din grupa “B” (produc bunuri de consum).
După caracterul producţiei se împarte în: industria grea (extracţie,
mijloace de producţie, chimică etc) şi industrie uşoară (alimentară, textilă,
încălţăminte etc).
Industria grea este aceea care valorifică materii prime voluminoase,
fiind, totodată, o mare consumatoare de energie. Din punct de vedere
financiar, industria grea este mare consumatoare de capital, iar investiţiile
se amortizează greu, în timp mai lung. Industria grea este localizată în
apropierea zonelor de extracţie a materiilor prime, în porturi, pentru a se
evita transportul materiilor prime, la mari distanţe.
Industria uşoară foloseşte materii prime textile, alimentare şi produc
semifabricate, care pot fi transportate la distanţe mari. Industria uşoară
consumă puţin capital, iar ritmul de recuperare, de amortizare a investiţiilor
este rapid, timpul fiind scurt.
Un alt mod de clasificare împarte industria în industria de
echipament şi industrie de bunuri de consum.
Industria de echipament produce utilaje, instalaţii, mijloace de
transport pentru toate ramurile economice.
Industria bunurilor de consum realizează o producţie foarte
diversă şi cu o largă difuzare în populaţie.
După al treilea mod de clasificare, se disting următoarele industrii:
industrii dependente, industrii libere, industrii incluse.
Industriile dependente de materii prime sau surse de energie sunt
acelea care au constrângeri legate de accesul la materii prime. Uneori, când
se apelează la importuri, sunt nevoite să-şi deplaseze producţia spre zonele
litorale, în porturi, prin care se aprovizionează (ex. siderurgia, industria
petrochimică, rafinăriile, industria zahărului).
Industriile libere sunt acelea care nu au constrângeri legate de
accesul la materii prime. Factorii care le influenţează sunt: existenţa forţei
de muncă, existenţa unor pieţe de consum, care solicită producţia, accesul
la informaţie, concentrarea activităţilor administrative şi financiare. Sub
aspectul localizării industriile libere sunt legate de marile oraşe, unde este
concentrată o mare forţă de muncă bine calificată (industria electronică),
altele sunt răspândite mult mai larg, aşa cum sunt industria textilă şi
alimentară.
Industriile incluse sunt legate de cerinţele şi necesităţile locale ale
populaţiei, fiind localizate în apropierea clientelei (ex. industria
materialelor de construcţie, industriile alimentare).

104
3.3.1. Industria metalurgică

Este una din ramurile importante ale industriei grele, care se ocupă
cu extragerea minereurilor, elaborarea metalelor şi prelucrarea lor. Se
grupează în industria siderurgică sau metalurgia neagră şi metalurgia
neferoasă sau colorată.
Siderurgia sau metalurgia fierului cunoaşte o largă răspândire
pe Glob şi continuă să ocupe
un loc de frunte în economia mondială, datorită diversităţii produselor
finite cerute în toate ramurile industriei (circa 2000 tipuri de oţel), apoi,
pentru că în cadrul ei este atrasă 12% din populaţia ocupată în industrie şi,
totodată, consumă 135 din producţia de energie electrică mondială.
Materiile prime. În procesele tehnologice ale acestei ramuri se
folosesc: minereurile de fier, fierul vechi, metalele de înnobilare a oţelului
(crom, nichel etc). mai folosesc: mangan, cocs, fondanţi, materiale
refractare. Ca surse energetice foloseşte gazele naturale şi energia electrică.
Minereurile de fier (oxizii de fier) sunt: magnetita (72% Fe),
hematita (70% Fe), limonita (60-90% Fe), siderita (50-405 Fe).
Rezervele mondiale de minereuri de Fe sunt apreciate astăzi la miliarde
tone, ceea ce ar acoperi consumul mondial pentru încă 250 de ani în continuare.
Rezervele sunt localizate în mai multe ţări pe toate continentele: (fig 35)
C.S.I. – 23 miliarde tone, Australia – 10,2, Brazilia – 6,5, Canada – 4,6, S.U.A. –
3,8, China – 3,5, India – 3,3, Africa de Sud - 2,5, Suedia – 1,6, Venezuela – 1,2,
şi alte state (4,3).

105
S-au diferenţiat două categorii de state: exportatoare care se
bazează pe exportul minereurilor feroase, care aduce o contribuţie
însemnată la venitul naţional (70-80%, cum sunt Mauritania, Liberia) şi ţări
importatoare, dependente de piaţa externă, care importă între 60-90% din
fierul necesar, cum sunt: Japonia (98%), Germania (68%), statele din
Europa de Est (60-90%).
Producţia de minereu de fier a fost de 614 milioane tone (1995),
fiind concentrată în 11 ţări mai importante: Brazilia – 117 milioane tone,
Australia – 87, China – 70, Rusia – 44, S.U.A. – 39, India, Ucraina,
Venezuela, Africa de Sud, Canada, Suedia.
Metalele complementare sunt reprezentate prin: mangan care se
extrage din Africa de Sud, C.S.I., Gabon, Australia, Brazilia, India,
China, nichel, care se extrage din Rusia, Canada, Indonezia, Australia,
cromul – Africa de Sud, Rusia, Kazahnstan, Japonia, Zimbabwe.
Industria siderurgică produce: fontă în furnale, oţeluri în oţelării,
laminare în laminoare. Oţelurile se obţin prin procedeele: cu convertizor
(Thomas, Bessemer); cu cuptoare Siemens – Martin; cu arc electric
(electrosiderurgia).
Producţia de oţel a fost de 752 milioane tone (1996), iar principalele
ţări producătoare au fost: China (13,3%), Japonia (13,1%), S.U.A.
(12,5%), Rusia (6,5%), Germania, Brazilia, Coreea de Sud, Italia,
Ucraina, India, Franţa, Canada ş.a.
Producţia de fontă şi feroaliaje, de 512 milioane tone (1996), a fost
realizată în statele: China, Japonia, S.U.A., Rusia, Brazilia, ş.a.
Comerţul cu produse siderurgice este foarte activ (oţel şi fier vechi).
fluxurile comerciale sunt orientate spre Europa de Vest, Japonia, ţările în
curs de dezvoltare. Ţări exportatoare sunt: Rusia, Japonia, Brazilia,
Ucraina, Turcia, România, iar ţările care cumpără sunt: S.U.A., China,
Taiwan, Thailanda, Filipine etc.
Metalurgia neferoasă sau metalurgia colorată se bazează pe
extragerea şi obţinerea mai multor metale: cupru, aluminiu, cupru, zinc, a
metalelor preţioase: aurul, argintul, metalele radioactive şi metalele rare
(zirconiu, germaniu, iridiu).
Cuprul (arama), ductil, maleabil, bun conducător de căldură şi
electricitate, este răspândit sub forma unor minereuri cum sunt: calcopirita
(cel mai important, calcozina, covelina). Rezervele mondiale sunt
calculate la 600 milioane tone, cu o durată de exploatare pentru 50-100 de
ani. Producţia mondială a fost de 9,5 milioane tone (1995). Principalii
producători mondiali sunt: Chile , S.U.A., C.S.I., Canada, Australia,
32

Polonia, Zambia. (fig. 36)

32Cea mai mare carieră de cupru din lume este la Chuquicamata, situată la 2900 m. altitudine, lungă de
3,5 km., lată de 1,5 km., cu o producţie de 610000 t. (adică 6,6% din producţia mondială a anului 1995).

106
Aluminiul , de culoare alb-argintie, uşor ductil
33
şi maleabil, bun
conducător de căldură şi electricitate (conductibilitatea electrică este cu
60% mai redusă ca la cupru).

Este un metal foarte valoros: mai uşor ca zincul, poate înlocui cuprul,
aliajele sale pot înlocui oţelul (aluminiu cu siliciul dă siluminurile;
aluminiu cu arama dă bronzul de aluminiu; aluminiul cu magneziul dă
aliajul electron).
Aluminiul industrial este extras din bauxită, rocă sedimentară bogată
în oxid de aluminiu (Al O ). Din bauxita albă se obţin pietre preţioase
2 3

artificiale (rubine, safire), materiale refractare, iar din bauxita roşie se


obţine cimentul aluminos şi abrazivi artificiali.
Rezervele de bauxită (fig. 37) sunt apreciate la 30 miliarde tone,
ceea ce asigură consumul pentru 200-300 de ani: Australia, Africa de Vest,
America de Nord S.U.A., America de Sud – Brazilia, Venezuela, Guyana,
Surinam
Principalele ţări producătoare de bauxită sunt: Australia (36,6%
din producţia mondială de 113640000 tone); Guineea (13,6%), Japonia
(9,9%), Brazilia (9,6%), China (5,6%), care au dat 75% din producţie.
În tehnologia aluminiului, bauxita se transformă în alumină, iar
aceasta, prin electroliză devine aluminiu.
Producţia de aluminiu (1995) a fost de 19700000 tone, fiind
realizată de mai multe ţări: S.U.A. (17,1%), C.S.I. (15,3%), Canada

33Aluminiul a fost obţinut prima dată în 1825 de Hans Christian Oerstedt, iar din 1886 s-a introdus
procedeul de obţinere din bauxită, pe cale electrolitică.

107
(11%), China (8,9%), Australia (6,6%), care, împreună, au dat 58,4% din
producţia mondială.

Repartiţia geografică a producţiei de aluminiu este alta decât cea a


bauxitei. Producţia de aluminiu, fiind consumatoare de energie, este
concentrată în ţările dezvoltate. De asemenea, aceasta este plasată în ţările
consumatoare de aluminiu (avioane, electrotehnică, autocamioane,
autoturisme ş.a.).
Industria constructoare de Puternic impulsionată de
siderurgie şi metalurgia
maşini şi a prelucrării metalelor
neferoasă, această ramură
industrială produce o gamă largă de produse industriale cu care echipează
toate sectoarele activităţii economico-sociale, cum sunt: industria,
agricultura, transporturile, construcţiile, dar realizează numeroase produse
pentru sectorul casnic.
Această ramură deţine o pondere mare în volumul producţiei
industriale cu ţările dezvoltate (ex. Japonia, cu 45%), Marea Britanie, cu
37%, Germania cu 35%) şi totodată, este răspândită în toate continentele.
Peste 60% din producţia acestei ramuri este concentrată şi localizată
în ţările puternic industrializate grupate în trei zone geografice: S.U.A. –
450 milioane ECU, Uniunea Europeană – 327 şi Japonia – 211.
Industria constructoare de maşini are următoarele subramuri:
industria de utilaje, echipament tehnic şi industrial, industria
mijloacelor de transport, industria de tractoare şi maşini agricole,
industria electronică şi electrotehnică.

108
a. Industria de utilaj, echipament tehnic şi industrial
Este o subramură importantă, fiind, însă, cea mai mare consumatoare
de metal. Este localizată lângă centrele producătoare de metale. Producţia
este foarte diversificată, iar produsele realizate sunt solicitate în mai multe
industrii: extractivă (minieră, petrolieră), metalurgică, chimică, textile,
alimentară, energetică, materiale de construcţie, transporturi. Se constată şi
o specializare a unor ţări în unele produse bine cotate pe piaţa mondială:
Japonia – în roboţi industriali; Bulgaria – în utilaj pentru ridicat; Cehia – în
utilaje miniere; România – în utilaje petroliere; Germania – în maşini-
unelte, Suedia – în rulmenţi.
Ţările cu o producţie însemnată în această subramură sunt: S.U.A.,
Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Elveţia, Spania,
Austria, China, Brazilia, Polonia, Bulgaria etc.
b. Industria mijloacelor de transport
Această subramură este strâns influenţată de cerinţele mari ale
dinamicii transporturilor, dezvoltarea schimburilor comerciale şi solicitarea
lor pe piaţa internaţională. Industria mijloacelor de transport produce:
mijloace rutiere, mijloace navale, mijloace feroviare şi aeronautice.
Mijloace de transport rutiere produce autocamioane,
automobile, autobuze, troleibuze, motociclete ş.a. Este o subramură foarte
activă şi fluctuantă, în raport de cerinţele pieţelor. Deţine 50% din volumul
producţiei de mijloace de transport (în 1996 a crescut de 18 ori faţă de
1938).
În tehnologia mijloacelor de transport s-au urmărit mai multe
obiective, cum sunt: reducerea poluării, motoare cu consum mic,
dieselzarea. În construcţia automobilelor s-au conturat câteva monopoluri:
Toyota, Honda, General Motors, Ford, Mercedes, Opel, Volkswagen,
Renault, Fiat, Volvo, Daewoo.
Numărul de automobile în 1996 a fost de 650 milioane bucăţi cu o
repartiţie foarte diferită: S.U.A. ( cu 200 milioane bucăţi), Japonia (67),
Germania (44), Italia (33), Franţa (28), Marea Britanie (28), Rusia
(28), Canada (18), Spania (17), Brazilia (13), Ungaria şi România cu
câte 2,4 milioane bucăţi.
O caracteristică a acestei industrii este că marile firme producătoare,
pentru a satisface cererile tot mai mari de autoturisme, autocamioane,
autocare, au construit uzine de asamblare a acestora în ţările în curs de
dezvoltare.
Mijloace de transport feroviar. Această subramură produce o
gamă variată de produse industriale: echipamente pentru tracţiune
(locomotive), echipamente de transport (vagoane de călători; vagoane de
marfă; vagoane pentru metrou,; vagoane specializate), elemente periferice
(osii, boghiuri, dispozitive de frână etc.) ş.a.

109
Cele mai importante producătoare sunt: Ucraina (Harkov, Kiev);
Rusia (Lugansk, Novocerkask, Orsk, Kuzneţk); Polonia (Katowice); Cehia,
Ungaria, România (Arad, Craiova), Franţa (în împrejurimile Parisului, la
Fives-Lille, Lyon), Spania (Barcelona, Bilbao).
În Europa există mai multe grupuri industriale care controlează
producţia echipamentelor de tracţiune: Alstham, M.E.T. (Franţa), Krupp şi
Siemens (Germania), Brawn Boveri şi Sécheron (Elveţia), Charleroi
(Belgia), Fiat (Italia), ASEA (Suedia).
În Asia se remarcă, în domeniu, Japonia (Tokyo, Osaka) urmată de
China şi Coreea de Nord.
În zona Nord-americană sunt bine reprezentate: SUA (Chicago,
Pittsburg), Canada (Hamilton) care produc pentru nevoile proprii, fiind ţări
cu suprafeţe foarte întinse şi reţeaua feroviară importantă, dar şi pentru
export.
Parcul feroviar cel mai mare (1996) l-au deţinut ţări ca Germania
(117109 locomotive), SUA (583486 vagoane marfă), Japonia (cu 25973
vagoane călători), dar şi altele ca Franţa, Spania, Suedia, Olanda, Turcia.
Industria de nave. S-a dezvoltat rapid în ultimii 50 de ani şi s-au
produs mutaţii în rândul marilor producători. Până în 1960 Marea Britanie
a deţinut locul principal, apoi s-au impus, după acest an, Japonia şi ţările
scandinavice.
În 1996, pe plan mondial, au fost lansate la apă 986 nave cu un tonaj
de 3,6 milioane tdw 34

Principalii constructori de nave din lume au fost (1986): Japonia


(43,2%), Corea de Sud (30,1%), China (4,4%), Germania (3,2%), Taiwan,
Polonia, Italia, Spania, Danemarca (1,4%), Croaţia (1,2%). Firme de
prestigiu producătoare de nave sunt: Hyundai, Samsung, Daewoo, (Coreea
de Sud), Mitsubischi (Japonia), Fincantieri (Italia).
Capacitatea navelor produse pe piaţa mondială a evoluat de la 20 000
tdw (1930), la 540 000tdw şi 700 000 tdw (prezent) . 35

Astăzi, pe plan mondial, cele mai mari nave operaţiionale sunt în


dotarea flotei Franţei (Prairial de 555 000 tdw) şi cu flota Japoniei (nava
36

Oppama cu 565 000 tdw şi Idemitshu Mauru cu 550 000 tdw).


Centre pentru construcţia navelor (şantiere navale): Nagoya,
Yokohama, Sakai (Japonia); Seul, Pusan (Coreea de Sud), Canton,
Shanghai (China); Malmo, Gotteborg (Suedia); Copenhaga
(Danemarca), Hamburg, Bremen (Germania); Saint-Nazaire, în care se
produc petroliere şi metaniere, Toulon, Cherbourg (Franţa); Glasgow,
Newcastle ş.a. (Marea Britanie), Barcelona (Spania); Genova (Italia);

34 Tdw – tonă dead weight – unitate de măsură a capacităţii totale de încărcare a unei nave
35 Evoluţia capacităţii de încărcare a navelor: 20 000 tdw (1930), 150 000 tdw (1965), 320 000 tdw
(1968), 477 000 tdw (1977), 540 000tdw în Franţa şi 700 000 tdw în Japonia în 1996-1997
36 Nava Prairial are pescajul 29 m, greutatea netă de transport, adică de 11 ori cea a Turnului Eifel

110
Odessa, Cherson (Ucraina), Sankt Petersburg, Kaliningrad, Soci,
Novorosisk, Vladivostok (Rusia); Gdansk (Polonia); Rijeka (Croaţia);
Burgas (Bulgaria); Los Angeles, Baltimore (SUA). În SUA construcţia de
nave a cunoscut un puternic regres (în 1996 au fost realizate numai 3 nave,
cu o capacitate totală de 10 000 tdw). SUA îşi construieşte navele în alte
ţări, unde este mai ieftin (Japonia, Coreea de Sud).
Industria aeronautică este o realizare a secolului XX. În 1933 a
fost realizat primul aparat din duraluminiu (Boeing 247). Construcţia de
avioane, elicoptere este caracteristică pentru ţările puternic dezvoltate
economic (se cer investiţii foarte mari; forţă de muncă de înaltă calificare).
În 1996 flota aeronautică mondială civilă a fost de 11 000 aparate, dar
aceasta va sporii la 16 300 (2005) şi 23 100 (2006).
Astăzi, pe plan mondial, industria aerospaţială este concentrată în
1400 uzine şi este controlată de peste 70 firme.
Producţia de avioane, elicoptere, nave spaţiale este solicitată atât de
piaţa civilă cât şi de cea militară şi de organizarea explorărilor spaţiale.
Principalii producători de avioane sunt: SUA (Long Beack, San
Diego, Santa Monica) având firme producătoare: Boeing (prima din lume);
Mc Donell-Douglas, General Dinamices, United Tehnologies, Lockhed –
Martin Marietta (al doilea constructor mondial); CSI – produce avioane din
mai multe serii: Tupolev (Moscova, Harkov), Iliuşin (Moscova, Kazan),
Antonov (Kiev); Marea Britanie (British Aerospace, Rolls Royce), cu
centre la Bristol, Londra etc.; Franţa (produce Airbus), cu centre la
Toulouse, Bourges, Cherburg (hidroavioane); Germania, cu uzine la
Munchen, Augsburg, Bremen. Alte ţări sunt: Italia (Torino), Suedia,
Olanda (Fokker), Spania, Japonia (colaborează cu Boeing şi Lockheed),
China, Australia, India.
Principalele companii de zbor, cu un număr important de aparate de
zbor sunt: Aeroflot (3 000 aparate) în Rusia ; American Airlines, Delta,
37

United Airlines, USAir, Continental Airlines (SUA, cu 2595 de aparate);


British Airways (253) în Marea Britanie; Lufthansa (220) în Germania;
SAS (155), în Suedia; Alitalia (144), în Italia; Air France (142), în Franţa;
Japan Airlines (121), în Japonia.

