Sunteți pe pagina 1din 52

Capitolul 1. Noţiuni introductive.

Răspunderea socială şi răspunderea juridică.

Secţiunea 1. Răspunderea socială.


a. Răspunderea socială. Concept.

Răspunderea socială este o formă a măsurii aptitudinii persoanelor în cadrul


relaţiilor sociale, care, în orice societate umană are o semnificaţie deosebită.
Răspunderea socială este inseparabilă de personalitatea umană încât ea vizează
comportamentul pe care oamenii îl aleg din multiplele variante posibile în cadrul
determinismului social raportat la interesele generale ale societăţii şi la cerinţele
obiective de dezvoltarea.
Pe parcursul evoluţiei sale, omul şi-a câştigat diferite grade de libertate, dar nu şi
dreptul de a acţiona după bunul său plac. De aceea, opţiunile deciziile şi acţiunile sale
trebuie să ţină seama nu numai de legile obiective ce guvernează natura şi societatea, ci
şi de interesele şi aspiraţiile celorlalţi indivizi, ale colectivităţii din care face parte.
Comportamentul uman formează, deci, obiectul unor evaluări şi reacţii sociale şi el
poate fi apreciat numai în confruntarea cu etalonul oferit de variatele norme ce
guvernează viaţa omului în societate (religioase, morale, politice, juridice).
În funcţie de încadrarea sau neîncadrarea în rigorile normelor sociale amintite,
sunt antrenate anumite consecinţe în plan social. Astfel, ordinea şi securitatea socială şi
individuală sunt asigurate numai prin respectarea întocmai a cerinţelor normelor sociale
care stabilesc obligaţiile şi interdicţiile ca şi domeniul permisiunilor. Orice abateri de la
aceste norme atrag după ele o răspundere juridică, religioasă, politică ce implică
obligaţia autorului de a suporta consecinţele faptei contrare normelor sociale. 

a
Gh. Bogos – Teoria generala a dreptului, Editura Argument, Cluj-Napoca, 1999, pag 332.
1
Din această perspectivă, răspunderea apare ca un mijloc de asigurare, respectare şi
apărare a normelor sociale de conduită ce garantează existenta societăţii înseşi.
Răspunderea socială nu este altceva decât sancţionarea socială a atitudinii individuale a
omului neconforme cu normele sociale instituite.
Socială prin natura ei şi unitară prin conţinut, răspunderea este totodată
multilaterală, ea acţionează în cadrul diferitelor forme de manifestare a fenomenelor şi
relaţiilor sociale. De aceea, se poate vorbii de o răspundere: morală, politică, juridică.
Pentru nuanţarea acestor forme de răspundere, în literatura de specialitate s-a propus
conceptul de „responsabilitate” care exprimă consecinţele acţiunii sociale în general şi
care include în sfera sa: responsabilitatea religioasă, morală, politică, economică, civică,
juridică în interdependenţă şi corelaţia lor.
Cât priveşte componenţa juridică a răspunderii sociale, aceasta se particularizează,
faţă de celelalte forme, prin anumite trăsături imprimate de faptul că intervine în cazul
încălcării normei de drept. Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea
prevederilor normelor legale care antrenează şi răspunderea juridică fixată de ele. În
acelaşi timp, răspunderea juridică este strâns legată de activitatea unor organe de stat.
Stabilirea corectă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apreciere socială (opinie
publică sau colectiv de oameni), ci şi o constatare oficială făcută de organismele de stat
investite cu atribuţii determinate. Intervenţia organelor statului este necesară pentru a
acorda garanţii cât mai depline cetăţenilor şi pentru a exclude posibilitatea arbitrariului
şi a ilegalităţilorb.

b. Formele răspunderii sociale.

Răspunderea socială, care cuprinde întreaga sferă a realizării normelor sociale,


îmbracă mai multe forme specifice. Distingem: răspunderea politică, răspunderea
morală, răspunderea etică, răspunderea civică şi, desigur, răspunderea juridică.

b
Gh. Bogos – op. cit, pag 333
2
În domeniul politic şi civic, răspunderea se referă la domeniul realizării în bune
condiţii a unor activităţi politice şi civice. Nerespectarea normelor sociale existente pot
avea drept consecinţă aplicarea unor sancţiuni politice sau morale, cu un rol deosebit, în
anumite condiţii, în restabilirea echilibrului social.
Răspunderea socială se deosebeşte de răspunderea juridică, care s-a ivit în viaţa
socială numai după formarea statului şi dreptului, prin aceea că prima presupune
încălcarea unor îndatoriri care nu corespund unor drepturi corelative şi care, în
consecinţă, nu este susceptibila să fie sancţionată prin mijlocirea constrângerii de stat,
ci este reprobată de colectivitate; în cazul celei de a doua reacţia faţă de fapta
reprobabilă şi eventual, păgubitoare primeşte o formă tot mai organizată, care implică
posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat.
Răspunderea juridică reprezintă o latură foarte importantă a relaţiilor interumane,
fără însă a epuiza problematica teoretică şi practică pe care analizarea conceptului de
responsabilitate o ridică. Noţiunea de răspundere nu este, deci, specifică şi exclusivă
domeniului dreptului, unde regulile de conduită sunt stabilite prin norme juridice. Pe
când răspunderea socială, care include şi răspunderea juridică, se degajă dintr-un sistem
de valori sociale cristalizate într-un sistem de norme sociale, inclusiv juridice, ale căror
scop este acela de a modela comportamentul indivizilor care alcătuiesc societatea, în
sensul integrării lor în ordinea social-politica existentă, răspunderea juridică se degajă
dintr-un sistem de valori juridice exprimate în lege.

Secţiunea 2. Răspunderea juridică, formă a răspunderii sociale.


Raportată la responsabilitatea socială, răspunderea juridică apare ca o dimensiune
a acesteia, ca o expresie specifică în conformitate în care fiecare om trebuie să-şi asume
şi să suporte consecinţele faptelor sale.
Viaţa socială nu poate fi concepută fără răspundere. Interdependentă ce

3
caracterizează relaţiile interumane impune, ca şi garanţie a afirmării dreptului, existenţa
răspunderii, care însoţeşte dreptul făcându-şi simţită prezenţa ori de câte ori normele
juridice sunt încălcate rămânând „în umbră câtă vreme dreptul în acţiunea sa este
identic cu sine însuşi”.
Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fii decât oamenii, iar conduita lor
nelegala, desfăşurându-se într-un cadru social determinat, cunoaşte forme de
manifestare multiple şi are motivaţii complexec.
Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii
de drept, tulbură buna şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturi şi
interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul
social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă.
Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere
aparţin, totdeauna, unor instanţe sociale abilitate special (cu competenţe legale în acest
domeniu). Temeiul acestei declanşări şi întinderea răspunderii se află în lege.
Răspunderea este întotdeauna legală; nimeni nu-şi poate face singur dreptate,
nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de
ordin normativ. Agentul percepe şi resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor
cerinţe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea
sistemului de relaţii. Răspunderea derivă din sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în
conţinutul normei. Răspunderea şi sancţiunea apar ca două feţe ale aceluiaşi mecanism
social. Sancţiunea ca şi o condiţie vitală a existenţei în societate trebuie să restituie
credinţa zdruncinată de fapta antisocială.
Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act,
repararea unei pagube, cât şi într-o pedeapsă.

c
A se vedea: N. Popa – Teoria generala a dreptului, Editia 3, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008, pag. 235.
4
Pedeapsa, ca specie a sancţiunii juridice este caracterizată prin faptul că, constituie
o ameninţare cu o suferinţă, iar aplicarea şi executarea ei, reprezintă realizarea acelei
suferinţe. Cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul dreptului penal. În
literatura de specialitatea pedeapsa a fost definită ca fiind “acea sancţiune de drept
penal care constă într-o măsură de constrângere şi reeducare prevăzută de lege
pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată
infractorului în scopul prevederii săvârşirii de noi infracţiuni “d. În general, în
doctrina de specialitate, pedeapsa a fost definită în raport de prevederile Codului penal.
Astfel, potrivit art. 52 alin. 1 C. pen. ’’pedeapsa este o măsură de constrângere
aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii de noi infracţiuni.
Pedeapsa este dată “intuitu personae”, deci având în vedere o anumită persoană,
gradul de vinovăţie al acestuia. Ea nu poate fi transmisibilă, ca de pildă, în cazul unei
sancţiuni de drept civil care constă în repararea unei pagube, obligaţie care se poate
transmite moştenitorilor. Desigur că, toată această distincţie între sancţiune şi pedeapsă,
aşa cum s-a remarcat de altfel în literatura juridică, ideea de pedeapsă nu e străină şi de
alte feluri de răspundere juridică, distincţia menţionată fiind totuşi relativă. M. Djuvara
face interesante remarci despre sancţiune şi pedeapsă, modul în care acestea au evoluat
de-a lungul istoriei, cum s-a dezvoltat şi diferenţiat instituţia răspunderii juridicee.
Astfel, în mod instinctiv, în societatea primitivă individul lezat răspundea în mod
simplu printr-o reacţiune imediată fizică, cât putea mai puternică. Violenţa răspunderea
astfel în mod reflex fără proporţii la violenţă.
Un pas înainte faţă de acest stadiu, este ideea de răzbunare, care rafinează
violenţa amânând-o un timp. Odată cu această concepţie, apare şi ideea raţională a
justiţiei.

d
I. Oancea – Drept penal. Parte generala., Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1971, pag. 313.
e
M. Djuvara – Teoria genera a dreptului, Editura All Bucuresti, 1994;
5
Căci pentru un om primitiv, răzbunarea este un drept al lui, el înţelege că are
dreptul să facă un rău, oricât de mare, aceluia care, la rândul lui i-ar fi făcut vreun rău.
Ideea însăşi de răzbunare este astfel o idee juridică. Ea conţine în germene întreaga idee
a dreptului, aşa cum s-a dezvoltat mai târziu.
Îndată ce societatea a început să devină mai complexă, răzbunarea a început să fie
înlocuită cu compoziţia privată. Individul ameninţat oferă o valoare oarecare, pentru a
se renunţa la răzbunare. Un pas important a fost făcut când statul a intervenit pentru a
reglementa răzbunarea şi compoziţia, fixând un tarif de compensaţii, care de data
aceasta devine de drept public.
Astfel, aflăm în evoluţia dreptului român la început, asemenea tarife, care arată cu
cât se plăteşte fiecare infracţiune comisă. Interesant este ca la început nu a existat o listă
de incriminări, abia mai târziu s-a ajuns la o incriminare prealabilă pe care să se bazeze
şi să se fixeze pedeapsa.
Ideea de justiţie cere astfel ca sancţiunea să se întemeieze pe o expiaţiune morală a
vinovatului, acesta trebuie să simtă propria lui greşeală, propria lui decădere morală.
Este însă fără îndoiala că, pentru aplicarea unei pedepse, trebuie să se ia în consideraţie
toate circumstanţele reale ale faptei, analizându-se cât se va putea mai exact vinovăţia
făptuitorului.

