Filologia Moderna (Editia A III-a) (Final - Ora 13.40) PDF

Academia de Ştiinţe a Moldovei
Institutul de Filologie
Academia de Studii Economice Universitatea de Stat „A. Russo” din Bălţi
din Moldova Facultatea de Litere
Filologia modernă:
realizări şi perspective în context
european
(ediţia a III-a)
Limbă, limbaj, vorbire

(In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru)
10-12 noiembrie 2009
Coordonatori:
Viorica RĂILEANU, Nina CORCINSCHI
Chişinău, 2010
CZU
Lucrarea a fost recomandată pentru tipar de Consiliul ştiinţific

al Institutului de Filologie al AŞM.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii:
FilologiA modernă: realizări şi perspective în context

european (ediţia a III-a) Limbă, limbaj, vorbire (În memoriam
acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru)/ coord.: Viorica Răileanu,
Nina Corcinschi – Ch.: S. n. (Tipogr. ). Vol. III. – 2010 – 512 p.
ISBN
Procesare computerizată: Galina Prodan
© Institutul de Filologie al AŞM, 2010

CUPRINS
Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Maria Alexe Drumul – topos specific al prozei balcanice 11
Dumitru APETRI Regionalismul în actul traducerii literare . . . . . . . . . . . . 18
Vasile BAHNARU Eseu asupra limbii ca factor integrator
al statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Vasile BAJUREANU Unele aspecte semantico-funcţionale
ale blocurilor sintactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Ana BANTOŞ Întemeierea prin cuvântul artistic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Ion BĂRBUŢĂ Sensul enunţului – construcţie semantică,
sintactică, pragmatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Татьяна БИГДАН Факторы становления личности
в современном поликультурном мире . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
Klaus BOCHMANN O problemă a istoriei limbii române
aparent rezolvată: periodizarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
Raisa BORCOMAN, Arminia CICALĂ-RACU Interacţiunea
limbajului economic cu cel comun în procesul de predare–învăţare
a disciplinelor economice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Vasile BOTNARCIUC Avantajele abordării netradiţionale
a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Olga BOZ, Aliona ZGARDAN Trăsături morfo-sintactice
ale advervului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Alexandru BURLACU Ars poetica lui Grigore Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Natalia BUTMALAI Structura semantică a verbelor
psihologice în limba română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
Tatiana BUTNARU Metafora ninsorii: principii de simbolizare
mitico-folclorică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
Marin BUTUC Despre noţiunea de termeni-sintagme
ai metalimbajului militar românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
Petru BUTUC Unele aspecte morfo-sintactice ale particulei
în limba română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
Carolina CĂRĂUŞ Figurativul ca modalitate de lirizare
a naraţiunii heterodiegetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
Adriana CAZACU Poetica reiterării la Liviu Deleanu . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
Lilia CAZACU (Re)construirea identităţii în Republica Moldova
după anul 1990 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
Dorina CHIŞ Metafora în vocabularul specializat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Inga CIOBANU Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic . . . . . . . . . . . . . . . . 130
Victor CIRIMPEI Amprente ale istoriei de secole în limbajul
folclorului comic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
Sergiu COGUT Viziunea lui M. Bahtin asupra menippeei . . . . . . . . . . . . . . 137
Lidia COLESNIC-CODREANCA O comparaţie lexicografică
bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142
Gheorghe COLŢUN, Monica SPIRESCU Motive Biblice
în poeziile unor scriitori români . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
Irina CONDREA Aspecte ale discursului politic
în campania electorală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
Elena CONSTANTINOVICI Rolul formulelor de adresare
în organizarea comunicării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
Nina CORCINSCHI Grigore Vieru: devenire întru fiinţă . . . . . . . . . . . . . 173
Alexandru COSMESCU Coerenţa şi analiza de discurs:
analiza tematică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
Maria Cosniceanu Originea numelor Rusu şi Rosso . . . . . . . . . . . . . . . . 182
Tamara CRISTEI Grigore Vieru: un model de lectură poetică . . . . . . . . . . . 186
Petru DERESCU Valenţe formative ale dialogului berejanian . . . . . . . . . . . 192
Ioan DERŞIDAN Catilinari şi temperatori. Studiu despre
Eminescu şi Caragiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
Alexandru DÎRUL Sugestii privind actualizarea numelui
în componenţa unităţilor sintactic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
Inga DRUŢĂ, Irina TERGUŢĂ Traductibil vs. Intraductibil
din perspectiva comunicării interculturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
Iosif ENĂŞOAE, Nadia Elena VACARU, Iosif TAMAŞ
„Mireasa greşită” – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova . . . . . . . . . . . 224
Gabriela FRUNZĂ Interacţiunea triftongilor şi a altor succesivităţi
vocalice în rostirea limbii române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230
Marcu GABINSCHI Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor
(alb. trako şi dako) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234
Anatol GAVRILOV Stilul oralităţii în reinterpretarea
dialogică a lui Bahtin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
Olesea GÎRLEA Mit şi ficţiune artistică
(dualitatea imaginii artistice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
Aliona GRATI Romanul ca lume postbabelică. Despre dialogism,
polifonie, heteroglosie şi carnavalesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255
Aurelia Hanganu Factorii semantici care determină selecţia
actantului în rolul de subiect . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263
Claudia IONESCU „Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”:
aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge . . . . . . . . . . . . . 269
Svetlana KOROLEVSKI Ceasornicul domnilor
de Nicolae Costin. Valenţe Discursive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275
Iurie KRIVOTUROV, Zinaida CAMENEV Universals and typology
(on the material of the passive voice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
Adela MANOLII Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc
în perioada fanariotă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 291
Iulia MĂRGĂRIT Valoarea documentar-lingvistică
a romanului anonim Aglaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297
Gheorghe MOLDOVANU Limbă şi identitate în Republica Moldova:
o problemă controversată cu un potenţial ridicat de conflict . . . . . . . . . . . . . . 305
Ionel NARIŢA Moartea modală a universului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321
Inna NEGRESCU-BABUŞ Calc, traducere şi împrumut . . . . . . . . . . . . . . . . 330
Felix Nicolau Trilogia la sfârşitul postmodernităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . 337
Adela NOVAC Stereotipul cultural: concept şi funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343
Maria ONOFRAŞ Cuvinte străine în vocabularul contemporan . . . . . . . . . . 347
Vasile Pavel Elemente străvechi în graiurile româneşti
(pe baza alm/alrr. bas.) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350
Sergiu PAVLICENCU Teoria sistemică a literaturii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 358
Veronica PĂCURARU Aspecte pragmatice ale polisemizării
semnelor lexicale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366
Lidia Carmen PIRCA Magda Isanos – logosul mimetic.
De la configuraţia intertextuală la hipertextualitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374
Ion PLĂMĂDEALĂ Despre conceptul textualist de literatură . . . . . . . . . . . 380
Gheorghe POPA Silviu Berejan şi Grigore Vieru: similitudini
de viziune asupra limbajului şi a limbii române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 386
Adrian Dinu RACHIERU Grigore Vieru – Patria şi Matria
„Pierzând pe mama, îţi rămâne patria” (Gr. Vieru) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 392
Viorica Răileanu Denumiri de ape provenite de la oiconime . . . . . . . . . . 397
Vitalie RĂILEANU Manifestarea ludicului în poezia
din Moldova din a II-a jum. a sec. XX. Decanonozarea
discursului „grav-realist” al poeziei postbelice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 402
Cristina ROBU Dedublarea ersonajului literar: disociere sau scindare?
(studiu după „Fight Club” de Chuck Palahniuk) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 408
Timofei Roşca Labirintul stănescian sau piramida lui keops . . . . . . . . . . . 413
Angela SAVIN Motivarea utilizării locuţiunilor verbale
monosemantice ce redau concomitent mai multe tipuri de acţiune . . . . . . . . . 419
Valeriu Sclifos Colectarea materialului frazeologic regional
prin apeluri, chestionare şi corespondenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 428
6
Stela SPÎNU Particularităţi fonetice ale graiurilor româneşti

din sud-estul Ucrainei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 435
Svetlana STANŢIERU Accentul – indiciu al culturii exprimării . . . . . . . . . 440
Polina TABURCEANU Lumea clerului la Alexei Mateevici
şi Leon Donici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 445
Lilia TRINCA Sensul şi capcanele implicitului psiho-socio-cultural . . . . . . 452
Elena ŢAU George Meniuc epistolierul: vocaţia dialogului
revelator al alterităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 460
Elena UNGUREANU Figurile discursului repetat
(adiectio, detractio, immutatio, permutatio):
perspectivă gramaticală şi pragmatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465
Violeta UNGUREANU Analiza semantico-pragmatică
a cuvintelor polisemantice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 475
Ludmila USATÎI Eul dedublat în literatura anilor ’60-’80
ai sec. XX din R. Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 480
Galaction Verebceanu Un manuscris chişinăuian
de la 1790 al Alexandriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 485
Lidia VRABIE Criteriile de prezentare a unităţilor frazeologice
în dicţionarele explicative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494
Ana VULPE Note privind corectitudinea utilizării unor împrumuturi . . . . . . 498
Ludmila ZBANŢ, Eufrosinia AXENTI Funcţionarea intensemelor
derivative în presă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502
Aliona ZGARDAN, Olga BOZ Motivarea semantică: între ontic
şi gnostic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 508
7
Prefaţă
Volumul de faţă propune publicului interesat rapoartele şi

comunicările prezentate cu prilejul desfăşurării celei de-a III-a ediţii
a Colocviului internaţional Filologia modernă. Realizări şi perspective în
context european cu genericul Limbă, limbaj, vorbire (in memoriam acad. Silviu
Berejan şi a poetului acad. Grigore Vieru), organizat la 13 noiembrie 2009
de către Institutul de Filologie al AŞM în colaborare cu Academia de Studii
Economice a Moldovei şi Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.
Sesiunea de comunicări ştiinţifice a intenţionat să pună în circuit şi să
valorizeze schimbul de experienţă între specialiştii din Republica Moldova şi
cei din alte ţări (România, Germania, SUA, Kazahstan şi Ucraina) într-o suită
variată de probleme filologice care se impun cu precădere într-o epocă marcată
de interactivitate, de curente lingvistice şi literare divergente.
Necesitatea de conciliere a limbii ca structură normativă cu variaţiunile
funcţionale ale limbajului, implicat în conjuncturi discursive conotative sau/
şi denotative, a focalizat atenţia cercetătorilor pe departajările limbă, limbaj,
vorbire, discurs, text etc.
Comunicările tranzitează frontiera lingvisticii şi cea a ştiinţei literare,
operând largi intruziuni în domenii aferente şi ilustrând aspecte specifice ale
relaţiei limbă/ limbaj/ vorbire din perspective diferite. Sincretismul abordărilor
se justifică prin încercarea de circumscriere a unei varietăţi cât mai extinse
de corelaţionări în cadrul conceptelor enunţate, prin extrapolări ale valenţelor
lingvistice, literare, hermeneutice, filosofice, fenomenologice, sociologice etc.
puse în procesul de cercetare şi de funcţionare a limbii.
Lucrările colocviului au fost consacrate memoriei academicianului Silviu
Berejan şi poetului academician Grigore Vieru, ale căror contribuţii ştiinţifice
sau poetice au avut un rol determinant în promovarea spiritualităţii româneşti în
spaţiul basarabean. Direcţiile pe care le-au trasat S. Berejan şi G. Vieru în domeniul
umanistic au constituit pretexte serioase pentru dezbaterile demarate în cadrul
întrunirii. Discuţiile despre similitudinile de viziune asupra limbajului şi a limbii
române a acestor personalităţi au fost iniţiate la şedinţa în plen, într-un amplu
discurs ţinut de dr. hab. Gheorghe Popa, care menţionează statutul lor comun
de „valorificatori ai implicaţiilor, de glorificatori ai virtuţilor şi de protectori ai
rosturilor limbajului uman, în general, şi ale limbii române, în special”.
Abordările specialiştilor în ştiinţele limbii implică cele mai importante
compartimente lingvistice: gramatică, dialectologie şi istorie a limbii, lexicologie
şi onomastică, sociolingvistică şi ştiinţe ale comunicării.
Problemele privind limba ca sistem nu au fost pe deplin elucidate atât
în planul diacroniei cât şi în cel al sincroniei, provocând constant atenţia
cercetătorilor. În cadrul lucrărilor acad. Klaus Bochmann (Germania),
dr. Iulia Mărgărit (Bucureşti), dr. Galaction Verebceanu, dr. Adela Manoli
au pus în discuţie procesele de evoluţie istorică a limbii, dr. hab. Vasile Pavel
8
a abordat varietăţile ei dialectologice. Aspectele morfo-sintactice şi semantice

ale limbii au constituit preocuparea cercetătorilor dr. hab. Alexandru Dîrul,
dr. Angela Savin-Zgardan, dr. Aurelia Hanganu, dr. Aliona Zgardan, dr. Petru
Butuc, dr. Vasile Bajureanu, Parascovia Grozavu etc. Limbajele de specialitate au
suscitat interesul doamnelor dr. Raisa Borcoman, dr. Armenia Cicală, domnului
Marin Butuc. Probleme de onomastică au intrat în atenţia domnului dr. hab.
Marcu Gabinschi şi a doamnelor dr. Maria Cosniceanu, dr. Viorica Răileanu.
Aspecte ale frazeologiei limbii au fost elucidate în comunicările cercetătorilor
Lidia Vrabie, Valeriu Sclifos; la capitolul de ortoepie s-au pronunţat doamnele
dr. Stela Spânu, Svetlana Stanţieru, Gabriela Frunză.
O bună parte din participanţi s-au arătat interesaţi de dialectica raportului
dintre semn şi interpret. Anume în implicaţiile semantice pe care le impune
discursul se prefigurează şi surprizele polisemantice ale limbajului, consideră
cercetătoarea dr. Veronica Păcuraru. O abordare pragmatică în analiza construcţiei
enunţului propune dr. Ion Bărbuţă, în vederea remedierii reducţionismului
modelului lingvistic structuralist. Aceste tendinţe atrag atenţia asupra reculului
structuralismului şi a deplasării accentului pe hermeneutici sociale, pragmatice,
care abordează atât aspectul denotativ cât şi cel conotativ al limbajului ca acte
discursive ce antrenează relaţia interactivă emiţător-receptor. Rolul contextului
comunicaţional în determinarea potenţialului polisemantic al cuvântului
o preocupă şi pe doamna dr. Violeta Ungureanu.
Comunicarea dintre emiţător şi receptor produce discursul, a cărui eficienţă
este determinată de tehnicile şi strategiile raportate finalităţii comunicative.
Doamna dr. hab. Irina Condrea atrage atenţia asupra unei eventuale manipulări
ideologice în discursul politic, care reclamă tehnici de persuasiune. Cercetătoarea
distinge în comunicarea electorală câteva tipuri de mesaje condiţionate (şi) de
conjunctura extralingvistică şi orientate strategic spre influenţarea opţiunii de
vot a electoratului. Pentru a asigura contactul interactiv cu destinatarul, discursul
publicistic uzitează de o recuzită retorică specifică. Dintre totalitatea formanţilor
de intensificare, susceptibili de a genera reacţii afective din partea receptorilor,
doamna dr. Ludmila Zbanţ remarcă afixele tradiţionale, preferate de jurnalişti în
virtutea diversităţii şi a încărcăturii lor semantice.
Situaţiile comunicaţionale asigură fiinţarea limbajului, tinzând
intercomprehensiunea. Vorbind despre comunicarea interculturală, doamna
dr. Lilia Trincă avertizează asupra denaturărilor semantice, provenite din
dificultatea protagoniştilor de ajustare a propriei achiziţii psiho-lingvistice
la codul simbolic al celuilalt. Calitatea dialogului intercultural ar fi asigurată
şi de traducerea corectă, alt aspect care a fost supus investigaţiei în cadrul
lucrărilor colocviului. Cercetătorii dr. Inga Druţă, I. Terguţă şi dr. Dumitru Apetri
analizează fenomenul traducerilor, ţinând cont de potenţialul de denotare şi
conotare al cuvântului. Alte probleme privind statutul cuvântului străin inclus în
circuitul lingvistic local sunt dezbătute în comunicările doamnelor dr. Ana Vulpe,
dr. Maria Onofraş, Inna Negrescu-Babuş etc.
Un alt aspect care influenţează calitatea comunicării este conştiinţa
lingvistică a vorbitorilor. Limba devine vorbire doar în context social. Relaţia
limbă şi identitate naţională este un subiect care animă şi comunicările
cercetătorilor dr. hab. Vasile Bahnaru, dr. hab. Dumitru Moldovanu, Lilia Cazacu.
9
Pornind de la distincţiile operate în cadrul funcţionalităţii limbajului de către

R. Iakobson, domnul V. Bahnaru evidenţiază în special funcţia integratoare, în
care se regăsesc toate celelalte funcţii consacrate şi care exprimă în cel mai înalt
grad posibilitatea individului minoritar de integrare în societatea moldovenească.
Lingvistul pledează pentru o strategie a politicii lingvistice în Republica Moldova
care să prevadă existenţa unei singure limbi de stat, utilizată în mod obligatoriu în
toate domeniile vieţii publice.
Un loc important în tematicile literare ale colocviului ocupă abordarea
creaţiei lui Grigore Vieru. Acad. Mihai Cimpoi menţionează arhetipalitatea ca
principiu structurant al viziunii poetice vierene, dr. hab. Alexandru Burlacu
avansează ideea privind dualitatea măştii poetului: ipostaza orfică şi cea mesianică,
care sublimizează discursul poetic, dar şi-i conferă vigurozitate. Profesorul Adrian
Dinu Rachieru (Timişoara) se referă la procesiunea magică a scrisului, prin care
poetul exorcizează demoniile lumii şi se apropie de dumnezeire. Cercetătorii dr.
Gheorghe Colţun şi Monica Spirescu (Bucureşti) disociază semantismul unităţilor
frazeologice prezente în creaţia lui Grigore Vieru şi a altor poeţi contemporani
din Basarabia.
Contribuţiile participanţilor au multiplicat profilul poetului într-o serie
de ipostazieri creatoare. Dr. Ana Bantoş se preocupă de un Gr. Vieru „ctitor
al fiinţei”; dr. Inga Ciobanu se referă la cântăreţul orfic Gr. Vieru; dr. Tamara
Cristei descoperă un Gr. Vieru „Lector model” al textelor sale, mediind
receptarea lectorială.
În cadrul secţiunilor de literatură au fost puse în vizor particularităţile
limbajului artistic opus reducţionismului bazat pe ierarhizări pretenţioase şi
rigide. Comunicările ţinute de doamnele dr. Dorina Chiş (Timişoara), dr. Tatiana
Butnaru, Olesea Gârlea extrapolează funcţionalitatea metaforei şi a imaginii
artistice în planul configurării literarităţii. Flexibilitatea şi bogăţia limbajului
folcloric sunt focalizate în comunicările cercetătorilor dr. Victor Cirimpei,
dr. Iosif Enăşoae, dr. Iosif Tamaş, Nadia Elena Vacaru (Iaşi).
Abordările teoretice sunt corelate cu aplicaţii pe textul literar, la care au
excelat dr. Elena Ţau, Svetlana Korolevschi, dr. Timofei Roşca, dr. Adriana
Cazacu, dr. Ludmila Usatâi, dr. Lidia Pirca etc.
Discursul postmodernist a constitut pretexte pentru disocieri despre
intertextualitate, ironie şi ludism, precum şi despre structura scindată şi
dedublată a personajului contemporan, prezentate în comunicările doamnelor
dr. Elena Ungureanu, dr. Claudia Ionescu, dr. Maria Rada Alexe, domnului
Vitalie Răileanu etc.
Prezintă interes perspectiva comparativă de abordare a discursului artistic.
Profesorul Ioan Derşidan (Oradea) participă la ilustrarea acestei grile cu un studiu
despre catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni care oglindesc specificul
vieţii publice şi a celei private româneşti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Dr. Felix Nicolau (Bucureşti) propune o analiză a condiţiei actuale a romanului
românesc, exprimată în trilogiile semnate de N. Breban şi M. Cărtărescu. Autorul
examinează intertextualitatea şi contextualitatea trilogiilor, preocupându-se
în special de vizionarul simbolic al scurt-metrajelor, dar şi de sursele de umor
eficient care ar dinamita acţiunea.
10
Necesitatea abordării limbajului literar prin prisma actualităţii

a condiţionat desfăşurarea unei secţiuni de teorie a literaturii. Cei care au optat
pentru acest profil au vorbit despre diverse şcoli şi curente de interpretare
a literaturii care au avut în vizor raportul limbă-limbaj-vorbire (discurs, text).
Dr. hab. Sergiu Pavlicenco a ţinut o comunicare despre abordările sistemice
ale literaturii apărute în ultimele decenii în multe ţări (ştiinţa empirică, teoria
sistemică, teoria structural-funcţională), dr. hab. Ion Plămădeală a vorbit despre
cercetările textualiste care au optat pentru restrângerea spectrului comunicării
literare la studiul artefactelor denotate ca texte şi pentru ignorarea autorului şi
lectorului. Profesorul Ionel Nariţa (Timişoara) propune o grilă logică care poate
fi aplicată şi asupra limbajului literar. Cu aceştia au polemizat cercetătorii care şi-
au orientat atenţia pe intercomunicarea şi intercomprehensiunea operei literare.
Dr. hab. Anatol Gavrilov revine la interpretarea dialogică a stilului oralităţii
realizată de către savantul rus M. Bahtin; tot de la teoria dialogică porneşte
dr. Aliona Grati atunci când defineşte poetica romanului românesc contemporan
ca fiind o oscilare între tendinţele de unificare şi diversificare a limbajului.
La colocviu au participat şi tineri cercetători ca Alexandru Cosmescu,
Olesea Gârlea, Olga Boz, Cristina Robu, Sergiu Cogut, Polina Taburceanu,
care au susţinut examenul exerciţiului critic, probând eficienţa schimbului de
experienţă între generaţii.
Toate aceste contribuţii ştiinţifice au asigurat atmosfera ştiinţifică,
circuitului de idei din cadrul colocviului, constituind un bun prilej pentru întruniri
ulterioare.
dr. Nina Corcinschi

11
DRUMUL – TOPOS SPECIFIC AL PROZEI BALCANICE
MARIA ALEXE
Universitatea naţională de arte, Bucureşti
1. Consideraţii generale
Conştiinţa unei literaturi balcanice, ca o formă de expresie distinctă în

cadrul prozei, apare în modernitate, în operele reprezentative ale lui Lovinescu,
Călinescu şi Iorga, care analizează din diferite perspective modul în care fondul
balcanic este preluat de literatura modernă şi felul în care imaginarul balcanic este
folosit de scriitori pentru a se exprima. Recurgerea la fondul balcanic, văzut ca
o resursă autohtonă de exprimare în cadrul unei literaturi care încerca şi
reuşea să ţină pasul cu literatura occidentală se explică şi prin existenţa
unor preocupări de reînnoire a formelor de expresie la nivelul romanului
european. Revalorificarea unor resurse creative ce aparţin acestui fond atrage şi
reinterpretarea unor elemente prin care se defineşte modelul romanului balcanic.
În prezentul demers critic mă voi referi la unul din cronotopii ce au o contribuţie
majoră în conturarea profilului identitar al acestui roman – drumul. Prăbuşirea
ideologiilor, alături de obişnuinţa noastră postmodernă de a vedea şi a accepta
multiplicitatea în societăţile de azi, ne deschide ochii şi ne face să putem vedea
şi în alte societăţi, dincolo de ceea ce fusesem învăţaţi să vedem şi să acceptăm
[Alexandrescu, 1998, p. 14]. Postmodernismul permite reinterpretarea istoriei,
oferind cititorului perspective diferite, punctul de vedere al învinşilor, al
popoarelor colonizate sau marginalizate [Hutcheon, 1997,73], drumul pe care
acestea se situează şi pe care intenţionează să se dezvolte. Se creează astfel un
cadru cultural favorabil dezvoltării literaturii balcanice.
În perioada medievală timpurie şi până aproape în secolul al XIX-lea
zona pe care azi o considerăm ca generatoare a culturii balcanice reprezenta un
spaţiu vast, fără frontiere, aflat în cea mai mare parte sub aceeaşi administraţie,
o zonă străbătută de drumuri mai mult sau mai puţin sigure, ducând toate spre
capitala vechiului Bizanţ, devenit imperiului Otoman, spre cetatea legendară
a Constantinopolelui/ Istambul. De aceea balcanicul este adeseori nevoit să
călătorească, să străbată un spaţiu vast ce a fost în trecut delimitat de graniţa
imperiilor succesive, să cunoască drumurile. Rătăcitor prin lume el se întoarce însă
mereu la vatra neamului său. Celebrul personaj al scriitorului grec Kazantzakis,
Zorba grecul pare un rătăcitor fericit prin lume, un călător în faţa căruia s-au
deschis porţile fermecate ale Levantului, dar poate fi şi un biet înţelept rătăcitor,
devenit înţelept doar prin experienţa călătoriei, unul pentru care drumul parcurs,
călătoria a fost o formă de răscumpărare. Circulaţia călătorilor pe drumurile
Peninsulei Balcanice timp de mai multe sute de ani nu a reprezentat o aventură,
ci un rezultat al istoriei nemiloase, dar a contribuit la „dobândirea treptată a unei
mari deschideri către lumea europeană. Cu timpul apar la marginea acestui spaţiu
12 Maria Alexe
şi alte imperii şi oamenii locului învaţă să străbată şi alte drumuri care izvorăsc
însă din drumurile vechi ale bizantinilor. Călătoria pe drumurile Balcanilor,
a contribuit la dezvoltarea capacităţii de filtrare şi asimilare a elementelor culturale
diverse şi la grefarea lor pe fondul culturii tradiţionale, concomitent cu formarea
unor sfere culturale diverse; cultura satului, a oraşului, târgurilor, a grupurilor
majoritare sau minoritare” [Marinescu, 2000, 8].
În secolul XX, când Europa occidentală începe să se intereseze cu adevărat
de Balcani, regiunea este străbătută de mari trenuri internaţionale ce devin locul
ideal al intrigii şi al crimei (Agatha Christie – Crima din Orient-Express). În
acest context drumurile balcanicilor spre Occident se intersectează cu cele ale
occidentalilor ce vin să viziteze regiunea sau chiar să se stabilească aici pentru o
perioadă, aşa cum se întâmplă cu Olivia Manning care sta o perioada la Bucureşti
şi la Atena, perioadă care o inspiră şi scrie trilogia Balkan Trilogy. Lunga noapte a
comunismului izolează regiunea de restul continentului şi închide aceste drumuri,
marginalizând încă o dată regiunea.
În ciuda acestei deschideri ample a spaţiului balcanic real, lumea balcanică
pe care romanul specific acestei zone o reprezintă se caracterizează printr-un
spaţiu închis, adiabatic [Muthu, 2002, p 15], sugerat metaforic de imaginea roţii
rostogolite lent de unul din personaje, în debutul romanului lui Ştefan Bănulescu
Cartea Milionarului1. Este şi un spaţiu privit în oglindă ca în romanul Calpuzanii
de Silviu Angelescu în care cititorul se află simultan în Bucureşti, Fanar sau
Bizanţ sau în Moarte la Bizanţ de Julia Kristeva în care imaginea Bizanţului
se oglindeşte în realitatea contemporană2. E vastitatea aparentă a unei lumi
închise pe care tehnica simultaneităţii specifică postmodernismului, îl diversifică,
deconstruieşte, pentru a fi recompus de autor cu ajutorul cititorilor săi.
2. Drumul – cronotop specific al prozei balcanice
Cercetarea care a reprezentat baza acestei lucrări a generat mai multe

