PREFATA

Lucrarea de fata porneşte de la o bogata experienţa a autorilor in

ultimii zece ani, in efectuarea a peste 200 de studii clinice de
bioechivalenta si studii de faza I, precum si studii de disponibilitate
farmaceutica in vitro cuplate cu acestea. In acest context ea se adreseaza
investigatorilor clinici, evaluatorilor din cadrul autoritatilor de reglementare
si cercetatorilor in domeniul dezvoltarii de noi forme farmaceutice sau de
formulari generice fiind axata pe problemele concrete, curente, ale
domeniilor implicate.
Prezenta autorilor la practic majoritatea intalnirilor internationale
majore in ultimii ani in domeniul dizolvarii si bioechivalentei ca participanti,
ca autori si/sau organizatori in colaborare cu Societatea Americana de
Stiinte Farmaceutice si Federatia Internationala Farmaceutica (FIP), a
asigurat o cunoastere in profunzime a problemelor cu care se confrunta
comunitatea stiintifica internationala si perspectivelor domeniului.
Participarea coordonatorului lucrarii in comitetele directoare ale
actiunilor europene COST B 15 - Modelling in Drug Development si COST
B 25 - Physiological Based Pharmaco/Toxico Kinetics and Dynamics, in
ESAC (European Center for Validation of Alternative Methods - Scientific
Advisory Committee), conducerea unor proiecte de cercetare la nivel
national precum si publicarea in reviste internationale de specialitate au
contribuit si la elaborarea unei viziuni personale asupra evolutiei in viitor a
domeniului, care se constituie in sugestii privind cercetari ulterioare, in
cadrul unei "scoli" de biofarmacie si farmacocinetica, cu multiple conexiuni
in cercetarea europeana si americana.
Cartea reprezinta o abordare cantitativa, practic toate formulele fiind
demonstrate, pentru aspectele matematice mult mai tehnice fiind corelata
cu cartea "Statistica Aplicata in Farmacie si Studii Clinice" aparuta in
Editura Universitara Carol Davila in anul 2007 si cu volumul de "Aplicatii
Numerice de Statistica in Farmacie si studii clinice" ce urmeaza sa apara in
aceiasi editura. In acest context ea se adreseaza studentilor de la
farmacie, masteranzilor in biostatistica si cursantilor de la ciclul de
invatamant de doctorat, in special cei ce pregatesc doctorate in farmacie
sau in disciplinele medicale preclinice.
In ceea ce priveste continutul cartii ea a urmarit sa fie
complementara cu cartile scrise de colegii Sorin Leucuta, Aurelia Nicoleta
Cristea, Stefan Moisescu si Lacramioara Popa, Dumitru Lupuleasa si
Iuliana Popovici. De exemplu, este prima carte care trateaza cantitativ

1
aspectele de farmacocinetica fiziologica. Ea este mai apropiata de
specificul universal de exemplu al masteratului de biostatistica unde
cursantii sunt medici, farmacisti, chimisti, biologi, matematicieni etc.
Ea va fi urmata de un al doilea volum care va include aplicatii
concrete ale principiilor fundamentale prezentate in acest volum, legate de
practica monitorizarii tratamentului medicamentos, de proiectarea studiilor
clinice si de proiectarea de noi medicamente, volum la care se lucreaza in
colaborare cu profesori romani si straini de la masteratul de biostatistica.
In final autorii considera ca o abordare fundamentala,
matematizata, este o carare ingusta, dar ea duce spre
inaltimi si cel ce urmeaza acest drum nu va bantui in
intunecime
.BIOFARMACIE
INTRODUCERE
IN BIOFARMACIE SI FARMACOCINETICA

| BIOFARMACIA_______________________________________________
- studiaza masura si cinetica eliberarii principiului activ din forma
farmaceutica precum si absorbtia acestuia, in corelatie cu factorii de
tehnica farmaceutica, fizico-chimici si fiziologici la nivelul caii de
administrare.
Prin extensie studiul in vitro privind eliberararea din forma
farmaceutica avand in vedere corelarea acestuia cu fenomenele in vivo,
apartine tot de domeniul biofarmaciei.

| FARMACOCINETICA__________________________________________
- se ocupa, dupa cum arata si numele (farmacon - medicament si
kinetos - miscare) cu studiul fenomenelor de transfer al medicamentelor in
organism si in principal cu studiul evolutiei concentratiei acestora in sange.
Fazele principale ale evolutiei medicamentului in organism sunt: absorbtia,
distributia, metabolismul si eliminarea. Se vorbeste despre lantul
"eliberare-absorbtie- metabolizare-eliminare" (LADME - liberation,
absorption, distribution, metabolism). Dupa cum se observa absorbtia
apare ca obiect de studiu atat in biofarmacie cat si in farmacocinetica. Cele
doua domenii altfel sunt atat de legate intre ele in ceea ce priveste scopul
final al predictiei evolutiei in timp a medicamentelor in organism incat se
vorbeste in general despre "biofarmacie si farmacocinetica" ca despre o
singura stiinta.

2
| FARMACODINAMIA___________________________________________
- se ocupa in principal cu mecanismele de actiune ale
medicamentelor.
Deoarece s-a observat ca de cele mai multe ori efectele depind de
concentratia medicamentelor si uneori la cresterea acesteia se observa
chiar o inversare a efectelor, o atentie deosebita se acorda in
farmacodinamie corelatiilor "doza-efect".
In ultimul timp studiile de acest tip au evoluat spre evaluarea
corelatiilor concentratie plasmatica - efect, vorbindu-se despre modelarea
"farmacocinetica - farmacodinamica" ( "PK/PD models" fiind termenul
utilizat in limba engleza).
Uneori se include, in mod natural si modelarea PK/PD in
farmacocinetica si, intr-o abordare mai completa, eliberare-absorbtie-
metabolizare-actiune-eliminare. Ideea includerii actiunii in lantul
farmacocinetic nu este proasta, dupa cum se va arata mai departe intr-un
capitol special, dar nici explicata in mod cat de cat acceptabil.

| TOXICOCINETICA_____________________________________________
- ad literam se ocupa de cinetica toxicelor in organism dar, in masura
in care, in functie de doza, un medicament poate fi si toxic sau chiar foarte
toxic, toxicocinetica si farmacocinetica se suprapun. Atunci cand corelam
efectele toxice ale unui medicament cu concentratia sa in sange, putem
spune in egala masura ca facem toxocinetica si farmacocinetica. Metodele
de lucru sunt aceleasi, diferind doar scopul urmarit prin aplicarea acestor
metode.

| TOXICOLOGIA CLINICA________________________________________
- se ocupa cu probleme in principal cu problemele de tratament ale
intoxicatilor. Aici, pe langa metodele generale de reanimare si terapie
intensiva, valabile pentru grupe mari de toxice, se adauga si metode de
tratament "antidotic" specifice pentru fiecare tip de toxic. Mentionam la
acest capitol reactivatorii de colinesteraza, utilizati in intoxicatiile cu
compusi organofosforici, dat fiind folosirea pe scara larga a acestora in
agricultura pentru combaterea daunatorilor. Dat fiind capacitatea de
adaptare a daunatorilor si mijloacele de combatere a lor sunt in continua
schimbare. Trebuie mentionat ca, la fel ca la medicamente (in special la
antibiotice), cu cat compusii utilizati sunt mai activi, cu atat si toxicitatea lor
pentru organismul uman este mai mare. Legatura stransa intre toxicologia
clinica si toxicocinetica este legata de faptul ca tratamentu antidotic trebuie
corelat cu concentratia toxicului in sange sau la nivelul unor organe cu
tropism crescut pentru toxic.

3
| FARMACOCINETICA CLINICA___________________________________
Domeniul este de importanta maxima pentru farmacist pentru aceea
ca, in ultimele doua decenii a aparut o noua specialitate farmaceutica -
"farmacia clinica". Farmacistul clinician este acela care individualizeaza
tratamentul medicamentos in functie de anumiti parametri generali ai
pacientului (greutate, varsta, sex), de unii parametri fiziologici sau
fiziopatologici (in general gradul de afectare al rinichiului si al ficatului) si,
atunci cand se dispune si de concentratia medicamentului la unul sau mai
multe momente date, de parametrii farmacocinetici individuali. Un caz
special il prezinta medicamentele care sunt metabolizate diferit in functie
de particularitati genetice in tipul si cantitatea de enzime ale pacientului.
In acelasi context, medicul poate individualiza tratamentul in functie
de stadiul bolii, stabilind limitele inferioara si superioara optime pentru
concentratiile plasmatice ale medicamentului in functie de balanta intre
eficienta si siguranta asociate medicamentului, bolnavului si bolii.

| APARITIA BIOFARMACIEI SI FARMACOCINETICII__________________

Problema principala cu care s-a confruntat lumea medicala si a dus
la aparitia farmacocineticii ca stiinta a fost problema sulfamidelor si a
antibioticelor.
La aparitia lor, sulfamidele au fost o revolutie in terapie. Eficienta lor
extraordinara in tratarea infectiilor a dat mari sperante medicinii. Treptat
insa, de-alungul a cativa ani s-a observat ca eficienta sulfamidelor a scazut
continuu. S-a contracarat acest fenomen, care de altfel nu a fost inteles de
loc la vremea respectiva, prin sinteza de noi compusi, mai activi dar si mai
toxici. In mai putin de un deceniu sulfamidele au disparut practic din
terapie. Mai tarziu, in vremea razboiului al II-lea mondial au fost
descoperite antibioticele, mai active decat sulfamidele, dar din pacate
afectate de acelasi fenomen al instalarii rezistentei germenilor patogeni la
actiunea lor.
Explicatia mecanismului instalarii rezistentei s-a gasit mai tarziu,
cand s-a constatat ca exista o "concentratie minima inhibitoare" care
trebuie asigurata in sange pe o perioada suficienta pentru a impiedica
adaptarea microorganismelor si reluarea inmultirii lor.
A aparut deci pentru prima oara problema mentinerii concentratiei
sanguine a unui medicament peste un anumit prag, o perioada
determinata.
Problema medicamentelor cu indice terapeutic scazut este
problema cea mai complicata .
Problema medicamentelor ce se repartizeaza foarte lent intr-un
compartiment profund

4
 Problema medicamentelor metabolizate extensiv in ficat.

| SCOP SI METODE IN BIOFARMACIE SI FARMACOCINETICA

Din cele prezentate mai sus rezulta ca ca sopul biofarmaciei si
farmacocineticii este acela de individualiza tratamentul la un nivel dorit de
eficienta si siguranta, in functie de cunoasterea evolutiei concentratiei
medicamentului in sange. Desgur ca cele doua nivele nu sunt
independente si, similar oarecum cu "relatia de incertitudine" din mecanica
cuantica, nu putem sa crestem in acelasi timp si siguranta si eficienta peste
o anumita limita a produsului lor sau a altei functii de acestea.
In vederea realizarii obiectivului eficienta-siguranta fixat se cauta un
tratament care sa duca la realizarea de concentratii plasmatice intre
anumite limite. Desigur ca dependenta intre obiectivele generale de
siguranta si eficienta si concentratiile plasmatice nu este una singura.
Concentratiile plasmatice sunt un surogat, un inlocuitor al concentratiilor la
locul actiunii deoarece nu le cunoastem pe acestea si, mai mult, dupa cum
se va arata mai departe, nici locul efectiv al actiunii.
Mergand mai departe, in vederea realizarii "obiectivului derivat 1" si
anume pastrarea concentratiei intre anumite limite, ne este necesar un
model matematic care, pe baza cunoasterii evolutiei concentratiei in sange
pe un interval dat, sa permita predictia evolutiei in intervalul urmator. Acest
lucru este departe de a fi foarte simplu deoarece pe de o parte
medicamentul nu se afla numai in sange ci si in diferite tesuturi, organe,
foarte adesea la nivelul membranelor, si toate aceste "depozite
suplimentare" sunt intr-un echilibru in permanenta dinamica cu
concentratiile din sange. Pe de alta parte, chiar daca medicamentul ar
ramane numai in sange, metodele matematice sunt mult prea complexe si
putine pentru a da raspunsul la problema propusa. Paradoxal, dar
metodele matematice sunt de fapt metode "empirice" de potrivire "post
mortem" a rezultatelor.
Apare insa clar un alt obiectiv, sa-i spunem "obiectiv derivat 2" si
anume cunoasterea concentratiilor in sange pe o anumita perioada data.
Sa-i zicem acestuia "determinarea experimentala a farmaco- cineticii".
Obiectivul este foarte dificil, intre altele si prin aceea ca trebuie, dupa
matematica, sa chemam inca o data un alt domeniu al stiintei in ajutor si
anume bioanalitica. Concentratiile in sange trebuiesc masurate. Aici trebuie
avut in vedere faptul ca medicamentul apare in sange in concentratii foarte
mici (in domeniul parti per bilion - parti per milion), de multe ori partial
transformat prin metabolism, legat de proteine sau liber, si, trebuieste
separat de componentele sangelui.

5
 Mai inainte ca medicamentul sa fie cautat in sange el trebuie
administrat intr-o anumita doza si trebuiesc prelevate la diferite intervale
probe de sange. Aceasta se numeste un experiment clinic de
farmacocinetica.

| ISTORIC_____________________________________________________
Se accepta ca farmacocinetica incepe cu doua articole ale lui Torsten
Theorell care a publicat in 1937 doua lucrari despre cinetica distributiei
substantelor administrate in corp. Termenul de farmacocinetica se pare ca
a fost introdus de F.H. Dost in 1953 iar cel de biofarmacie de catre J.
Wagner care a scris o carte fundamentala in 1971 - "Biopharmacy and
relevant pharmaco- kinetics".
Bazele matematice ale domeniului au fost puse de catre Aldo
Rescigno si Giorgio Segre1, a caror carte ramane a fi pe deplin inteleasa in
intregime probabil in secolul urmator. Traducerea ei in engleza "Drug and
Tracer Kinetics" este o carte fundamentala in ingineria chimica.
Intre cei care si-au adus contributii importante in farmacocinetica
mentionam pe Loo Riegelman, Gerhard Levy, Milo Gibaldi, Peter van
Pedersen, Peter Welling si Leslie Benett din Statele Unite. In ceea ce
priveste studiile de farmacocinetica legate de evaluarea bioechivalentei
medicamentelor o contributie importanta ii revine lui Vinod Shah.
La capitolul biofarmacie o contributie fundamentala a avut-o Takeru
Higuchi, singura lege teoretica in domeniu, "legea radacinii patrate"
purtand numele lui.
In Romania primele articole de biofarmacie si farmacocinetica au fost
scrise de prof. Nicolae Bonciocat, ilustru chimist, fizician si matematician in

1Considerăm, pentru uşurinţa calculelor (dar fără reducerea

generalităţii problemei) cazul "unidimensional" al dizolvării substanţei active
dintr-un cristal sau dintr-o tableta. Fixăm originea la suprafaţa cristalului
(tabletei). În acest punct, concentraţia substanţei active va fi egală cu
solubilitatea ei în lichidul de dizolvare. Consideram ca exista un "strat
limita" in cadrul careia concentratia substantei active scade continuu iar
dincolo de acest strat concentratia este practic constanta.
c(h+x,t) =c(h,t)=ch
dupa cum se poate vedea in figura 1. Cand c(h)~0 in literatura
farmaceutica se zice ca avem conditii „sink". Modelul este foarte general. In
hidrodinamica stratul limita este cel care ramane aderent
F Langenbucher: Linearization dissolution rate curves by the Weibull distribution, J
Pharm Pharmacol, 24, 979-981, 1972

6
1968, iar din interiorul lumii farmaceutice domeniul a fost introdus de prof.
Sorin Leucuta, incepand din anul 1971.
1. DIZOLVAREA.
CINETICI SI METRICI DE DIZOLVARE

1.1 Dizolvarea substantelor din cristale sau din tablete

Dat fiind ca in literatura farmaceutica s-au utilizat si se utilizeaza mai

multe "legi", aparent diferite, o prezentare mai riguroasa si demonstrarea
lor arata ca de fapt numarul lor este mult mai mic si ca de fapt aproape
toate isi au originea intr-o lege mult mai generala, si anume aceea ca
transferul unei proprietati oarecare intre doua zone vecine in spatiu este cu
atat mai rapid si mai intens cu cat diferenta intre cantitatile aflate in cele
doua zone este mai mare. Daca vorbim de caldura, avem legea Fourier,
daca vorbim de particule de fluid in miscare, avem legea Navier-Stokes,
daca ne referim la sarcini electrice avem legea Kirchoff, daca avem
molecule in solutie avem legea lui Fick etc. In cele ce urmeaza vom folosi
ca punct de plecare legea lui Fick. Vom exploata confuzia ce se face
frecvent intre dizolvare si cedarea din forme farmaceutice, prezentand mai
ales elementele comune aqle celor doua fenomene.

1.2 Cinetici de dizolvare

la particula atunci cand restul lichidului este in miscare ca urmare a agitarii
cu un dispozitiv mecanic. In teoria stratului dublu electric avem similar
stratul dublu fix(stratul Helmholtz). In curgerea laminara prin vasele de
sange avem un strat de plasma la peretele vascular care ramane fix.
Consideram acest strat ca o membrana prin care are loc difuzia , pe cele
doua fete ale acesteia,avand concentratii constante: S (solubilitatea
maxima a subst.active) si c(h). In particular in cadrul teoriei lui Higuchi, h
este grosimea unui strat din tableta , din care substanta activa a fost
„spalata" in urma inaintarii fluxului de solvent.
S

\k

7
 Figura 1 - Cazul "unidimensional" al dizolvării substanţei active dintr-un cristal sau dintr-o
tableta

S - solubilitatea substanţei (concentraţia substanţei la suprafaţa

cristalului),
c h- concentraţia în "larg", h - grosimea
"stratului de difuziune". Daca notam
cu:
J - fluxul substanţei active de-a lungul stratului de difuziune, A -
aria supusă dizolvării, m - masa de substanţă dizolvată.
pe baza unor considerente de chimie-fizică, se ajunge la concluzia ca
fenomenul difuziei in membrana ,poate fi descris de legea I-a a lui Fick.
1d
m = j = _Ddc (1)
A dt dx
Aproximând că dependenţa concentraţiei de distanţă in
dc
interiorul membranei este liniară, gradientul de concentraţi — se
dx
Ch
poate înlocui cu —— şi se obţine o prima ecuaţie aproximativă:

8
 (4)

h d m = _d (c^_—)=k (— _ )
1
(2)
A dt h Vh V!

Ecuaţia se poate rearanja şi rescrie numai în termeni de concentraţie

dacă împărţim în ambii membri ai ecuaţiei cu volumul fluidului în care se face
dizolvarea.
dm
= A S _ c)
dt
Legea in aceasta forma a fost dedusa experimental in urma cu peste
100 de ani si este cunoscuta in literatura farmaceutica sub numele de legea
Noyes-Whitney.
Daca impartim in ambii membrii ai egalitatii cu volumul de solvent in
care se face dizolvarea , prin impartirea cresterii cantitatii dm
dizolvate — la volumul in care s-a facut dizolvarea V, se obtine
dt
dc
cresterea concentratiei in unitatea de timp —
dt

d
dt = V (S _ ch) (2')
dt V
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale cu variabile separabile este
kA
ln(S _ c h ) = ln S _—t sau
c kA
ch
ln(l _ ) = _—t (2'')
SV
Dezvoltând în serie logaritmul şi păstrând numai primul termen se
obţine, pentru valori mici ale lui ch/S(c h /S << 1):
c h kA —- = 1 sau
SV
( kAS \
c
h ={— / (3)
ecuaţie foarte des aplicată în practică, dar cu neglijarea verificării
condiţiei pentru care aceasta are sens ( c h /S << 1).
Deci, ca o caracterizare fenomenologica a ecuaţiei (3), putem spune că
atunci când dizolvarea se face cât mai aproape de condiţii "sink" şi
solubilitatea substanţei active este mare, concentraţia în mediul de dizolvare
ca funcţie de timp este o dreaptă.
În practică s-au constatat două tipuri de abateri de la aceste
legi. 12

9
 (4)

(2'') se poate explicita în raport cu c:

k A
---
1

c(t ) = S (1 _ e V )
şi, dacă înmulţim cu volumul mediului de dizolvare - V şi notăm VS= m, (masa
k
A
V
—t
(4')
m(t) = m, (1 _ e V )
Ecuaţia (4) a fost de multe ori verificată în practică, dar în unele cazuri
curba de dizolvare ori are forma de S, ori datele iniţiale au o creştere foarte
abruptă şi deci modelul nu mai corespunde. Pentru astfel de

a
situaţii s-a propus
2
o funcţie mai generală - "funcţia Weibull"
P
_ a t \

_e)
care se verifică empiric în aproape toate cazurile3. Observăm
că ultima ecuaţie se poate rescrie sub forma:
, m, _ m m ln—-------= ln(1 )
= _at .
p
P

m m
, ,
Dupa cum se vede din figura 2, când P<1 avem de fapt o funcţie de tip
radical, deci P creşte mai repede decât t în intervalul [0,1], iar când P > 1,
curba este o funcţie putere şi creste mai repede decat cresterea liniara.

10
 Figura 2 - Funcţia Weibull
Observam ca daca dezvoltam in serie logaritmul si retinem doar
primul termen din dezvoltare (ln(1 _ x)«x), se obtine expresia
m
aproximativa — = atP valabila pentru valori mici ale lui m fata de m,
m
,
(deci etapa initiala a dizolvarii). O astfel de lege de dizolvare: m= m,
k1tn
s-a dovedit a fi aplicabilă pe domenii mai largi (chiar si atunci cand m
se apropie de valoarea sa de saturatie) . Un caz special il reprezinta legea
Higuchi, când n = -0,5, lege care va fi prezentata pe larg mai departe.
O abordare în care constanta K nu mai este constantă şi este
dependentă de timp, numită abordare în condiţii "neomogene" a fost
propusă recent de Macheras2. El înlocuieşte constanta k din legea Noyes
Whitney cu o funcţie de timp: k = M-h (t*0)
justificând schimbarea prin aceea că în timpul dizolvării suprafaţa
cristalelor scade volumul lor şi raza lor de curbura creste, şi scade si
grosimea stratului de difuzie ceea ce influenteaza constanta k. Facem
observatia ca acest h nu are nici o legatura cu grosimea stratului de
difuziune, alegerea notatiei fiind nu tocmai potrivita.
O astfel de cinetică numită de tip "fractal", pe care ca mnemotehnică
am putea considera că îşi trage numele de la aceea ca h nu este neapărat
un întreg ci poate fi şi un număr fracţionar (în realitate denumirea vine din
teoria simetriei), a fost propusă pentru a descrie dizolvarea în condiţii de
restricţii spaţiale sau în lipsa agitării3. Scriem (2') în forma:
k( m m) m m)
= ,_ = k
1 t (
,_
dt
şi integrăm f——— = f k 1 t ~ h dt + a.
J
m, _ m J
2 P Macheras, A Dokoumetzidis: On the heterogenity of drug dissolution and drug
release, J Pharm Res, 17(2), 108-112, 2000
3 R Kopelman: Fractal reaction kinetics, Science 241, 1620-1626, 1988 14

11
 F a c e m o b s e r v a ţ i a c ă i n t e g r a l a î n r a p o r t
c u t e s t e i m p r o p r i e î n t = 0 ş i e a e s t e
c o n v e r g e n t ă n u m a i p e n t r u - h + 1 > 0 , d e c i
h < 1 . C a l c u l â n d e f e c t i v i n t e g r a l a , s e
o b ţ i n e : t- h+1
_ln(m _ m) = —7 + a _ h +1 k
1—

şi, deoarece la momentul t=0 avem m=0, rezultă a = _lnmw şi

deci
k1 1_h
m —- 1 h 1

—=M=1_e _ 1 h
(5)
m„
deci o funcţie Weibull.
Daca avem condiţii "sink" ( c<<S şi deci m<<mw) ecuaţia (4), cu noul
k:
— = k 1 t~ h m x se va integra dând rezultatul:
dt
m
= m = A_ t l-h (6)
mx 1_h
ecuaţie care altfel se poate obţine şi direct din (5) prin dezvoltarea
exponenţialei în serie şi reţinerea a doar doi termeni.
Facem suplimentar observaţia că integralele sunt improprii şi sunt
convergente atunci când h<1 , iar cele doua rezultate obţinute reprezintă
cele două legi empirice discutate mai sus.
Deci, rezumând, cele două tipuri de funcţii întâlnite în practică în
descrierea empirică a procesului de dizolvare pot fi deduse prin înlocuirea
aşa zisei "constante (k=D/h)" din ecuaţia lui Fick cu o funcţie de t.
Observăm că înlocuirea unei constante cu semnificaţie fenomenologice
clare cu o funcţie postulată este o operaţie "empirică". Dincolo însă de o
unificare teoretică a celor două tipuri de curbe întâlnite în practica analizei
curbelor de dizolvare, metoda propusă corelează cinetica "in vitro" cu
cinetici "in vivo", în special cea de absorbţie, care poate fi abordată în
aceleaşi condiţii "neomogene în ceea ce priveşte dizolvarea "in vivo", în
special pentru medicamentele foarte puţin solubile.
1.1 Dizolvarea unui cristal sferic. Legea rădăcinii cubice.
Plecând din nou de la legea Noyes-Whitney

d" = k A ( S _ O
şi notând cu M masa cristalului rămasă nedizolvată avem
dMM
- = _kA( S _ c)

12
 d
M
dt
şi considerând cazul în care experimentul decurge în condiţii
în care S - c poate fi considerat constant in timp, legea ia
forma:

= -kA

Considerând particula sferică A = 4nR2, V = 4nR3/3 şi deci A = aV2/3 =

2/
pM 3, unde M este masa cristalului, considerat ca având densitate
constantă.
În acest fel ţinem cont de faptul ca prin dizolvarea cristalului masa şi
implicit suprafaţa lui se micşorează.
dM
= -k 1 M 23 şi integrând în condiţiile iniţiale M(0)=M0
dt
kt = M 1 - M 13
Deci,daca vom reprezenta radacina cubica a masei nedizolvate in
functie de timp vom obtine o dreapta.

| 1.3 Dizolvarea din matrite inerte. Legea radicalului4'5

_____________________________________________________________

Cea mai utilizată lege teoretică pentru predicţia eliberării din forme
farmaceutice solide şi semisolide este legea lui Higuchi, care stabileşte o
dependenţă de tip liniar între cantitatea de principiu activ eliberat şi
rădăcina pătrată a timpului.
Modelul fizic unidimensional este reprezentat în figura 3. El se
bazează pe ipotezele:
(A) condiţii perfect sink în mediul extern, (C « 0)
dc
(B) o stare cvasistaţionară (— =constant)
dx

4 T Higuchi: Rate of release of medicaments from ointment bases containing drugs in

suspension, J Pharm Sci , 50(10), 874-875, 1961
5 T.Higuchi: Mecanism of sustained action medication. Theoretical analysis of rate of
release of solid drugs in matrices, J Pharm Sci, 52(12),1145-9, 1963

13
 -(h+dh) -h
Figura 3 - Modelul fizic unidimensional
Deducerea legii este prezentată în textele standard despre difuzia în
sistemele farmaceutice6 după cum urmează.
Cantitatea dm cedată in larg pe unitatea de suprafaţă ca urmare a
depleţiei (spalarii) dintr-o zonă de grosime dh este egala cu cantitatea
spalata din care se scade cantitatea ramasa din zona spalata, unde
presupunem din nou spre simplificare o scadere liniara o concentratiei in
stratul de difuziune.
S
dm = Mdh----dh
2
(1)
unde
M - cantitatea totală de medicament în unitatea de volum iar
S - concentraţia de saturaţie a medicamentul în mediul de dizolvare
dh
S— este suprafata triunghiului cu baza dh si inaltimea S si

f
h /»h p cdx =pl cdx
=
• / o J o

= aria de sub curba c(x)) cu cantitatea ramasa in zona spalata, iar Mdh
este numeric egal cu cantitatea de substanta care se afla in stratul de
grosime dh inainte de spalare.
Facem observaţia că ideea de zonă "spălată" include implicit ipoteza
că difuzia în interiorul tabletei se face cu viteza mult mai mica decât difuzia
în fluid, ipoteza destul de greu de acceptat. Dat fiind însă verificarea
experimentală a legii în foarte multe cazuri şi posibilitatea deducerii ei şi în
alte condiţii, menţinem ipoteza şi demonstraţia mai mult ca mnemotehnică,
ceea ce este de fapt cazul pentru majoritatea teoriilor în ştiinţele medicale
şi biologice.