Etimologia conceptului de răspundere juridică (responsabilitate) derivă din


latinescul „spondeo” care în dreptul roman avea semnificaţia obligaţiei solemne pe care
debitorul şi-o asuma faţă de creditor prin contract.

6
Capitolul 2. Noţiunea şi caracterele răspunderii juridice.

Răspunderea juridică nu este definită în legislaţie şi jurisprudenţă.


Ea poate fi just înţeleasă şi, apoi, definită, numai dacă pornim de la formele sale
concrete de manifestare, care pot fi penale, civile, administrative, disciplinare etc.,
fiecare având particularităţile ei specifice.
Cu toate particularităţile diferitelor forme ale răspunderii juridice, aceasta prezintă
şi elemente comune, care ajută la elaborarea unor definiţii globale a acestei răspunderi.
Formularea unor definiţii generale răspunderii juridice nu a fost ajutată de legiuitor care
s-a mărginit la stabilirea condiţiilor în prezenţa cărora o persoană poate fi trasă la
răspundere, a principiilor răspunderii, a limitelor în care poate opera una dintre formele
sale, a naturii şi întinderii sancţiunii juridice susceptibile de aplicare celui tras la
răspundere. S-a adus o valoroasă contribuţie la explicarea şi lămurirea sensului real a
unor condiţii ale răspunderii juridice, ca aceea a vinovăţiei în diferitele ei forme de
manifestare, a raportului de cauzalitate, a prejudiciului etcf.
Pornind de la ideea că răspunderea juridică implică obligaţia de a suporta o
acţiune juridică, numeroşi autori români au avut o contribuţie meritorie la definirea unei
noţiuni globale a acestei răspunderig. Dintre nu puţinele definiţii existente în materie,
considerăm că cea mai apropiată de realitate este cea a lui M. N. Costin, după care

f
A se vedea: M.N. Costin – Raspunderea juridica in dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pg. 17-18;
g
A se vedea: I. Oncea – Notiunea raspunderii penale, in Analele Universitatii Bucuresti, Seria stiinte sociale-juridice, nr. 6
din 1956, pag. 133; V. I. Campianu – Dreptul muncii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967, pag. 314; V.G.
Tarhon – Raspunderea patrimoniala a organelor administratiei de stat si controlul indirect al legalitatii actelor
administrative, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967, pag. 13; I. Iovanas – Consideratii teoretice cu privire la raspunderea
administrative in dreptul R.S.R., Teza de doctorat, rezumat, Cluj, 1968, pag. 4; I. Gliga – Consideratii privind definitia
raspunderii juridice, in “Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series Jurisprudentia” , Cluj, 1970, pag. 98; T. Dragan –
Natura juridica a cetateniei, in “Studia Universitatis Babes-Bolyai. Seria jurisprudentia”, Cluj, 1968, pag. 22-24; I. M.
Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa - Rapunderea civila, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 9-18; M. Eliescu –
Raspunderea civila delictuala, Editura Academiei, Bucuresti, 1972, pag. 6; M. N. Costin – op. cit., pag. 31-32;
7
“răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care potrivit legii
se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării
stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept”h.
Într-adevăr, din moment ce se pune în evidenţă faptul că acţiunea socială vizează
deopotrivă fenomene care ţin de domeniul politicii şi al dreptului, al moralei şi al
ştiinţei, al teoriei şi practicii etc., nu mai putem izola obiectul cercetării juridice de
obiectul de cercetare al celorlalte domenii sociale. De aceea se impune reglementarea
relaţiilor sociale, a relaţiilor dintre membrii societăţii prin norme juridice. Totalitatea
normelor prin care sunt organizate societatea şi statul şi este asigurată funcţionalitatea
acestora alcătuiesc cadrul normative al sistemului social, iar normele juridice constituie
o componentă esenţială a acestui sistemi.
Cu privire la definiţia dată, şi în raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale,
răspunderea juridică are câteva caracteristici proprii, astfelj:
Ø are întotdeauna ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept;
Ø este întotdeauna legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au
competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de
drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabilii şi a aplica sancţiunea
prevăzută de normă juridică;
Ø este o răspundere general-obligatorie, mai promptă şi mai eficientă decât celelalte
forme ale răspunderii sociale deoarece are la bază imperativitatea dreptului şi,
respectiv, capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a intervenii şi aplica, la
nevoie, constrângerea juridică;

h
M. N. Costin – O incercare de definire a notiunii raspunderii juridice, in “Revista Romana de Drept” nr. 5 din 1970,
pag. 83.
i
A se vedea: V. Patulea – Corelatii dintre “raspunderea juridica” si “responsabilitatea sociala”, in “Revista Romana de
Drept”, nr. 1 din 1984, pag. 6-12;
j
A. Sida, D. Berlingher – Teoria generala a dreptului, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,
8
Ø consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave în sensul că pot antrena
uneori chiar sancţiuni privative de libertate sau pedeapsa capitală;
Ø stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic ci,
cu valoare multiplă. Aceasta în sensul că în actul de tragere la răspundere juridică
se concentrează evaluării nu doar de ordin strict juridic, ci, implicit de ordin
moral, social, etic, economic, de echitate, de umanism, de oportunitate etc.
Asemenea evaluări nejuridice care însoţesc actul juridic de stabilire a răspunderii
acţionează ca factori de circumstanţiere a formei şi a gradului de răspundere
juridică concretizată în sancţiunea ce se aplică.

9
Capitolul 3. Principiile răspunderii juridice.

În manifestarea concretă, în diferitele sfere ale vieţii sociale răspunderea juridică


prezintă forme variate având particularităţi distincte şi anumite reguli ce le guvernează.
Cu toată diversitatea de forme sub care apare, răspunderea juridică se sprijină pe un
fond comun de reguli, pe anumite idei orientative ce-şi găsesc expresia în normele de
drept ce reglementează aceste forme şi care se află în strânsă legătură cu principiile
generale ale dreptului.
Raportate la principiile generale ale dreptului, principiile răspunderii juridice apar
ca o specie a acestora întrucât nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au incidenţă
în zona răspunderii juridice.
Pe de altă parte, principiile care guvernează răspunderea juridică nu au o esenţă
pur juridică, ele având şi conotaţii politice, morale, etice, religioase, economice, ale
tradiţiilor etc. proprii civilizaţiei acelei societăţi.
În literatura de specialitate se apreciază ca principii fundamentale ale răspunderii
juridicek: principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie; principiul justeţei
sancţiunii; principiul răspunderii personale; principiul celerităţii tragerii la răspundere;
Pe lângă aceste principii unii autori au mai enunţat ca principii distincte l:
principiul legalităţii răspunderii juridice; principiul unicităţii răspunderii juridice;
principiul proporţionalităţii răspunderii juridice; principiul răspunderii subiective;
principiul operativităţii răspunderii juridice, etc., principii care îşi găsesc însă
reflectarea, într-o măsură sau alta, în primele patru principii enunţate.

a. Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (principiul


răspunderii subiective).
Fondat pe teoria răspunderii subiective principiul presupune că nimeni nu poate fi
chemat la răspundere pentru fapta sa decât dacă i se împută o greşeală.
k
Gh. Bobos – op. cit., pag. 337;
l
M. V. Dvoracek, Gh. Lupu – Teoria generala a dreptului, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1996, pag. 311; I. Santai –
Introducere in studiul dreptului, Editura Universitatii din Sibiu, 1991, pag. 143.
10
Răspunderea juridică intervine numai pentru fapte materiale de conduită ce au un
caracter ilicit. Ea nu vizează ideile, trăirile oamenilor care nu au fost materializate în
acte de conduită (de intentis non judicat praetor). Ideea neexteriorizată rămâne un
simplu fapt de conştiinţă ce nu poate aduce atingeri normalei desfăşurări a raporturilor
sociale şi deci nu poate constitui fundament al răspunderii juridice.
Dacă, însă, ideile umane au fost materializate în acte de conduită care încalcă
interesele şi valorile ocrotite de drept, răspunderea juridică este operantă.
Constatând aceste încălcări organele competente, nu vor trece imediat la aplicarea
sancţiunii fără a clarifica problema atitudinii psihice a autorului încălcării faţă de fapta
ilicită şi consecinţele ei, numai în măsura în care se constată că făptuitorul a avut - sau
trebuia să aibă - reprezentarea faptelor şi a consecinţelor ilicite ale acestora vă fi supusă
răspunderii juridice.
În practica juridică sunt invocate adesea împrejurări exoneratoare de răspundere
când conduita individului scapă de sub controlul acestuia, faptele sale nemaifiind o
manifestare liberă a voinţei. Anumite împrejurări înlătura capacitatea individului de a
lua o decizie în cunoştinţă de cauză (alienaţia mintală, beţia involuntară completă,
consumul de stupefiante, droguri), pe când altele îi pot răpii libertatea de voinţă
(constrângerea fizică şi morală). Sunt şi împrejurări care pot depăşi posibilitatea
normală de prevedere şi prevenire a producerii lor (cazul fortuit sau de forţă majoră).
În toate situaţiile de mai sus, deşi s-au produs fapte ilicite, răspunderea juridică nu
este antrenată. Dacă, în cazul în care, o persoană este sancţionată şi atunci când nu i se
poate imputa nimic, efectul educativ al răspunderii juridice este anulat.

b. Principiul justeţei sancţiunii sau proporţionalităţii răspunderii juridice.