3.3.2. Industria de tractoare şi maşini agricole

S-au dezvoltate în corelaţie cu modernizarea agriculturii şi este


concentrată în ţările dezvoltate şi cu agricultură intensivă. Această ramură
produce: tractoare, maşini agricole necesare pentru mecanizarea lucrărilor
agricole (pregătirea terenului, întreţinerea culturilor, recoltare).

37Aeroflot este compania cea mai mare din lume: are 2500 de linii interne care leagă 3500 localităţi, 135
oraşe deservite din 93 ţări ale lumii, are 14 000 de salariaţi şi transportă peste 1 000 000 pasageri

111
Parcul mondial de maşini agricole în 1997 a fost: peste 2,5
milioane tractoare şi peste 3,75 milioane combine.
Producţia mondială de maşini agricole este dominată de mari firme
ca – Massey Fergusson, Ford, John Decre şi Internaţional Harvester – şi
este concentrată în cinci state ale lumii: SUA, Japonia, Italia, Germania,
Rusia, care concentrează 42% din parcul de tractoare şi 63% din cel de
combine. SUA, cel mai mare producător din lume, produce o gamă variată
de maşini agricole (tractoare, combine, maşini pentru viticultură,
pomicultură, legumicultură, pentru bumbac) iar producţia este realizată în
centre ca: Chicago, Kansas – City, New Orleans.
În uniunea Europeană (15 state), primul producător şi exportator
este Germania, cu grupul Claas, care are industria localizată în Koln,
Hanovra, Nurunberg ş.a. Franţa este cunoscută ca producătoare de maşini
agricole a cărei producţie este concentrată în peste 300 uzine de profil
răspândite în toată ţara. Italia are centre de producţie în Piemont. Alţi
producători europeni sunt: Spania, Danemarca, Suedia, Austria,
România.
CSI, a doua din lume producătoare, are uzine specializate în Harkov,
Volgograd, Celeabinsk, Rostov etc. Japonia produce maşini agricole
pentru nevoile interne dar şi pentru export. Centre cunoscute sunt: Tokyo,
Osaka, Kyoto etc. Alte ţări producătoare: China (Beijing), Australia,
Canada, India, Polonia, Iran (Tabriz), Argentina, Mexic ş.a.
Principalele ţări cu parc important de maşini agricole sunt: SUA
(4 800 000 bucăţi tractoare şi 622 000 bucăţi combine), Japonai (2 041 000,
1 158 000), Italia (1 430 000, 49 000); Germania (1 300 000, 136 000),
Rusia (1 200 000, 350 000); India, Polonia, Spania, Canada, România are
147 000 tractoare şi 43 000 combine. Cel mai mare număr de combine îl
deţine Japonia (31 % din parcul mondial), iar cel mai mare număr de
tractoare îl deţine SUA (18,7 % din totalul mondial).

3.3.3. Industria electronică şi electrotehnică

Această subramură - bazată pe cercetarea ştiinţifică, pe tehnologii de


vârf, pe forţă de muncă de înaltă calificare, este specifică pentru toate ţările
dezvoltate, cu economie avansată - a permis introducerea automatizării şi
tehnicii de calcul în toate domeniile, contribuind la creşterea nivelului de
trai.
Principalele firme producătoare pe plan mondial sunt: Sony, Sanyo,
Hitachi, NEI, Toshiba, Matshuisita, Mitsubishi (Japonia); General Electric,
Motorola (SUA); Daewoo, Samsung (Coreea de Sud); Simens (Germania),
Philips (Olanda), Alcatel Alsthom (Franţa) Asea Brown Boven (Elveţia).
Principalele ţări producătoare de produse electronice şi electrotehnice sunt
răspândite pe toate continentele.

112
Producţia subramurii este obţinută în S.U.A. (40%), Japonia (35%),
Europa de Vest (25%), regiuni geografice în care se remarcă următoarele
state: S.U.A., specializată pe calculatoare (Philadelphia, Detroit), Japonia,
calculatoare (Tokyo, Osaka), Germania (Dresda, Leipzig), Franţa (Paris),
Rusia (Moscova), Ucraina (Kiev), Canada ş.a.
În producţia de receptoare radio şi televizoare pe primul loc este
situată Japonia (20% din producţia mondială de receptoare radio şi 25 %
din cea de televizoare, fiind urmată de S.U.A., C.S.I., Germania, Franţa,
Marea Britanie, Belgia, Olanda, Italia, China, Coreea de Sud, Taiwan
ş.a.
• La producţia de ceasornicărie (orologie) Elveţia ocupă primul
loc în lume cu 57% din producţia mondială (1,125 miliarde bucăţi
în 1995), urmată de Japonia cu 18% şi de Hong Kong cu 9%.
• Industria optică este bine dezvoltată în Germania, Franţa,
Cehia.
Industria electronică şi electrotehnică este una din subramurile de
vârf ale economiei mondiale.

3.3.4 Industria chimică

Industria chimică a cunoscut un ritm accelerat de dezvoltare după al


doilea război mondial, iar dezvoltarea sa a fost impulsionată de cererea tot
mai mare de produse chimice solicitate de agricultură, de ramurile
industriale şi de piaţa pentru consumul casnic.
Materiile prime folosite de industria chimică sunt foarte diverse:
substanţe minerale (petrol, gaze naturale, cărbuni, săruri de sodiu şi
potasiu, fosfaţi, sulfaţi ş.a.) materii prime din atmosferă (azotul şi
oxigenul); materii prime de origine vegetală (lemnul, stuful, paiele,
caucicul natural); materii prime de origine animală (grăsimi, sânge, oase,
păr, etc).
Producţia chimică este diversă, ca şi materiile prime, şi se realizează
în cadrul a două grupe: industria chimică de bază, care realizează produse
suport, prelucrate de alte subramuri în acizi, fenoli, metanol, amoniac,
produse clorosodice şi industria produselor chimice finite, cum sunt –
îngrăşăminte chimice, fire şi fibre sintetice, cauciuc sintetic, mase plastice,
coloranţi, detergenţi.
Grupuri producătoare din industria chimică mondială sunt:
Bayer, Hoechst, BASF (Germania), Rhône-Poulenc (Franţa), Ciba-Geigy
(Elveţia), Imperial Chemical Ind. (Marea Britanie), Akzo Nobel (Olanda),
Asahi Chemical Ind. (Japonia), Du Pont de Nemours (S.U.A.).
Principalele zone producătoare în industria chimică sunt: Uniunea
Europeană, S.U.A., Japonia, Asia, America Latină, Europa de Est, Europa
de Vest.

113
Industria produselor clorosodice foloseşte ca materie primă sarea
gemă, iar produsele realizate sunt: soda caustică, soda calcinată, clorul,
acidul clorhidric, care, la rândul lor, se folosesc pentru producerea
detergenţilor, a săpunului, a medicamentelor, dar şi în mercerizarea
bumbacului, extracţia şi prelucrarea petrolului.
Rezervele terestre sunt de circa 1 000 000 miliarde tone iar cele din
apele Oceanului Planetar sunt apreciate la circa 40 000 000 miliarde tone.
Statele producătoare de sare sunt: S.U.A., China, C.S.I., Germania,
Marea Britanie, Franţa, India, Canada, România.
Producţia de produse clorosodice este localizată în ţările
producătoare de sare: S.U.A. (zona Marilor Lacuri), Germania (Bazinul
Ruhr), Canada, Italia (în nord), Franţa (în Alsacia şi Loara), Japonia
(insulele Kyushu).
Industria acidului sulfuric este bine reprezentată în ţările bogate în
sulf. Acidul sulfuric se foloseşte în industria îngrăşămintelor chimice,
rafinarea petrolului, fabricarea firelor artificiale, la unele substanţe
explozive, în industria siderurgică. Rezerve importante de sulf sunt
cantonate în statele: C.S.I., Canada, S.U.A., Polonia, China, Arabia
Saudită.
Principalele state producătoare de acid sulfuric sunt: S.U.A., C.S.I.,
China, Japonia, Germania, România.

Industria îngrăşămintelor chimice


Îngrăşămintele potasice se obţin din sărurile de potasiu care sunt
cantonate în Germania, Ucraina, Belarus, S.U.A., Canada, Spania, China,
Marea Britanie. Potasiul extras din apa mării folosesc: Israel, Iordania,
Etiopia (din Marea Moartă şi Marea Roşie).
Producţia mondială la îngrăşăminte potasice este realizată în câteva
ţări: Canada, C.S.I., Germania, Israel, S.U.A., Italia, Japonia, China,
Australia, etc.
Îngrăşămintele fosfatice se obţin din mai multe materii prime –
fosforite, apatite, guano. Guano, fosfat natural (depus de păsări), se extrage
din insulele Oceanului Pacific de ţări ca: Peru, Chile, Namibia. Fosforitele
s-au format prin depunerea pe fundul oceanelor a substanţelor organice
provenite din peşti. Fosforitele se găsesc în mai multe ţări: Maroc, Tunisia,
Egipt, Israel, Iordania, Siria, Arabia Saudită, S.U.A., C.S.I., India, Mexic,
Africa de Sud. Apatitele (fluorofosfaţi de calciu) sunt concentrate în
Maroc, Africa de sud, C.S.I., China, S.U.A.
Ţări producătoare de îngrăşăminte fosfatice (anhidridă fosforică)
sunt: S.U.A., China, India, C.S.I., Brazilia.
Îngrăşăminte azotoase se obţin din azotaţii naturali extraşi din
salpetru de Chile (azotat de sodiu), din gazele naturale şi produşii rezultaţi
din prelucrarea petrolului. Aceste materii prime explică amplasamentul

114
industriei în zonele cu gaze naturale şi cele petrolifere. Îngrăşămintele
azotoase reprezentate prin azotat de amoniu, uree, azotat de calciu, sulfat
de amoniu, se realizează în mai multe state: S.U.A., China, C.S.I.,
România.
Industria petro-chimică
Este ramura care valorifică superior şi eficient petrolul şi gazele
naturale, fiind, totodată, cea mai dinamică dintre ramurile industriei
chimice. În cadrul ei se realizează mase plastice, fire şi fibre sintetice,
cauciuc sintetic, solvenţi, detergenţi, coloranţi, iar acestea se diversifică
în peste 3 000 de produse.
Subramurile industriei petrochimice sunt: industria maselor
plastice şi răşinilor sintetice, industria firelor şi fibrelor sintetice,
industria cauciucului sintetic.
Industria maselor plastice şi răşinilor sintetice produce:
polietilenă, policlorura de vinil, polistirenul, care sunt solicitate în
industrie, agricultură, comerţ, gospodăriile populaţiei, etc.
Producătorii din 1996 au fost: S.U.A., Japonia, Germania, Franţa,
Canada, Marea Britanie, ş.a.
Industria firelor şi fibrelor sintetice produce firele şi fibrele
sintetice (“lâna artificială” sau firele poliamidice sau poliacrilice) şi pe cele
celulozice.
Această subramură este foarte poluantă, dar, cu toate aceste efecte
asupra mediului, se remarcă printr-o mare productivitate . 38
Ţări
producătoare de fire sintetice sunt: S.U.A., Taiwan, Coreea de Sud,
Japonia, Germania, iar la fibre celulozice se remarcă: China, Japonia,
India, Germania, C.S.I.
Produsele acestei subramuri sunt absorbite, ca materii prime, de
industria textilă.
Industria cauciucului sintetic a fost impulsionată de creşterea
producţiei de autovehicole. Cauciucul natural folosit în proporţie de 1/3
este produs în Malaysia, India, Indonezia, Brazilia, din plantaţiile cu arbori
de cauciuc.
Pe plan mondial, necesarul de cauciuc este asigurat în proporţie de
70% de cauciucul sintetic (poliizoprenic, siliconic, etil-propilenic).
Principalii producători de cauciuc sintetic sunt: S.U.A. şi Japonia pe
primele locuri urmate de Rusia, Franţa, Germania, China, Marea Britanie,
Italia, ş.a.
Producătorii de anvelope – firme şi ţări – grupuri producătoare de
39

anvelope cunoscute pe piaţa mondială sunt: Firestone-Bridgestone,

38 O uiznă care produce 150 t de fire acrilice pe zi realizează o producţie de lână echivalentă cu cea
obţinută de la 12 milioane oi, care ar consuma păşunea de pe 31 000 km .2

39 Firmele de anvelope acţionează în numeroase ţări ale lumii. Ex: Firestone-Bridgestone are 37 uzine în
28 de state, Pirelli are 74 uzine în 21 de state.

115
Goodyear (S.U.A.), Michelin (Franţa), Pirelli (Italia), Continental
(Germania), iar statele producătoare au fost: S.U.A., Japonia, Thailanda,
China, Franţa, Coreea de sud, Italia, Canada, Rusia.
Industria petrochimică este localizată în zone bogate în petrol şi gaze
naturale, în porturi (pentru ţările importatoare de materii prime: Japonia,
Italia, Franţa, Olanda), dar şi în zonele consumatoare şi în lungul
conductelor folosite la transportul petrolului.
S-a dezvoltat o altă subramură – carbochimia – care valorifică gazele
de cocserie şi gudroanele rezultate din distilarea cărbunilor în cadrul căreia
se obţin: benzina sintetică, mătasea artificială, fibre sintetice, coloranţi.
Pentru producţia de benzină sintetică se remarcă: Germania, Africa de
sud, India, Marea Britanie, C.S.I., Polonia, ţări bogate în cărbuni.
Industria de celuloză şi hârtie este legată de prelucrarea lemnului şi
răspândirea pădurilor, care furnizează materia primă, iar prin procesele
tehnologice (chimice) este subramură a industriei chimice. Materii prime:
lemn (răşinoase, foioase), deşeuri textile, stuf, paie, papirus, bambus, iută,
iarba alfa. Produsele sunt: hârtia în peste 1000 de sorturi; cartoane.
Grupuri producătoare de hârtie şi cartoane pentru piaţa mondială sunt:
International Paper, Georgia Pacific, Kimberly Clark-Scott,
Weyerhauser, Stone Coutainer (S.U.A.), Repola-Kymonene (Finlanda),
KNP-BT (Olanda), SCA-PWA şi Stora (Suedia), Nippon Paper
(Japonia). Producătoare de hârtie şi cartoane sunt statele: S.U.A.,
Japonia, China, Canada, Germania, Finlanda. Pentru hârtia tipografică
se impun statele: Canada (prima din lume), S.U.A., Japonia, C.S.I.,
Finlanda, Suedia. Ţările consumatoare de hârtie: S.U.A. a consumat –
1996 circa 30% din producţia mondială, iar ţările Uniunii Europene au
consumat 20%. La consumul de hârtie pe locuitor se remarcă: S.U.A. cu
317 kg. hârtie pe locuitor, Finlanda (282), Japonia (225), Canada
(218)…India (3).

3.3.5. Industria materialelor de construcţie

A fost impulsionată de ritmul ridicat al construcţiilor din toate


domeniile – civil, industrial, căi de comunicaţie, hidrotehnică, edilitare –
care absorb întreaga producţie.
Materiile prime sunt rocile de construcţie: marmura (Italia, Grecia,
Spania, Portugalia, Franţa) travertinul (Italia, Franţa), granitul (Finlanda,
Suedia, Italia, Egipt, Brazilia, C.S.I.), bazaltul (India, Franţa, C.S.I.). de
40

asemenea, se mai folosesc: nisipurile, pietrişurile, argilele şi marnele.


Totodată este poluantă şi consumatoare de energie. Subramurile industriei

40Cele mai mari zăcăminte de bazalt sunt cantonate în Podişul Decean (India), care se extind pe o
suprafaţă de 300000 km .
2

116
materialelor, după produsele pe care le realizează sunt: industria lianţilor,
industria ceramică, industria porţelanului, industria sticlei.
Industria lianţilor foloseşte ca materii prime – calcarul, marnele,
dolomitele – şi produce materialele de priză: ciment, var, ipsos, materin.
Cimentul se obţine prin arderea calcarului în cuptoare rotative, la
care se adaugă ingrediente ca marne, pirită, aluminiu. Producţia de ciment
este realizată, pe plan mondial, în câteva state: China (cea mai mare
producătoare – 490000000 tone/1996), Japonia, S.U.A., India, Coreea de
Sud, Rusia, Turcia, Thailanda, Brazilia, Italia.
Principalele societăţi (firme) din lume producătoare de ciment sunt:
Holdenbank (S.U.A.), Lafarge Coppee, Blue Circle, Ciments francais
(Franţa), Italcementi (Italia), Heidelberg Zement (Germania).
Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argila comună şi
realizează cărămizi de toate tipurile, pentru construcţii, refractare, materiale
izolatoare, materiale de finisaj (faianţă, gresie, teracotă, obiecte de uz
sanitar). State producătoare, care se impun prin producţie deşi această
subramură este larg răspândită, sunt: C.S.I., Italia, S.U.A., Germania,
Marea Britanie.
Ceramica fină realizează porţelanul care se obţine dintr-o argilă
41

superioară numită caolin. Ţări producătoare de porţelan (veselă, figurine,


decoraţiuni ş.a.), care sunt cunoscute pe piaţa internaţională: China,
Japonia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Belgia, Danemarca,
Spania, Italia, Elveţia, Suedia ş.a.
Industria sticlei produce numeroase sorturi – geamuri, termolux,
sticlă ornată. Astăzi, sticla, alături de beton şi oţel, este un material frecvent
folosit în construcţii.
Materiile prime folosite sunt: nisipurile silicioase şi cuarţoase, soda
caustică, soda calcinată, feldspaţii, boraţii, oxidul de plumb.
Această industrie este răspândită în toate continentele şi ţările, încât
consumul intern este acoperit din producţia proprie. Totuşi, pe piaţa
mondială, se impun mai multe societăţi producătoare de sticlărie: PPG,
Owens Illinois, Owens Corning (S.U.A.), Saint-Gobain (Franţa), Pilkington
(Marea Britanie).
Ţări producătoare importante prin producţie şi calitate sunt: Japonia,
S.U.A., Coreea de Sud, Cehia, Polonia, Germania, Belgia, Franţa, Italia,
Marea Britanie, România.

41Porţelanul, ca şi mătasea, este o creaţie a estului şi sud-estului asiatic. Numele vine de la cochiliile
sidefii – porcella – pe care chinezii le foloseau drept farfurii.

