Sunteți pe pagina 1din 11

TANATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ

Tanatologia este capitolul medicinei legale care studiază fenomenele


legate de moartea fiinţei umane (Thanatos, zeul morţii din mitologia greacă, logos
= cuvânt, idee).

• Definirea vieţii

Din punct de vedere biologic viaţa există pe două nivele: la nivel celular, şi
la nivelul organismului uman în ansamblu. Fiecare celulă are propria-i viaţă,
organismul uman fiind alcătuit, similar altor fiinţe dintr-un număr imens de
celule. Ca atare, la definirea vieţii trebuie să ţinem seama de ambele nivele de
existenţă biologică.
Astfel, la nivel celular, viaţa poate fi definită prin trei procese
fundamentale:
1. metabolismul, reprezentat prin schimburile energetice cu mediul
extern;
2. excitabilitatea, sau capacitatea de a reacţiona la acţiunea agenţilor
externi;
3. autoreproducerea prin diviziune celulară mitotică sau meiotică;
La nivelul organismului uman în ansamblu, viaţa poate fi definită ca funcţie
a elementelor aşa-zisului trepied vital, reprezentat de funcţiile vitale ale
organismului:
1. activitatea respiratorie
2. activitatea cardiocirculatorie
3. activitatea cerebrală

• Definirea morţii

Ţinând cont de criteriile susamintite, moartea poate fi considerată nu ca un


moment, ci ca un proces evolutiv, care are loc succesiv la toate nivelele, începând
cu organismul ca întreg, prin încetarea ireversibilă a funcţiilor vitale,
continuându-se apoi la nivel celular, în toate ţesuturile şi organele, sub forma unui
proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde
practic morţii organismului.
2.1. Sindroamele tanatogeneratoare

Sindromul tanatogenerator este o asociaţie de semne şi simptome clinice,


cu substrat lezional specific, având etiologie diversă, corespunzând insuficienţei
unui organ. Prin evoluţie spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce
la moarte. Stadiile finale ale acestor sindroame corespund practic stărilor
terminale, şi sunt direct legate de elementele componente ale trepiedului vital.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul
tanatogenerator, cât şi cauzele care au dus la instalarea lui. Cele mai multe
sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morţilor violente, cât şi celor
neviolente, fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienţei SNC: comele, şocul, zdrobirea craniului
- sindromul insuficienţei cardiocirculatorii
- sindromul insuficienţei respiratorii: asfixiile mecanice
- sindroame complexe

2.2. Etapele morţii organismului (stările terminale)

Stările terminale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare,


manifestările clinice şi de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Sunt
de regulă stări ireversibile, în care terapia intensivă nu reuşeşte decât în mică
măsură să readucă organismul la viaţă.

1. Preagonia

Este etapa premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt relativ


specifice, fiind condiţionate de factori individuali şi de felul bolii; uneori presimte
şi anunţă momentul exact al morţii.
Factorii determinanţi ai manifestărilor psihice sunt:
- constituţia organismului
- vârsta: bătrânii acceptă moartea cu indiferenţa omului învins de o mare
oboseală
- felul bolii, astfel:
- traumatisme: logoree, agitaţie, mişcări dezordonate, accelerarea
proceselor mentale
- boli netraumatice: senzaţia de incertitudine, anxietate, coriozitate
legat[ de starea sa
- boli consumptive: resemnare
- bolnavii psihici: după zeci de ani de izolare completă de mediu,
brusc, timp de câteva ore relatează evenimente petrecute în perioada de izolare,
apoi mor
- cu câteva ore înainte de sincopa cardiacă se resimte o senzaţie
plăcută de linişte, somnolenţă
- îngheţ: calm, euforie, amorţeală, senzaţia de planare
- structura psihică, concepţiile filozofice şi religioase

