Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
a
Gh. Bogos – Teoria generala a dreptului, Editura Argument, Cluj-Napoca, 1999, pag 332.
1
Din această perspectivă, răspunderea apare ca un mijloc de asigurare, respectare şi
apărare a normelor sociale de conduită ce garantează existenta societăţii înseşi.
Răspunderea socială nu este altceva decât sancţionarea socială a atitudinii individuale a
omului neconforme cu normele sociale instituite.
Socială prin natura ei şi unitară prin conţinut, răspunderea este totodată
multilaterală, ea acţionează în cadrul diferitelor forme de manifestare a fenomenelor şi
relaţiilor sociale. De aceea, se poate vorbii de o răspundere: morală, politică, juridică.
Pentru nuanţarea acestor forme de răspundere, în literatura de specialitate s-a propus
conceptul de „responsabilitate” care exprimă consecinţele acţiunii sociale în general şi
care include în sfera sa: responsabilitatea religioasă, morală, politică, economică, civică,
juridică în interdependenţă şi corelaţia lor.
Cât priveşte componenţa juridică a răspunderii sociale, aceasta se particularizează,
faţă de celelalte forme, prin anumite trăsături imprimate de faptul că intervine în cazul
încălcării normei de drept. Singurul temei al răspunderii juridice îl constituie încălcarea
prevederilor normelor legale care antrenează şi răspunderea juridică fixată de ele. În
acelaşi timp, răspunderea juridică este strâns legată de activitatea unor organe de stat.
Stabilirea corectă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apreciere socială (opinie
publică sau colectiv de oameni), ci şi o constatare oficială făcută de organismele de stat
investite cu atribuţii determinate. Intervenţia organelor statului este necesară pentru a
acorda garanţii cât mai depline cetăţenilor şi pentru a exclude posibilitatea arbitrariului
şi a ilegalităţilorb.
b
Gh. Bogos – op. cit, pag 333
2
În domeniul politic şi civic, răspunderea se referă la domeniul realizării în bune
condiţii a unor activităţi politice şi civice. Nerespectarea normelor sociale existente pot
avea drept consecinţă aplicarea unor sancţiuni politice sau morale, cu un rol deosebit, în
anumite condiţii, în restabilirea echilibrului social.
Răspunderea socială se deosebeşte de răspunderea juridică, care s-a ivit în viaţa
socială numai după formarea statului şi dreptului, prin aceea că prima presupune
încălcarea unor îndatoriri care nu corespund unor drepturi corelative şi care, în
consecinţă, nu este susceptibila să fie sancţionată prin mijlocirea constrângerii de stat,
ci este reprobată de colectivitate; în cazul celei de a doua reacţia faţă de fapta
reprobabilă şi eventual, păgubitoare primeşte o formă tot mai organizată, care implică
posibilitatea recurgerii la constrângerea de stat.
Răspunderea juridică reprezintă o latură foarte importantă a relaţiilor interumane,
fără însă a epuiza problematica teoretică şi practică pe care analizarea conceptului de
responsabilitate o ridică. Noţiunea de răspundere nu este, deci, specifică şi exclusivă
domeniului dreptului, unde regulile de conduită sunt stabilite prin norme juridice. Pe
când răspunderea socială, care include şi răspunderea juridică, se degajă dintr-un sistem
de valori sociale cristalizate într-un sistem de norme sociale, inclusiv juridice, ale căror
scop este acela de a modela comportamentul indivizilor care alcătuiesc societatea, în
sensul integrării lor în ordinea social-politica existentă, răspunderea juridică se degajă
dintr-un sistem de valori juridice exprimate în lege.
3
caracterizează relaţiile interumane impune, ca şi garanţie a afirmării dreptului, existenţa
răspunderii, care însoţeşte dreptul făcându-şi simţită prezenţa ori de câte ori normele
juridice sunt încălcate rămânând „în umbră câtă vreme dreptul în acţiunea sa este
identic cu sine însuşi”.
Cei care înfrâng normele dreptului nu pot fii decât oamenii, iar conduita lor
nelegala, desfăşurându-se într-un cadru social determinat, cunoaşte forme de
manifestare multiple şi are motivaţii complexec.
Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii
de drept, tulbură buna şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturi şi
interese legitime ale semenilor săi, pune în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul
social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă.
Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete de răspundere
aparţin, totdeauna, unor instanţe sociale abilitate special (cu competenţe legale în acest
domeniu). Temeiul acestei declanşări şi întinderea răspunderii se află în lege.
Răspunderea este întotdeauna legală; nimeni nu-şi poate face singur dreptate,
nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Răspunderea este, în această lumină, de
ordin normativ. Agentul percepe şi resimte normele, ca reguli impuse, expresia unor
cerinţe pe care societatea le impune subiectului. Scopul răspunderii este conservarea
sistemului de relaţii. Răspunderea derivă din sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în
conţinutul normei. Răspunderea şi sancţiunea apar ca două feţe ale aceluiaşi mecanism
social. Sancţiunea ca şi o condiţie vitală a existenţei în societate trebuie să restituie
credinţa zdruncinată de fapta antisocială.
Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act,
repararea unei pagube, cât şi într-o pedeapsă.
c
A se vedea: N. Popa – Teoria generala a dreptului, Editia 3, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2008, pag. 235.
4
Pedeapsa, ca specie a sancţiunii juridice este caracterizată prin faptul că, constituie
o ameninţare cu o suferinţă, iar aplicarea şi executarea ei, reprezintă realizarea acelei
suferinţe. Cele mai semnificative pedepse sunt cele din domeniul dreptului penal. În
literatura de specialitatea pedeapsa a fost definită ca fiind “acea sancţiune de drept
penal care constă într-o măsură de constrângere şi reeducare prevăzută de lege
pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată
infractorului în scopul prevederii săvârşirii de noi infracţiuni “d. În general, în
doctrina de specialitate, pedeapsa a fost definită în raport de prevederile Codului penal.