Acest principiu exprima ideea că între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată


făptuitorului trebuie să existe o strânsă corelaţie. Astfel spus, instanţă de judecata va
trebui să facă o proporţionare a răspunderii în funcţie de pericolul social al faptei,
întinderea pagubei, forma şi gradul vinovăţiei regăsite în latura subiectivă a acesteia. De
exemplu, aplicarea principiului justeţei sancţiunii presupune individualizarea corectă şi
aplicarea adecvată a sancţiunilor în funcţie de circumstanţele săvârşirii infracţiunii,
gradele vinovăţiei, personalitatea infractorului, mijloacele de reeducare a celui
condamnat şi de restabilire a ordinii de drept tulburată prin infracţiunea respectivă.
11
c. Principiul răspunderii personale.

Ca regulă generală, răspunderea juridică revine numai celui ce a săvârşit fapta


ilicită, iar întinderea răspunderii se stabileşte după circumstanţele personale ale
autorului faptei. În cazul răspunderii sancţionatorii represive, regula îmbracă un caracter
absolut, pe când în cazul răspunderii reparatorii, în condiţii limitativ prevăzute de lege
se admite şi o răspundere pentru fapta altuia. Atunci când răspunderea izvorăşte din
fapta altuia sau din aceea săvârşită solidar cu altul ea se raportează numai la
împrejurările obiective şi subiective care însoţesc fapta autorului.

d. Principiul unicităţii răspunderii (non bis în idem).

Principiul „non bis in idem” presupune că unei singure violări a normei juridice îi
corespunde o singură imputare a răspunderii. Cumulul diferitelor forme de răspundere
juridică în sarcina aceleiaşi persoane nu este de natură să încalce regula menţionată.
Dacă prin fapta săvârşită persoana încalcă o pluralitate de norme juridice de natură
diferită este posibilă intervenţia simultană a mai multor forme de răspundere juridică.
Persoana care prin fapta săvârşită a încălcat concomitent o normă juridică penală
şi o altă civilă, va suporta atât pedeapsa penală, cât şi sancţiunea civilă (ex: distrugerea
unor bunuri). Sau, dacă în executarea contractului de muncă salariatul săvârşeşte o faptă
ilicită care, în materialitatea ei întruneşte atât elementele abaterii disciplinare, cât şi
trăsăturile constitutive ale unei alte infracţiuni, răspunderea penală poate fi cumulata cu
cea disciplinară. Tot astfel, dacă abaterea disciplinară întruneşte şi trăsăturile
caracteristice ale unei contravenţii, răspunderea disciplinară poate fi cumulata cu
răspunderea administrativă. Regula
” non bis in idem” nu este nesocotita nici în acele situaţii în care se impune aplicarea
unor sancţiuni cumulative (în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică). În cadrul
răspunderii penale pot fi cumulate, de exemplu, închisoarea şi amendă sau închisoarea
şi interdicţia exercitării anumitor drepturi; sau, în cadrul răspunderii administrative,
poate fi cumulata răspunderea disciplinară cu cea materială.
În lumina „autorităţii lucrului judecat’ este interzisă rejudecarea unui proces
soluţionat definitiv, evitându-se astfel contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti.
Nici instanţă care a soluţionat cauza nu poate relua judecarea acesteia, decât în

12
condiţiile prevăzute de lege (cum ar fi, restituirea dosarului pentru o nouă soluţionare de
către instanţă de casare când se exercită o cale ordinară sau extraordinară de atac).

e. Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere.

Prin funcţia preventivă pe care o îndeplineşte răspunderea juridică are rolul de a


împiedica atât pe cel vinovat (prevenţie specială) cât şi pe ceilalţi membrii ai societăţii
(prevenţie generală) de a mai săvârşi în viitor fapte ilicite.
Pentru că aplicarea sancţiunii să aibă maximă eficienţă, în sensul arătat, este
necesar ca momentul aplicării ei să fie cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.
Trecerea unui interval îndelungat de timp de la săvârşirea faptei ilicite poate
determina pierderea probelor sau intervenirea prescripţiei răspunderii juridice
Toate aceste principii trebuie înţelese că fiind conexe, complementare, ca un tot
unitar în procesul de stabilire şi de tragere la răspundere juridică.

13
Capitolul 4. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice.

Secţiunea 1. Elementele răspunderii juridice


În conţinutul său răspunderea juridică apare ca un raport juridic, întrucât
presupune subiecte între care se leagă, un conţinut alcătuit din drepturile şi obligaţiile
subiectelor, precum şi un obiect concretizând conduita părţilor.

A. Subiecte ale răspunderii juridice pot fi persoanele fizice şi subiectele colective


şi/sau personale juridicem.
Persoana fizică. Calitatea de persoana fizică este recunoscută prin lege, tuturor
fiinţelor umane, luate fiecare în parte, ca membre ale societăţii, care se bucura de
posibilitatea de a participa la raporturi juridice.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să
îndeplinească două condiţii:
Ø să aibă capacitatea de a răspunde;
Ø să acţioneze în mod liber;
Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată a
da seama, a răspunde, în fata organelor jurisdicţionale pentru faptele ilicite săvârşite de
ea şi de a suporta consecinţele juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de stat,
sub forma sancţiunilor juridice necesare şi inevitabile.
Capacitatea de a răspunde implică în primul rând discernământul, respectiv
capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi, adică un complex de atribute sau facilităţi
naturale, normale, cu care este înzestrat individul uman major şi sănătos din punct de
vedere mental şi psihic.

m
A se vedea: Gh. Bobos – op. cit. pag. 267;
14
Capacitatea de a răspunde mai presupune totodată şi un complex de atribute
juridice, adică existenţa unor drepturi şi obligaţii stabilite prin normele de drept, pentru
a fi dobândite sau impuse celor care încalcă normele de drept.
Capacitatea de a răspunde apare ca un complex de atribute naturale şi juridice, în
cadrul cărora, cele naturale şi în primul rând capacitatea de discernământ, condiţionează
pe cele juridice.
Aşa cum rezultă din expunerea anterioară, fiecare persoană fizică are capacitate
civilă de a răspunde (de exerciţiu) în mod egal şi fără ca sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultura sau oricine să aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul nr.
31/1954).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este de două feluri: deplină şi
restrânsă.
Capacitatea de exerciţiu deplină începe la dată când persoana devine majoră,
adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Deasemenea, minorul dobândeşte, prin căsătorie,
capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a
fost de buna-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Deci, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, minorul poate să răspundă juridic atât din
punct de vedere civil cât şi din punct de vedere penal.
  Nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc.
Libertatea de a acţiona, înseamnă a acţiona în conştiinţă de cauză, de a decide
neviciat şi neobligat de nimeni şi nimic, asupra alegerii caii de urmat sau a modului de a
acţiona în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi realizat. Deci, acţiunea sau fapta
pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată prin constrângerea
fizică sau morală a autorului ei.
Subiectele colective şi/sau persoanele juridice. Sunt: instituţii, organizaţii,
societăţi comerciale, care potrivit legii de constituire, dobândesc o capacitate juridică

15
mai restrânsă, mai limitată sau „specializată” faţă de persoana fizică şi care are o
capacitatea juridică „generală”.
Prin consecinţa şi capacitatea de a răspunde juridic a acestor subiecte este diferită
de cea a persoanelor fizice. De aceea, ca regulă generală, persoanele juridice sau
colectivităţile de persoane fizice pot fi subiecte ale răspunderii civile, administrative,
financiare, contractuale, etc. Şi de a suporta sancţiuni de ordin patrimonial, în timp ce
răspunderea lor penală este doar în curs de instituire.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însa numai dacă ele au legătura cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit,
atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a
altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice,
pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea
îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de
conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu
majoritatea cerută de prevederile statutare. Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema
răspunderii persoanelor nu figurează pe ordinea de zi.
Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana
însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor,
mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la
înlocuirea lor.
În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui
alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept
din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

16
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt
obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca
persoanele juridice de drept privat.
Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru
neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu
răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de
drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în
care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Aceste dispoziţii sunt aplicabile în mod
corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în
nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar
pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane
juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
Dispoziţiile sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale
care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi
serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.

B. Conţinutul raportul juridic de răspundere este alcătuit dintr-un complex de


drepturi şi obligaţii corelative ce revin celor două subiecte. Adesea este posibil că latura
obligaţională să cadă mai pregnant pe un subiect, ceea ce nu influenţează calitatea de
raport juridic a răspunderii. În dreptul penal, de exemplu, infractorul este obligat la o
pedeapsă bine individualizata şi executată în condiţiile legii. Tot astfel statul ca subiect
al raporturilor juridice de răspundere are dreptul să aplice o pedeapsă şi să organizeze
executarea, dar aceasta implică şi o obligaţie corelativă de a aplica o pedeapsă
legală, proporţională cu periculozitatea faptei şi de a asigura executarea ei
corespunzătoare.

17
c. Obiectul raportului juridic de răspundere constă în conduita celor două
subiecte care este centrată pe aplicarea sancţiunii. Fie că se referă la persoana
autorului faptei ilicite, la bunurile acestuia sau la valabilitatea unor acte juridice,
sancţiunea juridică presupune constrângerea statală, cu toate consecinţele
negative ce decurg de aici. Ea poate consta într-o pedeapsă sau anularea unui act,
repararea unei pagube, restituirea unui lucru. Raportul juridic analizat mai sus,
concretizează noţiunea de răspundere juridică utilizată în sens larg, conceptul
amintit putând să apară în limbaj juridic şi într-un sens restrâns, vizând latura
obligaţionala a raportului de răspundere.

Secţiunea 2. Condiţiile răspunderii juridice


Pentru că răspunderea juridică să se poată declanşa, este nevoie de existenţa
cumulativă a unor condiţii:
Ø conduita ilicită (cauza declanşării răspunderii juridice);
Ø vinovăţia;
Ø legătură cauzală între fapta şi rezultat;

A. Conduita ilicită. Prin conduită ilicită se înţelege un comportament, acţiunea sau


inacţiune, care nesocoteşte o prevedere legalăn.
Conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv al răspunderii juridice, în lipsa
unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poate materializa, gândul
vinovat poate determina eventual, răspunderea morală, ca formă a răspunderii sociale.
Ea trebuie să prezinte un grad mai mare sau mai mic de pericol social. Dacă
organul de aplicare a dreptului, constată, cu ocazia calificării juridice a unei fapte, că nu
s-a produs nici o încălcare a normelor de drept, atunci fapta nu are un caracter ilicit şi nu
poate exista un temei pentru aplicarea unei sancţiuni juridice persoanei respective.