ipoteze de lucru În urma lecturii mai multor romane balcanice aparţinând unor
culturi naţionale diferite, am constat existenţa unor toposuri reprezentative care
au modelat naraţiunea, fiindcă au fost calchiate pe teme culturale specifice,
rezultat al anumitor practici culturale. În acest areal cultural se poate identifica o
stratificare în care ierarhiile sunt determinate de practici culturale străvechi, dar
care cel puţin la nivelul naraţiunii nu exclud aspectele carnavaleşti şi ludice prin
care sunt impuse conştiinţei cititorului anumite imagini caracteristice cu valoare
simbolică. Paradigma teoriei lui Mircea Muthu privind reprezentativitatea
personajelor balcanice are la baza premiza potrivit căreia această reprezentativitate
se datorează existenţei unor toposuri culturale regăsibile în întreg spaţiul balcanic
1
Omul înainta pe şosea dând de-a dura o roată de căruţă. […] huruitul roţii nu a
mirat pe nimeni din cei rămaşi prin case şi prin curţi; nici că roata şi omul nu s-au oprit în
dreptul rotăriei aflată în coasta fermei Generalului Marosin [Bănulescu, 1977, 7].
2
În romanul Juliei Kristeva, ziarista Stéphanie Delacour, reporter la L’Evénement
de Paris, vine să cerceteze o dispariţie misterioasă în oraşul imaginar Santa Barbara, pa-
radis al lumii interlope. E de fapt o imagine în oglindă a Imperiului Bizantin, recreat prin
scrierile Anei Comnen. Romanul scriitoarei bulgare, scris în franceză are ca motto un text
atribuit Anei Comnen, din dinastia împăraţilor bizantini.
Drumul – topos specific al prozei balcanice 13
la care se adaugă influenţe venite din spaţiul culturii occidentale. Aceste toposuri
reprezentative, a căror imagine este analizată în funcţie de modul în care converg
spre realizarea profilului specific romanului balcanic se ordonează în jurul unui
cronotop reprezentativ: drumul
Studiul literaturii balcanice din diferite epocii, inclusiv al prozei populare
a condus la avansare ipotezei conform căreia drumul reprezintă în nu doar un
cronotop prin care se poate descifra simbolistica acestei proze sau un element
definitoriu la nivelul caracterologiei identitare a personajelor. Rolul său este
complex, drumul are în proza balcanică, începând cu basmele şi baladele o funcţie
ordonatoare, importantă pentru definirea profilului compoziţional.
Noutatea demersului se datorează faptului că am considerat drumul un
cronotop, a cărui imagine se constituie, în egală măsură din componente de
spaţialitate şi de temporalitate cu un rol semnificativ în construirea discursului
narativ, la nivel compoziţional şi în stabilirea registrelor de comunicare. Rolul
acesta a fost dezvoltat de în basme unde eroul parcurge mereu drumul din lumea
noastă, a oamenilor spre fantastic (tărâmul celălalt) şi se întoarce în lumea reală.
În balada Meşterului Manole ca şi în cea despre călătoria fratelui mort (baladă ce
este mereu evocată de Ismail Kadare în romanele sale ca imagine emblematică
a culturii albaneze), drumul reprezintă axa în jurul căreia se ordonează diferitele
secvenţe ale naraţiunii).
În literatura balcanică postmodernă drumul continuă să fie un element
ordonator al naraţiunii şi, în acelaşi timp o sursă a definirii identităţii eroului.
În romanul lui Ştefan Bănulescu Cartea Milionarului sau cel al scriitorului turc
Orhan Pamuk Mă numesc Roşu, acţiunea debutează cu prezentarea eroului care
vine de departe şi îşi va schimba viaţa, renunţând la viaţa de hoinar, stabilindu-se
în locul în care se desfăşoară acţiunea romanului. După ce străbate drumul spaţiul
care îl leagă de colectivitatea celor din Metopolis, eroul lui Ştefan Bănulescu
îşi afirmă originea spunând ca vine din Marmaţia. Astfel spaţiul în care se va
desfăşura acţiunea romanului se concretizează prin imaginea drumului străbătut
de erou.
Romanul lui Orhan Pamuk Fortăreaţa Albă debutează, asemenea acţiunii
din Mă numesc Roşu cu drumul pe care eroului principal. Semnificaţiile
cronoptopului sunt însă mai bogate, drumul pe care acesta îl face la bordul unei
corăbii veneţiene, simbol al aventurii într-o epocă în care mările, mai ales Marea
Mediterană erau dominate de navigatorii genovezi sau veneţieni este întrerupt de
faptul că el este luat prizonier. Piraţii îl vând şi astfel eroul ajunge la Istambul,
într-o lume complet diferită. Aparent romanul începe cu un drum întrerupt, dar
drumul pe mare devine unul al cunoaşterii. Eroul trebuie să parcurgă o cale lungă
şi întortocheată pentru a construi un pod ce separă cele două părţi ale Europei.
E de fapt un drum al cunoaşterii de sine şi al cunoaşterii culturale prin care sunt
evidenţiate diferenţe ce separă estul (Imperiul Otoman) de vest (republicile
italiene). Ideea celor două părţi ale unei Europe, unite cândva, în lumea antică
este întărită de imaginea în oglindă a celor doi eroi – veneţianul şi hogea turc.
Un drum dinspre real spre fantastic străbate eroul lui Eliade, învăţătorul
Fărâmă din ampla nuvelă Pe strada Mântuleasa. Deplasarea as în spaţiu nu este
esenţială, în schimb, drumul parcurs în timp este cel care constituie axa pe care
se desfăşoară întâmplările
14 Maria Alexe
3. Aspecte ale simbolisticii drumului în literatura balcanică
Valoarea simbolică a drumului este evidentă încă din perioada antichităţii,

romanul balcanic drumul păstrează o parte din simbolistica sa din cultura
populară unde apare legat de simbolismul trecerii (marile treceri botezul, nunta,
înmormântarea, dar şi cele din viaţa de zi cu zi). Legendele medievale, dintre care
cele mai cunoscute sunt cele ale regelui Arthur, dar şi basmele orientale vorbesc
despre drumuri, punţi pe care eroul trebuie să le treacă pentru a deveni puternic
sau pentru a putea să-şi îndeplinească misiunea1. În acest tip de scrieri simbolul
drumului se corelează cu simbolul centrului şi are la nivelul culturilor tradiţionale
o funcţie operatorie. El semnifică unificarea nivelelor realului şi imaginarului,
prefigurând iniţierea. În unele scrieri simbolul şi-a pierdut funcţia iniţială şi s-a
transformat în simplu motiv. Simbolul drumului îngemănează simbolismul liniei,
legăturii, accesului cu cel al mişcării în timp, cu toate întâmplările previzibile
sau imprevizibile ale unei călătorii. Personajul principal al romanului Copiii
Domnului de Petru Popescu, preotul/tâlharul Anichit, nu este conştient că
a rătăcit drumul, că ceea ce face îl abate de la drumul său iniţial, adică de la ceea
ce ar fi trebuit să fie parcursul său în calitate de preot. Pedeapsa îl surprinde şi
procesul conştientizării vinovăţiei, a abaterii este complicat, chiar răstignirea pe
cruce de ciobanii pe care îi jefuia pare să creadă că vremurile aspre l-au împins
la fărădelegi şi regretele sunt legate de pierderea tovarăşilor săi şi a familiei, mai
mult decât de conştientizarea faptei2. Rătăcirea este conştientizată de soţia sa cea
care se călugăreşte şi nu poate muri fără să îşi mărturisească păcatul.
Drumul este asociat cunoaşterii iniţierii, transformării, destinului. Un loc
puternic marcat în mitologia populară este răscrucea, precum şi diferitele locuri de
trecere, obstacolele-punte, vad, vale. Călătoria ţăranului român începe dimineaţa
şi el nu se întoarce din drum orice s-ar întâmpla3 fiindcă această cale poate fi
transfigurată în valori religioase, transformată în „calea vieţii”4. Omul arhaic, cel
pe care Mircea Eliade îl consideră profund religios îşi reprezintă în mod intuitiv
propria sa viaţă sub forma unui drum. Situarea eroului (eroinei) în spaţiu şi timp
urmând un anumit drum fie că deplasarea se face sub semnul verosimilului, fără
a intersecta în mod clar spaţiul fantasticului sau în fantastic este esenţială pentru
definirea romanului balcanic. Pe drum el vine în contact cu semne codificate.
Călătoria eroului mitic este o călătorie iniţiatică, ce se materializează mitic.
Astăzi această semnificaţie datorată funcţiei cultice a basmului nu mai este atât
de evidentă. În romanul Mă numesc Roşu al scriitorului Orhan Pamuk, drumurile
pe care le-a străbătut eroul principal prin Asia şi Peninsula Balcanică, în calitatea
sa de soldat, au o funcţie iniţiatică evidentă, a fost parcursul străbătut spre
1
Mircea Eliade – Sacrul şi profanul – Ed. Humnitas, Bucureşti, 122.
2
„Religios şi ritmic, în altar ori în încleştarea hoţiei, nu ieşea din canon; drumul
i se înfăţişa drept şi fără neguri, din înaltul pur al copilăriei, când fusese zdruncinat de
copita groaznică, îşi văzuse moartea cu ochii; de atunci acest drum cobora neted şi mergea
spre adânc nesfârşit, spre focul subpământean, spre Gheena poate – Petru Popescu (Copiii
Domnului, 74).
3
I. Evseev – Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale – Editura Amarcord,
Timişoara, 1999, 147.
4
Mircea Eliade – Sacrul şi profanul – Ed. Humnitas, Bucureşti, 123.
maturizare1. Drumul este unul din toposurile care dă dimensiuni identitare unor
personaje, în special celor care se încadrează în categoria înţeleptului rătăcitor,
înrudit cu picaro-ul occidental şi prin care autorii construiesc o paradigmă a cetăţii
şi a istoriei [Muthu, 2002, 71].
4. Funcţia cronotopului drumului la nivelul compoziţiei
Romanul balcanic postmodern a preluat din literatura populară asocierea

cronotopului drumului cu cel al întâlnirii, ceea ce adus la amplificarea funcţiei
sale la nivelul compoziţiei, el poate servi ca intrigă, uneori ca punct culminant
sau chiar ca deznodământ (ca final) al subiectului, întâlnirea este unul dintre
cele mai vechi evenimente constitutive ale subiectului eposului (mai ales ale
romanului).[Bahtin, 19, 310] Întâlnirea poate deveni pretext al desfăşurării
drumului. Funcţia ordonatoare a cronotopului este cu atît mai importantă cu cât în
romanele postmoderne intriga îşi pierde din importanţă, asistând la multiplicarea
şi diversificarea ei.
În nuvela lui Mircea Eliade Pe strada Mântuleasa, acţiunea debutează cu
întâlnirea dintre Fărâmă şi cel despre care crede că este fostul său elev. Confuzia
bătrânului învăţător declanşează un şir de întâmplări care îl vor purta pe cititor
cu mulţi ani în urmă, ajungând până în epoca fanariotă, prin zona din jurul străzii
Mântuleasa. Este drumul pe care cititorul îl străbate din realitatea în fantastic,
din întunecata epocă a anilor ’50 spre oraşul mitic. Este ca în basme un drum
sinuos cu treceri camuflate, pe care doar cei iniţiaţi le pot descoperi, cu popasuri
prelungite într-un anumit timp sau loc, cu întoarceri neaşteptate.
Eroul lui Constantin Ţoiu, Chiril Merişor străbate acelaşi Bucureşti
atemporal care îi este dezvăluit de prietenul său anticarul. E tot un drum simbolic,
fiindcă reprezintă calea străbătută de eroul ce se descoperă pe sine şi adevărata
viaţă culturală a Bucureştiului anilor ’50. Într-un alt roman, aparţinând aceluiaşi
autor .a cărui acţiune se petrece tot în Bucureşti, dar într-o epocă mai relaxată,
este vorba de Obligado, eroul se întâlneşte cu prietenul său arhitectul JT şi străbat
împreună oraşul pe urmele Crailor de curtea veche. Zona pe care o parcurg eroii
este în linii mari aceeaşi, cu trimitere şi la romanul lui Mateiu Caragiale. Dacă
funcţia la nivelul compoziţiei pare oarecum identică (pretext pentru evocarea
unor întâmplări), ea diferă la nivelul caracterologiei identitare. În Obligado, drum
prin vechiul Bucureşti este imaginea simbolică prin care autorul pune faţă în
faţă destinul unui oraş şi cel al unui individ. Prin secvenţa plimbării ce urmează
întâlnirii, pretext al rememorării unor întâmplări din perioada interbelică şi al
analizei unor situaţii prezente, eroul se raportează pe sine şi destinul său tragic la
scara istoriei. Compoziţional descrierea plimbării celor doi eroi este, aşa cum am
arătat doar aparent aceeaşi din Galeria cu viţă sălbatecă. În acest al doilea roman
al lui Constantin Ţoiu perspectiva deschisă este mai amplă, nu doar iniţierea unei
introspecţii, ci şi ilustrarea dihotomiei individual-colectiv, a raportului dintre
drama unui individ şi tragedia unui popor.
1
În primele capitole eroul reîntors în oraşul său natal parcurge un drum al cărui
traseu este determinat de identificarea locurilor în care s-a format ca artist: casa unchiului
său şi atelierul miniaturiştilor.
16 Maria Alexe
Într-o manieră ironică, specifică postmodernismului, scriitorul Vasile

Vasilache prezintă în romanul Povestea cu cocoşul roşu drumurile pe care
eroul său le străbate de la sat la oraş, din societatea arhaică în cea cosmopolită
şi snoabă, de la ignoranţă spre o cunoaştere lipsită de profunzime. În viziunea
antropomorfizată a prozatorului drumul „bouţului” spre târg, din lumea arhaică a
satului moldovenesc spre cea necunoscută a oraşului „Drumul se întindea bătut ca
palma, drum pe de alăturea toloancei, înnegrite de curând. Drum lung, nesfârşit,
să tot mergi şi să-ţi alungi urâtul”. [2004, 9]. Textul reface în manieră parodică
imaginea drumului iniţiatic al eroului basmului popular. Acesta este descris în
manieră fabulistică şi prezintă parcursul „bouţului” şi în manieră satirică, scriitorul
construind prin Serafim un erou de tip Păcală. În final cele două drumuri se unesc
asigurând unitatea compoziţională a romanului.
Romanul Juliei Kristeva Moarte la Bizanţ prezintă un lumea cosmopolită
a societăţii globalizate în care drumurile se intersectează haotic, rezultat al unei
lumi ce devine, datorită progresului tehnic din ce în ce mai mică. Personajul
principal, ziarista Stéphanie Delacour călătoreşte în toată lumea, ca orice reporter
de teren, pentru a putea să valorifice bombele informaţionale. Drumul care asigură
unitatea compoziţională este drumul în timp cel care leagă epoca contemporană
de Bizanţul epocii Anei Comnen. E un drum în timp, dar şi un drum în spaţiu,
autoarea evocând campaniile cavalerilor cruciaţi, cei care străbat Peninsula
Balcanică, oprindu-se chiar pe teritoriul de azi al Bulgariei. Ca în romanul lui
Silviu Angelescu, cititorul are impresia unui carusel în care atunci şi acum par să
se rotească mereu.
Arcul peste timp, creat de Julia Kristeva îl ajută pe cititor să descopere
un spaţiu vast străbătut de drumuri ce devin posibile datorită unităţii
administrative şi politice din timpul Bizanţului medieval. Spre deosebire de
eroul lui Pamuk din Fortăreaţa Albă care reuşeşte să parcurgă drumul ce
separă cele două „jumătăţi” ale Europei, Julia Kristeva, contemporană cu
Europa unită, conştientizează diferenţele şi atitudinea supărător protectoare a
vestului. Indirect, în maniera aluzivă specifică literaturii balcanice ea evoca
invazia cavalerilor cruciaţi din timpul Anei Comnen. În scrierile acestei
prinţese bizantine eroii occidentali „civilizatori” apar adeseori mai barbari
decât bizantinii pe care ar fi dorit să îi elibereze.
5. Concluzii
Cercetarea privind rolul pe care imaginea drumului o are în stabilirea

profilului identitar al romanului balcanic postmodern a confirmat ipotezele de
lucru iniţiale. Este evident faptul că imaginea drumului reprezintă, nu doar un
topos semnificativ, ci un cronotop cu implicaţii privind caracterologia identitară
a personajelor şi la nivelul compoziţiei romanelor. Modalitatea în care este
abordat acest cronotop a la diversificarea şi îmbogăţirea simbolisticii sale în
romanul balcanic postmodern datorită fondului cultural autohton şi a limbajului
aluziv specific acestei literaturi.
Studiul asupra cronotopului drumului în romanul balcanic oferă o privire
de ansamblu asupra imaginii sale în proza balcanică în general şi a celei din
perioada postmodernă în special. Este o modalitate nouă de abordare a operei
scriitorilor din regiune, privită din punctul de vedere al specificităţii sale şi

nu doar în raport cu literatura culturilor occidentale dominante. O astfel de
cercetare care analizează modalităţile de structurare şi funcţionare a unei
imagini dint-o perspectivă interdisciplinară absolut necesară unui astfel de
demers, releva caracterul unitar al romanului balcanic, implicit existenţa sa ca
specie bine definită.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Albu Mihaela – Sud-estul european (sau Peninsula Balcanică) regiune

cu destin specific şi bogat patrimoniu cultural în Carmina Balcanica, anul I,
nr. 1, Craiova 2008.
2. Alexandrescu, Sorin – Paradoxul românesc – editura Univers, Bucureşti,
1998
3. Bănulescu, Ştefan – Cartea Milionarului; Cartea de la Metopolis –
editura Eminescu, Bucureşti, 197.
4. Cărtărescu, Mircea – Travesti – editura Humanitas, Bucureşti 1994.
5. Cărtărescu, Mircea – Postmodernismul românesc – ed. Humanitas,
Bucureşti 1999.
6. Cărtărescu, Mircea – Nostalgia – editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
7. Eliade, Mircea – Proza fantastică-Pe strada Mântuleasa – editura
Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1991.
8. Eliade, Mircea Sacrul şi profanul – Ed. Humnitas, Bucureşti, 2000.
9. Evseev, Ivan – Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale – Editura
Amacord, Timişoara, 1999.
10. Hutcheon, Linda – Politica postmodernismului, editura Univers,
Bucureşti, 1997.
11. Kadare, Ismail – Palatul viselor – editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
12. Kristeva, Julia – Moarte la Bizanţ – editura Rao International Publishing
Company, Bucureşti, 2005.
13. Marinescu, Mariana – Drumuri si călători în Balcani – editura Fundaţiei
culturale române, Bucureşti, 2000.
14. Muthu, Mircea – Balcanismul literar românesc – editura Dacia Cluj-Napoca,
2002.
15. Pamuk, Orhan – Fortăreaţa albă – editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007.
16. Pamuk, Orhan – Mă numesc Roşu– editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006.
17. Vasilache, Vasile – Povestea cu cocoşul roşu – vol. Literatura din
Basarabia – Roman 3, editura Ştiinţa – Arc, Chişinău 2004.
18
REGIONALISMUL ÎN ACTUL TRADUCERII LITERARE
Dumitru APETRI
Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie
Realitatea din R. Moldova abundă în multiple fenomene negative cauzate

de ideologia totalitară sovietică. Două dintre cele mai alogice, bizare şi anacronice
sunt următoarele: intenţia de a crea în spaţiul românesc de la est de Prut un
popor moldovenesc deosebit de cel român şi o limbă moldovenească distinctă
de cea română. Insistenţa de a plăsmui un mijloc glotic artificial s-a răsfrânt în
mod nefast, bineînţeles, asupra creaţiei artistice propriu-zise, inclusiv asupra
traducerilor literare.
În cele ce urmează ne vom referi doar la unul din aceste fapte de limbă –
regionalismul în actul de tălmăcire „în moldoveneşte” a literaturii ucrainene în
deceniul şase al secolului XX.
Timp de vreo şase decenii, din 1924 şi până pe la mijlocul anilor ’80*, mai
întîi în RASSM, apoi în RSSM, s-au efectuat numeroase transpuneri din literatura
ucraineană – circa 120 de cărţi, ce-i drept, o bună parte din ele prin intermediul
limbii ruse. Menţionăm în treacăt: la totalitatea de cărţi indicată s-au adăugat
treptat nu puţine texte care au văzut lumina în paginile presei periodice, în diverse
culegeri tematice şi de altă natură.1
Privită sub aspectul calităţii, producţia livrescă apărută până în anii ’60 nu
denotă însuşiri artistice. Una dintre cauzele care a determinat situaţia dată este
prezenţa agasantă a regionalismului în actul traducţiilor. Anume regionalismul
constituie elementul constitutiv lingvistic care le-a afectat grav valoarea literară.
Îndepărtându-se pe această cale de original, textele ţintă au impus o imagine
neadecvată a operelor originale şi, în definitiv, au adus serioase prejudicii estetice
cititorului nostru, în plan larg – spiritualităţii autohtone.
Se ştie că regionalismul, în linii mari şi în mod firesc, se prezintă ca un
fapt lingvistic obiectiv, dar, în spaţiul românesc de la est de Prut, începînd cu anul
1812, el a început a căpăta o configuraţie aparte. Regretatul academician Silviu
Berejan, într-un studiu al său, constata, pe bună dreptate: „Regionalismul, adică
particularităţile regionale şi interpretările regionaliste ale realităţilor locale, este
un fenomen firesc pentru orice comunitate socială de proporţii, dar în Basarabia,
spre deosebire de alte provincii româneşti, în virtutea unor condiţii dictate de
interesele geopolitice din zonă, el a degenerat într-o problemă dezbinatoare,
eminamente politică” [1, p. 35].
Este vorba despre politica Imperiului rus, iar după 1940 a Imperiului
sovietic de a crea în arealul românesc indicat mai sus o limbă moldovenească
* Anume pe la mijlocul anilor ’80, s-a întrerupt, practic, dialogul intercultural

dintre R. Moldova şi Ucraina prin intermediul versiunilor artistice.1
Regionalismul în actul traducerii literare 19
în baza graiurilor locale. În aceste graiuri „se implantau, fără discernământ

regionalisme de provenienţă slavă sau, în mod direct «neologisme» ruseşti…”
[2, p. 36]. Cel mai evident şi mai lesne această practică o depistăm în tălmăcirile
efectuate până la 1940 în stînga Nistrului, adică în RASSM, dar, cu o intensitate
mult mai mică, şi în cele tipărite în R. Moldova în perioada postbelică.
Întrucât traducerile de până la 1940 sunt, pur şi simplu, oribile sub aspect
glotic ne-am ales 5 cărţi de proză ucraineană replămădite în grai moldav în
prima jumătate a anilor ~ 50. Exemplele sunt alese din cărţile Opere alese de
Taras Şevcenko, Curcubeul de W. Wasilewska, Povestiri de M. Koţiubinski,
Nuvele şi schiţe de O. Gonciar şi volumul colectiv Nuvela ucraineană.
Este cu adevărat deranjant procentul de lexic impropriu ce a invadat paginile
tipăriturilor enumerate.
Ilustrarea o facem astfel: în prima coloniţă includem cuvintele din sursa
primă, în cea de-a doua pe cele din limba ţintă, în a treia – unităţile lexicale
cerute, după convingerea noastră, de context.
T. Şevcenko. Opere alese, Chişinău, 1951, traducător N. Bernştein
(exemplele sunt excerptate dintr-o singură povestire şevcenkiană – Varnakul)
скатерть strecătoare faţă de masă

хлопский hlopă şerb
палат casă palat
единый singur unic
читали citeau predau
постоянно mereu permanent
светлица odaie casă mare (odaie pentru oaspeţi)
ограбление grăbuiţi prădaţi
cвинец arme plumb
лютый rău cumplit
скромность tăcere modestie
преступление fărădelegi crimă
изображающий arătându-l zugrăvindu-l
W. Wasilewska. Curcubeul, Chişinău, 1953, traducător A. Şoimer.
прoступать a zăcea a se întrezări

торжествовать îi făcea plăcere a domina, a triumfa
M. Koţiubinski. Povestiri, Chişinău, 1953, traducător F. Cibotari.
свитка burcă flanea

работников slugi lucrători
гнилых putregărite putrede
пóдать dări impozite
нанялся te-ai tocmit te-ai înnăimit
не сватается n-o lua în căsătorie n-o peţi
завиваются se răsucesc se îmbracă
(este vorba aici
de creşterea verzei)
20 Dumitru APETRI
Nuvela ucraineană, Chişinău, 1953, traducător la Cutcoveţchi.
cкатертина stricătoare faţă de masă

пригощаються sorb servesc
O. Gonciar. Nuvele şi schiţe, Chişinău, 1955, traducător Vl. Belistov.
баклажаны pătlăgele roşii vinete

сени tindă coridor
чуткость gingaş sensibilitate
могучий de nebiruit puternic, măreţ
чувствую ştiu simt
фон fon fundal
открытый deschis fără acoperiş
волевой voluntar de voinţă
După cum vedem, în unele cazuri câteva pagini sau o scriere chiar şi
de proporţii mici conţine multe unităţi lexicale folosite impropriu. Lacuna
aceasta afectează adeseori claritatea textului făcându-l evaziv, imprimîndu-i
multă nebulozitate. Alteori ea văduveşte scrierea de anumite nuanţe de sens,
diminuează forţa ei emotivă, ermetizându-i, în cele din urmă, mesajul sau
creîndu-i cititorului o impresie greşită despre cele evocate sau zugrăvite de
autorul originalului.
În disonanţă cu atmosfera stilistică a variantelor româneşti se află,
raralel cu lexicul impropriu, rusismele şi ucrainismele. Pe acestea se admite
a le păstra în textul ţintă doar atunci, când reprezintă nişte realii, pe care
le explicăm în text sau în nota subpaginală, sau în cazul când îndeplinesc
funcţia de caracterizare a limbajului unui anumit personaj. Bunăoară,
folosirea (cu explicaţia necesară subpaginală) a ucrainismului жермало în
versiunea romanului Tronca de O. Gonciar.
Ca elemente eterogene se impun în tălmăciri acele rusisme şi ucrainisme
care au în limba noastră indiscutabile echivalenţe. Suntem convinşi: fără
mult efort intelectual, s-ar fi putut găsi echivalenţe pentru oricare dintre
unităţile lexicale ce urmează: otread, flighel, dejurnă, pána (în sens de
cucoană), azbucă, lecari, univermag, bolniţă, jasmin, barbaris, podpolie,
raicom, pravlenie, ustav, partorg, buhalter, razvedcă, tâl ş.a.m.d.
Este îndreptăţită utilizarea a astfel de istorisme cum sunt esaul,
ureadnic, dar nu ne vom încumeta să acceptăm lipsa explicaţiilor asupra
acestor termeni vechi.
Suntem de părerea că practica ticluirii „în moldoveneşte” a astfel de
texte este una păguboasă, mai ales când avem de faţă faptul că majoritatea
acestor transferuri erau destinate şcolii şi că ele apăreau în tiraje ce variau
între 5 şi 15 mii de exemplare. O astfel de producţie livrescă, lipsită de
valoare estetică, a adus, cum am menţionat mai sus, mari prejudicii culturii
noastre naţionale, în speţă gustului artistic.
Regionalismul în actul traducerii literare 21
Lingvistul Vasile Pavel, într-un studiu al său, accentua: „Tentativa

de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o «limbă
moldovenească» opusă limbii române, zămislită, chipurile, pe o bază
dialectală moldovenească, este o gravă eroare şi o absurditate” [3, p. 40].
Această eroare şi absurditate s-a manifestat pregnant, în dauna cititorului
nostru, şi în actul transpunerilor din literatura ucraineană efectuate în anii
’50 ai sec. XX şi chiar mai târziu.
1. Berejan, Silviu, Folosirea glotonimului limba română în Republica