Astfel, potrivit art. 52 alin. 1 C. pen. ’’pedeapsa este o măsură de constrângere
aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii de noi infracţiuni.
Pedeapsa este dată “intuitu personae”, deci având în vedere o anumită persoană,
gradul de vinovăţie al acestuia. Ea nu poate fi transmisibilă, ca de pildă, în cazul unei
sancţiuni de drept civil care constă în repararea unei pagube, obligaţie care se poate
transmite moştenitorilor. Desigur că, toată această distincţie între sancţiune şi pedeapsă,
aşa cum s-a remarcat de altfel în literatura juridică, ideea de pedeapsă nu e străină şi de
alte feluri de răspundere juridică, distincţia menţionată fiind totuşi relativă. M. Djuvara
face interesante remarci despre sancţiune şi pedeapsă, modul în care acestea au evoluat
de-a lungul istoriei, cum s-a dezvoltat şi diferenţiat instituţia răspunderii juridicee.
Astfel, în mod instinctiv, în societatea primitivă individul lezat răspundea în mod
simplu printr-o reacţiune imediată fizică, cât putea mai puternică. Violenţa răspunderea
astfel în mod reflex fără proporţii la violenţă.
Un pas înainte faţă de acest stadiu, este ideea de răzbunare, care rafinează
violenţa amânând-o un timp. Odată cu această concepţie, apare şi ideea raţională a
justiţiei.
d
I. Oancea – Drept penal. Parte generala., Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1971, pag. 313.
e
M. Djuvara – Teoria genera a dreptului, Editura All Bucuresti, 1994;
5
Căci pentru un om primitiv, răzbunarea este un drept al lui, el înţelege că are
dreptul să facă un rău, oricât de mare, aceluia care, la rândul lui i-ar fi făcut vreun rău.
Ideea însăşi de răzbunare este astfel o idee juridică. Ea conţine în germene întreaga idee
a dreptului, aşa cum s-a dezvoltat mai târziu.
Îndată ce societatea a început să devină mai complexă, răzbunarea a început să fie
înlocuită cu compoziţia privată. Individul ameninţat oferă o valoare oarecare, pentru a
se renunţa la răzbunare. Un pas important a fost făcut când statul a intervenit pentru a
reglementa răzbunarea şi compoziţia, fixând un tarif de compensaţii, care de data
aceasta devine de drept public.
Astfel, aflăm în evoluţia dreptului român la început, asemenea tarife, care arată cu
cât se plăteşte fiecare infracţiune comisă. Interesant este ca la început nu a existat o listă
de incriminări, abia mai târziu s-a ajuns la o incriminare prealabilă pe care să se bazeze
şi să se fixeze pedeapsa.
Ideea de justiţie cere astfel ca sancţiunea să se întemeieze pe o expiaţiune morală a
vinovatului, acesta trebuie să simtă propria lui greşeală, propria lui decădere morală.
Este însă fără îndoiala că, pentru aplicarea unei pedepse, trebuie să se ia în consideraţie
toate circumstanţele reale ale faptei, analizându-se cât se va putea mai exact vinovăţia
făptuitorului.
6
Capitolul 2. Noţiunea şi caracterele răspunderii juridice.
f
A se vedea: M.N. Costin – Raspunderea juridica in dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pg. 17-18;
g
A se vedea: I. Oncea – Notiunea raspunderii penale, in Analele Universitatii Bucuresti, Seria stiinte sociale-juridice, nr. 6
din 1956, pag. 133; V. I. Campianu – Dreptul muncii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967, pag. 314; V.G.
Tarhon – Raspunderea patrimoniala a organelor administratiei de stat si controlul indirect al legalitatii actelor
administrative, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967, pag. 13; I. Iovanas – Consideratii teoretice cu privire la raspunderea
administrative in dreptul R.S.R., Teza de doctorat, rezumat, Cluj, 1968, pag. 4; I. Gliga – Consideratii privind definitia
raspunderii juridice, in “Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series Jurisprudentia” , Cluj, 1970, pag. 98; T. Dragan –
Natura juridica a cetateniei, in “Studia Universitatis Babes-Bolyai. Seria jurisprudentia”, Cluj, 1968, pag. 22-24; I. M.
Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa - Rapunderea civila, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 9-18; M. Eliescu –
Raspunderea civila delictuala, Editura Academiei, Bucuresti, 1972, pag. 6; M. N. Costin – op. cit., pag. 31-32;
7
“răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care potrivit legii
se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării
stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept”h.
Într-adevăr, din moment ce se pune în evidenţă faptul că acţiunea socială vizează
deopotrivă fenomene care ţin de domeniul politicii şi al dreptului, al moralei şi al
ştiinţei, al teoriei şi practicii etc., nu mai putem izola obiectul cercetării juridice de
obiectul de cercetare al celorlalte domenii sociale. De aceea se impune reglementarea
relaţiilor sociale, a relaţiilor dintre membrii societăţii prin norme juridice. Totalitatea
normelor prin care sunt organizate societatea şi statul şi este asigurată funcţionalitatea
acestora alcătuiesc cadrul normative al sistemului social, iar normele juridice constituie
o componentă esenţială a acestui sistemi.