Caracterul ilicit al faptei presupune că autorul nu este îndreptăţit sau obligat să


săvârşească fapta păgubitoare. Astfel, nu are caracter ilicit exercitarea unui drept în
n
N. Popa – op. cit., pag. 237.
18
limitele scopului său social economic, chiar dacă se provoacă astfel o pagubă unui terţ,
(cum ar fi, de exemplu, cazul când prin construcţia ridicată de proprietar se întunecă
vederea la imobilul vecin).

Încălcarea dreptului poate avea loc atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune. 
Acţiunea presupune săvârşirea unei activităţi ilicite şi poate îmbrăca anumite
forme variate: furt, calomnie, distrugerea unui bun, încălcarea unor obligaţii
profesionale, a unor obligaţii contractuale, încălcarea regulilor de circulaţie etc. În
legislaţie nu sunt enumerate limitativ toate acţiunile interzise, lucru imposibil de realizat
dacă avem în vedere marea varietate de forme sub care se manifestă. Normele
prohibitive stabilesc interdicţiile, iar cele cu caracter dispozitiv precizează conduita
legală în anumite situaţii, subînţelegându-se că prin orice altă acţiune contrară acesteia
se încalcă dispoziţiile legale.

Inacţiunea, constând în nesăvârşirea unei acţiuni de către o persoană, are


un caracter ilicit numai când persoana avea obligaţia să acţioneze într-un anumit mod şi
nu a acţionat ca atare. O asemenea obligaţie poate izvorî direct din prevederile legi,
dintr-un contract, din îndatoririle profesionale sau de serviciu. De exemplu, obligaţiile
angajatorului de a lua toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii
salariaţilor, sunt obligaţii stabilite prin legislaţia muncii, încălcarea lor antrenând
răspunderea juridică (datorită încălcării legii prin inacţiune).

Răspunderea juridică pentru o inacţiune ilicită poate rezulta şi din neîndeplinirea


unor obligaţii contractuale (ex: neplata chiriei, neexecutarea prestanţei de transport,
nelivrarea la termen a unor produse). De asemenea, exista răspundere pentru o inacţiune
în cazul încălcării unor obligaţii profesionale (cum ar fi cazul medicului care nu s-a
ocupat de bolnavul ce-l avea în îngrijire sau al unei autorităţi administrative, care a
refuzat în mod nejustificat rezolvarea unei cereri, formulată de o persoană, ce privea un
drept recunoscut de lege).

Rezultatul dăunător al conduitei ilicite se impune ca o condiţie întrucât acesta


permite să se aprecieze în majoritatea covârşitoare a cazurilor pericolul social al faptei
ilicite. Pericolul social al acestor fapte trebuie să fie apreciat prin prisma consecinţelor
lor dăunătoare (negative) pentru persoanele fizice, juridice, cât şi pentru bunul mers

19
social. De aceea, organul de stat care investighează cazul, pentru a face încadrarea
juridică a faptei, are sarcina de a constata nu numai existenţa unei acţiuni sau inacţiuni
ilicite ci şi consecinţele produse de acestea. În funcţie de constatările sale va fi stabilită
răspunderea juridică precum şi sancţiunea corespunzătoare.

Importanţa rezultatului dăunător pentru stabilirea răspunderii nu se prezintă în


toate ramurile de drept la fel. În dreptul civil, sau în dreptul muncii (în cazul răspunderii
patrimoniale a angajaţilor) sancţiunea se aplică numai atunci când s-a produs rezultatul
ilicit, adică prejudiciul (în cazul acesta rezultatul dăunător îmbrăcând o formă materială,
a diminuării patrimoniului). În alte ramuri de drept (dreptul administrativ, dreptul penal,
răspunderea disciplinară din dreptul muncii) rezultatul vătămător îmbracă forma
atingerilor aduse ordinii de drept existente (cum ar fi tulburarea ordinii ocrotite prin
normele de drept penal sau de drept administrativ sau a disciplinei de muncă). În
ramurile arătate, în anumite cazuri, legea stabileşte o răspundere juridică şi atunci când
rezultatul vătămător nu s-a produs (în formele arătate mai sus), ci s-a creat
numaipericolul producerii lui.

Astfel, în cazul atentatului la viaţa unei persoane, chiar dacă rezultatul urmărit nu
s-a produs (moartea victimei) răspunderea este antrenată. Tot astfel, în cazul încălcării
regulilor de circulaţie, chiar dacă accidentul nu a survenit, sancţiunea este aplicată. În
dreptul penal tentativa se pedepseşte.

B. Vinovăţia. Orice acţiune sau inacţiune a omului se caracterizează nu numai prin


anumite trăsături obiective, materiale, ci constituie totodată şi o manifestare a voinţei şi
conştiinţei sale. De aceea, constatând că prin acţiunea cuiva a fost încălcată legea,
organul competent nu poate să treacă imediat la aplicarea sancţiunii, ci trebuie să
clarifice care a fost atitudinea psihică a persoanei respective faţă de fapta comisă şi
rezultatul ei. Astfel spus, trebuie să constate vinovăţia persoanei, condiţia de ordin
subiectiv a răspunderii juridice. Preluat din dreptul penal, termenul de „vinovăţie” a
fost apoi extins asupra tuturor formelor de răspundere indiferent de natura acestora.

Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta sa
şi faţă de consecinţele acesteia.

20
Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite este structurată din elemente, de natură
diferită, volitivă şi intelectivă. În funcţie de îmbinarea celor două elemente se
conturează mai multe forme de vinovăţie. În dreptul penal, de exemplu, în lumina art.
19 al C. Pen., se consideră că „există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol
social este săvârşită cu intenţie sau culpă”.

La rândul ei, intenţia este directă şi indirectă, iar culpa se poate prezenta sub
formă: imprudentei şi neglijentei.

Fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când autorul a prevăzut caracterul
ilicit al faptei şi consecinţele acesteia şi a urmărit producerea consecinţelor prin
săvârşirea faptei.

Intenţia indirectă poate fi reţinută atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut
consecinţele ilicite, pe care nu le-a urmărit dar le-a admis.

Culpa, ca forma atenuată a vinovăţiei, îmbracă forma imprudenţei (culpei cu


prevedere) atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut rezultatul faptei sale, nu l-a dorit,
nu l-a acceptat, dar a sperat în mod uşuratic ca el nu se va produce.

Neglijenţa (cupla simplă) poate fi reţinută atunci când autorul faptei ilicite nu a


prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

În dreptul penal interesul, mai ales practic, al distincţiei între formele şi gradele
vinovăţiei, se plasează pe terenul încadrării juridice a faptei şi individualizării pedepsei,
o faptă săvârşită cu intenţie fiind mai sever pedepsită decât una săvârşită din neglijenţa
sau imprudenţă. Aşadar, în răspunderea penală, ca şi în cea administrativă sau
disciplinară, vinovăţia reprezintă o măsură a răspunderii.
În alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, interesează numai prezenţa
vinovăţiei, gradul şi formele pe care le îmbracă fiind irelevante pentru întinderea
răspunderii care este dată de mărimea prejudiciului şi nu de una sau alta din formele
vinovăţiei.
D. Legătură cauzală între fapta şi rezultat. În toate cazurile în care pentru
antrenarea răspunderii pe lângă fapta ilicită se cere îndeplinită şi condiţia unui rezultat
ilicit, trebuie examinată legătură directă (cauzală) dintre acea faptă şi rezultatul ilicit.

21
Distincţie între cauze şi condiţii, se impune, plecând de la principiul cauzalităţii
potrivit căruia orice fenomen apare ca efect al unui alt fenomen. Cauza este, deci, cea
care produce, generează, efectul. Condiţia influenţează numai acţiunea cauzei
favorizând sau frânând procesul dezvoltării cauzei şi efectului. Deşi îmbracă un caracter
obiectiv (existând şi manifestându-se independent de conştiinţa omului şi de
recunoaşterea ei) cauzalitatea în relaţiile sociale prezintă particularitatea că acţionează
numai "în" şi "prin" acţiunile oamenilor.
În unele cazuri, raportul de cauzalitate se stabileşte cu uşurinţă, legătura între fapta
ilicită şi rezultatul vătămător fiind evidenţa. Alteori, se manifestă o cauzalitate
complexă, împrejurările se succed în aşa fel încât este greu de identificat fenomenul
care a provocat cauza. De aceea, sarcina celui care aplica sancţiunea este mult
îngreunata în situaţia pluralităţii de împrejurări care concură la producerea rezultatului
dăunător. Situaţia se complică şi mai mult când apar şi se manifestă diverse condiţii ce
influenţează favorabil sau defavorabil producerea rezultatului.
În situaţiile arătate mai sus, trebuie clarificată problema împrejurărilor ce pot fi
considerate cauze precum şi aceea a efectelor pluralităţii de cauze.
În literatura de specialitate şi practica răspunderii delictuale, de exemplu, s-au
cristalizat în acest sens, două reguli:
Ø se consideră cauze numai împrejurările care au o legătură directă, necesară,
obiectivă cu rezultatul produs;
Ø când există pluralitate de cauze, răspunderea trebuie împărţită între cei care au
concurat la producerea cauzei.
Uneori, în caz de culpa comună a victimei şi autorului unei fapte ilicite,
răspunderea se împarte între aceştia.