6 G Flynn, S Yalkowski, TJ Roseman: Mass transport phenomena and models: theoretical

concepts, JPharm Sci, 63(4), 479-509, 1974

14
 Pe de alta parte , deoarece am presupus o scadere liniara a
concentratiei in zona spalata
dC S - 0 S
dx - h - 0 h
din legea I-a a lui Fick rezultă pentru cantitatea ce traverseaza zona
spalata dm = ^-dt

15
Egalând cele două expresii pentru cantitatea cedată
obţinem:
Mdh - S dh = ^^dt 2 h ;
DS
hdh =------------dt
M - S /2
h 2 DS
Integrând — =--------------- t şi putem scoate pe h:
a
2M - S/2*K K

= I 2DSt
\M - S /2
Integrând (1) cu condiţiile iniţiale m(0)=0, se obtine m(h) = (M-
S /2)h(t) şi înlocuind pe h (t)
J 2DSt-------------= J D S ( 2 M - S ) t = k t 1
VM - S /2v
2 DSt
m = (M - S / 2)
M-S / 2
În condiţii sink (2M>>S) expresia lui m se simplifică la:
m = V 2MDSt .

| 1.4 Metrici. Similaritate si Disimilaritate. Măsurători

_____________________________________________________________

In biofarmaceutica in ultimii ani au fost introduse o serie de metrici,

pentru compararea sau masurarea distantelor dintre seturi de puncte
experimentale obtinute pentru caracterizarea evolutiei diferitelor fenomene.
Cateodata metricii propusi sunt in concordanta cu definitia
matematica riguroasa, corespunzatoare unor cateva, binecunoscuti metrici
derivati din „norme" de vectori, care sunt utili pentru a fi identificati, din
moment ce proprietatile lor au fost studiate pe larg.
Cateva alte marimi farmaceutice nu indeplinesc toate conditiile
pentru a putea fi „adevarate", in principal conditia in care drumul dintre
doua puncte x si y este mai scurt sau egal cu decat drumul de la x la y prin
intermediul unui punct intermediar.

Norma sferica ||x || = x 2

cu distanta asociata
d ( x, y ) = V Z O V -yF.
Factorul f2 poate fi considerat ca o marime deviata din norma
sferica:

16
 -
M t i )2
11 + ---------------
n
Din moment ce in multe cazuri nu toate punctele au aceiasi
importanta, este uzual sa le asociem diferite „greutati".
De exemplu in statistica si probabilistica unui punct ii putem asocia
fracventa de aparitie sau probabilitatea, in care caz se obtine „media" unei
variabile aleatoare asociata parametrului studiat.

In particular d(R, T) = E[(Yr - YT )2] = f - , + <-7r

poate fi folosita pentru definirea bioechivalentei individuale.
Norma rombica I U I = E | cu distanta asociata
X \

d(
x y) = E| x- y\ -

respectiv d(x,y) = J™|x(t) -y(t)\ dt in cazul curbelor.

Factorul f1 este foarte apropiat de distanta asociata normei rombice:
n

f = -^-n------------x100 ja fel de bine ca si asteptarea care

^E^Ri
i =1

defineste cresterea bioechivalenta E(Xt -Xr |)

Daca ne uitam la bioechivalenta dintre un medicament testat T si unul
de referinta R, putem folosii distanta pe un spatiu al cubelor
de nivel la plasma d(R,T) = d(AUC T ,AUC R ) = jT|cT(t)-c R (t)| dt
Norma cubica ||X|c = maXxi|cu distanta asociata d(x,y) = maXx, -y\

17
 1 100 care a fost
v f = 5°log-
p = —E
f 50l
max n propusa ca
o marime
sigura din
moment ce
aceasta
distanta ne
asigura ca
diferenta
dintre 2
puncte ale
curbelor
nu sunt
mai mari
decat o
valoare
acceptata.
Pe cat
timp in
unele
cazuri
exepriment
ale datele
par sa
aiba o
distributie
de tip
logaritm
natural
decat cel
normal,
evaluarile
sunt facute
dupa
logaritmar
e.
Deoarece
log x-log
y=log x/y
evaluarea
acestor
rapoarte
dintre
perechile
de date
corespunz
atoare,
asemanato
are cu
marimea
de tipul
„rho", ( R
T^
i

_____ i

v T' R
i i

18
 pare a fi o idee naturala.
Distanta Mahalonobis este o marime care ia in consideratie
variaatie datei d (x, y ) = ((x - y)*M(x - y ))7 , unde M este o matrice a
covariantei de data niumita metric diagonal Mahalonobis.
Trebuiesc facute cateva discutii referitoare la independenta
caracteristicilor. In cazul unei cantitati de medicament eliberate la diferite
intervale de timp, este sigur ca valoarea medie este mai putin
independenta, fiind corelata dupa o lege cinetica de dizolvare. Din contra,
variabilele sunt mai libere fiind determinate de factori in functie de
medicament si de conditiile de dizolvare, dar de altfel, si de factorii locali
conectati cu marimea si structura tabletei la un moment t K , concentratia de
substanta activa in acelasi moment, precizia metodei analitice la
concentratia respectiva etc.

I 1.5 Normalizarea datelor

probabilistice precum si doua proprietati definitorii ale marimilor
echivalente: reflexibilitatea si tranzitivitatea care necesita a fi examinate
mai mult in detaliu. Non-reflexibilitatea, non- bioechivalenta unui

7Masura Euclidiana d( x, y) = V E ( x - y ) 2 , ca o masura de

disimilaritate, include ipoteza unei izotropii a spatiului. Din punct de vedere
matematic componentii vectorilor x si y pot fi caracteristici fizice diferite care
pot fi cuantificati de diferite unitati de masuratori. Deci, pentru calcularea
distantei putem fi in situatia de a adauga unitati de timp, de concentratie, de
intersectie de linii etc. Din acest motiv, cateoadata este util a unii aceste
date precum si toate caracteristicile pentru a avea aceeasi medie si aceeasi
variatie. Acesta transformare poate fi considerata de exemplu ca o
translatie
combinata cu o crestere de scala ' = --m-. Dupa acesta
x
x

transformare toate caracteristicile au media 0 si variatia 1. Aceasta

transformare evita o dominanta a caracteristicilor cu valori mari. De
exemplu, in compararea curbelor de dizolvare, transformarea va descreste
dominarea ultimelor puncte. Pe de alta parte daca suntem interesati mai
mult in extinderea ratei de dizolvare, transformarea va ascunde diferentele
mari.
Pentru a putea fi siguri, decizia referitoare la normalizare sau non
normalizare depinde de importanta relativa a celor doi parametrii (rata si
extinderea) in biodisponibilitatea medicamentului si scopului terapeutic. Prin
asociatia marimilor, similaritatea si disimilaritatea, se pot definii relatiile
echivalente. Problema este ca marimile sunt definite pe mostre de dizolvare
sau curbe de plasma, fiind masuri

19
medicament de referinta cu el insusi, intr-un experiment particular datorita
unei mari intravariabilitati, ne conduce la examinarea unui criteriu de
crestere, cand noi comparam un medicament de referinta cu unul generic.
Non-tranzitivitatea particulara, in cazul experimentelor diferite, pe diferite
mostre, permite o examinare mai amanuntita a rezultatealor, evaluarilor si
concluziilor.

1.6 Prevederi generale ale USP 26 şi EP 4

privind testarea parametrilor de dizolvare_________________________

Pentru formele orale solide sau alte forme care conţin faze solide şi
care pentru a-şi exercita acţiunea farmacologică trebuie să sufere un
proces de dizolvare, farmacopeile impun un test de dizolvare.
Condiţiile generale în care se desfăşoară testul de dizolvare sunt
prezentate într-o monografie generală denumită 2.9.3. Dissolution test for
solid dosage forms - EP sau <711> Dissolution - USP 26. Pentru forme cu
eliberare modificată, USP prevede şi o monografie generală <724> Drug
release.
În aceste monografii, sunt prezentate condiţiile, aparatele, metodele
analitice, metodele de validare, etc. pentru testele de caracterizare a
dizolvării sau eliberării substanţei active in vitro.
Aparatura utilizată este standardizată. În USP sunt standardizate 7
aparate de dizolvare, 6 dintre ele fiind prezente şi în EP 4 şi BP 2002. Toate
aparatele dispun de mijloace mecanice de agitare - dispozitive de rotire sau
pentru mişcări tip bielă, vase de dizolvare calibrate, care să permită
observarea facilă a fenomenului, băi termostatate care să ajute la
menţinerea constantă a temperaturii. Diferenţele esenţiale între aparate
constau în gradul de expunere al formei farmaceutice la mediul în care
trebuie să se realizeze eliberarea sau dizolvarea.
În continuare este dată o prezentare succintă a aparatelor de
dizolvare conform USP:

Aparatul 1 - Cu coşuleţe_______________________________________
Forma farmaceutică este aşezată într-un coşuleţ ai cărui pereţi sunt
constituiţi dintr-o sită cu dimensiunea ochiurilor standardizată. Coşuleţul se
învârte într-un vas de dizolvare cu o viteză bine determinată. Metoda se
pretează testării comprimatelor şi capsulelor.

Aparatul 2 - Cu palete__________________________________________
Forma farmaceutică este aşezată pe fundul vasului de dizolvare.
Agitatorul este constituit dintr-o paletă cu dimensiuni standard. Pentru a
evita flotarea, unele forme pot fi prinse cu câteva fire de platine sau cu o

20
agrafă. Dispozitivul de fixare nu trebuie să afecteze dizolvarea substanţei
active.

Aparatul 3 - Cu cilindru reciproc_________________________________

Vasul de dizolvare este de formă cilindrică, cu fundul plat. Forma
farmaceutică este aşezată într-un cilindru care are la ambele capete câte o
sită cu anumite dimensiuni ale ochiurilor. Printr-o mişcare reciprocă,
cilindrul este cufundat repetat în vasul de dizolvare şi se realizează
prelevările la timpii doriţi.

Aparatul 4 - Cu solvent în flux continuu___________________________

Vasul de dizolvare este alcătuit dintr-un corp de sticlă tronconic,
având la vârf un orificiu prin care, dintr-un rezervor de solvent, cu ajutorul
unei pompe peristaltice este adus solventul de dizolvare. Agitarea este
realizată chiar de fluxul continuu de solvent. Forma farmaceutică ce
urmează a fi supusă testului de dizolvare este aşezată într-un suport
special sau pe un pat de bile de sticlă aşezat în partea inferioară a cuvei de
dizolvare.

Aparatul 5 - Palete peste disc___________________________________

La anumite forme farmaceutice (ex. TTS), "volumele moarte" care
apar în jurul formei farmaceutice în timpul testului de dizolvare pot afecta
performanţele de dizolvare in vitro. Din acest motiv, metoda cu palete a fost
adaptată în sensul plasării unui disc realizat dintr-o sită pe fundul vasului.
În acest fel, forma farmaceutică nu ajunge pe fundul vasului, iar contactul
cu mediul de dizolvare este mai mare.
Aparatul 6 - Cu Cilindru________________________________________
Utilizat mai ales pentru sisteme terapeutice transdermice , este
constituit dintr-un cilindru cu 4 locaşuri în care se prind sau se lipesc aceste
TTS. Cilindrul se mişcă similar aparatuluil - cu coşuleţe.

Aparatul 7 - Cu Suport_________________________________________
Este similar aparatului 3, dar forma farmaceutică este aşezată într-un
suport care variază ca formă şi dimensiuni în funcţie de caracteristicile
dorite. Formele farmaceutice se pot prinde de aceste suporturi cu adezivi
speciali, care există deja pe piaţă. Acest aparat asigură posibilitatea
schimbării rapide a mediului, prin schimbarea vaselor de dizolvare şi un
contact foarte mare cu mediul de dizolvare.
Pentru anumite forme farmaceutice sunt prevăzute în monografiile
specifice, condiţiile impuse pentru testul de dizolvare.
Cele mai uzuale condiţii de lucru sunt prezentate în continuare:

21
Aparate_____________________________________________________
Cele mai utilizate aparate sunt aparatul 1 (coşuleţe) şi aparatul 2
(palete) descrise în EP şi în USP. Metodele sunt simple, robuste, foarte
bine standardizate şi utilizate în toată lumea. Aceste metode de dizolvare
sunt destul de flexibile pentru a permite testarea parametrului de dizolvare
pentru o varietate mare de forme farmaceutice. Din acest motiv, aparatele 1
şi 2 descrise în USP şi EP vor fi utilizate în testele de dizolvare cu excepţia
cazurilor în care se dovedesc a nu fi satisfăcătoare. În aceste cazuri pot fi
utilizate alte aparate de studiere a eliberării substanţei active (aparatele 3,
4, 5, 6, 7). Alegerea acestor metode se va face numai pe baza demonstrării
superiorităţii metodei alese faţă de metodele convenţionale (aparatele 1 şi
2). Metodele se pretează atât prelevării de probe manual cât ş i automat.

Medii de dizolvare____________________________________________
Testul de dizolvare trebuie să fie realizat în condiţii cât mai similare
celor biologice. Acest lucru permite o interpretare a datelor de dizolvare prin
prisma performanţelor in vitro ale produsului şi stabilirea unor corelaţii in
vitro - in vivo. Condiţiile testului trebuie să ţină cont de proprietăţile fizico-
chimice ale substanţei active şi de eventualele condiţii ale mediului intern,
în care se va realiza dizolvarea in vivo.
Volumul mediului de dizolvare este în general 500, 900 sau 1000 ml.
Condiţiile "sink" sunt recomandate, dar nu sunt obligatorii. Trebuie utilizat
un mediu de dizolvare apos cu un pH între 1.2 şi 6.8 cu tăria ionică a
tampoanelor prezentate în USP.
Pentru realizarea fluidului intestinal reconstituit se va utiliza un mediu
cu pH 6.8 sau mai bazic, dar fără a depăşi valoarea de 8.0. Pentru
realizarea fluidului gastric reconstituit se va utiliza un mediu apos cu pH 1.2
fără adaos de enzime. În anumite cazuri, adaosul de pepsină, respectiv
pancreatină la sucurile reconstituite poate fi justificat ( ex. capsule
îmbătrânite). Utilizarea apei, ca mediu de dizolvare nu este recomandată,
datorită variaţiei mari a parametrillor acesteia în timpul testului, variaţie
cauzată chiar de substanţa activă ( variază mult pH, tensiunea superficială,
etc). Pentru substanţele medicamentoase greu solubile sau practic
insolubile este recomandată adăugarea unui surfactant cum este LSS.
Necesitatea adăugării surfactantului, precum şi cantitatea de surfactant
adăugată trebuie justificate clar.
Utilizarea unor medii hidroalcoolice este nerecomandată.

Temperatura de lucru este de 37 ± 0,5 oC__________________________

Pentru metodele uzuale se poate opta şi pentru schimbarea
caracteristicilor mediului de dizolvare în timpul testului.

22
 Anumite substanţe sunt sensibile la aerul dizolvat în mediul de
dizolvare. Din acest motiv este necesară deaerarea mediului. În cazul
capsulelor la care se optează pentru aparatul 2, pentru a evita flotarea se
vor prinde cu helix metalic conform recomandărilor USP.

Agitarea_____________________________________________________
Pentru a realiza un test cât mai discriminatoriu se va opta pentru
condiţii blânde de agitare 50 - 100 rpm pentru metoda cu coşuleţe şi 50 -
75 rpm pentru metoda cu palete. Aparatele 3 şi 4 se utilizează rareori
pentru forme cu eliberare imediată.

Stabilirea specificaţiilor
privind testarea parametrului de dizolvare
pentru produsele cu eliberare imediată - nemodificată______________
Absorbţia unei substanţe active dintr-o formă farmaceutică după
administrarea p.o. depinde de eliberarea acesteia din forma farmaceutică,
de dizolvarea sau solubilizarea acesteia în condiţii fiziologice şi de
permeabilitatea prin membranele tractului GI. Din cauza naturii critice a
acestor 2 paşi, dizolvarea in vitro poate fi relevantă în a prevedea
performanţa in vivo. În baza acestor consideraţii generale, testele de
dizolvare pentru formele farmaceutice solide cu eliberare imediată, aşa
cum sunt comprimatele sau capsulele, sunt utilizate pentru:
1. a stabili un criteriu de calitate interserii
2. a ghida dezvoltarea de formule noi
3. a asigura calitatea produsului şi performanţa acestuia după
anumite modificări, cum ar fi modificările în formulare, procesul de fabricaţi,
locul de fabricaţie, transferul de tehnologie de la scară mică la scară
industrială (scale-up).
Cunoştinţele actuale despre solubilitate, permeabilitate, dizolvare şi
farmacocinetica unui produs medicamentos trebuie luate în consideraţie
pentru a defini specificaţiile testului de dizolvare în vederea aprobării
produsului pentru punerea pe piaţă. De asemenea, aceste cunoştinţe
trebuie utilizate pentru a asigura echivalenţa continuă a produsului, cât şi
pentru a demonstra menţinerea unei performanţe a produsului în cazul
unor modificări privind trecerea la scară industrială a unui proces şi
modificările post-aprobare.
Aplicaţiile pentru entităţi chimice noi trimise către autoritatea de
reglementare americană (Food and Drug Administration) conţin date de
biodisponibilitate şi date privind dizolvarea in vitro, care, împreună cu
datele privind dezvoltarea chimico - farmaceutică, procesul de fabricaţie şi
controalele impuse caracterizează calitatea şi performanţa produsului
propus spre autorizare. Datele de dizolvare in vitro sunt obţinute de obicei

23
prin testări realizate pe serii care au fost utilizate în studii clinice sau de
biodisponibilitate sau pe seriile utilizate la alte studii realizate pe parcursul
dezvoltării produsului. Pentru produsele generice, specificaţiile pentru testul
de dizolvare trebuie să se bazeze pe un profil de dizolvare.
O dată stabilite aceste caracteristici, specificaţiile privind testul de
dizolvare ce asigură o reproductibilitate interserii a performanţei ele sunt
publicate în USP (United States Pharmacopoeia), la monografia dedicată
formei farmaceutice în cauză. În general, referinţele acestea compendiale
sunt teste de dizolvare cu un singur punct. Există şi teste care impun mai
multe puncte ( ex. diltiazem).
Modalităţile de stabilire a specificaţiilor
pentru testul de dizolvare în cazul produselor generice_____________
Modalităţile de stabilire a acestor parametrii pot fi împărţite în 3 mari
cazuri, în funcţie de existenţa unei monografii pentru forma farmaceutică în
cauză şi de natura testului de dizolvare impus pentru produsul de referinţă.
Cele 3 categorii sunt:
- Există monografie pentru forma farmaceutică
În acest caz, controlul de rutină este cel impus de USP. De
asemenea este recomandtă realizarea unui profil de dizolvare la intervale
de 15 minute atât pentru produsul generic, cât şi pentru referinţă în
condiţiile impuse de USP (12 unităţi). În anumite cazuri, pot fi necesare şi
alte date referitoare la dizolvarea substanţei active. Aceste cazuri pot
apărea atunci când nu este specificat un test de dizolvare pentru toate
substanţele active dintr-un produs ce conţine o combinaţie de substanţe
active sau dacă se specifică utilizarea aparatului de testare de
dezagregării.
- Nu există monografie pentru forma farmaceutică dar sunt făcute
publice date referitoare la testul de dizolvare pentru produsul de
referinţă ales
În acest caz, este recomandată realizarea unui profil de dizolvare la
interval de 15 minute, pe 12 unităţi, pentru produsul testat şi cel de
referinţă, în condiţiile descrise. În anumite cazuri, justificate ştiinţific, pot fi
cerute şi alte date referitoare la dizolvarea substanţei active din forma
farmaceutică propusă spre aprobare.
- Nu există date referitoare la efectuarea testului de dizolvare
În acest caz, este recomandată realizarea mai multor profile de
dizolvare comparative între produsul testat şi cel de referinţă în mai multe
condiţii. Parametrii care pot varia sunt pH mediului de dizolvare (1 - 6,8),
adaosul de surfactant, utilizarea aparatului 1 sau 2 (coşulţe sau palete).
Testele se vor efectua în condiţiile impuse de USP, iar specificaţiile se vor
stabili în urma evaluării rezultatelor studiului de bioechivalenţă.

24
Cazuri speciale

Teste de dizolvare cu 2 puncte______________________________

Pentru substanţele medicamentoase cu solubilitate mică (ex.
carbamazepina), testul de dizolvare su mai mult de 1 punct este
recomandat pentru a asigura performanţa in vivo. Alternativ, poate fi utilizat
şi un profil de dizolvare în scopul controului calităţii produsului finit.

Teste de dizolvare cu schimbarea mediului (succesive)

Pentru a reflecta mai precis condiţiile fiziologice din tractul
gastrointestinal se pot realiza aceste teste de dizolvare care utilizează
drept medii de dizolvare suc gastric reconstituit cu/fără pepsină şi suc
intestinal recinstituit cu/fără pancreatină. Cu ajutorul acestor teste se pot
realiza controale periodice care să demonstreze că sunt menţinute
performanţele seriilor utilizate la studiul de biodisponibilitate sau de
bioechivalenţă.
Pentru anumite produse sub formă de capsule gelatinoase moi şi tari
pot fi necesare teste de dizolvare în diferite medii pentru a demonstra
calitatea produsului. La aceste produse poate apârea un fenomen de
îmbătrânire a învelişului gelatinos, ceea ce se traduce printr-o scădere a
ratei de dizolvare chiar în mediile menţionate mai sus, dar care nu conţin
enzimele specifice tractului GI. În mediile cu enzime, nu au mai apărut
astfel de probleme.

Metodologia suprafeţei de răspuns. Corelaţii parametrii

tehnologici critici - performanţă in vitro - performanţă in vivo
Această metodologie se referă la determinarea relaţiilor dintre
variabilele critice de fabricaţie (Critical manufacturing variables - CMV) şi
suprafaţa de răspuns rezultată din datele profilelor de dizolvare şi din
datele de biodisponibilitate.
Variabilele critice includ:
- Formularea
- Procesul de fabricaţie
- Echipamente
- Materii prime - diferenţe de calitate, granulometrie, grad de
cristalinitate, umiditate, solvenţi reziduali, cale de sinteză, etc.

25
 Modificarea procedurilor de operarePentru a deveni critici aceşti
parametrii trebuie să modifice semnificativ dizolvarea in vitro a produsului.
Cu alte cuvinte, prin această metodologie se realizează o validare a
procesului tehnologic în sensul cunoaşterii " celor mai rele cazuri - worst
cases" şi a stabilirii robusteţii procesului propus. Informaţiile pot fi foarte
utile şi în sensul monitorizării calităţii produselor fabricate pentru a asigura
echivalenţa cu seriile utilizate în studiul de bioechivalenţă.
Scopul este de a dezvolta specificaţiile produsului la eliberare astfel
încât să se asigure faptul că seriile ce urmează a fi fabricate vor îndeplini
condiţiile impuse de testele de dizolvare şi vor fi eficiente terapeutic.
Există mai multe tipuri de planuri experimentale pentru a studia
influenţa variabilelor critice de fabricaţie asupra performanţei produsului:
1. Fabricarea mai multor serii cu formule diferite pentru a studia
dizolvarea lor in vitro
2. Testarea produsului cu cea mai rapidă dizolvare şi a celui cu cea
mai lentă dizolvare, împreună cu standardul impus sau cu forma prezentă
pe piaţă pe grupuri mici (12 voluntari)
3. Determinarea biodisponibilităţii produselor şi realizarea de
corelaţii in vitro - in vivo.
Produsele cu caracteristici de dizolvare extreme trebuie testate în
sensul stabilirii bioechivalenţei cu produsul realizat iniţial. În acest mod se
stabilesc limitele de dizolvare pentru seriile care urmează a fi fabricate în
viitor. Această metodă asigură un grad înalt de repetabilitate a calităţii şi
performanţă a produsului intre serii. În funcţie de numărul produselor
evaluate se pot stabili sau nu corelaţii in vitro - in vivo.

Corelaţii in vivo - in vitro

____________3
____________
Pentru substanţele cu solubilitate ridicată (clasele 1 şi 3) în forme
farmaceutice cu eliberare imediată, utilizând excipienţii uzuali şi tehnologii
de fabricaţie uzuale, nu poate fi realizată o corelaţie in vitro - in vivo. Pentru
substanţele din clasa 2 ( solubilitate mică - permeabilitate mare) se poate
realiza o corelaţie in vivo - in vitro.
Valoarea procentului de substanţă dizolvată, ca test de rutină pentru
a prezice performanţa in vivo a unui produs medicamentos este
semnificativ mai mare dacă se poate stabili o corelaţie in vitro - in vivo.
Testul in vitro serveşte pentru a discrimina seriile acceptabile de cele care
nu sunt acceptabile. Seriile acceptabile sunt bioechivalente, în termeni de
performanţă in vivo, în timp ce seriile 28 care nu sunt acceptabile nu sunt
bioechivalente.Pentru a realiza o corelaţie in vitro - in vivo, trebuie să existe
cel puţin 3 serii care diferă atât în ceea ce priveşte performanţa in vivo, cât
şi performanţa in vitro.Dacă nu este descoperită nici o diferenţă în
performanţa in vivo şi dacă caracteristicile in vitro diferă, este posibil să se
modifice condiţiile testului de dizolvare pentru a obţine aceeaşi performanţă
a dizolvării cu cea a seriilor ce au avut rezultate favorabile in vivo. Foarte
des, testul de dizolvare in vitro poate fi mai sensibil şi mai discriminatoriu
decăt testul in vivo. Din punct de vedere al asigurării calităţii produsului
este preferabil un test de dizolvare mai discriminatoriu, pentru că în acest
mod testul poate indica modificări ale calităţii produsului înainte ca
performanţa sa in vivo să fie afectată.

Verificarea şi validarea specificaţiilor_____________________________

Confirmarea printr-un studiu in vivo poate fi necesară pentru a valida
un sistem de dizolvare in vitro. În această situaţie, acceaşi formulare
trebuie păstrată, dar trebuie variaţi parametrii critici de fabricaţie care nu ţin
de formulă. Vor trebui realizate 2 serii cu profile diferite in vitro prin
metodologia descrisă anterior. Aceste produse trebuie apoi testate in vivo.
Dacă cele 2 produse arată performanţe in vivo diferite atunci sistemul in
vitro este validat. Din contră, în cazul obţinerii de rezultate similare in vivo,
trebuie modificate specificaţiile pentru testul de dizolvare in vitro.