Moldova. Aspecte identitare, în cartea sa Itinerar sociolingvistic, Chişinău, 2007.
2. Ibidem.
3. Pavel, Vasile, Limba română – unitate în diversitate, în Limba română,
nr. 9-10, 2008.
22
ESEU ASUPRA LIMBII CA FACTOR INTEGRATOR

AL STATULUI
Vasile BAHNARU
0. Înainte de a examina tema enunţată în titlul acestei comunicări, aş vrea

să vă reamintesc un episod din romanul popular Esopia, pentru a vă convinge de
polivalenţa funcţională a limbajului uman. Citez:
Apoi, preste doao-trei zile, chemă Xantos pe ucenicii săi de la şcoală, să-i
ospeteze. Şi trimisă pe Esop în târg şi-i zisă să cumpere bucate care vor fi mai
bune şi mai dulci. Iar Esop, mergând la târg, gândea întru sine zicând:
„Oare cum aş face să dezvăţ pre stăpânul mieu să nu mai vorbească
nebuneşte?”
Şi socoti de cumpără tot limbi de porc. Şi, ducându-să acasă, făcu multe
feliuri de bucate fiarte, fripte, prăjite. Şi viind filosofii toţi la masa, adusă Esop
bucate şi le pusă dinainte limbi de porc; şi al doilea rând de bucate iară limbi de
porci, prăjite. Decii luară filosofii a povesti pentru limbi, că şi filosofia cu limba
să slujaşte. Apoi adusă şi a treia oară iar limbi, fripte şi încă mai pusă de multe ori
tot limbi, făcute în multe feliuri. Iar filosofii zisără:
— Până când vom mânca tot limbi? Că până ce am mâncat la limbi, până
ne dor şi ale noastre limbi!
Xantos strigă pe Esop şi-i zisă cu mânie mare:
— Dar nu mai sunt alte feliuri de bucate, ci tot limbi aduci? Au doară
nu ţ-am poruncit eu ţie, spurcatule, să cumperi ce bucate sunt mai bune şi
mai dulci?
Esop zisă:
— Jupâne, până când mă vei ocărî şi mă vei ruşina fără vină dinaintea
acestor filosofi? Şi-i zisă Esop: Oare ce iaste mai dulce pre lume decât limba, ori
de prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut şi de cumpărat şi de
toate veseliile şi tocmelele; de întrăbări de sănătate şi de spăsenie; căci cu limba
pacea să tocmeşte, cetăţile să zidesc şi ce să mai zic pentru limbă, căci ea iaste
înţelepţia vieţii noastre.
De aceasta sfătuiră toţi filosofii şi aşa aflară precum zisă Esop.
Iară când fu a doao zi, zisă Xantos filosoful oaspeţilor să nu le pară cu greu
pentru ospăţul limbilor. Şi le zisă:
— Să nu vă pară dumnelorvoastră că doară cu voia mea au fost aceasta, ci
meşteşugurile robului celui viclean.
Şi să rugă lor să vie şi a doao zi să-i ospăteze, zicând că:
— De nu va schimba bucatele dinaintea dumneavoastră, voiusă-mi aleg
cu dânsul!
Şi chemă pe Esop şi-i porunci zicând:
Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 23
— Să te duci în târg, să-mi cumperi ce va fi mai rău şi mai amar, că voiu

să-m ospetezi ucenicii miei!
Iar Esop, neavând frică de niminea, mersă în târg şi cumpără iară limbi de
râmători şi le găti foarte bine. Şi deacă veniră filosofii, şăzură la masă şi porunci
Xantos lui Esop să aducă bucate pe masă. Iară el adusă într-o tipsie acoperită şi
o pusă pe masă. Iar un filosof descoperi tipsiia şi deacă văzu că sunt iar limbi de
porc, începu a râde şi zicea:
— Iar limbi de porc!
Iară Esop tăcea, nu zicea nimic, ci tot căra bărbăteşte şi punea pre masă
limbi de râmători.
Iar Xantos, de mânie şi de ciudă mare, nu mai ştiia ce face, ci zisă:
— Esope! Dar aceasta ce iaste? Cum ţ-am poruncit eu şi tu cum faci? Au
doară nu ţ-am poruncit eu ţie ce bucate sunt mai rele şi mai amare? Iară tu ai făcut
ca şi ieri!
Iară Esop răspunsă şi zisă:
— Jupâne, au doară iaste ceva mai rău şi mai amar decât limba? Limba
sparge ceteţi mari din temelie, limba omoară, limba huleşte, limba cleveteşte şi
pâreşte, limba jură strâmb şi toate răutăţile să fac din limbă!1
1.0. La o examinare atentă a acestui fragment constatăm că Esop a intuit,
graţie înţelepciunii sale proverbiale, funcţia persuasivă a limbajului uman. Din
capul locului ţinem să subliniem că limbajul este procesul prin care se realizează
comunicarea verbală şi gândirea noţională, adică limbajul nu este altceva decât
realizarea, manifestarea limbii în procesul vorbirii sau, în alţi termeni, limbajul
este limba în acţiune, iar limba este, totodată, instrumentul limbajului, alcătuit
din fonetică, vocabular şi gramatică, este mijlocul de comunicare şi furnizorul
de semne, de simboluri pentru comunicare şi gândire. De altfel, limba este un
fenomen eminamente social, diferit de la un popor la altul şi un fenomen istoric,
diferit de la o epocă istorică la alta. Limba, ca instrument social, a apărut şi s-a
dezvoltat în procesul muncii, urmând constituirea şi dezvoltarea societăţii umane.
În această ordine de idei, putem afirma că limba, ca fenomen general uman,
a determinat apariţia conştiinţei naţionale şi sociale, în timp ce limbajul este un
proces individual, ca orice proces psihic care apare şi se dezvoltă în ontogeneză
(evoluţia fiecărui individ după naştere), potrivit legilor psihofiziologice. În linii
mari, în cadrul limbii – şi, respectiv, al limbajului – distingem două funcţii
importante: funcţia comunicativă şi funcţia cognitivă. Schematic, comunicarea
presupune existenţa unui expeditor (emiţător), a unui destinatar (receptor), a unui
canal de transmitere, precum şi a mesajului de transmis. Trebuie să existe, deci,
cel puţin două persoane care să comunice, orice partener la comunicare putând
fi, în acelaşi timp, atât expeditor, cât şi destinatar. Prin comunicare, oamenii
pot coopera, colabora, realiza acţiuni în comun, îşi pot uni eforturile în vederea
ocrotirii naturii, a vieţii, a dezvoltării societăţii în toate domeniile, pot prelua şi
transmite experienţa din generaţie în generaţie.
1.1. Limbajul ca fenomen psihic este procesul individual de folosire
subiectivă şi personală de către fiecare individ a sistemului general al limbii. Dacă
limba unui popor este unică (română, franceză) şi aceeaşi pentru toţi membrii
colectivităţii care o vorbesc, limbajul se constituie diferenţial în tot atâtea variante
individuale câţi indivizi folosesc limba dată. El exprimă, în fond, gradul interior
24 Vasile BAHNARU
de însuşire şi stăpânire de către fiecare din noi a elementelor limbii. De aceea

unii dintre noi au un limbaj mai bogat, mai expresiv, plastic, iar alţii un limbaj
insuficient de expresiv, adică inexpresiv. Totodată, vorbitorii de limbă, în funcţie
de gradul lor de cultură, dispun de un limbaj gramatical fie corect constituit,
fie incorect format. Unii dispun de un debit verbal abundent, precipitat şi cu
o slabă consistenţă informaţională. În schimb sunt alţii care au un limbaj succint,
dar cu o mare concentraţie de idei. Limbajul formulează, exprimă, detaliază şi
amplifică diverse conţinuturi psihice, precum imaginile senzoriale, cele recente şi
actuale, sau mai tardive din cunoaşterea noastră, stările afective, intenţionalitatea
persoanei, scopurile ei. Cu alte cuvinte, vorbirea configurează cunoaşterea noastră
de tip uman, deoarece numai datorită mecanismelor vorbirii şi verbalizării tuturor
impresiilor noi se face posibilă conştientizarea stimulilor şi integrarea proceselor
psihice în activitatea subiectivă conştientă a omului.
1.2. Limbajul ca fenomen psihic îndeplineşte mai multe funcţii. Funcţia
de comunicare cunoscută şi sub denumirea de transferare a unui conţinut de la
o persoană la alta. Această funcţie este cea mai importantă şi constă în nominalizarea
lucrurilor, a evenimentelor, realităţii, pe de o parte, şi în efectuarea predicaţiilor
corespunzătoare, pe de altă parte. Limbajul nu poate fi conceput numai ca
producere şi recepţionare a semnelor verbale, latura exterioară a comunicării
interumane. Funcţia comunicativa a limbii şi limbajului, prin excelenţă socială,
pune pe oameni în relaţii reciproce, adică este indisolubil legată de funcţia
cognitivă, altfel spus de integrare, conceptualizare şi, în genere, de elaborare
a limbii. Limbajul este implicat în toate procesele de cunoaştere prin cuvinte,
care sunt purtătoare de informaţii şi semnificaţii, facilitând şi mediind operaţiile
de generalizare şi abstractizare, permiţând explorarea şi investigarea realităţii,
îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor (aprecierea, prelucrarea, sistematizarea,
ierarhizarea). Însuşindu-şi limba, comunicând cu ceilalţi, omul (în cursul vieţii
sale) îşi însuşeşte în acelaşi timp experienţa acumulată de generaţiile trecute şi
prezente (produse verbale în formă scrisă – lucrări ştiinţifice, opere literare etc.,
precum şi regulile, forma, structura, formele gândirii logice.
1.3. Funcţia expresivă sau emoţional-expresivă, afectivă este funcţia de
manifestare atitudinală complexă a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele
înseşi, dar şi prin ritm, intonaţie, accent, pauză, mimică, pantomimică, gestică.
Funcţia expresiv-afectivă constă în exprimarea spontană sau semideliberată
a emoţiilor şi impulsurilor.
Funcţia persuasivă sau de convingere, adică de inducţie la o altă persoană
a unor idei şi stări emoţionale este cunoscută şi sub forma imperativ-persuasivă
a limbajului. Prin această formă vorbitorul se impune altui, exercită o influenţă
asupra voinţei lui. Este clar însă că funcţia este compusă, întrucât imperativul
ordinului este altceva decât convingerea realizată prin argument şi prin apelul
emoţional. În anumite condiţii, forţa de convicţiune a cuvântului devine excepţional
de mare. Un bun orator, un bun profesor cu o înaltă tehnică şi cultură a limbajului,
reuşeşte să pună complet stăpânire pe auditor (forţa educativă a limbajului).
Mijloacele persuasiv-imperative ale limbajului sunt variate, în funcţie de scopul
urmărit. Astfel, pentru a săvârşi o faptă sau acţiune se recurge la: ordin, comandă,
cerinţă ferm exprimată sau rugăminte. Pentru încetarea, stoparea unei acţiuni se
face apel la interdicţie, ameninţare sau reproş. Pentru a acţiona asupra voinţei, pe
calea convingerii, se face uz de mijloace persuasive specifice (propunerea, sfatul,

prevenirea sau apelul, iniţiativa etc.).
1.4. Funcţia reglatorie sau de determinare exprimă în esenţă conducerea
conduitei altei persoane şi a propriului comportament (utilitate practică).
În acest caz este vorba de un limbaj de intervenţie promptă, cu formule de
concesie şi energie, întrucât se desfăşoară într-un cadru situativ şi cele mai
multe din condiţiile acţiunii sunt cunoscute. În muncă, limbajul intervine
îndeosebi pentru a ajusta acţiunea la împrejurări, a modula intensitatea
eforturilor şi a întreţine o anumită cadenţă. Limbajul practic se regăseşte în
conduita individuală sub forma autocomenzii şi autointerdicţiei, a blamării,
aprobării de sine, a valorii ritmice care punctează acţiunea şi-i relevă
articulaţiile. Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului
de a stăpâni voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului
organism. Prin comenzi – în limbaj extern (cu voce tare) şi limbaj intern (în
gând), noi putem să declanşăm sau să blocăm aceste reacţii, să schimbăm la
un moment dat dispoziţia afectivă, să mobilizăm forţele pentru a face faţă
unei situaţii dificile (stress). Această putere a cuvântului se bazează pe faptul
că funcţiile organismului sunt desemnate verbal, posedă „dublură verbală”.
Modelarea verbală a reacţiilor permite omului să le stăpânească, adică sa le
„programeze” pe plan mintal şi să comande desfăşurarea lor ulterioară. Pentru
a ajunge la asemenea performanţe trebuie sa urmăm un anumit antrenament,
o adevărată „gimnastică psihică”.
1.5. Funcţia dialectică implică formarea şi rezolvarea contradicţiilor
sau a conflictelor problematice. Funcţia denumită restrictiv dialectică este cea
a cunoaşterii conceptuale, abstracte şi teoretice, dezvoltată la nivelul operaţiilor
formale când devin posibile raţionamentele ipotetico-deductive. Dezvoltarea
la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii, produce o rafinare
a lor. Este ceea ce intervine în dezvoltarea funcţiei afective a limbajului odată cu
elaborarea lui categorială.
Funcţia fatică (sau factuală) este mai mult o funcţie psihosocială şi se referă
la menţinerea unor contacte sociale între persoane. De exemplu, comunicările
frecvente de tip: Cum te simţi?, Ce mai faci? etc. nu sunt propriu-zis solicitări
de informaţii, deoarece nu se adresează în scopul stabilirii unui adevăr sau al
elaborării unei acţiuni, ci numai pentru a menţine şi a continua comunicarea,
relaţia socială de cunoaştere şi de atenţie reciprocă a indivizilor.
2.0. Funcţiile inventariate de lingvistul R. Jakobson (expresivă –
cromatică – cognitivă – poetică – fatică şi metalingvistică) sunt coprezente în
funcţionarea reţelei de comunicare şi ele exprimă mai puţin o ierarhie şi mai
mult un bloc funcţional2.
2.1. Limbajul uman este un fenomen extrem de complex. Pentru
a pătrunde în esenţa acestui fenomen, este necesar ca limba să fie examinată din
cele mai variate puncte de vedere: structura ei internă, relaţiile existente între
elementele structurii interne a limbii, factorii interni şi externi care influenţează
producerea modificărilor în sistemul limbii ca urmare a procesului de evoluţie
istorică, formele de existenţă şi de funcţionare a limbii umane. În acelaşi timp,
este absolut necesar să identificăm care particularitate a limbii determină esenţa
ei definitorie.
26 Vasile BAHNARU
Caracteristica de bază a limbii, care o face să dispună de trăsături similare

ca şi alte fenomene sociale şi totodată o face să se distingă în mod cardinal
de alte fenomene sociale, constă în faptul că limba se foloseşte absolut în
toate domeniile activităţii sociale a omului. Întrucât societatea în procesul ei
de continuă evoluţie istorică se modifică, se modifică şi limba, stratificarea ei
funcţională şi socială, corelaţiile ei existente între dialectele şi graiurile teritoriale
şi sociale, statutul social al diferitor forme de existenţă a limbii. Aşadar, 1) în
raport cu omul în general, distingem funcţia comunicativă a limbii; 2) în raport
cu o societate sau o comunitate concretă, distingem domeniile de funcţionare
a limbii (sfera existenţială, învăţământul primar, mediu şi superior, ştiinţa,
activitatea administraţiei de stat şi cea social-politică, economia naţională, religia,
mass-media, comunicarea la nivel naţional şi internaţional etc.); 3) în raport cu
componenţii situaţionali ai comunicării curente, distingem funcţiile reprezentativă,
expresivă (emotivă), fatică sau factuală, persuasivă, metalingvistică şi poetică sau
estetică; 4) în raport cu scopul şi finalitatea exprimării în vorbirea concretă sau
în actele comunicative, distingem funcţia de exprimare a proceselor psihice, cea
de obţinere a informaţiei şi cea reglatorie. Cu alte cuvinte, pentru limbajul uman
sunt caracteristice următoarele funcţii determinante: 1) mijloc de formare, de
existenţă şi de acumulare a experienţei istorico-sociale; 2) mijloc de comunicare
şi 3) mijloc al activităţii intelectuale şi spirituale (percepţia, memoria, gândirea,
imaginaţia). În procesul de realizare a primei funcţii, limba serveşte în calitate de
modalitate de codificare a informaţiei despre obiectele şi fenomenele din realitate.
Prin intermediul limbii informaţia despre universul ambiental, inclusiv despre
om, obţinută prin efortul generaţiilor precedente devine o achiziţie a generaţiilor
viitoare. În calitatea sa de mijloc de comunicare, limba permite a exercita, asupra
conlocutorului, o anumită influenţă, fie directă (în situaţia în care indicăm cum
urmează să procedeze), fie indirectă (în situaţia în care comunicăm informaţii
importante în activitatea sa). Limba ca modalitate a activităţii intelectuale constă
în faptul că individul, în activitatea sa, îşi planifică în mod conştient acţiunile.
2.2. În acelaşi timp, şi limbajul uman exercită trei funcţii distincte.
1) semnificativă sau nominativă, 2) generalizatoare şi 3) comunicativă. Funcţia
semnificativă distinge limbajul uman de procesul de comunicare din lumea
animalelor, întrucât omul stabileşte o relaţie de corespondenţă între cuvânt şi
obiectul desemnat de acesta. Intercomprehensiunea în procesul de comunicare
se bazează, prin urmare, pe unitatea semnificativă a obiectelor şi a fenomenelor
pentru participanţii la actul de comunicare.
Funcţia generalizatoare constă în faptul că unitatea lexicală desemnează
nu numai un obiect concret, ci o clasă de obiecte similare, fiind în permanenţă
expresia verbală a trăsăturilor caracteristice ale acestora.
În fine, fiind vorba de funcţia comunicativă, de transmitere a informaţiei,
urmează să avem în vedere că primele două funcţii pot fi interpretate drept
o activitate psihică internă, în timp ce funcţia comunicativă se manifestă în
calitate de comportament verbal extern, urmărind scopul de a stabili relaţii între
persoane. Funcţia comunicativă include trei aspecte distincte: informaţional,
expresiv şi volitiv. Aspectul informaţional urmăreşte transmiterea cunoştinţelor
de la o persoană la alta şi se află în relaţii indisolubile cu funcţia semnificativă
şi cu cea generalizatoare. Funcţia expresivă a limbajului constă în exprimarea
sentimentelor şi atitudinii locutorului în raport cu obiectul exprimării, iar funcţia

volitivă nu urmăreşte decât luarea în stăpânire a ascultătorului de către vorbitor.
2.3. Prin urmare, în baza celor constatate anterior, funcţiile limbii se reduc,
în general, la următoarele:
a) Funcţia cognitivă are drept finalitate procesul de integrare, conceptualizare
şi elaborare a gândirii şi ca urmare limbajul fixează şi directivează rezultatele
activităţii de cunoaştere, facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi
abstractizare, permite explorarea şi investigarea realităţii şi îmbogăţirea şi
clarificarea cunoştinţelor.
b) Funcţia simbolic-reprezentativă se reduce la procesul de substituire
a unor obiecte, fenomene sau relaţii prin formule verbale.
c) Funcţia expresivă constă în procesul de manifestare complexă a unor
idei, nu numai prin cuvinte dar şi prin intonaţie, mimică, gestică.
d) Funcţia persuasivă sau de convingere se reduce la procesul de inducţie
la o altă persoană a unor idei sau stări emoţionale.
e) Funcţia reglatorie sau de determinare are drept scop conducerea
conduitei altei persoane şi a propriului comportament.
f) Funcţia ludică sau de joc presupune identificarea unor asociaţii
verbale de efect, consonanţe, ritmică, ciocniri de sensuri, mergând până la
construcţia artistică.
h) Funcţia dialectică constă în formularea şi rezolvarea conflictelor
problematice3.
2.4. Aşadar, examinând funcţiile pe care le exercită limbajul uman,
inclusiv limba, putem conchide că funcţia integratoare, anunţată în denumirea
comunicării noastre, se referă, practic, la toate funcţiile enumerate anterior:
cognitivă, expresivă, comunicativă, persuasivă, reglatorie, ludică şi dialectică,
întrucât individul care cunoaşte limba unei majorităţi sociale are posibilitatea
nu numai să comunice cu membrii acestei comunităţi, dar şi să se integreze în
comunitatea dată şi să beneficieze de privilegiile oferite de societatea respectivă.
3.0. În contextul Republicii Moldova, funcţia integratoare a limbii are
o importanţă determinantă, în special pentru alolingvi, dat fiind că factorul decisiv
în procesul de integrare socială, politică, economică şi spirituală a alolingvilor
este cunoaşterea limbii române. Cea mai mare parte a etniilor conlocuitoare,
ca urmare a moştenirii unei mentalităţi sovietice, nu cunoaşte şi, deseori, nici
nu vrea să cunoască limba majorităţii, din care considerente pedalează, în
permanenţă, pe ideea necesităţii de a oferi limbii ruse statutul de limbă oficială,
urmărindu-se nu altceva decât conservarea unui statu-quo sovietic, când limba
rusă era utilizată realmente în toate domeniile sociale şi economice, în timp
ce limbii române îi revenea rolul de „cenuşăreasă”, de limbă de „bucătărie”.
De altfel, trebuie să recunoaştem că perseverenţa unor alolingvi în nedorinţa
de a învăţa limba română este determinată de refuzul de a conştientiza faptul
că situaţia politică, inclusiv statutul internaţional al Republicii Moldova, s-a
modificat în mod radical în raport cu situaţia de până la 1991, când era firesc ca
Legea cu privire la funcţionarea limbilor să rezerve un loc special limbii ruse ca
limbă de comunicare între naţiunile din URSS, în timp ce după 1991 imperiul
sovietic şi-a încetat existenţa, iar Republica Moldova a devenit stat independent.
Tocmai din aceste considerente este iraţional a promova ideea despre o a doua
28 Vasile BAHNARU
limbă oficială. În această ordine de idei urmează să admitem că rusofonii, pur şi

simplu, nu doresc să înveţe limba română, fiind frustraţi la gândul că au ajuns
în situaţia de etnie minoritară şi avansează aberaţii imposibile a fi realizate
într-un stat cu populaţie majoritară românească. Să reţinem că, deşi minoritari
în Republica Moldova, rusofonii se comportă ca o majoritate – nu cunosc limba
română a majorităţii, rusa fiind folosită în toate domeniile publice şi considerată
limba de comunicare între românofoni şi rusofoni. În acest context specific,
cât ar părea de paradoxal acest lucru, minoritatea se comportă ca şi cum ar fi
majoritate, iar majoritatea ca şi cum ar fi minoritate. Tocmai pentru a readuce la
normalitate această anomalie, este necesară elaborarea şi aplicarea în practică
a unei politici lingvistice care ar corespunde cerinţelor vremii şi regulamentelor
Uniunii Europene.
3.1. În acelaşi timp ar fi o eroare să perseverăm în ideea că etniile
conlocuitoare ar trebui lipsite de drepturile lor naturale, întrucât statul este
obligat să acorde acestora anumite drepturi în conformitate cu practica lingvistică
europeană. Astfel, minorităţile naţionale urmează să studieze până la o anumită
vârstă limba şi cultura proprie, după care este necesar ca studierea tuturor
disciplinelor de studiu să se realizeze în limba română, aşa încât minorităţile să
se poată integra cu facilitate în viaţa socială, politică, economică şi spirituală
a statului. Tot în acest context reiterăm ideea că drepturile minorităţilor pot
fi extinse doar până la limita care nu afectează interesele, inclusiv drepturile,
majorităţii naţionale.
3.2. Ţinem să subliniem în mod special ideea că învăţarea limbii române
şi comunicarea în limba română din partea etniilor conlocuitoare conduce la
integrarea acestora în societate, la prosperarea lor socială şi materială, în timp
ce bilingvismul sau existenţa unei a doua limbi de stat determină dezintegrarea
statului pe baze lingvistice. Astfel, strategia politicii lingvistice urmează să
fie fondată pe trei principii de bază:1) să stopeze procesul de asimilare şi
de minorizare a românofonilor, 2) să asigure predominarea socioeconomică
a majorităţii românofone, 3) să realizeze afirmarea caracterului român al
statului. Această politică trebuie să prevadă existenţa unei singure limbi de stat
şi să i se asigure utilizarea în domenille următoare: justiţie, administraţia
publică, sectorul nonguvernamental, întreprinderile private şi publice, comerţ
şi afaceri şi învăţământul primar, gimnazial şi universitar.
Tot în această ordine de idei amintim că din perspectiva experienţei
legislative internaţionale se cere să reţinem două momente de importanţă
cardinală: 1) conştientizarea faptului că politicile lingvistice au ca scop fortificarea
statutului limbii române în Republica Moldova, fapt care nu contravine în niciun
fel valorilor de toleranţă şi respect al minorităţilor; iar în situaţia în care acestea
subminează interesele unei minorităţi, este vorba de interesele unei minorităţi
privilegiate, care se comportă ca şi cum ar fi majoritate, de aceea politica
lingvistică din Republica Moldova trebuie să vizeze readucerea la normalitate
a acestei anomalii, şi 2) în vederea transpunerii în viaţă a acestei politici lingvistice,
este necesar să fie creată o instituţie care să supravegheze punerea în aplicare
a legislaţiei lingvistice prin dreptul de a da sancţiuni. Dacă acest mecanism de
control nu va fi creat, legislaţia lingvistică (şi nu numai) nu va funcţiona, şi deci
situaţia de anormalitate se va perpetua.
4. În fine, este cazul să readucem în actualitate afirmaţia cunoscutului

istoric român Neagu Djuvara, care susţine undeva că suntem poate singura
ţară din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv
întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă de la Nistru până la Tisa, lucru care
nu se întâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul
cu încetul, în jurul unei istorii comune. La noi cimentul este limba.
1. Cărţile populare în literatura românească. Ediţie îngrijită şi studiu

introductiv de Ion C. Chiţimia şi Dan Simionescu. Vol. I. Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1963, p. 136-137.
2. Якобсон Роман. Лингвистика и поэтика // Структурализм: „за”
и „против”. Москва, 1975, С. 193-230.
3. În problema funcţiilor limbajului uman a se vedea: Searle J.R. Speech
Acts: An Essay în the Philosophy of Language. London, 1969; Остин Дж. Слово
как действие // Новое в зарубежной лингвистике. Вып. XVII. Москва,
1986; Сёрль Дж. Что такое речевой акт // Новое в зарубежной лингвистике.
Вып. XVII. Москва, 1986; Сёрль Дж. Классификация иллокутивных актов //
Новое в зарубежной лингвистике. Вып. XVII. Москва, 1986; Строссон Я.Ф.
Намерение и конвенция речевых актах// Новое в зарубежной лингвистике.
Вып. XVII. Москва, 1986; Ивин А.А. Теория аргументации. Москва, 2000;
Ивин А.А. Риторика. Москва, 2002.
30
UNELE ASPECTE SEMANTICO-FUNCŢIONALE