Cu privire la definiţia dată, şi în raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale,
răspunderea juridică are câteva caracteristici proprii, astfelj:
Ø are întotdeauna ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept;
Ø este întotdeauna legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au
competenţa de a constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de
drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabilii şi a aplica sancţiunea
prevăzută de normă juridică;
Ø este o răspundere general-obligatorie, mai promptă şi mai eficientă decât celelalte
forme ale răspunderii sociale deoarece are la bază imperativitatea dreptului şi,
respectiv, capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a intervenii şi aplica, la
nevoie, constrângerea juridică;
h
M. N. Costin – O incercare de definire a notiunii raspunderii juridice, in “Revista Romana de Drept” nr. 5 din 1970,
pag. 83.
i
A se vedea: V. Patulea – Corelatii dintre “raspunderea juridica” si “responsabilitatea sociala”, in “Revista Romana de
Drept”, nr. 1 din 1984, pag. 6-12;
j
A. Sida, D. Berlingher – Teoria generala a dreptului, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,
8
Ø consecinţele răspunderii juridice sunt deosebit de grave în sensul că pot antrena
uneori chiar sancţiuni privative de libertate sau pedeapsa capitală;
Ø stabilirea concretă a răspunderii juridice nu este un act sau demers strict juridic ci,
cu valoare multiplă. Aceasta în sensul că în actul de tragere la răspundere juridică
se concentrează evaluării nu doar de ordin strict juridic, ci, implicit de ordin
moral, social, etic, economic, de echitate, de umanism, de oportunitate etc.
Asemenea evaluări nejuridice care însoţesc actul juridic de stabilire a răspunderii
acţionează ca factori de circumstanţiere a formei şi a gradului de răspundere
juridică concretizată în sancţiunea ce se aplică.
9
Capitolul 3. Principiile răspunderii juridice.
Principiul „non bis in idem” presupune că unei singure violări a normei juridice îi
corespunde o singură imputare a răspunderii. Cumulul diferitelor forme de răspundere
juridică în sarcina aceleiaşi persoane nu este de natură să încalce regula menţionată.
Dacă prin fapta săvârşită persoana încalcă o pluralitate de norme juridice de natură
diferită este posibilă intervenţia simultană a mai multor forme de răspundere juridică.
Persoana care prin fapta săvârşită a încălcat concomitent o normă juridică penală
şi o altă civilă, va suporta atât pedeapsa penală, cât şi sancţiunea civilă (ex: distrugerea
unor bunuri). Sau, dacă în executarea contractului de muncă salariatul săvârşeşte o faptă
ilicită care, în materialitatea ei întruneşte atât elementele abaterii disciplinare, cât şi
trăsăturile constitutive ale unei alte infracţiuni, răspunderea penală poate fi cumulata cu
cea disciplinară. Tot astfel, dacă abaterea disciplinară întruneşte şi trăsăturile
caracteristice ale unei contravenţii, răspunderea disciplinară poate fi cumulata cu
răspunderea administrativă. Regula
” non bis in idem” nu este nesocotita nici în acele situaţii în care se impune aplicarea
unor sancţiuni cumulative (în cadrul aceleiaşi forme de răspundere juridică). În cadrul
răspunderii penale pot fi cumulate, de exemplu, închisoarea şi amendă sau închisoarea
şi interdicţia exercitării anumitor drepturi; sau, în cadrul răspunderii administrative,
poate fi cumulata răspunderea disciplinară cu cea materială.
În lumina „autorităţii lucrului judecat’ este interzisă rejudecarea unui proces
soluţionat definitiv, evitându-se astfel contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti.
Nici instanţă care a soluţionat cauza nu poate relua judecarea acesteia, decât în
12
condiţiile prevăzute de lege (cum ar fi, restituirea dosarului pentru o nouă soluţionare de
către instanţă de casare când se exercită o cale ordinară sau extraordinară de atac).
13
Capitolul 4. Elementele şi condiţiile răspunderii juridice.
m
A se vedea: Gh. Bobos – op. cit. pag. 267;
14
Capacitatea de a răspunde mai presupune totodată şi un complex de atribute
juridice, adică existenţa unor drepturi şi obligaţii stabilite prin normele de drept, pentru
a fi dobândite sau impuse celor care încalcă normele de drept.
Capacitatea de a răspunde apare ca un complex de atribute naturale şi juridice, în
cadrul cărora, cele naturale şi în primul rând capacitatea de discernământ, condiţionează
pe cele juridice.
Aşa cum rezultă din expunerea anterioară, fiecare persoană fizică are capacitate
civilă de a răspunde (de exerciţiu) în mod egal şi fără ca sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultura sau oricine să aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul nr.
31/1954).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este de două feluri: deplină şi
restrânsă.
Capacitatea de exerciţiu deplină începe la dată când persoana devine majoră,
adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Deasemenea, minorul dobândeşte, prin căsătorie,
capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a
fost de buna-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Deci, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, minorul poate să răspundă juridic atât din
punct de vedere civil cât şi din punct de vedere penal.
Nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc.
Libertatea de a acţiona, înseamnă a acţiona în conştiinţă de cauză, de a decide
neviciat şi neobligat de nimeni şi nimic, asupra alegerii caii de urmat sau a modului de a
acţiona în direcţia scopului ilicit propus, urmărit şi realizat. Deci, acţiunea sau fapta
pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată prin constrângerea
fizică sau morală a autorului ei.
Subiectele colective şi/sau persoanele juridice. Sunt: instituţii, organizaţii,
societăţi comerciale, care potrivit legii de constituire, dobândesc o capacitate juridică
15
mai restrânsă, mai limitată sau „specializată” faţă de persoana fizică şi care are o
capacitatea juridică „generală”.
Prin consecinţa şi capacitatea de a răspunde juridic a acestor subiecte este diferită
de cea a persoanelor fizice. De aceea, ca regulă generală, persoanele juridice sau
colectivităţile de persoane fizice pot fi subiecte ale răspunderii civile, administrative,
financiare, contractuale, etc. Şi de a suporta sancţiuni de ordin patrimonial, în timp ce
răspunderea lor penală este doar în curs de instituire.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi
persoana juridică, însa numai dacă ele au legătura cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor
încredinţate.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit,
atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a
altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice,
pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea
îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de
conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu
majoritatea cerută de prevederile statutare. Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema
răspunderii persoanelor nu figurează pe ordinea de zi.
Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana
însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor,
mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la
înlocuirea lor.
În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui
alt contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt suspendaţi de drept
din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
16
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt
obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca
persoanele juridice de drept privat.
Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru
neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu
răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de
drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în
care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Aceste dispoziţii sunt aplicabile în mod
corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în
nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar
pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane
juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
Dispoziţiile sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale
care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi
serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
17
c. Obiectul raportului juridic de răspundere constă în conduita celor două
subiecte care este centrată pe aplicarea sancţiunii. Fie că se referă la persoana
autorului faptei ilicite, la bunurile acestuia sau la valabilitatea unor acte juridice,
sancţiunea juridică presupune constrângerea statală, cu toate consecinţele
negative ce decurg de aici. Ea poate consta într-o pedeapsă sau anularea unui act,
repararea unei pagube, restituirea unui lucru. Raportul juridic analizat mai sus,
concretizează noţiunea de răspundere juridică utilizată în sens larg, conceptul
amintit putând să apară în limbaj juridic şi într-un sens restrâns, vizând latura
obligaţionala a raportului de răspundere.
Încălcarea dreptului poate avea loc atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.
Acţiunea presupune săvârşirea unei activităţi ilicite şi poate îmbrăca anumite
forme variate: furt, calomnie, distrugerea unui bun, încălcarea unor obligaţii
profesionale, a unor obligaţii contractuale, încălcarea regulilor de circulaţie etc. În
legislaţie nu sunt enumerate limitativ toate acţiunile interzise, lucru imposibil de realizat
dacă avem în vedere marea varietate de forme sub care se manifestă. Normele
prohibitive stabilesc interdicţiile, iar cele cu caracter dispozitiv precizează conduita
legală în anumite situaţii, subînţelegându-se că prin orice altă acţiune contrară acesteia
se încalcă dispoziţiile legale.
19
social. De aceea, organul de stat care investighează cazul, pentru a face încadrarea
juridică a faptei, are sarcina de a constata nu numai existenţa unei acţiuni sau inacţiuni
ilicite ci şi consecinţele produse de acestea. În funcţie de constatările sale va fi stabilită
răspunderea juridică precum şi sancţiunea corespunzătoare.
Astfel, în cazul atentatului la viaţa unei persoane, chiar dacă rezultatul urmărit nu
s-a produs (moartea victimei) răspunderea este antrenată. Tot astfel, în cazul încălcării
regulilor de circulaţie, chiar dacă accidentul nu a survenit, sancţiunea este aplicată. În
dreptul penal tentativa se pedepseşte.
Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta sa
şi faţă de consecinţele acesteia.
20
Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite este structurată din elemente, de natură
diferită, volitivă şi intelectivă. În funcţie de îmbinarea celor două elemente se
conturează mai multe forme de vinovăţie. În dreptul penal, de exemplu, în lumina art.
19 al C. Pen., se consideră că „există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol
social este săvârşită cu intenţie sau culpă”.
La rândul ei, intenţia este directă şi indirectă, iar culpa se poate prezenta sub
formă: imprudentei şi neglijentei.
Fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când autorul a prevăzut caracterul
ilicit al faptei şi consecinţele acesteia şi a urmărit producerea consecinţelor prin
săvârşirea faptei.
Intenţia indirectă poate fi reţinută atunci când autorul faptei ilicite a prevăzut
consecinţele ilicite, pe care nu le-a urmărit dar le-a admis.
În dreptul penal interesul, mai ales practic, al distincţiei între formele şi gradele
vinovăţiei, se plasează pe terenul încadrării juridice a faptei şi individualizării pedepsei,
o faptă săvârşită cu intenţie fiind mai sever pedepsită decât una săvârşită din neglijenţa
sau imprudenţă. Aşadar, în răspunderea penală, ca şi în cea administrativă sau
disciplinară, vinovăţia reprezintă o măsură a răspunderii.
În alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, interesează numai prezenţa
vinovăţiei, gradul şi formele pe care le îmbracă fiind irelevante pentru întinderea
răspunderii care este dată de mărimea prejudiciului şi nu de una sau alta din formele
vinovăţiei.
D. Legătură cauzală între fapta şi rezultat. În toate cazurile în care pentru
antrenarea răspunderii pe lângă fapta ilicită se cere îndeplinită şi condiţia unui rezultat
ilicit, trebuie examinată legătură directă (cauzală) dintre acea faptă şi rezultatul ilicit.
21
Distincţie între cauze şi condiţii, se impune, plecând de la principiul cauzalităţii
potrivit căruia orice fenomen apare ca efect al unui alt fenomen. Cauza este, deci, cea
care produce, generează, efectul. Condiţia influenţează numai acţiunea cauzei
favorizând sau frânând procesul dezvoltării cauzei şi efectului. Deşi îmbracă un caracter
obiectiv (existând şi manifestându-se independent de conştiinţa omului şi de
recunoaşterea ei) cauzalitatea în relaţiile sociale prezintă particularitatea că acţionează
numai "în" şi "prin" acţiunile oamenilor.
În unele cazuri, raportul de cauzalitate se stabileşte cu uşurinţă, legătura între fapta
ilicită şi rezultatul vătămător fiind evidenţa. Alteori, se manifestă o cauzalitate
complexă, împrejurările se succed în aşa fel încât este greu de identificat fenomenul
care a provocat cauza. De aceea, sarcina celui care aplica sancţiunea este mult
îngreunata în situaţia pluralităţii de împrejurări care concură la producerea rezultatului
dăunător. Situaţia se complică şi mai mult când apar şi se manifestă diverse condiţii ce
influenţează favorabil sau defavorabil producerea rezultatului.
În situaţiile arătate mai sus, trebuie clarificată problema împrejurărilor ce pot fi
considerate cauze precum şi aceea a efectelor pluralităţii de cauze.
În literatura de specialitate şi practica răspunderii delictuale, de exemplu, s-au
cristalizat în acest sens, două reguli:
Ø se consideră cauze numai împrejurările care au o legătură directă, necesară,
obiectivă cu rezultatul produs;
Ø când există pluralitate de cauze, răspunderea trebuie împărţită între cei care au
concurat la producerea cauzei.