Compararea profilelor de dizolvare______________________________

Până recent, teste de dizolvare cu 1 punct erau utilizate pentru a
evalua modificările post-aprobare aşa cum ar fi:
- Scale-up
- Schimbări ale locului de fabricaţie
- Schimbări în calitatea materiilor prime
- Schimbări în compoziţia formei farmaceutice
- Schimbări de procese şi de echipamente
Un produs schimbat poate fi şi un produs realizat la un dozaj inferior
celui aprobat în prealabil. În prezenţa unor modificări minore, testul cu 1
punct poate fi suficient pentru a demonstra faptul că nu au fost afectate
calitatea şi performanţa in vivo a produsului. Pentru alte schimbări majore,
o comparaţie a profilelor de dizolvare, realizată în condiţii absolut identice,
între produsul iniţial şi produsul schimbat este recomandată. Profilele de
dizolvare pot fi considerate similare din punct de vedere al:

27
 - Similitudinii globale a profilelor
- Similitudinii în fiecare punct
Compararea profilelor de dizolvare se poate face utilizând metode
dependente sai independente de model.
Metoda independentă de model cu utilizarea unui factor de similaritate
Această metodă simplă utilizează un factor de diferenţă - f1 şi un
factor de similaritate - f2 (Moore, 1996).

Factorul de diferenţă exprimă diferenţa procentuală între 2 curbe la

fiecare punct şi reprezintă o expresie a erorii relative dintre cele 2 curbe:
n

f = — x\00
\
n i=\

unde:
n = numărul de puncte ale profilului
^ri = mediile rezultatelor la timpul ti pentru medicamentul de referinţă
^ti = mediile rezultatelor la timpul ti pentru medicamentul testat
Factorul de similaritate f2 este o transformare logaritmică a reciprocei
radicalului sumei erorilor pătratice şi exprimă similaritatea, în procente, între
2 curbe.
\/2
Yj M(
n
-
Mti)2
\ + -------------------

unde:
n = numărul de puncte ale profilului
f2 = 50log- 400
^ri = mediile rezultatelor la timpul ti pentru medicamentul de referinţă
^ti = mediile rezultatelor la timpul ti pentru medicamentul
testa

28
t

Procedura de determinare a factorilor de diferenţă, respectiv de

similaritate este următoarea:
1. Determinarea profilui de dizolvare a celor 2 produse (iniţial şi
modificat) - condiţii identice, 12 unităţi
2. Utilizarea datelor medii de dizolvare şi calcularea metricilor de
dizolvare conform formulelor prezentate mai sus.
3. Pentru a fi considerate similare condiţiile sunt:
fi ^ 0 f2 ^
100
În general sunt acceptabile valori ale factorului de diferenţă cuprinse în
intervalul (0-15) şi ale factorului de similaritate cuprinse în intervalul (50-100)
pentru a considera că profilele sunt echivalente.
Această metodă independentă de model este posibil a fi utilizată pentru
compararea profilelor de dizolvare atunci când sunt disponibile 3-4 sau mai
multe puncte. Alte recomandări de care trebuie să se ţină cont în realizarea
acestor comparaţii ar fi:
1. Metodologia şi condiţiile de lucru trebuie să fie similare pentru
produsul testat şi cel de referinţă. Punctele de prelevare trebuie să fie
aceleaşi. Produsul de referinţă utilizat trebuie să fie seria cea mai recent
fabricată, înainte de implementarea modificării.
2. Numai un punct trebuie luat în considerare peste valoarea de 85%
pentru ambele produse.
3. Pentru a permite utilizarea datelor medii de dizolvare, coeficientul
de variaţie al datelor la primele puncte (ex. 15 min.) trebuie să nu fie mai
mare de 20%, iar pentru celelalte puncte trebuie să nu fie mai mare de 10%.
4. Valorile ^,ri pot proveni de la ultima serie sau de la ultimele 2 serii
consecutive realizate înainte de implementarea modificării.

Procedura regiunii coeficientului de variaţie

_______- model independentă_______________________________
In cazurile în care variaţia intraserie este mai mare de 15% CV, pentru
compararea profilelor de dizolvare este mai adecvată metoda independentă
de model. Este recomandat următorul algoritm:
1. Determinarea limitelor de similaritate prin determinarea diferenţelor
interserii faţă de seriile aprobate. Acest lucru se face prin determinarea MSD
(Multivariate statistical distance).
2. Estimarea MSD între datele medii de dizolvare pentru produsul
testat şi cel de referinţă ales
3. Estimarea unui interval de încredere de 90% între seriile testate şi
cele de referinţă

29
 4. Compararea limitei superioare a intervalului de încredere cu limita
de similaritate. Seria testată este considerată similară cu seria de referinţă
dacă limita superioară a intervalului de încredere este mai mică sau egală cu
limita de similaritate.

Metode dependente de model____________________________________

Mai multe modele matematice au fost descrise în literatură pentru a
descrie profilul de dizolvare a unei substanţe active dintr-o formă
farmaceutică. Pentru a putea aplica unul din aceste modele pentru
compararea profilelor de dizolvare, este recomandat următorul algoritm:
1. Selectarea celui mai adecvat model pentru profilele de dizolvare din
seriile standard, seriile dinaintea modificării şi seriile modificate. Este
recomandat un model cu nu mai mult de 3 parametrii ( liniar, quadratic,
logistic, probit, Weibull).
2. Utilizând datele din profilul generat de fiecare unitate şe introduc
acestea in modelul cel mai adecvat.
3. Se fixează o regiune de similaritate pe baza variaţiei parametrilor
modelulului ales pentru unităţile testate (ex. capsule, comprimate) faţă de
seriile standard.
4. Se calculează MSD
5. Estimarea intervalului de încredere 90% pentru diferenţa adevărată
dintre cele 2 serii.
6. Compararea limitelor intervalului de încredre cu regiunea de
similaritate. Dacă intervalul este în interiorul limitelor regiunii de similaritate,
seria testată este considerată a avea un profil de dizolvare similar cu cea a
seriei alese drept referinţă.

Dizolvarea şi Scale-up__________________________________________
Ghidul FDA (1995) cu privire la modificările post-autorizare şi procesele
de scale-up definesc clar nivelul schimbărilor posibile, testele recomandate în
acele cazuri precum şi documentaţia necesară a fi depusă la autoritatea de
reglementare în domeniu. Aceste modificări pot să apară în:
1. Compoziţie şi calitatea materiilor prime utilizate
2. Locul de fabricaţie
3. Mărimea seriei de fabricaţie
4. Schimbări în procese şi echipamente.
În funcţie de gradul schimbărilor realizate şi de clasificare BCS a
substanţei sunt recomandate anumite teste in vitro şi in vivo. Aceste teste pot
varia în funcţie de indicele terapeutic al substanţei precum şi în funcţie de
caracteristicile de hidrosolubilitate şi permeabilitate ale substanţei active.
Pentru schimbări în formulare, în afara celor citate în ghid, sunt recomandate

30
diferite teste de dizolvare în diferite medii de dizolvare. Pentru schimbarea
locului de fabricaţie, procese de scale-up şi modificări minore ale procesului
testarea parametrilor de dizolvare ai produsului este suficientă pentru a
asigura păstrarea calităţii produsului realizat în noile condiţii.
Comparaţia cu produsul realizat înainte de efectuarea modificărilor este
recomandat a fi realizată prin utilizarea factorului de similaritate.
1.7 Aplicatii

Consideram ca doua produse sub forma de tablete contin aceeasi

substanta activa, in aceeasi concentratie si ca am obtinut urmatoarele
rezultate in ceea ce priveste cedarea:

Timp Cantitatea eliberata

(min.) (%)
X
Ti XRr

0 0 0
10 15 5
20 20 10
30 40 25
45 60 50
60 90 85
Tabelul 1

0 10 20 30 40 50 G0
Timp (min)
Figura 4
Sa se X
Ri - XTi )2
calculeze XRi ( X
Ri - XTi
"distantele"

ff2,
6, 6s,
p, pw
intre
profilele de
dizolvare
descrise in
tabelul 1 si
figura 4.

31
 Rezo
lvare
:
Calculam:X
Ti
0 0 0 0
15 5 10 100
20 10 10 100
40 25 15 225
60 50 10 100
90 85 5 25
Tabelul 2
Z XRi - XT

Z XRi
0 +10 +10 +15 +10 + 5
f= 0 + 5 +10 + 25 + 50 + 85 175

100 50
Deci f i =

Factorul
f = 50 • lg-
: 0.285

Z ((- X„)
\
1 + -----------------
n 100
= 50 • lg-
= 50 • lg-
f2
100
1+
100 +100 + 225 +100 + 2
5 n 100
= 50 • lg^= = 50 • 0.98 < 50
15+
5
0
5
V
m

32
 Facem observatia ca in cazul factorului f2 este stabilita prin
recomandari ale autoritatilor de reglementare, o bariera intre similaritate si
non-similaritate intre curbe, si anume valoarea de 50. Un factor mai mare de
50 justifica decizia de similaritate
Se admite ca profilele de dizolvare sunt similare si in cazul in
care f2 < 50, cu conditia ca ambele produse sa elibereze peste
85% din substanta activa in primele 15 minute
.

Distantele S, Ss sunt:
g_ 2
'Z| X
Ri
-X
t\ Z| X
Ri
+

X
Ti | X
R, - XTi 2
4Z
X
Ri + XTi
Z
|XRi - XTi |
X
Ti Xr, (XRl- X
Ri + X
Ti

XTl)2
0 0 0 0 0
15 5 10 100 20
20 10 10 100 30
40 25 15 225 65
60 50 10 100 110
90) sunt: 85 5 25 175
Tabelul 3
c „ 10 +10 +15 +10 + 5 5 0 „ 1 1 nnr
g _ 2---------------------------------_ 2--------_ 2' - _ - _ 0.25
20 + 30 + 65 +110 +175 400 8 4
c „ 100 +100 + 225 +100 + 25 „ 550 550 _
g _ 4-------------------------------------_ 4--------_-------_ 5.50
' 20 + 30 + 65 +110 +175 400 100
Distantele p, pw (weighted, fiecare punct i fiind poderat cu

X
R i + XT ,

ZK x
j
Timp 10 20 30 45 60

1 10 10 30 50 80
2 20 30 40 60 90
3 15 20 40 70 86
4 20 30 50 70 100

33
 5 10 20 30 50 84
6 15 10 50 60 100
X
Ti
15 20 40 60 90
Z^Ri^ XTi )max X
Ri XTi

^ XRI XTi ^
X
max Si P w 1 V Ti X Ri J
p_ - V X
T, X Ri J _■ n X - r)
Z
n

Tabelul 4

34
 X
T i
yRi maxf , 1 YY X
R i + X
T i

VR i T i

0 0 0
15 5 3 20
20 10 2 30
40 25 40/25=1.6 65
60 50 60/50=1.2 110
90 85 90/85=1.06 175
Tabelul 5
p =-1* (3 + 2 +1.6 +1.2 +1.06) = 1*8.86 = 1.76

w = 1* f 20*3 + 30*2 + 65*1.6 +110*1.2 +175*1.6 1 =

P
=5f 20 + 30 + 65 +110 +175 )
1 . 60 + 60 +104 +132 + 280 636
= - *---------------------------------- =------= 1.59
5 400 400
Pentru normele de tipul 3, p nu exista reglementari care sa
stabileasca limitele intre similaritate si non-imilaritate. Norma de
siguranta dc provenita din norma cubica dc(R,T) = max\Ri -Tt\va da in
acest caz:
dc(R,T) = 15
Deci curbele nu difera in nici un punct cu mai mult de 15%.

Timp 10 20 30 45 60

1 5 10 20 65 80
2 3 5 15 40 75
3 10 15 20 35 86
4 4 13 30 40 90
5 3 20 25 75 84
6 5 7 30 45 95
5 10 25 50 85
Y Rl
Tabelul 6
2. ABSORBŢIA MEDICAMENTELOR
i

2.1 Aspecte generale

Administrarea substanţelor medicamentoase prin intermediul diferitelor

forme farmaceutice direct în fluxul sangvin este mai puţin frecventă
comparativ cu calea extravasculară. Complianţei superioare a preparatelor

35
destinate administrării pe cale orală i se opun frecvent probleme de
biodisponibilitate. Eliberarea substanţei medicamentoase împreună cu
absorbţia la nivelul tractului gastro- intestinal constituie elemente ale unui
ansamblu complex de fenomene. Influenţa lor asupra apariţiei, intensităţii şi
duratei de manfestare a efectului farmacodinamic urmărit în terapeutică este
majoră. Existenţa unor relaţii complexe între nivelul substanţei
medicamentoase în biofază şi răspunsul terapeutic impune necesitatea
controlării unor parametrii critici, legaţi fie de caracteristicile fizico-chimice ale
substanţei medicamentoase sau ale formei farmaceutice, fie de factori fizio-
patologici.
Cedarea substanţei medicamentoase din forma farmaceutică este
urmată de dizolvarea în fluidele biologice şi traversarea membranei celulelor
la nivelul la care are loc procesul de absorbţie. Complexitatea acestui proces
este indicată fie şi numai de structura amfifil-poroasă a membranei celulare:
strat bimolecular fosfolipidic, stabilizat de un strat monomolecular de proteine
interconectate prin extremităţile lor polare, străbătut de pori fini de 4-8 A, care
conţin apă. Manifestarea efectului farmacodinamic consecutiv administrării
extravasculare este dependentă astfel nu doar de capacitatea intrinsecă a
substanţei medicamentose de a determina cascade efectorii la nivelul
receptorilor sau altor structuri celulare, cât şi de caracteristicile care îi permit
atingerea locului de acţiune în concentraţii adecvate.
Cunoaşterea factorilor care influenţează absorbţia substanţelor
medicamentoase în vederea optimizării formulării implică studii detaliate
privind cinetica eliberării din forma farmaceutică, realizarea unor modele in
vitro care să caracterizeze cât mai adecvat procesele de eliberare şi
absorbţie in vivo, optimizarea formulării formelor farmaceutice, precum şi
elaborarea, pe baza studiilor de biodisponibilitate, a unor standarde
biofarmaceutice de calitate a substanţei medicamentoase şi a formelor
farmaceutice.

| 2.2 Biodisponibilitatea_________________________________________

Obiectivul final al celor mai multe forme farmaceutice este de a se

constitui într-un mijloc de administrare, pe o anumită cale de administrare, în
vederea transferului substanţei medicamentoase în circulaţia sistemică şi, de
aici, la locul specific de acţiune. Biodisponibilitatea, parametru critic în
evaluarea calităţii unui produs farmaceutic, este dată de viteza şi mărimea
absorbţiei substanţei medicamentoase din produsul farmaceutic administrat,
în circulaţia sistemică. Mărimea cantităţii de substanţă absorbită şi viteza
acestui proces determină prin urmare mărimea nivelurilor medicamentoase
plasmatice şi evoluţia lor în timp, precum şi fracţia ajunsă la locul de acţiune,
direct corelată cu eficacitatea terapeutică.

36
 Există două tipuri de biodisponibilitate. Biodisponibilitatea absolută,
studiată pe parcursul cercetării clinice întrucât este un indicator
farmacocinetic al substanţei medicamentoase, este cea care se asigură după
administrarea unei doze pe cale intravenoasă. Sunt furnizate astfel date
referitoare la corelarea dozelor şi a regimului de dozare cu nivele plasmatice
şi evoluţia lor în timp, viteza de eliminare, timpul de injumătăţire biologică,
distribuţia tisulară, căile de eliminare (excreţie sau metabolizare) etc.
Biodisponibilitatea relativă este în fapt o biodisponibilitate comparativă,
determinările efectuându-se prin compararea vitezei şi mărimii procesului de
absorbţie a două forme farmaceutice.

| 2.3 Factori care influenţează biodisponibilitatea____________________

Evaluările de biodisponibilitate relativă îşi găsesc argumentarea în

riscul modificării sale şi, în consecinţă a eficacităţii terapeutice, prin
formularea diferită a formelor farmaceutice. Cercetarea biofarmaceutică a
postulat astfel factori cu influenţă majoră asupra biodisponibilităţii unei
substanţe medicamentoase:
2.3.1 Factori dependenţi de substanţa medicamentoasă__________
2.3.1.1 Factori fizici: -solubilitatea; -mărimea particulelor;
-starea fizică (hidratată sau anhidră, cristalină sau amorfă, polimorfism).
2.3.1.2 Factori chimici:
-structura chimică (sare, complex, ester);
-greutatea moleculară (masa moleculară);
-constanta de disociere (pKa) şi gradul de disociere;
-liposolubilitatea formei nedisociate
(coeficientul de partiţie apă/lipide - apă/octanol);
-stabilitatea.

2.3.2 Factori dependenţi de forma farmaceutică_________________

2.3.2.1 Factori farmaceutici: -tipul
formei farmaceutice; -forma
geometrică;
-modul de administrare (perfuzie sau în bolus, doză unică sau
doze repetate etc.) -natura, cantitatea şi reactivitatea
adjuvanţilor.
2.3.2.2 Variabile tehnologice: -particularităţi ale procesului de preparare.

2.3.3 Factori fizio-patologici_________________________________

-particularităţile căii de administrare; -particularităţile segmentului în care
se desfăşoară procesul de absorbţie (vascularizaţie, debit circulator local, pH
etc.); -timpul de rezidenţă la locul de absorbţie; -starea fiziologică (obişnuită,

37
 particulară - ciclu menstrual, stare de graviditate, vârste extrem, bioritmuri); -starea
patologică
(a căii de administrare, sistemică, anomalii genetice); -fenomenele de recirculare -
"shunting" (circulaţia entero-hepatică, entero-gastrică).

2.3.4 Factori metabolici______________________________________

-eliminarea presistemică; -efectul
primului pasaj etc.
Factorii amintiţi pot fi surse de variabilitate intra- şi interindividuală, fără
posibilitatea unei generalizări. Există însă situaţii în care se pot realiza
evaluări ale potenţialelor probleme biofarmaceutice: solubilitatea redusă în
apă a substanţei medicamentoase, viteza de dizolvare redusă, asocierea cu
cantităţi mari de excipienţi, proprietăţi farmacocinetice critice precum
absorbţia la nivelul unui anumit segment al tractului gastro-intestinal,
metabolizarea locală rapidă, stabilitatea redusă, farmacocinetica neliniară
doză-dependentă etc.

I 2.4 Mecanisme de absorbţie

Absorbţia medicamentelor poate avea loc prin diferite mecanisme,

dintre care cele mai importante sunt: difuzia pasivă, convecţia, transportul
activ, transportul facilitat, transportul prin perechi de ioni şi transportul prin
pinocitoză.

38
 Difuzie pasiva Difuzie Transport Piriocitoza
prin canale apoase activ/facilitat

□□ Mediu extracelular □ Mediu intracelular □ Membrana i Medicament

Figura 5 - Mecanisme de absorbţie la interfeţe membranare
2.4.1 Difuzia pasivă

Difuzia pasivă sau difuzia simplă este un proces de transport frecvent

unidirecţional, generat de un gradient de concentraţie (în cazul substanţelor
liposolubile, nedisociate, la nivelul complexului lipidic membranar) dependent
de gradul de ionizare (interrelaţia pH - pKa) sau de un gradient electrochimic
sau de presiune hidrostatică - osmotică (în cazul substanţelor hidrosolubile,
la nivelul porilor membranari). Este guvernată de prima lege a lui Fick, viteza
de difuziune sau de transport prin membrană fiind direct proporţională cu
diferenţa concentraţiilor pe cele două feţe ale membranei; procesul se
desfăşoară până la realizarea unui echilibru între cele două compartimente
separate de membrană. In situ, acest echilibru nu se poate realiza, deoarece
substanţa medicamentoasă care a traversat membrana este trecută constant
în circulaţia sistemică. Important de menţionat este faptul că acest tip de
transport nu este dependent de metabolismul energetic al celulei8.

8Substanţa activă, existentă în soluţie apoasă la locul de absorbţie,

poate fi absorbită prin transport activ, cu ajutorul unor substanţe purtătoare,
cărăuşi sau vectori de natură proteică, de exemplu enzime (ATP). Absorbţia
prin transport activ are loc într-un singur sens, în general împotriva unui
gradient de concentraţie sau, în cazul ionilor, împotriva potenţialului
electrochimic.
Este caracterizat de specificitate, fiecare substanţă sau grup de
substanţe beneficiind de purtători specifici, în cazul grupurilor putându-se
manifesta fenomene de inhibiţie competitivă de legare. Ionii cianură, florură,
 Când pe cele două feţe ale membranei există o diferenţă de pH, cu cât
această diferenţă este mai mare, distribuţia este inegală, substanţa
concentrându-se pe faţa unde pH-ul favorizează disocierea.
Moleculele substanţelor neutre solubile în apă, cu dimensiuni inferioare
diametrului canaliculelor, pot traversa porii ca atare sau simultan cu
deplasarea concomitentă a solventului (apa); procesul este cunoscut sub
numele de difuziune prin convecţie. În mod analog cu moleculele neutre se
comportă şi ionii a căror încărcare este diferită de cea existentă la suprafaţa
porilor. Ţinând cont de dimensiunea porilor cilindrici umpluţi cu apă, a căror
diametru nu depăşeşte 7 - 10 A, prin convecţie nu vor difuza decât
moleculele a căror diametru se încadrează între aceste limite. Comportament
de acest tip prezintă substanţele cu structura sferică şi mase moleculare
până la 400.

acetatul de iod, substanţele care influenţează procesele metabolice celulare,

împiedică transportul activ (inhibiţie necompetitivă). Punctul de saturaţie în
cadrul transportului activ este reprezentat de existenţa unui număr mai mare
de molecule de substrat relativ la numărul de purtători existenţi pe faţa
externă a membranei.
Sunt generate prin legare combinaţii complexe care traversează
membrana prin utilizarea energiei produsă de către ATP. Pe faţa opusă a
membranei, complexele sunt disociate cu reîntorcerea purtătorului şi reluarea
procesului de transport. În general, cinetica acestui transport este de tip
michaelian, având o oarecare
Hidalgo I.J., Assessing the Absorption of New Pharmaceuticals, Current Topics in Medicinal
Chemistry, 1, 385-401(2001).

40
 Liposolubilitate crescută Liposolubilitate redusa
Figura 6 - Distribuţia intra / extracelulară funcţie de caracterul lipofil (modificat după Mycek et al.,
1997)
Compartiment 1 Membrana Compartiment 2
extracelular intracelular

C,

i
--------_ ACm : c2
»
Compartiment 1 Membrana Compartiment 2
extracelular intracelular

4Cm

A
;ci

i
|c2

Mecanismul absorbţiei prin convecţie este astfel definit de diametrul

porilor « 7 A, migrarea solventului, diferenţa presiunii hidrostatice, suprafaţa
absorbantă, grosimea membranei, numărul porilor, vâscozitatea şi sarcina
electrică.
Electroliţii de natură anorganică sau organică cu mase moleculare
între 150 - 400, ca şi ionii cu sarcini opuse învelişului porilor, sulfamidele
ionizate, sunt absorbite prin convecţie.

2.4.2 Transportul activ

41
selectivitate imprimată de specificitatea vectorilor. Fenomenul de saturaţie
face ca procentul de substrat absorbit să scadă cu creşterea dozei
administrate.
De exemplu, cu transportorii aminoacizilor sunt transportate substanţe
medicamentoase cu structură de aminoacizi, ca: acid glutamic, alfa metil-
DOPA, l-DOPA, 5 fluoro-uracil sau cefalosporine (cefazolina este o
cefalosporină care, datorită particularităţilor structurale, nu poate fi substratul
transportorilor aminoacizilor; prin urmare este administrată doar parenteral).
Unul din mecanismele de transport activ al aminoacizilor (cu excepţia
prolinei) îl reprezintă ciclul Y-glutamil, transportorul fiind gruparea glutamil.
Moleculele citoplasmatice donoare de grupări glutamil sunt Y-glutamilpeptide,
printre care glutationul. În transportul transmembranar propriu-zis al
moleculei de aminoacid sunt implicate două enzime: Y-glutamil transferaza,
enzima membranară dependentă de ionul de Na+ şi Y- glutamil
ciclotransferaza, enzima citosolică. Resinteza glutationului la capătul
cascadei de reacţii necesită energie celulară, consumând trei molecule de
ATP.

2.4.3 Transportul facilitat_______________________________________

Transportul substanţelor aflate în stare de dispersie moleculară la locul

de absorbţie se poate realiza şi prin transport facilitat, favorizat sau crescut.
Acest tip de transport se desfăşoară în sensul gradientului de concentraţie,
fără consum energetic (asemănându-se din acest punct de vedere cu difuzia
pasivă), dar necesită formarea unui complex cu un transportor (analogie cu
transportul activ), care difuzează pasiv. Transportul facilitat este rar intâlnit,
de exemplu în cazul glucozei, al aminoacizilor, al colinei şi al antagoniştilor ei,
al cationilor de tetrametilamoniu, al vitaminei B 12. În cazul absorbţiei vitaminei
B12 se formează un complex cu un factor intrinsec produs de mucoasa
peretelui gastric, complex transportat de către purtător. Cantităţile de vitamină
B12 astfel absorbită sunt de ordinul 1,5 ^g. În cazul în care în intestin se
găsesc cantităţi mari de vitamină B12 (> 3000 ^g), aproximativ 0,1% este
absorbită prin transport facilitat, iar restul prin difuzie pasivă.
2.4.4 Transportul prin perechi de ioni

Substanţele puternic ionizate, ca sărurile cuaternare de amoniu, acizi

sulfonici etc., pot fi absorbite printr-un mecanism bazat pe formarea
perechilor de ioni cu substanţe endogene, rezidente ale tractului gastro-
intestinal, ca de exemplu mucinele. Perechea de ioni formează în fapt un
complex neutru, fără sarcină electrică globală, cu proprietăţi lipofile
predominante care poate traversa astfel membrana. Formarea perechilor

42
ionice în vederea absorbţiei a fost demonstrată şi în cazul propranololului,
compus cu caracter bazic care formează complecşi cu acidul oleic, sau
chininei, care formează perechi ionice cu hexilsalicilatul.

2.4.5 Pinocitoza

Singurul mecanism de absorbţie al unei substanţe medicamentoase

care nu presupune pre-existenţa acesteia în stare de dispersie moleculară îl
constituie pinocitoza. Deşi prezintă importanţă redusă din punct de vedere
cantitativ, exceptând vitaminele liposolubile A, D, E şi K, pinocitoza explică
parţial absorbţia substanţelor nutritive, precum grăsimi, uleiuri, glicerină,
aminoacizi, amidon, precum şi a celulelor drojdiei de bere, a ouălelor unor
paraziţi, a particulelor de materiale plastice, păr, precum şi a fenitoinei şi
insulinei la copiii mici.
Mecanismul este analog fagocitozei. Picăturile sau particulele
substanţelor grase sau solide sunt înglobate de celulele epiteliului şi
formează o vacuolă sau veziculă cu dimensiuni variabile, putând atinge un
diametru de 750 A, care traversează celulele.

2.4.6 Modele combinate de absorbţie

______________________________________________________________________________________________________3___________________________________________________________________________________

43
 În funcţie de mecanismul de transport la locul de absorbţie, o substanţă
medicamentoasă poate fi absorbită prin mai multe mecanisme de
transport10.Astfel, glicozidele cardiotonice sunt absorbite prin transport activ
şi prin difuzie pasivă, vitamina B12 prin transport facilitat şi difuzie pasivă,
moleculele mici prin difuzie pasivă şi prin convecţie. În funcţie de originea
mucoasei, mecanismele de transport pot varia. Astfel, absorbţia în cavitatea
bucală are loc prin difuzie pasivă şi convecţie, în stomac prin difuzie pasivă,
convecţie şi, probabil, prin transport activ; în intestinul subţire prin toate
mecanismele de transport amintite mai sus, în intestinul gros şi rect, prin
difuzie pasivă, convecţie şi pinocitoză, iar prin piele, prin difuzie pasivă şi
convecţie.