ALE BLOCURILOR SINTACTICE
Vasile BAJUREANU
Liceul teoretic „L. Damian” Rîşcani
Noţiunea despre aşa-numitele „blocuri sintactice” şi-a făcut apariţia în

lingvistică relativ nu demult, deşi constatările, observaţiile şi opiniile multor
savanţi duceau spre acest termen, spre această idee.
Academicianul L. V. Şcerba vorbea, de exemplu, despre aspectul activ
şi pasiv al gramaticii, dându-i prioritate primului1. Deosebirea dintre cele două
aspecte savantul o lămurea aşa: atunci când avem de-a face cu aspectul pasiv al
sintaxei, putem spune că punctul de plecare e complet altul. Aici se examinează
problema cum se exprimă cutare sau cutare gândire2.
Oprindu-se pe larg asupra acestor două modalităţi de studiere a sintaxei
la nivelul propoziţiei, prof. A. Ciobanu subliniază că la o analiză pasivă unităţile
sintactice se identifică, de fapt, cu cele morfologice, conducându-ne la ideea
eronată că morfologia şi sintaxa numesc una şi aceeaşi, numai că utilizează
o terminologie diferită3.
Fraze cu blocuri sintactice cauzal-temporale
Bazându-ne pe aceste opinii ale diferitor savanţi referitor la aspectul activ

al sintaxei, la cel informativ-comunicativ, vom analiza material faptic de limbă la
nivel frastic, ce ne va conduce spre noţiunea de blocuri sintactice sincretice.
Fraza (1) Când ştia (Moartea)1) că are să dea iar peste Ivan2), i se tăiau
picioarele3). (I. Creangă, O. p. 195). Această frază formată din trei propoziţii
conform analizei tradiţionale, nu prezintă nicio dificultate la delimitarea corectă
a fiecărui tip de subordonată, având ca regentă propoziţia (3): i se tăiau picioarele
(când) fiindcă ştia că are să dea iar peste Ivan. Am utilizat paralel jonctivul fiindcă
din simplul motiv de a preveni cititorul că valoarea temporală a subordonatei (1)
se exclude parţial, deoarece ar fi alogic, dacă pentru identificarea subordonatei în
cauză am pune întrebarea: când i se tăiau picioarele? – răspuns: când ştia, fiindcă
aşa e natura lexicală a acestui verb a şti ceva nu e un proces efemer, ci de lungă
durată, care numai ca rezultat al uitării poate deveni revers semantic.
Aşadar, am determinat că propoziţia (3) … i se tăiau picioarele
e principală, propoziţia (1) când ştia – subordonată cauzal-temporală şi
propoziţia (2) că are să dea iar peste Ivan e subordonată completivă faţă de (1).
Dar, deşi propoziţia (1) are statut de propoziţie completă din punctul de vedere al
structurii şi se află în subordonarea propoziţiei principale (3), nu e aptă a realiza
un act comunicativ suficient: i se tăiau Morţii picioarele, când/ fiindcă ştia. Verbul
Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice 31
a şti, care face parte din grupa verbelor cogetandi, în cazul dat cere, în mod
imperios, o complinire semantică, pentru a încheia actul comunicativ început de
propoziţia (1) şi „chemat” pentru a-l încheia prin propoziţia (2) completivă din
punct de vedere funcţional şi totodată constituind dominanta semantică a cauzalităţii
din blocul format din propoziţiile (1) şi (2). Deci propoziţia (1), subordonată
cauzal-temporală, introdusă prin jonctivul când în corelaţie cu propoziţia (2) între
care se realizează un raport completiv sunt subordonate propoziţiei principale (3),
formînd astfel un bloc cauzal-temporal subordonat propoziţiei (3).
Iată cum va arăta schematic această frază:
PP 3
Din ce cauză?
PS 1
Cauzal-temp.
Bloc cauzal-temporal Ce?
PS 2
completivă
Aşadar, atât analiza, cât şi schema frazei permit să afirmăm că PS 1 cauzal-

temporală se prezintă în calitate de actualizator semantic, iar PS 2, completivă
subordonată propoziţiei (1) constituie dominanta semantică a cauzalităţii faţă de
propoziţia principală (3), formînd astfel un bloc subordonat ei. Altfel spus, în
această frază funcţionează două unităţi – propoziţia (3) şi cuplul propoziţional
format din PS1 + PS2, stabilindu-se un raport cauzal-temporal.
Fraze cu blocuri concesiv temporale
Fraza (8) Şi când nici nu visa Ivan1 că are să mai dea vreo dată ochii cu
Moartea2 numai iaca se trezeşte cu dânsa faţă în faţă3… (I. Creangă, O. p. 200).
Această frază e formată din trei propoziţii dintre care propoziţia (1)
trebuie considerată temporal-concesivă, propoziţia (2) – completivă şi
propoziţia (3) – principală.
Examinînd raporturile logico-semantice între aceste trei propoziţii,
observăm o situaţie similară cu cea din frazele cu blocuri sincretice cauzal-
temporale; deci propoziţia (1) e subordonată propoziţiei (3), iar propoziţia (2)
e completivă, având ca regentă propoziţia (1). Valoarea concesivă se va deduce
din coraportul logico-semantic ce se stabileşte între propoziţiile (1) + (2) şi
propoziţia principală (3).
Pentru exemplificare: Şi deşi nici nu visa Ivan că are să mai dea ochii vreo
dată cu Moartea, numai iaca se trezeşte cu dânsa faţă în faţă.
32 Vasile Bajureanu
E sesizabil faptul că verbele predicate din propoziţiile (1) şi (3) se află în

relaţie de antonimie lexicală, datorită negaţiei şi respectiv între ele (propoziţiile)
se stabileşte un raport de opoziţie (adversativ): Nu visa Ivan să dea ochii vreo dată
cu Moartea, dar se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. Blocul format din propoziţia (1)
temporal-concesivă plus subordonata ei completivă (2) se subordonează propoziţiei
principale (3), formînd astfel un bloc sincretic numit concesiv-temporal, deoarece
valoarea concesivă a blocului prevalează asupra celei temporale datorită opoziţiei
despre care am vorbit mai sus.
Luate separat, propoziţiile (1) şi (2) şi raportate la propoziţia principală (3)
nicidecum nu pot satisface actul comunicativ-informativ. A se compara:
a) Şi când nici nu visa Ivan, se trezeşte cu dânsa faţă în faţă.
b) … că are să mai dea ochii vreo dată cu Moartea se trezeşte cu
dânsa faţă în faţă.
Am observat că ambele invariante (a şi b) sunt incapabile a ne conduce spre
o analiză logică a faptelor de limbă ca să nu mai vorbim de pătrunderea în sensul
exprimat în mod parţial explicit al acestei fraze, dar numai cuplul nedezmembrat
format din propoziţia (1) şi (2) poate fi raportat logic şi gramatical la propoziţia
principală (3) a frazei.
Schematic această frază va avea o configuraţie analogă cu cele
precedente:
PS 3
PS 1
Temp.-conc.
PS 2
completivă
Fraza (9) Când îl cred poet1, el e romancier2,

Când au stabilit3 că e romancier4,
E autor de teatru5… (T. Arghezi. PT.131).
În această frază ne va interesa raportul dintre propoziţia (5), (3) şi (4).

Situaţia aici poate fi declarată similară cu cea din fraza (8). Propoziţia (3)
temporală, (4) – completivă faţă de (3), iar propoziţia (5) – principală. Evident că
predicatele nominale din (4) şi (5) se află într-un raport de opoziţie semantică, iar
situaţia în mod explicit poate fi redată în acest segment al frazei în felul următor:
…deşi au stabilit că el e romancier, el e autor de teatru. Propoziţia (3) având ca
predicat verbul a stabili, de asemenea, e sinsemantică şi necesită compliniri în
Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice 33
acest plan pe care le conţine subordonata completivă (4), formînd împreună un

bloc concesiv-temporal subordonat propoziţiei principale (5).
Segmentul analizat poate fi încadrat în schema:
PS 5
PS 3
Temporală
PS 4
completivă
Bloc condiţional-atributiv
Fraza (10) Apoi dă, cumătră 1, când ar şti omul 2 ce-ar păţi3, dinainte
s-ar păzi4. (I. Creangă. O.p.179)
Această frază după structură e similară cu cele precedente, diferă numai
tipul propoziţiei circumstanţiale (2) care trebuie considerată cu certitudine
condiţională. Blocul format din propoziţiile (2) şi (3) trebuie luat drept condiţional-
atributiv, deoarece fraza are un caracter generalizator.
Schema:
PP 1
PS 2
Cond.-atr.
PS 3
completivă
Aşadar, materialul cercetat în acest capitol ne permite să deducem că în

plan structural în componenţa blocurilor sincretice (cauzal-temporale, concesiv-
temporale şi circumstanţial-atributive) intră numaidecât o propoziţie completivă,
având ca regentă propoziţia circumstanţială care e subordonată celei principale
din frază. În plan semantic trebuie menţionat că semnificaţia dominantă a blocului
o comportă anume completiva din componenţa lui. Aceasta se întâmplă din cauză
că propoziţiile sincretice subordonate principalei, luate separat, sunt sinsemantice,
iar complinirea cerută de ele e realizată de o completivă, care conţine informaţia
de bază „solicitată” de propoziţia principală de la întreg blocul, pe care îl
34 Vasile Bajureanu
subordonează printr-o recţiune puternică. Acest tip de blocuri are următoarea

tipologie: PS circumstanţială + PS completivă = Bloc sincretic
Există, după cum am observat, şi alte tipuri de blocuri sincretice în care
propoziţia completivă lipseşte din componenţa lor. Aceasta are loc din motivul
că subordonatele circumstanţiale conţin verbe predicate cu un sens lexical bine
individualizat şi nu necesită actualizatori semantici suplimentari, în schimb,
propoziţia completivă e prezentă în componenţa blocului propoziţiilor principale,
constituind nucleul semantic şi funcţional al acestuia, făcându-l apt a subordona
blocul sincretic circumstanţial.
Pe baza materialului faptic cercetat şi analizat, în baza constatărilor
efectuate, acestui tip de blocuri îi putem deduce următoarea definiţie: Unitatea
sintactică formată dintr-o propoziţie subordonată circumstanţială şi una
completivă subordonată celei circumstanţiale ce constituie un tot întreg semantic
şi funcţional, subordonat propoziţiei principale din fraza în care funcţionează,
trebuie calificată drept bloc sincretic cu valori semantice respective.
1. Щерба Л.В. Избранные работы по языкознанию и фонетики.

Ленинград, 1958, с. 21.
2. Щерба Л.В. Языковая система и речевая деятельность. Ленинград,
1974, c. 56.
3. Чобану А.И. Синтакса ши семантика, п. 68.
4. Trandafir Gh. Op. cit. p. 143.
5. Чобану А.И. Оп. чит. п.69.
6. Колшанский Г.В. Коммуникативная функция и структура языка.
М., 1984, c. 28-29.
7. Чобану А.И. Cинтакса ши семантика, п. 72.
8. Idem.
9. Дудковская Л.A. Причинно-следственные отношения в сложном
предложение и тексте./ Автореф. дисс. на соискание уч. степ. к.ф.н., М.,
1985, c. 9.
10. Graur Al. Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale. – Studii de gramatică,
vol. I, Bucureşti, 1956, p. 121.
11. Coteanu I. În legătură cu subordonatele explicative. L.R., 1960,
nr. 4, p. 93.
12. Плотников Б.A. Оп. чит. п. 92.
35
ÎNTEMEIEREA PRIN CUVÂNTUL ARTISTIC
ANA BANTOŞ
Se ştie că modernizarea literaturii, după ce a fost anunţată de simbolism,

intervine în forţă în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai exact, în anii
primului război mondial şi că, în peisajul literar românesc, a fost întreruptă
brutal după cel de al doilea război mondial. Cred că nu este eronat să afirmăm
că bulversarea pe plan mondial, care s-a manifestat plenar şi pe tărâmul artelor,
a durat până la căderea zidului Berlinului şi nu a luat încă sfârşit. Iată de ce
pentru a explicita situaţia literaturii în ansamblu, sau luată pe autori separat,
este necesar să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă temporală amplă.
Cu atât mai mult că nu dispunem încă de o istorie a ideii de modernism în spaţiul
românesc iar modelul propus de Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne,
ţine în special de „modernismul înalt”, fără ca autorul să ia în consideraţie
atitudinea antimodernă care apare, adesea, chiar în scrierile autorilor celor mai
modernişti. În peisajul literar românesc, istoricii literari au constatat faptul
că cele mai contradictorii opţiuni coexistă, în raporturile „generaţiei ’27”
(C. Noica, E. Cioran, N. Ionescu, P. Comarnescu) cu modernismul. Iar în anii
’50, când are loc revenirea la suprafaţă a modernismelor, constrânse un timp la
o existenţă subterană, caracterul distinctiv al modernismului reactualizatat este
oarecum diferit faţă de modernismul interbelic.
Interpretat şi reinterpretat din perspectiva diverselor fenomene ce s-au
„aşezat” între timp în literatură, modernismul astăzi continuă să se afle în
obiectivul unor disocieri în plină desfăşurare. Studiilor lui Adrian Marino, Matei
Călinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Th. Codreanu, I. B. Lefter,
Gh. Crăciun, Al. Muşina li se adaugă multiple disocieri, de multe ori tangenţiale
doar, în presa periodică. O antologie în 2 volume Modernismul literar românesc
în date (1880-2000) şi texte (1880-1949) (Editura Institutului Cultural Român,
Bucureşti, 2008) de G. Omăt e pe măsură să creeze noi facilităţi de interpretare,
astfel încât vor apare în continuare şi alte investigaţii ale literaturii româneşti
din Ţară şi din R. Moldova, prin prisma modernismului.
De precizat că, refăcută de către neomodernişti, relaţia literaturii române
cu modernismul a funcţionat, în peisajul din România, diferit de felul cum
s-au derulat lucrurile în dreapta Prutului, unde orice mişcare de apropiere de
fenomenele modernismului occidental era calificată drept aderare la concepţiile
burgheze despre artă şi literatură, drept trădare a ideologiei comuniste şi
a intereselor luptei de clasă. Toate distorsionările ce s-au produs în interpretarea
fenomenelor literare româneşti contemporane pe ambele maluri ale Prutului
urmează deci să fie analizate pe îndelete, abia de aici încolo. Între acestea se află şi
dubla reacţie faţă de poezia lui Grigore Vieru: de o parte, exaltarea metaforizantă,
36 Ana Bantoş
de cealaltă, iritarea, care vizează în mod special genul poeziei patriotice,

poezia inspirată de suferinţele istorice, reacţii care au şi ele legătură directă cu
felul cum a fost şi mai este percepută corelaţia tradiţionalism – modernism în
peisajul nostru literar, mai exact spus, cu o percepţie, de multe ori superficială
a fenomenelor. Ţinând cont de „glisajele şi bizareriile de receptare din interiorul
scenei noastre literare”, Daniel Cristea-Enache, spre exemplu, consideră că
e de discutat asupra etichetei de „sămănătorist” (varianta „păşunist”) aplicată
lui Grigore Vieru şi mai tuturor poeţilor universului rural: „Sămănătorismul este
convenţional, decorativ, exterior, aproape automatic în decupajul unui paradis al
satului. Imaginile sunt fixate printr-un simbolism diminuat, univoc, iar nuanţele
de culoare creativă lipsesc. Textele păşuniste sînt nişte pagini de album, scrise
de versificatori neaoşi pentru ipostazele româneşti ale nobilelor costumate, din
plictiseală, în păstoriţe din Arcadia. Şi verosimilitatea, şi autenticitatea lipsesc
din producţiile sămănătoriste, în timp ce artificialitatea domină, de la un capăt
la celălalt, procesul constituirii „literare” [1, p. 89].
Cred că abordarea cea mai justificată a creaţiei lui Grigore Vieru este
anume din perspectiva verosimiltăţii şi a autenticităţii poeziei. Perspectiva
aceasta implică, fără doar şi poate, câteva momente cheie, precum „abandonarea“
viziunii proletcultiste asupra literaturii, reînvierea modelului poetic autohton
prin redescoperirea tradiţiei, redeschiderea orizontului universal, redescoperirea
lirismului, „repromovarea” eului poetic, într-un cuvânt, reafirmarea conştiinţei
poetice. Toate acestea se subordonează asimilării din mers a modernismului, care
în context basarabean este chiar mai complex şi mai complicat, ţinându-se cont
nu doar de izolarea de matricea firească a literaturii româneşti, dar şi de faptul
că limba română aici s-a aflat timp de două secole „sub cnutul deznaţionalizării”
(Th. Codreanu). Predilecţia pentru sensul estetic, cultul formei, rafinamentul
limbajului si al construcţiei, caracteristicile mai importante ale poeziei moderne
se află, fără doar şi poate în obiectivul celor mai mulţi poeţi basarabeni
şaizecişti, însă limba ca mărturie a ceea ce este poetul prevalează. Ea are
conotaţiile sale aparte, pe care poezia lui Vieru le reflectă în mod eshaustiv, fără
a neglija diferenţele de vârstă ale cititorilor: de la versuri dedicate copiilor, gen
Pe ramal verde tace, până la memorabila, În limba ta, Vieru, potrivit opiniei
lui Th. Codreanu, promovează în arta sa simţul limbii ca logos iar nu ca beţie:
„Ceea ce Grigore Vieru a făcut pentru renaşterea limbii române în Basarabia
este echivalentul modelului eminescian de limbă română semnalat de Titu
Maiorescu”. [2, p. ].
„Limba este un bun într-un sens mai originar. Ea dă garanţie, adică oferă
certitudinea că omul poate să fie ca fiinţă ce aparţine Istoriei. Limba nu este
o unealtă disponibilă, ci acea proprietate (Ereignis) care dispune de cea mai
înaltă posibilitate a fiinţei omului. Trebuie să ne asigurăm mai întâi de această
esenţă a limbii, pentru a înţelege cu adevărat domeniul în care operează poezia
şi, în felul acesta, poezia însăşi”, scrie Martin Hedegger, punând accentul pe
funcţia decisivă a limbii în definirea esenţei poeziei sau în ctitorirea ei. Amintim
că în eseul său Holderlin şi esenţa poeziei Heidegger, căutând răspuns la
întrebarea „Cum survine în Istorie (geschieht) – limba?”, porneşte de la plasarea,
de către Holderlin, a oamenilor în dialog („De când suntem un dialog, – scrie
Întemeierea prin cuvântul artistic 37
el”), precizând că „aceasta însă nu este doar o modalitate de împlinire a limbii,

ci abia prin dialog limba devine esenţială. Ceea ce numim îndeobşte limbă,
adică un set de cuvinte şi reguli de înlănţuire a cuvintelor, este doar o suprafaţă
a limbii”. Mai departe Heidegger îşi urmează demonstraţia arătând că în
procesul dialogului vorbirea mediază o ajungere la fiinţa celuilalt. [3, p. 228].
Vom menţiona că în acelaşi mod putem explica şi pledoaria lui Vieru pentru
aproapele său, ajungerea la fiinţa celuilalt prin intermediul valorilor estetice
dovedindu-se a fi un proces anevoios în contextul literaturii din Basarabia,
proces care aici ţine de adevărul fiinţei. Starea de apropiere, aproapele în
cazul lui Grigore Vieru îşi are sorgintea în dorinţa de a depăşi “rinocerizarea”
şi a reface comuniunea spirituală a existenţei umane, după alte criterii decât
cele promovate de ideologia comunistă. Cred că anume în acest sens trebuie
înţeleasă una din cărţile sale de poezie întitulată Aproape. În paranteză, drept
argument, aş aminti primul său autograf pe această carte adresat familiei mele:
Cu sufletul aproape de sufletul dumnealor.
Sentimentul, în conformitate cu opinia lui Heidegger, are menirea de a-l
face pe om să se găsească pe sine, mai mult decât să afle ceva din afara sa. Când
Grigore Vieru le spunea studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii de
Stat, la una din întâlnirile cu ei, că orice s-ar întâmpla, să nu uite că au suflet,
el îi orienta nu spre a deveni nişte sentimentali romantic (între altele, Vieru
era categoric împotriva romantismului, şi din motivul că în contextul literaturii
ex-sovietice acesta se asocia funcţiei proletcultiste de proslăvire a „socialismului
înalt dezviltat”), ci spre ceea ce în perspectivă heideggeriană înseamnă situarea
afectivă într-un loc din lume ocupat de propria lor fiinţă.
„Cine este omul?, – se întreabă Heidegger, analizând poezia lui Holderlin
şi răspunde: – Cel care depune mărturie de ceea ce este el”, menţionând că
„a depune mărturie înseamnă, pe de o parte, a aduce la cunoştinţă, dar în acelaşi
timp înseamnă a-şi asuma răspunderea, în actul aducerii la cunoştinţă, pentru
ceea ce a fost adus la cunoştinţă”. „Cel care sânt”, din perspectivă viereană, ca
şi „Sânt verb”, în optica lui Liviu Damian, colegul său de generaţie, sunt două
titluri de volume care deschid o altă perspectivă în poezia basarabeană. Damian,
în una din poeziile sale, va face trimitere directă la Holderlin şi dezlegarea târzie
a acestei trimiteri este relevantă în acelaşi context explicat şi de Heidegger,
care întrebându-se în continuare în eseul mai sus menţionat „Dar ce trebuie
omul să mărturisească?”, răspunde astfel: „Apartenenţa sa la pământ. Această
apartenenţă constă în aceea că omul este moştenitor al lucrurilor toate şi cel
care învaţă de la toate. Însă lucrurile se află în conflict. Ceea ce le desparte,
prin aceasta unindu-le totodată, este numit de Holderlin «intimă fervoare»
(Innigkeit). Mărturisirea apartenenţei la această intimă fervoare survine prin
crearea unei lumi şi înălţarea ei, precum şi prin distrugerea acelei lumi şi
pieirea ei”. Mărturisirea survine din libertatea deciziei, consideră Heiidegger,
libertate care „se înstăpâneşte asupra necesarului şi se supune coeziunii pe care
o instituie o exigenţă superioară”. Că anume aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte
instituirea unei exigenţe superioare în creaţia poeţilor basarabeni amintiţi am
demonstrat-o într-un studiu Doi poeţi mărturisitori, în care am analizat creaţia
lui Vieru în paralel cu cea a lui Mateevici, (vezi: …)şi unde am disociat tranziţia
38 Ana Bantoş
de la memorie la istorie. Drept dovadă că punctul de vedere expus atunci este

justificat, iată ce susţine şi Heidegger în acelaşi sens: „Calitatea de mărturisitor
al apartenenţei la fiinţare în totalitatea ei, survine ca Istorie. Însă, – precizează el,
– ca Istoria să fie posibilă, omului i-a fost dată limba. Ea este un bun al omului”
[3, p. 225]. Limba pentru poeţii basarabeni, face parte din valorile spirituale care
trebuiau recuperate, în dimensiunea lor adevărată, altele fiind scriitorii clasici,
folclorul, credinţa. Să nu trecem cu vederea faptul că moderniştii adevăraţi au
pledat pentru însuşirea valorilor trecutului. Aici se cuvine să amintim şi opiniile
unor inovatori ai poeziei moderne, precum T. S. Eliot, bunăoară, care scria:
„Cineva a spus: „Scriitorii trecutului sânt departe de noi pentru că noi ştim
cu mult mai mult decât ei”. Tocmai: îi ştim pe ei” [4, p.208]. În acelaşi sens
se exprima şi Apollinaire, dar şi A. Compagnon în cartea sa, Antimodernii.
De la Joseph de Maistre la Roland Barthes. ( Editura Art, Bucureşti, 2008).
Se impune precizarea că însuşirea valorilor trecutului într-un spaţiu în care
acestea din urmă au fost ţinute la index timp de o jumătate de secol este un caz
aparte şi necesită a fi investigat cu un instrumentar ne tradiţional. Înseamnă, de
fapt, că scriitorii găseau căile ocolitoare sau recurgeau la metode subversive.
Este relevant în acest sens felul în care Vieru reface corelaţia cu poezia clasică,
prin Eminescu. Când poetul contemporan cu noi i se adresează iubitei: Dragă,
o tee!, el împleteşte modul de percepţie estetică eminesciană de o aşa manieră,
încât orice s-ar întâmpla, pe plan politico-social, Eminescu rămâne prin poezia
lui Vieru. Sub semnul lui Eminescu poezia basarabeană va reface şi drumul spre
alte valori ale trecutului, spre folclor. Menţionăm că Vieru reface drumul spre
creaţia populară la modul eminescian.
De reţinut că, înainte ca poezia lui Vieru să contribuie în mod esenţial
la consolidarea identităţii româneşti a basarabeanului, trebuie avut în
vedere faptul că Vieru a contribuit nu mai puţin la ctitorirea în sensul în
care vorbea Martin Heidegger despre Holderlin: „Ctitoria fiinţei este legată
de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea
„vocii poporului”. Acesta este numele pe care Holderlin îl dă legendelor
prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea
ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi.
Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este
autentic, ci are nevoie de cel care o interpretează”. [3, p. 235-236]. În fond,
poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care
pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată
de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază
sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum
şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale
vieţii. „Asemenea lui Goga inerpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore
Vieru ilustrează o categorie estetică paradoxală”, – scrie Daniel Cristea-
Enache. – „Un nou poet al pătimirii naţionale, o funcţie poetică şi identitară
bine precizată a comunităţii în pericol de mankurtizare ajunge să practice
un lirism de o factură specială. Un lirism care se centrează pe elemente
anistorice, general-umane, şi pe situaţii chinuitor desprinse de contextul lor,
pentru a redeveni fundamentale”. [1, p. 89].
Întemeierea prin cuvântul artistic 39
Optimismul său dătător de libertate interioară, face posibilă armonia

originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De
acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior,
poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului de
lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al fervorii intime, al simplităţii
concepute ca un fir al Ariadnei în măsură să înlesnească redescoperirea drumului
pierdut către poezia autentică.
1. Daniel Cristea-Enache, Funcţia Vieru, în revista Convorbiri literare,