Uneori, în caz de culpa comună a victimei şi autorului unei fapte ilicite,
răspunderea se împarte între aceştia.
22
Capitolul 5. Formele răspunderii juridice.
Deşi răspunderea juridică prezintă, după cum am văzut, unele trăsături comune,
exprimate şi prin principiile care le guvernează, ea are totuşi, o existenţă particulară în
cadrul diferitelor ramuri ale sistemului.
Delimitarea diferitelor forme ale răspunderii juridice trebuie să se facă după
anumite criterii stricte, ştiinţific fundamentate, pentru că numai astfel putem defini
corect natura juridică care este proprie fiecăruia. Or, natura juridică circumscrie şi
determină forma concretă a răspunderii juridice.
De aceea, se face o legătură între formele conduitei ilicite şi formele răspunderii
juridice. Conduita ilicită îmbracă diverse forme în funcţie de gradul de pericol social,
dar în funcţie de aceasta se stabilesc şi sancţiunile ce se aplică pentru săvârşirea
diferitelor fapte ilicite. Astfel, trebuie să pornim de la aceste două elemente: gradul de
pericol social şi natura sancţiunilor stabilite de lege.
În doctrină, deosebirea unor fapte ilicite de alte fapte ilicite, deseori se face în
funcţie de gradul lor de pericol social. Acest criteriu se are în vedere şi la stabilirea
anumitor forme ale răspunderii juridice. În acord cu unele susţineri din doctrină,
aprecierea valorii unui interes social şi stabilirea locului lui în ierarhia valorilor este de
competenţa legiuitorului, singurul în măsură să-şi dea seama de ceea ce prezintă un
anumit interes pentru întreaga societate, care reprezintă un criteriu ce nu poate fii
mânuit de cel ce aplică dreptul, pentru delimitarea formelor de răspundere juridicăo.
În ceea ce priveşte natura sancţiunilor juridice, avem în vedere clasificarea în:
răspunderea penală, administrativă, civilă, disciplinară, etc.
o
Gh. Bobos – op. cit. pag. 276.
23
După criteriul particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punctul de
vedere al normei juridice încălcate distingem următoarele forme concrete ale
răspunderii juridice:
Ø răspunderea penală;
Ø răspunderea civilă;
Ø răspunderea administrativă;
Ø răspunderea disciplinară;
Ø răspunderea internaţională;
A. Răspunderea penală.
25
viza nu numai patrimoniul, dar însăşi libertatea, iar în cazuri excepţionale chiar viaţa
persoanei.
Privitor la felurile şi cuantumul pedepselor se impune observaţia că legiuitorul are
competenţa şi obligaţia de a adapta continuu prevederile legislaţiei penale la dinamica
fenomenului infracţional din societate în funcţie de frecvenţă şi gradul de pericol social
al faptelor ilicite.
Potrivit Art. 53 C. Pen.“Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice:
Pedepsele sunt principale, complimentare şi accesorii.
Pedepsele principale sunt:
A) detenţiunea pe viaţă;
B) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
C) amendă de la 100 lei la 50.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
A) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;
B) degradarea militară.
Pedeapsa accesorie consta în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C.
Pen. , în condiţiile prevăzute în art. 71 C. Pen.
Pedepsele aplicate persoanei juridice pentru săvârşirea de infracţiuni sunt prevăzute în
art. 531 C. Pen. , astfel:
” Pedepsele sunt principale şi complementare.
Pedeapsa principală este amendă de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
A) dizolvarea persoanei juridice;
B) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau
suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a
săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
C) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
3 ani;
D) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la
3 ani;
26
E) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.”q
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt
menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională,
prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile socialer.
Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecinţe ale răspunderii penale
şi se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune.
Spre deosebire de pedepse, unde caracterul colectiv se situează pe primul plan,
măsurile educative au caracter preponderant educativ şi nu lasă să subzistă nici o
consecinţă penală, ele constituind antecedente penale pentru persoană faţă de care s-a
luat.
Măsurile educative care se pot lua faţa de infractorii minori sunt:
Ø mustrarea;
Ø libertatea supravegheată;
q
c) dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a desfasura o activitate, de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru savârsirea infractiunii;
d) drepturile parintesti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevazute la lit. b) nu se poate pronunta decat pe lânga interzicerea drepturilor prevazute
la lit. a), afara de cazul când legea dispune altfel.”
Art. 71. C.pen. prevede continutul si modul de executare a pedpsei accesorii:”Pedeapsa accesorie consta în
interzicerea drepturilor prevazute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevazute în
art. 64 lit. a)–c) din momenul în care hotarârea de condamnare a ramas definitiva si pâna la terminarea executarii
pedepsei, pâna la gratierea totala sau a restului de pedeapsa ori pâna la împlinirea termenului de prescriptie a
executarii pedepsei.
Interzicerea drepturilor prevazute în art. 64 lit. d) si e) se aplica tinându-se seama de natura si gravitatea
infractiunii savârsite, de împrejurarile cauzei, de persoana infractorului si de interesele copilului ori ale persoanei
aflate sub tutela sau curatela.
Pe durata amânarii sau a întreruperii executarii pedepsei detentiunii pe viata sau a închisorii, condamnatul poate
sa îsi exercite drepturile parintesti si dreptul de a fi tutore sau curator, în afara de cazul în care aceste drepturi au fost
anume interzise condamnatului prin hotarârea de condamnare.
Pe durata suspendarii conditionate a executarii pedepsei închisorii sau a suspendarii sub supraveghere a
executarii pedepsei închisorii, se suspenda si executarea pedepselor accesorii. ”
r
A se vedea: C. Mitrache, C. Mitrache – Drept penal roman. Parte generala. Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2009,
pag. 368.