117
3.3.6. Industria textilă

Această ramură industrială are la bază activităţile gospodăreşti şi


tradiţiile manufacturiere ale popoarelor. Industria textilă este caracteristică
pentru începuturile capitalismului, când s-a afirmat prin trecerea de la
producţia manufacturieră la cea de fabrică.
Industria textilă, care a marcat o dinamică rapidă, în raport cu
cerinţele tot mai mari ale populaţiei, în 1997, producea 8% din volumul
total al producţiei industriale mondiale, deţinea 70% din volumul
comerţului Globului şi asigura locuri de muncă pentru 50000000 de
persoane.
Materii prime folosite sunt: bumbacul, lâna, inul, cânepa, iuta,
mătasea şi firele şi fibrele chimice.
Fibrele vegetale sunt reprezentate prin: bumbac (America şi Asia,
C.S.I.), cânepă (Asia, C.S.I.), in (C.S.I., Polonia, China), iută (Asia). Pe
lângă acestea se mai folosesc: abaca sau cânepa de Manila (Filipine),
sisalul (Brazilia), cânepa de Jawa, alfa, cantala (Indonezia, Filipine),
cânepa de Haiti.
Fibrele textile de origine animală folosite în industria textilă sunt:
lâna (Australia, Noua Zeelandă, China, Rusia, Uruguai) mohairul 42

(Australia, C.S.I., China, Noua Zeelandă, Turcia, Franţa) în care sunt peste
100 de crescători, în Pirinei şi Alpi, angora China, Chile, Argentina,
43

Franţa, (cu peste 2000 de crescători şi 300000 de exemplare); caşmirul 44

(China, Mongolia, Iran, ex-URSS, Afganistan, Franţa, Scoţia); alpaga


45(Peru, Bolivia, Chile, Argentina); mătasea, obţinută din prelucrarea
gogoşilor (coconi) produse de viermele de mătase (Bombix mori), este
realizată de China (97% din producţia mondială de mătase).
Producţia de textile a lumii este răspândită geografic foarte divers,
fiind prezentă în toate ţările şi continentele, dar diferă de la o zonă la alta în
conformitate cu tradiţiile şi disponibilităţile locale.
Peste 50% din producţia de textile a lumii provine din ţările
capitaliste – Europa, America de Nord, Japonia, 255 provin din China,
C.S.I., şi 255 din ţările Asia, Africa, America Latină.
Mari societăţi producătoare de fibre textile (1996), care se afirmă pe
piaţa mondială: în Japonia (Toray, Kanebo, Teijin, Toyobo), în S.U.A.
(Unitika, Wickes, Levi Strauss), în Marea Britanie (Coats Viella), în
Turcia (Haci Omer Sabanci), în Coreea de Sud (Hyosung).
Ţări cu producţie textilă importantă: în Europa sunt – Anglia,
Franţa, Polonia, Olanda, Germania, Italia, Ungaria, Belgia, Cehia,

42 Mohairul se obţine de la o specie de capre (de Angora) care sunt tunse de două ori pe an (4-9 kg.).
43 Angora se obţine de la iepuraşii de Angora care se tund de 3-4 ori pe an (0,6-1,3 kg).
44 caşmirul este produs de capra de Caşmir (dau 80-300 gr/an).

45 Alpaga se obţine din părul lamelor Huacayo şi Suri.

118
Finlanda, Bulgaria, Spania; în spaţiul geografic al fostei U.R.S.S. sunt
Belarus şi ţările baltice (in şi cânepă), Uzbekistan, Armenia (bumbac),
zona Moscovei (bumbac); în S.U.A.; în Japonia (pe baza de import de
materii prime), în Orientul Mijlociu (Turcia, Irak, Iran, Siria, Liban); în
America Latină (Mexic, Brazilia); în Africa (Egipt, Camerun, Niger).
Industria textilă furnizează bunuri pentru industrie, agricultură,
comerţ, etc.
Industria confecţiilor şi tricotajelor produce îmbrăcămintea
solicitată de populaţie. Această subramură este localizată în centrele bine
populate, cu piaţă de desfacere. În S.U.A. sunt centre ca Philadelphia,
Chicago, Los Angeles, New York (cu Garment Center din Manhattan,
specializat în confecţii); în Marea Britanie (regiunea londoneză); în Asia
(Taiwan, Coreea de Sud, Hong-Kong); în Europa (ex-Iugoslavia, Polonia,
România, Ungaria).

3.3.7. Industria de prelucrarea lemnului

Baza dezvoltării acestei ramuri o constituie resursele de masă


lemnoasă furnizate de pădurile care acoperă parţial suprafaţa terestră. În
1995, pădurile Terrei ocupau 3450 milioane hectare, adică 26,6% din
suprafaţa planetei (anul acesta suprafaţa se micşorează cu 11 milioane
ha/an).
Repartiţia pădurii mondiale pe continente în 1995 a fost următoarea:
ex-U.R.S.S. (900 milioane ha), America de Sud (900), America de Nord
şi Centrală (700), Africa (650), Asia (550), Europa şi Oceania (cu câte
150). Pe ţări, se remarcă, Brazilia cu cea mai mare suprafaţă (500 milioane
ha), Canada (325), S.U.A. (300).
Principalele tipuri de păduri pe Glob sunt: pădurile ecuatoriale,
pădurile tropicale, pădurile mediteraneene, pădurile zonei temperate,
pădurea boreală sau taiga.(fig. 38)
Industria lemnului s-a dezvoltat atât pe baza lemnului din pădurile
naţionale, cât şi pe importul de lemn (Japonia, deşi are peste 60% din
teritoriu cu păduri, totuşi importă mari cantităţi de lemn (Indochina)
protejându-şi pădurile proprii.
În 1996 au fost extrase 3440 milioane m de lemn la nivel mondial,
3

din care 465 fiind destinat industriei lemnului, iar 54% pentru foc (cu rol
mare în balanţa energetică a ţărilor din Africa şi America Latină).
Lemnul se exploatează la preţuri mici în S.U.A., Suedia, Finlanda,
Canada (datorită mecanizării), pe când din Siberia se exploatează la preţuri
mult mai mari (din cauza distanţelor mari, a condiţiilor climatice aspre).
Masa lemnoasă este exploatată din zonele geografice bogate în
păduri (America de Nord, America de Sud, Africa, Asia). Se observă,
totuşi, o diferenţiere a folosirii lemnului: America de Nord (79% în scopuri

119
industriale), în Asia (76% din lemn este folosit pentru foc); Africa (88%
din lemn pentru foc), America de Sud (Brazilia dă 77% din lemnul de foc).

Industria de cherestea este cea mai importantă în economia


prelucrării lemnului. Este concentrată la S.U.A. (produce 23% din
cheresteaua Terrei); C.S.I. produce 7,62% din producţia mondială de
cherestea.
Industria plăcilor aglomerate şi fibrolemnoase prelucrează total
masa lemnoasă prin utilizarea deşeurilor. Este concentrată în combinate
mari şi localizată în zone geografice cum sunt: America de Nord (38%),
Europa (27,5%), şi ţările fostei U.R.S.S. (80%).
Industria mobilei este localizată în centre urbane, în care există o
bună piaţă de desfacere.
Industria lemnului îşi aduce, prin produsele sale folosite în
construcţie, în viaţa cotidiană, o contribuţie importantă la creşterea
nivelului de viaţă.

3.3.8. Industria alimentară

Această industrie, cu un volum mare de producţie, a fost


impulsionată de nevoia tot mai mare de produse alimentare solicitate de
populaţie cât şi pentru cerinţele la export.
Industria alimentară, strâns legată de producţia agricolă, care
furnizează materiile prime, are mai multe subramuri: industria de
panificaţie, industria zahărului, industria uleiului, industria

120
prelucrării fructelor şi legumelor, industria băuturilor, industria
laptelui, industria cărnii, industria peştelui.
Industria de panificaţie produce pâine, biscuiţi, paste făinoase, iar
unităţile economice sunt larg dispersate în lume. Fabricarea biscuiţilor
este concentrată în câteva ţări cum sunt: S.U.A., Marea Britanie, Franţa,
Elveţia, etc. Pastele făinoase, larg folosite în alimentaţie, sunt realizate de
câţiva producători mondiali: Italia (societatea Barilla), Franţa (Panzari,
Rivoire-Lustucru) ş.a.
Industria zahărului şi produsele zaharoase produce zahăr şi
diferite varietăţi de dulciuri. Zahărul se obţine din sfeclă de zahăr şi trestie
de zahăr.
Producţia mondială din 1996 (113 milioane tone) a fost realizată în
121 de ţări (16 ţări pe baza trestiei şi sfeclă), 39 pe baza sfeclei şi 71 state
pe baza trestiei), iar participarea la producţie a fost de 315 sfeclă, 69%
trestie). Consumul de zahăr pe locuitor oscilează de la Singapore (67,3
kg/locuitor) şi Cuba (67,2 kg/locuitor) şi Republica Centrafricană (1
kg/locuitor).
Industria uleiului şi a substanţelor grase produce uleiuri vegetale
şi substanţe grase (margarina, unt).
Margarina este produsă în cea mai mare parte de
46
ţările
Comunităţii Economice Europene (circa 50% din producţie), în care sunt şi
cei mai importanţi consumatori: Danemarca (14,1 kg/locuitor), Marea
Britanie (9 kg/locuitor), Germania, Irlanda, Grecia, Spania.
Untul (5430000 tone în 1996) este realizat în ţările Europei de Vest
(Franţa, Olanda, Belgia, Spania), în C.S.I. (Rusia, Ucraina), în S.U.A., în
Noua Zeelandă.
La consumul pe cap de locuitor se remarcă Noua Zeelandă cu 9,3
kg./locuitor, Franţa cu 8,2 kg./locuitor, Danemarca cu 5,2 kg./locuitor, iar
cu consum mic sunt Japonia, Spania, Ungaria.
La comerţul cu unt au contribuţie mare ţările Europei de Vest, printre
care Franţa, apoi Noua Zeelandă, Rusia.
Uleiurile vegetale se obţin din soia, floarea soarelui, rapiţă.
În Europa se folosesc, în special, oleaginoasele, iar în profil regional
se remarcă Franţa, Germania în care acţionează societăţile alimentare
cunoscute pe piaţa mondială: Cargill, Dreifus, Central Soya. În zona
geografică a Americilor sunt mari producătoare statele S.U.A. (cu 90 de
uzine), Argentina, Brazilia (25 de uzine) – care produc ulei pe bază de soia.
Uleiul de arahide se produce în statele cultivatoare: India, China,
S.U.A., Nigeria, Indonezia. Uleiul de coprah (cocos) este produs în Asia
de Sud şi Sud-Est: Filipine, Indonezia, India, Malaysia, care exporta în

46Margarina a fost produsă în 1969 de francezul Hipolitte Mega, iar la perfecţionarea procesului
tehnologic au contribuit olandezul Jan Iurgens şi belgianul Van der Bergh.

121
S.U.A. şi Europa de Vest. Uleiul de palmier (obţinut din fruct şi din
sâmbure) este produs în Asia (Indonezia şi Malaysia) şi în Africa (Nigeria,
Coasta de Fildeş, Congo, Camerun). Pieţele importatoare sunt cele din
S.U.A. şi Europa de Vest, dar şi ţări din spaţiul asiatic - Japonia, China,
Singapore. Uleiul de măsline, apreciat deosebit de mult în bucătăria de pe
toate continentele, se obţine din prelucrarea fructelor (5 kg. fructe dau 1
litru de ulei). Producţia de ulei este realizată cu ţări ca Spania, Italia,
Grecia, Tunisia, etc. exportatori importanţi sunt Spania, Italia, Grecia care
trimite ulei de măsline pe pieţele europene şi în S.U.A., care este o mare
importatoare.
În tehnologia obţinerii uleiului rezultă şi material rezidual (şroturi
sau tourteaux), bogate în proteine, care se folosesc ca furaje.
Industria prelucrării fructelor şi legumelor
Fructele şi legumele au un rol important în alimentaţia populaţiei, fie
că sunt folosite proaspete, fie că sunt conservate. Mari producători de
conserve de fructe sunt: S.U.A. , cu numeroase uzine (75 în zona San
Francisco care prelucrează fructe tropicale), cu societăţi specializate (Del
Monte, Resynolds Tobacco).
Alte ţări producătoare de conserve de legume şi fructe sunt: Ucraina,
Republica Moldova, Franţa, Japonia, ş.a. Se observă şi o specializare în
această producţie: Italia (citrice, tomate), Ungaria (ardei), Turcia
(stafide), Macedonia (legume), Spania, Grecia (măsline).
Din producţia mondială de fructe, numai 1/3 se conservă, iar 2/3 se
consumă în stare proaspătă. Industria este localizată în zonele de cultură a
plantelor care sunt materii prime.
Industria băuturilor
Produsele acestei subramuri sunt realizate într-o mare varietate, de la
continent, la continent, de la ţară, la ţară, în raport de tradiţie, consum,
materii prime, fiind destinate cerinţelor fiziologice ale oamenilor. Se
deosebesc băuturi alcoolice şi nealcoolice.
Băuturile alcoolice sunt reprezentate prin: bere, vin, băuturi tari.
Berea se situează pe primul loc la consumul mondial. Se obţine ca
urmare a fermentării grâului şi orzului, iar prin procedeul pasteurizării
(Germania) s-a putut conserva produsul pentru perioade mai lungi.
Industria de bere este localizată în centrele consumatoare. Producţia de bere
este diversificată în numeroase ţări ale lumii.
În 1996 s-au realizat circa 1189 milioane hl, care au fost produse în
26000 de unităţi de producţie, iar peste 20 state realizează o producţie de
peste 20 milioane hl fiecare (S.U.A. cu 238 milioane hl), China cu 120
milioane hl, Germania, Japonia, Brazilia, Marea Britanie, Mexic, Rusia,
Spania, Canada, Franţa ş.a.
Primul producător mondial de bere este S.U.A. prin compania
Anheuser-Bush Companies (12 unităţi localizate în 10 state). Germania are

122
1200 de fabrici de bere amplasate în Renania – Westfalia (29% din total) şi
Bavaria (27%).
Vinul rămâne cea mai răspândită băutură. Obţinut prin prelucrarea
strugurilor, vinul este produs de numeroase ţări din lume. În 1996 producţia
a fost de 258480000 hl, fiind în scădere din cauza unor fenomene ca
secetele, poluarea, dăunătorii. În 1996, în Europa, se remarcă state,
producătoare de vinuri renumite cum sunt Italia, Franţa, Spania, iar pe plan
mondial se impun şi altele ca Argentina, S.U.A., Africa de Sud, Rusia,
România (pe locul 9 mondial), Bulgaria, Grecia, Ungaria, Turcia.
Băuturile alcoolice tari se obţin prin distilarea unor amestecuri
fermentate din fructe (mere, pere, prune, struguri), sfeclă de zahăr, grâu,
porumb, secară, orez etc.
Băuturile alcoolice mai cunoscute sunt: Şliboviţa (ţările balcanice),
ţuica (România), palinca (Ungaria), uzo (Grecia), aquardiente (Spania),
grappa (Italia), mao-tai (Asia), raki (Turcia şi Egipt), armagnac (Franţa),
appelbraunvin (Scandinavia).
Din cereale se obţin băuturile: whisky (Scoţia, Irlanda), vodca
(Rusia), gin (produs în Olanda, dar răspândit în America de Nord, Brazilia,
India, Japonia).
Ginul este un alcool din grâu îmbunătăţit cu arome.
Romul, tradiţional pentru ţările Americii Latine, este un alcool
obţinut prin distilarea sucului obţinut din trestie de zahăr (Haiti, Martinica,
Trinidad-Tobago).
Coniacul – obţinut prin distilarea unor soiuri de vin alb, este o
băutură realizată în Franţa (secolul al XIV-lea), unde astăzi se află
renumitele “case de Cognac”: Courvoisier, La Jarnac, Camus, Chateau de
Cognac, Martell, Hennessy, La Cognac.
În 1996 structura consumului de băuturi spirtoase a fost astfel:
whisky (36%), alcool alb (34%), din care vodcă, rom, gin, alte băuturi:
brandy, lichior. Cel mai mare consum de alcool pe locuitor este repartizat
astfel: Luxemburg (12,3 l/locuitor/an), Franţa (129, Portugalia (11,6),
Germania (11), Elveţia (119, Ungaria, Spania, Austria, Danemarca (câte
10), iar România, circa 8 l./locuitor/an.
Băuturile nealcoolice sunt reprezentate prin Coca-Cola, Pepsi, apa
minerală. La Coca-Cola se impune S.U.A., iar la consumul de apă minerală
pe primul loc se situează Franţa (50 l./an/persoană).
Industria laptelui şi a produselor lactate
Această subramură prelucrează laptele şi realizează produse cu mare
valoare nutritivă. Dezvoltarea ei este influenţată de creşterea numerică a
populaţiei care a determinat o cerere tot mai mare. Foloseşte materii prime
de la agricultură, de care este dependentă. Este concentrată în centrele
consumatoare.

123
Consumul de lapte a crescut şi totodată producţia de lapte proaspăt,
care în 1996 a fost de 61 milioane tone.
Consumul de lapte şi produse lactate este diferit: lapte proaspăt
(Marea Britanie), brânzeturi proaspete (ţările scandinave), brânzeturi
(Franţa, Olanda, Danemarca), unt (Belgia), lapte conservat (Spania).
În structura consumului de produse lactate se remarcă: untul, cu
44%, brânzeturile cu 31% , smântâna de consum cu 8%, lapte lichid cu
47

9%, laptele pudră cu 7,2% (în 1996).


Producţia de brânzeturi şi consumul are următoarea distribuţie:
Europa occidentală (58%), America de Nord (33%), America de Sud
(54%), Oceania (3,5%), iar în rândul consumatorilor se remarcă Franţa,
Italia, Grecia, Belgia. Cel mai important export îl realizează Europa
occidentală (72% din mondial) şi cel mai mare import îl face America de
Nord (33,5%).
Industria cărnii şi a produselor din carne
Subramura este dezvoltată în concordanţă cu nevoia de aprovizionare
a pieţelor urbane. Foloseşte ca materie primă carnea provenită de la
sectorul zootehnic. Carnea este solicitată sub formă proaspătă sau sub
formă de preparate (conserve, mezeluri). Sacrificarea şi prelucrarea cărnii
se face în abatoare şi unităţile de prelucrare, amplasate în apropierea
centrelor urbane. Se consumă carnea de porcine, bovine, ovine, pasăre
(care este tot mai mult solicitată).
Marii producători de carne pe plan mondial (în 1996 cca. 192 mil. t)
au fost: S.U.A. (7%), China (6%), Brazilia (3%), pentru carnea de porc;
China, S.U.A., Germania, pentru carnea de pasăre. Se observă tendinţa de
scădere a cărnii de ovine şi bovine pusă pe seama deprecierii păşunilor. Va
creşte, însă, consumul de carne de pasăre, care va depăşi producţia cărnii de
bovine, situaţie explicată prin consumul de furaje (pentru 1 kg carne se
folosesc: 7 kg furaje la bovine, 4 kg la porcine, 2 kg la păsări).
Principalele ţări producătoare de carne din lume sunt: Franţa,
Germania, Italia, Spania (Europa), China (primul loc mondial), India (carne
ovine, bovine), Pakistan, Japonia, (Asia); Brazilia (locul 3 mondial),
Argentina (America de sud); S.U.A. (locul 2 mondial) (America de nord);
Rusia.
În rândul furnizorilor de carne se observă o specializare: carcasă de
bovină produc Australia, Brazilia, Argentina, Marea Britanie, Franţa,
Olanda, Danemarca; carne de porc produc China, Olanda, Franţa; carne
de pasăre produc S.U.A., China, Brazilia, Franţa, Rusia; carne de oaie şi

47Pe Glob se cunosc astăzi peste 1000 de sortimente de brânzeturi, iar numai în Franţa sunt cunoscute
peste 340 de sortimente (Bonon, Budar, Roquefort, Camembert, Savaron ş.a.); apoi sunt cunoscute cele
din Elveţia (Cedar), din Grecia şi Danemarca (Feta), Marea Britanie (Stilton), Italia (Parmesan,
Mozzarella), Olanda (Gonda), România (Telemea).
Cifrele referitoare la industria alimentară sunt redate după Terra- geografie economică (1998).