22
Capitolul 5. Formele răspunderii juridice.

Deşi răspunderea juridică prezintă, după cum am văzut, unele trăsături comune,
exprimate şi prin principiile care le guvernează, ea are totuşi, o existenţă particulară în
cadrul diferitelor ramuri ale sistemului.
Delimitarea diferitelor forme ale răspunderii juridice trebuie să se facă după
anumite criterii stricte, ştiinţific fundamentate, pentru că numai astfel putem defini
corect natura juridică care este proprie fiecăruia. Or, natura juridică circumscrie şi
determină forma concretă a răspunderii juridice.
De aceea, se face o legătură între formele conduitei ilicite şi formele răspunderii
juridice. Conduita ilicită îmbracă diverse forme în funcţie de gradul de pericol social,
dar în funcţie de aceasta se stabilesc şi sancţiunile ce se aplică pentru săvârşirea
diferitelor fapte ilicite. Astfel, trebuie să pornim de la aceste două elemente: gradul de
pericol social şi natura sancţiunilor stabilite de lege.
În doctrină, deosebirea unor fapte ilicite de alte fapte ilicite, deseori se face în
funcţie de gradul lor de pericol social. Acest criteriu se are în vedere şi la stabilirea
anumitor forme ale răspunderii juridice. În acord cu unele susţineri din doctrină,
aprecierea valorii unui interes social şi stabilirea locului lui în ierarhia valorilor este de
competenţa legiuitorului, singurul în măsură să-şi dea seama de ceea ce prezintă un
anumit interes pentru întreaga societate, care reprezintă un criteriu ce nu poate fii
mânuit de cel ce aplică dreptul, pentru delimitarea formelor de răspundere juridicăo.
În ceea ce priveşte natura sancţiunilor juridice, avem în vedere clasificarea în:
răspunderea penală, administrativă, civilă, disciplinară, etc.

o
Gh. Bobos – op. cit. pag. 276.
23
După criteriul particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punctul de
vedere al normei juridice încălcate distingem următoarele forme concrete ale
răspunderii juridice:
Ø răspunderea penală;
Ø răspunderea civilă;
Ø răspunderea administrativă;
Ø răspunderea disciplinară;
Ø răspunderea internaţională;

A. Răspunderea penală.

Răspunderea penală este o instituţie fundamentală a dreptului penal, care alături de


infracţiune şi sancţiune, reprezintă componentele fundamentale de bază ale întregului
sistem de drept penal.
Răspunderea penală este definită ca “însuşi raportul juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte, şi
infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului
ca reprezentant al societăţii de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvaârşită şi de a-l constrânge să o execute,
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii
legii.”p
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea penală presupune, pe de o parte
preexistenţa unei nome incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală o anumită
acţiune sau inacţiune, iar pe de altă parte presupune săvârşirea de către o persoană
căreia îi incubă obligaţia de conformare, a faptei interzise în condiţiile în care această
faptă constituie infracţiune.
Răspunderea penală presupune deci, şi ea săvârşirea unui fapt ilicit. Ceea ce este
însă specific acestuia, în cazul răspunderii penale, este că el trebuie să fie un ilicit penal
şi anume o infracţiune. Este necesar ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate
cerinţele legale pentru a constituii infracţiunea, fiindcă numai infracţiunea poate genera
p
C. Bulai, B. N. Bulai – Manual de drept penal. Parte generala. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007, pag. 328.
24
raportul juridic penal de constrângere sau de răspundere penală, prin transformarea
raportului juridic de conformare preexistent.
O altă trăsătura caracteristică a faptului juridic generator de răspundere penală este
aceea că aceasta, adică, infracţiunea, constituie în acelaşi timp şi temeiul suficient al
răspunderii penale. Constatarea că fapta împlineşte toate condiţiile obiective şi
subiective cerute de normă incriminatoare pentru existenţa infracţiunii este nu numai
necesară, dar şi suficientă pentru fundamentarea juridică a răspunderii penale, nefiind
necesară vreo altă condiţie.
Răspunderea penală reflectă, aşadar, reacţia imediată a societăţii faţă de infractor.
Ca fenomen juridic, ea exprimă legătura dintre fenomenul infracţional şi persoana căreia
i se atribuie realizarea fenomenului, dând conţinut specific raportului dintre stat şi
această persoană şi determinând incidenţa pedepsei sau a măsurii educative respective.
Subiectele răspunderii penale sunt subiecte de drept între care se creează
raportul juridic penal de constrângere şi anume subiectul activ, ca titular al dreptului de
a exercita constrângerea de stat prin aplicarea şi constrângerea la executarea sancţiunii
prevăzute de norma de drept penal care a fost transgresată şi subiectul pasiv, ca
deţinător al obligaţiei de a răspunde pentru săvârşirea infracţiunii şi de a se supune
sancţiunii penale aplicate.
Subiect activ al răspunderii juridice în general este statul ca titular al forţei de
constrângere şi al dreptului de a asigura, prin folosirea acestuia ordinea de drept. Statul,
reprezentat prin organele sale specializate, este aşadar totdeauna subiect activ al
răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât el este subiect pasiv, dacă nu unic, în orice
caz subiect pasiv general tuturor infracţiunilor. În această calitate, statul este unic titular
al dreptului la acţiunea penală, adică al acţiunii care are drept scop realizarea
răspunderii penale şi restabilirea, pe această cale, a ordinii de drept încălcate.
Subiectul pasiv adiacent al infracţiunii este persoana fizică sau juridică.
Cu privire la obiectul raportului juridic de răspundere penală acesta se
caracterizează prin specificul infracţiunilor de drept penal şi anume al pedepselor şi
măsurilor educative.
Pedeapsa, ca sancţiune tipică de drept penal, se deosebeşte de toate celelalte
sancţiuni juridice prin faptul că reprezintă cea mai grea formă de constrângere, putând

25
viza nu numai patrimoniul, dar însăşi libertatea, iar în cazuri excepţionale chiar viaţa
persoanei.
Privitor la felurile şi cuantumul pedepselor se impune observaţia că legiuitorul are
competenţa şi obligaţia de a adapta continuu prevederile legislaţiei penale la dinamica
fenomenului infracţional din societate în funcţie de frecvenţă şi gradul de pericol social
al faptelor ilicite.
Potrivit Art. 53 C. Pen.“Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice:
Pedepsele sunt principale, complimentare şi accesorii.
Pedepsele principale sunt:
A) detenţiunea pe viaţă;
B) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
C) amendă de la 100 lei la 50.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
A) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;
B) degradarea militară.
 Pedeapsa accesorie consta în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C.
Pen. , în condiţiile prevăzute în art. 71 C. Pen.
Pedepsele aplicate persoanei juridice pentru săvârşirea de infracţiuni sunt prevăzute în
art. 531 C. Pen. , astfel:
” Pedepsele sunt principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amendă de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
A) dizolvarea persoanei juridice;
B) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau
suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a
săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
C) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
3 ani;
D) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la
3 ani;

26
E) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.”q

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt
menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională,
prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile socialer.
Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecinţe ale răspunderii penale
şi se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune.
Spre deosebire de pedepse, unde caracterul colectiv se situează pe primul plan,
măsurile educative au caracter preponderant educativ şi nu lasă să subzistă nici o
consecinţă penală, ele constituind antecedente penale pentru persoană faţă de care s-a
luat.
Măsurile educative care se pot lua faţa de infractorii minori sunt:
Ø mustrarea;
Ø libertatea supravegheată;
q
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o activitate, de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru savârsirea infractiunii;
d) drepturile parintesti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevazute la lit. b) nu se poate pronunta decat pe lânga interzicerea drepturilor prevazute
la lit. a), afara de cazul când legea dispune altfel.”
Art. 71. C.pen. prevede continutul si modul de executare a pedpsei accesorii:”Pedeapsa accesorie consta în
interzicerea drepturilor prevazute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevazute în
art. 64 lit. a)–c) din momenul în care hotarârea de condamnare a ramas definitiva si pâna la terminarea executarii
pedepsei, pâna la gratierea totala sau a restului de pedeapsa ori pâna la împlinirea termenului de prescriptie a
executarii pedepsei.
Interzicerea drepturilor prevazute în art. 64 lit. d) si e) se aplica tinându-se seama de natura si gravitatea
infractiunii savârsite, de împrejurarile cauzei, de persoana infractorului si de interesele copilului ori ale persoanei
aflate sub tutela sau curatela.
Pe durata amânarii sau a întreruperii executarii pedepsei detentiunii pe viata sau a închisorii, condamnatul poate
sa îsi exercite drepturile parintesti si dreptul de a fi tutore sau curator, în afara de cazul în care aceste drepturi au fost
anume interzise condamnatului prin hotarârea de condamnare.
Pe durata suspendarii conditionate a executarii pedepsei închisorii sau a suspendarii sub supraveghere a
executarii pedepsei închisorii, se suspenda si executarea pedepselor accesorii. ”

r
A se vedea: C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal roman. Parte generala. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009,
pag. 368.
27
Ø internarea într-un centru de reeducare;
Ø internarea într-un institute medical-educativ;
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate
aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea
lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură
să caracterizeze persoana minorului.
Pedeapsa se aplica numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu
este suficientă pentru îndreptarea minorului.

B. Răspunderea civilă.

Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări concrete ale
răspunderii juridice.
De asemenea răspunderea civilă este o categorie fundamentală şi în acelaşi timp, o
instituţie deosebită de largă a dreptului civil.
În literatura juridică răspunderea civilă este definită ca “o formă a răspunderii
juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este
îndatorată să repare prejudicial cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute
de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare”s.

Potrivit dispoziţiilor NCC răspunderea civilă poate fi de două feluri: răspundere


civilă delictuală şi răspundere civilă contractuală.
Ambele forme de răspundere sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui
prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită sau culpabilă.

Răspunderea civilă delictuală. Presupune un raport juridic obligaţional care


izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite
sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudicialt.

s
A se vedea: L. Pop – Teoria generala a obligatilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, pag. 164; I. Albu, V. Ursa –
Raspunderea civila pentru daune morale. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pag. 24. E Lupan – Raspunderea civila,
Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003, pag. 25.
t
G. Boroi, L. Stanciulescu – Institutii de drept civil, in reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucuresti,
2012, pag. 238.
28
Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancţiune de drept civil, astfel încât are în
vedere patrimonial persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul
decesului acesteia, obligaţia de reparare a prejudiciului se va transmite moştenitorilor.
Răspunderea pentru repararea pagubei cauzate prin fapte ilicite extracontractuale
“este unul din principiile cele mai importante ale dreptului civil, cu adânci aplicaţii de
ordin moral, social şi filosofic”u.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 1349 N.C.C. şi prevede:
“Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa,
precum şi de ruină edificiului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte
prin lege specială.”
Deci, din cadrul răspunderii civile delictuale se disting următoarele forme de
răspundere:
Ø răspundere civilă delictuală directă: răspunderea pentru fapta proprie (1357-1371
N.C.C);
Ø răspundere civilă delictuală indirectă: în cazul acesta poate fi vorba fie de
răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane (răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de minor sau de cel pus sub interdicţie – art. 1372 C. civ.,
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus – art. 1373 C.civ.)
fie de răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale (art.
1375 C.civ.) de lucruri (art. 1376 C.civ.) de ruina edificiului (art. 1378 C.civ.) sau
prin căderea ori aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379 C.civ.).
Subliniem că prin acte normative speciale sunt reglementate şi unele forme
particulare de răspundere pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri (de exemplu:
u
A. Ionascu – Raspunderea civila delictuala in proiectul codului civil, in Lucrarile cologviului organizat la Cluj, 19 mai
1973, Cluj, pag. 1.
29
Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, cu fondurile ulterioare,
conţine anumite dispoziţii referitoare la răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de
vânt, adică de animalele sălbatice aflate în stare de libertate; În O.G. nr. 29/1997 privind
Codul aerian civil, aprobat cu modificări prin Legea nr. 130/2000, republicata, este
reglementată răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave; O.G. nr. 21/1992
privind protecţia consumatorului, cu modificările ulterioare; Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte,
republicata; Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor şi Legea nr.
296/2004 privind Codul consumului, republicată, reglementează răspunderea în
raporturile cu consumatorii, etc.)