27
Ø internarea într-un centru de reeducare;
Ø internarea într-un institute medical-educativ;
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate
aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea
lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură
să caracterizeze persoana minorului.
Pedeapsa se aplica numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu
este suficientă pentru îndreptarea minorului.
B. Răspunderea civilă.
Răspunderea civilă este una din cele mai importante manifestări concrete ale
răspunderii juridice.
De asemenea răspunderea civilă este o categorie fundamentală şi în acelaşi timp, o
instituţie deosebită de largă a dreptului civil.
În literatura juridică răspunderea civilă este definită ca “o formă a răspunderii
juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este
îndatorată să repare prejudicial cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute
de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare”s.
s
A se vedea: L. Pop – Teoria generala a obligatilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, pag. 164; I. Albu, V. Ursa –
Raspunderea civila pentru daune morale. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pag. 24. E Lupan – Raspunderea civila,
Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003, pag. 25.
t
G. Boroi, L. Stanciulescu – Institutii de drept civil, in reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucuresti,
2012, pag. 238.
28
Răspunderea civilă delictuală apare ca o sancţiune de drept civil, astfel încât are în
vedere patrimonial persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar în cazul
decesului acesteia, obligaţia de reparare a prejudiciului se va transmite moştenitorilor.
Răspunderea pentru repararea pagubei cauzate prin fapte ilicite extracontractuale
“este unul din principiile cele mai importante ale dreptului civil, cu adânci aplicaţii de
ordin moral, social şi filosofic”u.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 1349 N.C.C. şi prevede:
“Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa,
precum şi de ruină edificiului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte
prin lege specială.”
Deci, din cadrul răspunderii civile delictuale se disting următoarele forme de
răspundere:
Ø răspundere civilă delictuală directă: răspunderea pentru fapta proprie (1357-1371
N.C.C);
Ø răspundere civilă delictuală indirectă: în cazul acesta poate fi vorba fie de
răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane (răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de minor sau de cel pus sub interdicţie – art. 1372 C. civ.,
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepus – art. 1373 C.civ.)
fie de răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale (art.
1375 C.civ.) de lucruri (art. 1376 C.civ.) de ruina edificiului (art. 1378 C.civ.) sau
prin căderea ori aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379 C.civ.).
Subliniem că prin acte normative speciale sunt reglementate şi unele forme
particulare de răspundere pentru prejudiciile cauzate de anumite lucruri (de exemplu:
u
A. Ionascu – Raspunderea civila delictuala in proiectul codului civil, in Lucrarile cologviului organizat la Cluj, 19 mai
1973, Cluj, pag. 1.
29
Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, cu fondurile ulterioare,
conţine anumite dispoziţii referitoare la răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de
vânt, adică de animalele sălbatice aflate în stare de libertate; În O.G. nr. 29/1997 privind
Codul aerian civil, aprobat cu modificări prin Legea nr. 130/2000, republicata, este
reglementată răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave; O.G. nr. 21/1992
privind protecţia consumatorului, cu modificările ulterioare; Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte,
republicata; Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor şi Legea nr.
296/2004 privind Codul consumului, republicată, reglementează răspunderea în
raporturile cu consumatorii, etc.)
v
L. Pop. – op. cit., pag. 336.
30
Între cele două forme de răspundere civilă (delictuală şi contractuală) nu există
deosebiri fundamentale. Ambele se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii. Astfel, atât
în ipoteza răspunderii delictuale cât şi a răspunderii contractuale este necesară întrunirea
următoarelor condiţii: un prejudiciu cauzat altuia, o faptă ilicită extracontractuală sau
contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv, culpa sau
vinovăţia autorului faptei şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu.
Cu toate acestea, răspunderea delictuală se distinge de răspunderea contractuală.
Astfel răspunderea contractuală se întemeiază pe un contract valabil, încheiat între
păgubit şi păgubitor, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale. Răspunderea
delictuală se situează în afară raporturilor contractuale şi impune cu pregnanţă să se
stabilească cert dacă autorului faptei i se poate sau nu imputa vreo culpă în producerea
pagubei. Fiecare formă a răspunderii civile are deci domeniul său propriu de aplicare.
Atât doctrina juridică, cât şi jurisprudenţa, au pus problema cumulului celor două
răspunderi, adică, dacă în cazul unui raport contractual o parte produce celeilalte o
pagubă, prin neexecutarea obligaţiilor asumate, va putea opta între acţiunea contractuală
sau cea delictuală, atunci când fapta neexecutării obligaţiei întruneşte condiţiile
delictului civil. Problema este dacă răspunderea contractuală o exclude pe cea
delictuală. Jurisprudenţa nu a fost unitară. Unele instanţe au admis dreptul de opţiune
între răspunderi, însă soluţia care s-a impus a fost aceea a respingerii cumulului. S-a
motivat că admiterea unui drept de opţiune al creditorului contractual între acţiunea
contractuală şi cea delictuala ar însemna a-i permite să pornească acţiunea de
despăgubire pe teren delictual, deşi dreptul la acţiune pe teren contractual s-a stins prin
prescripţie, sau să pretindă dezdăunare pentru orice pagube, deşi debitorul contractual
nu răspunde decât pentru cele directe. Excepţie face doar cazul când acelaşi fapt ilicit
încalcă atât legea contractului, cât şi legea penală.
Având în vedere contextul răspunderii juridice în general, răspunderea juridică
civilă prezintă anumite particularităţi importante faţă de alte forme de răspundere
juridică prin care se caracterizează şi totodată se deosebesc între elew:
w
A se vedea: M. N. Costin – Raspunderea juridica…, op. cit., pag. 64;
31
O caracteristică esenţială a răspunderii civile este aceea că ea nu se declanşează
din oficiu, ci numai la stăruinţa titularului dreptului subiectiv lezat. Ea pune faţă în
faţă victima faptei ilicite păgubitoare cu autorul acestei fapte. Societate nu manifestă
dezinteres faţă de această răspundere, ci ea intervine pentru restabilirea ordinii de
drept numai în măsura în care victima însăşi manifestă un asemenea interes, apelând la
forţa de constrângere a statului. Societatea intervine în persoana statului, dacă i se
solicită, prin instituirea sancţiunilor juridice aplicabile autorilor de fapte ilicite civile şi
prin concursul dat victimei de a duce la îndeplinirea aceste sancţiuni.