124
capră produc China, Australia, India, Pakistan, Noua Zeelandă; conserve
de carne de porc livrează China; conserve de carne de bovine produc
India şi Argentina; mezeluri livrează Franţa, Ungaria, Rusia, S.U.A.,
Germania (cârnaţi de Frankfurt şi jambon de Westfalia), Marea Britanie
(bacon). Consumul de carne pe locuitor este diferenţiat: 100,4 kg în
Germania şi 62 kg în Suedia.
Industria peştelui şi a produselor din peşte
Peştele este consumat în bucătăria tuturor popoarelor, fie proaspăt,
fie prelucrat.
În 1996, pe plan mondial, au fost pescuite cca. 5000 specii de peşte 48

printre care scrumbiile, leul de Alaska, macroul de Chile, sardelele de


Japonia, capelanul, heringul (Atlanticul de nord-vest), thonul (Asia de sud-
est), somonul de Gasconia.
Marile zone de
pescuit pe glob sunt:
Fig. 39 Oceanul
Pacific contribuie cu
60% din producţia
mondială (pescuiesc
americanii, japonezii,
ruşii); Oceanul
Atlantic participă cu
30%, iar Oceanul
Indian, Arctic participă
cu 10%. Un pescuit
activ se practică în
mările mărginaşe şi
mediterane: Marea
Mediterană, Barents,
Marea Nordului, Marea Japoniei, Marea Azov, care au, însă, productivităţi
diferite (Mediterana cu 1,5 kg/ha/an şi Marea Azov cu 80 kg/ha/an).

Industria conservării peştelui


Din cele peste 100 mil t de peşte pescuite annual, 70% din cantitate
este destinată consumului uman sub formă proaspătă (45%), congelat
(16%), uscat, afumat, conserve (6%); restul din peşte este transformat în
făină pentru hrana animalelor.
La prelucrarea peştelui se remarcă: Japonia (70% din producţie o
prelucrează) cu centrele plasate în zonele litorale ale insulelor Hokkaydo;
Rusia are industria peştelui plasată în Vladivostok (conserve de sardine),

48 Producţia de peşte din 1996 a avut următoarea structură: scrumbiile (8,3 mil t), leul de Alaska (4,6 mil
t), macroul de Chile (3,4 mil t), sardelele de Japonia (2,3 mil t), capelanul (1,7 mil t).

125
alte capacităţi sunt localizate în Marea Caspică şi Marea Baltică. S.U.A.
prelucrează peşte în porturi. În Europa se remarcă statele: Spania, Marea
Britanie, Franţa, Olanda, Germania, Norvegia (făină de peşte), Danemarca.
În America de sud sunt cunoscute Peru şi Chile.
Pe lângă pescuit s-a dezvoltat aquacultura, care produce alge,
crustacei, moluşte (Japonia, Thailanda, Vietnam), iar în Europa se practică
în ţările Europei de Vest printre care Franţa ocupă un loc important iar
producţia de “fructe de mare” recoltate din Oceanul Atlantic.

3.3.9. Tipuri de localizare şi concentrare a industriei

Forme de concentrare a activităţilor industriale. Se deosebesc


două forme de concentrare a activităţilor industriale, în scopul sporirii
eficienţei economice: concentrarea orizontală, verticală, financiară.
Concentrarea pe orizontală are loc atunci când unităţile care produc
aceleaşi produse se grupează, stabilesc legături financiare în vederea
reducerii concurenţei sau constituirii monopolului asupra unor produse.
Concentrarea verticală se produce atunci când o intreprindere investeşte
în producţia de materii prime sau în producţia de mărfuri sau activităţi
financiar-bancare. Concentrarea financiară când se grupează firme
puternice legate între ele prin fluxuri de capital.

. Tipuri de industralizare Pe Glob se deosebesc mai multe tipuri


de industrializare: european, nord-
american, japonez, sovietic.

a. Industrializarea timpurie de tip european, caracteristică pentru


Europa de Nord-Vest, se bazează pe următoarele elemente: existenţa unor
resurse de cărbuni şi minereuri de fier (bazinele Ruhr, Silezia, franco-
belgian). Anglia centrală, Lorena; existenţa unor instituţii bancare şi
resurse financiare legate de extinderea imperiilor coloniale (Olanda,
Franţa, Marea Britanie); forţă de muncă abundentă şi specializată,
datorită densităţii populaţiei şi tradiţiei meşteşugăreşti; existenţa unei
burghezii bogate care a făcut investiţii în industrie; posibilitatea de a
importa materii prime ieftine din colonii; posibilitatea desfăşurării
producţiei pe pieţele coloniilor.

b. Industrializarea de tip nord-american. Industrializarea s-a făcut


mai târziu (secolul XIX). Caracteristicile acesteia sunt: existenţa unor
bogate materii prime în SUA, Canada, Australia, Africa de Sud (resurse
energetice, metalifere, solul fertil); mobilitatea forţei de muncă şi

126
existenţa unui spirit de iniţiativă, mentalitate, receptivitate faţă de
programul tehnic, precum şi o conducere eficientă; exportul de capital în
străinătate, atât în ţări dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare, prin care s-a
ajuns la controlul unor economii naţionale de marile companii nord-
americane (în America Latină). Dominarea bursei financiare prin dolar,
principala monedă de schimb, prin care îşi ajustează deficitul balanţei de
plăţi exportând inflaţia proprie la scară mondială.
c. Industrializarea de tip japonez s-a impus în condiţiile lipsei de
tradiţie şi a materiilor prime, dar care s-a dezvoltat în prezenţa câtorva
elemente: seriozitate, mână de lucru harnică, docilă, tenace, mulţumită
cu salarii modeste; capacitate excepţională de adaptare a tehnologiilor
străine şi flexibilitate tehnologică; nivel ridicat al productivităţii
muncii bazat pe tehnică modernă şi relaţii civilizate între antreprenor şi
angajaţi; dezvoltarea unei pieţe largi de desfacere şi penetrarea cu
produse de bună calitate pe piaţa mondială. Tipul japonez s-a impus în
ţări ca Taiwan, Coreea de Sud.
d. Industrializarea de tip sovietic s-a impus după 1917, în fosta
U.R.S.S., şi, apoi, în fostele ţăril comuniste.
Dezvoltarea aceluiaşi tip s-a bazat pe următoarele componente
economice şi sociale: proprietatea de stat asupra industriei; existenţa
unei gestiuni planificate şi centralizate; dezvoltarea excesivă a
industriei grele în defavoarea industriei de bunuri de consum;
localizarea activităţilor industriale după criterii politice şi nu economice;
capacitatea redusă de retehnologizare (flexibilitate tehnologică redusă)
prin construirea de mutaţii industriale foarte mari, consumatoare de energie
şi cu productivităţi reduse ale muncii.
e. Industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare este recentă şi se
face în condiţii caracteristice: majoritatea ţărilor sunt foste colonii; se
dezvoltă unităţi de montaj şi asamblare cu piese aduse din ţările
avansate, ceea ce reduce importul; există o forţă de muncă abundentă,
puţin pretenţioasă, eficientă (dacă se folosesc utilaje moderne) care
realizează producţie la preţuri scăzute (după modelul japonez) ceea ce
permite plasarea uşor pe piaţa mondială (datorită calităţii şi preţului
scăzut); existenţa unor materii prime (minerale, energetice, agricole) care
încep să fie naţionalizate; există o dependenţă faţă de ţările dezvoltate la
care apelează pentru consultanţă, retehnologizare, orientarea pieţei. Între
statele din această categorie există diferenţe. Unele state cum sunt Brazilia,
India, datorită întinderii mari, au o infrastructură industrială dezvoltată, dar
insuficientă, în timp ce altele abia acum îşi creează baza industrială: Iran,
Mexic, Algeria, Venezuela, Chile, precum şi alte ţări din Africa, Asia etc.

Localizarea activităţilor industriale


127
Localizarea activităţilor este legată de procesul industrializării şi de
numeroşi factori care au impus amplasarea industriilor în teritoriu,
urmărindu-se reducerea costului de producţie. Printre factorii cu rol
important amintim: existenţa surselor de materii prime şi energetice;
prezenţa porturilor, poziţia favorabilă faţă de căile de transport,
poziţia favorabilă faţă de piaţa de desfacere; apropierea de centrele
universitare şi instituţiile de cercetare; existenţa forţei de muncă şi
costul acestuia;
Aceşti factori au putut influenţa pozitiv sau negativ, determinând o
concentrare excesivă a unităţilor industriale în aglomeraţiile urbane sau au
contribuit la descentralizarea producţiei.
Apropierea de sursele de materii prime şi energetice, ca factor de
dezvoltare industrială, a determinat formarea regiunilor industriale din
Europa de Nord-Vest. Pe baza lor a fost localizată siderurgia, pentru a
reduce transportul costisitor; industriile alimentare, care au un caracter
perisabil şi industriale consumatoare de energie (aluminiu, chimică) sunt
localizate lângă sursele energetice (termocentrale, hidrocentrale).
Prezenţa porturilor, ca factor de concentrare a industriei în zonele
portuare, a favorizat localizarea industriilor care aduc materii prime din
import (siderurgia, petrochimia, şantierele navale), şi a industriilor care
exportă produsele finite (construcţii de maşini, petrochimia ş.a.), pentru a
reduce costurile de transport care se reflectă în preţurile de cost.
Poziţia favorabilă faţă de căile de comunicaţie (terestre sau pe
apă) contribuie la concentrarea unor industrii fie în nodurile feroviare sau
rutiere, fie în porturi, fie în lungul unor axe de transport rutier sau feroviar,
fie în apropierea unor conducte magistrale (petrol, gaze naturale)
Poziţia favorabilă faţă de piaţa de desfacere este un factor esenţial
în special pentru acele ramuri care produc bunuri de consum: industria
alimentară, industria textilă, a confecţiilor, etc.
Apropierea de centre universitare şi institute de cercetare este un
factor modern, care apropie producţia de cercetare, de centrele ştiinţifice cu
care unităţile industriale sunt într-o strânsă legătură de colaborare. Ştiinţa
îşi aplică descoperirile în cadrul producţiei, iar tehnica, tehnologia
înaintează, progresează pe baza cuceririlor ştiinţei. S-au creat aşa numitele
tehnopole, adică o concentrare spaţială punctiformă de unităţi industriale de
vârf şi specialişti din centre universitare.
Forţa de muncă şi costul acesteia constituie un factor important
pentru existenţa industriei. Costul ridicat al forţei de muncă determină
necesităţi în amplasarea industriei. Aşa ţările dezvoltate manifestă tendinţa
de a face investiţii în statele în curs de dezvoltare, care au forţă de muncă
abundentă şi ieftină. Acest fenomen, cunoscut sub numele de delocalizare,
constă în deplasarea unor unităţi de producţie în zone slab industrializate.
Acest fenomen afectează industria textilă şi pe cea a automobilelor (se

128
asamblează în alt loc decât cel în care se produc). Descentralizarea
afectează serviciile, activităţile formative şi de cercetare (universităţi,
laboratoare) care sunt mutate la periferia metropolelor.
După 1950, au apărut nucleele neoindustriale ale industriei de vârf
numite tehnopole (microelectronică, robotică, biotehnologii, neoenergetică
ş.a.), care sunt localizate la periferia metropolelor, cu sprijinul ştiinţific al
universităţilor ( Ex: Silicon Valley, în regiunea industrială Los Angeles,
SUA)
Un alt fenomen legat de criza vechilor regiuni industriale este
reconversia industrială, care se poate manifesta sub mai multe forme:
mutaţii tehnice în interiorul ramurei care constau în înlocuirea materiilor
prime scumpe cu altele ieftine (Ex: metalul cu plasticul); mutaţii
geografice care au loc atunci când factorii de localizare dispar (Ex:
epuizarea zăcămintelor – minereuri, cărbuni – centrele minime dispar);
reconversia populaţiei în declin, fie prin înlocuirea profilului cu unul
apropiat tehnologic, fie înlocuirea producţiei (Ex.: transformarea fabricilor
de tancuri în unităţi pentru tractoare, autovehicule etc.); reconversia
regională se produce atunci când o activitate dominantă este în declin
(siderurgia, industria textilă). Reconversia presupune schimbarea
completă a profilului activităţilor sau construirea unor unităţi
moderne, adaptate pieţei actuale. O tendinţă modernă este aceea de a
construi în aceste regiuni, supuse reconversiei, a unor zone libere, pentru a
atrage investiţiile.
Zona liberă este o zonă bine delimitată într-un teritoriu naţional în
care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării, fără
aplicarea restricţiilor vamale naţionale. Scopul creării de zone libere este de
a atrage capitalul străin şi de a dezvolta economia regiunii. Crearea unei
asemenea zone libere este condiţionată de: infrastructură corespunzătoare,
faţă de unele bine instruită şi calificată; materii prime şi existenţa pieţelor
de desfacere. Se deosebesc: zone libere producătoare, scutite de impozite,
înfiinţate de organizaţii transnaţionale şi companii de navigaţie; zone libere
de depozitare, situate lângă frontiere şi porturi, care se folosesc pentru
stocarea mărfurilor necesare consumului în zonele vecine; zone libere de
frontieră, situate la frontiera dintre două state, în care se desfăşoară
activităţi industriale; zone libere comerciale, care au ca obiectiv
aprovizionarea cu mărfuri de import; zone industriale de export, care au
rolul de a exporta produsele realizate în cadrul zonei.
Regiunea industrială este un spaţiu în care se
Regiuni industriale
concentrează activităţile industriale, în care sunt
prezentate grupări şi centre cu un coeficient mare
de industrializare şi de urbanizare. Se caracterizează printr-o dotare cu căi
de comunicaţie, cu resurse umane calificate, dar şi cu legături economice
intense. Formarea regiunilor industriale a fost favorizată de mai mulţi

129
factori. Se deosebesc mai multe tipuri de regiuni industriale: formate pe
baza resurselor energetice şi materii prime (Ruhr, Dombas, Silezia
Superioară, Lorena); regiuni urbane-portuare (New York, Osaka-Kobe,
Shanghai, Buenos Aires); regiuni bazate pe tradiţia meşteşugărească
(Flandra, Boemia Centrală, Saxonia, Lyon); regiuni mixte (regiunea
Marilor Lacuri, regiunea Volgăi, regiunea Los Angeles – San Francisco).
Regiunile industriale se dezvoltă în zone favorabile – cu materii
prime, cu comunicaţii, cu forţă de muncă, cu număr mare de consumatori –
şi au o contribuţie importantă la formarea produsului intern brut (P.I.B.) al
ţării în care se află.
Regiuni industriale din Europa Central-Vestică. Europa Central-
Vestică regiunea geografică în care a apărut industria modernă şi în care s-
au construit primele mari concentrări industriale ale Globului.

Marea Britanie are următoarele regiuni industriale : regiunea


londoneză situată în sud-este, de tip urban-
portuară a fost favorizată de experienţa portului şi tradiţiei industriale
(industria mecanică, chimică); regiunea centrală (Midlands) s-a format pe
baza resurselor de minereuri de fier şi a cărbunelui, în care s-a dezvoltat
industria siderurgică şi mecanică; regiunea din jurul Munţilor Pirinei se
bazează pe extracţia cărbunilor şi industria textilă; alte regiuni sunt Scoţia
centrală şi sudul Ţării Galilor.

Germania are mai multe regiuni industriale: regiunea


bazinelor Ruhr şi a Rinului Inferior, bazate pe
cărbuni şi siderurgie; regiunea Rinului Mijlociu, cu o industrie diversă, cu
ieşire în canalul Rhin – Dunăre, gravitează în jurul oraşului Frankfurt pe
Main; regiunea industrială a Wurttembergului, cu industrie diversă şi
specializată în automobile, este dezvoltată în jurul oraşului Stuttgart, cea
mai activă metropolă a Germaniei; regiunea industrială a Saxoniei
inferioare şi Tusingiei, situată în estul ţării; astăzi se află într-o fază de
reconversie.
Franţa Ţară cu industrie veche, are următoarele regiuni
industriale: regiunea pariziană, de tip urban, formată
în strânsă legătură cu evoluţia oraşului-capitală, ce are o industrie diversă
(automobilistică, chimică, bunurile de consum); regiunea industrială de
nord de tip urban, se bazează pe centrele industriale Lille şi Rouboix-
Tourcoing; regiunea de nord-este a Lorenei s-a format pe baza materiilor
prime (cărbuni, fier) şi este specializată în siderurgie; regiunea văii
Rhonului s-a format pe baza unor căi de comunicaţie favorabile, a unor
resurse regionale bogate. Dezvoltată teritorial între Lyon şi Marea
Mediterană, are o industrie diversă, iar centrul polarizator este centrul
Lyon.

130
Italia ţară industrială din Sudul Europei - are ca regiuni industriale:
regiunea Câmpia Padului, situată în nord în partea
continentală, este de tip urban, cu o industrie diversă concentrată în centrele
polarizatoare Milano şi Torino; regiunea centrală a Romei, de tip urban,
s-a dezvoltat în jurul oraşului-capitală.

Federaţia Rusă Are regiuni industriale, atât în partea europeană, cât şi


în cea asiatică; regiunea Moscovei, de tip urban, are o
industrie diversă dezvoltată în jurul oraşului-capitală; regiunea Doneţului,
bazată pe cărbune şi industrie grea, este împărţită cu Ucraina; regiunea
cursului mijlociu al Volgăi, bazată pe industria energetică, concentrează
un număr important de populaţie şi centre industriale din mai multe ramuri
industriale; regiunea Munţilor Ural, situată la marginea estică a
continentului european, s-a dezvoltat pe baza minereurilor din zona
montană, fiind specializată în industria metalurgică. În timpul celui de al
doilea război mondial, ruşii au fost nevoiţi, din motive geostrategice, să-şi
transfere o parte din industrie în această regiune, ferită de război; regiunea
industrială Kuznetk-Novosibirsk, din sudul Siberiei, s-a format pe baza
resurselor din Siberia (industrie grea), fiind favorizată de axa feroviară a
Transsiberianului, pe care circula fluxul de materii prime şi mărfuri.

Japonia Ţară insulară din estul Asiei, bine dezvoltată economic,


Japonia are câteva regiuni industriale bine conturate:
regiunea Tokyo-Yokohama, regiunea Osaka-Kobe, regiunea Nagoya,
toate de tip portuar-urbane, concentrează ¾ din industria niponă care sunt
specializate în construcţia de nave, siderurgie, automobile, electronică,
petrochimie. Alte regiuni, cu o structură complexă, sunt: regiunea
industrială Niigato-Toyama, de pe litoralul Mării Japoniei şi regiunea
Kitakyushu din nordul insulei Kyushu.

R. P. Chineză Cea mai mare ţară comunistă din lumea contemporană,


care cunoaşte cel mai rapid ritm de dezvoltare
economică, are mai multe tipuri de regiuni industriale: regiunea Liaoning,
din nord-est, bazată pe industrie extractivă, siderurgie; regiunea Shanghai
situată în est, de tip urban-portuar, are o industrie complexă, regiunea
oraşului Guangzhan, situată în sud, de dată recentă, se bazează pe
economia planificată şi cea liberală.