2.5 Influenţa caracteristicilor structurale

asupra fenomenelor de absorbţie________________________________

2.5.1 Coeficientul de partiţie apă/lipide

Coeficientul de partiţie apa - 1-octanol este cea mai utilizată măsură a

lipofiliei unui compus. Lipofilicitatea este un factor structural major ce
guvernează atât farmacocinetica cât şi farmacodinamia medicamentelor9.
Coeficientul de partiţie a unui compus chimic este o măsură
termodinamică a balanţei hidrofil-lipofile. În laborator, o cantitate mică dintr-un
compus este adusă într-un sistem format din două lichide nemiscibile, o fază
apoasă (apă sau o soluţie tampon) şi o fază organică. Odată echilibrul
substanţei stabilit între cele două faze, coeficientul de partiţie se poate
calcula din raportul substanţă în fază organică şi substanţă în fază apoasă şi
logaritmare.
n-octanolul poate fi folosit cu succes deoarece mimează bine
membrana bilaterală lipidică. Se poate aprecia că distribuţia unui medicament
în n-octanol simuleaza bine abilitatea unui compus de a difuza pasiv prin
membrane biologice10.
Există numeroase simboluri pentru coeficientul de partiţie şi fiecare
dintre ele dau o anumită măsură a lipofiliei, Log P, Log K ow, Log D, ClogP,
MLogP.
Coeficientul de partiţie determinat experimental, folosind un pH al fazei
apoase la care substanţa se găseşte în stare neionizată, se notează cu logP
(partiţie) sau log Kow11.

9 Hansch C., Leo A., Mekapati S.B., Kurup A., QSAR and ADME, Bioorganic & Medicinal
Chemistry, 12, 3391-3400 (2004).
10 Timmerman P.M.M.B.L., de Vries R. and Ingelse B.A., Tailoring Bioanalysis for PK
Studies Supporting Drug Discovery, Current Topics in Medicinal Chemistry, 1, 443-461 (2001).
11 *** - Cerep application note, Partition Coefficient (LogD), (2002). 46
 Dacă faza apoasă este o soluţie tampon cu un anumit pH, coeficientul
de partiţie se notează cu logD (distribuţie) sau logD pH 7.4 dacă se foloseşte
un tampon având pH=7.4. Compusul studiat în acest caz poate fi parţial
ionizat.
ClogP, MlogP simbolizează coeficienţi de partiţie calculaţi prin diferiţi
algoritmi matematici, ţinând cont de structura moleculelor studiate.
Cele mai frecvent utilizate metode pentru determinarea coeficientului
de partiţie sunt:
1. metoda directă: distribuţia compusului între n-octanol şi tampon;
2. metode indirecte: cromatografică, titrare electrometrică;
3. algoritmi de calcul.
Predictori moleculari importanţi pentru o biodisponibilitate bună:
- flexibilitate moleculară scăzută, exprimată prin numărul total al
legăturilor de rotaţie, maxim 10 legături;
- aria suprafeţei polare scăzută, <140A2;
- numărul total al donorilor şi acceptorilor de protoni maxim 12.
Reducerea ariei suprafeţei polare se corelează mai bine cu
creşterea permeabilităţii decât lipofilia, exprimată prin ClogP. Creşterea
numărului de legături de rotaţie are un efect negativ asupra permeabilităţii.
Obiective esenţiale în cercetarea medicamentelor: identificarea şi
înţelegerea proprietăţilor moleculare care limitează biodisponibilitatea orală.
Primul care a stabilit anumite reguli structură-proprietăţi fizice-
biodisponibilitate a fost Lipinski.
Difuzia pasivă prin membrane, ce poate fi determinată folosind
membrane artificiale lipidice sau filme celulozice, nu este structural specifică
dar este dependentă de proprietăţile macroscopice considerate de Lipinski.
Caracterul lipofillic al unor specii amfifile, profilele de distribuţie în
sisteme bifazice, absorbţia pH-dependentă reprezintă factori determinanţi în
interpretarea interacţiunilor medicamentelor cu biofaza10.
Conform teoriei pH-partiţiei, viteza de absorbţie a speciilor ionizabile
este proporţională cu gradul de disociere. Variaţia pH-ului
induce o modificare a vitezei de absorbţie prin influenţa directă
11
asupra fracţiei neutre in soluţie11.
2.5.2 Regula lui Lipinski - Regula celor 512

Reprezintă un instrument de prezicere şi evaluare, din date structurale

moleculare, a posibilelor influenţe asupra permeabilităţii şi absorbţiei. Valori
reduse pentru cei doi parametri biofarmaceutici sunt foarte probabile conform
unei reguli uşor de reţinut dacă:
1. există mai mult de 5 donori de hidrogen;

12 Lipinski C.A. et all, Lipinski rule of five, Adv. Drug Deliv. Rev., 23, 3-25, (1997).

45
 2. masa moleculară este peste 500;
3. ClogP > 5;
4. există mai mult de 10 acceptori de hidrogen.
Lipsa unei aprecieri cantitative asupra biodisponibilităţii orale,
neglijarea impactului posibilelor stării de cristalizare ale substanţei active
asupra parametrilor biofarmaceutici de interes, a stabilităţii chimice şi a
dificultăţilor de realizare a unor forme farmaceutice reprezintă limitări şi
insufiecienţe ale acestei reguli. Rezultatele evaluărilor sunt frecvent corelate
cu influenţa unor configuraţii şi conformaţii moleculare date asupra flexibilitătii
moleculare, ariei suprafeţei polare sau complexării moleculelor de apă la
nivelul unor grupări funcţionale 15,16.
Caracterul lipofil este un factor structural major ce guvernează atât
farmacocinetica cât şi farmacodinamia medicamentelor. Coeficientul de
partiţie apa - 1-octanol este cea mai utilizată măsură a lipofilicităţii unui
compus chimic, o măsură termodinamică a balanţei hidrofil-lipofile13.

13 Marinez M., Amidon G., A Mechanistic Approach to Understanding the Factors Affecting
Drug Absorption: A Review of Fundamentals, J. Clin. Pharm., 42:620-643, (2002).

46
Nr. Acceptori de

Nr. Donori de

Nr. Lipinski
protoni

protoni

moleculară
Masa
8 1 337 4

8 2 337 4

7 1 331 4

7 2 331 4

8 3 297 4

5 2 270 4

4 0 181 4

Formula
Compus
structural
ă

Tenoxicam
(forma
carbonilică)

Tenoxicam
(forma enolică)

Piroxicam
(forma
carbonilică)

Piroxicam
(forma ă ăă)ă
enolic
Hidroclorotiazid
Tolbutamid
Piridostigmin 47
 Tabelul 7 - Stabilirea
numărului lui Lipinski

48
 Oxicamii reprezintă substanţe foarte puţin solubile în apa (22.8 mg/l
pentru piroxicam, respectiv 19.7 mg/l pentru tenoxicam), caracterizate prin
permeabilităţi crescute, indicate de ClogP (0.94 mol/l şi, respective 1.36
mol/l), ceea ce le include în clasa II 14, conform BCS. a valori de pH din
domeniul fiziologic de interes pentru absorbţie, ambele substanţe se prezintă
sub formă anionică, fiind complet ionizate şi având proprietăţi lipofile minime.
Prezintă un caracter foarte slab acid, indus de prezenţa grupării 4-hidroxi-
enolice, ceea ce explică solubilitatea în soluţii alcaline19,20.
Calculul parametrilor moleculari a luat în considerare coexistenţa a
două forme aflate într-un echilibru dinamic, forma carbonilică şi forma
enolică, contribuţiile lor relative fiind condiţionate de configuraţia moleculară.
În cazul piroxicamului, forma enolică prezintă solubilitate mai mare
decât forma carbonilică (80 mg/l faţă de 22.8 mg/l). Forma carbonilică a
tenoxicamului prezintă, aparent surprinzător, o solubilitate mult mai mare
decât forma enolică (20 mg/l faţă de 1.5 mg/l).
Tolbutamida reprezintă o substanţă practic insolubilă în apă, dar
solubilă în solvenţi organici, lipofilă. Datorită permeabilităţii mari, se
încadrează în clasa II a BCS. Comparativ cu grupul oxicamilor, solubilitatea
în apă este mai mare (160 mg/l faţă de 20 mg/l), iar coeficientul de partiţie
este practic dublu (2.1 comparativ cu 1.36 pentru piroxicam şi 0.94 pentru
tenoxicam).
Valoarea pKa de 5.3, indică un slab caracter acid care determină
legarea puternică a formei anionice de proteinele plasmatice (>90%),
probabil prin interacţiuni de natură electrostatică. Partea centrală a
moleculei, hidrofilă, realizează legături fizice, induse de compensarea unui
deficit de sarcină, iar fragmentele terminale hidrocarbonate apolare
acţionează prin împiedicări sterice.
Hidroclorotiazida este insolubilă în apă şi solubilă în metanol. Este
încadrată în clasa IV BCS, în principal datorită solubilităţii reduse, pH-
depedente şi permeabilităţii reduse, ambele traduse în absorbţie variabilă la
nivel intestinal.
Dintre toţi compuşii studiaţi, în structura hidroclorotiazidei se găseşte
numărul maxim de grupări donoare şi acceptoare de protoni (3 + 8 = 11).
Dintre toţi compuşii studiaţi, ClogP prezintă valoare negativă (0.23).
Prezintă două trepte de ionizare (pKai=7.9, pKa2=9.2), ambele
superioare valorii pH-ului plasmatic.
Piridostigmina este bază cuaternară de amoniu, liofobă, având
solubilitatea apoasă cea mai mare dintre compuşii studiaţi (16g/l, comparativ

14 Yuksel N., Karatas A., Ozkan Y., Savaser A., Ozkan S.A., Baykara T., Enhanced
bioavailability of piroxicam using Gelucire 44/14 and labrasol: in vitro and in vivo evaluation,
Eur. J. Pharm. Biopharm.,56(3):453-9, (2003).

49
cu hidroclorotiazida, 1.66g/l, tolbutamida, 0.16 g/l, piroxicamul, 0.023 g/l,
tenoxicamul, 0.019 g/l). Structura moleculară, puternic polară, nu prezintă
nici o grupare donoare de protoni, ci numai 4 grupări acceptoare de protoni,
ceea ce se reflectă în valoarea redusă, dar pozitivă a coeficientului de partiţie
1- octanol/apă (0.73). Ete instabilă în mediu bazic, la valori de pH mai mari
de 8.5, fiind stabilă în mediu puternic acid (pH=1) pe durate de scurte de
timp (3 ore).

Compus Formula Solubilitatea apoasă LogW CLogP pKa

moleculară (Mol/L)
(W) Mol/L g/L

Tenoxicam (forma C13H11O4N3S2 0.000058 0.019726 -4.23 0.94 pKa1=1.07;

carbonilică) pKa2=5.34.
Tenoxicam (forma 0.000004 0.001502 -5.35 1.29
enolic)
Piroxicam (forma C15H13O4N3S 0.000069 0.022840 -4.16 1.36 6.3
carbonilică)
Piroxicam (forma 0.000242 0.080079 -3.62 1.68
enolică)
Hidroclorotiaziă C7H8O4N3ClS2 0.005586 1.663249 -2.25 -0.23 pKa1=7.0;
pKa2=9.2.
Tolbutamidă C12H18O3N2S 0.000590 0.159405 -3.23 2.10 5.3

Piridostigmină C9H13O2N2Br 0.087059 15.77622 -1.06 0.73 -

Tabelul 8 - Caracteristici fizico - chimice calculate din date structurale

Există însă mulţi factori şi mecanisme care limitează absorbţia orală15:
- energia necesară transportorilor enzimatici din intestin sau hepotocite
(glicoproteina P);
- primul pasaj hepatic sau intestinal, incluzând oxidare cu citocromul
P450, glicozilare, glucuronidare.
Spre deosebire de permeabilitatea membranară, mecanismele
clearence-ului enzimatic, atât metabolice cât şi transportul mediat, depind de
factorii individuali.

2.5.3 Permeabilitatea

Viteza de transfer printr-o interfaţă lipide / apă este dependentă de

LogP, pKa ale substanţei medicamentoase, pH-ul fazei apoase, suprafaţa
interfazei, volumul relativ al fazelor în contact, natura fazei organice şi tipul
de agitare. La unele grupări lipofile, LogP scade în ordinea:
naftil>fenil>propil>etil>metil>H.

15 Marinez M., Amidon G., A Mechanistic Approach to Understanding the Factors Affecting Drug
Absorption: A Review of Fundamentals, Journal of Clinical Pharmacology, 42:620-643, (2002).

50
 Datorită caracterului preponderent lipidic al membranelor celulare şi
faptului că mecanismul predominant de absorbţie este reprezentat de difuzia
pasivă prin membranele gastro-intestinale, permeabilitatea unei substanţe
medicamentoase este direct dependentă de LogP, adică de echilibrul dintre
interacţiunile atomice şi moleculare la care participă substanţa
medicamentoasă dispersată molecular în faza apoasă şi lipidică a
membranei. Dacă forţele de atracţie intermoleculare între faza lipidică şi
substanţa dizolvată sunt mai mari decât dintre faza apoasă şi substanţă
(valoarea LogP mare), este de aşteptat ca permeabilitatea prin membrană va
fi mai mare şi invers. Datorită liposolubilităţii mai mari în cazul formelor
neionizate, permeabilitatea va avea valori mai mari.
A fost studiată absorbţia a cca 100 de compuşi diferiţi cu ajutorul
membranei biliare (Wright şi Diamond, 1969), evaluările de permeabilitate
având la bază diferenţele de potenţial pe cele două feţe ale membranei la
nivelul căreia se desfăşura procesul de absorbţie. Permeabilitatea marcată a
fost astfel corelată cu inducerea unei presiuni osmotice şi a unui flux osmotic
reduse, traduse într-o diferenţă mică de potenţial şi invers. Raportul dintre
diferenţa de potenţial a unui compus oarecare şi cea a unui compus de
referinţă defineşte coeficientul de reflecţie o şi constituie un indicator al
permeabilităţii compusului testat faţă de un compus de referinţă. Cu cât
compusul este mai puţin permeabil, valoarea lui o tinde spre unitate, iar cu
cât permeabilitatea lui creşte, valoarea coeficientului de reflecţie o se va
apropia de zero.
Folosind această metodă, Wright şi Diamond au corelat valorile LogP
cu mărimea absorbţiei la un număr mare de compuşi. Două clase fac însă
excepţie de la regula conform căreia absorbţia creşte direct proporţional cu
liposolubilitatea şi anume moleculele polare mici şi compuşii ramificaţi a
căror absorbţie decurge mai încet decât se deduce utilizând LogP.
În cazul moleculelor polare, mici şi relativ insolubile, procesul de
absorbţie presupune traversarea porilor membranari, regiuni polare
localizate, căptuşite cu grupuri funcţionale hidrofile (absorbţie prin convecţie).
Abordarea acestui mecanism este dependentă de mărimea moleculei, de
absenţa impedimentelor sterice.
Posibila explicaţie pentru absorbţia redusă a compuşilor ramificaţi o
poate constitui structura membranei care este alcătuită din molecule lipidice
cu orientare strictă (configuraţia paralelă a catenelor hidrocarbonate ale
acizilor graşi). Astfel, compuşii ramificaţi vor trebui să rupă structura locală a
membranei, rezistenţele stricte manifestate fiind mult mai pronunţate decât în
cazul compuşilor lineari.
În ceea ce priveşte evoluţia permeabilităţii în seriile omoloage şi
influenţa substituenţilor, se remarcă permeabilitatea crescută a primilor
termeni (corespunzător unui transport prin convecţie steric posibil), scăderea,

51
apoi creşterea permeabilităţii corespunzător creşterii lungimii catenei, care
determină creşterea solubilităţii în faza lipidică reprezentată de membrană,
dar şi scăderea numărului şi tăriei legăturilor de hidrogen cu apa. Moleculele
nepolare hidrocarbonate sunt înconjurate astfel de o regiune locală în care
moleculele apei sunt mai ordonate decât în restul fazei apoase, această
structură determinând creşterea LogP şi a permeabilităţii membranei.
Creşterea lanţului hidrocarbonat determină intensificarea forţelor de
respingere a compusului din faza apoasă, având ca substrat o creştere a
entropiei16.
În prezent, determinările de permeabilitate se realizează cu ajutorul
dispozitivelor de intubare şi perfuzare locală la nivel jejunal (Amidon şi
Lennernas). Sunt utilizate pentru perfuzare:
-soluţii de concentraţii reduse, pentru a facilita calculul permeabilităţii;
-soluţii izotonice, pentru a anula fluxul transmembranar de apă; -soluţii
cu pH=6,5, valoarea medie a pH-ului la nivel jejunal; -markeri:
-PEG 400 (marker non-absorbabil);
-Fenilalanina (permeabilitatea înaltă - BCS, transport activ specific
aminoacizilor);
-Propranolol (permeabilitate înaltă - BCS, difuzie pasivă);
-PEG 400 (Permeabilitate joasă - BCS, difuzie pasivă).

(adaptat după Lennernas et al, 2003)

Metoda Perfuziei Regionale Jejunale Umane asigură o bună corelare

a valorilor permeabilită ţii efective cu datele privind viteza şi mărimea
procesului de absorbţie oferite de studiile de biodisponibilitate. Acurateţea
acestor corelări este mai mare în cazul transportului de tip difuzional, mai
puţin în cazul transportului mediat activ. Interesantă a fost, în cadrul
procesului de validare a acestui sistem de determinare in vivo, postularea a
trei compuşi de referinţă necesari pentru corelarea datelor de permeabilitatea

16 Veber D.F., Johnson S.R., Cheng H.Y., Smith B.R., Ward K., Kopple K., Molecular Properties
That Influence the Oral Bioavailability of Drug Candidates, J. Med. Chem., 45, 2615-2623, (2002).

52
 difuzivă efectivă în cadrul studiilor multicentrice: agenţii beta-blocanţi
atenolol, metoprolol şi propranolol.
2.5.4 Sistemul de clasificare biofarmaceutic - BCS

Sistemul de clasificare biofarmaceutic (Biopharmaceutical Clasification

System - BCS, Amidon G. et al.) realizează cuplarea aspectelor critice de
solubilitate şi permeabilitate a substanţelor medicamentoase şi stabileşte
posibile corelaţii in vitro - in vivo.

Există patru clase biofarmaceutice:

Solubilitatea Permeabilitatea Corelaţia in vitro - in vivo
Clasa
I Mare Înaltă Posibilă, dacă viteza de dizolvare este mai
mică decât viteza de golire a stomacului;
altfel corelaţie limitată sau absentă.

II Mică Înaltă Posibilă, dacă viteza de dizolvare in vitro

este similară celei in vivo; excepţie cazul
dozelor foarte mari.
III Mare Joasă Permeabilitatea este factor limtant al vitezei
procesului de absorbţie; corelaţie limitată
sau absentă cu viteza de dizolvare.

IV Mică Joasă Corelaţie limitată sau absentă.

Tabelul 9 - Sistemul de clasificare biofarmaceutic

Reprezentanţii generici ai acestor clase sunt:

Clasa I - metoprolol, antipirină, l-DOPA;
Clasa II - naproxen, carbamazepină, cimetidină, ranitidină;
Clasa III - atenolol, terbutalină, enalaprilat;
Clasa IV - furosemid, hidroclorotiazidă.
Există cazuri de frontieră între aceste clase, în special în ceea ce
priveşte cazul compuşilor cu o solubilitate pH-dependentă (ex. piroxicam,
pKa=6.7, ketoconazol pKai=2.9, pKa2=6.5). Extinderea sistemului de
clasificare biofarmaceutică este reprezentată de detalierea noţiunii de
solubilitate.

Solubilitatea pH=1-8 Volumul de soluţie

Mare Toate valorile pH < 250 ml

Intermediară Oricare valoare de pH < 250 ml

Mică Nici o valoare de pH > 250 ml

53
 Tabelul 10 - Detalierea criteriului Solubilitate în cadrul Sistemului de Clasificare Biofarmaceutic.
Clasa intermediară este reprezentată de compuşii cu valori ale pKa în
intervalul de variaţie a pH-ului fiziologic.
În ceea ce priveşte permeabilitate în sensul prevăzut de BCS,
coeficientul de permeabilitate efectivă asociat include variabile precum
procesele de transport la nivelul membranei de absorbţie (permeaţie apoasă,
difuzională sau convectivă), permeaţia celulelor mucoasei (incluzând
fenomene de translocaţie membranară, transportul transcelular pasiv sau
activ, difuzia sau convecţia pasivă paracelulară), transportul la nivelul
citosolului, membranei basolaterale, fluidului interstitial şi peretelui vascular.
Rezistenţa majoră întâmpinată în cadrul acestui ansamblu este localizată la
nivelul membranei apicale (marginea în perie a intestinului subţire).
Metabolismul citosolic poate influenţa determinările de permeabilitate prin
alterarea în compartimentul acceptor - spaţiul intracelular - a condiţiilor sink.
Un alt factor de alterare a datelor legate de permeabilitatea efectivă este
prezentă unui transport activ de eflux, chiar în cazul unui transport difuzional
semnificativ ca viteză şi mărime. De menţionat că în cazul Metodei Perfuziei
Regionale Jejunale Umane datele furnizate sunt caracteristici ale unui sistem
aflat în stare de echilibru, astfel încât posibilele fenomene de adsorbţie la
interfeţele membranare să nu falsifice parametrii de absorbţie, iar fluxul
secreţiei biliare este deviat în regiunea jejunală perfuzată.

| 2.6 Sisteme micelare şi rolul lor în procesul de absorbţie____________

2.6.1 Sistemele micelare_______________________________________

Creşterea concentraţiei moleculelor amfifile în soluţie apoasă
determină în punctul său critic deviaţii importante de la idealitate, mult mai
semnificative decât cea exercitată de către electroliţii puternici. Debutul
acestor deviaţii este sesizat frecvent prin monitorizarea unor proprietăţi fizice
cum ar fi tensiunea interfacială, conductivitatea şi turbiditatea/dispersia
luminii polarizate ca funcţii de concentraţia amfifilului şi este atribuită
autoasocierii moleculelor în micele17.
Conceptul de micelizare, acceptat astăzi ca asociere a unor molecule
peste o valoare critică a concentraţiei pentru formarea unor agregate
macromoleculare, a fost propus iniţial de McBain în i9i3. Ceea ce
deosebeşte soluţiile micelare de alte sisteme coloidale, cum ar fi coloizii de
asociaţie, este echilibrul dinamic cu forma liberă, disocierea şi regenerarea
continuă pe fondul unei valori minime a energiei libere. La concentraţii
reduse, moleculele amfifile asigură scăderea energiei libere a sistemului prin
acumularea la nivelul unei interfeţe, grupările hidrofobe orientându-se spre
exteriorul mediului apos. Creşterea concentraţiei determină ineficienţa
17 Florence A.T., Attwood D., Physicochemical principles of pharmacy, 334 - 342, (1993). 56
acestui proces, energia liberă fiind redusă prin asociere în monostraturi
micelare, grupările hidrofobe menţinându-se în afara scutului apos.
Există două moduri distincte de abordare a discontinuităţilor
caracteristice concentraţiei micelare critice. Primul ia în discuţie o
concentraţie de saturaţie a moleculelor neasociate, micelele fiind considerate
astfel o fază distinctă, care separă de restul sistemului. Al doilea priveşte
sistemul micelar ca pe un ansamblu dinamic, care se supune legii acţiunii
maselor.
Structurile micelare sunt de tip ionic sau non-ionic, funcţie de tipul
moleculelor amfifile care le generează. Primele sunt de tip sferic sau
aproape sferic la concentraţii apropiate de CMC, dispunând de sarcina
superficială şi număr redus de agregare.
Micelele non-ionice se remarcă prin dimensiunea lor mai mare,
datorată în primul rând unui bilanţ energetic nefavorabil la admiterea unei noi
molecule în stratul monomolecular. Drept urmare, forma este în general
neregulată (micelele generate de cetomacrogol 1000 -
C16H33(OCH2CH2)21OH au forma presupus-elipsoidală, cu un raport axial sub
2:1). Stratul hidratant extern este integrat cinetic micelelor.

2.6.2 Concentratia micelară critică

_________________________3_____________________________________________________________________

Tensioactivii se găsesc în trei faze aflate în echilibru dinamic:

-monomeri liberi;
-micele;
-strat monomolecular localizat la o interfaţă.
Dacă starea de monomeri liberi este în general nesemnificativă
cantitativ, structurile micelare reprezintă stări de tranziţie între formele
monomere şi oligomere. Acest punct de tranziţie este caracteristic fiecărui tip
de tensioactiv şi este denumit concentraţie micelară critică (CMC).

55
 Depăşirea valorii specifice a CMC determină delinearizarea şi
discontinuitatea izotermei tensiunii interfaciale Y, conductivităţii specifice K şi
turbidităţii T.
Tensiunea superficială descreşte cu creşterea concentraţiei
surfactantului, indicând prezenţa unei cantităţi care depăşeşte necesarul
pentru formarea unui strat monomolecular. Sub valoarea corespunzătoare
CMC, nu se înregistrează variaţii ale tensiunii superficiale, fracţia
monomerică liberă rămânând constantă. Atingerea valorii critice semnifică
stabilirea unui echilibru între cele trei stări coexistente ale tensioactivului;
depăşirea acestei valori se traduce doar în creşteri ale numărului de micele,
semnificativă în planul altei proprietăţi caracteristice - creşterea turbidităţii
(light scattering). Dacă tensioactivul este purtător al unei sarcini electrice,
conductivitatea soluţiei va înregistra creşteri proporţionale cu creşterea
fracţiei libere.
Discontiuitatea menţionată mai sus, manifestată la atingerea CMC,
este la rândul ei dependentă de caracteristicile dimensionale şi structurale
ale micelelor generate. Este important de menţionat faptul că micelele
prezintă dimensiuni şi numere de agregare (numărul de monomeri antrenaţi
în cadrul micelei) specifice, fără variaţii la creşterea concentraţiei
tensioactivului (exceptând creşterile dramatice peste valoarea CMC),
caracteristice fiecărui tip de tensioactiv.
Valoarea limită a concentraţiei tensioactivului la care debutează
formarea micelelor este funcţie de structura monomerului şi compoziţia
mediului în care se desfăşoară procesul. Valoarea CMC descreşte cu
creşterea lungimii lanţului hidrocarbonat apolar-lipofil; în general se
înregistrează scăderi cu un factor de 0.3 pentru creşteri ale lanţului
hidrocarbonat cu 2 atomi de carbon. Dimensiunile micelelor generate variază
direct proporţional cu tăria ionică a soluţiei. Conductanţa aparentă a soluţiilor
de tensioactivi ionici la concentraţii superioare CMC este mai mică decât cea
corespunzătoare speciei monomoleculare, fenomen datorat în special
prezenţei contraionilor implicaţi în interacţii mult mai puternice cu sistemele
structurate multisarcină reprezentate de micele, ecranând această sarcină.
Micelele beneficiază astfel de 20% din sarcina electrică a speciei
monomerice, influenţând astfel procesele de formare ale structurilor
supramoleculare şi interacţiile între grupările terminale purtătoare de sarcină
sau între acestea şi contraioni.