2. Agonia (vita minima)

Etapă ireversibilă între viaţă şi moartea clinică, în care fenomenele


biologice se confundă cu cele tanatologice, care câştigă continuu teren
• manifestări clinice şi paraclinic
- dispariţia funcţiilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată
- dispariţia treptată a simţurilor: primul dispare văzul, ultimul auzul
- anestezie completă, cu pierderea senzaţiei corporale
- alterarea funcţiilor vegetative
• forme clinice
- agonie cu delir (agitaţie,uneori cu acte de violenţă): în boli febrile,
meningoencefalite, intoxicaţii
- agonie (aparent) lucudă: în bolile cardiovasculare
- agonia alternantă: boli psihice, boli acute
• durata agoniei:
- absenţa agoniei: zdrobirea craniului, unele morţi subite
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicaţii acute
- agonii lungi: boli cronice

3. Moartea clinică

Înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, dar nu


ireversibilă. Este perioada precoce a morţii, când iniţierea resuscitării şi terapia
intensivă sunt optime, putând fi urmate de restaurarea funcţiilor tuturor organelor
vitale, incluzând refacerea funcţiilor normale ale creierului.
• manifestări clinice şi paraclinice
- dispariţia funcţiilor vitale
- dispariţia activităţii reflexe
- vederea panoramică a vieţii
- ECG şi EEG cu linie izoelectrică
Durata: în condiţiile aplicării metodelor de terpie intensivă, în primele 3-5
minute de la instalarea morţii clinice, aceasta poate fi reversibilă.

4. Moartea cerebrală (corticală)

Este o distrucţie ireversibilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu şi a


trunchiului cerebral. Se caracterizează prin stare vegetativă profundă (sindrom
apalic), comă cu respiraţie spontană prezentă, dar cu EEG silenţioasă sau difuză,
anormală.

5. Moartea creierului

Este moartea întregului creier, incluzând emisferele cerebrale, cerebelul şi


trunchiul cerebral. Mulţi autori definesc azi moartea în termenii morţii creierului,
chiar dacă inima continuă să bată, şi ventilaţia este menţinută artificial. Se pot
recolta organe pentru transplant.

6. Moartea biologică

Urmează inevitabil morţii clinice, când nu se intervine cu o resuscitare


eficace, sau când acestea sunt abandonate. Are loc oprirea metabolismului celular,
cu transferul transformărilor energetice în alte sisteme, urmate de un proces
autolitic în toate ţesuturile. Neuronii devin necrotici dup circa o oră de lipsă a
circulaţiei, urmează miocardul, rinichii, plămânii şi ficatul, care devin necrotici
după circa două ore, apoi pielea, care poate să nu se necrozeze decât după mai
multe zile.

2.3. Manifestări postvitale

Reprezintă viaţa reziduală a unor celule, după încetarea vieţii din


organismul ca întreg. Această perioadă în care aceste celule îşi păstrează
capacitatea lor de reacţie după dispariţia funcţiilor vitale, a căpătat denumirea de
perioada vieţii intermediare.
Primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai diferenţiate şi ca
atare şi cele mai sensibile la anoxie. O rezistenţă ceva mai mare au neuronii
subcorticali, care rezistă la anoxie 10 până la 30 minute.

2.4. Felul morţii şi clasificare juridică a morţilor violente

Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:


1. moarte neviolentă: când moartea este datorată unor cauze
intrinseci organismului (tulburări cardiocirculatorii, tumori, inflamaţii, distrofii,
etc).
2. moarte violentă: care este consecinţa acţiunii factorilor
traumatici din mediul extern asupra organismului. Moartea violentă este
întotdeanuna consecinţa încălcării (nerespectării) legii, şi prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Clasificarea juridică a morţilor violente:
- accidente
-omucideri
- sinucideri
Omuciderile comportă două aspecte mai speciale: eutanasia şi execuţia