Răspunderea civilă contractuală are caracter derogator şi constă în repararea


prejudiciului produs prin încălcarea obligaţiei concrete, stabilite printr-un contract
preexistent, valabil încheiat între persoana păgubită şi cea care şi-a încălcat obligaţiile
contractualev.
Răspunderea contractuală este reglementată în art. 1350 N.C.C. astfel: “Orice
persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli
care i-ar fi mai favorabile.”
Pentru a putea fi prezentă răspunderea civilă delictuală, trebuie ca între debitor şi
creditor să existe un contract valabil încheiat.
Ori de câte ori debitorul nu execută benevol obligaţiile asumate, creditorul este
îndrituit să ceară şi să obţină o sumă de bani compensatorie reprezentând echivalentul
prejudiciului astfel suferit. Atunci când obligaţia încălcată a fost asumată printr-un
contract, ne aflăm în faţa răspunderii contractuale.

v
L. Pop. – op. cit., pag. 336.
30
Între cele două forme de răspundere civilă (delictuală şi contractuală) nu există
deosebiri fundamentale. Ambele se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii. Astfel, atât
în ipoteza răspunderii delictuale cât şi a răspunderii contractuale este necesară întrunirea
următoarelor condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau
contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau
vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu.
Cu toate acestea, răspunderea delictuală se distinge de răspunderea contractuală.
Astfel răspunderea contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între
păgubit şi păgubitor, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale. Răspunderea
delictuală se situează în afară raporturilor contractuale şi impune cu pregnanţă să se
stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu imputa vreo culpă în producerea
pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are deci domeniul său propriu de aplicare.
Atât doctrina juridică, cât şi jurisprudenţa, au pus problema cumulului celor două
răspunderi, adică, dacă în cazul unui raport contractual o parte produce celeilalte o
pagubă, prin neexecutarea obligaţiilor asumate, va putea opta între acţiunea contractuală
sau cea delictuală, atunci când fapta neexecutării obligaţiei întruneşte condiţiile
delictului civil. Problema este dacă răspunderea contractuală o exclude pe cea
delictuală. Jurisprudenţa nu a fost unitară. Unele instanţe au admis dreptul de opţiune
între răspunderi, însă soluţia care s-a impus a fost aceea a respingerii cumulului. S-a
motivat că admiterea unui drept de opţiune al creditorului contractual între acţiunea
contractuală şi cea delictuala ar însemna a-i permite să pornească acţiunea de
despăgubire pe teren delictual, deşi dreptul la acţiune pe teren contractual s-a stins prin
prescripţie, sau să pretindă dezdăunare pentru orice pagube, deşi debitorul contractual
nu răspunde decât pentru cele directe. Excepţie face doar cazul când acelaşi fapt ilicit
încalcă atât legea contractului, cât şi legea penală.
Având în vedere contextul răspunderii juridice în general, răspunderea juridică
civilă prezintă anumite particularităţi importante faţă de alte forme de răspundere
juridică prin care se caracterizează şi totodată se deosebesc între elew:

w
A se vedea: M. N. Costin – Raspunderea juridica…, op. cit., pag. 64;
31
O caracteristică esenţială a răspunderii civile este aceea că ea nu se declanşează
din oficiu, ci numai la stăruinţa titularului dreptului subiectiv lezat. Ea pune faţă în
faţă victima faptei ilicite păgubitoare cu autorul acestei fapte. Societate nu manifestă
dezinteres faţă de această răspundere, ci ea intervine pentru restabilirea ordinii de
drept numai în măsura în care victima însăşi manifestă un asemenea interes, apelând la
forţa de constrângere a statului. Societatea intervine în persoana statului, dacă i se
solicită, prin instituirea sancţiunilor juridice aplicabile autorilor de fapte ilicite civile şi
prin concursul dat victimei de a duce la îndeplinirea aceste sancţiuni.
În general, răspunderea civilă are ca finalitate satisfacerea intereselor
patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta ilicită. Întinderea răspunderii civile este
determinată de întinderea dezavantajului patrimonial cauzat victimei prin fapta ilicită.
Există situaţii când fapta ilicită nu generează un prejudiciu patrimonial, dar aceasta
constituie excepţie.
Sancţiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite păgubitoare este în esenţă o
obligaţie de a repara prejudiciul având menirea de a da satisfacţie intereselor personale
ale victimei prejudiciate, dar se învederează şi ca un factor de prevenţie, fiindcă se
urmăreşte preîntâmpinarea săvârşirii în viitor a altor fapte păgubitoare.
Răspunderea civilă intervine, de regulă, numai când fapta ilicită constituie atât
o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi subiective.
În domeniul răspunderii civile, la aprecierea culpei, se are în vedere gradul de
diligenţă ce se poate pretinde persoanelor aflate în situaţia autorului faptei ilicite, adică
dacă a luat măsurile de precauţie care erau posibile, pentru evitarea sau
preîntâmpinarea prejudiciului pe care, în condiţii identice, ar fi trebuit să le ia orice
persoană.
Subiecţii răspunderii civile pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice.
Răspunderea civilă are caracter patrimonial. E avizează patrimoniul şi asigură
înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de victimă. Autorul faptei ilicite nu este
ţinut să execute personal sancţiunea ce i-a fost aplicată, el putând fi substituit de către
o altă persoană, în condiţiile legii.

32
C. Răspunderea administrativă.
În domeniul administraţiei publice, răspunderea administrativă este

fundamentată, teoretic, de o seamă de jurişti, pornind de la conceptul de constrângere.

Constrângerea administrativă reprezintă ansamblul de măsuri (acte juridice,


operaţiuni administrative, fapte materiale), luate de către autorităţile administraţiei
publice, în temeiul legii, cu folosirea forţei de constrângere a statului, chiar împotriva
voinţei unei persoane, pentru a preveni săvârşirea unor fapte antisociale, a apăra
drepturile cetăţenilor, precum şi a sancţiona încălcarea normelor
În literatura de specialitate, există mai multe definiţii privind răspunderea
administrativă: profesorul Mircea Preda, defineşte răspunderea administrativă ca o
formă a răspunderii juridice care intervine atunci când încălcându-se normele
dreptului administrativ, s-a săvârşit o abatere administrativăx.
Antonie Iorgovan, în operă sa, indica: “Pe când, dreptului administrativ i-a fost,
îi este şi-i va fi (cât timp vor dăinui ramurile de drept) proprie răspunderea
(organelor administraţiei de stat, organismelor nestatale, funcţionarilor publici şi,
respectiv, cetăţenilor) pentru încălcarea obligaţiilor din raportul administrativ de
subordonare”y
Răspunderea administrativă semnifica acea formă de răspundere juridică instituita
prin normele dreptului administrativ care intervine în cazul comiterii unei fapte ilicite
denumită contravenţie.
Astfel, putem spune că răspunderea administrativă este o răspundere autonomă
care conţine un şir de particularităţi distincte şi presupune aplicarea sancţiunilor
administrative de către subiectele puterii executive, asupra persoanelor care au săvârşit
abateri administrative, în bază şi modul stabilit de legislaţia administrativă.
Cu privire la subiectul activ şi subiectul pasiv în răspunderea administrativă,
menţionăm că teoria generală a dreptului a fundamentat distincţia dintre subiectul activ
şi subiectul pasiv a faptei, şi respectiv al răspunderii.
Subiectul activ al faptei este autorul acesteia, persoana fizică sau juridică a cărei
fapte are statut de fapta ilicită, deci făptuitorul.

x
M. Preda – Curs de drept administrativ, Partea generala, Bucuresti, 1995, pg. 81
y
A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Vol II, revazuta si adaugita, Editura Nemira, Bucuresti 1996, pg. 224
33
Aceasta devine în procesul de tragere la răspundere juridică, subiectul pasiv al
răspunderii.
Subiectul activ al răspunderii este autoritatea publică, faţă de care se răsfrâng
consecinţele faptei şi în a cărei competenţă intră tragerea la răspundere a făptuitorului şi
care, deci, aplică sancţiunea. El reprezintă, în raport cu fapta, subiect pasiv al acesteia.
Vorbind despre părţile răspunderii administrative, menţionăm că acestea sunt, ca
la orice tip de răspundere, subiectul activ şi pasiv al acesteia.
Subiectul activ al răspunderii administrative este autoritatea publică în a cărei
competenţă cade sancţionarea ilicitului administrativ comis de făptuitor, cum sunt:
- Un organ administrativ;
- un alt organ public, cum ar fi instanţă judecătorească de contencios administrativ;
- un funcţionar public;
Subiect pasiv al răspunderii este persoana prejudiciată prin fapta ilicită din
abaterea administrativă, fiind un subiect colectiv sau unul individual de drept, după cum
urmează:
- un organ de stat;
- o structură nestatala;
- o persoană fizică;
Răspunderea administrativă poate îmbrăca următoarele forme:
- răspundere administrativ-disciplinara;
- răspundere administrativ-contraventionala;
- răspundere administrativ-patrimoniala ;

Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă fapta de încălcare cu vinovăţie


a normelor dreptului administrativ.
Principalele trăsături ale răspunderii administrativ-disciplinare sunt:

A) se întemeiază, în general pe încălcarea unui raport de drept administrativ dar


poate fi adusă şi de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale, iar
autorul abaterii poate fi:

- Un organ al administraţiei publice:


- Un funcţionar public;
- Un organism nestatal;
- O persoană fizică.
B) subiectul activ al raportului juridic de tragere la răspundere este întotdeauna o
persoană publică;

34
C) se întemeiază pe vinovăţia (culpă) subiectului pasiv, care are capacitate de drept
administrativ.
Sancţiunile pentru abaterile administrativ-disciplinare îmbracă mai multe
modalităţi cum ar fi:
1. Amenda se aplică în situaţiile încălcării unor dispoziţii ale legii;
2. Majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind
impozite, taxe, contribuţii.
3. Dizolvarea organului ales (consiliul local care a adoptat, în mod repetat hotărâri
anulate de instanţă ca fiind nelegale).
4. Demiterea primarului (şi alte sancţiuni).