2.6.3 Determinări calitative asupra sistemelor micelare______________

Caracterizarea sistemelor micelare cuprinde, pe lângă determinările de

tensiune superficială, conductivitate şi turbiditate, analiza dimensională,
corelată cu natura tensioactivului şi numărul de molecule de monomer

56
implicate în generarea micelelor. Aceasta se realizează prin determinări de
dispersie a luminii polarizate (van Holde), care permite evaluarea masei
moleculare a particulelor din soluţie fără a oferi însă informaţii structurale.
Lumina fiind o radiaţie electromagnetică, componenta electrică a undei
produce o oscilaţie a distribuţiei electronice în cadrul moleculei. Oscilaţiile
electronice induc dipoli care absorb energia undei incidente, dispersând-o
ulterior în direcţii diferite de cea a radiaţiei incidente1. Dipol- momentul indus
este dependent de polarizabilitatea moleculară a şi intensitatea câmpului
electric, E: / = a - E
în general, prezintă interes modificarea intensităţii pe direcţia
fasciculului incident I/i. Scăderea intensităţii este proporţională cu gradul de
dispersie, la rândul ei dependentă de numărul şi mărimea particulelor (în
cazul dat micelelor) aflate în soluţie. Un indicator adecvat al polarizabilităţii
pentru radiaţiile din domeniul vizibil este pătratul indicelui de refracţie: n 2 - n02
= 4 -n- N -a unde:

57
 n - este indicele de refracţie al soluţiei n0 - este indicele de refracţie a
solventului N - numărul particulelor cu polarizabilitatea aDispersia luminii
polarizate în cazul unei soluţii conţinând particule cu masa moleculară M în
concentraţia C depinde de produsul CM, astfel încât determinările
furnizează, în plus faţă de cele turbidimetrice, masa moleculară a micelelor.
Distribuţia dimensională a micelelor este relativ omogenă pentru un
anumit surfactant, ca şi numărul de agregare. Modelul acceptat în prezent
pentru structura micelelor ionice generate de surfactanţi sintetici în soluţii
apoase este aceea a unor sisteme sferice sau elipsoidale cu suprafaţa
netedă, incluzând 40 - 150 de monomeri.
Fosfolipidele sunt surfactanţi cu o valoare CMC extrem de redusă,
datorată în principal lungimii lanţului hidrocarbonat de acid gras. Cuplarea
acestui lanţ cu grupări funcţionale ionizabile reduse ca volum determină
structuri micelare elongate de tip elipsoidal. În fapt, structura ideală a
agregatelor fosfolipidice peste valoarea CMC este de tip bidimensional extins
- bistraturile fosfolipidice. CMC în cazul fosfolipidelor a fost determinată
utilizând tehnici de filtrare, urmărindu-se variaţia concentraţiei acestora în
filtrat.
La valori ale concentraţiei sub CMC, concentraţia fosfolipidelor în
materialul suspus filtrării şi cea din materialul filtrat sunt egale, în timp ce
peste această valoare, cantitatea de fosfolipide din filtrat este redusă prin
intermediul reţinerii sterice a agregatelor micelare la nivelul materialului
poros. CMC pentru DPPC (dipalmitoilfosfatidil- colina) a fost determinată în
apa purificată ca fiind 0,5 nM, crescând la adăugarea de metanol până la
valoarea de 10 mM, care indică de fapt solubilitatea fosfolipidelor în
respectivul solvent organic. Fosfolipidele implicate în procesul fiziologic de
absorbţie prezintă însă în mediul intestinal cu compoziţie carateristică post-
adminstrării de alimente o valoare CMC de 0,01 până la 10 nm, ceea ce
corespunde cantităţii fiziologic-existente în intestin şi face posibilă generarea
şi, astfel, implicarea sistemelor micelare în procesul de absorbţie al
substanţelor liposolubile.

2.6.4 Tensioactivi endogeni_____________________________________

Acizii biliari şi sărurile acestor sunt tensioactivi ionici, derivaţi structurali

ai colesterolului, jucând un rol important în cadrul procesului de absorbţie,
transport şi excreţie a unei game variate de compuşi endogeni şi exogeni.
Prezintă structură perhidrociclo- pentanofenantrenică comună tuturor
perhidrosteroizilor. Particularităţile constau într-un nucleu sterolic saturat, cu
19 atomi de carbon, 60 un atom de hidrogen orientat în poziţie beta la atomul
de carbon 5, o catenă laterală saturată dispunând de o grupare terminală
carboxilică şi o grupare hidroxil orientată în poziţia alfa la atomul de carbon
3. Grupările hidroxil, caracteristice nucleului sterolic al acizilor biliari, sunt
dipuse în cazul mamiferelor în poziţiile 3, 6, 7 şi 12.
Termenul de acizi biliari primari se referă la cei sintetizaţi de hepatocitul
uman de novo: acidul colic (acid 3a, 7a, 12a-trihidroxi-5p- colanic) (AC) şi
chenodezoxicolic (acid 3a, 7a-dihidroxi-5p-colanic) (ACDC). Procesele de
dehidroxilare a acestora mediate de bacteriile florei intestinale generează
acizi biliari secundari, mai hidrofobi: acid deoxicolic (acid 3a, 12a-dihidroxi-
5p-colanic) (ADC) şi litocolic (acid 3a-hidroxi-5p-colanic) (ALC). Cei patru
acizi constituie aproximativ 99% din totalul acizilor biliari prezenţi în intestinul
subţire. Produşii metabolismului hepatic sunt denumiţi frecvent acizi biliari
terţiari.
Ceto-acizi biliari sunt generaţi prin oxidarea de către flora intestinală a
unei grupări hidroxil, în special în poziţia 7, fiind însă rapid reduşi de către
enzimele hepatice la a şi p-hidroxi-acizi biliari corespunzători. De exemplu,
ceto-acidul biliar corespunzător ACDC este acidul 7-ceto litocolic şi unul
dintre produşii săi de reducere este acidul ursodezoxicolic (acid 3a, 7p-
dihidroxi-5p-colanic) (AUDC).
Fiziologic, peste 99% din acizii biliari prezenţi în secreţia biliară sunt
conjugaţi. Substituentul organic, de tipul glicinei, taurinei sau sulfatului, este
ataşat fie catenei laterale hidrocarbonate, prin intermediul grupării
carboxilice, fie la nivelul uneia din grupările hidroxil-sterolice, generând
legături labile de tip ester, eter sau amidic. Aceşti substituenţi influenţează,
prin efecte inductive sau electromere, precum şi prin caracterului acido-bazic
al compusului care îl generează, ionizarea conjugatului.

59
Acizii biliari liberi, neconjugaţi, au un pKa de aproximativ 5. Glicin-conjugaţii
au un pKa mediu de 3.9, iar taurin-conjugaţii, mai mic de 1. Conjugarea se
traduce astfel în reducerea valorii pKa, mărind astfel fracţia ionizată la un
pH dat. Forma ionizată fiind mai solubilă în apă decât forma neionizată, se
poate lua în considerare şi o creştere a solubilităţii. Acizii biliari precipită din
soluţii apoase cu pH în domeniul 6.5 - 7 (domeniul de pH al jejunului şi
ileonului). Glicin- conjugarea reduce acest domeniu la valori de pH sub 5,
iar taurin- conjugarea menţine în soluţie acizii biliari chiar în domenii
puternic acide (pH<1). O influenţă redusă se manifestă însă asupra
caracterului hidrofob al fracţiei ionizate, corelat cu proprietăţile tensioactive
manifestate fiziologic asupra fosfolipidelor şi acolesterolului, dar şi
caracterul iritant manifestat asupra mucoaselor biologice atât in vitro, cât şi
in vivo.
Secreţia biliară se comportă astfel ca un amestec complex de
tensioactivi cu implicaţii majore în procesele de absorbţie caracteristice
intestinului şi în alte funcţii biologice, toate derivate din proprietăţile amfifile.
Acizii biliari prezintă şi un alt avantaj, legat de această dată de
reglarea propriului metabolism şi a propriei sinteze prin intermediul
colesterol-7-hidroxilazei, retro-controlul permiţând astfel reducerea
variaţiilor de biodisponibilitate în cadrul regimurilor multidoză ale
medicamentelor lipofile. Implicarea demonstrată în transportul intestinal al
unor ioni (Ca2+, Fe2+) cuplează prezenţa acizilor biliari la mecanismele de
transport facilitat (cotransport).

2.6.5 Rolul tensioactivilor în absorbţie

__________________________________________________________________________________________________________3________________________________________________________________________________

Acizii biliari şi sărurilor lor reprezintă un factor important în generarea

micelelor şi, prin intermediul acestora, în solubilizarea intraluminală şi
excreţia unor numeroşi compuşi organici, precum bilirubină, colesterol,
metaboliţi endogeni, derivaţi amfifili ai hormonilor steroizi şi diverse
xenobiotice. Secreţia acizilor biliari este în general cuplată cu secreţia
fosfatidilcolinei (lecitinei) şi colesterolului, compuşi care s-au dovedit agenţi
stabilizatori majori ai structurilor micelare. Astfel, prezenţa lecitinei reduce
CMC pentru acizii biliari la mai puţin 1mM, ceea ce face posibilă
manifestarea solubilizării micelare chiar a jeun (generarea de micele
mixte).
Rolul tensioactivilor în procesul de absorbţie, şi în particular al
structurilor de tip acid biliar, a fost evidenţiată de încercările de introducere
a lor în formularea unor produse conţinând principii active caracterizate de
hidro/lipofilie limitată18.

18 Quintus: Phenomenes de transport, Hermann, , 14-25, 55-74, 217, (1990).

60
 În ciuda valorilor terapeutice incontestabile şi utilizăriii medicale
îndelungate a acizilor biliari ca substanţe medicamentoase şi/sau adjuvanţi
pe baza proprietăţilor şi funcţiilor biologice menţionate, utilizarea în cadrul
formelor farmaceutice este limitată la cele solide (tablete, capsule,
suspensii), datorită solubilităţii reduse în mediile apoase cu pH cuprins
între 1-8, dar şi gustului amărui, persistent, care reduce complianţa. De
remarcat faptul că ACDC, AUDC şi ALC sunt practic insolubili în apă19.
Interpretarea rolului tensioactivilor endogeni presupune pre- existenţa
micelelor generate intraluminal în prezenţa acizilor/sărurilor biliare.
Solubilizarea micelară favorizează în mod cert absorbţia, însă parametrii
care caracterizează cele două procese nu pot fi direct corelaţi. În fapt,
generarea unor micele cu stabilitate marcată ar defavoriza procesul de
absorbţie prin capturarea şi eliminarea pe cale digestivă a substanţelor
medicamentoase, fapt neconfirmat experimental. Pe de altă parte, structurile
micelare au dimensiuni mult prea mari pentru a fi absorbite ca ansamblu prin
difuzie pasivă. Teoretic, dimensiunile ar fi cel puţin mai mari decât dublu
lungimii catenei tensioactivului, iar prezenţa acestui ansamblu, dispunând de
sarcină electrică superficială considerabilă raportat la curenţii
transmembranari ar genera, prin difuzie pasivă, dezorganizări membranare
locale şi cascade de reacţii secundare care ar pune sub semnul întrebării
integritatea morfologică şi funcţională celulară.

Figura 9 - Rolul tensioactivilor în absorbţie

Studiile pre-clinice au evidenţiat efectul iritant al tensioactivilor sintetici

la nivelul membranelor biologice. De asemenea, în cazul obstrucţiilor biliare
cronice şi al cancerelor biliare, procese care influenţează calitativ, dar mai
ales cantitativ secreţia biliară, prezenţa unor leziuni de tip ulceros la nivel
duodenal este însoţită de ineficienţa terapiei anti-Helicobacter pilori clasice.
Agentul bacterian a fost localizat la nivelul membranei apicale a enterocitelor,

19 Remington: The Science and Practice of Pharmacy, 19th ed., 206, 260, (1995).

61
protejat de glicocalixul intestinal format din mucoproteine. Substanţele
tensioactive sunt frecvent utilizate ca referinţe în cadrul determinărilor de
activitate mucolitică. Absenţa acizilor/sărurilor biliare menţine vâscozitatea
mucoproteinelor şi reduce difuzia antibioticului spre spaţiul în care este
localizat agentul bacterian, reducând eficacitatea terapeutică.
Intraluminal, la nivelul mucoproteinelor suprapuse membranei apicale
există un gradient de pH (dat de diferenţele de pH existente între spaţiul
intraluminal, slab acid - 6.4) şi membrana celulară (pH neutru). Acest
gradient de pH, tradus într-un gradient electrochimic, induce modificări
structurale în cadrul micelelor. Asimetria astfel indusă permite interacţia
tensioactivilor ionici din stratul monomolecular cu apa de hidratare a
mucoproteinelor determinând treptat transformarea lor în structuri laxe care
permit avansarea micelelor spre suprafaţa apicală a membranei. În paralel,
micelele sunt termodinamic stabile, deşi are loc o creştere a energiei libere,
migrarea tensioactivului în masa mucoproteică determinând creşteri ale
tensiunii superficiale, dar şi creşteri ale entropiei (migrarea micelară mediată
de gradientul electrochimic).
Etapa finală a întregului proces este reprezentată de difuzia pasivă a
substanţei medicamentoase solubilizată în centrul sistemului micelar,
încadrată de membrana apicală la nivelul căreia se realizează absorbţie şi de
agentul tensioactiv dispus în strat monomolecular.
Nu este exclusă nici formarea intraluminală a unor alte săruri biliare
prin implicarea sărurilor cu glicină sau taurină în reacţii de transesterificare la
care participă chiar substanţe medicamentoase cu structură de alcool, acid
sau chiar amine (ex. Enanaprilatul, care prezintă circulaţie enterohepatică).
Structurile generate beneficiază de transportul activ, specific şi cantitativ
semnificativ (până la 10g în 24 de ore) hIBAT (human Intestinal Bile Acid
Transport), Na+ dependent, hidrolizarea enzimatică regenerând rapid în
spaţiul intracelular entităţile iniţiale.
Teoria prevede aşadar posibilitatea unor interacţiuni între structuri
compatibile din punct de vedere al polarităţii şi lipo/hidrosolubilităţii,
interacţiuni premergătoare unui proces de absorbţie prin difuzie pasivă.
Elementele componente ale unui sistem privit în prezent ca unitar acţionează
individual, interdependent şi consecutiv asupra interfeţei membranare.
2.7 Caracteristici ale căilor de administrare

2.7.1 Absorbtia orală

■

In absorbtia orala includem absorbtia medicamentelor administrate pe

cale orala. Aceasta absorbtie se poate face in gura, in stomac si in intestin.

62
2.7.1.1 Absorbtia la nivelul mucoasei bucofaringiene
Absorbtia la nivelul mucoasei bucofaringiene este limitata in primul
rand prin aceea ca medicamentele stau un timp foarte redus in aceasta
zona, cu exceptia celor destinate tratamentului local, in care caz insa nu ne
intereseaza ceea ce se absoarbe decat cel mult din punct de vedere
toxicologic. Exista insa medicamente destinate unei actiuni immediate, si
care se tin sub limba. La aceasta categorie mentionam nitroglicerina,
destinata tratarii crizelor de anghina pectorala. De remarcat ca timpul sau de
injumatatire este de ordinul minutelor urmare a hidrolizei in plasma si unei
distributii rapide. Oricum se stie ca se absoarbe puternic pe eprubetele de
plastic pe care se face recoltarea).
Biodisponibilitatea este mai mare dupa absorbtia sublinguala decat
dupa absorbtia orala datorita evitarii primului pasaj hepatic care duce la o
biodisponibilitate sub 1% desi, pe de alta parte, actiunea se pare ca se
datoreaza in primul rand celor doi metaboliti (dinitratul si respectiv
mononitratul de glicerina). Trebuie totusi mentionat ca apartitia metabolitilor
in plasma intr-un interval de cateva minute si concentratia lor foarte mare
fata de capacitatea de metabolizare in ficat dovedeste ca metabolismul se
face si in alte organe decat in ficat20. Administrarea se poate face sub forma
de spray sau tablete sublinguale, diferenta de farmacocinetica intra cele
doua forme fiind nesmnificativa21.
2.7.1.2 Absorbtia gastrica_______________________________________
Dat fiind ca medicamentele stau un timp mai mare in stomac, aici are
loc in principal dezagregarea comprimatelor si cedarea substantei active.
Atat cedarea cat si absorbtia sunt legate in primul rand de influenta pH-ului
acid din stomac. Acesta favorizeaza cedarea subtantelor insolubile care se
transforma in mediu acid in saruri mai solubile. In ceea ce priveste absorbtia
propriu zisa, sarurile se absorb mai putin decat substantele liposolubile din
cauza barierei lipidice constituite din membranele celulare.
Aici se pot face ipoteze privind deplasarea echilbrului reactiei de
disociere a sarurilor:
BH ^ B" + H+
Trecerea formei nedisociate BH in membrana duce la deplasarea
echilibrului in reactie spre stanga si deci la formarea unei noi cantitati de
compus nedisociat care va intra in membrana si asa mai departe. O parte din
compusul BH trece apoi in interiorul celulelor unde disociaza in ioni.

20 MG Bogaert: Clinical Pharmacokinetics of Glyceryl Trinitrate Following the Use of

Systemic and Topical Preparations, Clin Pharmacokinet 12, 1-11, 1987
21 KM Jensen, S Mikkelsen: Studies on the Bioavailability of Glycerol Trinitrate after
Sublingual Administration of Soray and Tablet, Arzneim - Forsch/Drug Res, 47(I), nr. 6, 716-8, 1997

63
 Stomac Membrană
Sânqe H+ B-
- B BH HŞ BH B B
BH
BH H+ BH
BH ......
BH H+ BH
BH &B-+ H+ BH ^BH «B-+ H+

Figura 10 - Disocierea si permeabilitatea prin membrane biologice

Procesul decurge teoretic pana la momentul in care raportul

concentratiilor atinge valoarea coeficientului de partitie intre fazele in contact.
Suplimentar trebuie sa ne mai gandim si la o serie de reactii catalizate
de ionul H+ care pot duce la inactivarea sau din contra, la activarea
medicamentului.
Gradul de modificare si de absorbtie depinde mult si de interactiunea
cu alimentele, care se pot tampona o parte din aciditatea continutului gastric
sau altele, la cresterea secretiei gastrice.
2.7.1.3 Absorbtia in intestinul subtire_____________________________
Intestinul subtire este segmentul tractului gastrointestinal in care se
face absorbtia majoritatii medicamentelor in principal din urmatoarele motive:
- suprafata sa este foarte mare (egala aproximativ cu cea a unui teren de
tenis - circa 400 m2),
- timpul de stationare al medicamentelor este de mai multe ore,
- pH-ul este neutru spre alcalin, permitand o absorbtie mai buna pentru
substantele active lipofile sau pentru cele care pot trece in conditiile
date intr-o forma "baza",
- o parte din enzimele existente aici cu rol de a creste absorbtia
alimentelor pot avea acelasi efect si asupra absorbtiei unor
medicamente,
- vascularizatia foarte bogata, legata de acelasi scop al preluarii
alimentelor, permite o rapida preluare a substantelor active
medicamentoase,
- suplimentar, in acest segment substantele active sunt deja eliberate din
forma farmaceutica.
Un aspect esential de retinut in ceea ce priveste absorbtia din intestinul
subtire este acela ca medicamentele absorbite sunt purtate de sange in ficat,
unde au loc majoritatea proceselor de metabolizare, trecand numai dupa
aceasta in circulatia generala. Faptul ca in multe cazuri metabolizarea duce
la inactivarea medicamentelor, fenomen numit "efectul primului pasaj",
trebuie retinut ca un dezavantaj al administrarii orale si un motiv pentru a
cauta cai alternative de administrare.
Un element foarte important care trebuie avut in vedere in legatura cu
unele substante active foarte putin solubile sau unele substante hidrofile este

64
prezenta in intestin a acizilor biliari, substante tensioactive ce se asociaza in
micele ce includ si substante medicamentoase, ducand astfel la un
"transport facilitat".

2.7.1.4 Absorbtia in intestinul gros_______________________________

Absorbtia in intestinul gros este mai redusa dat fiind ca cea mai mare
parte din substantele active s-au absorbit inainte de a ajunge la acest nivel.
Pentru unele substante ce au fost insa acumulate in bila ca metaboliti, in
particular glucoronoconjugati si apoi excretate in intestin, se poate produce o
hidroliza cu eliberarea substantei active care se reabsoarbe. Fenomenul
este semnificativ de exemplu in cazul piroxicamului, tenoxicamului si
ranitidinei cand, in curba concentratiei plasmatice apare un al doilea maxim,
corelat in general cu absorbtia alimentelor. In particular timpul foarte mare de
injumatatire pentru tenoxicam si piroxicam este datorat acestui fenomen,
numit "circulatie enterohepatica" si duce la avantajul foarte mare ca aceste
medicamente pot fi administrate o singura data pe zi sau chiar mai rar.

2.7.1.5 Absorbtia rectala

Absorbtia rectala este semnificativa pentru medicamentel administrate
la acest nivel in special ca supozitoare. Avantajul administrarii rectale din
punct de vedere al absorbtiei este evitarea efectelor destructive asupra
medicamentelor ale aciditatii gastrice si ale enzimelor in timpul primului pasaj
hepatic. Absorbtia decurge principial la fel ca in intestinul subtire dar o
diferenta semnificativa apare din aceea ca substanta activa se afla dizolvata
in masa supozitoarelor si absorbtia cuprinde ca faza o "partitie" intre aceasta
si membrane. Aceasta este o deosebire fata de absorbtia in celelate
segmente se face dintr-o faza esentialmente "apoasa". Ideia ca exista o
partitie prelabila de la masa topita a supozitorului catre o faza apoasa ce
"captuseste" mucoasa rectala, idee pe care se bazeaza modelul
experimental pentru studiul cedarii din supozitoare este probabil gresita,
deoarece datele obtinute sunt mult prea mici (10-15% in cateva ore) fata de
biodisponibilitatea mare a substantelor active din supozitoare. Un proces
care favorizeaza foarte mult transferul substantei active este acela al "etalarii
bazei supozitorului" pe mucoasa rectala.
Ca o caracterizare generala, se pare ca biodisponibilitatea dupa
administrare rectala este mai buna decat dupa administrarea orala. Indiferent
insa de aceasta, absorbtia incepe practic imediat si efectul se instaleaza mai
rapid.
La acest nivel trebuie tinut cont si de actiunea florei intestinale asupra
substantele active medicamentoase.
Ca o caracterizare generala a absorbtiei in traiectul gastrointestinal,
aceasta depinde factori fiziologici si fiziopatologici, prin intermediul timpului

65
cat dureaza tranzitul prin diferite segmente si prin intermediul pH-ului in
acestea.
2.7.2 Absorbţia parenterală_____________________________________

Sub denumirea de absorbtie parenterala se include toate celelate locuri

de administrare in afara de traiectul gastrointestinal si acestea includ calea
vasculara, calea percutana, calea intra musculara calea intravaginala, calea
intraoculara, calea intranazala etc.
In timp ce calea intracasculara si cea intramusculara sunt destinate
medicamentelor cu actiune generala (in tot organismul), celelalte cai sunt
destinate in principal medicamentelor cu actiune locala desi sistemele
terapeutice transdermice sunt o forma moderna de administrare cu avantaje
majore terapeutice si in ceea ce priveste complianta.

2.7.3 Absorbţia intramusculară

■

Data fiind vascularizatia foarte bogata si mediul local esentialmente

apos, este o absorbtie rapida si totala cu exceptia cazului cand se urmareste
o absorbtie intarziata si se administreaza substanta activa ca injectie
uleioasa sau ca sare metalica disociabila lent. Pentru o prelungire moderata
a absorbtiei sau pentru o mai intensa actiune locala, se poate asocia
substantei active un vasoconstrictor local cum ar fi adrenalina.

2.7.4 Absorbţia vaginală_______________________________________

Se aseamana in linii mari cu cea rectala, dar tratamentele urmaresc in

special actiunea locala, obiectiv greu de realizat pe termen mai lung datorita
tocmai absorbtiei bune la acest nivel.

2.7.5 Absorbţia percutană______________________________________

Dincolo de administrarea medicamentelor cu actiune locala, calea

percutana este o cale foarte avantajoasa de administrare pentru
medicamente cu actiune generala care necesita tratamente cu caracter
quasipermanent, in special tratamentul hormonal si cel antihipertensiv.
In ceea ce priveste absobtia prin piele exista doua cai alternative:
transferul prin piele si absorbtia la nivelul glandelor anexe (in special cele
sudoripare). A existat in timp o lunga disputa privind care din cele doua cai
este primordiala. In prezent este acceptat ca drumul anexelor este unul
secundar, el preluand numai cateva procente din transportul medicamentelor.

66
 Pielea la randul ei este formata din mai multe straturi, dar cel care este
determinant pentru viteza transferului (deci cel prin care transferul este cel
mai lent) este stratul cornos. Distrugerea numai in
parte a stratului cornos duce la o crestere de circa 100 de ori a
28
toxicelor organofosforice prin piele22.
Imaginea curent acceptata pentru stratul cornos este aceea a unui zid:
caramizile sunt celulele keratinizate (scleroproteine formate din multi
aminoacizi) iar mortarul dintre ele este format dintr-un strat fluid sau care se
poate fluidiza, de molecule lipidice. Aici din nou se pune problema raportului
fluxurilor pe cele doua cai. Aparent calea lipidelor ar fi mai lesne de urmat
dar, dupa cum se va arata mai departe, numeroase experimente ale lui H.
Maibach23 au pus in evidenta fluxuri semnificative pentru numeroase
medicamente prin straturi de keratina, de tipul celei din celulele stratului
cornos.

22 M. Ionescu, C. Mircioiu, V. Voicu: Inhibition of the percutaneous absorption of o, o-dimethyl -o -

dichlorvinylphosphate by adsorptive powders, "Perspectives in Percutaneous Penetration", (K. Brain, V. James, K. Walters edts)
STS Publishing, Cardiff, vol. 5B, pp.258-260, 1998
23

RJ Feldman, HI Maibach, J Invest Dermatol, 52,89,1969

67
 33

Multe medicamente se acumuleaza in stratul cornos. De exemplu

progesterona atinge in stratul cornos concentratii de 20 n g / g , in timp ce in
sange, concentratiile nu depasesc 2 ng/ml24. In absorbtia percutana a
medicamentelor trebuie deci sa distingem doua faze: partitia intre forma
farmaceutica si stratul cornos in prima faza si distributia ulterioara din stratul
cornos. In ceea ce priveste distributia din stratul cornos, aceasta se face in
doua directii: in sange si de aici in tot organismul, si in apa ce ce se elimina
prin piele.Dincolo de fluxul propriuzis de apa prin stratul cornos, o parte din
apa hidrateaza proteinele si duc la o marire considerabila a grosimii acestuia
- de la 15 ^ in stare nehidratata la 45 ^ la hidratarea completa. Stratul cornos
complet hidratat contine 20 % proteine, 5 % lipide si 75 % apa 25. O parte din
substantele active

24 C. Mircioiu, A. Perju, E. Grau,G. Calin, A. Neagu , D. Enachescu, D.S. Miron: Pharmacokinetics of progesterone in

postmenopausal women: II. Pharmacokinetics following percutaneous administration, Europ. J. Drug Metab. Pharmacokin.,
23(3), 397-402, 1998

25 IH Blank, RJ Scheuplein, in Progress in Biological Sciences in Relation to Dermatology, A Rook, R Champion eds,

Univ. Press Cambridge, England 1964

68
 difuzeaza pasiv prin aceasta apa imobilizata26. In conditii de ocluzare
permeabilitatea creste de circa 4-5 ori iar cea a corticosteroizilor de peste
100 de ori27.