Nr. 10 (166) 2009;
2. Codreanu, Theodor, Zece argumente pentru intrarea în canonul literar
a lui Grigore Vieru, LA, nr. 44;
3. Heidegger, Martin Originea operei de artă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995;
4. Eliot, T. S., Tradiţia şi talentul personal, în vol. Romulus Bucur,
Alexandru Muşina, Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie,
Editura „Leca Brîncuş”, B., 1997.
40
SENSUL ENUNŢULUI – CONSTRUCŢIE SEMANTICĂ,

SINTACTICĂ, PRAGMATICĂ
Ion BĂRBUŢĂ
0.1. Articolul de faţă are ca obiectiv descrierea regulilor pragma-semantice

ale construcţiei enunţului, scopul urmărit fiind modelarea procesului de constituire
a semnificatului global al enunţului. În special, se va analiza efectul diverselor
componente ale actului comunicativ asupra producerii şi receptării enunţurilor,
atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora.
0.2. Este bine cunoscut faptul că diverse doctrine lingvistice au elaborat
modele ale enunţului în care acesta este descris sub diverse aspecte. În cele ce
urmează ne vom opri asupra a două dintre ele.
Modelul propus de tradiţia lingvistică structuralistă prevede descrierea
unităţilor sintactice sub două aspecte: descrierea semnificaţiei unităţilor date şi
a elementelor lor componente şi descrierea mijloacelor de limbă folosite pentru
realizarea acestora. Este vorba de o interpretare a enunţului prin corelarea celor
două planuri: planul conţinutului şi cel al expresiei. Deşi oferă o posibilitate
a înţelegerii clare a modului de structurare a enunţului, analiza bazată pe
corelaţia semnificaţie – mijloace de exprimare nu este totuşi în măsură să ne
ofere o imagine completă şi adecvată a acestei unităţi comunicative, mai ales, sub
aspectul utilizării enunţului în situaţiile reale de comunicare. În cadrul acestui
model, enunţul este definit prin indicarea trăsăturilor structurale definitorii, însă
mai puţin sau aproape deloc prin felul în care se construieşte de către emiţător şi
este decodificat de receptor.
În aceste condiţii, trebuie să observăm că modelul dat are un caracter
unilateral şi nu oferă posibilitatea descrierii întregului spectru de aspecte
caracteristice enunţului în calitatea sa de unitate comunicativă de bază.
În consecinţă, o serie de probleme legate de actul de producere şi de funcţionare
a enunţului în cadrul schimburilor verbale rămân neclarificate.
0.3. După cum se ştie, multă vreme lingvistica a ignorat comunicarea
verbală, lingviştii fiind preocupaţi de modul de organizare a sistemului limbii.
Astăzi lingviştii abandonează lingvistica codului pentru o lingvistică axată pe
comunicare şi studiază legile care reglementează utilizarea limbii în procesul de
interacţiune verbală în cadrul actelor de limbaj.
Având în vedere faptul că enunţul se realizează în cadrul unui act de
vorbire, modelul de orientare structuralistă, în care enunţul este descris doar
ca succesiune de „poziţii sintactice” (1, p. 23), prezintă o imagine incompletă
a acestei unităţi comunicative. Un model de descriere a structurii semantico-
sintactice a enunţului care deschide o perspectivă mai largă este propus
de lingvistica enunţării, adică de pragmatică. Modelul în cauză prevede
interpretarea enunţului nu doar în calitate de structură dotată cu semnificaţie,
ci şi ca mijloc folosit de emiţător, într-un context comunicativ dat, pentru
Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică 41
realizarea unei intenţii comunicative. Datorită acestui fapt, modelul de

orientare pragmatică permite examinarea modalităţii de funcţionare a enunţului
în procesul complex al comunicării verbale.
Entitatea de la care porneşte analiza pragmatico-situaţională a enunţului
este actul enunţării. După E. Benveniste, enunţarea (sau activitatea de limbaj)
este o punere în funcţiune a limbii. Din acest punct de vedere, enunţul este
definit drept act individual de folosire concretă a limbii (2, p. 196). În acelaşi
timp, încercarea de a studia această „punere în acţiune” se loveşte de o serie
de probleme determinate de faptul că singurele lucruri sesizabile legate de
enunţare sunt componentele implicate în enunţare şi enunţul (produs, rezultat al
enunţării). Prin urmare, descrierea componentelor de semnificaţie ale enunţului
presupune examinarea elementelor situaţiei de enunţare, ceea ce ar permite
descoperirea reflexului pe care îl au ele în structura semantico-sintactică
a enunţului. În acest caz, aspectul cel mai important pe care îl implică interpretarea
enunţului din perspectivă pragmatică este stabilirea relaţiilor dintre elementele
actului de limbaj şi componentele semantico-sintactice ale enunţului, căci, după
cum scrie, pe bună dreptate, L. Ionescu-Ruxăndoiu, „diversele componente ale
enunţului se raportează cu necesitate la diversele componente ale situaţiei în
care sunt folosite” (3, p. 27).
0.4. După cum demonstrează studiile în care enunţul şi componentele sale
semantice sunt abordate dintr-o perspectivă pragmatică, între enunţ şi activitatea
de enunţare există o legătură strânsă. Tipul dat de relaţie se manifestă prin faptul
că „structura enunţului reflectă particularităţile fiecărui context comunicativ”,
acestea de la urmă fiind actualizate în cadrul enunţului prin diverse mărci ale
activităţii de enunţare (2, p. 196). În felul acesta, analiza pragmatico-situaţională
a enunţului necesită întâi de toate examinarea actului de vorbire şi precizarea
elementelor constituente ale acestui act.
Procesul de comunicare se constituie din acte de limbaj. Actul de limbaj
este definit drept unitate elementară a comunicării care asigură transmiterea unui
mesaj prin intermediul limbii de la un comunicant la altul. Dintr-o perspectivă
integratoare, actul de limbaj este segmentul de comunicare interumană care leagă
toate elementele procesului comunicativ. Elementele acestea sunt următoarele:
1) participanţii la situaţia de comunicare: vorbitorul şi interlocutorul, 2) mesajul
(textul), 3) codul, 4) contextul, 5) evenimentul desemnat şi 6) situaţia de
comunicare (sau situaţia de discurs).
Interacţiunea verbală dintre cei doi participanţi şi corelarea acestui
proces de comunicare cu celelalte elemente ale actului de limbaj sunt bine
cunoscute din studiile care abordează problema în cauză de aceea nu ne vom
opri aici asupra lor.
0.5. Cât priveşte implicarea lor în procesul de constituire a semnificatului
global al enunţului, componentele actului de limbaj au o pondere diferită.
Astfel, dacă luăm în considerare corelarea fiecărei variabile comunicaţionale
(evenimentul desemnat, situaţia de comunicare, emiţătorul, receptorul etc.)
cu componentele semantice ale enunţului, cele dintâi se grupează în următoarele
două clase: I. evenimentul comunicat prin enunţ (ce se spune) şi II. contextul
comunicativ (în ce context se spune).
Evenimentul comunicat prin enunţ reprezintă un fragment din realitate
(eveniment, fenomen, stare de lucruri, caracteristică a unui obiect ori a unei clase
de obiecte) descris prin intermediul enunţului.
42 Ion Bărbuţă
Mult mai numeroase sunt componentele care constituie contextul enunţării,

acesta fiind alcătuit din: 1) situaţia enunţării şi 2) factorii datoraţi interacţiunii
dintre locutor şi interlocutor.
Situaţia enunţării este un component de natură complexă. Coordonatele
situaţionale de bază ale enunţării sunt: a) cei doi poli ai comunicării (participanţii
la interacţiunea comunicativă): emiţătorul (cine spune) şi receptorul (cui i se
spune) şi b) circumstanţele comunicării: locul comunicării (unde se spune) şi
momentul comunicării (când se spune).
Cea de a două componentă a contextului comunicativ cuprinde ansamblul de
factori care derivă din interacţiunea dintre locutor şi interlocutor în cadrul actului
de vorbire. Factorii în cauză sunt determinaţi de starea emotiv-informaţională
a celor doi protagonişti ai actului de comunicare. Printre aceştia se numără:
– intenţiile comunicative (ce urmăreşte emiţătorul),
– scopul urmărit de locutor (cu ce scop se spune),
– atitudinea locutorului faţă de cele enunţate (cum se spune),
– efectul enunţării frazei asupra interlocutorului (care este reacţia
interlocutorului),
– fondul comun de cunoştinţe (ce ştiu în comun cei doi interlocutori),
– contextul verbal (în ce context apare enunţul respectiv) etc.
Unii dintre aceşti factori sunt legaţi de emiţător, alţii de receptor. Astfel,
locutorul este cel care urmăreşte realizarea, în cadrul situaţiei de discurs, a unei
intenţii comunicative şi îşi manifestă atitudinea faţă de cele enunţate. În legătură
cu interlocutorul putem urmări efectul enunţării textului asupra acestuia. Există
şi o a treia categorie de factori, care ţin atât de emiţător, cât şi de receptor. Printre
acestea se numără fondul de cunoştinţe comun interlocutorilor.
Văzute din perspectiva enunţării, componentele actului de limbaj ar putea
fi prezentate, într-o formă schematică, în felul următor.
Componentele actului de limbaj implicate în enunţare
I. evenimentul comunicat II. contextul comunicativ (universul de discurs)

prin enunţ
2. factorii datoraţi
1. situaţia enunţării
interacţiunii dintre locutor
şi interlocutor
│
a) participanţii b) circumstan- • intenţiile comunicative
la inter- ţele comuni- • scopul urmărit de locutor
acţiunea cării • atitudinea locutorului
comunicativă faţă de cele enunţate
│ │ • efectul enunţării frazei
asupra interlocutorului
• emiţătorul • locul • fondul de cunoştinţe
comunicării comun celor doi
• receptorul • momentul comunicanţi
comunicării • contextul verbal
0.6. Analiza semantico-pragmatică a enunţului relevă că în structura

acestuia se întâlnesc componente ale căror valori pot fi explicate într-un mod
adecvat doar dacă se urmăreşte implicarea în procesul de producere a enunţului a
componentelor actului de limbaj. Astfel, pornind de la corelarea componentelor
semantice din structura enunţului cu variabilele contextului comunicativ,

delimităm următoarele trei tipuri de componente:
a) componente semantice care se datorează raporturilor stabilite între enunţ
şi situaţia denotată (referentul);
b) componente semantice determinate de raporturile stabilite între cei doi
interlocutori, precum şi între enunţ şi utilizatorii lui;
c) componente semantice care derivă din raporturile stabilite între enunţ şi
situaţia enunţării.
0.7. În acelaşi timp, este bine ştiut că latura de conţinut a enunţului
reprezintă o entitate ce se caracterizează prin suprapunerea mai multor straturi de
informaţie (4, p. 864). Deşi denotă o mare diversitate, aceste straturi de informaţie
care constituie sensul enunţului pot fi grupate în următoarele trei tipuri:
a) informaţia descriptivă, cuprinde componentele de semnificaţie care
descriu starea de lucruri din realitate desemnată prin enunţ;
b) informaţia comunicativ-interacţională, cuprinde componentele de
semnificaţie privitoare la interacţiunea dintre locutor şi interlocutor, la relaţia
stabilită între emiţător şi realitatea desemnată şi la relaţia emiţător – conţinutul
celor enunţate;
c) informaţia de natură deictică, include componentele de semnificaţie ce
reflectă coordonatele situaţiei de discurs: participanţii la dialog, locul şi timpul
enunţării.
Aşadar, pornind de la aspectul codificat, latura de conţinut a unui enunţ se
defineşte prin următoarele trei caracteristici esenţiale:
1. referenţialitate (enunţul comportă o referinţă la o anumită stare de
lucruri),
2. intenţionalitate (enunţul conţine informaţii determinate de scopul
comunicativ urmărit de locutor) şi
3. Situaţionalitate (enunţul cuprinde în structura sa informaţii care evocă
situaţia de enunţare, informaţii determinate de datele concrete ale situaţiei de
comunicare).
Acestea sunt componentele de bază delimitate în structura semnificatului
unui enunţ. În legătură cu ele s-ar putea face unele constatări.
Ceea ce trebuie menţionat, în primul rând, este faptul că între componentele
actului de limbaj şi componentele de semnificaţie ale enunţului există o anumită
corelaţie, care ar putea fi prezentată cu ajutorul tabelului de mai jos.
Componentele actului de limbaj Tipuri de informaţii
Trăsăturile enunţului
implicate în enunţare din cadrul enunţului
I. evenimentul comunicat prin enunţ informaţia descriptivă referenţialitate
II. contextul comunicativ:
1) factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor informaţia comunicativ- intenţionalitate
şi interlocutor (intenţiile comunicative, interacţională
atitudinea locutorului faţă de cele enunţate,
efectul asupra interlocutorului)
2) situaţia enunţării informaţia de natură deictică situaţionalitate
În al doilea rând, ceea ce trebuie avut în vedere în legătura cu straturile
date de semnificaţie este faptul că unele dintre ele înglobează mai multe valori.
Este vorba, în special, de componenta comunicativ-informaţională, care este
cea mai amplă sub aspectul valorilor înglobate, valori care se definesc printr-o
mare diversitate.
44 Ion Bărbuţă
Este de la sine înţeles că în limitele unui articol nu poate fi vorba

de o prezentare desfăşurată a componentelor date, de aceea aici ne vom
limita doar la o prezentare schematică a acestor componente şi a nivelurilor
cuprinse de către fiecare dintre ele. Tipurile de informaţie delimitate în
cadrul enunţului şi straturile de semnificaţie cuprinse de către acestea le
prezentăm cu ajutorul tabelului de mai jos.
Caracteristicile Tipuri de informaţii
Straturile de semnificaţie
enunţului din componenţa enunţului
Referenţialitatea 1. Informaţia factuală sau Nivelul semnificaţiilor referenţial-
descriptivă (reprezintă descrierea sintactice
unui eveniment)
2. Informaţia comunicativ- a) Nivelul semnificaţiilor comunicativ-
interacţională pragmatice. Scopul comunicativ
a) Emiţător – Receptor b) Aspectul ilocuţionar. Componenta
informaţia (inter) acţională ilocuţionară a actului de vorbire
(corespunde forţei ilocuţionare a
enunţului)
Intenţionalitatea b) Emiţător – Realitate Modalitatea
c) Emiţător – Enunţ a) Nivelul semnificaţiilor logico-
informaţia comunicativă sintactice. Predicativitatea
sau discursivă (privitoare la b) Nivelul semnificaţiilor comuni-cativ-
organizarea informaţiei factuale sintactice. Nivelul organizării tematice
şi a celei interacţionale c) Nivelul semnificaţiilor discursiv-
pragmatice
e) Aspectul afectiv-expresiv
Situaţionalitatea componentele de semnificaţie Categoria localizării situaţionale.
care asigură ancorarea enunţului Deixisul
în situaţia de comunicare
0.8. În continuare vom ilustra constatările privind componentele
semantice ale enunţului şi regulile semantice ale construcţiei enunţului
analizând câteva exemple.
0.9. S-a spus deja că fiecare enunţ conţine în structura sa semantică
informaţia despre o stare de lucruri din realitate, care poate fi un eveniment,
un fenomen sau o caracteristică a unui obiect ori a unei clase de obiecte.
Informaţia dată constituie structura referenţială a enunţului. Termenul folosit
în această lucrare pentru desemnarea structurii denotative a enunţului este cel
de nivel referenţial.
Trăsătura de bază a nivelului în cauză este faptul că el reprezintă conţinutul
care poate fi corelat cu evenimentul din realitate descris în enunţ. Astfel, prin
acest nivel enunţul „trimite”, „se raportează” la o anumită stare de lucruri, la un
anumit eveniment din realitate.
Trebuie notat că cel mai îndeaproape de cercetarea acestui nivel s-au
ocupat teoriile care vizează structura actanţială a verbelor şi gramatica cazurilor,
care este o variantă ameliorată a teoriei generative standard.
Iată cum ar putea fi descris în termenii structurilor actanţiale nivelul
referenţial al următoarelor enunţuri:
Copiii aleargă. Agent – Proces
Păsările cântă. Agent – Proces
Soarele este fierbinte. Temă – Caracteristică
În sală este multă lume. Temă – Existenţa – Loc
Ţăranii ară pământul. Agent – Proces – Obiect
Elevul scrie o compunere. Agent – Proces – Obiect
După cum putem observa fiecare dintre aceste structuri se defineşte

printr-un număr anumit de constituenţi, incluzând predicatul semantic şi
actanţii, prin care se înţelege rolurile implicate de verbul predicat.
1.0. Următorul component semantic al enunţului este nivelul predicativ. Din
studiile de specialitate se ştie că această categorie cunoaşte diverse interpretări.
Cele mai cunoscute sunt următoarele două. Astfel, predicativitatea este definită
ca o categorie care reprezintă:
a) raportarea conţinutului unui enunţ la realitate;
b) atribuirea unei caracteristici subiectului prin intermediul predicatului.
Prima interpretare este prea largă şi deci inacceptabilă din punctul
nostru de vedere. În acest caz, în categoria predicativităţii sunt incluse
modalitatea şi categoria localizării situaţionale, ceea ce, de fapt, nu ne permite
să elucidăm specificul fiecăreia dintre aceste categorii. Într-o altă interpretare,
predicativitatea este văzută ca o categorie logică al cărei conţinut îl constituie
relaţia stabilită între un subiect (obiectul comunicării) şi un predicat (ceea ce
se comunică despre subiect). Anume această de la urmă interpretare o vom
accepta în studiul de faţă.
După cum se ştie, între subiect şi predicat există o deosebire funcţională:
subiectul este orientat spre identificarea obiectului comunicării, iar predicatul
funcţionează ca element descriptiv. Subiectul îndeplineşte, aşadar, o funcţie
denotativă, iar predicatul, o funcţie comunicativă. Pornind de la această distincţie
funcţională, vorbitorul selectează pentru poziţia de subiect al enunţului unul
dintre participanţii la eveniment, plasând în poziţia predicatului componentul
care descrie evenimentul, caracteristica, însuşirea care se atribuie subiectului.
Dintre actanţii semantici pentru poziţia de subiect la nivelul predicativ este
ales, de regulă, agentul, desemnat printr-un nume, şi pentru poziţia de predicat
este selectat componentul care semnifică acţiunea, aşa cum e şi în exemplul
prezentat mai jos.
Vânătorul a împuşcat un lup. nivelul referenţial: Agent – Proces – Pacient
nivelul predicativ: Subiect – Predicat
Totuşi, trebuie adăugat că, deşi agentul apare frecvent în calitate de subiect,
el nu este unicul participant care poate fi utilizat în această postură. Rolul de
subiect în cadrul nivelului predicativ poate fi atribuit şi participantului pasiv,
adică pacientului. Acest lucru se întâmplă în construcţiile pasive:
Lupul a fost împuşcat de vânător. nivelul referenţial: Pacient – Proces – Agent
nivelul predicativ: Subiect – Predicat
Analizând aceste enunţuri, constatăm că în ambele cazuri agentul este
vânătorul, iar pacientul, lupul, ceea ce se schimbă este doar perspectiva de
prezentare a evenimentului la nivelul structurii predicative.
1.1. O altă categorie distinsă în cadrul structurii semantico-sintactice
a enunţului este modalitatea. Este o categorie subiectivă care exprimă atitudinea
cognitivă, volitivă sau evaluativă a vorbitorului faţă de stările de lucruri, reale sau
potenţiale, descrise prin enunţ (4, p. 673).
Modalitatea cuprinde următoarele tipuri de valori: a) valori legate de
gradul de cunoaştere a realităţii descrise (atitudinea cognitivă): Vine. (P) → Ştiu
că p. Desigur că p. Cred că p. Pesemne p.; b) valori privind intenţia şi gradul de
46 Ion Bărbuţă
impunere a unor fapte virtuale/ potenţiale (atitudinea volitivă şi prescriptivă):

Vreau să p. Trebuie să p.; c) valori legate de aprecierea pozitivă sau negativă
a unor stări (atitudinea evaluativă): Ce bine e că p. După cum putem observa,
toate aceste enunţuri au forma: M(odalizator) + P(ropoziţie). Astfel, analizând
enunţul sub aspectul valorilor modale conţinute, cercetătorii disting în structura
lui o componentă care cuprinde informaţia despre evenimentul desemnat şi
o componentă modală, care reprezintă aprecierea subiectivă a vorbitorului
(5, p. 70). În terminologia lui Ch. Bally aceste componente sunt desemnate prin
dictum şi modus. Componenta propoziţională are un caracter obiectiv, ea nu
depinde de situaţia de comunicare şi de atitudinea vorbitorului, servind drept
bază pentru cadrul modal care este exprimat cu ajutorul modalizatorilor.
1.2. Un alt component semantic al enunţului este nivelul organizării
informaţionale. Este aspectul propriu-zis pragmatic al enunţului, aspect care
depinde de situaţia de comunicare şi de contextul comunicativ.
Nivelul dat cuprinde informaţia privind ierarhia elementelor enunţului
după importanţa lor comunicativă. În funcţie de anumiţi factori de natură
pragmatică (precum contextul, intenţia comunicativă a vorbitorului), în fiecare
situaţie concretă de comunicare, în structura enunţului se disting: a) o secvenţă
purtătoare a informaţiei cunoscute, date şi b) o secvenţă purtătoare a informaţiei
noi, necunoscute. Prima parte a enunţului este desemnată prin termenul temă, iar
cea de a doua prin cel de remă.
Nivelul segmentării informaţionale Temă – Remă se suprapune celorlalte
niveluri, interacţionând, în special, cu nivelul referenţial (6, p. 189). Dacă e să
apelăm la acelaşi exemplu de mai sus corelarea dintre cele trei componente de
bază, nivelul referenţial, nivelul predicativ şi nivelul organizării informaţionale,
ar putea fi prezentată în felul următor.
Vânătorul a împuşcat un lup. nivelul referenţial Agent – Proces – Pacient
nivelul predicativ Subiect – Predicat
nivelul organizării informaţionale Temă – Remă
Trăsătura de bază a acestui tip de segmentare este faptul că ea este total

dependentă de situaţia de discurs, deoarece numai în cadrul situaţiei concrete de
comunicare putem delimita informaţia veche, cunoscută de ceea ce este informaţie
nouă, informaţie adăugată prin enunţul dat. Astfel, în cazul în care acest enunţ
va fi folosit ca răspuns la întrebarea Ce a făcut vânătorul? cuvântul vânătorul,
cunoscut din contextul situaţional, apare ca temă, iar cealaltă parte de enunţ, care
adaugă o informaţie nouă la ceea ce este deja cunoscut, va îndeplini rolul de
remă. În acelaşi timp, odată cu schimbarea contextului situaţional sunt posibile
şi alte variante de segmentare informaţională a enunţului dat. Spre deosebire de
alte nivele ale enunţului, nivelul segmentării informaţionale se defineşte prin
posibilităţi de variere foarte largi, ceea ce face ca, practic, fiecare dintre cele trei
elemente ale enunţului de mai sus să poată să fie purtătorul unei noi informaţii şi,
în consecinţă, să îndeplinească rolul de remă.
1.3. Ultimul component delimitat în cadrul semnificatului global al
enunţului este nivelul care are la bază informaţia despre scopul comunicării.
Trebuie spus că acesta este aspectul cel mai important care îi conferă enunţului
statut de unitate comunicativă, constituind, de fapt, esenţa enunţului.
Din acest punct de vedere, intenţia comunicativă este definită de lingvişti

drept o valoare potenţială şi virtuală de natură subiectivă având la bază motivul
care îl determină pe locutor să formuleze enunţul respectiv. Această valoare
subiectivă, după opinia unor specialişti, se explicitează cu ajutorul verbelor
a implica, a presupune, folosite în construcţii de tipul: vorbitorul A presupune
ceva spunând x. De exemplu, formulând enunţul Azi voi veni mai devreme acasă.
locutorul comunică o anumită informaţie despre revenirea sa acasă, pe care
o prezintă sub forma unei promisiuni. În felul acesta, în structura enunţului se
face distincţie între conţinutul propoziţional (faptul că vorbitorul va veni mai
devreme acasă) şi forţa sa ilocuţionară (promisiunea). Aceste două componente
ale enunţului pot fi marcate prin mărci distincte: Promit să vin azi mai devreme
acasă. (7, p. 503).
1.4. Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine cum
se desfăşoară procesul de producere, dar şi de receptare a enunţului. Astfel,
dacă încercăm să stabilim modul în care are loc trecerea de la enunţare la enunţ,
constatăm că acesta implică următoarele acte concrete: a) orice enunţ trimite
la un referent care reprezintă un eveniment, o stare de lucruri din realitate;
b) conţinutul enunţului este organizat în conformitate cu starea intenţională
şi mentală a locutorului; c) enunţul este „ancorat” în situaţia de discurs, adică
localizat în raport cu coordonatele cadrului discursiv cu ajutorul deicticelor.
În felul acesta, într-o formă generalizată, semnificaţia enunţului poate fi
interpretată drept o combinare dintre o componentă care desemnează o anumită
stare de lucruri din realitate (componenta descriptivă) şi componentele care derivă
din interacţiunea dintre locutor şi interlocutor, precum scopul urmărit de locutor
în situaţia dată de comunicare şi efectul enunţării acesteia asupra interlocutorului
(componenta comunicativ-interacţională) şi, în sfârşit, situaţia de comunicare în
care enunţul dat este produs (cadrul discursiv).
1. Gramatica limbii române. Vol. 1: Cuvântul. Bucureşti, 2005.