2.5. Tanatocronologia

Frecvent organele juduciare adresează expertului medico-legal întrebări


legate de data morţii persoanei al cărui caz se află în cercetare. Necesitatea de a
răspunde la aceste probleme a conturat acest subcapitol al tanatologiei, prin ale
cărei metode se apreciază data morţii şi intervalul de timp care a trecut de la
producerea unei leziuni, până la instalarea morţii.
Nici una dintre metodele utilizate în aceste scopuri nu are valoare izolată, ci
numai dacă rezultatele ei sunt interpretate în context cu rezultatele celorlalte.
Sursele de care dispune medicul legist şi ale căror rezultate le corelează pentru
rezolvarea acestor aspecte sunt următoarele:

1. datele anchetei judiciare


- cercetarea la faţa locului
- declaraţiile anturajului
- examinarea unor acte aparţinând victimei

2. semnele morţii reale

- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadaverică (rigor mortis)
- lividităţile cadaverice

3. procesele cadaverice distructive

- gradul de putrefacţie
- popularea cadavrului cu insecte şi viermi (entomologia medico-legală)
- modificări cadaverice conservatoare naturale

4. procese fiziologice care au debutat antemortem


- examenul conţinutului gastric pentru stabilirea gradului de digestie a
alimentelor existente în stomac, acesta putând indica câte ore a supravieţuit
persoana după ultimul prânz.
- plenitudinea vezicii urinare
- viteza creşterii părului (0,5 mm/zi), fiind indicator al timpului trăit după
ultimul bărbierit
- la femei modificările histologice şi biochimice din ciclul menstrual

5. aportul tanatochimieu

- studiul modificărilor chimice găsite la cadavru, pe baza cercetării


compoziţiei chimice a umorilor (sânge, urină, lichid sinovial, lichid pericardic,
etc).

2.6. Moartea subită şi moartea suspectă

Moartea subită se defineşte astfel, deoarece se produce rapid, brusc,


uneori instantaneu, în plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici, la
care simptomatologia este vagă, neaşteptându-se un sfârşit letal apropiat.
Moartea suspectă este o noţiune juridică şi se referă la moartea produsă
inexplicabil, într-o situaţie necunoscută, adesea fără martori, ea creând
suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte
În cazul unei morţi suspecte, organele judiciare recurg la expertiza medico-
legală, conform normelor de procedură penală pentru lămurirea felului şi cauzei
medicale a acesteia.
Clasificarea morţilor subite după tabloul morfopatologic:
- morţi subite cu leziuni organice incompatibile cu viaţa: IMA,
trombembolii, rupturi anevrismale, etc.
- morţi subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateromatoză, etc.
Aceste cauze potenţiale de deces pot fi actualizate în cauze
tanatogeneratoare de factori favorizanţi (stres; variaţii ale temperaturii, presiunii
atmosferice; efort fizic; consum de alcool, etc).
- morţi subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală,
sufuziuni sanguine, etc.
Moartea subită poate surveni la orice vârstă, dar atinge cu predilecţie
vârstele extreme: la copii mici mai frecvent cauzată de bolile respiratorii, pentru
ca odată cu înaintarea în vârstă, să predomine cauzele cardiovasculare.
Se mai descrie moartea subită a nou-născutului şi sugarului şi moartea
subită a sportivului de performanţă.

2.7. Semiologie tanatologică

Studiază semnele morţii şi modificările cadaverice, consecutive acţiunii


factorilor de mediu asupra cadavrului.
• Clasificarea semnelor morţii şi a modificărilor cadaverice

a) Semnele negative de viaţă

- poziţia şi aspectul general al cadavrului


- oprirea respiraţiei
- oprirea circulaţiei
- abolirea reflectivităţii (absenţa reflexelor, inclusiv a reflexului cornean)
- modificări oculare: opacifierea corneei (petele Liarchée)
- suspendarea activităţii cerebrale (EEG cu traseu plat)

b) Semnele morţii reale

- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadaverică
- lividităţile cadaverice
- autoliza cadaverică

c) Modificări cadaverice tardive

- modificări distructive
- putrefacţia
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage şi
larvele acestora
(entomologia
medico-legală)
- modificări conservatoare naturale
- mumifierea
- adipoceara (saponificarea)
- lignificarea
- congelarea
- modificări conservatoare artificiale
- congelarea
- îmbălsămarea