2.7.6 Modele teoretice privind absorbtia.

Modele experimentale in-vitro pentru studiul absorbtiei_____________

Deoarece absorbtia este o succesiune de transferuri interfaciale si

difuzii prin faze continue este de asteptat ca factorii care influenteaza aceste
procese, in principal solubilitatea si coeficientul de partitie apa/lipide, sa fie si
factorii care determina transferurile prin membrane.
Modelele ar putea fi grupate in functie de cum considera dependenta
concentratiei de spatiu si timp, in trei categorii si
35
anume28:
- modele de quasiechilibru, care considera concentratii finale,
independente de timp si spatiu, cum ar fi modelul partitiei in functie de
pH sau modelul partitiei intre faze nemiscibile ,
- modele de stare stationara, unde se considera o dependenta numai de
spatiu a concentratiei, cum ar fi metoda balantei de masa,
- metode dinamice: metoda compartimentala, mixing tank model,
dispersion model, transit model.
Dependenta
Apă transferului
Afiăprin membrana se poate intelege usor din diagrama
Lipide

100 1000 900

Ac=100

1
0

1
0
100 10 1
Pua=0,1 Ac =
9
Figura 11 - Transferuri interfaciale si difuzii prin faze continue

26 R Scheuplein, I Blank,: Permeability of the skin, Physiol Rev, 51,702, 1971

27 C Vickers, Arch. Dermatol. 88, 20,1963

28 P. Macheras: Characterization of the plasmaprofile: Wht are the choices?, APV Workshop on Bioequivalence,

Frankfurt, 9 March, 1999

69
 Deci, deoarece viteza de transfer este proportionala cu gradientul de
concentratie, se observa ca viteza de transfer este cu atat mai mare cu cat
coeficientul de partitie apa/lipide este mai mare. Desigur ca rezultatul
trebuie privit cu oarecari rezerve. Se vede ca sa presupus ca echilibrul la
cele doua interfete se stabileste instantaneu. Pe de alta parte, daca
coeficientul de partitie este 0.1, este greu de presupus ca se va realiza o
concentratie de 100 unitati in faza apoasa.
3. TRANSFERUL INTERFACIAL ŞI DISTRIBUŢIA
MEDICAMENTELOR

| 3.1 Câmpul de forţe al interfeţelor

_____________________________________________________________

Este determinat de asimetria distribuţiei moleculelor în această "fază

interfacială". De o parte şi de alta avem vâscozităţi diferite, interacţiuni
diferite cu moleculele fazei continue, distribuţii de sarcini electrice diferite
care determină apariţia de straturi duble electrice pe ambele părţi,
interacţiuni diferite între moleculele celor două faze cu apariţia unei tensiuni
interfaciale, a unui potential de interfata etc. Apariţia moleculelor de
substanţă activă duce la perturbarea structurilor interfeţei. O mare parte din
mecanismele de acţiune ale medicamentelor se pot explica prin aceste
interacţiuni între moleculele de substanţa activă şi structurile interfeţei, care
sunt interacţiuni fără reacţii chimice şi au fost numite "interacţiuni finite"
după modelul interacţiunii între o molecula şi pereţii capilari în teoria
ascensiunii capilare.29
În ceea ce priveşte efectul interfeţei asupra moleculei
farmacodinamic active, aceasta suferă în primul rând o orientare în funcţie
de interacţiunile cu câmpul electric al interfeţei şi de interacţiunile de tip van
der Waals (interacţiuni hidrofobe, interacţiuni polare etc.). În final această
orientare duce în general la o fixare a moleculelor active la interfaţă şi o
întârziere a transferului lor.
Aceste acumulări la interfaţă şi perturbări ale structurilor electrice ale
acesteia pot fi constatate în cazul plachetelor prin efectele asupra agregării
plachetare. Aproape toate medicamentele curente au fost testate în ceea
ce priveşte efectul lor asupra agregării plachetare. S-a constatat, în linii
mari, că cele care au o sarcină reziduală negativă cresc potenţialul

29 Voicu V, Mircioiu C - Mecanisme farmacologice la interfete membranare. Interactiuni finite medicamente -

interfete biologice, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1994

70
electroforetic al plachetelor şi reduc agregarea, iar cele cu sarcină
reziduală pozitivă scad potenţialul Z şi cresc agregabilitatea. Se poate face
o paralelă între aceste efecte şi efectul aceloraşi medicamente asupra
vitezei de sedimentare a hematiilor 30, dat fiind paralela între agregarea
plachetară şi cea eritrocitară: ambele sunt controlate de interacţiunea între
straturile dublu electrice asociate membranei.
În funcţie de natura lor şi datorită şi faptului că membrana ca bistrat
lipidic este asimetrică (stratul interior este mai bogat în fosfatidil-serină şi
cele două jumătăţi acţionează ca un cuplu, răspunzând diferit la perturbări),
unele molecule vor realiza concentraţii mai mari pe faţa externă a
membranei (şi între acestea se afla toate moleculele faţă de care
membrana este impermeabilă) iar altele pe cea internă. Şi acestea din
urmă însă, dat fiind că traversarea nu se face instantaneu, într-o primă
etapă vor fi mai multe pe faţa externă.
Diferenţa de concentraţie pe cele doua feţe va avea ca urmare o
deformare a membranei, interfaţă la care avem concentraţii mai mari
suferind o "expandare" ca urmare a slăbirii coeziunii intermoleculare.
Macroscopic se constata că acizii graşi, alchil- sulfonaţii, acidul etacrinic,
saponinele, fenilbutazona, indometacinul, furosemidul, barbituraţii, tiosemi-
carbazonele, dipiridamolul etc. fac să apară protuberanţe pe suprafaţa
hematiilor, iar fenotiazinele, anestezice locale (cincocaina, tetracaina,
procaina), antihistaminice (feniramin, clorfeniramin etc.), propranololul,
verapamilul, rezerpina etc. duc la apariţia unor invaginări.
Regula este ca substanţele cationice preferă partea
citoplasmatică ducând la formarea de învaginări, iar cele anionice şi
neutre, partea externă ducând la formarea de protuberanţe (crenatori)31.
Aceste grupe sunt veritabili antagonişti, adăugarea unei substanţe din
grupa adversă ducând, în funcţie de concentraţie, la restaurarea formei
hematiei sau la inversarea efectului. La toate substanţele menţionate că
produc învaginări, efectul este bifazic, în prima fază ele fiind crenatoare 32.
Explicaţia este aceea că ele se adsorb întâi pe faţa externă a membranei şi
numai după aceea migrează spre faţa internă.

30 V. A. Voicu, C. Mircioiu, M. Jiquidi, R. Gref, M. Olteanu: Studies concerning some effects of drugs,
colloid vectors for drugs and decorporators on some physicochemical parameters of blood, in T. Sohns, V.
Voicu (edts): NBC Risks. Current Capabilities and Future Perspectives for Protection, Kluwer Academic,
Amsterdam, 1999, p. 311-330.
31 Sheetz MP, Singer SJ. Biological membranes as bilayer couples. A molecular mechanism of drug-
erythrocyte interactions. Proc Natl Acad Sci U S A. 1974 Nov; 71(11):4457-61.
32 Deuticke B. Transformation and restoration of biconcave shape of human erythrocytes induced by
amphiphilic agents and changes of ionic environment. Biochim Biophys Acta. 1968 Dec 10; 163(4):494-500.

71
| 3.2. Limitele termodinamice ale transferului
_____________________________________________________________

3.2.1 Coeficientul de partiţie____________________________________

Transferul prin interfeţe este limitat de regula că la echilibru

activităţile moleculei active în cele două faze trebuie să fie egale. Aceasta
duce la concluzia, altfel verificata şi experimental, că indiferent de
cantitatea totală de substanţă activă, la echilibru concentraţiile în cele două
faze se vor găsi într-un raport constant, numit coeficientul de partiţie al
substanţei respective între fazele în contact.
Coeficientul de partiţie este un parametru foarte important în practic
în corelările cantitative între structura chimică şi activitatea biologică
(QSAR - Quantitative Structure-Activity Relationships) între care cea mai
cunoscuta este relaţia Hansch33.
Dacă vom considera o serie de compuşi de structura R-X, putem
asocia fiecărui substituent X, un număr o X definit prin relaţia Hammet:
Gx = ln—
X
k
k
H

unde kH este constanta de viteza a reacţiei standard în care este

implicat produsul de baza R-H iar kX este constanta de viteza a reacţiei
după înlocuirea lui H cu X.
Descoperirea fundamentală a lui Hammet este aceea că dacă
schimbam reacţia standard noii parametri sigma sunt proporţionali cu
cei din reacţia anterioară o x = pu X ceea ce ne permite, atunci
>

când cunoaştem vitezele pentru una din reacţii, să prezicem constantele de

viteză pentru toţi compuşii în a doua reacţie, dacă ştim constanta de
proporţionalitate.
Toate încercările de a aplica acelaşi model la prezicerea activităţii
biologice au dat greş până în momentul în care Hansch a adăugat şi un
"parametru de lipofilicitate":
P
X
n YX =
ln— P
H

unde reprezintă coeficientul de partiţie apă/octanol.

Aceasta a condus în final la un model cu o valoare predictivă foarte
mare pentru răspunsul biologic (RB) în forma:

33 Hansch C, Muir R, Fujita T, Maloney P, Greyger F, Streich M. The Correlation of Biological Activity of
Plant Growth Regulators and Chloromycetin Derivatives with Hammett Constants and Partition Coefficients.
J. Am. Chem. Soc., 1968, 85 (18), 2817-24

72
 ln B R = a n 2 + b a
Explicaţia importanţei coeficientului de partiţie în determinarea
răspunsului biologic derivă din faptul că moleculele farmacodinamic active
ajung la locul acţiunii lor după un şir lung de transferuri interfaciale unde,
după cum am spus coeficientul de partiţie este cel care caracterizează
"rezultatul final" al procesului de transfer.

| 3.3 Transferul prin difuzie in faze continue

_____________________________________________________________

Fenomenele de absorbţie, distribuţie şi eliminarea medicamentelor

au ca numitor comun două fenomene: difuzia în fazele continue şi
transferul la interfeţe.
Difuzia este un fenomen continuu şi poate fi descris cu destul de
bună aproximaţie de o ecuaţie matematică foarte simplă:
dc = D d c2

dt~ dx2
dar a cărei soluţie depinde în mod esenţial de condiţiile iniţiale şi pe
frontiera.
Astfel, pentru un comprimat care cedează substanţa activă într- un
volum foarte mare de fluid se obţine pentru concentraţia de substanţă
activă la distanţa x faţă de suprafaţa comprimatului la un moment de timp t,
soluţia
x
c(t,x) = c0(1 - erf )
unde erf(y) se numeşte funcţia erorilor şi este egală cu aria de
2 —2
sub curbă e între 0 şi punctul de abscisa y.
Vn

73
Distribuţia într-o membrană de grosime l, ce separă un
rezervor cu o concentraţie mare, constanta - c1 într-un mediu
în care concentraţia este menţinută iarăşi constantă - c0 (în
literatura farmaceutică luată de obicei zero, corespunzând
condiţiilor sink")

mediul de cedare
c(O.t = Co
)
membrana
t=0 c(x,0)« c0
rezorvor r.< - constant

Figura 12 - Distributia printr-o membrana biologica

În aceste condiţii se obţine pentru distribuţia concentraţiei

medicamentului în membrana soluţia:
, x 2 ^ ( — 1) n . n n x
f
--------> -—— sin —
l n n l
n2n2t
c(x t)
, =c +0
(c
i
—c
o)(T
—
y
— ---------------------- sln — e 1 )
Se observă că schimbarea condiţiilor iniţiale şi pe frontiera duce la o
schimbarea radicala a soluţiilor ecuaţiei difuziei. Din acest motiv,
prezentarea unei soluţii a ecuaţiei difuziei fără precizarea condiţiilor în care
a fost dedusă aceasta se poate considera ca lipsită de sens şi de folos
practic.
Menţionăm că soluţiile ecuaţiei difuziei s-au dovedit de folos în
analiza cedării "in vitro" din forme farmaceutice. Dat fiind complexitatea
foarte mare în cazul analizei fenomenelor "in vivo", aceste soluţii nu se mai
pot aplica şi verifica.

| 3.4 Transferul prin difuzie la interfaţă

_____________________________________________________________

Transferul peste o interfaţă, pe lângă componenta difuzională, care

determină numărul de molecule de substanţă activă şi de viteza cu care ele
se aproprie de interfaţă, mai cuprinde o componentă de cinetica a
transferului la interfaţă. Aceasta componentă este legată de bariera
energetică ce trebuie să o învingă la trecerea dintr-o fază în alta ce
cuprinde principial două componente: schimbarea învelişului de solvatare şi
trecerea prin câmpul de forţe al interfeţei.

74
| 3.5 Transferul interfacial şi transmembranar
_____________________________________________________________

Transferul medicamentelor în organism este un transfer prin

membrane lipidice care separă două medii apoase. Aceste transferuri se
pot descompune în trei etape: difuzia în fază lipidică şi transferul la
interfeţele apă / lipide şi lipide / apă.

75
Un parametru determinant pentru cinetica şi cantitatea de
substanţă activă transferate este solubilitatea substanţei în
mediul în
care se face transferul. Din acest motiv, este necesar ca substanţele
active să fie suficient de solubile atât în faza apoasă cât şi în cea lipidică,
deci să fie "amfifilă". Practic toate moleculele active sunt amfifile. Cele,
puţine la număr, care sunt ionice pot atinge concentraţii utile doar după
administrarea i.v. sau i.m., nu penetrează in interiorul celulelor şi sunt
eliminate foarte repede din organism. Cităm ca exemplu în acest sens
reactivatorii de colinesterază (piridostigmina, obidoxima, piridinaldoxima,
HI6 etc.) care au în moleculă un atom de azot tetrasubstituit şi nu pot trece
într-o forma "bază" cum se întâmplă cu multe anestezice locale
(anestezina, lidocaina, procainamida etc).

I 3.6 Transferul "coloidal"

Din structura amfifilă, în conformitate cu legile generale ale chimiei-

fizice, rezultă o orientare şi o acumulare a moleculelor active la nivelul
interfeţelor membranare, interfeţe care includ, în afara interfeţelor apă/lipide
pe care le-am menţionat, interfeţe lipide / proteine, interfeţe proteine / apă,
interfeţe "apă rigidă" (moleculele de apă din imediata vecinătate a
lipidelor) / "apă liberă" etc.

Apa

Lipide

Parte
hidrofila
La concentraţii superficiale mici moleculele adsorbite nu reacţionează
între ele având o stare "gazoasa", dar pe măsură ce concentraţia lor (în
Parte
lipofila
exces faţă de cea din faza continuă) creşte, ele ajung să formeze un film
Figura 13 - Orientarea moleculelor amfifile la nivelul interfeţelor membranare
superficial în stare "condensată" (lichidă sau chiar solidă) care la un
moment dat se rupe. Concentraţiile fiind în acest caz mai mari decât

76
concentraţiile micelare critice, substanţele active ajung să formeze micele
care, după cum sunt orientate moleculele, pătrund în faza lipidică sau se
întorc în cea apoasă. În acest fel, pe lângă transferul moleculelor
individuale, apare şi un transfer de "grup". O dată ajunse pe faţa opusă a
membranei, micelele se pot dezorganiza şi moleculele active se orientează
la noua interfaţă, o parte din ele trecând în faza apoasă intracelulară.
Un acelaşi mecanism de transfer în "căruţa micelară" poate implica şi
molecule active care nu formează ele însele micele dar care pot forma
micele mixte cu unele substanţe tensioactive specifice cum ar fi acizii biliari
sau xenobiotice, administrate o dată cu medicamentul sau existente în
traiectul gastrointestinal în contextul aportului alimentar şi al absorbţiei
alimentelor. În chiar condiţiile unui aport nul al moleculei active la structura
micelei, ea poate avea o afinitate pentru "miezul" acesteia şi ca urmare să
fie transportată prin membrană.
Sistemul cărăuşilor sau altfel numiţi "vectorilor" coloidali este folosit în
terapia modernă nu numai pentru mărirea transferului interfacial şi a
absorbţiei dar şi pentru creşterea timpului de viaţă a medicamentelor în
organism, pentru creşterea permeabilităţii celulare la medicamente şi, cel
puţin la nivelul intenţiilor, pentru o medicaţie "ţintită". Ultimul obiectiv, altfel
destul de vag definit în măsura în care de fapt nu se ştie în general care
este locul acţiunii substanţei active în organism, este o preocupare
constantă, majoră a ultimilor decenii, a dus la realizarea unei serii mari de
vectori coloidali, numiţi cu un termen mai adecvat "sisteme de transport"
cum ar fi: liposomi, microsfere, nanosfere, microemulsii, sisteme
biodegradabile etc. Obiectivul ţintirii a fost poate atins poate numai în cazul
când se doreşte tratarea macrofagelor care de regulă fagocitează aceste
sisteme urmare a caracterului hidrofob al învelişului lor. În rest, cert este că
s-a realizat de multe ori obiectivul creşterii cantitative a transferului
interfacial al medicamentelor cu consecinţe benefice asupra absorbţiei şi
penetrării lor în celule.
Altfel, faptul că în prezenţa substanţelor tensioactive este mărită
absorbţia medicamentelor, este un lucru cunoscut de foarte mult timp în
farmacie, dar rămas neexploatat până în ultimele doua decenii.
Un lucru mai puţin cunoscut în literatura farmaceutică, dar foarte mult
cercetat de către biofizicieni pe parcursul ultimelor trei decenii este
creşterea fluxurilor transmembranare în prezenţa unor antibiotice. Pentru
anumiţi ioni s-au găsit creşteri ale fluxurilor transmembranar de circa 5
ordine de mărime. În particular unele antibiotice ciclice, de tip valinomicina 34

34 Mueller P, Rudin DO. Development of K+-Na+ discrimination in experimental bimolecular lipid

membranes by macrocyclic antibiotics. Biochem Biophys Res Commun. 1967 Feb 21;26(4):398-404.

77
sau tetralide macrociclice (monactina, nonactina, eniantina B, etc) includ în
interiorul lor ioni şi alte molecule mici hidrofile 35. Un transfer asemănător
este utilizat în farmacie pentru transferul medicamentelor incluse în
molecule de ciclodextrine, dar acesta se referă în principal la molecule
hidrofobe, la fel ca şi majoritatea vectorilor coloidali. Problema transferului
substanţelor foarte hidrofile, care este cu adevărat o problemă întrucât
acestea se absorb foarte prost şi se elimină foarte repede, se pare că nu a
putut fi rezolvată în nici un caz concret.

| 3.7 Transferul prin canale

_____________________________________________________________

Un caz particular al transferului moleculelor mici, hidrosolubile, prin

membrane este transferul prin canale apoase la nivelul membranelor
lipidice. Existenţa acestora este aproape unanim acceptată după
experimentele de acum 50 de ani făcute de Hodgkin şi Huxley 36 (care le-au
adus autorilor şi premiul Nobel) privind curenţii de membrană la axonul
gigant de Loligo. Curenţii de sodiu, potasiu şi calciu formează baza
potenţialului de acţiune care este elementul elementar al transmiterii
informaţiei la nivelul sinapselor şi al plăcilor motorii.
Dacă la nivelul acestor canale, altfel foarte specifice (se admite că
există canale separate pentru sodiu, potasiu şi calciu) se poate face şi
transfer de molecule active mici, este discutabil. Cert este însă că la nivelul
membranelor, atât artificiale cât şi naturale, s-a reuşit experimental
formarea de canale tranzitorii, ceea ce a dus la creşteri semnificative a
fluxurilor transmembranare ale substanţelor active medicamentoase sau a
toxicelor.
3.8 Antibiotice formatoare de canale

Analog cu solubilizarea în micele putem considera "micele de

antibiotice" care au două caracteristici aparte şi anume:
- nu mai au o simetrie sferică ci una cilidrică formând aproximativ
un canal,
- nu mai migrează prin membrană ci se fixează un timp mai mare în
aceasta, formând un canal sau "por" temporar.

35 Dobler M, Dunitz JD, Krajewski J. Structure of the K+ complex with enniatin B, a macrocyclic
antibiotic with K+ transport properties. J Mol Biol. 1969 Jun 28;42(3):603-6.
36 Hodgkin AL, Huxley AF. A quantitative description of membrane current and its application to
conduction and excitation in nerve. 1952. Bull Math Biol. 1990;52(1-2):25- 71

78
 Formarea unei pânze cilindrice cu exterior hidrofob, cum a fost
propusa37 pentru amphotericina B, în soluţie apoasă este puţin probabilă,
dar se presupune că acest fenomen apare în zona interfacială, prin
fluctuaţii ale filmului de antibiotic adsorbit şi pătrunderea lui în membrană.

Figura 14 - Fluctuaţii ale interfeţei membrană/mediu cu formarea de canale temporare

Fluctuaţiile pot fi ale membranelor înseşi iar antibioticul să fie cel

care stabilizează porii formaţi sub influenţa factorilor mecanici sau electrici.
Astfel se poate încadra şi acest fenomen într-o clasă mai largă ce cuprinde
electroporarea bistraturilor lipidice, diviziunea şi fuziunea celulelor, care au
fost tratate ca fenomene mecanice de încovoiere 38 cu formarea unor
complexe intermediare metastabile, ca în teoria vitezelor absolute de
reacţie.
Fixarea porilor de antibiotic se face prin legătura hidrofobă între
acesta şi lipidele membranei. Aici apare o altă caracteristică a fenomenului:
efectele sunt remarcabile atunci când antibioticul are mai multe duble
legături conjugate (este "polienic") şi când în membrana există şi nuclee
sterolice (din acest motiv ele sunt active ca antibiotice numai împotriva
fungilor şi altor celule ce conţin în membrană colesterol).
Există şi o diferenţă de proprietăţi fizico-chimice între antibioticele
transportoare şi cele formatoare de pori. Cele dintâi sunt lipofilice şi foarte
solubile în hidrocarburi, iar nistatină şi amfotericină sunt amfipatice, foarte
puţin solubile în apă şi hidrocarburi.
Mai recent s-au studiat antibiotice formatoare de canale active 39atât
împotriva germenilor Gram-pozitivi cât şi împotriva celor Gram negativi.
Cecropinele - obţinute din viermele de mătase Hyalophora cecropia, sunt
încărcate pozitiv şi se pot lega de membrane atât prin porţiunea terminală

37 Finkelstein A, Holz R. Aqueous pores created in thin lipid membranes by the polyene antibiotics
nystatin and amphotericin B. Membranes. 1973;2:377-408.
38 Chimadzev Y. Structural rearrangements in lipid bilayer membranes, in Electrified Interfaces in
Physics, Chemistry and Biology. Kluwer Acad. Publ. Dordrecht, Boston, 1992, 491-507
39 Christensen B, Fink J, Merrifield RB, Mauzerall D. Channel-forming properties of cecropins and related
model compounds incorporated into planar lipid membranes. Proc Natl Acad Sci U S A. 1988 Jul;85(14):5072-
6.

79
hidrofobă cât şi prin forţe electrostatice, a doua porţiune terminală fiind
încărcată pozitiv.
În prima etapă se produce o asociere a micelei de cecropină cu
membrana, prin forţe electrostatice. Fluctuaţii în orientarea şi distanţa faţă
de interfaţă pot duce la o apropiere suficientă a părţii hidrofobe a cecropinei
cu lipidele, rezultatul fiind trecerea la o stare mai stabilă cu manifestarea şi
a interacţiunii hidrofobe (etapa II). În momentul aplicării unui potenţial
pozitiv pe partea pe care este adsorbită molecula de antibiotic, se produce
o împingere a sarcinii pozitive de la suprafaţă mai spre interior, cu formarea
unui canal cu interior încărcat pozitiv.
Sarcina pozitivă a canalului (8 sarcini pozitive pentru fiecare moleculă
de cecropină) explică selectivitatea canalului pentru anioni. Selectivitatea
va creşte cu scăderea tăriei ionice şi va fi maximă când lungimea Debye
(extinderea stratului dublu) va fi mai mare decât diametrul porului (deci
când acesta se extinde dincolo de mijlocul canalului).
Conductivitatea depinde slab de concentraţia de cecropid, ceea ce
reprezintă un argument pentru faptul că antibioticul în soluţie este agregat
sub forma de micelii. Dependenţa de voltaj este influenţată de prezenţa
colesterolului, fie prin interacţiunea directă cu cecropidul, fie prin efectele
colesterolului asupra fluidităţii membranei.
Semnificaţia acestor fapte este cu mult mai mare deoarece, dincolo
de faptul că se lămuresc unele mecanisme de acţiune, există o corelaţie
bună între concentraţiile la care apar efectele "in vitro" cu concentraţia.
3.9 Aplicatii

3.9.1 Transport prin membrane permeabile

Se consideră o soluţie diluată supusă acţiunii unei forţe exterioare în

care se plasează o membrană poroasă ce separă două compartimente.
Membrana este strabatută de numeroşi pori, presupuşi cilindrici şi
perpendiculari pe suprafaţa membranei. În cazul unei membrane
permeabile ideale se presupune că moleculele de solut sunt mici în raport
cu diametrul porilor.
Se consideră o membrană poroasă formată din n pori identici,
cilindrici, de rază a şi lungime L [24]. Aceasta membrană separă două
compartimente, I şi II, ce conţin o soluţie apoasă a unui solut neutru (s),
coeficientul de difuzie D, concentraţiile în cele două compartimente C 1 şi C2
sunt presupuse egale. Membrana este total permeabilă pentru solut. Se vor
studia unele aspecte ale transferului prin membrană.
I. Fluxul de solut
Premise:

80
 i. se presupune că nu există diferenţă de presiune hidrostatică între
cele două compartimente;
ii. se presupune că nu există mişcare convectivă a lichidului la
traversarea membranei.