2. Bidu-Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana,
Mancaş, Mihaela, Pană-Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii,
Bucureşti, 2001.
3. Ionescu-Ruxăndoiu, L., Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru
o pragmatică a românei vorbite, Bucureşti, 1999.
4. Gramatica limbii române. Vol. II: Enunţul. Bucureşti, 2005.
5. Теория функциональной грамматики. Темпоральность. Модальность,
Sankt-Petersburg, 1990.
6. Теория функциональной грамматики. Субъектность. Объектность.
Коммуникативная перспектива высказывания. Определенность/
неопределенность, Sankt-Petersburg, 1992.
7. Moeschler, Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică,
Cluj-Napoca, 1996.
48
ФАКТОРЫ СТАНОВЛЕНИЯ ЛИЧНОСТИ

В СОВРЕМЕННОМ ПОЛИКУЛЬТУРНОМ МИРЕ
Татьяна БИГДАН
Университет «Высшая Антропологическая Школа»
Современный мир и повреждённая им культура многополярны

и многомерны. Как носитель и создатель культуры, человек объективно
должен отражать в себе ее многомерность. Существуют многочисленные
пространственно-временные вектора, образующие и направляющие
культуру. Временная ось включает в себя культуры сменяющих друг
друга исторических эпох. Еще более полифонична пространственная ось,
включающая относительно одновременно существующие этнокультуры
и субкультуры. Таким образом, современный человек, находясь на их
пересечении и неся в себе множество культур, поликультурен по своей
сути. Н.Н. Никитина исходит из того, что любая наиболее устойчивая
и постоянная условная и реальная социальная группа порождает особую
субкультуру, а человек как исполнитель соответствующей социальной
роли становится носителем данной субкультуры. Вместе с тем, принимая
позицию А. Н. Джуринского, отмечающего негенетический характер
«происхождения» поликультурности, и пришедшего к выводу о том, что она
«социально определена и должна быть воспитана» [2, с. 6], автор полагает,
что поликультурность как интегративное качество человека является
своего рода продуктом поликультурного воспитания [6].
Таким образом, поликультурность есть совокупность социально-
психологических характеристик, обеспечивающих возможность мирного
сосуществования субъектов как представителей различных культур
в условиях демократического гетерогенного социума (И. Т. Сулейманов).
Среди данных характеристик наиболее существенными являются
две, воспринимаемые чаще всего как амбивалентные, а на самом
деле взаимодополняющие друг друга: социокультурная идентичность
и толерантность.
Идентичность впервые определена Э. Эриксоном как тождественность
самому себе и одновременно она связывается им с идентификацией
человеком себя с другими и различением, отделением себя от других,
ведущей к самоидентификации [12].
Исследователи выделяют несколько видов идентичности: личностную,
социальную, культурную, профессиональную и т.д. Нас интересует, прежде
всего, социокультурная идентичность.
По мнению В. А. Ядова, стремление идентифицировать себя с тем
или иным сообществом возникает при разрушении традиционного уклада,
в котором потребность самоопределения в системе социальных взаимосвязей
не актуализирована [13, c. 325]. Проблема социокультурной идентичности
становится актуальной во всем мире в связи с «наступлением» культуры
постмодерна, информационной экономики, глобальной политики. Техно-
Факторы становления личности в современном поликультурном мире 49
логические специализации, моральная безответственность, глобальные

коммуникации, ядерная угроза, переоценка роли пола, эксперименты
с генными кодами создают условия по поводу идентичности, в которой
современный человек может потерять не только свои социальные,
культурные, но и биологически видовые свойства [4]. Недаром само
понятие «идентичность» впервые появилось в контексте изучения «кризиса
идентичности». Как отмечает В. А. Ядов, «в современной жизни человек
вследствие активного взаимодействия разных культур с помощью средств
массовой информации идентифицирует себя не только с общностями
«здесь» и «теперь», но также «там»: и в прошлом, и в обозримом будущем.
Личность, таким образом, включается в глобальную систему социального
пространства» [13, c. 325].
Идентичность как самостоятельная дефиниция обозначает, каким
образом «я» культурно представлено в различных ситуациях социального
взаимодействия. Г. Д. Дмитриев понимает под идентичностью инди-
вида «наличие тех или иных культурных черт, позволяющих отличать
одного человека от другого», характеризуемое социальной принадлеж-
ностью, мировоззрением, этническим происхождением, родом, полом,
половой ориентацией, образованием, религией, традициями, обычаями,
языком, речью, физическим и умственным развитием, профессией,
возрастом, экономической, классовой и гражданской принадлежностью
и проявляющееся во внешних физических данных (цвет кожи, разрез глаз,
форма носа, тип волос) [3, c. 13-14].
Становление социокультурной личности может осуществляться
по-разному. Рассматривая взаимосвязь идентичности и толерантности,
исследователи обращают внимание на то, что определение себя и уста-
новление отдельных характеристик, обычаев, норм, ценностей как «своих»
автоматически ведет за собой рождение определенного отношения
к «другим» по всем культурным отличиям и своеобразию [11, c. 51]. Характер
этого отношения (позитивное или негативное, принятие или непринятие),
ведущее к толерантности или интолерантности, зависит чаще всего от двух
факторов: ценностных основ идентичности и степени гибкости, открытости
сознания личности, способности к изменению своих предубеждений,
установок и стереотипов.
Интолерантность – нетерпимость, проистекающая из убежденности
человека или социальной группы в том, что их система верований и образ
жизни являются высшими по отношению к образу жизни других людей.
В социальной психологии в качестве основных механизмов появления
интолерантности и ее проявлений в различных типах дискриминации
принято считать предубеждения, установки и стереотипы. Как отмечает
И. С. Кон, стереотип – неотъемлемый элемент общественного сознания. Он
аккумулирует некий стандартный коллективный опыт и помогает человеку
ориентироваться в жизни. При этом стереотип может быть истинным и ложным,
может выражать положительные и отрицательные эмоции. Поскольку люди
неизбежно воспринимают традиции, обычаи, формы поведения других
культурных групп через призму собственных представлений, то эти традиции
и обычаи кажутся им неприемлемыми [5, c. 272-274]. Однако открытость
сознания, понимание и осознание человеком права другого или других быть
иными, чем он сам, ведут к толерантности. Интолерантность возникает
50 Татьяна Бигдан
тогда, когда эти действительные или воображаемые различия возводятся

в главное качество и превращаются во враждебную психологическую
установку, предубеждение по отношению к какой-либо группе, культуре
и её представителям, проявления дискриминации по отношению к ним.
Г. Д. Дмитриев выделяет следующий типы дискриминации:
• этноцентризм – превосходство этнической группы над другими
и самоотгораживание от других этнических групп;
• сексизм – дискриминация из-за родовой и половой
принадлежности;
• классизм – дискриминация по социально-экономическому статусу;
• лингвисизм – дискриминация из-за речевых и языковых различий;
• антисемитизм – ненависть к евреям;
• русофобия – ненависть к русским [3, c. 54].
Таким образом, особенности становления социокультурной
идентичности личности в современной поликультурной реальности
определяют необходимость решения проблемы формирования толерантности
к иным социальным и культурным группам и носителям их идентичности.
Во многом толерантное отношение к другим определяется
степенью осознанности современным человеком своей собственной
поликультурности. Поскольку человек одновременно является участником
многих социальных групп, его собственная социокультурная идентичность
в определенной степени мозаична. У исследователей существует разное
отношение к данной неоднородности. Как отмечает Е. О. Хабенская,
существуют два подхода к определению особенностей социокультурной
(в данном случае этнической) идентичности. Согласно первому,
идентификация может происходить со своей групповой или с доминантной
группой. Авторы, использующие эту модель в исследовании этнической
идентичности, исходят из идеи обратно пропорциональной зависимости
этих двух идентификаций, делающей их почти взаимоисключающими:
индивид, обладающий четкой идентичностью с одной группой, не может
одновременно осознавать тождество с другой; при трансформации
же идентичности усиление новой идентификации ведет к ослаблению
прежней [10].
Другие авторы приходят к выводу, что возможна одновременная
идентификация индивида с двумя и более социокультурными общностями:
несколько идентичностей в сознании одной личности могут существовать
вполне независимо друг от друга.
А. Н. Джуринский говорит о поликультурной идентичности

личности в условиях поликультурного общества, о взаимодействии
разных культурных идентичностей [2, c. 14-15]. В соответствии с методо-
логическим принципом, согласно которому каждый человек есть пересечение
многих культур, Г. Д. Дмитриев отстаивает идею «мультиидентичности»
человека [3, c. 15].
Но вместе с тем в поликультурном обществе, в различных социальных
группах, членом которых является индивид, существует множество
норм и ценностей, часто противоречащих друг другу. То, что признается
нормальным в одной культуре, анормально в другой, и человеку приходится
приспосабливаться: подстраиваться, мимикрировать в зависимости от
той роли, которую он выполняет. Таким образом, происходит разрушение

личности, утрата собственной идентичности – обретения ответа на
жизненно важные вопросы: Кто Я? Где Я? С кем Я? Как отмечают
исследователи, социализация современного человека осуществляется
в условиях имитационного характера бытия людей, когда социальный
порядок строится на имитационных способах адаптации индивидов.
В результате человек может потерять способность распознавать себя
не только в коммуникативном поле жизненных ситуаций, но и в качестве
самочувствующей, самополагающей сущности [11, c. 38].
В ситуации множественности идентификаций возникает проблема
сохранения целостности личности, предупреждения «растаскивания» её
внутреннего мира на отдельные, подчас противоречивые составляющие.
На наш взгляд, личностная идентичность выполняет интегрирующую
роль в сохранении аутентичности и конгруэнтности личности как
соответствия ее поведения истинному, подлинному в различных ситуациях
социокультурного взаимодействия, в различных социальных ролях. Вместе
с тем истинность и подлинность, измеряемая не индивидными, а сущностно
человеческими свойствами личности, становится таковой, если несет
и проявляет в себе общечеловеческие ценности и смыслы, воплощенные
в культуре и принятые в позитивно ориентированных социальных
общностях и группах. Следовательно, целостность личности обеспе-
чивается наличием позитивной доминантной, смыслообразующей
социокультурной идентичности, которая достигается только посредством
самоопределения личности в поликультурном пространстве.
В условиях поликультурной реальности особое значение приобретает
толерантность как свойство человека, группы, общества, выступающее
одновременно порождением мультикультурности и условием её
существования. В. А Тишков понимает под толерантностью «личностную
и общественную характеристику», предполагающую осознание
многомерности мира и социальной среды, а, значит, и различие взглядов
на мир [3, c. 40]. При этом автор отмечает, что толерантность находит свое
выражение в двух сферах: на психологическом уровне – как внутренняя
установка и отношение личности и коллектива и на политическом
уровне – как действие или осуществленная норма. По А. Н. Джуринскому,
толерантность, понимаемая как терпимость к иным культурам и этносам,
выступает в качестве центральной компоненты мультикультурализма
(поликультурности) [2, c. 26].
Вместе с тем, стремление использовать в качестве синонима
толерантности – термина латинского происхождения – русского термина
терпимость вызывает возражение у многих исследователей. В частности,
они ссылаются на толкование терпимости в «Полном словаре живого
великорусского языка» В. И. Даля, где терпимость характеризуется как
свойство, качество терпеть что-либо или кого-либо только по милосердию,
снисхождению [9, c. 11].
В Декларации принципов толерантности, утвержденной ЮНЕСКО
в 1995 году, утверждается: «Толерантность – это не уступка, снисхождение
или потворство. Толерантность – это прежде всего активное отношение,
формируемое на основе признания универсальных прав и основных свобод
человека… Толерантность означает уважение, принятие и правильное
понимание богатого многообразия культур нашего мира, наших форм

самовыражения и способов проявлений человеческой индивидуальности.
Ей способствуют знания, открытость, общение и свобода мысли, совести
и убеждений. Толерантность – это гармония в многообразии».
Как отмечает П.В. Степанов, толерантность можно рассматривать
в двух контекстах: в контексте ценностного отношения к людям вообще
(безотносительно к их культурной принадлежности); а также в контексте
ценностного отношения к людям как представителям иных социокультурных
(этнических, конфессиональных, субкультурных) групп. Второй вариант
можно охарактеризовать как социокультурную толерантность. Пытаясь
выделить отличие толерантности от терпимости как сознательного
подавления в себе чувства неприязни к инаковости другого человека
и других культур или снисходительно-равнодушного отношения к ним,
автор выделяет три понятия, наиболее полно отражающих сущность
толерантности: признание, принятие и понимание представителей других
культур [8, c. 4-5].
Одной из самых сложных проблем в условиях поликультурности
и многополярности современного мира является проблема определения
границ толерантности. Осознавая дихотомию понятий «толерантность» –
«интолерантность», необходимо обратить внимание на диалектический
характер их взаимосвязи, возможность смещения отрицательного
и положительного полюсов в зависимости от конкретной ситуации. Так,
толерантность может и способна переходить в интолерантность, когда
речь идет о неприятии экстремизма, ксенофобии, унижении достоинства
и нарушении прав другого человека или культурного сообщества.
В данном случае интолерантность выступает как проявление толерантности.
Терпимость же, проявленная в подобной ситуации, выступает как показатель
негативного или равнодушного отношения человека к данным явлениям
и чаще всего воспринимается как проявление интолерантности.
Раскрывая диалектику значений толерантности, её роли в регу-
лировании взаимоотношений «личность – общество» в условиях
поликультурности, А. Асмолов пишет: «Толерантность – право другого
на варианты, право на действительный мультикультурализм, поли-
культурность как источник движения в этом мире». И одно-
временно «толерантность выступает как норма совместимости в мире
разнообразия» [1]. В контексте социального воспитания толерант-
ность – это, с одной стороны, признание права личности на обособление,
автономизацию, свободный выбор своей социокультурной идентичности
и осознание своей поликультурности; с другой, – условие приспособ-
ления, адаптации в многокультурном мире, которая может осуществляться
только посредством принятия и понимания неизбежности и необходи-
мости многообразия.
Таким образом, социокультурная идентичность и социокультурная
толерантность не амбивалентны по своей сути, а существуют во
взаимосвязи и взаимозависимости, выступая условием и содержательной
основой индивидуализации и социализации личности в поликультурной
среде [6].
Необходимо отметить, что в качестве социокультурной толерантности
чаще всего рассматривается этническая толерантность. Между тем,
поликультурная среда на всех уровнях включает в себя достаточно

большое количество не только этнокультур, но и других субкультур.
Неоспорим тот факт, что становление толерантности личности во многом
зависит от окружающей среды. Выделяя факторы, являющиеся источником
предубеждений, ведущих к интолерантности, исследователи считают
таковыми не только внутриличностные (психогенные), но и те, которые
зависят от состояния окружающей социальной и культурной среды
(социальные, экономические и социокультурные). Так К. Хорни говорит
о состоянии «базальной тревоги», которое возникает у личности в ситуации
быстрых социальных изменений: урбанизации, ускорения темпов жизни,
изменения норм морали и поведения, распада привычных социальных
связей [7, c. 256-260]. Добавим сюда присущие поликультурному обществу
глобализацию, интеграционные процессы, проникновение «чуждых»
культур в условиях разрушения идеологических перегородок и перехода
к информационному обществу, добавляющих к состоянию «базальной
тревоги» страх утраты своей социокультурной идентичности. Именно это
является по Хорни причиной того, что, пытаясь избавиться от тревоги
и ощущения нестабильности, человек может демонстрировать враждебность
и агрессию по отношению к тем группам в обществе, чьи нормы и ценности
кажутся непонятными, чужими, а оттого еще более пугающими.
Реалии современной жизни все более подводят исследователей
к необходимости учитывать возрастающее значение среды в становлении
толерантности личности. Среда, с функциональной точки зрения,
определяется Ю.С. Мануйловым как то, среди чего пребывает субъект,
посредством чего формируется его образ жизни, что опосредует его
развитие. Можно выделить множество сред, в которых происходит
социализация человека, в том числе: культурная и социокультурная,
образовательная и непосредственно субкультурная среда той общности,
куда включен человек (семья, референтная группа, молодежная субкультура,
класс, школа и т.д.).
Обратим внимание на то, что современные границы социо-

культурной среды как данного каждому человеку пространства значительно
расширены, и в условиях «глобальной деревни» термин «социо-
культурная среда» может употребляться для характеристики всех
уровней социальных сред и соответствующих им культур, влияющих
на социализацию человека как непосредственно, так и опосредованно:
мегасреда (мир и мировая культура) макросреда (культура страны,
общества, этноса), мезосреда (культура региона, города, села и т.д.,
субкультуры) и микросреда (культура семьи, культура организации,
культура группы сверстников). Кроме того, каждая из этих «сред»
является негомогенной по своему культурному составу, т.е. выступает
как поликультурная среда.
В связи с этим, перед исследователями возникает необходимость
определения влияния поликультурности каждого уровня социо-
культурной среды на становление толерантности и социокультурной
идентичности личности, а также выявления воспитательного потен-
циала поликультурной среды, использование которого в процессе
воспитания подрастающего поколения обеспечит его позитивное

социальное становление.
Таким образом, воспитание толерантности и становление
культурной идентичности одновременно решают задачи социальной
адаптации (приспособления) воспитанника к поликультурному миру и его
индивидуализации (конструктивному обособлению) в этом мире: это и есть
две стороны одной медали, называемой социализацией.
СПИСОК ЛИТЕРАТУРЫ
1. Асмолов А. Г. Формирование установок толерантного сознания как

теоретическая и практическая задача [Электронный ресурс]/ А. Г. Асмолов. –
Режим доступа: http://www.tolerance.ru/biblio/dzyalosh-1/multi/1_asmolov.html
2. Джуринский А. Н. Воспитание в многонациональной школе: пособие
для учителя/ А. Н. Джуринский. – М.: Просвещение, 2007. – 96с.
3. Дмитриев Г. Д. Многокультурное образование/ Г. Д. Дмитриев. – М.:
Народное образование, 1999. – 208 с.
4. Заковоротная М. В. Идентичность человека. Социально-философские
аспекты/ Заковоротная М. В. – Ростов-на-Дону: Издательство Северо-
Кавказского научного центра высшей школы, 1999.
5. Кон И. С. Социологическая психология/ И. С. Кон. – М.: Московский
психолого-социальный институт; Воронеж: Издательство НПО «Модек»,
1999. – 560 с.
6. Никитина Н. Н. Социокультурная идентичность и толерантность
как составляющие поликультурности личности/ Н. Н. Никитина. – Ульяновск:
ГОУ ВПО Ульяновский государственный педагогический институт, 2009.
7. Семечкин Н. И. Психология социального влияния/ Н. И. Семечкин. –
СПб.: Речь, 2004. – 304 с.
8. Степанов П. В. Воспитание толерантности у школьников: теория,
методика, диагностика/ П.В. Степанов// Под ред. Л. И. Новиковой. – М.:
АПК и ППРО, 2006. – 84 с.
9. Толерантность/ М. П. Мчедлов [и др.]; под общ. ред. М. П. Мчедлова;
Институт комплексных социальных исследований РАН. – М.: Республика,
2004. – 416 с.
10. Хабенская Е. О. Этническая идентичность: подходы к проблеме
[Электронный ресурс]/ Е.О. Хабенская. – Режим доступа: http://www.viuonline/
ru/science/publ/bulleten20/page4.htm
11. Шакурова М. В. Социально-педагогические условия становления
социокультурной идентичности личности: монография/ М. В. Шакурова. –
Воронеж: ВГПУ, 2006. – 200 с.
12. Эриксон Э. Идентичность: юность и кризис/ Э. Эриксон; [пер. с англ.;
общ. ред. и предисловие А.В. Толстых] – Издательская группа «Прогресс»,
1996. – 344 с.
13. Ядов В. А. Социальная идентификация в кризисном обществе/
В. А. Ядов// Психология личности в трудах отечественных психологов/
Сост. и общая редакция Л. В. Куликова. – СПб.: Питер, 2001. – с. 324-335.
55
O PROBLEMĂ A ISTORIEI LIMBII ROMÂNE

APARENT REZOLVATĂ: PERIODIZAREA
Klaus BOCHMANN
Moldova-Institut Leipzig
Istoria limbii române pare să fie foarte bine descrisă, dacă luăm în vedere
bibliografia enormă de specialitate şi numele unor lingvişti dintre cei mai de
seamă, care şi-au dedicat activitatea ştiinţifică acestui obiect; în această listă îi
găsim pe Sextil Puşcariu, Ovid Densusianu, Alexandru Philippide, Alexandru
Rosetti, Gheorghe Ivănescu şi alţii. Să pui la îndoială unele puncte de vedere
de care ei s-au lăsat ghidaţi în cercetarea lor şi care parcă au un caracter cvasi
axiomatic, poate apărea ca un sacrileg.
Totuşi, când în anul 2009 am început să scriu o introducere în istoria
limbii române pentru uzul studenţilor germani, am constatat cu mirare că există
fenomene a căror tratare mi-au produs un sentiment de nemulţumire. Menţionez
în treacăt două fenomene pe care aş vrea să le pun în discuţie şi cu alte ocazii, şi
anume aşa-zisa problemă a continuităţii unei limbi romanice la nord de Dunăre:
nedumerirea mea provine din faptul că argumentele multor lingvişti germani, care
văd lucrurile cu totul altfel decât majoritatea lingviştilor români, nu sunt discutate
nicăieri sau nici măcar luate în seamă în publicaţiile româneşti. O introducere în
istoria limbii române pentru studenţi germani însă nu poate face abstracţie de
aceste puncte de vedere, cu atât mai mult cu cât materia cu pricină va fi predată
câteodată chiar de oponenţii punctului de vedere român „oficial”. Al doilea punct
critic priveşte conceptul de limba literară, în special postularea unei presupuse
unităţi a ei deja în secolele în care faptele vorbesc, după părerea mea, împotriva
acestei presupuneri.
Problema despre care aş vrea să insist aici priveşte periodizarea istoriei
limbii române.
În istoriografia celorlalte limbi romanice, alta decât româna, dar şi în cea
germană şi engleză, se deosebeşte o fază veche – franceza veche (ancien français),
spaniola veche (español antiguo), italiana veche (italiano antico), germana veche
de sus şi de jos (Althoch/ nieder/ deutsch), engleza veche (old english) – şi una
nouă sau modernă, referitoare la epoca modernă – franceza nouă sau modernă
(nouveau français, français moderne), germana nouă de sus şi de jos (Neuhoch/
nieder/ deutsch) etc. Pentru faza actuală a limbilor se adaugă a desemna adeseori
o referinţă la contemporaneitate, deci limba franceza contemporană sau de azi
(français contemporain sau d’aujourd-hui), limba germană contemporană sau de
azi (deutsche Sprache der Gegenwart/ deutsche Gegenwartssprache sau heutiges
Deutsch). Pentru unele limbi se presupune şi o fază mijlocie valabilă pentru
epoca de tranziţie între evul mediu târziu şi epoca modernă timpurie (moyen
français, Mittelhochdeutsch, middle English).
Ţinându-se cont de asemenea periodizări, istoriograful lingvistic poate fi
tentat să le aplice şi la domeniul românesc. Sunt de părere că această viziune ar
fi posibilă fără probleme dacă în istoriografia lingvistică română nu ar exista
56 Klaus Bochmann
drumuri bătute care duc în alte direcţii. În lucrările de referinţă este vorba de
1. limba română primitivă sau protoromână (Urrumänisch – „străromâna”,
în traducerea din 1943 în germană a operei magistrale a lui Sextil Puşcariu),
sau de limba română comună; 2. limba română veche şi 3. limba română
modernă şi limba română contemporană. Prima fază ar merge de la formarea
limbii române în secolele VII şi VIII până la scindarea ei în cele patru dialecte
cunoscute, proces care s-ar fi terminat în secolul al X-lea1. Perioada imediat
următoare, a limbii române vechi, ar merge până pe la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, după care ar urma, după o fază de tranziţie pe care urmând
istoriografia literară am putea-o numi faza limbii române premoderne, cea
a limbii române moderne, remodelată în cadrul occidentalizării generale
a culturii româneşti.
În lumina tradiţiilor europene ale istoriografiei limbilor trebuie să fie
permis să ne întrebăm dacă finalizarea unui proces de diferenţiere dialectală (deci
cel care separă româna comună de româna veche) poate servi drept cezură în
istoria limbii, adică dacă poate fi privită ca un criteriu pentru delimitarea unei
epoci întregi. Chiar dacă nu s-a întâmplat prea des că un teritoriu lingvistic care
era coerent la origine, se fragmentează, şi că idiomurile care rezultă din acest
proces se îndepărtează unul de altul nu numai din punct de vedere structural şi
lexical, ci şi spaţial sau geografic, totuşi putem atrage atenţia la faptul că formarea
dialectelor a fost un fenomen paneuropean care a avut loc în evul mediu timpuriu,
în epoca care în istoria limbilor romanice occidentale se identifică cu epoca veche.
În acest sens ar fi de recomandat ca, cum se spune în germană, „die rumänische
Kirche im romanischen Dorf zu lassen” (adică „să lăsăm biserica română în
satul romanic”). Dacă postularea unei perioade a românei comune pare cu totul
îndreptăţită, nu se poate nega că ea face parte de epoca veche, a limbii române
vechi, care după cum putem şti în ziua de azi, până la începutul unei perioade noi
(al cărei început îl fixăm în secolul al XIII-lea, cum vom explica mai jos), nu şi-a
schimbat substanţial structura gramaticală şi fonologică. De fapt, nici nu ştim
dacă pierderea unităţii blocului lingvistico-spaţial a avut consecinţe imediate de
natură intralingvistică, deci fonologice, gramaticale, lexicale, care datează din
faza imediat următoare scindării acelei unităţi, cel puţin nu avem niciun temei
să presupunem asemenea consecinţe, pe care, din cauza lipsei documentelor, le
constatăm abia în epoca modernă. Atât pentru dacoromâna, cât şi pentru aromâna
şi celelalte varietăţi secolul al X-lea nu prezintă o cezură de natură internă,
structurală, singurul criteriu de periodizare rămânând deci începutul unei evoluţii
divergente a celor patru dialecte.
Pentru a ţine cont de aceste considerente, propunem să se caracterizeze
limba română în perioada de până la secolul X drept română veche comună, şi
româna din faza următoare drept dacoromână veche, precum şi aromână veche,
megleno-română veche etc.
Mai importantă decât această chestiune îmi pare să fie delimitarea (daco)
românei vechi de stadiul ei de dezvoltare. Aici se pune iarăşi problema criteriilor
de periodizare. Dacă ne ţinem de ceea ce ne spun cei mai mari istoriografi ai limbii
române, de la formarea ei până azi limba română nu şi-ar fi schimbat sensibil
înfăţişarea, nici fonologică, nici morfologică. Sextil Puşcariu, în opera lui citată,
1
Vezi îndeosebi Sextil Puşcariu, Die rumänische Sprache, Leipzig 1943, p. 300,
a cărui părere a fost împărtăşită de către mulţi alţi lingvişti români.
O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea 57
scrie că „toate trăsăturile caracteristice limbii române, tot ceea ce o deosebeşte,