2.7.1. Semnele morţii reale

1) Răcirea cadavrului

Se datorează iniţial opririi circulaţiei şi metabolismului, iar apoi pierderii


de căldură în mediu.
Aprecierea corectă a temperaturii se face prin termometrizare intrarectală
timp de câteva minute, valorile obţinute comparându-se cu temperatura mediului
în care se află cadavrul. Astfel, într-un mediu cu temperatura de 18-20 Cº răcirea
se face cu 1 Cº pe oră pentru primele patru ore, apoi cu 2 Cº pe oră, temperatura
intrarectală fiind deci după 10-12 ore de la deces de circa 20 Cº.
În practica curentă medico-legală, această dinamică este mult modificată de
o serie de factori acceleratori şi inhibitori. Pierderea de căldură postmortem se
realizează prin trei mecanisme: iradiere, conducţie şi convecţie.
• Valoarea medico-legală
- semn de moarte reală
- în context cu celelalte semne ale morţii reale, este un indicator al timpului
scurs de la moarte.

2) Deshidratarea cadavrului

Se datorează opririi circulaţiei, cu hipostază consecutivă şi evaporării apei


din straturile cutanate superficiale. Procesul are loc mai rapid la nivelul
mucoaselor externe şi la nivelul pielii, unde stratul cornos al epidermului este mai
subţire în mod natural (buze, scrot, pula degetelor), fie consecutiv unor
traumatisme (excoriaţii).
În aceste zone, deshidratarea conferă aspectul pergamentărilor, la nivelul
cărora pielea este uscată, întărită, cartonată, de culoare la început gălbuie, apoi
brun-maronie. Consecutiv deshidratării, cadavrul pierde în greutate.
Valoarea medico-legală pentru stabilirea datei morţii este redusă.

3) Rigiditatea cadaverică (rigor mortis)

Se caracterizează prin întărirea muşchilor (striaţi şi netezi), cu scăderea


plasticităţii şi elasticităţii şi creşterea tensiunii lor. Este precedată de o relaxare
musculară, care durează 1-2 ore post mortem, cauza sa fiind epuizarea ATP-ului
intramuscular. La muşchii netezi, această relaxare se manifestă prin dilatarea
pupilară şi relaxarea sfincterelor anale şi vezicale.
Obişnuit, rigiditatea cadaverică, precedată de o relaxare musculară generală
de 1-2 ore, trece prin următoarele etape:
- etapa de instalare: 2-6 ore (legea lui Nysten)
- etapa de stare: următoarele 14-24 de ore
- etapa de rezoluţie: debut după 1-2 zile postmortem, fiind completă după
3-7 zile după moarte
O formă particulară a rigidităţii cadaverice o reprezintă spasmul cadaveric
(rigiditatea prin decerebrare), care este o stare de hipercontractilitate musculară,
care începe încă din timpul vieţii, fiind întâlnită în: decapitare, zdrobirea
craniului, leziuni medulare sau de trunchi cerebral, fulgeraţii, etc).
• Valoarea medico-legală a rigidităţii cadaverice
- semn al morţii reale
- corelată cu celelalte semne de moarte reală, oferă indicaţii pentru
stabilirea datei morţii
- valoare orientativă asupra condiţiilor în care a stat cadavrul şi asupra
cauzei morţii
- păstrează poziţia corpului după moarte