Figura 15.0 - Transport prin membrane permeabile

Expresia densităţii fluxului de solut într-un punct oarecare, în
dC
interiorul porului, este dată de legea I a lui Fick : j s = - D - —
6tX

Pentru starea staţionară s-a descris legea de variaţie a concentraţiei

solutului în por şi s-a trasat curba C(x) pentru C1 > C2,
„ dC
In stare staţionară— = 0.
dt

Din ecuaţia de conservare, dC = dj

= 0 ^ js(x) = constant.
dt dx dx
d
C, = 0.
dt dc2
Din legea a II-a Fick, dcL = Dd C"
dc
2
dC
Prin integrare — = A o C ( x ) = A x + B , unde A şi B sunt
dc
constante de integrare ce se determină din condiţiile limită.
C.L.1. x = 0, C(0) = C1 ^ B = C1 C.L.2. x = L, C(L) = C2
^ A = (C2 -C1)/L Ecuaţia ce descrie evoluţia
concentraţiei în
por
C - C
este: C ( x ) = 2
_ 1
x + Cj.
C
M
Ci

81
 c2 ...-. ." |

X
0 L
Figura 16.0 - Variaţia concentraţiei solutului în por

Ţinând cont de expresia concentraţiei, se obţine pentru densitatea

fluxului de solut într-un por următoarea expresie:
dC C2 - C DAC
j = - D ------= - D — ------ = --------
1

Js
dx L L
Expresia densităţii fluxului de solut într-un por în funcţie de A C = C1
-C2.
Densitatea fluxului de solut la traversarea membranei este j* s(x) =
PdAC.
Densitatea fluxului de solut la traversarea membranei
Ştiind că sunt n pori pe unitatea de suprafaţă şi fluxul care
traversează un por este js
22 DAC
j *s = j s n *m = nrn —;— = P d A C,
L
2D
d
Pd = nrn —

82
L
II. Flux volumic - flux convectiv de solut
Premise:
i. există o diferenţă de presiune hidrostatică A P = P1 -P2 > 0 între cele
două compartimente. Va apărea un flux de lichid la traversarea fiecărui por.
ii. curgerea în fiecare por este considerată laminară. Coeficientul de
vâscozitate al solventului este n .
Expresia debitului de solvent Qp la traversarea unui por în funcţie de AP, n,
a şi L.
Într-un por cilindric de dimensiuni mari comparativ cu cele ale particulelor
de fluid se poate considera că este o curgere laminară şi se poate aplica legea
lui Poiseuille: na 4 AP
Q = ---------, unde Q este debitul de fluid ce traversează un por.
^ 8 nL
Expresia densităţii fluxului volumic la traversarea membranei j*v= PhAP, Ph
este permeabilitatea hidraulică.
Deoarece sunt n pori pe unitatea de suprafaţă, densitatea fluxului volumic
este:
nrn4 AP nrn4
jj * = ---------- = p A P P = ----------
v
8 nL P h ' P h 8 nL
Expresia densităţii fluxului de solut la traversarea membranei dacă
concentraţia este identică în ambele compartimente (v - viteza medie de curgere
a fluidului).
Dacă v este viteza medie de curgere printr-un por,
= Q = a 2 AP
V
= S ~ 8 nL
cantitatea de solut transportată în unitatea de timp printr-un por de
secţiune S, este: C(x) Sv dt.
Densitatea fluxului convectiv printr-un por, pe unitatea de timp şi de
suprafata, este js = C(x) v.
Densitatea fluxului convectiv de solut ce străbate membrana:
2 n na AP
4

j * = Cv * n * n a = C ----------= CP h A P = C * j * v
2

J s 8 nL h J v

III. Studiul general al membranei

Premise:
i. există diferenţă de presiune hidrostatică;
ii. există gradient de concentraţie.
Expresia generală a densităţii fluxului de solut într-un punct oarecare, în
interiorul porului, este suma densităţilor fluxului

83
 ^ dC
difuzional şi a fluxului convectiv, js(x) = -D-— + Cv .
dx
Variaţia concentraţiei solutului în interiorul porului în starea staţionară:
În regim staţionar, dC/dt = 0 şi din legea de conservare rezultă că dj s/dt =
0, deci js este constant şi independent de x.
Legea de variaţie a concentraţiei se află prin rezolvarea ecuaţiei
diferenţiale.
Soluţia generală a ecuaţiei generale:

Prin integrare se obţine: C = Kevx/D

Ştiind că js este constantă, o soluţie particulară a ecuaţiei se obţine pentru
dC/dx=0 Cp = js / v
Soluţia ecuaţiei este C = Kevx/D + —.
v
Constanta de integrare K se determină din condiţiile iniţiale:
x=0, C(0)=C1 ^ K=C1- js/v
Deci, C ( x ) = C 1 e vx/D + —(l - e vx/D) .
vv '
Pentru C1, C2 fixe, se exprimă desitatea fluxului de solut la traversarea unui
por în funcţie de C1, C2, v, D şi L.
Pentru a afla fluxul de solvent printr-un por se integrează relaţia pe
lungimea porului

84
 2
j s L = - D ( C - C 1 ) + v{ C(x)dx
2

Se defineşte concentraţia medie a solutului în por prin:

12
C
m =L j
L
C( x) dx

Se obţine densitatea fluxului de solut printr-un

j *^ s— =
VI ^ n * ^n7a'
T7VY j s =• n * n a' — (C 1 - C 2 ) + n * n a 2vC m
— VI*^ T7VY
2 2

L
Densitatea fluxului de solut la traversarea membranei:
D

j *s = P d AC + j * v Cm
Densitatea fluxului de solvent prin membrană depinde liniar de
concentraţie şi de densitatea fluxului volumic de solvent.

3.9.2 Transportul oxigenului din capilarele sanguine în mediul tisular

Respiraţia reprezintă una dintre funcţiile vitale ale organismului uman, fiind
un proces continuu, reflex. Oprirea duce într-un timp foarte scurt la moartea
celulelor, organismul nedispunând de rezerve de oxigen, iar acumularea de CO 2
este toxică pentru celule. Aerul atmosferic este introdus în plamâni prin procesul
de ventilaţie pulmonară, reprezentând primul aspect funcţional al respiraţiei. La
nivelul alveolelor pulmonare, mai precis la nivelul membranei alveolo-capilare
are loc schimbul de gaze respiratorii dintre aerul alveolar şi sângele venos .
Acest schimb se face pe baza legilor difuziunii gazelor şi depinde de presiunea
parţială pe care acestea o dezvoltă de o parte şi de alta a acestei membrane.
Oxigenul străbate această membrană prin difuziune şi se va fixa pe hemoglobină
ajungând în vasele capilare unde are loc cedarea sa către ţesuturi .

85
 = 0,

Sângele curge prin capilare de lungime l, cu viteză uniformă v, şi

antrenează molecule de oxigen dizolvat ce difuzează din capilare
spre mediul tisular datorită gradientului de concentraţie.
Capilarele au raza r şi permeabilitatea oxigenului este Pd.
I. Se presupune că sângele este imobil în capilare.
Fie N0 numărul de molecule de oxigen din capilar la momentul t
por: js = - (Ci - C2) + vC,

Nc şi Nt numărul de molecule de oxigen din capilar şi respectiv din ţesuturi

la un moment oarecare t.
Probleme
*
1. Să se exprime J fluxul de molecule de oxigen spre ţesuturi în funcţie de
s

Nc şi de diferenţa de concentraţie AC = Cc - Ct .
2. Să se arate că, constanta de timp T care descrie trecerea oxigenului
spre ţesuturi este: T = r / 2Pd (se presupune că volumul tisular este mult mai mare
decât volumul capilar).
II. Pentru ca oxigenul să se repartizeze uniform în ţesuturi, distanţa d
dintre capilare trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime cu distanţa pe care
oxigenul difuzează în timpul T (timpul de omogenizare a concentraţiei). Să se
stabilească expresia d în funcţie de coeficientul de difuzie a oxigenului în
ţesuturi, D, de raza capilarului, r, şi de Pd.
III. În prezenţa curgerii, pentru ca oxigenul să difuzeze eficient spre
ţesuturi, trebuie să staţioneze în capilare un timp t > 2T. Să se găsească
expresia vitezei maxime a sângelui în capilare .
IV. În realitate, pentru a studia difuzia oxigenului în plămâni trebuie să se
ţină cont şi de captarea sa de către ţesuturi . Pentru simplificare se consideră
numai difuzia pe direcţia Ox. Se notează consumul de oxigen: fO2
dC d 2 C
Legea de variaţie a concentraţiei este: -----------= D—^ - fa
În capilare concentraţia este constantă, C0.
Să se arate că, în starea staţionară, concentraţia în ţesutul situat între
două capilare aflate la distanţa d are expresia:
1 -'d
8DC
f a* d 2
C(x) = 1 - C
când originea axei x se află la jumătatea distanţei dintre capilare. Să se traseze
curba pentru diferite valori ale fO2 .

86
 capilar tesut capilar

Js

Cc ct
-d/2 Figura 17 - Transpotul oxigenului ind/2
tesuturi

I. Conform legii I Fick, densitatea fluxului de particule este:

dC
j
=-^
În regim staţionar gradientul concentraţiei este constant î
n
[C( t)- Ce ]
Ax
unde Ax este
peretele capilar şi relaţia devine: js = - D

grosimea peretelui capilar.

Dacă n este numărul de pori pe unitatea de suprafaţă a peretelui şi a
raza unui por, atunci densitatea fluxului spre ţesuturi este:
j*s = n*na2*DAC/Ax = Pd AC, (Pd = n*na2*D /Ax)
Fluxul prin întreaga suprafaţă a peretelui capilar este:
J*s = 2nrl j*s = 2nrl Pd AC
Această cantitate reprezintă numărul de molecule de oxigen care
traversează membrana în unitatea de timp: J*s = -dNc/dt.
NN
2. Concentraţia în capilar este: C = —- = —2- ^ N = Tir2IC
c
V Tir l c c

Înlocuind această expresie în cea a fluxului: J*s = 2nrl Pd AC =-

dC c d(Cc - C t )
nr2ldCc/d
t
Ecuaţia diferenţială
dt
dt
2P
-(Cc - Ct) are soluţia:

r
Cc - Ct = Ke r
2Pd/r reprezintă o constantă şi se notează cu T.
II. Distanţa pe care difuzează oxigenul: d2 = 2DT = Dr/Pd

87
 III. Sângele trebuie să străbată capilarul în timpul 2T, viteza maxim ă fiind
:
l*P
v m = l * 2 T = ----
m
r
Viteza sângelui în capilar este în mod normal 0.5mm/s

88
 .IV. In stare staţionară
dC dC dC f
O2

dc2 D
dC
f
O2
D x+A
dx
1 fo
2 D
— = 0 ^ D— - fa? = 0 o

dt d c2
Prin integrare se obţine :
Integrând şi a doua oară ^ C = x + Ax + B

unde A şi B sunt constante de

integrare care se determină din
condiţiile limită.
Astfel, pentru x = ± d/2 , C = C0
1 fo, d 2 d
C.L.1. x = d/2 ^C=
+ A- + B 0 2 D 4 2
C.L.2. x = - d/2 ^ C 0 = 1 ^ — - A
—+B
0
2D 4
2 1 fO d2
2

=B
Se obţine A = 0 şi C0 -
*02D 4
2
, d fo2 x 1
2 f
O
---— + ■ o
8 D 8 DC 0 2 DC 0
2

x
1 -
d 12.

Revenind la expresia concentraţiei :

1 fO
C = -^ x 2 + C 0 - d- ^ = C,
2 D

89
 C ( x) = 1 - d2 fo 2 _ C 08 DC
0
Reprezentând grafic această
funcţie se obţine o familie de parabole
pentru diferite valori ale raportului d 2fO2/
8DC0. Funcţia prezintă un minim, care
este cu atât mai jos cu cât consumul de
oxigen, fO2, este mai mare.
d2 fO2

8 DC0

C(x)/C0 1

90
 C(- dx)/ 2 0 d/2 x
=
C Figura 18 1 -
- Variaţia concentraţiei oxigenului
. 0 y

3.9.3 Hemodializa

Se consideră un model simplificat al unui rinichi artificial 3. Fie două

compartimente separate printr-o membrană permeabilă pentru uree, a
cărei suprafaţă este S = 1m2. În compartimentul I se găseşte un volum Vi
de sânge de epurat, iar în compartimentul II - un volum V 2 de lichid de
dializă. Concentraţia ureei în lichidul de dializă se consideră neglijabilă în
timp. Permeabilitatea membranară a ureei este
Pd = 4 * 10-6 ms-1.
Probleme:
1. Debitul masic iniţial de uree extrasă de la un bolnav care are
uremia 4 gl-1.
2. Expresia clearence-ului în funcţie de Pd.
3. Variaţia concentraţiei ureei în sânge C1(t) în funcţie de
concentraţia iniţială şi de Cl.
4. Volumul V1 de epurat corespunde volumului total al apei din corp
şi este egal cu 50. l. În cât timp uremia va ajunge la valoarea normală,
0.4g/l?

1. Masa de uree care traversează membrana permeabilă în unitatea

de timp este:
dm
— = P—SAC = pds ( C - C 2 )
Deoarece V2 >> V1 şi C2 se neglijează, C2 « 0 ^
dm
— = P,SCA = 4*10 *1*4*103 = 16*10-3[ g / s]
dt d lt= 5
1 0

2. Clearence
Concentraţia ureei în sânge este C1, iar din sânge trece în lichidul de
dializă, în unitatea de timp o cantitate dm de uree
dm
P
Cl = CT
C C
= crL = PdS = 4 * 10-6 [m3 / s] = 240[ml / min]
1 1

3. Se exprimă debitul masic în funcţie de volumul V1

dm d (V 1 C 1 ) V —C 1
dt dt dt 1

91
 dm
Dar — 1= ClC .
dt
dC 1
Se obţine o ecuaţie diferenţială V —L1 + ClC , = 0 care are soluţia:
dt 1
Clt
Cj (t ) = A^.
Constanta de integrare A se determină din condiţia iniţială: t = 0,
C1(0) = A.
Clt

Variaţia concentraţiei ureei în sânge este C1 (t) = C1 (0 )e V

.
Determinarea timpului în care uremia ajunge la valoarea normală:
d C ( t ) -Clt. C ( t ) = C

(0 )e~ V o C^ = O

V 1 t C (0) 50 * 10-3 4
t = = ----------rln— = 28750[ s] = 8h
Cl C (t) 4*10-6 0.4 LJ

Modelul este mult simplificat. S-a

presupus că cele două
compartimente conţin volume
foarte mari de lichid şi sunt statice
dar, în realitate, cele două
compartimente sunt mult mai
reduse şi fluidele sunt în
mişcare.FARMACOCINETICĂ
4. ANALIZA FARMACOCINETICĂ

Analiza farmacocinetică realizează modelarea matematică a profilului

unui medicament în organism (absorbţie, distribuţie, biotransformare,
excreţie). Modalitatea clasică de descriere a cineticii medicamentelor în
organism utilizează reprezentarea organismului sub forma unuia sau a mai
multor compartimente, chiar dacă aceste compartimente sunt lipsite de

92
corespondent fiziologic sau anatomic40. O abordare alternativă,
farmacocinetica fiziologică, reprezintă organismul printr-o serie de ecuaţii
de echilibrul de mase, care descriu fiecare organ sau ţesut pe baza unor
consideraţii fiziologice. Farmacocinetica clasică are la bază câteva ipoteze
care nu sunt necesare în cazul modelelor fiziologice. În condiţii ideale,
modelele fiziologice au putere predictivă a concentraţiilor tisulare, ceea ce
reprezintă un avantaj faţă de modele clasice. Frecvent însă, parametrii
modelelor fiziologice au valori inexacte sau necunoscute.

4.1 Farmacocinetica clasică

- modele farmacocinetice compartimentale
_____________________________________________________________

Obţinerea de concentraţii biologice tisulare ale unei anumite

substanţe în vederea corelării sale cu tipul, intensitatea şi durata activităţii
biologice sau farmacodinamice induse este frecvent dificilă. Cea mai
simplă şi mai puţin invazivă metodă de obţinere de date asupra absorbţiei,
distribuţiei, biotransformării şi excreţiei unui compus este prelevarea de
probe de sânge total sau plasmă. Dacă se presupune existenţa unui
echilibru dinamic între concentraţia în fluidul biologic prelevat şi
concentraţia la nivel tisular, orice modificare la nivel tisular se reflectă într-o
modificare proporţională în fluidul prelevat. Aceste modificări pot fi descrise
utilizând modele matematice relativ simple.
Modelele farmacocinetice compartimentale sunt constituite dintr-un
compartiment central reprezentat de sânge, plasmă sau ţesut, în care
distribuţia uniformă şi echilibrarea cu substanţa administrată se realizează
rapid41. Compartimentul central este interconectat cu mai multe
compartimente periferice reprezentând ţesuturi în care echilibrarea se
realizează mai lent.
Substanţa este administrată la nivelul compartimentului central şi se
distribuie între compartimentul central şi compartimentele periferice.
Procesul de eliminare se realizează la nivelul compartimentului central,
care se presupune că include ţesuturi cu perfuzare intensă, capabile de
eliminarea substanţei (de ex. ficat, rinichi). Unul din avantajele modelelor
farmacocinetice compartimentale care derivă din această descriere o
reprezintă faptul că nu necesită informaţii despre structura anatomică sau
fiziologică implicată. Analiza compartimentală permite evaluarea şi

40 Craig CR, Stitzel RE, Modern Pharmacology with Clinical Applications, 5th ed., 2005.
41 Mazumdar J: An Introduction to Mathematical Physiology and Biology, 11-32, (1989).

93
prezicerea cantitativă a concentraţiilor plasmatice ale unei anumite
substanţe, a evoluţiei sale la nivelul organismului pentru diferite doze şi
scheme farmacografice, precum şi a proceselor de acumulare ce însoţesc
administrărilerepetate.

4.1.1 Descrierea modelului monocompartimental__________________

Analiza farmcocinetică cea mai simplă presupune determinarea

concentraţiei plasmatice a unui xenobiotic la diferite momente de la
administrarea prin injectare în bolus. Dacă valorile concentraţiilor obţinute,
în reprezentare semilogaritmică funcţie de timp sunt fitate de o dreaptă,
cinetica poate fi descrisă de modelul monocompar- timental42. Este cazul
medicamentelor pentru care procesele de distribuire uniformă şi echilibrare
a concentraţiei între sânge şi segmentele tisulare periferice se desfăşoară
cu o viteză mult mai mare decât procesul de eliminare. Modelul
monocompartimental descrie astfel organismul ca o singură unitate
omogenă relativ la substanţa administrată. Nu presupune o concentraţie
omogenă a medicamentului în întreg organismul, ci doar că modificările
sesizate la nivelul sângelui sunt proporţionale cu modificările produse la
nivelul ţesuturilor, între cele două stabilindu-se rapid un echilibru
dinamic43.
În acest caz, profilul farmacocinetic este descris de următoarea
ecuaţie:

C = C,e -; ( § -krC-, { f -K, S d)

unde C este concentraţia substanţei în fluidul biologic prelevat, la
momentul t, C0 este concentraţia iniţială (imediat după administrare, t=0),
iar kel este constanta de eliminare de ordin 1 (unităţi timp"1).

42 William S.: Mathematical Techniques for Biology and Medicine, 161-208, (1996).
43 Aiache J.M, Besner J.G, Buri P., Leblanc P.P., Lesne M.: Traite de Biopharmacie et
Pharmacocinetique, ed., 44 - 47, (1990)

94
 Figura 19 - Evoluţia concentraţiei plasmatice a unui medicament şi calculul kel - model
monocompartimental

4.1.2 Descrierea modelului bicompartimental______________

Administrărea i.v. în bolus a unor medicamente conduce frecvent la

obţinerea unui profil farmacocinetic neliniar. Este cazul substanţelor pentru
care distribuţia periferică şi realizarea echilibrului dinamic reprezintă
procese mai lente. Curbele obţinute prin reprezentarea semilogaritmică a
concentraţiilor funcţie de timp impun o abordare multicompartimentală,
utilizând ecuaţii matematice multiexponenţiale44.
În cazul modelului bicompartimental, evoluţia concentraţiei este
descrisă de doi termeni monoexponenţiali
C = A • ea + B • e ~pt unde A şi B sunt
constante de proporţionalitate, iar a şi p sunt constantele de viteză ale
proceselor de distribuţie şi eliminare de ordin 1. De remarcat că profilul
farmcocinetic cuprinde în acest caz două segmente ce corespund celor
două faze de evoluţie: faza de distribuţie şi faza de post-distribuţie -
eliminare. Evaluarea corectă a fazei de distribuţie este dependentă de
schema de prelevare a probelor biologice. Distribuirea rapidă în teritorii
tisulare periferice este sesizată doar prin prelevare la intervale scurte de
timp post- administrare, în caz contrar datele indicând eronat o evoluţie
conform modelului monocompartimental (kel în modelul
monocompartimental este echivalentul p în modelul bicompartimental).

44 William S.: Mathematical Techniques for Biology and Medicine, 84-109, 161-208, (1986).

95
 Figura 20 - Evoluţia concentraţiei plasmatice a unui medicament şi calculul kel - model
bicompartimental
Frecvent sunt sesizate cazuri în care procesul de distribuţie în
compartimente tisulare superficiale este urmat de procese de redistribuire
în compartimente tisulare profunde24. Procesul de eliminare p este astfel
urmat de o eliminare târzie Y (este cazul aminoglicozidelor care suferă o
redistribuire şi fixare la nivel renal, proces responsabil de nefrotoxicitatea
acestor antibiotice). În aceste cazuri sunt utilizate modele
multicompartimentale deschise, principiile de analiză farmacocinetică fiind
similare modelului bicompartimental, însă expresia matematică devine mult
mai complexă (C (t) = A-e~a-t + B-e~p-t + D-e ~y-t +...).

4.1.3 Eliminarea

Eliminarea medicamentelor din organism se realizează prin procese

de biotransformare şi excreţie. În cazul modelului monocompartimental,
eliminarea reprezintă un proces de ordinul 1, viteza de eliminare fiind
proporţională cu cantitatea de medicament existentă în organism în acel
moment.
Ecuaţia monoexponenţială descrisă în cazul modelului
monocompartimental C = Co - e-ke'4
conduce prin logaritmare la o ecuaţie de ordinul 1, y = a - x + b:
log C = log C o - (k el / 2.303) - 1 sau ln C = ln C 0 - k e l - t
Reprezentarea grafică a lnC în funcţie de timp este o dreaptă care se
determină prin metoda celor mai mici patrate, cu panta k el şi ordonata la
origine lnCo.
Matematic, fracţia de medicament remanentă în organism la
momentul t, C/C0, este determinată după determinarea kel, utilizând
ecuaţia:
Co /C = antilog[(-kel /2.303) -1] sau Co /C = antiln(-kel /1)

96
 De remarcat dependenţa fracţiei remanente de constanta de
eliminare, kel, şi independenţa faţă de doza administrată.

4.1.4 Volumul aparent de distribuţie______________________________

Reprezintă un parametru care corelează doza administrată cu

valoarea concentraţiei determinată de administrarea acestei doze în
organism52,53. Conform definiţiei, este un spaţiu (volum) virtual, în care
medicamentul se distribuie uniform, aproape instantaneu, realizând o
concentraţie egală cu concentraţia în fluidul biologic (plasmă, sânge). Are
unităţi de măsură l sau ml pe kg corp. Prin analogie, volumul unui rezervor
de capacitate necunoscută umplut cu un fluid poate fi determinat prin
dizolvarea şi determinarea consecutivă a concentraţiei unei substanţe
perfect solubile în fluidul respectiv. Este un volum aparent, necorelat direct
cu parametrii fiziologici ai organismului, fiind puternic influenţat printre
altele de caracteristicile de distribuţie (intravascular, interstiţial,
intracelular), caracteristicile lipo / hidrofile sau de procentul de legare
proteică ale substanţei administrate.
Volumul aparent de distribuţie nu reprezintă deci un volum biologic
real. În cazul substanţelor cu afinitate şi fixare tisulară crescută, V d
depăşeşte volumul total de sânge şi chiar volumul apei totale (în cazul
digoxinei, 500 l). În cazul substanţelor cu legare proteică crescută, volumul
de distribuţie prezintă valori foarte mici.
Expresia volumului aparent de distribuţie este următoarea:
Doza,.,
Vd =
ASC
P - 0

unde Dozaiv. reprezintă doza administrată i.v., respectiv cantitatea de

medicament presupusă / evaluată la momentul administrării (t=0), p este
constanta de eliminare, iar ASC0° este aria de sub curba concentraţie timp
extrapolată la infinit (produsul p■ ASCg reprezintă concentraţia
medicamentului în fluidul
53
biologic)45. Astfel, volumul aparent de distribuţie mai poate fi definit ca
raport între doza administrată şi concentraţia pe care o determină în
organism.

45 Mehvar R., Interdependecy of pharmacokinetic parameters: A chicken-and-egg problem? Not!,

J.Pharm.Pharmaceut.Sci., 9(1): 113-118, (2006).

97
 Pentru modelul monocompartimental, cu administrare intravasculară:
Vd = Doza'v- , C0 fiind obţinut prin extrapolarea curbei ce
C
0

descrie profilul farmacocinetic pentru t=0. Dacă parametrul kel poate fi

utilizat în cazul modelului monocompartimental pentru evaluarea fracţiei de
medicament remanentă într-un anumit moment în organism, Vd este utilizat
pentru evaluarea cantităţii remanente, Vd-Cp(t), unde Cp(t) reprezintă
concentraţia plasmatică la momentul t.

4.1.5 Clearance

Reprezintă un parametru farmacocinetic deosebit de important,

întrucât descrie viteza de eliminare a medicamentelor în organism.
Clearance-ul sistemic, total (CIT), este definit ca volumul de fluid din
care medicamentul a fost epurat, în unitatea de timp (unităţi volum / timp /
kg corp, ml/min/kg sau l/h/kg). CIT este suma contribuţiilor tuturor sediilor de
epurare din organism: ClT = cl + ClH + ClP + ClR +... = Clj + Clri = ClH +
ClnH = ClR + ClnR = ...

unde Cl i / H / p / R / ...este clearance-ul intestinal, hepatic, pulmonar,

renal etc.
De remarcat că, în cazul în care un anumit anumit organ are
contribuţie majoră la epurarea medicamentului de organism (medicamente
cu eliminare preponderant renală sau pulmonară etc.), CI T poate fi
exprimat ca sumă a clearance-ului organului respectiv şi a contribuţiilor
minore specifice celorlalte organe (Cl renal - nonrenal etc.).
Consecutiv administrării i.v. in bolus:
ClT =Doza, , respectiv ClT = V d - k e l pentru modelul
v

ASC0
monocompartimental,
şi ClT = Vd - p pentru modelul bicompartimental.
Clearance-ul plasmatic (Clp) este definit ca volumul de plasmă din
care medicamentul a fost epurat, în unitatea de timp (unităţi volum / timp,
ml/min sau l/h).
Clearance-ul unui anumit organ (Cl^) indică eficienţa în procesul de
epurare a plasmei. Este descris de formula:
C-C
Cl = q -
a

org ^ c '

98
 C
a

unde Ca şi Cv reprezintă concentraţiile aferente şi eferente organului

respectiv, prin intermediul arteriolelor, respectiv venulelor care conectează
organul respectiv la sistemul circulator, iar Q este fluxul sangvin la nivelul
organului respectiv.
Gruparea termenilor din expresia de mai sus permite definirea a încă
doi termeni:
- v a e= Q - (Ca - Cv), viteza de epurare a plasmei de către organul
epur r

respectiv;
C-C
- Eorg= —------- , coeficientul de extracţie al organului respectiv.
C
a

Corelat cu Clorg, este utilizat clearance-ul intrisec (Cl int sau Cli), un
estimator al capacităţii intrinseci de epurare, specifică organului respectiv
(parametru important în realizarea scalărilor alometrice) 28. Clorg este
dependent astfel atât de capacitatea sa intrinsecă de epurare, cât şi de
perfuzare:
Cl Cl
Clorg = Q--------^, respectiv Clint = Q---------------
org
Cl m t + Q v Int
^Q - Cl org
Când Clint << Q, Clorg este independent de valoarea fluxului sangvin.
Când Clint >> Q, Clorg este dependent de valoarea fluxului sangvin
(fără a depăşi această valoare), distribuirea medicamentului către organul
de epurare putând constitui etapa limitantă a vitezei de
54
epurare46.
4.1.6 Timpul de înjumătăţire

Timpul de înjumătăţire este definit ca timpul reducerii cu jumătate a

concentraţiei plasmatice. Este un parametru farmacocinetic compozit,
dependent atât de volumul aparent de distribuţie, cât şi de clearance53.
V,
d
T1/2 = 0.693
Cl
Astfel, în interpretarea valorilor T 1/2, trebuie ţinut cont de
caracteristicile şi factorii care influenţează procesele de distribuţie şi
eliminare. pentru o valoare dată a volumului aparent de distribuţie, valori

46 Wilkinson GR., Shand DG. A physiologic approach to hepatic drug clearance. Clin Pharmacol Ther 18 ,
77-90, 1975.

99
crescute al Cl induc valori reduse ale T1/2, iar pentru valori fixe ale Cl, Vd
este însoţit de un T1/2 mare.
T1/2 poate fi calculat din reprezentarea grafică logC=f(t), în cazul unei
cinetici de ordin 1 timpul necesar scăderii cu jumătate a concentraţiei
plasmatice fiind constant. De asemenea, poate fi calculat după evaluarea
constantei de eliminare:
T1/2 = 0.693 ■ kel = 0.693 ■p
În cazul cineticii de ordin 1 (cineticii liniare de eliminare), un
medicament nu este niciodată eliminat complet din organism, iar T 1/2 este
independent de doza administrată. Din punct de vedere practic, după 7
T1/2, este eliminat 99.2% din medicamentul administrat, ceea ce poate fi
considerată o eliminare completă47.