pe de o parte, de limba latină, şi pe de alta, de celelalte limbi romanice, o găsim
în cele patru dialecte”1, deci ar fi existat deja în româna veche comună (punct de
vedere de altfel criticat de către Al. Philippide). Şi la G. Mihăilă, în introducerea
sa în Dicţionarul limbii române vechi citim:
„Din cercetările întreprinse de B.P. Hasdeu, Ov. Densusianu, Al. Rosetti şi
de alţi lingvişti români, rezultă că în acea epocă [este vorba de secolele XIII-XV]
limba română nu diferea sensibil de cea pe care ne-o oferă textele din sec. XVI
şi XVII. Cu excepţia unor forme arhaice, perfect explicabile în lumina foneticii
şi a morfologiei istorice, ea nu diferă prea mult nici de limba populară actuală: se
poate spune, fără teamă de a greşi, că în sec. XIII-XV limba română se apropiase
într-o mare măsură de aspectul ei actual …”2
În ultimă instanţă, aceasta ar însemna că o periodizare a istoriei limbii
române pe criterii pur formale, a schimburilor fonologice şi morfologice sau
morfo-sintactice care, de exemplu, condiţionează în mod foarte clar diferenţa
dintre limba franceză veche şi cea mijlocie şi nouă, sau germana veche de sus de
germana mijlocie de sus, nu este posibilă în cazul limbii române decât cu rezerve
remarcabile! Dacă, simplificând rezultatul acestor citate, structura limbii române
de la formarea ei până azi nu s-a schimbat substanţial, pentru periodizarea istoriei
acestei limbi trebuie căutate sau cel puţin adăugate şi alte criterii.
Punctul de vedere formal-structural, a cărui valabilitate o punem în
îndoială, a fost formulat în mod explicit chiar în unele lucrări de referinţă
a istoriei limbii române. Aşa de pildă în tratatul Istoria limbii române editat de
Academia RPR în 1965 citim în prefaţă: „Istoria limbii române îşi propune să
deducă principalele perioade de dezvoltare a limbii române din însăşi evoluţia
ei internă. Vom vorbi, aşadar, de perioade distincte numai în momentul în
care vom constata o discontinuitate evidentă de structură.”3 Focusul cercetării
istoriografice este pus în exclusivitate pe evoluţia aşa-zisă „internă” a limbii:
„… baza periodizării va fi în primul rând evoluţia structurii gramaticale,
fiindcă este mediată, este omogenă, şi, în concluzie, rezistentă, ca orice
reflectare sistematizată. De aceea, discontinuităţile din structura gramaticală
au o valoare excepţională pentru periodizarea istoriei limbii.”4 Autorii nu au
avut şansa să demonstreze acest principiu în practica, tratatul fiind abandonat
după cel de al doilea volum.
După afirmarea masivă a sociolingvisticii în lingvistica internaţională s-a
impus şi o abordare nouă a problemelor istoriei limbii. Pentru determinarea
fazelor de dezvoltare a limbilor au fost luate în seamă şi condiţiile socioculturale,
raporturile de comunicare socială în care o limbă este utilizată, adeseori chiar într-
un context multilingual. Şi aspectele lexicale, cam marginalizate (surghiunite în
aşa-numitul ’lexicon’) de către structuralism, care de fapt a stat la baza orientării
expuse mai sus, a fost reconsiderat în determinarea perioadelor istorice a unor
limbi. Un lingvist român care se lăsa dus de aceste considerente, continuând de
1
Puşcariu, op. cit., p. 283.
2
G. Mihăilă, „Cuvânt înainte”, Dicţionarul limbii române vechi, Bucureşti
1962, S. 5.
3
Istoria limbii române, volumul I, Limba latină. Ed. Academiei Rep. Pop. Rom.,
Bucureşti 1965, S. 6.
4
Loc. cit., p. 7.
58 Klaus Bochmann
altfel şi o orientare mai veche, moştenită din epoca romanticismului şi renovată

la începutul secolului al XX-lea de către şcoala sociologică din lingvistica
franceză (Meillet, Dauzat, Vendryes etc.1), dar şi utilizând unele impulsuri
venite din marxism, a fost Gheorghe Ivănescu. În voluminoasa sa lucrare Istoria
limbii române din 1980 scrie: „Lucrarea de faţă încearcă să prezinte dezvoltarea
limbii române epocă cu epocă, de la limba latină până astăzi. Stabilind fazele de
dezvoltare a limbii române şi împărţind pe epoci diferite schimbări (fonetice,
morfotice, sintactice şi lexicale) ale limbii, ea explică aceste schimbări direct
sau indirect, prin fazele dezvoltării istorice a poporului român, deci prin fapte
istorice şi mai ales prin diverse structuri sociale; bineînţeles, am făcut aceasta
numai atunci când faptele lingvistice nu sunt expresia unei tendinţe a sistemului
lingvistic (căci admitem şi noi asemenea tendinţe, deşi mult mai rar decât se
admiteau de către şcoala lingvistică franceză şi de către structuralişti).”2
Nu se poate nega, de exemplu, că într-o epocă în care purtătorii limbii
române au trăit încă în structuri prestatale, limbii nu puteau să-i revină acele
funcţii comunicative pe care le-a primit abia cu întemeierea primelor formaţiuni
statale, chiar dacă atunci încă alte limbi ocupau funcţia de limbă cancelărească.
În secolele XII-XV, intrarea în limba română a multor termeni şi expresii slavone
utilizate în cancelariile domneşti şi în biserică, datorită acestui impact al politicului
asupra limbii, au dat acesteia o înfăţişare nouă, cu toate că structura ei nu a fost
afectată de asemenea interferenţe. De fapt, şi celor mai importante contacte
lingvistice le revine un rol în periodizare, transformând esenţa tipologică a unei
limbi din care face parte şi nivelul lexical. Chiar dacă admitem că nici primul
contact lingvistic slavo-român nu schimbase limba română în esenţa ei (problemă
afectată de altfel de puternice conotaţii politice) – cine vrea să nege că cel puţin sub
aspectul lexical, influenţa slavă a transformat puternic înfăţişarea limbii române?
De asemenea scripturalizarea, care aproape în mod automat cere noi forme de
expresie, trebuie respectată ca un criteriu de periodizare, întrucât ea dădu limbii
un nou statut sociocultural. Numai un credo intralingvistic, reducţionist care ia
drept unicul criteriu al evoluţiei unei limbi structura gramaticală şi fonologică,
poate face abstracţie de condiţiile sociopolitice, renunţând la complexitatea
faţetelor acestor evoluţii.
În acest sens propunem împărţirea istoriei limbii române în următoa-
rele perioade:
1. Perioada veche, începând cu trecerea de la latina spaţiului balcanic
şi carpato-dunărean în secolul VII-VIII, epoca de formare a tuturor limbilor
romanice, spre româna veche comună, în prima fază, şi prin diferenţierea celor
patru dialecte române spre dacoromâna veche, aromâna veche etc., într-o a doua
fază care merge până la naşterea primelor formaţiuni statale româneşti autonome
prin secolele XII-XIII. În această perioadă românii trăiesc în obştile săteşti
medievale, ei sunt stăpâniţi în mare parte de triburi sau state de altă etnie (slave,
turcice, maghiară) şi încă nu dispun de state proprii. Păstoritul cu transhumanţa,
îndeletnicirea economică principală a lor, îi duce la deplasări îndelungate până
în sudul adânc al peninsulei balcanice, pe de o parte, în regiunile muntoase din
Europa central-orientală pe de alta. Dacoromâna veche este o limbă populară
vezi K. Bochmann, „Französische Beiträge zur Soziolinguistik”, în: Beiträge zur

1
Romanischen Philologie, 1970, H. 1, p. 77-86.

2
Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi 1980, p. VIII.
O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea 59
utilizată în exclusivitate în mod oral, cu un lexic adaptat la felul simplu de viaţa

şi de economie, de aceea nu este şi scripturalizată. Transhumanţa garantează
o relativă unitate a limbii. Dintre interferenţele, mai ales lexicale, trebuie reţinută
în mod deosebit influenţa slavă veche, sensibilă în mai toate domeniile vieţii,
precum şi cea maghiară, care se referă cu precădere la viaţa orăşenească.
2. Perioada mijlocie (corespunde limbii române vechi din literatura
de specialitate), datând de la existenţa primelor formaţiuni statale româneşti,
cnezatele din Transilvania şi Maramureş, şi voievodatele Moldovei şi a Ţării
Româneşti, până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, când o parte a elitelor
sau forţelor sociale hegemoniale, deci conducătoare în domeniul spiritual,
încep să se despartă de modelul cultural slavo-bizantin şi se orientează spre
occident, spre Germania şi Italia la ardeleni, spre Franţa la românii din
Moldova şi Ţara Românească. Cu toate că în primele secole limba scrisă este
slavona, în Transilvania şi latina, evident, de altfel aceasta reiese şi din textele
zise slavo-române1, că româna este aproape unica limbă de comunicare orală.
În decursul perioadei de mijloc are loc scripturalizarea limbii române, mai
întâi pentru uzul privat, iar începând cu secolul al XVI-lea parţial şi pentru
administraţie, religie şi literatura analistică, şi întâlnim şi primele tipărituri,
deocamdată în sec. XVII-lea româna se impune definitiv în scris şi în domeniile
oficiale, în Moldova şi Ţara Românească.
Limba română din perioada mijlocie, din ceea ce ştim din documentele
transmise nouă, este caracterizată prin anumite deosebiri dialectale (cu
o uşoară tendinţă de aplanare a acestora), prin formarea unui lexic administrativ,
de stat, a organizaţiei bisericeşti şi a culturii religioase, formată prin recursul
la slavona bisericească, precum şi a unui lexic al culturii aristocratice, de
curte, şi de viaţa orăşenească, sub influenţa neogrecească şi turcească. Se
nasc tradiţii textuale în limba română, mai întâi în domeniul religios şi în
cancelariile domneşti, precum şi în corespondenţa privată, iar începând cu
secolul al XVII-lea şi cu privire la literatura artistică.
Postularea acestei perioade de mijloc, desprinderea ei de perioada
anterioară, ne pare justificată prin faptul că datele socioculturale (sau
sociolingvistice) ne impun acest lucru. Dacă evoluţia structurală nu ne livrează
argumente semnificative, trebuie să recurgem la acele criterii, chiar dacă ar exista
cezuri structurale importante, nu am putea să le izolăm de condiţiile care le-au
produs. De altfel, prin intenţia de a cuprinde sub denumirea de limba română
veche tot ceea ce a existat între secolul X şi secolul al XVIII-lea, ar însemna să
opunem faza străveche şi veche direct limbii române contemporane.
3. Perioada nouă, modernă, cu diferenţierea deja propusă (a) într-o fază
premodernă (de la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până pe la 1830),
(b) faza modernizării accelerate (1830 până la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi
(c) faza de azi, contemporană (de la începutul secolului al XX-lea până azi).
Perioada este caracterizată prin formarea unei conştiinţe de sine naţională şi
a unei mişcări naţionale, factori hotărâtori pentru voinţa de a transforma limba
în instrumentul primordial de manifestare drept naţiune. Formarea statului
naţional unitar a fost un alt factor hotărâtor pentru dezvoltarea ulterioară
a limbii, permiţând o politică lingvistică eficientă, care a făcut din limba română
1
Aceste cuvinte dintre cele mai vechi din limba română le aflăm din Dicţionarul
limbii române vechi (sfârşitul sec. al X-lea – începutul sec. al XVI-lea), Bucureşti 1974.
60 Klaus Bochmann
un instrument de stăpânire politică şi de organizare a vieţii sociale şi culturale sub

toate aspectele ei.
Procesul acesta a fost însoţit, la început, de abandonarea completă
a slavonei ca limbă scrisă, cu diversificarea treptată a tipurilor de texte literare
şi neliterare în limba română, a coexistenţei temporare a românei cu neogreaca
în epoca fanarioţilor, şi cu franceza în tot secolul al XIX-lea, drept limbi mai
ales scrise, care pot fi documentate prin publicaţii. Limba se îmbogăţeşte masiv
cu împrumuturi din franceză şi celelalte limbi romanice, dar şi tipurile de texte
sunt supuse unui proces de modernizare după modelul mai ales francez. Deja
spre finalul secolului al XIX-lea, limba română se prezintă ca o limbă modernă
cu un vocabular foarte bogat şi cu un potenţial expresiv şi stilistic cu care poate
face faţă la orice cerinţă comunicativă.
Cu aceste consideraţii nu intenţionez să provoc răsturnarea întregii cercetări
privind istoria limbii române – chiar ar fi ridicolă o asemenea încercare. Mai
utilă ar fi, mi se pare, o reflecţie critică asupra conceptelor tradiţionale din acest
domeniu care ne-ar permite să privim mulţimea datelor cunoscute şi descrise
într-o lumină nouă, cu alte ierarhii, alte ordini de idei. La drept vorbind, cei mai
mulţi istoriografi lingvistici din România chiar disting şi ei trei etape în evoluţia
limbii române – româna comună, limba veche, limba modernă, numai că epoca
limbii vechi apare prea lungă, nediferenţiată, practic mergând de la secolul al
X-lea până la sfârşitul celui de al XVIII-lea. Însă în aceste opt secole s-au produs
schimbări enorme în sânul limbii române: trecerea ei de la statutul unei limbi
populare, exclusiv orală, la cel de limbă a păturilor conducătoare a unor state
feudale, de la oralitatea exclusivă la scripturalitate, precum şi la statut de limbă
oficială, toate aceste schimbări având drept consecinţe anumite evoluţii nu numai
în lexic, ci şi în morfosintaxă.
61
INTERACŢIUNEA LIMBAJULUI ECONOMIC

CU CEL COMUN ÎN PROCESUL DE PREDARE –
ÎNVĂŢARE A DISCIPLINELOR ECONOMICE
Raisa BORCOMAN, Arminia CICALĂ-RACU

Academia de Studii Economice din Moldova
E un lucru general cunoscut că pentru un bun specialist, în orice domeniu

ar activa acesta, trebuie nu doar să posede un ansamblu de cunoştinţe, teorii,
terminologii de specialitate, ci mai trebuie să şi poată comunica într-un limbaj
adecvat cu publicul/ cu auditoriul căruia i se adresează.
Folosirea diferenţiată a resurselor lexicale, morfosintactice şi stilistice
ale limbii, în funcţie de conţinutul mesajului, de scopul acestuia şi de natura
destinatarului, este unul din dezideratele esenţiale ale procesului de predare-
învăţare, caracteristic tuturor disciplinelor, inclusiv celor economice. Or, unul
dintre principiile fundamentale în predarea-învăţarea disciplinelor economice
este cel al accesibilităţii şi individualizării instruirii. Iar accesibilitatea şi
individualizarea instruirii se poate realiza, alături de alte procedee şi metode
didactice, cum sunt: selectarea conţinuturilor învăţării în funcţie de esenţialitatea
şi utilitatea lor pentru formarea anumitor competenţe, trecerea de la uşor la greu,
de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, şi prin „utilizarea de către
profesor a unui limbaj riguros, clar, simplu şi atrăgător” [10, p. 46].
Specialiştii din diverse domenii utilizează, de regulă, aşa-zisele
limbaje specializate sau profesionale, care îşi propun redarea unui conţinut
de idei specific, în raport cu o activitate profesională oarecare, în funcţie de
o anumită viaţă social-culturală. În această interpretare, limbajele specializate se
realizează în acord cu o ştiinţă sau cu o activitate oarecare [2, p. 292]. Se disting,
în aceste condiţii, mai multe limbaje specializate: tehnic, medical, economic,
informatic, sportiv etc. Apărute în procesul de specializare a activităţilor,
limbajele profesionale, nu sunt izolate între ele, ci, dimpotrivă, au fiecare o zonă
de interferenţă [12, p. 202].
Limbajul comun, care, de altfel, a stat la baza tuturor limbajelor specializate,
reprezintă „o modalitate de exprimare simplă, familiară (pe înţelesul tuturor
vorbitorilor unei limbi)” [7, p. 1046]. De aici, una dintre calităţile definitorii ale
acestuia este accesibilitatea.
Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de
la începuturile constituirii şi delimitării celui dintâi, ale cărui trăsături diferenţiale
principale rezidă în prezenţa unei terminologii, destul de vaste, impunătoare,
precum şi a unui şir de formulări şi expresii specifice: a trage o cambie, a stinge
o datorie, a desface soldurile, a rezolva corespondenţa, mişcare a contului,
a vinde/ a cumpăra în vrac, a da faliment etc.
Astfel, pe de o parte, pe parcursul evoluţiei sale, terminologia economică
s-a completat cu foarte mulţi termeni proveniţi, prin transfer semantic, de la
unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limbajul comun: îngheţare (de preţuri/
62 Raisa Borcoman, Arminia Cicală-Racu
de conturi); liberare (a debitorului); subscrise (la emisie); impunere; ajustare

(economică); balanţă (de plăţi); participaţie; paradox (statistic); operaţie
(de bursă, bancară, de devize, triunghiulară etc.); orizont (economic); efect
(comercial); titlu (de credit); depresiune; exerciţiu (financiar) etc. Este
vorba de un proces complex care, în literatura de specialitate, se numeşte
terminologizare. Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun
în limbajul ştiinţific (în cazul nostru, în cel economic) trebuie analizat prin
prisma relaţiei concept–termen, şi nu a termenului izolat. Efortul analitic
exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui termen
din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de
către publicul larg. Conceptului astfel elaborat, prin analiză, i se adaugă sau i
se modifică elemente/ trăsături ale definiţiei în aşa fel, încât el se prezintă ca un
concept fundamentat ştiinţific, încadrat într-un sistem în care el relaţionează cu
alte concepte din cadrul acestuia.
Pe de altă parte, un şir de termeni şi îmbinări terminologice cu
caracter economic pătrund în limbajul comun fiind supuşi unui proces invers
terminologizării, care, în literatura de specialitate, se numeşte determinologizare.
[4, p. 153-163] A se urmări, în acest sens, în baza unui dicţionar explicativ,
evoluţia semantică a termenilor de genul: capital (de bunuri intelectuale,
spirituale, morale); achiziţie (a face o achiziţie); rezervă (de spital); restanţă
(„examen care nu a fost promovat în termenul stabilit”); tranziţie (a trenului);
a taxa (a califica, a considera drept…); lichidator (asasin, ucigaş plătit);
a stoca (a fixa, a înmagazina în memorie date, informaţii), a se achita (a-şi
îndeplini o obligaţie, o datorie morală) etc.
Utilizarea, în limbajul comun, a unor îmbinări, expresii frazeologice care
conţin în structura lor termeni economici, de asemenea, denotă strânsă legătură
dintre cele două limbaje: a nu da doi bani (pe cineva); a fi de bani gata; a trăi pe
socoteala (cuiva); a fi bun/ rău de plată, a plăti cu aceeaşi monedă; a avea girul
cuiva etc.
Lexemul preţ a pătruns din limbajul economic în limbajul comun, fiind
cunoscut oricui, cu sensul de „sumă de bani care se cere sau se plăteşte pentru
o marfă, pentru un serviciu” etc., în timp ce un dicţionar de specialitate, cum
ar fi, spre exemplu, Dicţionarul de economie (Bucureşti, 2001), propune
o definiţie ştiinţifică, cuprinzând alţi termeni economici, fapt care îngreuiază
cu mult înţelegerea lui de către persoanele neiniţiate în materie de economie –
„cantitatea de monedă cerută şi/ sau oferită pentru achiziţionarea unei
unităţi de satisfactori sau prodfactori” [6, p. 344]. Aflat în relaţie cu alţi
termeni, lexemul preţ desemnează concepte înrudite, unele necunoscute
de către publicul larg (preţ: ajustat/ conjunctural/ conducător/ de curs/ de
deschidere/ de exersare/ de intervenţie/ de monopo/ de oligopol/ de revocare/
de prag/ de subscripţie/ de transfer etc.). Menirea economiştilor este de
a folosi un limbaj pertinent mediului/ auditoriului căruia i se adresează sau
i se explică conceptele respective.
În limbajul economic au pătruns şi continuă să pătrundă elemente lexicale
şi din alte limbaje specializate: din domeniul medicinii – asanare „lichidarea
unei stări de fapt, a unui proces sau fenomen cu caracter negativ existent
la un moment dat în economie sau într-un sector al acesteia, cu scopul de
a crea condiţii pentru realizarea cerinţelor momentului respectiv”, injectare
Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul 63
de predare – învăţare a disciplinelor economice
„adaos exogen la venitul unei firme sau al unei familii, reprezentată de un venit
suplimentar care nu rezultă din consumul imediat al sectorului privat”, din
domeniul militar – strategie „arta de a folosi toate mijloacele existente în vederea
asigurării succesului într-o luptă, într-o activitate”, campanie „ansamblu de
operaţii organizate după un anumit plan desfăşurat intensiv într-o perioadă
de timp, în vederea realizării unui scop determinat (politic, economic, social
etc.)”, din domeniul lingvistic – semiotică economică „totalitatea proceselor
de semnificare şi/sau comunicare pe care le utilizează omul în raporturile sale
cu realitatea economică, inclusiv procesele de codificare şi de decodificare
a teoriilor economice” etc. Avem de a face cu un fenomen care, în ştiinţa
lingvistică, a fost denumit reterminologizare [15, p. 17-22].
În general, în ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se
elemente din trei limbaje diferite: matematic, economic şi comun. De exemplu,
conceptul de „funcţie a consumului” poate fi exprimat în limbajul matematic
prin formula C = f(y), în care „C” este consumul, „y” – venitul şi „f” –
simbolul pentru funcţie. În limbajul economic, acest concept are următoarea
accepţie: „relaţia care descrie legătura funcţională dintre venit şi cheltuielile
de consum, pe de o parte, şi consum şi alţi factori, în afară de venit, pe de altă
parte”. [7, p. 211]. În limbajul comun, conceptul respectiv poate fi explicat în
modul următor: „Cu cât câştigăm mai mult, cheltuim mai mult, dar, întrucât
veniturile noastre cresc, noi ne mărim cheltuielile din ce în ce mai puţin şi
mărim economiile noastre din ce în ce mai mult”.
Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi
dezavantaje. Limbajul matematic, folosit în mod adecvat, este cel mai concis,
având calitatea de a fi utilizat şi ca un instrument pentru analiza fenomenelor
economice. Pe de altă parte, formulele matematice, relativ seci şi lipsite de
culoarea limbajului comun, având un înalt grad de abstractizare, au dezavantajul
de a nu fi înţelese de publicul larg şi, uneori chiar nici de unii specialişti în
domeniu, dacă sunt extrem de complicate. Exprimarea în limbajul comun îl
impune pe specialistul în domeniu să-şi reformuleze şi să-şi exprime gândurile
în aşa fel, încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se comunică. În plus,
explicarea, în procesul de predare, a conceptelor economice într-un limbaj
simplu poate realiza un feedback eficient, din partea studenţilor, elevilor, cu
privire la fenomene, situaţii, evenimente care fac subiectul analizelor economice
şi care eficientizează însuşirea fenomenului discutat. Unii termeni şi îmbinări
terminologice, cum sunt: maximizarea profitului pe termen scurt, impact rezidual,
ipotezele separabilităţii, variabilele – carte albă de referinţă etc. sunt greu de
înţeles chiar şi de persoanele care au o oarecare pregătire în domeniul economiei.
Avem de a face cu nişte noţiuni economice cu un grad ridicat de abstractizare
şi, la predarea lor, se impune aplicarea unor procedee specifice operaţionalizării
noţiunilor (conceptelor) economice. Prin operaţionalizare se înţelege modalitatea
metodologică ce pune în evidenţă funcţia operatorie, instrumentală a conceptelor
şi teoriilor ştiinţifice. [9, p. 58-59].
Unii dintre economişti, dorind să arate că au nivel avansat de cunoaştere
a domeniului, îşi „împânzesc” discursul sau relatarea scrisă cu nume ale
economiştilor consacraţi, care s-au transformat în termeni ce definesc sau indică
teorii economice, fără a le explica accepţia contextuală. De exemplu, „optimul
Pareto”, care este o noţiune economică formulată de către savantul economist
Vilfredo Pareto, desemnează „o stare a economiei din care nu se poate face

nicio mişcare, pentru ca toţi să o ducă bine” sau „situaţia când starea unuia
se îmbunătăţeşte, iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte”. Fără explicaţia de rigoare,
evident, într-un limbaj accesibil, sau, în termenii didacticii moderne, fără
operaţionalizarea noţiunii respective, aceasta ar rămâne neînţeleasă. Or, una
dintre calităţile fundamentale ale cadrului didactic modern este „capacitatea de
a prelucra, de a structura şi de a face accesibile (subl. n.) cunoştinţele transmise,
de a transforma abilităţi specifice domeniului ţinând seama de particularităţile de
vârstă individuală şi de grup ale elevilor/ studenţilor” [9, p. 11].
Greu de înţeles sunt şi unele noţiuni economice abstracte, care, nefiind
definite în mod adecvat, imprimă limbajului o oarecare obscuritate. Ne referim
la cele de genul (1) „oligarhie financiară”; 2) „oligopol”; (3) „oligopson” etc.
şi care, în comunicarea cu elevii, cu studenţii, ar trebui însoţite de explicaţiile
corespunzătoare: (1) „grup restrâns de proprietari ai capitalului financiar,
care domină întreaga viaţă economică şi politică”; (2) „piaţă a mărfurilor
monopolizată de un număr redus de mari producători”; (3) „situaţie care
semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui produs, de
exemplu, şine de cale ferată, în care un număr relativ mic de firme/ consumatori
cumpără cea mai mare parte a produselor respective”.
mai greu de însuşit şi, respectiv, de predat sunt noţiunile economice
redate prin îmbinări terminologice, al căror conţinut ar putea fi interpretat de
către persoanele neiniţiate în materie de economie, drept o „sumă” a sensurilor
directe ale elementelor constitutive ale lor. Astfel, îmbinarea terminologică
funcţia consumului, cu semnificaţia de mai sus, este o noţiune teoretică, nu doar
complexă, dar şi controversată, iar profesorul de economie, ori de câte ori se va
confrunta cu ea în procesul de predare, va trebui să o operaţionalizeze într-un mod
accesibil auditoriului. O situaţie similară se atestă şi în cazul noţiunii transfer de
plăţi, care nu reprezintă transferarea, trecerea unor plăţi dintr-o instituţie financiară
în alta sau dintr-o ţară în alta, ceea ce ar reieşi din suma sensurilor elementelor
constitutive, ci semnifică „plăţi efectuate de către guvern pentru securitatea
socială (compensaţii pentru şomaj, pentru lichidarea pagubelor pricinuite de
calamităţi etc.), pentru care nu se aşteaptă să se primească în schimb niciun fel
de mărfuri sau servicii”.
Absolut inadmisibilă este şi folosirea unor fraze lungi, defectuoase, al căror
mesaj este greu de sesizat într-un manual de specialitate: Preţul de echilibru este,
de fapt, un preţ a cărui creştere diminuează foarte mult cantitatea vândută (şi,
eventual, numărul cumpărătorilor), chiar dacă o asemenea modificare devine
interesantă şi ispititoare pentru vânzători (producători): o diminuare a sa atrage,
de asemenea, scăderea cantităţii vândute pentru că foarte puţini vânzători pot
accepta această schimbare datorită situaţiei lor de agenţi economici al căror
mobil imediat este câştigul [5, p. 60].
Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului, studentului) să
recepţioneze informaţia adresată lui. În atare situaţii, acesta se vede nevoit să-şi
concentreze atenţia asupra exprimării dubioase, văduvite de claritate, de precizie
şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare.
Din cele relatate până aici, reiese cu claritate că procesul continuu
de informare, de instruire economică presupune, în mod necesar, sporirea
accesibilităţii fondului terminologic pentru viitorii specialişti în domeniul
Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul 65
de predare – învăţare a disciplinelor economice
economic. Acest lucru însă nu presupune „coborârea” specialistului până la
nivelul publicului neinstruit în ceea ce priveşte exprimarea, folosind în manuale,
în indicaţii metodice, în dicţionarele de specialitate etc. nişte echivalente
terminologice din limba vorbită: „Ruperea unui contract implică cheltuieli
pentru ambele părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii.” [8, p. 73]; Gajul
este garanţia reală care constă în afectarea unui bun mişcător (corect: mobil)
aparţinând debitorului sau altei persoane pentru garantarea executării obligaţiei
până la stingerea acesteia [8, p. 106].
Examinând astfel de situaţii, suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de
o „grijă deosebită” faţă de vorbitorul de rând, utilizându-se elemente, termeni din
limbajul familiar, sau de o competenţă insuficientă în ceea ce priveşte operarea cu
unităţi din fondul terminologic literar al ştiinţei economice?”
Interferenţele dintre diferite limbaje, dintre diferite varietăţi funcţional-
stilistice ale limbii reprezintă un fenomen firesc. Folosirea abuzivă însă în
textele economice a unor elemente din limbajul familiar nu numai că devin
supărătoare, dar afectează grav ţinuta ştiinţifică a lor. A se examina, în acest
sens, şi alte exemple: (1) Concurenţa împinge (??) preţul spre nivelul preţului
de informare a pieţei [11, p. 44]. (2) Lupta de concurenţă (corect: concurenţa)
dintre întreprinzători îi sileşte (??) să introducă în producţie realizarea
(corect: realizările) ştiinţei şi tehnicii, să perfecţioneze procesul tehnologic şi
organizarea producţiei şi a muncii [6, p. 155]. (3) Dar în lupta de concurenţă
biruie (??) totuşi monopolurile [6, p. 155].
Rigorile stilistice se încalcă şi prin utilizarea inadecvată, în limbajul
economic, a unor expresii frazeologice din limba vorbită: (1) Accizele se plătesc
statului de către vânzătorii de mărfuri şi sunt trecute pe umerii (??) populaţiei …
[6, p. 5]. În cazurile când întreprinderile outsider stau în calea (??) monopolurilor,
acestea izbutesc, până la urmă(??), să ruineze întreprinderile nemonopolizate …
[6, p. 155].
Autorii de manuale, de dicţionare şcolare, încercând să adapteze definiţiile
termenilor economici la nivelul etapei de instruire corespunzătoare sunt supuşi
unor „provocări” foarte serioase. Îi salutăm şi îi susţinem pe cei cărora le reuşeşte
această operaţie, deloc uşoară. Uneori însă astfel de definiţii „adaptate” nu
doar că sunt defectuoase, greu de sesizat, dar şi denaturează esenţa termenului
ca atare. A se urmări în acest sens, definiţiile unor termeni extrase din lucrarea
„Economie aplicată. Manual pentru liceeni şi elevi ai claselor superioare”, care
este o traducere din limba engleză şi a cărui valoare este diminuată considerabil
de limbajul în care a fost realizată: Marketingul reprezintă totul ce are loc între
procesul de producţie şi vânzarea produsului (??) [11, p. 118]. Productivitatea
muncii reprezintă cantitatea (??) pe care forţa de muncă o poate produce într-o
anumită perioadă de timp [11, p. 89].
Cele mai importante concluzii care pot fi trase în legătură cu problema
discutată se rezumă la următoarele:
– În condiţiile actuale, când, pe de o parte, are loc diversificarea ramurilor
economiei naţionale, iar, pe de altă parte, se manifestă vertiginos tendinţa de
globalizare a economiei, limbajul economic are o pondere tot mai mare în cadrul
limbajelor specializate.
– Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun în procesul de
predare-învăţare a disciplinelor economice presupune utilizarea de către
profesori şi, implicit, de către autorii de manuale, de dicţionare, indicaţii

metodice etc. a unui limbaj riguros, adecvat domeniului respectiv, dar simplu
şi accesibil.
– Orice profesor, indiferent de disciplina pe care o predă, trebuie nu doar să
promoveze, ci şi să sancţioneze folosirea greşită de către studenţi/ elevi a limbii
române, în general, şi a limbajului de specialitate, în particular.
1. Albulescu I., Albulescu M., Predarea şi învăţarea disciplinelor socioumane,