Procedura de aplicare a sancţiunilor administrativ-disciplinare trebuie să fie una


contencioasă, iar aceasta cuprinde norme cu privire la: constatarea faptei, a legăturii de
cauzalitate dintre fapta şi rezultatul vătămător, termenele de prescripţie sau de decădere,
stabilirea organului administraţiei publice competent să constate abateri şi conţinutul
actului de constatare, exercitarea cailor de atac şi modalităţile de executare.

Răspunderea administrativ-contravenţională.

Răspunderea contravenţională s-a desprins de ramura dreptului administrativ şi a


devenit o instituţie de sine stătătoare. Încălcările din partea cetăţenilor a normelor
dreptului contravenţional de acum înainte, vor fi regulamentate de codul
contravenţional.
Potrivit legislaţiei în vigoare z, contravenţiile sunt fapte ilicite cu un grad de pericol
social mai scăzut decât infracţiunile, fapte care intră sub incidenţa legii penale. Ele sunt
reglementate prin acte normative din categoria legilor, ordonanţelor şi hotărârilor de
guvern, hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice.
Potrivit art. 1 al O.G. nr. 2/2001” Legea contravenţională apără valorile sociale,
care nu sunt ocrotite prin legea penală Constituie contravenţie fapta săvârşită cu
.

vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori
prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului, Municipiului sau al sectorului
Municipiului Bucureşti, a Consiliului Judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.
Ca materializare a răspunderii contravenţionale, art. 5 al Ordonanţei stabileşte
categoriile de sancţiuni contravenţionale, astfel:
1. Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare. 
2. Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
A) avertismentul;
z
A se vedea: O.G. nr. 2 din 2001 privind regimul juridic al contraventilor, adoptata prin Legea nr. 180 din 2002, cu
modificarile ulterioare.
35
B) amendă contravenţionala;
C) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
3. Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: 
A) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
B) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi;
C) închiderea unităţii;
D) blocarea contului bancar;
E) suspendarea activităţii agentului economic;
F) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
G) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
4. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.
5. Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al
faptei săvârşite. 
6. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natură şi de gravitatea faptei. 
7. Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune
contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

Avertismentul şi amendă contravenţionala se pot aplica oricărui contravenient


persoana fizică sau juridică.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai
contravenienţilor persoane fizice. 
Răspunderea administrativ-patrimoniala.
În doctrină, răspunderea administrativ – patrimonială a fost definită ca
reprezentând acea formă a răspunderii juridice care constă în obligarea statului sau,
după caz, a unităţilor administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate
particularilor printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al
administraţiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege
sau la un interes legitimaa.

aa
A. Trailescu – Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
36
D. Răspunderea disciplinară. A fost definită ca “o instituţie specifică dreptului
muncii şi constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de
încălcare cu vinovăţie de către orice persoană încadrată, indiferent de funcţie sau de
postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă”bb.

Numai persoana fizică salariată poate fi subiect al abaterii disciplinare.


Sancţiunile disciplinare se pot aplica şi salariaţilor delegaţi sau detaşaţi cu
observaţia că salariaţii delegaţi pot fi sancţionaţi numai de unităţile care i-au delegat, pe
când salariaţii detaşaţi pot fi sancţionaţi de unitatea unde aceştia sunt detaşaţi, cu
excepţia desfacerii disciplinare a contractului de muncă.
Elevii şi studenţii care efectuează practică pot fi sancţionaţi disciplinar pentru
fapte ce încalcă ordinea dintr-o unitate, sancţiunea fiind însă aplicată potrivit
regulamentelor şcolarecc.

Faptele săvârşite sunt numite abateri disciplinare şi atrag sancţiuni ca: observaţia,
mustrarea, avertismentul, reduceri de salariu sau indemnizaţiei de conducere, desfacerea
contractului de muncă, retrogradarea, suspendarea din funcţie, destituirea din funcţie
etc.

E. Răspunderea internaţională.
Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului
internaţional public şi privat, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii
internaţionale antrenează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a
repara eventualul prejudiciu produs.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea
unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat.

bb
Al. Ticlea – Dreptul Muncii - curs universitar, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004; S. Ghimpu, I.T. Stefanescu, St.
Belingradeanu, G. Mohanu – Tratat de dreptul muncii vol II, Editura Stintifica si Enciclopedica, Bucuresti. 1979, p. 30-31.
cc
V. Voiculescu – Dreptul Muncii, Ed. Rosetti, Bucuresti 2003, pag. 153.
37
Răspunderea internaţională reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a
statelor, a suveranităţii sale. Instituţia răspunderii contribuie la garantarea legalităţii
ordinii internaţionale. La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea
persoanelor fizice în cazul comiterii de către acestea a unor infracţiuni internaţionale. În
acest caz, persoana fizică răspunde în fata organelor jurisdicţionale internaţionale, fiind
vorba de o răspundere penală individuală.

Capitolul 6. Cauze care înlătura răspunderea juridică.

Sunt situaţii când legea prevede că, deşi sunt întrunite toate elementele şi
condiţiile răspunderii juridice, acestea totuşi nu operează.
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionat
dacă se va putea stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa
răspunderii juridice.
Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite
(minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntară) sau voinţa acestuia (eroarea de fapt,
constrângerea fizică sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitimă
apărare), în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul
vătămător (cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitimă apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totală
involuntară, minoritatea şi eroarea de faptdd.
În materia civilă, în dreptul munciiee sau în dreptul administrativ mai sunt
considerate cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ sau
fapta victimei, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate
competenta (ordinului de serviciu)ff.
a. Legitimă apărare.

dd
A se vedea Art 44 – 51 C.pen.
ee
S. Ghimpu, A Ticlea - Dreptul muncii, Editia. A 2-a, Editura. All Beck, Bucureşti, 2001, p.560.
ff
L. Pop – op. cit., pag. 361.
38
Este o cauză care exclude caracterul penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei în
condiţiile în care aceasta este săvârşită.

Este prevăzută în art. 44 C. pen. şi prevede: “Nu constituie infracţiune fapta


prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva
unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoană sau drepturile celui atacat
ori interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau
prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţa sau loc împrejmuit
ori delimitat prin semne de marcare.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau
temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul”.
Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o da o persoană împotriva unui atac ce
pune în pericol grav persoană, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă
determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate,
Pentru a se putea invoca legitimă apărare, este obligatoriu ca atacul să provină
de la o persoana fizică responsabilă. În caz contrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de
necesitate.
Considerarea unei fapte prevăzute de legea penală ca fiind săvârşită în legitimă
apărare impune cercetarea condiţiilor desprinse din dispoziţiile art. 44 C.pen., privitoare
la atac şi la apărare.

39
Condiţiile privind atacul sunt:

Ø să existe un atac care să provină din partea unei persoane responsabile;

Ø atacul să fie material, adică să se concretizeze în acte de violenţă fizică sau


verbală susceptibile de a fi percepute pe cale senzorială;

Ø atacul să fie direct, adică să provină din partea celui împotriva căruia se
îndreaptă riposta persoanei aflate în stare de legitimă apărare şi să fie
imediat, în curs de dezlănţuire sau pe punctul de a se produce;

Ø atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal în baza căruia se


efectuează;

Ø atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite;

Condiţiile privind apărarea sunt:


Ø apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;

Ø apărarea trebuie să fie necesară, adică finalitatea actelor de apărare să


urmărească înlăturarea actului;

Ø apărarea să fie precedată de atac;

Ø apărarea să se îndrepte împotriva agresorului, a vieţii, libertăţii sănătăţii


acestuia, dar nu împotriva bunurilor sale;

Ø apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în


care s-a produs atacul;

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu există ca infracţiune deoarece îi


lipseşte vinovăţia, şi pe cale de consecinţă nu atrage nici răspunderea penală a
făptuitorului. Răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna.
40
Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare când se
întemeiază pe tulburare sau temere în care se găsea făptuitorul în momentul săvârşirii
faptei.

Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinite condiţiile cu privire la atac,


condiţiile cu privire la apărare pentru existenţa legitimei apărări cu deosebirea că fapta
în apărare a depăşit marginile unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea
atacului, depăşire întemeiată pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul.
Determinarea stării de tulburare sau temere implică cercetarea
tuturor împrejurărilor de fapt în care s-a produs atacul, condiţia psiho-fizică a celui ce
face apărarea.
Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau
temere, fapta nu mai este considerată săvârşită în legitimă apărare ci este infracţiune
săvârşită în circumstanţă atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a c.P. Excesul de data
aceasta este scuzabil.

b. Starea de necesitate.

Art. 45 C. pen. prevede:” Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea


penală, săvârşită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un
pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes
obştesc...”.
Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei
încuietori pentru a salva o persoana imobilizată într-o încăpere care este incendiată;
distrugerea unui pod de lemn peste un râu care împreuna cu obiectele aduse de ape au
format un baraj în calea apelor şi astfel prezintă un pericol iminent de inundare a unei

41
localităţi, a unei uzine; sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la
spital o persoană accidentată.

Pericolul care ameninţa valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate este


generat de diferite întâmplări: inundaţii, cutremure, incendii, reacţii ale animalelor etc.
Şi nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări.

Pentru înlăturarea răspunderii juridice, în cazul arătat, se cer îndeplinite, de


asemenea, unele condiţii:

Ø să existe un pericol care să creeze posibilitatea imediată a survenirii unor


suferinţe sau daune;

Ø pericolul trebuie să fie iminent, pe cale să se producă;

Ø pericolul iminent trebuie să ameninţe valorile sociale (viaţa, sănătatea,


integritatea corporală)

Ø cel ameninţat cu pericolul să nu aibă obligaţia legală de a-l înfrunta;

Ø acţiunea de salvarea prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să fi


constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului;

Ø prin acţiunea de salvarea să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât


acela care s-ari fi produs dacă pericolul nu era înlăturat;.