S.U.A. Cea mi industrializată ţară a lumii, S.U.A. deţine câteva


regiuni industriale: regiunea de pe litoralul atlanticului,

131
conturată în estul statului, cea mai veche, de tip urban, realizează 30 % din
producţia naţională, are o structură complexă (toate tipurile de industrii şi
etse concentrată în centre urbane mari ca Boston, New York, Philadelphia,
Baltimore. La baza regiunii au stat factori ca resursele miniere din munţii
Appalaşi, forţă de muncă bine calificată (mulţi emigranţi), o infrastructură
comunicaţională avansată; regiunea Marilor Lacuri, situată în nord,
împărţită cu Canada, este bazată pe resursele de cărbuni şi minereuri, care
au permis dezvoltarea industriei grele, cu multe specializări concentrate în
centrele industriale Chicago, Detroit, Cleveland, iar din Canada centrele
Toronto şi Montreal, formându-se, astfel, o regiune transnaţională;
regiunea industrială de pe coasta pacifică, mai nouă, este de tip urban-
portuară, cu o industrie complexă concentrată în centrele San Francisco şi
Los Angeles; regiunea litoralului Golfului Mexic, situată în sud, se
bazează pe resursele de petrol, fiind de tip portuar şi energetic (centrele
regiunii sunt New Orleans, Huston).

Australia Situată în emisfera sudică (australă), Australia are bine


dezvoltată regiunea de sud-est cu centrele Sydney-
Newcastle, de tip urban-portuar, cu o industrie complexă, bazată pe resurse
locale şi importuri şi exporturi.
În America de Sud, în Argentina s-a dezvoltat regiunea din nord-
este, de tip urban (Buenos Aires) şi în Brazilia regiunea din sud-est (Sao
Paulo – Santos).

3.4. Căile de comunicaţie

Generalităţi. Căile de comunicaţii şi transporturile sunt foarte


importante în economiile naţionale şi economia mondială, deoarece asigură
funcţionarea şi dezvoltarea activităţilor economice, au rol în aprovizionarea
cu materii prime, energie, contribuie la desfacerea produselor şi la
deplasarea forţei de muncă, a călătoriilor.
Transporturile asigură circulaţia bunurilor materiale ,a oamenilor, a
informaţiei; fac legătura între regiunile cu materii prime şi cele în care se
prelucrează.
Nivelul de dezvoltare a căilor de comunicaţie şi transporturilor este
influenţat de dezvoltarea economică, de progresele ştiinţei şi tehnicii, de
volumul mărfurilor şi numărul călătorilor.
În distribuţia teritorială a căilor de comunicaţie intervine relieful: se
construiesc mai uşor în relieful plat (neted), traseele lor sunt în lungul
văilor şi depresiunilor longitudinale. Omul, pentru a corecta cadrul natural,

132
a construit tuneluri, canale de navigaţie, poduri (peste râuri, între insule şi
continent).

Ramură a geografiei umane geografia


Geografia circulaţiei
circulaţiei studiază sistemele căilor de
comunicaţie, mondiale de transport (punctele de concentrare a căilor
de comunicaţie şi fluxurilor de transport), curenţii de transport, care
se desfăşoară în lungul căilor de comunicaţie.
Indicii economici ai transporturilor sunt: densitatea reţelei de căi de
comunicaţie (km la km ), transportul de călători (număr de călători/km),
2

transportul de mărfuri (tone/km).

Căile de comunicaţie Sunt artere special amenajate sau construite


pentru a asigura practicarea unui anumit tip de
transport.
Arteră de circulaţie (pentru căile de comunicaţie) pot fi: arteră
rutieră, feroviară, navigabilă. Arterele rutiere şi feroviare pot fi: artere de
centură la periferia aşezărilor); artere de penetraţie (asigură legătura cu
zonele din interiorul localităţilor); artere magistrale (cu importanţă mare);
artere de legătură; artere de tranzit; artere industriale.

Clasificarea căilor de comunicaţie După mediul în care sunt


construite, căile de comunicaţie
se împart în: terestre (rutiere şi feroviare), navale (maritime şi fluviale),
aeriene şi spaţiale (prin conducte, linii pentru transportul energiei
electrice, telefonice).

3.4.1. Transporturile rutiere

Reprezintă cel mai vechi mod de transport pe uscat. Prezintă


avantajul de a pătrunde în locuri greu accesibile; se adaptează la un trafic
variat şi divers. Traversează munţii prin pasuri şi tuneluri, iar râurile sunt
trecute peste poduri.
Reţeaua rutieră (1994) a fost de peste 15 milioane km, din care
autostrăzile reprezintă 85 000 km.
Autostrada este o cale rutieră (naţională şi internaţională), deschisă
traficului de mare viteză, prevăzută cu căi de rulare universale, separate
prin bandă mediană. Intersecţiile sunt prevăzute cu pasaje denivelate.
Intrările şi ieşirile sunt permise numai prin locuri speciale. Autostrăzile au
un traseu rectiliniu, nu traversează aşezările, au curbe largi.

133
În regiunile montane şoselele urcă la mari altitudini (Ex: Tibet, la
5330 m; în Anzi, la 4800 m, în Alpi, la 2770 m), traversează culmile prin
pasuri de altitudine sau prin tuneluri
49 50

Repartiţia geografică a căilor rutiere este echilibrată, dar diversă de


la ţară la ţară: S.U.A. (5 100 875 km), cu cea mai lungă reţea rutieră,
Franţa (810 000 km), cea mai lungă reţea rutieră din Europa, Canada,
Germania, Rusia, Italia ş.a.
Autostrăzi importante sunt în SUA (73 000 km), Canada (15 000
km), Germania (11 000 km). Densităţi mari de căi rutiere prezintă Franţa
(cu 1469 km/100 km ), Germania (1767 km/ km ), Marea Britanie (1404
2 2

km/km ), Italia (1012 km/ km ).


2 2

După destinaţia traficului, căile rutiere se clasifică în: autostrăzi,


şosele continentale, transcontinentale, naţionale, regionale, locale.
Şoseaua cea mai lungă din lume, de circa 15 000 km, numită
“Panamerican”, leagă continentele americane, având în componenţa ei trei
sectoare: Alaska Highway (Fairbanks-Seatle); autostrada Pacifică
(Seatle-Tucson); Carretera Panamericana (străbate Mexicul, America
Centrală, America de Sud) până la Puerto Montt (Chile) . 51

Transporturile rutiere au preluat o mare parte din transporturile de


mărfuri în Europa, peste 70 % din mărfuri se transportă pe şosele, fiind mai
sigure, mai ieftine, mai rapide. Pe şoselele lumii circulă peste 600 milioane
de autovehicule. Parcul de autovehicule este foarte diferit: SUA are 144
milioane de autovehicule particulare şi 46 milioane autovehicule utilitare,
fiind cel mai mare din lume. Este urmată de: Germania (39 milioane, 3
milioane), Japonia (39 milioane, 23 milioane9, Italia (30 milioane, 3
milioane), Marea Britanie (24 milioane), Franţa (24 milioane), Canada (14
milioane).

3.4.2.Transporturile feroviare

Apărute abia în secolul al XIX-lea, căile ferate se menţin cu rol şi


importanţă în transporturile mondiale datorită unor avantaje: capacitate
mare de transport, viteză mare, siguranţă în exploatare, confort, servicii.
Sunt folosite pentru transportul de mărfuri voluminoase (minereuri,
cărbuni, produse industriale etc.)
În ultimele decenii transporturile feroviare s-au modernizat prin
electrificare, tracţiune cu locomotive Diesel şi electrice, s-au extins în toate
ţările lumii.

49 Pasuri de mare altitudine: Tangala (4992m), Oroya (4770m), Marcedario (4067 m), Evans (2568 m)
etc.
50 Tuneluri: Saint-Gothard (Elveţia, 16,8 km), Tirol (Austria-Elveţia, 14 km), Mont Blanc (Franţa-Italia,
11,6m), Transandin (Chile, 8 km), Grand Saint-Bernard (Italia-Elveţia, 6 km)
51 Alte autostrăzi: Arabia Saudită (Jiddah-Mecca), Irak (Bagdad-Kirkuk), Australia (Perth-Melbourne şi
Darwin-Adelaide)

134
Lungimea reţelei feroviare mondiale (1994) a fost de peste 1,6
milioane km, dar distribuită neuniform. Ponderea regiunilor geografice ale
Globului, în lungimea căilor ferate a fost: America de Nord (40%),
Europa (30%), Asia (12%), America de Sud (8%), Africa (7%),
Australia şi Oceania (3 %).
Cele mai lungi reţele de căi ferate sunt în: SUA (220 000 km), Rusia
(87 629 km), Canada (71 104 km), India (62 458 km), China (53 992
km), Germania (49 000 km), Franţa (33 000 km).
Densitatea exprimată în km la 1000 km se remarcă prin valori mari
2

în Elveţia (121,8 km), Cehia (120 km), Germania (116 km), Belgia
(111km).
În ceea ce priveşte electrificarea reţelei de căi ferate se constată că
SUA are numai 0,9%, Canada (cu 64%) are cel mai ridicat grad de
electrificare, fiind urmată de: Germania (48%), Rusia (44%), Franţa (40%).
Clasificarea căilor ferate se face după mai multe criterii. După
praticularităţile mediului geografic se deosebesc: căi ferate construite la
suprafaţă; căi ferate construite în subteran (şi cele de metrou), căi
ferate suspendate (viaducte). Căile ferate subterane sunt cele de metrou,
din exploatările miniere, din tuneluri. Pe Glob există metrou în 76 de oraşe.
După ecartamentul căii ferate (distanţa între şine) se deosebesc: căi
ferate normale cu ecartamentul de 1435 mm; cu ecartament de 1524
mm (CSI, Mongolia, China), cu ecartament de 1676 mm (Spania, India,
America de Nord, America de Sud; cu ecartament îngust de 700-1200
mm (în zonele montane, dealuri, cu spaţiu redus).
După intensitatea traficului de călători şi mărfuri se disting: căi
ferate magistrale şi căi ferate naţionale.
Căile ferate magistrale asigură legături între ţări şi continente:
Transsiberianul (10000 km) leagă Moscova de Vladivostok (este cale
ferată electrificată şi dublă); Bucureşti-Budapesta-Berlin, Sofia-
Bucureşti-Chişinău-Moscova; Transaustralianul (Perth-Melbourne-
Sydnei); Transandinul (Buenos Aires-Mendora-Valparaiso); Magistrala
Transafricană (Lagos-Mabasa) (6530 km, leagă 6 ţări şi 5 capitale).
Căile ferate naţionale leagă centre economice importante:
Bucureşti-Braşov; Bucureşti-Timişoara; Madrid-Valencia; Moscova-Sankt
Petersburg; Koln Duseldorf –Duisburg.
În SUA – magistralele naţionale sunt şi transcontinentale: New
York-Indianapolis-St- Louis-Amarillo-Los Angeles (6350 km): Boston-
Cleveland-Chicago-Minniapolis-Seatle (6000 km); Jacksonwille-New
Orleans-Phoenix-Los Angeles (între Florida şi California de 5800 km).

135
Tuneluri feroviare: Seikan (Japonia) de 53,8 km, Eurotunel
(Franţa Marea-Britanie) de 51,5km (fig. 40).
52

Căi ferate
construite la mari
altitudini: Lima-
Oroya (Peru) la
4829m; Rio
Mulatos-Potosi
(Bolivia), la 4787m;
Arica – La Paz
(Chile – Bolivia), la
4620 m; Arequipa-
Puno (Peru), la 4470
m; Pikes-Peak
(SUA) la 4260m.
Trenuri de
mare viteză. După
1960, în mai multe ţări, s-au făcut studii pentru realizarea unor trenuri de
mare viteză. Astfel, în Japonia, între Tokyo-Nagoya-Osaka (515 km), în
1964, s-a dat în exploatare calea ferată numită “Tokkaido”.
Astfel, în Japonia, în 1964, s-a dat în exploatare primul tronson de
cale ferată de mare viteză “Tokkaido” între Tokyo-Nagoya-Osaka (515 km)
pe care se circulă cu 220 km/h; al doilea tronson, Osaka-Okayama (160
km), în 1972, iar al treilea, Okayama-insulele Kyuhsu (392 km), în 1975 s-
a realizat şi traseul Omya-Marioka, pe care se circulă cu 270 km/h.
În Franţa, după 1981, au fost deschise linii de mare viteză (TGV):
Paris-Lyon (409 km) pe care circulă TGV – Sud-Est (cu 200 km/h); alte
linii pentru TGV sunt: Paris-Amiens-Lille; Lyon-Avignon-Marsilia.
În Coreea de Sud, din 1999, între Seul-Pussan (432 km) circulă
trenuri de mare viteză. Vor intra în funcţiune TGV-uri în China (Beijing-
Shanghai-1350 km), Australia (Canberra-Sydney-250 km), Spania, Marea
Britanie, Belgia, Olanda, Germania (Hanovra-Wurzburg şi Mannhein-
Stuttgart).
Legăturile peste strâmtori, mări, lacuri, fluvii se realizează cu ferry-
boat-ul (Marea Britanie-Franţa; Suedia-Norvegia-Danemarca; insulele
53

japoneze, Noua Zeelandă).


Pe căile ferate, curenţii de mărfuri sunt dirijaţi pe liniile naţionale,
magistrale şi transcontinentale. Volum mare de mărfuri (t/km) şi călători

52 Eurotunelul –Franţa şi Marea Britanie – între Coquelles şi Cheriton, a fost inaugurat la 6 mai 1994 (în
exploatare în 1995), are o lungime de 51,5 km pe sub Marea Mânecii. Tunelul este parcurs de un tren cu
28 de vagoane, pe care sunt îmbarcate autovehicule. Distanţa este parcursă în 35 de minute cu o vizetă de
peste 160 km/h
53 Ferry-boat-ul este o navă specială care transportă pe apă garnituri de tren (6 vagoane de călători, 6-8
vagoane de marfă, autovehicule pasageri)

136
(călători / km) s-a înregistrat (1994) în statele: SUA (1752850 milioane
tone) şi (9444 milioane călători/km), China (1242600 mil tone şi 363281
milioane călători), India, Ucraina, Germania, Franţa, Polonia, Japonia,
România (21553 milioane t şi 18313 milioane călători).
În amenajarea reţelei feroviare, un loc aparte îl ocupă gările, care
sunt ansambluri de clădiri şi instalaţii situat într-o staţie de cale ferată unde
opresc sau se formează trenuri pentru călători şi mărfuri.
Nodurile feroviare sunt staţii de cale ferată unde se înregistrează cel
puţin trei linii principale, în care se formează trenuri pentru diferite direcţii
şi se efectuează operaţiuni de tranziţie a mărfurilor.

3.4.3. Transporturi navale

Se desfăşoară pe apă. Sunt transporturi foarte vechi, dar care, de-a


lungul timpului, au fost perfecţionate şi modernizate. Au caracter prioritar
în ceea ce priveşte transportul de mărfuri voluminoase la distanţe mari,
fiind preferate pentru preţurile scăzute. La transportul de călători a
cunoscut o scădere a numărului de călători a cunoscut o scădere a
numărului de solicitanţi din cauza vitezelor mici. Se deosebesc două
subtipuri: transporturi navale şi transporturi maritime.
3.4.3.1.Transporturile fluviale
Se practică pe râuri, fluvii, lacuri, canale de navigaţie. Navigaţia
fluvială se realizează cu vase de tonaje diferite (în funcţie de adâncimea
şenalului )care pot fi cuprinse între 500 tdw
54
şi 25 000 tdw (pe marile
lacuri). Cele mai importante sisteme de navigaţie naţionale şi internaţionale
sunt: Volga (Rusia), Mississippi (SUA), Rhinul, Dunărea, Oder-Elba,Sf.
Laurenţiu, Marile Lacuri.
În Europa, navigaţia fluvială se face pe Sena, Tamisa, Rhin,
Dunăre, pe canalele din Belgia (Albert cu porturile Bruxelles, Gand),
Olanda (Amsterdam-Rhin-Wilheimina, cu porturile Amsterdam şi Utrecbt).
Pe Rhin se desfăşoară un trafic intens, fiind navigabil de la Basel şi pentru
că străbate zone puternic industrializate. De asemenea, este navigabil râul
Main, canalizat între Mainz şi Bamberg, şi continuat cu Canalul European
(Bamberg-Helheim, de 171 km, care face legătura cu Rhin-Main-Dunăre . 55

Dunărea este navigabilă de la Ulm (cu nave mici) şi de la


Regensburg (cu nave de 600 tdw), iar în sectorul Brăila-Sulina cu nave de
6000-15000 tdw.

54 şenalul navigabil-fâşie de apă din lungul unui râu, canal, strâmtori, la intrarea în port, care asigură
navigaţia în zona respectivă
55 A fost inaugurat la 25 septembrie 1992. Face legătura între Marea Neagră (canalul Cernavodă_Agigea)
şi Marea Nordului

137
Sistemul Mississipi (navigabil de la Saint Paul şi Golful Mexic, face
legătura între marile câmpii americane şi sudul maritim.
Navigaţia pe fluvii este influenţată de debite, de regimul fluviilor.
Alte artere fluviale navigabile sunt: Changjiang, Huanghe lagate
între ele prin Marele Canal, Nilul (Africa), Volga (Rusia), Vistula, Tisa etc.
3.4.4.2.Transporturile maritime
Această categorie de transporturi se caracterizează prin capacitatea
mare a navelor care se reflectă în costul minim de transport. Transporturile
maritime, deşi foarte vechi, sunt în continuă modernizare şi creştere a
capacităţii navelor.
Flota mondială este alcătuită din nave comerciale, care sunt
specializate pe diverse mărfuri (mineraliere, tancuri petroliere, traulere,
cargouri), nave de pasageri.
Structura capacităţii navelor pentru mărfuri (1994) a fost următoarea:
navele cu tonaj între 50 000 tdw şi 400 000 tdw au reprezentat 53,7 %, cele
sub 50 000 tdw, 44,8%, iar cele cu peste 400 000 tdw, restul.
Flota comercială mondială a totalizat, în 1994, capacitatea de 694,7
milioane tdw. Ţările dezvoltate deţineau 68,2 % din total, cele în curs de
dezvoltare deţineau 21,6%.
Peste 60% din capacitatea flotei comerciale mondiale revine
tancurilor petroliere. Se practică înregistrarea navelor naţionale sub
pavilion străin, în funcţie de impozitele plătite. Astfel, ţări mici deţin un
tonaj foarte mare. Ex.: Panama (57619 milioane tdw), Liberia (53919
milioane tdw), Grecia, Japonia (24248 milioane tdw), Norvegia (21536
milioane tdw), Bahamas (21224 milioane tdw).
Statele se diferenţiază şi după numărul de nave pe care le deţin.
Exemplificăm, în continuare, câteva state cu numărul total de nave şi nave
sub pavilion străin (în paranteză), Rusia, cu 2902 nave (280); China, cu
1590 de nave (198), Japonia cu 2883 de nave (1776), Grecia cu 2619
(1631), Norvegia, cu 1446 (521), S.U.A. cu 1244 nave (685), Germania,
cu 1169 (589) etc.
Traficul de mărfuri a fost în 1999 de 4,2 miliarde t. Pe primul loc se
situează petrolul brut (1300 milioane t), produse petroliere, cărbuni,
minereuri de fier, cereale, alte mărfuri.
Fluxul comercial cel mai important, se realizează între trei mari
spaţii economice: America de Nord, Asia-Pacific şi Europa Occidentală,
care totalizează 80% din schimburile internaţionale.
În legătură cu transporturile pe apă se dezvoltă activităţile portuare
şi rutele maritime.
Porturile sunt spaţii destinate ancorării navelor, executării
operaţiilor de încărcare şi descărcare. Elementele componente ale portului
sunt: acvariul, frontul de acostare şi de operaţii (chei), platforme, depozite

138
de mărfuri, instalaţii, utilaje de exploatare şi întreţinere, ateliere de
reparaţii, instalaţii de semnalizare, clădiri administrative. Spre porturi
converg căi de circulaţie rutiere şi feroviare. Aşadar, geografic un port are
trei părţi: una de apă (bazine, diguri, instalaţii de semnalizare), alta de
uscat (instalaţiile portuare propriu-zise) şi hinterlandul, adică teritoriul
deservit de port (care are întindere variabilă în funcţie de mărimea portului,
de legăturile sale cu zonele interioare). Hinterlandul este arealul din care
provin exporturile şi în care se distribuie importurile; este teritoriul care
gravitează în jurul portului.
Rutele maritime sunt linii de transport pe care le urmează navele
între porturi: de-a lungul lor se formează curenţii de transport. Orientarea
rutelor maritime a fost influenţată de mulţi factori: circulaţia prin strâmtori,
poziţia porturilor, valorificarea unor resurse naturale, dezvoltarea
economică a ţărilor.
Clasificarea porturilor se face după mai multe criterii:
a. după amplasare, porturile pot fi:
- porturi de ape interioare (la lacuri, canale, râuri, fluvii);
- porturi fluvio-maritime (de estuar, de deltă, pe canale);
- porturi maritime (naturale, artificiale, semiartificiale).
b. după destinaţie, se disting:
- porturi comerciale (mixte sau specializate);
- porturi de pescuit;
- porturi de adăpost;
- porturi de iernare.
c. după tehnologia comercială, se deosebesc:
- porturi de încărcare;
- porturi de descărcare;
- porturi de destinaţie;
- porturi de escală;
- porturi de armare;
- porturi de înmatriculare;
- porturi de carantină.
Cele mai mari porturi ale lumii, după mărfurile traficate (mil. t în
1994) sunt: Rotterdam, cu 292 mil. t (Olanda), Singapore, cu 290
(Singapore), Chiba, cu 174 (Japonia), Kobe, cu 171 (Japonia), Hong
Kong, cu 174 (China).
Cele mai mari cantităţi de mărfuri traficate în porturile maritime au
fost înregistrate în Japonia (800 mil. t), S.U.A.(650 mil. t), Marea Britanie ,
Germania, Franta, Olanda, Australia, Canada s.a.
Rutele maritime cele mai importante posibile pornesc din porturile
europene spre porturile la faţada Atlanticului american; de la porturile
asiatice spre cele ale Africii şi Europei, din porturile Americii de Nord spre

139
cele ale Americii de Sud. (Fig 41) Rutele străbat Canalul Panama (11027 56

nave, cu 163,08 mil. t. mărfuri), Canalul de Suez (17317 nave, cu 197 mil. t
mărfuri), pe care se transportă o mare varietate de mărfuri.