În general, răspunderea civilă are ca finalitate satisfacerea intereselor
patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta ilicită. Întinderea răspunderii civile este
determinată de întinderea dezavantajului patrimonial cauzat victimei prin fapta ilicită.
Există situaţii când fapta ilicită nu generează un prejudiciu patrimonial, dar aceasta
constituie excepţie.
Sancţiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite păgubitoare este în esenţă o
obligaţie de a repara prejudiciul având menirea de a da satisfacţie intereselor personale
ale victimei prejudiciate, dar se învederează şi ca un factor de prevenţie, fiindcă se
urmăreşte preîntâmpinarea săvârşirii în viitor a altor fapte păgubitoare.
Răspunderea civilă intervine, de regulă, numai când fapta ilicită constituie atât
o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor drepturi subiective.
În domeniul răspunderii civile, la aprecierea culpei, se are în vedere gradul de
diligenţă ce se poate pretinde persoanelor aflate în situaţia autorului faptei ilicite, adică
dacă a luat măsurile de precauţie care erau posibile, pentru evitarea sau
preîntâmpinarea prejudiciului pe care, în condiţii identice, ar fi trebuit să le ia orice
persoană.
Subiecţii răspunderii civile pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice.
Răspunderea civilă are caracter patrimonial. E avizează patrimoniul şi asigură
înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de victimă. Autorul faptei ilicite nu este
ţinut să execute personal sancţiunea ce i-a fost aplicată, el putând fi substituit de către
o altă persoană, în condiţiile legii.
32
C. Răspunderea administrativă.
În domeniul administraţiei publice, răspunderea administrativă este
x
M. Preda – Curs de drept administrativ, Partea generala, Bucuresti, 1995, pg. 81
y
A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Vol II, revazuta si adaugita, Editura Nemira, Bucuresti 1996, pg. 224
33
Aceasta devine în procesul de tragere la răspundere juridică, subiectul pasiv al
răspunderii.
Subiectul activ al răspunderii este autoritatea publică, faţă de care se răsfrâng
consecinţele faptei şi în a cărei competenţă intră tragerea la răspundere a făptuitorului şi
care, deci, aplică sancţiunea. El reprezintă, în raport cu fapta, subiect pasiv al acesteia.
Vorbind despre părţile răspunderii administrative, menţionăm că acestea sunt, ca
la orice tip de răspundere, subiectul activ şi pasiv al acesteia.
Subiectul activ al răspunderii administrative este autoritatea publică în a cărei
competenţă cade sancţionarea ilicitului administrativ comis de făptuitor, cum sunt:
- Un organ administrativ;
- un alt organ public, cum ar fi instanţă judecătorească de contencios administrativ;
- un funcţionar public;
Subiect pasiv al răspunderii este persoana prejudiciată prin fapta ilicită din
abaterea administrativă, fiind un subiect colectiv sau unul individual de drept, după cum
urmează:
- un organ de stat;
- o structură nestatala;
- o persoană fizică;
Răspunderea administrativă poate îmbrăca următoarele forme:
- răspundere administrativ-disciplinara;
- răspundere administrativ-contraventionala;
- răspundere administrativ-patrimoniala ;
34
C) se întemeiază pe vinovăţia (culpă) subiectului pasiv, care are capacitate de drept
administrativ.
Sancţiunile pentru abaterile administrativ-disciplinare îmbracă mai multe
modalităţi cum ar fi:
1. Amenda se aplică în situaţiile încălcării unor dispoziţii ale legii;
2. Majorări de întârziere pentru neplata la timp a obligaţiilor bugetare privind
impozite, taxe, contribuţii.
3. Dizolvarea organului ales (consiliul local care a adoptat, în mod repetat hotărâri
anulate de instanţă ca fiind nelegale).
4. Demiterea primarului (şi alte sancţiuni).
Răspunderea administrativ-contravenţională.
vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori
prin hotărâre a Consiliului local al comunei, oraşului, Municipiului sau al sectorului
Municipiului Bucureşti, a Consiliului Judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.
Ca materializare a răspunderii contravenţionale, art. 5 al Ordonanţei stabileşte
categoriile de sancţiuni contravenţionale, astfel:
1. Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.
2. Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
A) avertismentul;
z
A se vedea: O.G. nr. 2 din 2001 privind regimul juridic al contraventilor, adoptata prin Legea nr. 180 din 2002, cu
modificarile ulterioare.
35
B) amendă contravenţionala;
C) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
3. Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
A) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
B) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi;
C) închiderea unităţii;
D) blocarea contului bancar;
E) suspendarea activităţii agentului economic;
F) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
G) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
4. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.
5. Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al
faptei săvârşite.
6. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natură şi de gravitatea faptei.
7. Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune
contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.
aa
A. Trailescu – Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, Bucuresti, 2004.
36
D. Răspunderea disciplinară. A fost definită ca “o instituţie specifică dreptului
muncii şi constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de
încălcare cu vinovăţie de către orice persoană încadrată, indiferent de funcţie sau de
postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor asumate prin contractul de muncă”bb.
Faptele săvârşite sunt numite abateri disciplinare şi atrag sancţiuni ca: observaţia,
mustrarea, avertismentul, reduceri de salariu sau indemnizaţiei de conducere, desfacerea
contractului de muncă, retrogradarea, suspendarea din funcţie, destituirea din funcţie
etc.