4.1.7 Cinetici de saturare

Distribuţia şi eliminarea reprezintă procese de ordinul 1 în cazul

majorităţii medicamentelor administrate în doze uzuale. Creşterea dozei
poate determina în anumite cazuri modificări ale V d sau Cl, datorate
saturării unor verigi ale proceselor pe care le exprimă cantitativ.
Metabolizarea, transportul activ sau legarea proteică reprezintă procese ce
pot fi saturate. Saturarea determină transformarea cineticii tipice de ordin 1
în cinetică de ordin 0. Este însoţită de modificări calitative şi/sau cantitative
ale parametrilor farmacocinetici sau ale răspunsului farmacodinamic
(creşterea timpilor de rezidenţă, creşterea concentraţiei la locul de acţiune,
creşterea intensităţii sau duratei de acţiune, modificarea răspusului biologic
sau farmacodinamic etc.). Un exemplu tipic este depăşirea valorii K m
(concentraţia care determină desfăşurarea procesului enzimatic cu o viteză
egală cu jumătate din rata metabolică maximă, V max), caz în care se
constată tranziţia de la cinetica de ordin 1 către o cinetică combinată, de
tip Michaelis-Menten, cu o fază tipică de
platou (— = - Vmax - C ).
dt K m + C
Indicii ale unei cinetici de saturare:
-scăderea concentraţiei nu este exponenţială;
-lipsa de proporţionalitate întreASC™ şi doza administrată;

47 Perrier D., Gibaldi M.. Clearance and biological half-lives as indices of intrinsec hepatic metabolism. J
Pharmacol Exp Ther 191,17-24,1974

100
 -triada kel (P), Vd, Cl se modifică prin creşterea dozei (sunt
dependente de doză);
-modificări calitative sau cantitative ale produşilor de excreţie, prin
creşterea dozei;
-autoinhibiţia, autoinducţia, inhibiţia sau inducţia încrucişată
suspectate în cadrul proceselor de biotransformare sau transport active;
-modificări neproporţionale ale curbei doză-efect prin creşterea dozei
peste nivelul la care saturarea devine evidentă.
Prin saturare, cinetica de eliminare de ordin 1 se transformă în
cinetică de ordin 0.
Caracteristicile proceselor ce se desfăşoară conform unei cinetici de
ordin 0:
-aspectul liniar al reprezentării grafice C=f(t); -cantitatea de substanţă
eliminată sau viteza de eliminare sunt constante, independente de doză
sau de fracţia remanentă; -nu pot fi evaluate valori ale TI/2 sau ke.

Caracteristicile proceselor ce se desfăşoară conform unei cinetici de

ordin 1:
-aspectul liniar al reprezentării grafice logC=f(t); -viteza de eliminare
este direct dependentă de cantitatea sau de fracţia remanentă;
-triada kel (P), Vd, Cl sunt independente de doză; -fracţia de
substanţă eliminată este constantă în timp

101
 Doza'

•«l'.'l
Doza /fr

Doza
Figura 21 - Evoluţia
Cl
C
l
valorilor parametrilor
Doza

Doza

Doza
farmacocinetici kel (P),
Vd, Cl prin trecerea de la o
cinetică de ordin 1 (A) la o
cinetică tipică de saturare
(B)

4.1.8 Evaluarea
biodisponibilităţii_________________________________

Biodisponibilit
atea reprezintă un
parametru
farmacocinetic
specific fiecărei
substanţe, exprimat
prin cantitatea şi
viteza cu care
această substanţă
(condiţionată într-o
formă farmaceutică
sau nu) consecutiv
administrării la un
anumit nivel, este
eliberată şi
absorbită în
circulaţia sistemică.
Experimental,
biodisponibilitatea
poate fi evaluată pe
baza criterilor
farmacocinetice
(determinarea
evoluţiei
concentraţiei în
fluide biologice, în
timp, consecutiv
administrării) sau
farmacodinamice
(cuantificarea
efectelor în timp,
consecutiv
administrării).
Dozele administrate
nu trebuie să
conducă la cinetici
de saturare sau
doză-dependente54
Biodisponibilitat
ea se exprimă
uzual ca raport
al ariilor de sub
curba
concentraţie-
timp obţinute
după

103
administrarea pe
o anumită cale
de administrare
raportate la o
cale de
administrare de
referinţă. Calea
de referinţă
absolută, cu
biodisponibilitat
e maximă, este
calea intra-
arterială,
substanţa fiind
introdusă direct
în sângele
circulaţiei
arteriale şi
evitând astfel
etapa de
absorbţie sau de
prim-pasaj.
Frecvent se
utilizează
administrarea
intravenoasă,
mai uşor de
abordat48

48 Grecu I., Sandulescu R.,

Echivalenta medicamentelor,
Ed.Dacia (1985). 104

104
.

Prin urmare, biodisponibilitatea după administrarea orală este definită

ca:
ASC po

F=

Doza ASC
po po' D o z a n

A SC
vv Doza po -ASC v
Doza iv
unde:
ASCpo - aria de sub curba obţinută după administrarea orală;
Dozapo - doza administrată oral;
ASC - aria de sub curba obţinută după administrarea intravenoasă;
v

Doza - doza administrată intravenos;

v

105
Biodisponibilitatea (F) reprezintă astfel un parametru
adimensional, fracţia de medicament ce ajunge la nivelul
circulaţiei sistemice, cu valori între 0 şi 1 (sau 0% şi 100%),
Corelează doza administrată cu concentraţia la nivelul
substratului efector. Pentru o absorbţie orală completă, F=1.
Pentru majoritatea medicamentelor însă, F<1, întrucât
înglobează influenţa formulării farmaceutice, a caracteristicilor
substanţei şi a barierelor fiziologice ale organismului.

4.2 Rezolvarea ecuaţiilor farmacocinetice

Ecuaţiile farmacocineticii liniare sunt ecuaţii diferenţiale ce descriu

evoluţia concentraţiei medicamentului în organism pe baza a 2 ipoteze:
Hi: Medicamentul se distribuie în organism între diferite volume numite
compartimente. În cadrul fiecărui compartiment concentraţia nu depinde de
spaţiu, fiind aceeaşi în tot compartimentul. Orice perturbare a concentraţiei
într-un punct se propagă rapid prin difuzie în întreg compartimentul.
H2: Echilibrul ce se stabileşte este dinamic, transferul la frontiera între
compartimente producâdu-se permanent în ambele sensuri. Cantitatea de
substanţă activă care părăseşte un compartiment este proporţională cu
concentraţia în acesta.

4.2.1 Modelul monocompartimental - administrare intravenoasa 4.2.1.1

Administrarea rapida "bolus"

- modelul este cel mai simplu cu putinta______________________

Figura 22 - Model monocompartimental - administrare i.v. "bolus"

Concentratia la momentul initial este egala cu raportul intre doza

administrata D si volumul de distributie Vd:

c (0) = ce = D
Ecuatia diferentiala asociata este:
dc

106
 care, dupa
k
PC -c
0=- e c .

e
— = -k c dt

107
aplicarea transformatei Laplace, devine
Rezolvand in raport cu c se obtine:
c0
c=
p + ke
Deoarece originalul functiei------------este e ket vom avea:
p + ke
c ( t ) = c e e -et
Validitatea modelului se verifica foarte usor - dupa logaritmare
lnc( t) = lnc0 -ket
si reprezentarea ln c in functie de t. Daca datele se inscriu pe o
dreapta - panta acesteia este -ke, iar ordonata la origine lnc0.

4.2.1.2 Cazul administrarii in perfuzie lenta.____________________

Presupunerea ca medicamentul este administrat in perfuzie o

perioada mai mare de timp - T, cu o rata constanta q (masa / timp)

£ (sânge)

Ke
Figura 23 - Model monocompartimental - administrare in perfuzie lenta

c0 este acum zero si deci ecuatia diferentiala asociata modelului este:

dc q = — - kc —

dt V
1
Aplicand transformata Laplace si tinand cont ca £(1)=—, se obtine:
p

■- kc
pc - 0 =
Vdp

108
si deci
q
C = V P
'
P (p + ke )
Cautam o descompunere de forma:
q
Vdp = A + B
P (p + e ) P P + e
k k

Aducand la acelasi numitor si egaland numaratori se obtine

A( P + k)+ BP =
y e)
Vdp
Pentru p = 0 se obtine Ake deci A = q
e
VdP keVd

ke V d
q

iar pentru p = - ke se obtine B = -

AB
Dar, originalul functiei —+------------este A + Be~ket, deci
P P+ ke
C (t ) = _!_ (1 - e" ^) W V d P { ' Atunci cand t
tinde la zero se obtine c(0) = 0. Cand t concentratia nu creste indefinit, ci
tinde asimptotic
la o valoare de "stare stationara" .
VdP
Se pune problema determinarii constantelor ke si Vd din datele
de concentratie plasmatica obtinute dupa administrarea medicamentului in
perfuzie cu rata q. Scriem C (t) in forma:

W
kV KV d
Dar, din evaluarea valorii asimptotice a lui C (t) se poate estima
constanta:
q

S=■
kV

109
înlocuind in expresia lui C (T) se obtine:

Avand S si ke, se poate estima Vd:

S = -q-
^ v d = -q-
keVd keS
d

Cunoscand aceste constante pentru un pacient dat, se poate calcula

rata perfuziei pentru a asigura o concentratie de echilibru dorita. Perfuzia nu
poate dura prea mult si, dupa un interval de timp T ea este oprita. Dupa oprire
concentratia scade exponential pornind de la valoarea la momentul T:

4.2.1.3 Administrarea bolus plus perfuzie

Am aplicat pana acum principiul superpozitiei solutiilor, adica ipoteza ca

dozele administrate separat se.elimina independent.
In cazul administrarii bolus plus perfuzie cu rata q, concentratia va data
de suma celor doua solutii prezentate anterior:

4.2.2 Modelul monocompartimental

-administrare extravasculara

110
Se considera un medicament administrat extravascular
(intramuscular, subcutan, rectal sau oral) care se distribuie
numai in compartimentul central, apos, intra si extracelular.
Intre sange si apa intra si extracelulara se stabileste foarte
rapid echilibrul si se poate aproxima ca medicamentul urmeaza
un model farmacocinetic monocompartimental, reprezentat in
figura 24.

Figura 24 - Modelul monocompartimental cu administrare extravasculara

De la locul administrarii substanta activa, pentru a ajunge in plasma ,

sufera un proces de absorbtie. Se considera ca este un proces de ordinul î si
viteza lui este exprimata prin constanta aparenta de absorbtie, ka. Aceasta
constanta, ka, exprima viteza cu care substanta activa este indepartata din
depozitul creat la locul de administrare si totodata viteza cu care ea apare in
plasma.
Se considera ca la locul administrarii concentratia initiala este c 0, iar in
sange, fiind la prima administrare concentratia initiala este 0.
ci(0) = c0 , c2(0) = 0.
Conform axiomelor farmacocineticii liniare, cantitatea de substanta
activa ce paraseste un compartiment este proportionala cu cantitatea existenta
in acel compartiment si deci variatia concentratiei in timp poate fi descrisa de

(1)

urmatoarele ecuatii diferentiale:

^ = -k c
a x dt a1

dc n
= k c -k c
a 1 e 2
dt

111
 Sistemul va fi rezolvat prin metoda transformatei Laplace.
Definitia transformatei Laplace este:
L
( f ( ) ) = £ f ( ) - Ptdt = F ( P )
Deoarece functia cu care lucram este concentratia c(t) iar c si C sunt
mai greu de distins (cel putin in prezentarile scrise de mana) vom schimba
notatia uzuala si vom scrie in continuare
L(f (t )) = f (p ) = f

112
Aplicand direct definitia se verifica doua proprietati de care
avem nevoie in rezolvarea ecuatiilor farmacocineticii si anume:
transformata unei functii derivate este:
L(c (()) = pc - c(o)
iar transformata unei functii exponenţiale este:
L(e ) =
p + a
Aplicand transformata Laplace sistemului (1) se obtine:
k
\ P ci
-c
0 = a ci l^fa + k
a )c
1 = c
0

IPc2 = k
a ci
- k
e c2
[
[- k a' G
1 + k
e K = 0J
c
Din prima ecuatie rezulta c1 =— —. 0

P + ka
Stiind ce 1/(p+a) este transformata Laplace a functiei e-at se obtine
- k„t
(t)
c
i = c0 e
adica la locul administrarii concentratia scade exponential. Pentru
a afla c2 se rezolva sistemul cu regula lui Cramer:
c
k 0
P +
a

ka 0 = k
a c0

( k
P
+ ka 0 P + a ) ( P + k e)
k
a
P + ke
Pentru a afla functia original se cauta o descompunere de forma:
—A B
c2 =
c
2 = - ' ------------------------------^ +
(
+ k a ) ( + ke )

kac0 A B
deci -7-------^r0-------r ^^---------T + -
(
P + k a XP + e ) (P + ka ) (P + e ) Aducand la acelasi numitor si egaland k k

numaratorii se obtine identitatea:

Vp a c0 = A(P + e X + B(P + ka )
k k

Dand in particular lui p valoarea -ka se obtine imediat valoarea

lui A:
A = a c0 k

ke - ka
kc
Similar pentru p = -ke rezulta B =----------------= -A si deci am
ke - ka
obtinut:
— A c.

113
 (
P + ka X (
P + ke X k
e ~ ka l(P + ka ) (P + ke X
1
B 1 1
k c
a 0
Deci

Si, deoarece este transformata lui e-

k c
a0
tX
^2 (

(
P + a)
(e - kat - e -ket X.

ke - ka

Reprezentarea grafica (figura 25) a acestei functii duce la o curba care

porneste din 0, creste pana la o valoare maxima, apoi scade "exponential"
spre 0, curba numita in practica farmacocinetica curba absorbtie - eliminare.

Timp
Figura 25 - Curba absorbtie - eliminare

Solutia obtinuta, desi este derivata in conditii foarte restrictive (in fond
foarte putine medicamente urmeaza un model monocompartimental) este
foarte des aplicata in practica si constituie baza pentru aproape toate calculele
de individualizarea tratamentului medicamentos in functie de parametrii
farmacocinetici individuali in cadrul serviciilor de farmacie clinica.

4.2.3 Modelul bicompartimental deschis cu administrare extravasculara

Considerarea organismului ca un singur compartiment

reprezinta o simplificare drastica. Astfel, pentru a se absorbi
bine, substantele medicamentoase ar trebui sa fie solubile in

114
 membranele celulare si deci lipofile, iar pentru a ramane in
sange in concentratii mai mari, ar trebui sa fie hidrofile. Practic
toate medicamentele sunt amfifile, avand o parte hidrofila si o
parte lipofila. Ca urmare a 11
2 ci(0) = co , c2(0) = 0, c3(0) = 0.
caracterului partial lipofil, Conform axiomelor
ele se vor repartiza si in lipidele farmacocineticii liniare, variatia
organismului si nu vor mai concentratiei in timp se exprima prin
respecta modelul urmatoarele ecuatii diferentiale:
monocompartimental. Se dc
considera un medicament (2)
administrat extravascular care se = -kc 1

distribuie in doua compartimente, d

pe care le vom numi generic t
sange si lipide .
Schema modelului d
bicompartimental este prezentata c
in figura 26. = k
a C1 e
(k
+ k
2 3 ) C2 + 3 2 C3 k

Figura 26 - Modelul bicompartimental deschis cu administrare extravasculară

t
Se noteaza cu c1 -
concentratia substantei active la
locul administrarii, cu c2 - d
concentratia substantei active in c k
2 3 C2 k
3 2 C3
sange si cu c3 - concentratia in dt
lipide.
Conditii initiale : Dupa aplicarea transformatei Laplace se obtine

Se considera ca la locul sistemul: pC

1 C
0 = k
a C1

f ^ i P C
2 = k
a C1
- ((
e +
k
2 3 )c2 +
k
3 2 C3
administrarii concentratia initiala k
k
este c0, iar in sange si in lipide pC
3 = 2 3 C2 —k
3 2 C3 (P + a )C
1 = C0

concentratiile initiale sunt 0 - k

a C1 +
(p>
+
k
e +
k
32 )c
2 -k
3 2 C3 = 0

(consideram cazul primei k (p

2 3 C2 + + k3 2 )c3 =
administrari).
0

115
Din prima ecuatie rezulta C1 = ——— ^ c1(t) = c0 e-kat
P + k

116
 aadica la locul administrarii concentratia substantei active scade
exponenţial.
Prin rezolvarea sistemului cu regula lui Cramer se obtine:
p
+ ka
C° °
k
a
° - k32
= - ka C ° (p + k32 )
° °p+ k
32

k
p + a ° ° (p + a)p + 0)p +
r)
a p k
k + ke + 32 - k
32
k p k
° 23 + 32

Pentru a afla functia original se cauta o descompunere de forma: A B C al carei

A2
C
2 =■
A

original este cunoscut:

C
2 =
( p + a ) ( p + 0) (p + Y )

c 2 ( t ) = A e ~ at + B e ~ 0t + Ce
Se determina constantele A, B, C din identitatea obtinuta prin aducerea
la acelasi numitor si identificarea numaratorilor, valabila pentru Vp,

- k a C o ( p + k 3 2 ) = A(p + 0\p + y) + B ( p + aPp + y) + C (p + aPp

pentru p = -0 ^ B =

pentru p = -y ^ C =

kaC (k32 a)
+ 0) Atunci, pentru p = -a ^ A = °
( 0-
a)y-a)

-k
a C° (k
32 -
P)

(- 0 + a) - 0)

-k
a C° (k
32 - Y )

(-r+aX-r + fi)

Deci
,

117
 °
°
C

P+ k
a
ka - k
32
°
-k
23
° ° k C k
= n - a L ' ° 23
k
p + a ° ° (p + a ) p + P)(p +
r)
k
-k ap + ke + 32 - k
32
k
° -k p + 32
23

,(t( p - a ) r - a ) ( a - p i y - p ) ( P - / ) * - / )+■
- k - k - 0) - k
= a C° (k
32 -a)
e -a | aC° (k
32 e -0 , aC° (k
32 -
Y)

C )

unde -a, - 0 s i - y sunt respectiv radacinile ecuatiei A = °. 114

A
3
3
C
=■
A

118
 Pentru a afla functia original se cauta o descompunere de forma:
— _ A B' C 1
( p + a ) ( p + P) ( p + r )
3

c3 (t)_ A e-at + B e-0t + C' e Se determina constantele A',

B', C' din identitatea valabila pentru Vp,
- k a c 0 (p + ^32 ) _ A(p + 0 )(p + r) + B(p + a j p + r) + C ( p + a)( p + 0 )
kck
Atunci, pentru p = -a ^ A_ 7-------------a 0 —r-
23

(0-a
Kr-a)
k cn k23
pentru p = -0 ^ B' _ 7-----------------------r
(-P + atr-P)
k c k
pentru p = -r ^ C' _ kacn k23

(-r + aX-r + P)
Si , deoarece —1—r este transformata lui e~at
(
P + a)
c (t ) _ a n 23 e ~at +_____________________________ a n 23
k c k k c k c
+ a n 23
k k
-y t
3W
(p-a)r-a) (a-p)r-P) (p-r)a-r)
Trebuie mentionat faptul foarte important ca, daca in cazul modelului
monocompartimental valorile -a, si -0 se puteau calcula ca functii de
parametrii farmacocinetici de transfer care au o semnificatie fizicochimica
si fiziologica, valorile -a, -0 si -r nu se mai au o semnificatie fenomenologica
directa. In cazul solutiei obtinute, daca obtinem din analiza datelor
experimentale parametrii -a, -0 si -r si valorilor coeficientilor A, B si C, se
pot calcula,
in functie de acestia, constantele fenomenologice k v care pot fi
"validate" si prin modele in vitro, mult mai accesibile
experimental. Aceasta validare se impune im primul rand din
motivul ca solutiile obtinute pentru parametrii
fenomenologici plecand de la cei "empirici' de regula nu sunt
solutii unice.

4.3 Determinarea parametrilor farmacocinetici

4.3.1 Modelul farmacocinetic monocompartimental, cazul administrarii i.v.

in bolus Doza D r > V, C

119
 la t=0 ke

Figura 27 - Modelul monocompartimental, administrare i.v. in bolus

4.3.1.1 Determinarea C0 si ke
Variaţia concentraţiei în timp este descrisă de funcţia:
C (t)_ Cn e ^M,
unde: C0 - concentraţia plasmatică a substanţei active la momentul
t = 0, [mg/l]
ke - constanta de eliminare, exprimată de obicei în minute -1 t -
timp[minute].

Variaţia concerMel in tmpdupa administfane i>,in bolus Variaţia toncenlratiei in timp, reprezentare logarimita

Figura 28 - Modelul monocompartimental, variatia concentratiei in timp dupa administrare i.v.

in bolus

Prin logaritmarea expresiei de mai sus se obţine

ln C _ ln Cn - ke

120
t

reprezentarea grafică a InC în functie de timp este o dreaptă care se

determină prin metoda celor mai mici pătrate, cu panta ke şi ordonata la
origine lnC0.

Figura 29 - Modelul monocompartimental, reprezentarea grafică a C şi InC în funcţie de timp

Determinare constantei de eliminare se poate face prin determinarea

pantei dreptei ce trece prin două puncte experimentale date (ti, CI), (t2, C2):

l n C, = l n C„ -
k î,
1 U e 1

lnC2 = lnC0 - ket1

_lnC,-lnC2

ti t2 "t

Figura 30 - Modelul monocompartimental,

determinarea constantei de eliminare
4.3.1.2 Determinarea timpului de înjumătăţire_________________
Timpul de înjumătăţire (t1/2) este intervalul de timp în care
concentraţia substanţei active ajunge la jumătate faţă de concentraţia inţială.
Considerând că C2 = C1/2 şi t1/2 = t2-t1 * ln Cl
k _ lnQ - lnC2 _ C2 _ ln2 _ ln2

■ _ =~=*_ t
4.3.1.3 Calculul valorilor de echilibru ale concentraţiei 9

121
 după administrări repetate, în cazul unui model
________monocompartimental, administrare i.v.____________________
Se consideră că se administrează i.v. o cantitate D dintr-o substanţă
activă. Concentraţia substanţei active la momentul iniţial este C 0 = D/Vd, la t =
0, (Vd - volumul de distribuţie).
Concentraţia substanţei active la un moment t, este C(t) = C0 e-
kt .
e

Se notează cu T intervalul dintre două administrări. Înainte de a doua

administrare, în organism se ajunge la o concentraţie minimă a substanţei
active, C(T_) = C0 e-keT.
Imediat după a doua administrare, (se administrează aceiaşi cantitate
D din substanţa activă), concentraţia substanţei active devine: C(T+) = C0 + C0
eV = C0 (1 + e-V)
În cazul celei de a treia administrări, la momentul 2T, concentraţiile
substanţei active înainte şi după administrare vor fi: C(2T_) = C(T+)e e = C0(1 -k T

+ e e ) eV = C0 (e-V + e-2V) C(2T+) = C0 + C(2T_) = C0(1 + e e + e e ) La momentul

-k T -k T -2k T

m, concentraţiile substanţei active înainte şi după administrare sunt:

1-e (n-1)k T) -k^ T _ -k -
-k T
T

e
e e e

-nk p r

C(nT_) = C0 (1 + e -k T
e + ...+ e-(n-lV) e-V = C0 e-YŢ-
1-e
-( n+1)keT

-nk T \_
- - k eT
-n
C(nT+) = C0 + C(nT_) = C0(1 + e V +....+ e V) = C0
-

Pentru n ^ ^ (în cazul unui număr foarte mare de administrări),

e-nkeT ^ 0.

122
 Figura 31 - Calculul valorilor de echilibru ale concentraţiei după administrări repetate, în cazul
unui model monocompartimental, administrare i.v
În aceste condiţii, expresiile concentraţiilor minimă şi maximă sunt:
- Kt
e
CX„ = C,
mm ~0 i ket

C
0

e
1-e
ix ^0
cmax =
1 _ e -e
max k t

Dacă se consideră că a doua administrare se face când concentraţia

substanţei active este o fracţie q din concentraţia iniţială, C0.
-k x
C(T) = qC0 cum C(T) = C0 e e , din ultimele două relaţii rezultă eV = q.
Concentraţia maximă atinsă în sânge la echilibru va fi
CC
C x = ^0 ^0
1 - e-ket 1 - q
max

Pentru q ^ X se obţine C°°x = C0.

max 0
Pentru a afla după câte administrări se atinge cu aproximaţie starea
de echilibru se calculează raportul între concentraţia maximă după n
administrări şi concentraţia maximă după un număr foarte mare de
administrări X.
1 - q"+1
C
C" 0
1-q
max ____ 1
H= 1 - n+1
q

—1q
X
c C
C
max
1 -q

123
 4.3.2 Modelul farmacocinetic monocompartimental, cazul
administrarii extravasculare

Se consideră, în particular, expresia concentraţiei ca funcţie de timp

în cazul unui model monocompartimental, cazul administrării
extravasculare
C (() = A^ (e-M - e -V )
k - k
a e

unde ka - constanta de absorbţie şi ke - constanta de

eliminare.

Figura 32 - Modelul monocompartimental, cazul administrării extravasculare

k
„ Cn

(e- V - e)
ka - k„

k
a C0 ( e -k e t — e -k a t )= k
a C0 e - k e t — C(( )
4.3.2.1 Determinarea constantelor de absorbţie şi eliminare
Considerând ka > ke, pentru t suficient de mare ^

k a t >> k e t ^ -k a t << -k e t ^ e~ kat <<< e -ket

şi se poate aproxima ca C(t) = k^k e ^ = Ae ^ ■

Prin logaritmare rezultă InC = InA - ket a cărei reprezentare grafică este o
C(t)= t e ~ a 0 -k t -k t

se noteaz
ă
C j ( ( ) = ^^ (e - ke t - e- ka t) = e
a e

k„k„k„k
a
e
Cj (() = ln A - kat

124
 Dacă se reprezintă grafic lnC1 în funcţie de timp, panta dreptei este
dC kaC et max at max et max at max
= o (- k e k
+ke k
) = 0 ^ -k e k
+ke k
=0o
e a e a

chiar ka.
Se obţin rezultate satisfacatoare pentru ka/ke >5.

4.3.2.2 Determinarea t
m

În cazul funcţiei considerate C (t ) =

ka - k
e
calculează timpul la care se atinge concentraţia maximă.
Tmax se obţine ca timpul pentru care se anulează derivata
.
d
C=0
dt
dC
k i a
C
0 , -kt -k t \ -k t k -k a t m
ea e
dt k a - k^ ^

ke~k t max
e
= k e ~ k J m a x o — = e( e ))max
o ln — = ( k p - k a ) o
ea e a max
k k

ln
k
t„„„ = •
(ke - ka)

kC
^0 -(e~Kt -e~kJ) se

125
 4.3.2.3 Determinarea ariei de sub curbă (ASC)_____________
Determinarea ariei de sub curbă prin metoda trapezelor

= £

ASCT
(C + Cm - tt)
2
ASQ^ = AS^T + ASCT
JT C (t )t

Deci ASC^ =£=,C + ^y™ - ^) + JX C(t)dt

2
În cazul modelului monocompartimental, cu administrare
extravasculară,

a
ASCT ~0 ( e - e - kat)
ka =
- ke

k C ( e ~ ke t k„T \

a0

î Timp ti ţiţ, T Timp

Figura 33 - Determinarea ariei de sub curbă (ASC) prin metoda trapezelor
j: c (<)=jt

126
 ^4.4 Modele farmacocinetice degenerate cazul metabolitilor
nicergolinei

Nicergolina sufera un efect de prim pasaj considerabil, fiind aproape

in intregime transformata in doi metaboliti activi: MELUOL (10a-metoxi-1-
metil-9,10-dihidro-lisergol) si LUOL (10a-metoxi- dihidro-lisergol).
Luand in considerare si faptul ca nicergolina are un LogP de
aproximativ 3 si deci se distribuie obligatoriu mai mult in lipide, cel mai
simplu model farmacocinetic al nice