În S.U.A. porturi mai importante sunt: New York, Hampton Roads,


Corpus Christi, New Orleans, Los Angeles. În Japonia, pe primul loc, se
situează Keihin, care este un complex portuar în care sunt cuprinse
porturile de la Golful Tokyo, apoi porturile Kobe-Osaka, Nagoya. În
Europa se remarcă: Rotterdam, Amsterdam, Hamburg, Le Havre,
Bordeaux, Marsilia (Fig. 42), Barcelona, Genova, Pireu, Burgas, Constanţa,
Odessa.

56Principalele canale (anul construirii) pe Glob: de Suez, în Egipt (1869), Corint, în Grecia (1893), Kiel,
în Germania (1895), Panama, în în Panama (1914), Alphonse XIII, în Spania (1926), Albert – în Belgia
(19399, Saint-Laurent, în S.U.A.-Canada (11959), Dunăre – Marea Neagră, în România (1984).

140
Clasificarea porturilor şi răspândirea geografică 57

a. porturi comerciale sau de import şi export care se


caracterizează printr-o intensă activitate portuară şi deservesc un
hinterland întins. Ex. New York, Londra, Hamburg, Le
Havre, San Francisco, Barcelona, Constanţa, Lisabona, Cape
Town, Bombay, (Mumbai), Shanghai, Tokyo, Sidney,
Rotterdam (fig. 43).

b. porturi de redistribuire în care mărfurile descărcate sunt


reexportate, tot pe calea apei, în alte zone. Ex. Amsterdam,
Triest, Hong-Kong.
c. porturi de tranzit sunt acelea în care navele fac escală pentru
aprovizionare cu combustibil, apă, alimente, după care îşi
continuă traseul. Au hinterland restrâns. Sunt amplasate pe
marile rute maritime. Ex.: Gibraltar, Honolulu, Panama, Port
Said, Aden, Singapore.
d. Porturi de pasageri sunt situate în peninsule şi strâmtori şi au
legături cu liniile de ferry-boat-uri. Ex.: Calais, Dover, Pusan,
Rostock sunt situate, de asemenea, pe marile linii transatlantice.
Ex.: Liverpool, Lisabona, Cherbourg.
După structura mărfurilor, porturile sunt specializate şi se deosebesc
mai multe tipuri: pentru petroliere (Abadan, Ras Tanura, Mina al
Ahmandi, Texas City); porturi carbonifere (Cardiff); porturi
mineraliere (Narvik, Duluth); porturi cerealiere (La Plata, Rosano);
porturi pescăreşti (Hakodate, Grimsby, St. Johan’s), Hammerfest);
porturi turistice (Cannes, Miami, Mar de la Plata, Acapulco, Dubrovnik);
porturi militare (Toulon, Cherbourg, Sevastopol, Murmansk).
Astăzi, pe Glob, există peste 400 de porturi, iar cele mai mari din
lume sunt: New York (primul din lume), Rotterdam, Keihin-Port 58

57 După V. Surdu, 1978

141
3.4.4. Transporturile aeriene

Transporturile aeriene sunt cele mai recente forme de transport,


reuşind să revoluţioneze comunicaţiile, între ţări, continente, la mari
distanţe, dar în timp scurt.
Liniile aeriene sunt solicitate pentru transportul pasagerilor şi pentru
mărfuri: presă, poştă, coletărie uşoară, medicamente, alimente, piese şi
utilaje uşoare, metale preţioase, fructe, produse horticole etc. Legăturile
aeriene asigură legătura unor regiuni lipsite de alte mijloace de transport,
cum sunt Siberia, Amazonia.
Transporturile aeriene sunt organizate şi exploatate de companii
naţionale aeriene dintre care mai importante sunt: United Airlines Delta,
Air France, British Airways, Aeroflot, Lufthansa, J.A.l. (Japonia), Tarom,
Sabena (Belgia) etc.
Pentru a satisface cerinţa de aeronave, pentru transporturile aeriene,
s-a dezvoltat construcţia de avioane de uzinele americane Boenig, Douglas,
consorţiul european Airbus precum şi cele ruseşti.
În transporturile aeriene, pe lângă avioane – ca mijloace de transport
– sunt necesare aeroporturile.
Aeroportul Este un teren amenajat şi echipat cu facilităţi pentru
deplasarea pasagerilor şi mărfurilor folosit în
transporturile aeriene. Este alcătuit din aerogară (ansamblul clădirilor
dintr-un aeroport), aerodrom (suprafaţa amenajată pentru staţionarea,
decolarea şi aterizarea avioanelor), terminalul (ansamblul instalaţiilor
pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor).
Clasificarea aeroporturilor Se face după mai multe criterii, avându-
se în vedere mai multe aspecte:
facilităţile de care dispun, tipul de trafic, lungimea căii de rulare, poziţia
geografică, numărul de pasageri.
● După facilităţile de care dispun sunt: aeroporturi
internaţionale majore – deschise tot anul, care primesc cele mai mari
avioane comerciale, deţin servicii pentru vamă, imigrare, deservire şi au cel
puţin două piste (3750 m pentru decolare şi 2500 m pentru aterizare);
aeroporturi internaţionale, asemănătoare cu primele, dar cu o singură
cale de rulare de circa 3050 m; aeroporturi medii de escală
internaţională, cu o cale de rulare de cel puţin 2550 m; aeroporturi
internaţionale sezoniere de tip charter, cu o pistă de 2550 m; aeroporturi

58New York este situat la vărsarea fluviului Hudsan în Oceanul Atlantic. Se întinde şi pe insula
Manhattan, Long; lungimea canalelor, cheilor este de peste 1500 km. Este legat de interior prin 11
magistrale feroviare. În port pot ancora simultan peste 1000 nave.
Rotterdam situat pe Rhin, la 30 km de Marea Nordului; are 18 km lungime. Pot acosta simultan 250
nave, iar anual primeşte 33 000 de nave.
Keihin-Port (Tokyo-Kawasaki-Yokohama) se întinde pe 50 km, anual primeşte 145 000 de nave.

142
pentru zboruri ocazionale, cu o cale de rulare de cel puţin 2 000 m,
folosite pentru zboruri charter, în scop de afaceri şi antrenament;
aeroporturi naţionale pentru zboruri scurte de tip charter, cu o cale de
rulare de 1600m; aeroporturi folosite pentru decolări şi aterizări scurte,
cu o cale de rulare de 1220m.
● După poziţia geografică, se deosebesc următoarele tipuri:
aeroporturi terminus (situate la capete de linii aeriene naţionale şi
internaţionale); aeroporturi de escală, situate în lungul liniilor aeriene.
● După tipul de trafic (după destinaţie) există aeroporturi: interne,
internaţionale şi mixte (deservesc traficul intern şi extern şi locale).
● După structura mărfurilor, sunt: aeroporturi de călători, de
mărfuri, mixte, cu destinaţii speciale.
● După numărul de călători (pasageri), sunt aeroporturi foarte
mari (peste 10 milioane/an), mari (între 5 şi 10 milioane/an), bmijlocii
b(între 1-5 milioane/an), mici (sub 1 milion/an).
Mai există şi tipul de aeroport-releu, folosit în scopul asigurării
necesarului de combustibil pentru avioanele care efectuează curse foarte
lungi.
Aeroporturile: – aerogara, hangarele, atelierele, depozitele de
carburanţi şi lubrifianţi, garaje de parcare, clădiri administrative, căile de
rulare cu sistemele de semnalizare şi turnul de control –, puncte de
convergenţă ale linilor de navigaţie aeriană, care asigură operaţiunile de
zbor, sunt amplasate departe de oraşe, deoarece poluează puternic fonic.
Marile aeroporturi ale lumii sunt: New York (Kennedy) cu 77,6
milioane de pasageri şi 2,35 milioane t/mărfuri; Chicago (O’Hare) cu 77,3
şi 1,12; Los Angeles cu 60,3 şi 1,75 , Atlanta cu 57,7
59
şi 0,55; San
Francisco, Londra (Heathrow), Tokyo, Paris, Moscova, Bucureşti
(Otopeni).
Numărul de persoane transportate anual, la nivel mondial, se ridică la
peste 1,6 miliarde, iar lungimea totală a liniilor aeriene (rute) este de peste 60

4 miliarde km.
Ponderea statelor în transportul aerian a fost (1994) următoarea:
SUA (51,6%), Germania (5,1%), Marea Britanie (5%), Franţa (4,5%),
Japonia (3,8%), alte state (30%).
După cum se observă, S.U.A. deţine 52 % din traficul aerian
mondial; transportă, prin cela 23 de aeroporturi, peste 20 milioane de
pasageri . În Europa se remarcă aeroporturile din Moscova-Şeremetievo şi
61

Vnukovo, aeroportul Orly din Paris şi cel din Frankfurt de Main (fig.44).

59 Cifrele referitoare la pasageri şi mărfuri sunt la nivelul anului 1995


60 Ruta este linie de comunicaţie sau de transport între două sau mai multe localităţi, care implică o
deplasare. Poate fi: terestră, aeriană, navală. Intersecţia mau multor rute formează o reţea.
61 Aeroportul “J.F. Kenedy, situat pe insula Long, dispune de 32 piste de aterizare şi decolare.
Aereonavele sosesc şi pleacă la fiecare 30 de secunde.

143
Principalele aeroporturi pe Glob: Paris, cu Le Bourget, Orly, Roissy-
Charles de Gaule; Londra, cu Heathrov şi Gotwick; Chicago, cu O’Hare;
Stockolm, cu Arlanda; Istambul, cu Yeşilkoy; Kiev, cu Borispol;
Moscova, cu
Domodedovo,
Şeremetievo Nord,
Vnukovo;
Copenhaga cu
Kostrup, Atena cu
Hellenikon;
Amsterdam cu
Schiphol; Roma cu
Leonardo da Vinci;
Madrid cu Barajas;
Zurich cu Kloten;
Sofia cu Vrasdebna;
Praga cu Ruzyne etc.

3.4.5. Transporturile speciale

În această categorie sunt cuprinse: liniile de înaltă tensiune (pentru


transportul energiei electrice), telecomunicaţiile şi conductele.
Transportul prin conducte, în special cel destinat transportului
petrolului şi gazelor naturale, prezintă o importanţă deosebită în
economia mondială.
Conductele, pe Glob, formează o reţea de circa 2000000 km, fiind
construite, în general, în zonele de uscat, în ariile de extracţie a petrolului şi
gazelor naturale. Sunt folosite pentru transportul acestora spre regiunile
consumatoare, spre centrele industriale, spre porturi. Prin conducte, în
special cele transcontinentale, se realizează exportul acestor produse.
Conducte transcontinentale sunt construite în: S.U.A. (conducta
petrolieră care leagă Midecontinent de regiunea Marilor Lacuri, la
Oklahoma şi City-Chicago), în Canada, Peninsula Arabică, Federaţia Rusă
(conducta din bazinele Volga-Ural şi Siberia Occidentală), Germania,
Norvegia etc. Norvegia este legată de platformele submarine, de unde se
extrage petrolul, printr-o reţea de conducte.
S.U.A. este ţara cu cea mai mare reţea de conducte din lume (240000
km), fiind cunoscută conducta prin care este adus petrolul din Alaska în
centrele de prelucrare din interiorul ţării.
În Orientul Apropiat şi Mijlociu conductele pentru petrol brut leagă
zonele de exploatare cu porturile de export de la Golful Persic, Marea
Roşie, Marea Mediteraneană din interiorul ţării.

144
Energia electrică este transportată prin linii de înaltă tensiune de
220, 380 şi 400 kv, formând sisteme energetice regionale şi naţionale. Se
remarcă statele cu suprafaţă mare (S.U.A., Canada, Brazilia, China,
Federaţia Rusă).
Transporturile mecanice cu cablu – telecabine, teleferice,
telescaune, funiculare, - sunt folosite în regiunile montane (Alpi, Caucaz,
Balcani, Pirinei, Carpaţi) şi în cele de extracţie (minereuri, cărbuni).
Telecomunicaţiile – al doilea sector important al transporturilor
speciale – cuprind comunicaţiile poştale, telegrafice, telefonice, video,
radiofonice. Astăzi se folosesc tot mai frecvent comunicaţiile prin satelit şi
prin fibre optice.

145
CAPITOLUL IV
4. ASPECTE GEOGRAFICE ALE SERVICIILOR 62

. Serviciile sau activităţile terţiare sunt acele activităţi care


intervin după procesul de producţie

Serviciile sunt considerate activităţi induse din cele industriale sau


agricole. Se caracterizează printr-o mare diversitate şi prin aceea că asigură
o parte importantă din locurile de muncă în care este atrasă populaţia
Globului (circa 2/3 din ţările dezvoltate).
Clasificarea serviciilor: din punct de vedere geografic – al
localizării lor –, se disting: serviciile fixe şi serviciile difuze (legate de
fluxuri).
4.1. Serviciile fixe

Se caracterizează prin localizare, ierarhizare, gradul de ocupare a


spaţiului (rural sau urban). În această grupă sunt cuprinse mai multe
categorii serviciile administrative, serviciile industriale, serviciile
financiare, serviciile de sănătate şi educaţie.
Serviciile administrative îndeplinesc mai multe funcţii şi asigură
locuri de muncă în număr mare, fiind mai dezvoltate în ţările avansate. În
această categorie se încadrează mai multe categorii de servicii care
corespund mai multor funcţii: servicii de apărare şi ordine (sunt cuprinse
şi diplomaţia şi justiţia); serviciile de asigurare a bunăstării sociale
(educaţia, serviciile sociale, sanitare, poşta, telecomunicaţiile); servicii de
control şi încadrare a activităţilor private (agriculturii, silviculturii,
pescuitului, industriei, comerţului, transportului, băncilor, combustibililor);
gestionarea unor activităţi strategice (producţia de energie, armament,
băncilor, societăţilor de asigurări).
Statul nu controlează totdeauna serviciile, multe fiind în sarcina
administraţiei locale. Ex.: în statele federale există o descentralizare a
justiţiei; sunt ţări cu învăţământ confesional, acolo unde religia este
puternică. Se deosebesc 3 categorii de servicii administrative: serviciile
centrale ale statului (localizate în capitală); serviciile descentralizate
destinate guvernării regionale; serviciile descentralizate destinate

Pentru capitolul serviciilor, am folosit lucrarea “Geografie umană” (coordonator Alex. Ungureanu),
62

Ed. Polirom, Iaşi, 2000

146
colectivităţilor locale. Se poate aprecia că descentralizarea serviciilor este
o tendinţă actuală.
Serviciile industriale sunt acelea care contribuie la întreţinerea
unităţilor industriale, la paza acestora, la consilierea lor (juridică, tehnică,
contabilă), precum şi la serviciile informatice şi de documentare.
Localizarea acestui tip de servicii este în centrul oraşelor (districtul central
de afaceri) sau în tehnopole.
Serviciile financiare sunt localizate diferenţiat: marile firme sunt
amplasate în districtele centrale de afaceri ale marilor oraşe în timp ce
agenţiile financiar-bancare locale, care fac legătura între centru şi periferii
(au rol de releu), sunt localizate în apropierea clientelei (cartiere), zone
funcţionale ale aşezărilor.
Serviciile de educaţie, sănătate, spre care gravitează o clientelă
diversă, au o localizare dispersă: instituţiile prestigioase sunt amplasate în
zona centrală; şcolile de cultură generală, liceele sunt răspândite în cartiere,
aproape de clientelă iar universităţile sunt localizate în marile oraşe în
zonele centrale. Există tendinţa modernă de a amenaja campusuri
universitare în care sunt concentrate activităţile didactice şi de cercetare,
contribuind la formarea de zone şi funcţii distincte (cultural-ştiinţifice) în
cadrul oraşelor.
4.2. Serviciile difuze

Serviciile difuze sunt legate de fluxurile materiale sau umane care le


deţin. În această grupă se încadrează: serviciile legate de transporturi;
serviciile comerciale, serviciile turistice.
Serviciile legate de transporturi au ca obiect mobilitatea
persoanelor dar şi schimbul produselor şi bunurilor. Sistemul de
transporturi trebuie să asigure rapiditatea deplasării în spaţiu, la orice
destinaţie, a oricărei cantităţi de marfă. Aceste cerinţe corespund cel mai
bine transportului rutier, care este cel mai larg răspândit în spaţiu.

4.2.1. Serviciile comerciale

Această categorie de servicii cuprinde mai multe activităţi:


colectarea, condiţionarea şi expedierea produselor şi tipurile de coordonare
sunt localizate central; activităţile de depozitare şi redistribuire sunt
localizate periferic; comerţul de detaliu – prăvălie, supermarketuri,
hypermarketuri, centre comerciale – are o localizare difuză, cât mai
aproape de clientelă, la vaduri cât mai circulate.