4) Lividităţile cadaverice

Se datorează opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei


asupra sângelui. Acesta se acumulează în vasele din regiunile declive ale
corpului, conferindu-le o culoare violacee-roşietică, ce contrastează cu nuanţele
palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite de sânge.
Se descriu trei etape evolutive:
- hipostaza (2-16 ore): sângele se adună în vasele sanguine din poziţiile
declive ale corpului;
- difuziune (15-24 ore): extravazarea parţială a sângelul în ţesuturi;
- imbibiţie (peste 24 ore): extravazarea completă a sângelui din vasele de
sânge, acestea fiind complet goale.
Diagnostic diferenţial se face cu infiltratele sanguine, prin testul spălării cu
apă a ţesuturilor: în lividităţi sângele se spală din ţesuturi, în infiltrate nu.
• Valoarea medico-legală a lividităţilor cadaverice
- cel mai sigur şi mai precoce semn de moarte reală
- în context cu celelalte semne ale morţii reale, constituie un indicator al
timpului scurs de la moarte
- indicator al poziţiei cadavrului
- valoare orientativă pentru stabilirea cauzei morţii (în funcţie de culoarea
lividităţilor)

5) Autoliza cadaverică

Este o modificare cadaverică distructivă şi precoce, care are loc sub


acţiunea enzimelor proprii ale organismului, ducând la ramolitea şi lichefierea
celulelor şi ţesuturilor.
Precede putrefacţia, creând mediu propice culturilor microbiene.
2.7.2. Modificări cadaverice tardive

2.7.2.1. Putrefacţia

Este modificarea cadaverică distructivă, de natură microbiană, prin care


substanţele organice sunt descompuse în substanţe anorganice.
Ea continuă autoliza, aspectul şi evoluţia sa fiind determinate în primul
rând de condiţiile de mediu în care se găseşte cadavrul. În condiţii obişnuite de
înhumare, scheletizarea unui cadavru are loc în circa 7-10 ani.
2.7.2.2. Modificări cadaverice conservatoare naturale

1) Mumifierea naturală

- se produce în mediu aerisit, cald, uscat (soluri nisipoase);


- putrefacţia este împiedicată de deshidratarea rapidă;
- aspectul cadavrului: pergamentat, uscat, castaniu-negricios.

2) Saponificarea sau adipoceara

- se produce în mediu umed, fără oxigen sau oxigen puţin, cald (ape,
terenuri argiloase);
- are loc prin saponificarea grăsimilor cadaverice;
- aspectul cadavrului: de brânză râncedă.

3) Lignificarea sau tăbăcirea

- se produce în mediu acid, bogat în acid tanic şi humic (mlaştini acide);


- are loc prin inhibarea putrefacţiei în urma distrugerii microbilor,
dizolvarea grăsimilor şi coagularea proteinelor;
- aspectul cadavrului: piele tăbăcită, brună, dură; oase brune, decalcificate,
moi.

4) Îngheţarea sau congelarea

- condiţii de mediu: temperaturi foarte scăzute;


- mecanism: inhibarea putrefacţiei pe durata îngheţării;
- aspectul cadavrului: cadavru integru, fără miros, cu lividităţile cadaverice
roşii aprinse.

2.7.3. Noţiuni de tanatopsihologie

Aportul privind asistarea psihică a bolnavilor incurabili.


Manifestările psihice prin care trece un bolnav incurabil, a fost studiat de
Elisabeth Kübler-Ross şi a fost sistematizat didactic în 5 faze:
1. faza de negare
2. faza de mânie
3. faza de tranziţie cu soarta
4. faza de depresie
5. faza de acceptare
În cadrul momentelor, orelor, zilelor premergătoare morţii, I. Biberi descrie
spaima morţii, dominată de gândul risipirii corpului şi de drama inexistenţei,
golul în faţa neantului, perturbarea ireversibilă a ritmurilor organismului.
Pot apărea accese paroxistice şi brutale, cu efect devastator asupra
personalităţii muribundului, tulburări vegetative, sentimente de aşteptare
chinuitoare, tensiune psihică insuportabilă, certitudinea prăbuşirii în neant,
sentimentul de stranie şi cumplită singurătate.
După trecerea acestei spaime, apare un abandon treptat, trecerea spre
nefiinţă se face lent, spiritul se detaşează calm de ambianţă, conştiinţa se întunecă
treptat.