Aflat în starea de necesitate, făptuitorul îşi da seama de rezultatul faptei sale


ilicite, dar îl acceptă, în dorinţa de a salva o valoare mai importantă decât cea
a prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atât în ramura penală, cât şi în
ramura civilă.

42
c. Constrângerea fizică şi constrângerea morală.

Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere juridică


atunci când, fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu
le-a putut înlătura.
Potrivit art. 46 C. pen. “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut
rezista.
De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în
alt mod”.

Pentru existenţa constrângerii fizice trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:


Ø să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane;
Acţiunea de constrângere asupra fizicului unei persoane poate provenii
din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare), din partea unui animal
(un câine dresat care imobilizează făptuitorul) ori din cauza unui
eveniment iminent (inundaţie, cutremur, viscol) şi care care răpeşte
libertatea de mişcarea făptuitorului, adică, îl opreşte de la o acţiune, ori îl
împinge la o activitate ca pe un simplu instrument (leşinul, epilepsia etc);
Ø constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se
fi putut rezista. Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază
la cazul concret ţinând seama deopotrivă de natură şi de intensitatea forţei
de constrângere ca şi de capacitatea şi starea psihică a persoanei
constrânse;
43
Ø sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească fapta prevăzută
de legea penală;

Pentru existenţa constrângerii morale trebuie să fie îndeplinite deasemenea


următoarele condiţii:
Ø să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei
constrângeri exercitate prin ameninţare;
Ø să exercite o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu
un pericol grav.
Ø pericolul grav cu care se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte
fapta pretinsă poate privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, 
demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.
Ø pericolul grav cu care se ameninţa să nu poată fi înlăturat altfel decât prin
săvârşirea faptei pretinse

Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice şi morale nu este infracţiune, nu


are caracter penal pentru că îi lipseşte vinovăţia. În acest caz fapta nefiind infracţiune,
pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală.
Răspunderea civilă este înlăturată şi ea în principiu.

d. Cazul fortuit.

Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanţă care,


alăturându-se actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul
vătămător.
Art. 47 C. pen. prevede: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
De exemplu, cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat din
timpul războiului, obuz care explodează, rănind o altă persoană sau distrugând un bun
44
material. Este, de asemenea, cazul persoanei care administrează alteia o substanţă toxică

dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament.
În asemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere
subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile.
O fapta se consideră săvârşită în caz fortuit când sunt îndeplinite condiţiile:
Ø rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa
intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului;
Ø făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării (forţei străine) care a produs rezultatul;
Ø fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos să fie prevăzută de
legea penală;
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit, nu este infracţiune,
deoarece îi lipseşte vinovăţia. Cazul fortuit înlăturând caracterul penal al faptei, înlătură
pe cale de consecinţă şi răspunderea penală.
Răspunderea civilă este de asemenea înlăturată numai dacă nu vine în concurs cu
alte căuşe de înlăturarea a caracterului infracţional al faptei (stare de necesitate,
constrângere fizică, constrângere morală, stare de iresponsabilitate, eroare de fapt).

e. Iresponsabilitatea.

Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şi
nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipsei
discernământului necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea
persoanei de a-şi da seama de semnificaţia faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu

45
putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele
(arta. 48 C.pen).
Ca efecte juridice fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate înlătura răspunderea
penală deoarece îi lipseşte vinovăţia, însă nu înlătură răspunderea civilă.
Faţă de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranţă cu caracter medical.

f. Beţia.

Art. 49 C. pen. prevede: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea


penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor
împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool
sau de alte substanţe.
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu
înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă
atenuantă sau agravanta”.
Beţia involuntară intervine în situaţia în care discernământul autorului faptei este
afectat de ingerarea sau inhalarea unei substanţe alcoolice, halucinogene etc.,
independent de voinţa lui
Substanţele alcoolice narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de
la starea normală psiho-fizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă a
capacităţii psiho-fizice intelective şi volitive în determinarea atitudinii faţă de faptele pe
care le săvârşeşte în această stare.

g. Minoritatea făptuitorului.

Potrivit art. 50 C. pen “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea


penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile
legale pentru a răspunde penal.”
Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde
din punct de vedere civil, alături de reprezentantul său legal, părinte său tutore, în cazul
răspunderii delictuale, nu însă şi în cazul răspunderii contractuale. În materia dreptului
muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate deveni salariat, cu
acordul reprezentantului legal. În domeniul dreptului penal, minorul răspunde dacă a
46
împlinit vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit
discernământul.
Motivaţia pentru care legea apără de răspundere juridică persoanele minore este că
aceste persoane nu au dezvoltat discernământul necesar.

h. Eroarea de fapt.

Potrivit art. 51 C.pen. “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea


penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul
penal al faptei.”
Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaşte
existenţa unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei.
Aşa cum arată prof. C. Bulai, „Nu există eroare în caz de îndoială (dubiu). Nu
poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţă profesională care a dus la
greşeala de calcul sau la aplicarea
greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer,
farmacist, medic, chirurg etc.) fiindcă în astfel de cazuri există obligaţia legală
pentru cei în cauză de a cunoaşte realitatea”gg.
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme de
drept. Dacă această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlătură
caracterul penal al faptei.
Alături de aceste cauze care exclud existenţa răspunderii juridice, mai pot
interveni şi alte circumstanţe care deşi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv al

gg
C. Bulai, B. N. Bulai – op. cit., pag. 274.
47
răspunderii juridice, totuşi împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sensul
afirmării vinovăţiei făptuitorului.
Spre exemplu, fie că e vorba de un proces civil, penal, sau de altă natură,
prescripţia răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea parţilor sau retragerea
acţiunii/plângerii pot împiedica tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, datorită
trecerii unei perioade de timp prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în
cazul prescripţiei răspunderii sau a dreptului la acţiune – ori datorită relaţiilor dintre
făptuitor şi persoana prejudiciată, în celelalte cazuri.

48
CONCLUZII

Dreptul ca fenomen social are finalităţi complexe la nivel micro şi macrosocial,


cu privire la asigurarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării sistemului social, în
soluţionarea conflictelor ce intervin în relaţiile interumane, în apărarea şi promovarea
valorilor sociale, a drepturilor şi libertăţii fundamentale. Astfel, normele juridice
orientează şi determină comportamentele umane, iar intervenţia acestor norme are o
natură imperativă, fiind asigurată la nevoie prin constrângerea forţei publice.

Nu orice conduită umană are relevanţă sub aspect juridic, ci numai aceea care
cade sub incidenţa normei juridice. Conduita umană poate să fie conform normelor
juridice şi atunci conduita este licită sau legală, ori dimpotrivă să contravină acestora,
caz în care conduita este caracterizată ilicită sau ilegală.

Conduita licită se exprimă în acţiuni sau în abţinerea de la săvârşirea anumitor


acţiuni, prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise de normele juridice
drepturile lor subiective şi îşi îndeplinesc obligaţiile juridice impuse prin aceleaşi
norme.

Conduita nelicită constă în acţiuni sau inacţiuni contrare prevederilor normelor


juridice, săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale.
În principiu, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Indiferent de forma conduitei, are valoare juridică numai comportamentul


conştient, responsabil.

Răspunderea juridică este, într-un sens larg expresia specifică a ideii de


responsabilitate socială în conformitate cu care fiecare membru al societăţii trebuie să
îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale.

49
Supunerea la astfel de consecinţe este similară cu dreptul comunităţii, al
societăţii de a sancţiona comportamentul nelicit, ilegal sau deviant prin tragerea la
răspundere a persoanei vinovate. Această răspundere poate fi politică, morală, religioasă
sau juridică.

În funcţie de valorile sociale lezate, de tipul normelor juridice încălcate, de gradul


de pericol social al faptei ilicite, de vinovăţia făptuitorului se pot distinge mai multe
forme ale răspunderii juridice: răspunderea penală; răspunderea civilă; răspunderea
contravenţională; răspunderea disciplinară fiind analizate concret pe larg în ramura
căreia aparţin.

50
BIBLIOGRAFIE

1. A. Sida, B. Berlingher – Teoria generală a dreptului, Editura Cordial Lex, Cluj-


Napoca, 2008;
2. Gh. Bogos – Teoria generală a dreptului, Editura Argument, Cluj-Napoca,
1999;
3. N. Popa – Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2008;
4. M. Djuvara – Teoria genera a dreptului, Editura All Bucureşti, 1994;
5. M.N. Costin – Răspunderea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1974;
6. M. N. Costin – O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în
“Revista Romană de Drept” nr. 5 din 1970;
7. V. Patulea – Corelaţii dintre “răspunderea juridică” şi “responsabilitatea
socială”, în “Revista Romană de Drept”, nr. 1 din 1984;
8. M. V. Dvoracek, Gh. Lupu – Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1996;
9. I. Şantai – Introducere în studiul dreptului, Editura Universităţii din Sibiu,
1991;
10.C. Bulai, B. N. Bulai – Manual de drept penal. Parte generală. Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
11.C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal roman. Parte generală. Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
12.L. Pop – Teoria generală a obligaţilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
pag. 164;

51
13. I. Albu, V. Ursa – Răspunderea civilă pentru daune morale. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979;
14. E Lupan – Răspunderea civilă, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003;.
15.G. Boroi, L. Stănciulescu – Instituţii de drept civil, în reglementarea noului Cod
civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
16.A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Vol II, revăzuta şi adăugita, Editura
Nemira, Bucureşti 1996;
17.E. Balan – Instituţii administrative, editura C.H. Beck, Bucureşti 2008;
18.A. Trailescu – Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
19.Al. Ticlea – Dreptul Muncii - curs universitar, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004;
20.S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu, St. Belingradeanu, G. Mohanu – Tratat de dreptul
muncii vol II, Editura Stintifica şi Enciclopedică, Bucureşti. 1979;
21.V. Voiculescu – Dreptul Muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003;
22.R. Motâcă, Gh. Mihai – Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti,
2001;

52

S-ar putea să vă placă și