147
Este o ramură a economiei unei ţări în cadrul
Comerţul căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor şi
serviciilor, prin care se realizează legătura între
producţie şi consum.
În cadrul comerţului se deosebesc numeroase forme: comerţ
interior şi internaţional; comerţ asociat, comerţ concentrat, comerţ cu
amănuntul, comerţ cu ridicata, comerţ cu mărfuri comerţ cu servicii;
comerţ de compensaţie, comerţ invizibil, comerţ electronic, comerţ
triunghiular.
Comerţ interior este acel tip în care schimbul de mărfuri şi servicii
se face în interiorul unei ţări. Comerţul internaţional se referă la
ansamblul tranzacţiilor cu bunuri şi servicii care se desfăşoară între agenţii
economici din diferite ţări. Comerţul asociat este tipul de comerţ care se
bazează pe politică comercială comună. Comerţul concentrat presupune
existenţa unui capital masiv din partea unor grupuri financiare puternice,
care asigură funcţiile de distribuţie de la locul de cumpărare la locul de
vânzare cu amănuntul. Comerţul cu amănuntul sau en detaille este forma
de comerţ prin care vânzarea mărfurilor se face direct consumatorilor.
Comerţul cu ridicata sau en gros se referă la acel tip în care au loc
operaţiuni de cumpărare şi vânzare a unor mărfuri în cantităţi mari, care fac
legătura între unităţile producătoare şi comerţul cu amănuntul. Comerţul
cu mărfuri este un segment al comerţului prin care se realizează circulaţia
produselor agricole, produselor industriei extractive şi a produselor
manufacturiere. Comerţul cu servicii este un segment al activităţilor de
comerţ prin care se realizează tranzacţii în domeniile turismului,
comunicaţiilor, finanţelor, asigurărilor, drepturilor de licenţă.
Comerţul de compensaţie este o formă de comerţ, care nu se
supune regulilor obişnuite ale concurenţei şi liberului schimb. Printr-un
asemenea comerţ, exportatorul se angajează să cumpere sau să determine
cumpărarea produselor ţării importatoare.
Această formă determină o creştere a numărului de intermediari sau
la înlocuirea monedei prin troc. Această formă a schimburilor compensate
reprezintă 8 % din comerţul mondial. Comerţul invizibil este format din
importuri şi exporturi de servicii, incluzând toate tipurile de transport,
circulaţia turistică, veniturile din investiţii (directe sau portofolice),
veniturile din licenţe, brevete, drepturi de autor, serviciile financiare şi de
asigurare. Comerţul electronic este o formă modernă de efectuare a
activităţilor care conduc la un schimb de valori prin intermediul reţelelor de
telecomunicaţii. Începuturile sunt legate de aplicarea primului standard
electronic pentru transmiterea mesajelor structurale în ramura
transporturilor (1968). După 1980, s-au dezvoltat reţelele închise de
tranzacţii comerciale prin apariţia comunicaţiilor de tip poştă electronică

148
(e-mail). În ultimul timp s-a dezvoltat comerţul prin internet, care oferă un
contact direct între furnizori şi clienţi. Această nouă strategie comercială
schimbă total natura pieţei, care devine virtuală şi duce la globalizarea
afacerilor. Se deosebesc: comerţ electronic indirect, în care comenzile
electronice vizează bunurile materiale ce pot fi livrate numai prin servicii
tradiţionale şi comerţ electronic direct, care se bazează pe comenzi on-
line, pe obţinerea de informaţii comerciale, juridice, financiare, comerţ cu
titluri negociabile, lansarea de comenzi pentru anumite servicii. Comerţul
triunghiular (introdus ca termen de japonezul Kentichi Oma) se referă la
concentrarea comerţului internaţional) de mărfuri pe trei mari zone:
America de Nord, Europa de Vest şi Asia de Sud-Est (Japonia), având în
vedere că economia mondială este structurată pe produse de schimb şi de
alianţe stabilite de marile firme americane, europene şi japoneze, iar
concurenţa nu se mai face între ţări ci între societăţile transnaţionale.
Pe lângă aceste tipuri mai funcţionează şi comerţul cotidian,
comerţul ocazional, comerţul rar ş.a.

4.2.2.Serviciile turistice

- conceput ca o formă a manifestărilor cultural-


Turismul educative şi de recreere ale societăţii moderne – este un
fenomen social economic, este “ansamblul relaţiilor şi
faptelor constituite din deplasarea şi sejurul persoanelor pentru care
locul de sejur nu este nici domiciliu, nici locul principal de activitate
profesională” 63

Serviciile turistice sunt activităţi greu de urmărit şi de definit.


Impactul lor asupra peisajului şi economiei locale, acolo unde este un
potenţial turistic ridicat, este deosebit de mare, aşa cum sunt zonele litorale,
regiunile muntoase, oraşele cu patrimoniu turistic deosebit.
Serviciile turistice prezintă o mare importanţă, locală, zonală şi mondială:
asigură un mare număr de locuri de muncă; asigură un profil
apreciabil, asigură activităţile de transport (în special cele aeriene, care
sunt dependente de turism).
Deşi formele actuale de practicare a turismului datează de la
începutul secolului al XX-lea (turismul montan, litoral, balnear), ele s-au
dezvoltat şi diversificat, făcându-şi apariţia noi servicii turistice – turismul
verde (agroturismul, turismul de afaceri, turismul ocazional de
congrese, festivaluri, etc.)
Tipuri de turism. În funcţie de potenţialul turistic şi baza de servire
se disting mai multe tipuri de turism: balnear-maritim (valorifică resursele

63După V. Surdu (1982) care citează definiţia turismului dată de Şcoala de înalte studii economice şi
sociale St. Gallen din Elveţia

149
de apă, nămol, climă); montan (valorifică potenţialul turistic montan);
turismul cultural (valorifică potenţialul turistic-antropic); turismul
comercial expoziţional (valorifică târgurile şi expoziţiile care oferă şi
informaţii turistice); turismul festivalelor (valorifică aspectul turistic al
festivalurilor cultural-artistice naţionale şi internaţionale) ş.a.
Taxonomia în turism, acceptată pe baza studiilor de regiune a
turismului, este următoarea: provincie turistică, regiune turistică, zonă
turistică (district), centre turistice, obiective turistice (puncte turistice).
Exemple: provincie turistică: Alpii, Carpaţii româneşti; regiune
turistică: Carpaţii Răsăriteni, Alpii Francezi; zone turistice: mănăstirile
bucovinene, Alpii Maritimi; centre turistice: Sibiu, Suceava, Grenoble,
Val d’Isere; obiective şi puncte turistice: mânăstirea Voroneţ, muntele
Rarău, etc.
Tipuri de ţări turistice . Luând în consideraţie fluxurile turistice se
64

pot deosebi cinci tipuri de ţări turistice: ţări emitente în care fluxul
plecărilor este mai mare decât al intrărilor, cum sunt: Germania, Japonia,
Israel, SUA; ţări de recepţie, în care se produc intrări masive de turişti,
pentru a cunoaşte potenţialul turistic de care dispun, cum sunt: Spania,
Italia, Canada, Mexic, Islanda, Singapore, San Marino, Portugalia, Maroc,
Liban, Grecia, România, Bulgaria, Bahamas, Elveţia, Hong Kong; ţări
emiţătoare şi de recepţie, care au un echilibru între intrări şi ieşiri
(Exemple: Franţa, Germania, Suedia, Marea Britanie, Norvegia); ţări de
tranzit, al căror teritoriu este folosit pentru a trece spre alte ţări
(Danemarca, Ungaria, Cehia); ţări de tranzit şi de recepţie, în care turiştii
sunt atraşi de potenţialul turistic al ţării, pe care o vizitează, dar îşi continuă
traseul spre alte ţări (Croaţia, Austria, Belgia).
În prezent, deplasările turistice preferă următoarele destinaţii: zonele
litorale cu 45% (în special vara), zonele rurale cu 23%, zonele muntoase cu
14%, oraşele cu 10%, excursiile în circuit atrag 8% din turişti.
Regiuni şi zone turistice pe Glob.
Din punct de vedere geografic, istoric, al localizării şi importanţei, pe
Glob s-au conturat mai multe zone turistice.
După vechime se deosebesc: zone tradiţionale (cele din Europa) şi
zone recente (Africa, Asia de Sud-Est).
După localizare, pot fi: zone ale turismului litoral; zone ale
turismului montan; zone urbane; zone pentru agroturism şi zone ale
turismului inedit (fig.45).
Pentru turismul litoral sunt caracteristice următoarele zone: bazinul
Mării Mediterane, ca Franţa, Spania, Italia, Croaţia Marea Britanie,
Grecia, Turcia, iar în Africa sunt Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt etc.);

64 După clasificarea făcută de I. Leţea (1979) în cursul de Geografie economică mondială (Ed. Didactică
şi Pedagogică)

150
litoralul Mării Negre, cu statele riverane: România,Bulgaria, Ucraina,
Rusia, Georgia; litoralul Mării Baltice şi Mării Nordului, la care şi-au
dezvoltat staţiuni cum sunt în Rusia, Polonia, Danemarca, Olanda,
Germania, Suedia, Norvegia; litoralul Oceanului Atlantic, cu statele:
Franţa, Portugalia, Spania; litoralul estic (Oceanul Atlantic), litoralul
vestic (Oceanul Pacific) ale SUA, cu Peninsulele Florida şi California. De
asemenea, turismul maritim este localizat în numeroase insule din Oceanul
Atlantic, Pacific, Indian şi litoralele din Asia, Australia, America de Sud.

Turismul montan se bazează pe mai multe regiuni muntoase din


lume: Munţii Alpi (Franţa, Italia, Germania, Elveţia, Austria, Slovenia),
Munţii Carpaţi (Cehia, Slovacia, Polonia, România); Munţii
Scandinavici (Norvegia, Suedia); Alpii Dinarici (Slovenia, Croaţia);
Munţii Stâncoşi (SUA, Canada) etc.
Turismul urban – bazat pe potenţialul antropic (cultural-istoric)
este concentrat în marile oraşe ale lumii, în special, în capitale.
Turismul rural, care a apărut recent, s-a dezvoltat, şi este în
continuă extindere, în zonele rurale, fiind bine organizat în Franţa, Italia,
Austria, Polonia, România.
Tursmul “inedit” sau de “senzaţii tari” este practicat în parcurile
naţionale din Kenya, Tanzania, Nigeria, Camerun, Zambia, America de
Nord (turism “safari”, la cascade, la vulcani, la Canionul Colorado, în
Pădurea ecuatorială, pa Amazon, Nil, Zair etc.

151
CAPITOLUL V

GRUPURI ECONOMICO-POLITICE GEOGRAFICE ŞI


ORGANIZAŢII MONDIALE

Generalităţi în urma evoluţiei economice, politice a statelor s-au


realizat legături durabile între statele apropiate
geografic, formându-se mari ansambluri economice şi politico-geografice.
La baza acestor grupuri stau structurile economice şi gradul de
dezvoltare economică, politica economică.

Economia Se referă la sistemul de activităţi şi căi de


administraţie prin care o societate îşi foloseşte
resursele pentru a asigura bunăstarea poporului şi pentru a putea exista
şi a se perpetua.
Economia mondială cuprinde ansamblul economiilor naţionale ale
statelor lumii, privite în interdependenţa complexă şi contradictorie a
legăturilor lor economice stabilite pe planul comerţului exterior, cooperării
în producţie, în ştiinţă şi tehnologie, prestările de servicii internaţionale, a
relaţiilor externe valutare şi de credit. Economia naţională se referă la
sistemul de activităţi economico-sociale, care se desfăşoară şi se întreţin
reciproc în cadrul unei ţări, se referă la totalitatea ramurilor economice
dintr-o ţară.
Economia mondială se bazează pe mai multe subsisteme economice:
economia de piaţă, economia de tranziţie, economia regională,
economia bipolarizată (dublă), economia flexibilă.
Economia de piaţă este sistemul economic în care bunurile sunt
produse în scopul schimbului, iar decizia economică este luată liber, la un
nivel descentralizat, de către producător şi consumator pe baza cererii şi
ofertei, în care producătorii şi consumatorii vin în contact şi stabilesc
schimburile (fig. 46).
Economia de tranziţie este tipul de economie prin care se realizează
trecerea de la economia centralizată (bazată pe monopolul statului asupra
mijloacelor de producţie) la economia de piaţă (fundamentată pe
proprietatea privată şi libertatea economică). Acest tip economic îl aplică
astăzi fostele ţări comuniste.
Economia regională este un subsistem al economiilor naţionale,
care are în atenţie, din perspectivă economică, localizarea obiectivelor
economice, a mobilităţii spaţiale a factorilor de producţie şi eficienţa
structurilor economice, a fundamentării strategiilor şi politicilor regionale.

152
Economia bipolarizată sau duală este tipul de economie bazat pe
două sisteme economice distincte, care coexistă în acelaşi spaţiu geografic.
Dualismul economic este caracteristic multor state dezvoltate, în care
anumite părţi ale teritoriului au economii avansate, iar altele au economii
tradiţionale.

Economia flexibilă este acel tip care răspunde rapid la funcţionarea


distorsionată a economiei naţionale şi la şocurile produse pe pieţele
internaţionale. Acest tip, poate să surprindă tendinţele generale din
economia internaţională, poate să orienteze dezvoltarea sistemului
economico-social naţional în direcţia promovării competitivităţii.

este un concept economic


Globalizarea economiei mondiale modern care se referă la
procesul dinamic al
creşterii interdependenţelor dintre state, ca urmare a extinderii
legăturilor transnaţionale în sfere tot mai largi şi variate ale vieţii
economice, sociale, politice, culturale, în care problemele naţionale devin
globale iar soluţionarea lor se va rezolva global.

153
5.1.Ansamblurile economico-geografice

Pe Glob s-au conturat 8 ansambluri economice şi politico-


geografice : N.A.F.T.A., America Centrală
65
şi de Sud, Europa
Occidentală, Europa Centrală şi CSI, Africa de Nord, Orientul
Apropiat şi Mijlociu, Africa subsahariană, Asia de Sud, Pacificul
Occidental (Fig. 47 şi tabelul 10).

N.A.F.T.A. s-a format în urma acordului de liber schimb nord-


66

american (1990) şi cuprinde statele: S.U.A., Canada, Mexic şi alte 30, fără
Cuba. Între state există diferenţe mari sub aspectul dezvoltării economice:
Mexicul este ţară în curs de dezvoltare, iar SUA şi Canada sunt ţări
avansate (membre NATO şi aparţin Grupului celor 7), participând la
dezvoltarea problemelor internaţionale. Această grupare regională
favorizează schimburile comerciale, între state existând o
complementaritate bazată pe valorificarea unor resurse diverse şi costul
redus al forţei de muncă. Se bazează pe o economie de piaţă bine
dezvoltată.
America Centrală şi de Sud este un ansamblu format din ţări în
curs de dezvoltare cu resurse variate (energetice, minereuri, agricole), care
prezintă o economie flexibilă; sensibilă la fluctuaţiile economice mondiale,
integrarea lor economică şi politică este parţială. Se bazează pe gruparea
economiei MERCOSUR de liber schimb (1991), din care fac parte:
Brazilia, Paraguai, Uruguai, Argentina şi Pactul andin (1969) care
grupează Venezuela, Columbia, Ecuadorul, Peru, Bolivia (Chile s-a retras
în 1976). Economia ţărilor este fragilă, specializarea agriculturii excesivă
(republicile bananiere, creşterea bovinelor, cereale); sector extractiv

65 S-a folosit gruparea făcută în Geografia umană (coordonator Alex. Ungureanu), Ed. Polirom, Iaşi
(2000)
66 NAFTA – North American Free Trade Agreement, creată în 1990

154
(petrol, minereuri) în Venezuela, Chile; dependenţa tehnologică şi
financiară de ţările dezvoltate (SUA); probleme sociale, şomaj, sărăcie,
inegalităţi la nivelul de trai. Ţările sunt vulnerabile mondializării care duce
la formarea unor mari pieţe de schimb (primele decenii ale mileniului III).
Europa Occidentală grupează statele Uniunii Europene şi statele
industrializate, neintegrate (Elveţia, Norvegia). Se caracterizează prin
câteva trăsături: este o grupare foarte veche, s-a dezvoltat şi funcţionează
economia de piaţă, s-a produs revoluţia industrială, s-a modernizat
agricultura, urbanizarea este evoluată. Astăzi, gruparea se remarcă prin cel
mai ridicat P.N.B. şi P.I.B. . Realizează o producţie diversă şi participă
67 68

substanţial la comerţul mondial. Integrarea politică şi economică este


avansată (se perfectează libertatea circulaţiei persoanelor şi moneda unică
“Euro”). Din punct de vedere militar, vizează un spaţiu larg, cel euro-
atlantic (America de Nord şi Europa Occidentală). Tendinţa este de a se
lărgi Uniunea Europeană spre est. Integrarea regională a statelor mai puţin
avansate economic constituie o problemă (experienţa cu Grecia, Portugalia,
Spania, integrate după 1980, pune în dificultate extinderea U.E.)
Uniunea Europeană (U.E.)
Spaţiu economic omogen. S-a format după al doilea război mondial,
în etape succesive, care au dus la procesul de integrare europeană (fig. 48).
În 1949 a fost creat
Consiliul Europei (la
Londra) cu sediul la
Strasbourg, cu scopul
unificării europene în
domeniile social,
tehnic, cultural
(includea majoritatea
statelor Europei,
inclusiv România). În
1957 a fost creată
Comunitatea
Economică
Europeană (C.E.E.),
organizaţie
guvernamentală,
formată prin Tratatul
de la Roma, care

67 P.N.B. – Produs naţional brut – indicator macroeconomic care cuprinde P.I.B., veniturile din
investiţii şi din proprietăţile deţinute de antreprenori în afara graniţelor
68 P.I.B. – Produs intern brut – indicator sintetic macroeconomic care exprimă mărimea valorii
bunurilor produse în interiorul ţării de agenţii economici autohtoni şi străini, în decursul unei perioade, se
exprimă în moneda naţională sau în dolari SUA

155
cuprindea 6 state: Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg
– grupate în Piaţa Comună, organizaţie economică care avea scopul de a
crea o piaţă unică şi realizarea unor legături politice strânse bazate pe
principiul liberei circulaţii a forţei de muncă. S-au înlăturat barierele
economice (vamale, fiscale), graniţele, realizându-se un spaţiu unitar extins
C.E.E. s-a lărgit succesiv: Marea Britanie, Danemarca, Islanda (1973),
Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), ajungându-se la 12 state
(1986) iar Austria, Suedia şi Finlanda au aderat în 1996, ajungând astăzi
la 15 state. Între 1996-1997 a fost creată Uniunea Europeană (U.E.),
organizaţie care înglobează 15 state cu o suprafaţă de 3246000 km şi o 2

populaţie de peste 378 milioane locuitori. U.E. şi-a propus mai multe
obiective: desăvârşirea pieţei unice, dezvoltarea capacităţilor
tehnologice, realizarea unei uniuni economice şi monetare, protecţia
mediului înconjurător şi a mediului de muncă. Uniunea Europeană
dispune de o bancă europeană, o monedă unică (“euro”), prin Tratatul
de la Masstricht din 1999, o Adunare Parlamentară (Strasbourg).
Au solicitat intrarea în U.E., fiind atrase de obiectivele amintite, mai
multe state: Cipru, Malta, Turcia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia,
România, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, care sunt în
tratative de aderare; 5 state sunt în negocieri, iar 69 au statut de asociat.
U.E. rămâne un ansamblu economico-politic geografic prosper,
dinamic, cu vaste relaţii regionale şi internaţionale, care are rol în evoluţia
economică şi politică mondială.
Europa Centrală şi C.S.I. este alcătuită dintr-un grup de state care
au făcut parte din sistemul comunist, în care a existat o economie
centralizat-planificată de tip sovietic. Astăzi, statele din acest ansamblu
economic şi politic se află în faze diferite ale economiei de tranziţie, iar
majoritatea au ca ţel integrarea în U.E. Au făcut parte din Tratatul de la
Varşovia şi C.A.E.R., care au fost desfiinţate, după căderea comunismului.
Între ţările componente se remarcă decalaje de dezvoltare economică, unele
se orientează spre o economie concurenţială (Polonia, Ungaria), altele sunt
supuse unei reconversii economice (România, Ucraina), altele se confruntă
cu conflicte interne (fosta Jugoslavie).
Din cauza unei dezvoltări supradimensionale a industriei grele, greu
de privatizat, greu de întreţinut, ţările se confruntă cu grave probleme
economice, sociale (şomaj, sărăcie, violenţă), au un P.N.B. calculat pe
locuitor inferior mediei mondiale; realizând o producţie scăzută, uneori
necompetitivă, aceste ţări au o participare slabă la schimburile mondiale,
iar piaţa internă este asaltată de produse slabe aduse din alte ţări.
Perspectivele de integrare europeană, pentru majoritatea statelor, nu sunt o
certitudine.