E. Răspunderea internaţională.
Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului
internaţional public şi privat, conform căruia orice încălcare a unei obligaţii
internaţionale antrenează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a
repara eventualul prejudiciu produs.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea
unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat.
bb
Al. Ticlea – Dreptul Muncii - curs universitar, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004; S. Ghimpu, I.T. Stefanescu, St.
Belingradeanu, G. Mohanu – Tratat de dreptul muncii vol II, Editura Stintifica si Enciclopedica, Bucuresti. 1979, p. 30-31.
cc
V. Voiculescu – Dreptul Muncii, Ed. Rosetti, Bucuresti 2003, pag. 153.
37
Răspunderea internaţională reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a
statelor, a suveranităţii sale. Instituţia răspunderii contribuie la garantarea legalităţii
ordinii internaţionale. La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea
persoanelor fizice în cazul comiterii de către acestea a unor infracţiuni internaţionale. În
acest caz, persoana fizică răspunde în fata organelor jurisdicţionale internaţionale, fiind
vorba de o răspundere penală individuală.
Sunt situaţii când legea prevede că, deşi sunt întrunite toate elementele şi
condiţiile răspunderii juridice, acestea totuşi nu operează.
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionat
dacă se va putea stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa
răspunderii juridice.
Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite
(minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntară) sau voinţa acestuia (eroarea de fapt,
constrângerea fizică sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitimă
apărare), în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul
vătămător (cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitimă apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totală
involuntară, minoritatea şi eroarea de faptdd.
În materia civilă, în dreptul munciiee sau în dreptul administrativ mai sunt
considerate cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ sau
fapta victimei, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate
competenta (ordinului de serviciu)ff.
a. Legitimă apărare.
dd
A se vedea Art 44 – 51 C.pen.
ee
S. Ghimpu, A Ticlea - Dreptul muncii, Editia. A 2-a, Editura. All Beck, Bucureşti, 2001, p.560.
ff
L. Pop – op. cit., pag. 361.
38
Este o cauză care exclude caracterul penal al faptei, datorită lipsei vinovăţiei în
condiţiile în care aceasta este săvârşită.
39
Condiţiile privind atacul sunt:
Ø atacul să fie direct, adică să provină din partea celui împotriva căruia se
îndreaptă riposta persoanei aflate în stare de legitimă apărare şi să fie
imediat, în curs de dezlănţuire sau pe punctul de a se produce;
b. Starea de necesitate.
41
localităţi, a unei uzine; sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la
spital o persoană accidentată.
42
c. Constrângerea fizică şi constrângerea morală.
d. Cazul fortuit.
dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament.
În asemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau
inacţiunii făptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere
subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile.
O fapta se consideră săvârşită în caz fortuit când sunt îndeplinite condiţiile:
Ø rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa
intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului;
Ø făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării (forţei străine) care a produs rezultatul;
Ø fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos să fie prevăzută de
legea penală;
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit, nu este infracţiune,
deoarece îi lipseşte vinovăţia. Cazul fortuit înlăturând caracterul penal al faptei, înlătură
pe cale de consecinţă şi răspunderea penală.
Răspunderea civilă este de asemenea înlăturată numai dacă nu vine în concurs cu
alte căuşe de înlăturarea a caracterului infracţional al faptei (stare de necesitate,
constrângere fizică, constrângere morală, stare de iresponsabilitate, eroare de fapt).
e. Iresponsabilitatea.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şi
nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipsei
discernământului necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea
persoanei de a-şi da seama de semnificaţia faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu
45
putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele
(arta. 48 C.pen).
Ca efecte juridice fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate înlătura răspunderea
penală deoarece îi lipseşte vinovăţia, însă nu înlătură răspunderea civilă.
Faţă de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranţă cu caracter medical.
f. Beţia.
g. Minoritatea făptuitorului.
h. Eroarea de fapt.
gg
C. Bulai, B. N. Bulai – op. cit., pag. 274.
47
răspunderii juridice, totuşi împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sensul
afirmării vinovăţiei făptuitorului.
Spre exemplu, fie că e vorba de un proces civil, penal, sau de altă natură,
prescripţia răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea parţilor sau retragerea
acţiunii/plângerii pot împiedica tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite, datorită
trecerii unei perioade de timp prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în
cazul prescripţiei răspunderii sau a dreptului la acţiune – ori datorită relaţiilor dintre
făptuitor şi persoana prejudiciată, în celelalte cazuri.
48
CONCLUZII
Nu orice conduită umană are relevanţă sub aspect juridic, ci numai aceea care
cade sub incidenţa normei juridice. Conduita umană poate să fie conform normelor
juridice şi atunci conduita este licită sau legală, ori dimpotrivă să contravină acestora,
caz în care conduita este caracterizată ilicită sau ilegală.
49
Supunerea la astfel de consecinţe este similară cu dreptul comunităţii, al
societăţii de a sancţiona comportamentul nelicit, ilegal sau deviant prin tragerea la
răspundere a persoanei vinovate. Această răspundere poate fi politică, morală, religioasă
sau juridică.
50
BIBLIOGRAFIE
51
13. I. Albu, V. Ursa – Răspunderea civilă pentru daune morale. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979;
14. E Lupan – Răspunderea civilă, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003;.
15.G. Boroi, L. Stănciulescu – Instituţii de drept civil, în reglementarea noului Cod
civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
16.A. Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Vol II, revăzuta şi adăugita, Editura
Nemira, Bucureşti 1996;
17.E. Balan – Instituţii administrative, editura C.H. Beck, Bucureşti 2008;
18.A. Trailescu – Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
19.Al. Ticlea – Dreptul Muncii - curs universitar, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004;
20.S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu, St. Belingradeanu, G. Mohanu – Tratat de dreptul
muncii vol II, Editura Stintifica şi Enciclopedică, Bucureşti. 1979;
21.V. Voiculescu – Dreptul Muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003;
22.R. Motâcă, Gh. Mihai – Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti,
2001;
52