156
C.S.I., mai puţin compactă decât U.R.S.S. din care provin ţările care
o formează se remarcă prin resurse bogate, dar producţie slabă şi probleme
sociale complexe.
Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu constituie un vast
ansamblu geografic alcătuit din ţări musulmane situate într-un climat arid.
Sub aspect economic, această regiune geografică dispune de mari
rezerve de petrol şi gaze naturale (zona Golfului Persic). Creşterea
populaţiei (influenţată de tradiţie şi religie) creează probleme legate de
utilizarea forţei de muncă (Turcia, Maroc). Se produce o migraţie masivă
spre ţările petroliere din zona (Egipt, Yemen), spre Europa Occidentală.
Deşi ţările sunt bogate în petrol, nu au o economie diversificată, ceea
ce constituie o piedică în calea dezvoltării durabile. Alte aspecte sunt:
decalajele mari între economia ţărilor bogate în petrol şi cele sărace,
terorismul, din cauza unor grupări islamice (Algeria), persistenţa unor
focare de conflict (Israel, Irak, Palestina). Un caz aparte îl reprezintă
Israelul, stat avansat economic, cu economie modernă, axată pe servicii, cu
relaţii în economia mondială, dar frământat de probleme geopolitice,
geostrategice şi etnice.
În regiune, s-au conturat grupări economice şi politice cum sunt:
Consiliul de Cooperare al Golfului, Uniunea Magrebului şi O.P.E.C. (ai
cărei membrii sunt localizaţi în zona Golfului), care influenţează piaţa
petrolului şi economia mondială.
Unele ţări din zonă, Ex Turica, fac eforturi pentru integrare în U.E.,
iar altele, cele ale Magrebului, legate tradiţional de Europa de Vest au
şanse de a fi primite.
Africa subsahariană este un ansamblu de state situate în Africa
sudică ce se caracterizează prin: crize sociale, crize politice şi economice,
sub aspect economic sunt în curs de dezvoltare, bazate, majoritatea, pe o
economie tradiţională, cu rădăcini în perioada colonială, deşi zona are
resurse naturale importante. Situaţia lor prezentă este precară, fiind
dependente de ajutoarele internaţionale şi confruntându-se cu o explozie
demografică ce accentuează sărăcia. Trecutul (colonial) le plasează astăzi
fie în cadrul Commonwealth-ului (fostele colonii engleze), fie în zona
francului, pe fostele colonii franceze (Africa de Vest şi Centrală). Se
remarcă, totuşi, Africa de Sud mai bine dezvoltată economic.
Asia de Sud grupează state puternic populate ale lumii
contemporane. Această regiune se remarcă prin puternice contraste social-
economice cu un PNB scăzut, cu o participare redusă la schimburile
economice internaţionale. Asia de Sud este o regiune săracă a lumii.
Participarea slabă la schimburile mondiale este explicată prin existenţa unei
vaste pieţe interne. Subdezvoltarea este cea mai gravă problemă economică
şi socială a zonei, cu toate că această zonă are resurse, din cauza unei
populaţii numeroase, acestea nu satisfac cerinţele, iar economiile

157
tradiţionale au o productivitate scăzută. Unele state – India, Pakistan –
posedă, însă, arme moderne. Ţările din zonă se confruntă cu probleme
religioase, etnice şi multă sărăcie. Zona este o sursă de migraţie.
Pacificul Occidental, cel mai vast ansamblu economic actual,
înglobează sud-estul Asiei, la care se adaugă Australia şi Oceania, fiind
state cu grade de dezvoltare economică diferită, de la cele în curs de
dezvoltare (Indonezia, Thailanda) la cele avansate economic (Japonia,
China, Coreea).
Zona cantonează 1/3 din populaţia mondială, caracterizându-se
printr-o dinamică activă. Sub aspect economic, după 1980, este cel mai
dinamic ansamblu economic pe plan mondial. Totuşi, regiunea a fost
afectată de criza din 1998, care a atins statele slab dezvoltate (Indonezia,
Thailanda), dar alte ţări ca Vietnam şi China. Integrarea regională este
slabă, din cauza divergenţelor ideologice şi conflictele militare. În zonă
prezintă interese economice Europa Occidentală şi S.U.A., manifestate prin
afluxul masiv de capital. În acest ansamblu se ridică probleme politice
(China şi Taiwanul), iar altele se confruntă cu mişcări secesioniste
(Indonezia, Filipine).
Aderarea Australiei şi Oceaniei a fost determinată de relaţiile
comerciale prioritare cu Japonia, Oceania. S.U.A.
În viitor – ca rezultat al încetării “războiului rece” şi al divizării
lumii în blocuri politico-ideologice, odată cu prăbuşirea comunismului – se
conturează tendinţele de unificare a ţărilor lumii în jurul a 3 mari zone de
concentrare a activităţilor economice – America de Nord, Europa
Occidentală, Pacificul de Vest.

5.2.Organizaţii internaţionale

În vederea dezolvării armonioase a economiei mondiale, în vederea


reducerii decalajelor dintre statele lumii, a redistribuirii resurselor şi
fondurilor financiare, pe Glob au fost create numeroase organizaţii
internaţionale cu acţiune regională sau mondială.
Asociaţia internaţională pentru dezvoltare, instituţie a ONU,
creată în 1960, cu sediul la Washington, are ca scop promovarea dezvoltării
economice a ţărilor în curs de dezvoltare prin furnizarea de credite pe
termen lung fără dobândă.
Asociaţia Naţiunilor din Asia de SE (A.S.E.A.N.) este organizaţie
guvernamentală regională (creat în 1967, la Bangkok) cu sediul la Jakarta,
cu scop militar, la început, iar din 1975 capătă caracter economic şi devine,
din 1992, o zonă a liberului schimb.
Banca mondială este un sistem financiar format din B.I.R.D.,
Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională ş.a., instituţie care are ca scop
sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea de ajutoare financiare

158
pentru reducerea datoriei externe şi asigurarea asistenţei tehnice
specializate.
Commonwealth este o organizaţie internaţională, cu sediul la
Londra, formată din Marea Britanie şi unele ţări foste colonii şi dominioane
ale imperiului britanic, precum şi din teritorii dependente de Marea
Britanie, care are ca scop colaborarea economică.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) este
o organizaţie guvernamentală (sediul la Bruxelles), formată prin Tratatul de
la Paris în 1951, cu scopul de a se forma o piaţă comună a cărbunelui şi
produselor siderurgice. Membrii fondatori sunt: Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda, Luxemburg.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) este
organizaţie guvernamentală internaţională, fondată prin Tratatul de la
Roma (1957) care are ca sarcină promovarea dezvoltării industriilor
nucleare.
Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) este o organizaţie
financiară internaţională, cu sediul la Washington, care urmăreşte
cooperarea monetară dintre ţări, creşterea comerţului mondial, acordarea de
împrumuturi financiare, corectarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi ale
ţărilor membre.
Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii este o
instituţie a O.N.U. (fondată în 1976) cu sediul la Roma, are ca principale
obiective finanţarea unor proiecte de dezvoltare în domeniul agricol,
eradicarea subnutriţiei, îmbunătăţirea nivelului de alimentaţie din ţările în
curs de dezvoltare.
Grupul celor şapte (7) este format din statele puternic
industrializate – SUA, Canada, Japonia, Germania, Marea Britanie,
Franţa, Italia, - care încearcă rezolvarea unor probleme economice,
sociale, monetare la nivel mondial. După 1995, la reuniunile grupului
participă şi Federaţia Rusă, fără a fi membră.
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este o organizaţie
internaţională guvernamentală, fondată în 1945, cu sediul la New York.
O.N.U. are ca obiective: menţinerea păcii, dezvoltarea unor relaţii
internaţionale, rezolvarea unor probleme cu caracter economic, cultural şi
umanitar.
O.U.U. are şase organe de lucru: Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate (15 membri), Consiliul Economic şi Social (54 membrii9, Curtea
Internaţională de Justiţie (Haga), Consiliul de Tutelă (administrează
teritoriile aflate sub jurisdicţia O.N.U.), Secretariatul (condus de secretarul
general al O.N.U.). O.N.U. are 185 de state membre.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), înfiinţat
în 1949, are sediul la Bruxelles şi cuprinde 19 state din Europa, America de
Nord, Asia.

159
Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), creată în
1960, cu sediul la Viena, are drept scop realizarea unei politici comune
privind nivelul producţiei de petrol, cotele de export, precum şi preţurile la
acest combustibil. Din organizaţie fac parte marii producători de petrol care
urmăresc unificarea şi strategiile ţărilor membre.
Pe plan mondial există alte numeroase instituţii care se implică în
economia mondială.

5.3. Dezvoltarea durabilă 69

Este un concept filozofic modern, potrivit căruia prin dezvoltare


trebuie satisfăcute nevoile actuale fără a fi compromise posibilităţile de
satisfacere a nevoilor generaţiilor viitoare. Acest tip de dezvoltare trebuie
să asigure un echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi –
pe această bază – satisfacerea cerinţelor nu numai prezente, dar şi de
perspectivă ale dezvoltării sociale (fig. 49).
Cerinţele minime pentru o
dezvoltare durabilă sunt:
● redimensionarea creşterii
economice;
● o distribuţie mai echilibrată a
resurselor;
● accentuarea laturilor calitative
ale producţiei;
● eliminarea sărăciei în condiţiile
satisfacerii nevoilor esenţiale
pentru un loc de muncă, hrană,
energie, apă, locuinţă şi sănătate;
● asigurarea creşterii populaţiei la
un nivel acceptabil, adică să facă
o creştere demografică controlată;
● conservarea şi sporirea
resurselor naturale;
● întreţinerea diversităţii ecosistemelor;
● supravieţuirea impactului activităţilor economice asupra
mediului;
● reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
● descentralizarea formelor de guvernare;
● creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind
mediul;
● dezvoltarea atât pe plan naţional şi internaţional.

69 subcapitolul a fost realizat pe baza Dicţionarului de geografie umană (1999).

160
5.4. Ponderea la PIB global a principalelor civilizaţii 70

Civilizaţia se referă la totalitatea valorilor – tehnologice,


economice, culturale, infrastructuri sociale –
realizate la un moment dat de o colectivitate umană.
În lumea contemporană există 8 civilizaţii care au o contribuţie
importantă la P.I.B. Civilizaţia Occidentală (805 400 000 locuitori cu
48,9% din total P.I.B.); civilizaţia islamică (927 600 000, cu 11% din total
P.I.B.); civilizaţia sinică (1340 900 000 loc., cu 10% din total P.I.B);
civilizaţia latino-americană (507 500 000 loc., cu 8,3% din total P.I.B);
civilizaţia japoneză (124 700 000 loc., cu 8% din total P.I.B); civilizaţia
ortodoxă (261 300 000 loc., cu 6,2% din total P.I.B); civilizaţia hindusă
(915 800 000 loc., cu 3,5 % din total P.I.B); civilizaţia africană
(392 100 000 loc., cu 2,1% din total P.I.B); alte civilizaţii (doar 2%).
Se observă că aportul civilizaţiilor este diferenţiat şi reflectă gradul
de dezvoltare economică a zonelor în care se manifestă civilizaţia
respectivă.

După Hungtington S (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii moderne, Ed. Antet,
70
Bucureşti

161
BIBLIOGRAFIE

1. ALLIX J.PIERRE, 1981, Images de la Terre el des hommes, Lib.


Belin, Paris.
2. BEAUJEAU GARNIER J. CHABOT G., 1972, Geografie urbană,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
3. DACIER G., colab., 1983, Geographie terminales, Lib. Belin,
Paris.
4. ERDELI G., colab., 1999, Dicţionar de geografie umană, Editura
Corint, Bucureşti.
5. ERDELI G., colab., 1998 Geografie economică mondială,
Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti.
6. LEŢEA I., UNGUREANU ALEX., 1979, Geografia economică
mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. NEGOESCU B., VLĂSCEANU GH., 1998 Terra-geografie
economică, Editura Teora, Bucureşti.
8. SIMION T., 1998, Geopolitica în pragul mileniului III, Editura
Roza Vânturilor, Bucureşti.
9. SURDU V., 1982, Populaţia, aşezările şi economia mondială –
sinteze geografice, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
10.UNGUREANU AL., NIMIGEANU V. 1980, Geografia resurselor
naturale, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi.
11.VOICU-VEDEA V., 1998, Mărginimea Sibiului – studiu de
geografie rurală, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu.
12.VOICU-VEDEA V., 2001, Geografia turismului, Editura Mira
Design, Sibiu.

162
CUPRINS
CAPITOLUL I..........................................

NOŢIUNI GENERALE DE GEOGRAFIE POLITICĂ.......................................... 1


1.1 CONCEPTELE DE GEOGRAFIE POLITICĂ ŞI GEOPOLITICĂ ................................. 1
1.2. STATUL ŞI COMPONENTELE SALE ................................................................ 8
1.2.1. Teritoriul ......................................................................................... 9
1.2.1.1. Mărimea teritoriului. ........................................................................... 10
1.2.1.2. Forma teritoriului statelor ................................................................... 12
1.2.1.3. Componenţa teritorială a unui stat ..................................................... 15
1.2.1.4. Localizarea geografică a statelor ....................................................... 16
1.2.1.5. Structura fizico-geografică a teritoriului.............................................. 16
1.2.1.6. Graniţele statului ................................................................................ 17
1.2.2. Populaţia....................................................................................... 20
1.2.3. Forma de stat................................................................................ 20
1.2.3.1. Structura administrativă a statului...................................................... 22
1.2.4. Harta politică a lumii .................................................................... 23
CAPITOLUL II.................................................................................................. 29

NOŢIUNI DE GEOGRAFIA POPULAŢIEI ŞI AŞEZĂRILOR UMANE............. 29


2.1. GEOGRAFIA POPULAŢIEI – PROBLEME INTRODUCTIVE ................................. 29
2.1.1. Dinamica populaţiei ..................................................................... 32
2.1.1.1. Bilanţul natural ................................................................................... 33
2.1.1.2. Bilanţul migratoriu .............................................................................. 36
2.1.1.3. Evoluţia numerică a populaţiei ........................................................... 41
2.1.2. Răspândirea geografică a populaţiei pe Glob ........................... 45
2.1.3. Structura populaţiei ..................................................................... 47
2.2. GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE .............................................................. 51
2.2.1. Aşezările rurale ............................................................................ 52
2.2.1.1. Componentele aşezărilor rurale......................................................... 52
2.2.1.2. Morfologia rurală ................................................................................ 54
2.2.1.3. Clasificarea aşezărilor rurale ............................................................. 57
2.2.1.4. Organizarea teritoriului rural .............................................................. 57
2.2.1.5 Amenajarea terenului rural.................................................................. 59
2.2.2. Aşezările urbane .......................................................................... 60
Generalităţi: Geografia urbană. Aşezări urbane.................................. 60
2.2.2.1. Geneza oraşelor şi factorii apariţiei şi localizării ................................ 61
2.2.2.2. Morfologia urbană .............................................................................. 62
2.2.2.3. Structura funcţională a oraşelor ......................................................... 64
2.2.2.4. Organizarea spaţială a oraşelor......................................................... 67
2.2.2.5. Forme de evoluţie teritorială a aşezărilor urbane............................... 72
2.2.2.6. Clasificarea oraşelor – criterii, tipuri................................................... 75
CAPITOLUL III................................................................................................. 76

GEOGRAFIA ECONOMICĂ ............................................................................ 76


3.1. ASPECTE GEOGRAFICE ALE RESURSELOR.................................................. 76
3.2. ASPECTE GEOGRAFICE ALE AGRICULTURII MONDIALE ................................. 86
3.2.1. Cultura plantelor .......................................................................... 87
3.2.2. Creşterea animalelor.................................................................... 94

163
3.2.3. Tipuri de economie agricolă ....................................................... 95
3.2.3.1. Economia agricolă tradiţională (de subzistenţă sau preindustrială)... 96
3.2.3.2. Economia agricolă capitalistă ............................................................ 96
3.2.4. Peisajele rurale şi agricole .......................................................... 98
3.2.5. Pescuitul şi vânatul...................................................................... 99
3.3. ASPECTE GEOGRAFICE ALE INDUSTRIEI MONDIALE ................................... 103
3.3.1. Industria metalurgică................................................................. 105
3.3.2. Industria de tractoare şi maşini agricole ................................. 111
3.3.3. Industria electronică şi electrotehnică..................................... 112
3.3.4 Industria chimică......................................................................... 113
3.3.5. Industria materialelor de construcţie ....................................... 116
3.3.6. Industria textilă........................................................................... 118
3.3.7. Industria de prelucrarea lemnului............................................. 119
3.3.8. Industria alimentară ................................................................... 120
3.3.9. Tipuri de localizare şi concentrare a industriei ....................... 126
3.4. CĂILE DE COMUNICAŢIE .......................................................................... 132
3.4.1. Transporturile rutiere................................................................. 133
3.4.2.Transporturile feroviare.............................................................. 134
3.4.3. Transporturi navale.................................................................... 137
3.4.3.1.Transporturile fluviale........................................................................ 137
3.4.4.2.Transporturile maritime ..................................................................... 138
3.4.4. Transporturile aeriene ............................................................... 142
3.4.5. Transporturile speciale.............................................................. 144
CAPITOLUL IV .............................................................................................. 146

4. ASPECTE GEOGRAFICE ALE SERVICIILOR ......................................... 146


4.1. SERVICIILE FIXE ..................................................................................... 146
4.2. SERVICIILE DIFUZE ................................................................................. 147
4.2.1. Serviciile comerciale.................................................................. 147
4.2.2.Serviciile turistice ....................................................................... 149
CAPITOLUL V ............................................................................................... 152

GRUPURI ECONOMICO-POLITICE GEOGRAFICE ŞI ORGANIZAŢII


MONDIALE .................................................................................................... 152
5.1.ANSAMBLURILE ECONOMICO-GEOGRAFICE ............................................... 154
5.2. ORAGNIZAŢIILE INTERNAŢIONALE……………………….………………… 157
5.3. DEZVOLTAREA DURABILĂ……………………………………..……………..159
5.4. PONDEREA LA PIB GLOBAL A PRINCIPALELOR CIVILIZAŢII ......................... 161
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................. 162

164

S-ar putea să vă placă și