Bucureşti, 2000.
2. Bidu-Vrînceanu A., Călăraşu C. ş. a., Dicţionar de ştiinţe ale limbii,
Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
3. Blanovschi A. Căun V. ş. a., Dicţionar de economie, Chişinău, Editura
Enciclopedică „Gh. Asachi”, 1996.
4. Cepraga. L., Studiu asupra terminologiei managementului economic în
limba română, Chişinău, Editura A.S.E.M., 2006.
5. Coşea M., Ghiţă p. T. ş. a., Economie. Manual pentru cl. a XI-a/ licee şi şcoli
normale, Bucureşti, 1995.
6. Dicţionar de economie (ediţia a doua), Bucureşti, Ed. Economică, 2001.
7. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), Chişinău, Editura
ARC, Editura GUNIVAS, 2007.
8. Dicţionarul complet al economiei de piaţă, Bucureşti, Ediţia Societatea
Informaţia, 1994.
9. Druţă M.E., Didactica disciplinelor economice. Consideraţii teoretice şi
aplicaţii, Bucureşti, 2002.
10. Druţă M., Griinberg C., Didactica disciplinelor economice. Portofoliul
seminariilor, Bucureşti, Ed. ASE, 2003;
11. Economie aplicată. Manual pentru liceeni şi elevi ai claselor superioare,
Chişinău, 2000.
12. Peripliceanu C., Aspecte ale limbajului economic şi comercial, Bucureşti,
Ed. ASE, 2003.
13. Roatis F., Economie, Sinteze şi comentarii de texte, Iaşi, 1999.
14. Rusu C., Voicu M. ş. a., Managementul afacerilor mici şi mijlocii,
Chişinău, 1993.
15. Tănase C., Reinterpretrea semantică a unităţilor lexicale, în „Limba şi
literatura Moldovenească”, nr. 3, Chişinău, 1988.
67
AVANTAJELE ABORDĂRII NETRADIŢIONALE

A UNOR PROBLEME TRADIŢIONALE
DE SINTAXOLOGIE ROMÂNEASCĂ
Vasile BOTNARCIUC
Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova
Definirea gramaticii ca o sumă de reguli privind schimbările şi

interconexiunile unităţilor lexicale din cadrul unei propoziţii şi că se are în
vedere nu cuvintele concrete în propoziţiile concrete, ci cuvinte şi propoziţii,
în general [ГРЯ 1960, p. 8], pare a fi şi incompletă, dar şi unilaterală. Această
definiţie este incompletă şi unilaterală din motivul că menirea gramaticii
constă nu doar în prezentarea unei sume de reguli privind schimbările şi
interconexiunile unităţilor semnalate, ci şi în dezvăluirea naturii unităţilor
glotice semnificative în general (nu numai lexicale, cum se specifică în unele
gramatici) şi a relaţiilor ce se stabilesc în mod real între ele (sintagmatice
şi paradigmatice), adică în dezvăluirea sistemului ca atare, cu substanţa
(inventarul de unităţi) şi structura sa, adică cu reţeaua de relaţii între unităţile
date [1, p. 15-16].
Anume gramatica este chemată să stabilească legităţile de guvernare
a mecanismului de funcţionare al limbii şi prin aceasta contribuind la formarea
unei viziuni adecvate şi corecte privind sistemicitatea limbii.
Din această perspectivă, stabilirea legităţilor fundamentale privind
mecanismul de funcţionare a limbii devine una dintre priorităţile lingvisticii
ca ştiinţă, întrucât potrivit opiniei acad. V. Kedrov „descoperirea legităţilor
constituie sarcina de bază şi scopul principal al fiecărei ştiinţe. Cât timp legităţile
corespunzătoare nu-s descoperite, cercetătorul doar poate descrie fenomenele,
adună şi sistematizează faptele, acumulează materialul empiric. Dar aceasta
încă nu e ştiinţă, în orice caz nu este acea ştiinţă autentică, dezvoltată şi definitiv
cristalizată/conturată; ea nimic nu poate explica şi nimic nu poate prezice.
Acesta este material primar (исходный) din care se edifică palatul ştiinţei, dar nu
e deocamdată edificiul ca atare” [2, p. 386].
Examinată din acest punct de vedere, sintaxologia clasică încă nu răspunde
rigorilor unei ştiinţe autonome. Baza metodologică a tuturor gramaticilor
româneşti (şi nu numai) o constituie analiza care oferă avantajul, de multe ori
nefructificat, de a deschide calea spre inventarierea a tot ce alcătuieşte o structură
sub aspectul unităţilor constitutive, al relaţiilor ce le unesc şi al funcţiilor pe care
le îndeplinesc [3, p. 17].
Dar, lipsa de consecvenţă în identificarea funcţiilor sistemigene ale
unităţilor ce alcătuiesc entităţi comunicative a compromis acest procedeu, analiza
încheindu-se cu identificarea doar a unui singur sistem propoziţional, a celui
bimembru, subiect + predicat. Toate elementele propoziţiei ce depăşesc sistemul
bimembru au fost declarate fără niciun discernământ secundare, ignorându-se
fără a se ţine cont de potenţialul lor sistemigen.
68 Vasile Botnarciuc
Vom remarca în acest sens că toate manualele de limba română, inclusiv

materialele didactice, fără nicio excepţie, destinate atât şcolii medii, cât şi cele
superioare, sunt concepute şi elaborate în strictă conformitate cu acest supranumit
şi suprasolicitat concept propoziţional bimembru, concept în totalitate compromis
şi depăşit de rigorile sistemicităţii. Teoria tradiţională, după cum se ştie,
n-a putut şi nu poate depăşi inconsecvenţele şi contradicţiile inerente în abordarea
faptelor de limbă, din care motiv este frecvent criticată. Şi această critică
este pe deplin justificată, întrucât teoria dată, pe de o parte, se caracterizează
printr-un vădit eclecticism inexplicabil, iar pe de altă parte, ea se răsfrânge în mod
păgubos asupra procesului de învăţare/predare. Vorba e că profesorii şi cadrele
didactice, începînd cu veriga învăţământului primar şi încheind cu clasele liceale,
predau de exemplu, unităţile fundamentale ale sintaxologiei româneşti, aşa cum
le-au asimilat la facultate. De fapt, ei predau doar două structuri sintaxologice:
propoziţia monomembră şi propoziţia bimembră, unde a doua entitate mai
reprezintă şi supranumitul sistem propoziţional SP. Cât priveşte celelalte
11 (unsprezece) sisteme propoziţionale, existente în sintaxologia românească şi
demonstrate cu surplus de argumente de către sintaxologul Ion Eţcu în lucrările
sale, câteva dintre care sunt considerate de referinţă, acestea, pur şi simplu, nu se
predau, fiind direct sau premeditat ignorate. Autorii de curriculum şi de manuale,
nici mai mult nici mai puţin, le evită, neincluzându-le în problematica ce urmează
a fi discutată pe parcursul anilor de şcoală.
Din categoria unităţilor fundamentale mai fac parte încă două entităţi
sintaxologice: subiectul şi predicatul, care-s considerate de către specialiştii de
gramatică tradiţională unicele părţi de propoziţie principale, adică esenţiale şi
sistemigene. Acestea aşa şi sunt concepute, iar apoi predate elevilor la orele de
limba română. Celelalte părţi de propoziţie (complementul direct, complementul
indirect, atributul etc.) sunt, pur şi simplu, declarate, tratate şi deci predate ca
părţi de propoziţie secundare. Un asemenea tablou persistă, din păcate, în toate
manualele şcolare, cu toate că există o mulţime de articole ştiinţifice şi o serie
de monografii personale şi colective, care contestă acest concept, considerându-l
incomplet şi eronat şi care prezintă un alt punct de vedere referitor la problemele
discutate mai sus.
De altfel, studierea/învăţarea şi predarea unităţilor sintaxologice în cheie
tradiţională suferă şi va suferi în continuare de un tratament superficial şi nu
permite înţelegerea şi avansarea pe nivele, pe traseul de cunoaştere ştiinţifică
a structurii gramaticale a limbii române şi a sistemului ei extrem de complex.
Comparând manualele şcolare cu cele universitare, am observat că acestea
sunt elaborate în/şi pe baza aceloraşi principii, care le fac să fie mult prea
asemănătoare şi discutabile. Vom semnala că acestea diferă doar din perspectivă
informaţională şi anume: manualele universitare, spre deosebire de cele şcolare,
conţin o dezbatere şi o descriere mult mai completă, mai diversificată şi mult
mai amănunţită din perspectiva detalizării efectuate, conceptual şi structural, însă
aceste două tipuri de manuale coincid.
Nu încape nicio îndoială că graţie scopurilor concrete, pe care le urmăresc
aceste două tipuri de manual, ar trebui să se deosebească principial atât cantitativ,
cât şi calitativ. Astfel, structura manualelor şcolare şi materia propriu-zisă ar trebui
să fie preponderent pragmatice, pe când cele universitare sau academice ar trebui
să fie surse de cercetare şi cunoaştere, orientate spre formarea unui specialist
Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale 69
de sintaxologie românească
capabil să se descurce atât în diverse niveluri de cunoaştere, cât şi în stabilirea şi
înţelegerea mecanismului extrem de complex de funcţionare a limbii române.
Din păcate, atare manuale deocamdată n-avem şi sincer sperăm că acestea
vor apărea într-un viitor nu prea îndepărtat. Acesta e un imperativ al şcolii
superioare, avem în vedere catedrele de limbă română sau cele de lingvistică
generală şi romanică, unde predau profesori talentaţi şi bine pregătiţi teoretic.
Am putea prelua exemplul profesorilor de matematică, care în şcoli obişnuite
sau licee predau matematica sau matematica elementară, pe când la facultatea
de Matematică, predau matematica superioară. Să încercăm şi noi, lingviştii, să
predăm în universităţi nu un curs desfăşurat al gramaticii şcolare, ci „gramatica
superioară”, dacă acceptăm analogia cu „Algebra superioară” [1, p. 15-27].
Starea de lucruri care, din păcate, persistă la facultăţile de filologie, şi nu
numai, vizavi de pregătirea specialiştilor – filologi în multe privinţe încetinesc,
frânează sau chiar blochează procesul de cercetare, în general, sau dezvoltarea
firească a gramaticii teoretice, a gramaticii ştiinţifice.
O explicaţie a perpetuării unor contradicţii inconsecvente sau abordări
sumare şi contradictorii în gramaticile şi manualele de sintaxă românească,
destinate învăţământului şcolar şi celui superior, poate fi cea a lui L. de Broglie,
care sublinia că, în general, între procesul de învăţare, care prea puţin pare să fie
înclinat spre schimbări, şi ştiinţă, care se află într-o neîncetată mişcare, condiţionată
de descoperiri permanente, se constată un anumit dezacord […]. Nimic nu
e mai opus funcţiilor ştiinţei decât funcţia de predare, deoarece ştiinţa presupune
o agitaţie neîncetată, iar predarea – o convingere fermă, pe care o dezvoltă astfel:
„E neîndoielnic faptul că predarea prin esenţa sa este predispusă spre dogmatism,
că ea se străduieşte să dea cunoştinţelor noastre o formă definitivă împietrită, care
în realitate e întotdeauna provizorie” [4, p. 343-344].
Pentru a depăşi această situaţie din sintaxologia românească, caracteristică,
de altfel, şi lingvisticii din lume, o soluţie pertinentă ar fi apelul sau îndrumarea
aceluiaşi autor, în a cărui opinie „cercetarea şi predarea aproape că sunt
inseparabile şi de cele mai multe ori ambele au de pierdut de pe urma izolării
reciproce. Cercetarea alimentează predarea, iar predarea, necesară pentru ca
făclia ştiinţei să treacă de la generaţia premergătoare la următoarea, stimulează
cercetarea” [Ibidem].
Aşadar, unul dintre motivele principale care stăvilesc sau îngreunează
avansarea şi dezvoltarea teoriei sintaxologice este ignorarea cu desăvîrşire a teoriei
cunoaşterii, bazată pe principii metodologice şi epistemologice universale.
De remarcat că, în general, „nu se poate face nicio cercetare ştiinţifică
având un caracter riguros ştiinţific, fără ca aceasta să fie guvernată de anumite
principii sau legi care să o conducă. Aceste principii sunt necesare, întrucât
ele reprezintă normele călăuzitoare de care orice cercetător este obligat să ţină
seama în activitatea sa. Dincolo de acestea, şansele şi posibilităţile de empirism
cresc. Principiile cercetării ştiinţifice nu sunt numai legi. Ele sunt repere absolut
necesare, la care cercetătorul ştiinţific serios şi onest trebuie să-şi raporteze
permanent ideile şi activitatea practică, pentru a putea menţine şi urma calea cea
mai dreaptă, respectiv metoda, în aflarea şi descoperirea adevărului aplicat la
obiectul cercetării sale” [5, p. 257].
Reperarea ştiinţelor pe principii ale filosofiei, în special pe epistemologie,
este menţionată şi totodată susţinută şi promovată fără pic de ezitare de către
oamenii de ştiinţă consacraţi, care s-ar părea că sunt departe de filosofie, precum
fizica teoretică. De exemplu, ştiinţa autentică în opinia acestora, este pătrunsă
de spiritul filosofiei şi se află într-un raport de condiţionare reciprocă cu teoria
cunoaşterii, iar ignorarea acestui fapt, mai exact – a acestui adevăr incontestabil,
face ca ştiinţa să devină primitivă şi confuză [6].
Înainte de toate, un răspuns clar şi univoc cere întrebarea fundamentală:
Ce este cunoaşterea?
În fond, „cunoaşterea este rezultatul acţiunii, al operaţiilor gândirii asupra
fenomenelor din realitate. Ele pot fi direct şi indirect accesibile gândirii pentru
a fi cercetate în vederea cunoaşterii lor” [5, p. 100].
Din această perspectivă, orice cercetare lingvistică trebuie să se bazeze
şi să se fundamenteze pe câteva principii gnoseologice relevante lingvisticii şi
ştiinţelor comunicării, precum:
– avansarea de la faptele concrete (ale limbii) la prelucrarea reprezentărilor
despre acestea (Kant);
– saltul de la concretul senzorial la gândirea abstractă şi de la aceasta
la practică;
– identificarea şi descrierea necesităţii interne a obiectelor (Hegel),
utilizarea abstracţiilor ştiinţifice obiectivate în substanţa vie a limbii, în vorbirea
orală şi scrisă, în scopul de a verifica justeţea rezultatelor gândirii abstracte
(C. Enăchescu);
– unitatea şi lupta contrariilor (Hegel): orice fenomen de limbă
poate/trebuie tratat ca unitate a fenomenului şi esenţei individualului şi
generalului, concretului şi abstractului, formei şi conţinutului;
– delimitarea consecventă a entităţilor ontice de cele gnostice a faptelor
sesizabile de categoriile ştiinţifice, a cunoaşterii empirice de cea raţională,
a termenilor empirici de cei teoretici;
– descoperirea generalului în particular, a constantului în variabil;
– identificarea invariantei abstracte şi esenţiale în diversitatea faptelor
senzoriale, demonstrând astfel caracterul universal al organizării sistemice.
Un reper absolut necesar, la care cercetătorul ştiinţific trebuie
să-şi raporteze permanent eforturile îl constituie analiza şi sinteza, întrucât
„adevărul este corespondenţă a gândirii cu obiectul, iar pentru a produce
această corespondenţă – căci ea nu e dată în sine şi pentru sine – gândirea
trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului” [7, p. 26].
De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că orice proces de
cunoaştere demarează cu contemplarea vie, cu intuirea senzorială, succedată
de etapa raţională, altfel zis, cunoaşterea senzorială e urmată de cunoaşterea
raţională numită şi gândire abstractă, care „reprezintă instanţa supremă pentru
prelucrarea reprezentărilor concrete” (Kant) cu scopul de a identifica şi descrie
„necesitatea internă a obiectului” (Hegel).
Ţinînd cont de atare principii şi rigori epistemologice şi totodată
respectându-le cu stricteţe, cercetătorul-sintaxolog are şanse reale de a evita
greşeala comisă de către gramatica tradiţională, mai exact de către autorii de
gramatică tradiţională, care s-au condus doar de principiul atomar potrivit
căruia au căutat, identificat şi descris extrem de minuţios tot noi şi noi elemente
componente ale unităţilor de comunicare. Drept rezultat au fost inventariate şi
descrise peste 20 de părţi de propoziţie, dar au ocolit şi n-au definit, şi nici nu
au precizat ce fel de entitate este propoziţia în raport cu alte unităţi esenţiale ale
sintaxologiei româneşti. Mai mult chiar, nu s-a încercat nici în GALR din 2005
să se clarifice în ce constă legătura dintre cele 26 de părţi de propoziţie depistate
şi organizarea sistemică a nivelului sintaxologic al limbii, în general, iar noţiunea
de parte de propoziţie cum a fost aşa a şi rămas o entitate ambiguă, lipsită de
contururi explicite.
Pentru că n-au fost explicitate şi clarificate atare probleme, precum şi altele
similare, s-a ajuns unde s-a ajuns, adică:
• „Subiectul este partea principală de propoziţie care desemnează obiectul
despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului … şi răspunde la întrebările
cine?, ce?” [8, p. 194-195];
• Predicatul este „Parte principală de propoziţie care arată ce se spune
despre subiect … şi răspunde la întrebările (principale): ce face?, ce este?, ce se
spune despre?, cine este?, cum este?” [Ibidem, p. 136];
• Atributul este „parte secundară de propoziţie care determină un
substantiv sau un substitut al lui indicând diferite caracteristici ale obiectului
(cantitatea, mijlocul, apartenenţa, materia, locul) şi răspunde la întrebările care?,
ce fel de?, a cui?, cîţi?, câte?, al câtelea?, a câta? etc.” [Ibidem, p. 25];
• Complementul este „partea secundară de propoziţie care determină un
verb, o interjecţie, un adjectiv sau un adverb completând şi actualizând semantic
cuvântul determinat” [Ibidem, p. 36];
• Complementul circumstanţial de loc este partea secundară de propoziţie
care arată locul unde „se desfăşoară acţiunea” [Ibidem, p. 42];
• Complementul circumstanţial de timp este „partea secundară de
propoziţie care arată timpul când se petrece acţiunea verbului sau durata acţiunii”
[Ibidem, p. 44];
• Propoziţia este „unitate de bază a sintaxei alături de sintagmă, parte de
propoziţie şi frază. După structură propoziţiile se împart… în bimembre (simple
şi dezvoltate) şi monomembre” [Ibidem, p. 149];
• Sintagma este „termen sinonim cu îmbinarea/grupul de cuvinte.
E alcătuit din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin, cea mai mică
unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic”
[Ibidem, p. 189].
Ş. a. m. d., ş. a. m. d. Şirul de astfel de definiţii şi interpretări poate
fi continuat pe zeci de pagini, numai că scopul urmărit de noi este cu totul
altul, şi anume: a) dorim înainte de toate să atragem atenţia cititorului asupra
faptului că o atare abordare, parţial eronată şi păguboasă, este preluată şi
promovată (mai exact, tirajată) din manual în manual, din articol în articol
şi din monografie în monografie. Din păcate, se trece cu vederea o altă
opinie, deci şi un alt mod de abordare a fenomenelor semnalate, demonstrat
şi descris destul de amănunţit în zeci de articole ştiinţifice, într-o serie de
disertaţii şi cercetări monografice, semnate de mai mulţi autori;
b) de ce oare autorii de manuale şi de dicţionare categoric nu iau în
considerare şi alte puncte de vedere ce se referă la o problemă sau alta? Considerăm
că ar fi bine, şi în acelaşi timp, şi corect, ca cititorul (elevul, studentul, învăţătorul
sau profesorul) să fie informat obiectiv şi cu argumentele de rigoare în fiecare caz
discutat aparte.
Ce ar fi dacă autorii respectivi în lucrările de acest fel, discutând, de exemplu,

problema definiţiei părţilor principale de propoziţie, ar prezenta şi un alt concept,
unul de alternativă, ca să zicem aşa, potrivit căruia se numesc părţi principale de
propoziţie toate părţile de propoziţie esenţiale care participă la alcătuirea unui
sau altui sistem sintaxologic, fiind totodată necesare, dar şi suficiente pentru
constituirea unei unităţi de comunicare independente. Şi situaţia s-ar schimba
imediat în mod radical, întrucât pe loc s-ar recunoaşte nu doar două tipuri de
propoziţii, ci 12 (douăsprezece) sisteme propoziţionale. Schimbînd optica de
abordare a acestei probleme, paradigma părţilor de propoziţie fundamentale,
esenţiale şi deci principale ar fi completată şi reprezentată nu doar de subiect
şi predicat, ci şi de o serie întreagă de componente fundamentale ca: atributul,
complementul direct, complementul indirect, circumstanţialul de timp,
circumstanţialul de loc etc.
Ce ar fi dacă autorii de gramatici româneşti ar folosi realizările deja
obţinute în baza aplicării principiilor epistemologice fundamentale, despre care
am amintit mai sus? Dacă le-ar folosi în mod judicios, cu siguranţă cititorul
avizat ar fi scutit de povara unor erori metodologice, după cum bine aminteşte
sintaxologul I. Eţcu. Şi drept exemplu, vom prezenta doar două afirmaţii ce
aparţin unor renumiţi cercetători români:
a) „Studiul sintaxei oglindeşte […] felul cum, cu un număr mare, dar relativ
limitat de cuvinte, se realizează un număr infinit de propoziţii şi fraze concrete”
[9, p. 237].
şi
b) „părţile de vorbire îndeplinesc în propoziţie diferite funcţii: subiect,
predicat, atribut, complement” [10, p. 369].
Referitor la afirmaţia cercetătoarei Miora Avram am avea de semnalat
doar atât: s-a demonstrat în mai multe lucrări că studiul sintaxei se face pentru
a demonstra cum, graţie unui număr limitat de esenţe propoziţionale, modele sau
propoziţii-sistem, care în primul şi în primul rând, trebuie deduse, se produc / se
realizează un număr nelimitat de entităţi concrete, adică enunţuri.
Cât priveşte cea de-a doua afirmaţie, ne simţim obligaţi să facem
următoarele precizări:
• este evident faptul că se afirmă un neadevăr atunci când se consideră
că părţile de vorbire îndeplinesc în propoziţie diferite funcţii sintactice.
Afirmînd asemenea lucruri, noi inducem în eroare cititorul, în primul rând,
elevii, studenţii şi profesorii de specialitate, pentru că atare afirmaţie nu
corespunde adevărului. Şi iată de ce: atât părţile de vorbire, cât şi părţile de
propoziţie constituie nişte entităţi abstracte, ce se referă la nivele diferite.
Prima categorie de abstracţii (substantivul, verbul, adjectivul etc.) ţine de
morfologie, pe când cea de-a doua (subiectul, predicatul, atributul etc.) ţine
de sintaxologie. Între aceste două categorii de entităţi se exclude existenţa
unor raporturi de integrare. Asemenea entităţi nu sunt compatibile şi deci nu
pot materializa/actualiza raporturi de integrare. Mai mult chiar, entitatea de
propoziţie, în opinia celor doi autori de manuale, este considerată o structură,
o unitate concretă, o unitate materială de comunicare, iar partea de vorbire,
fiind o abstracţie inventariată şi dedusă de savanţi, nu are nici chemare şi
nici suportul corespunzător de a participa la actul de constituire a unităţilor
comunicative, adică a enunţurilor.
Referitor la definiţia entităţii de sintagmă, declarată că e sinonimă
cu îmbinarea de cuvinte/grupul de cuvinte, am scoate în evidenţă câteva
momente mai importante, şi anume:
• Sintagma (S)/ îmbinarea de cuvinte (ÎC)/ grupul de cuvinte (GC) ca
entitate sintactică ba e considerată unitate de bază a limbii, ba e expulzată din
repertoriul unităţilor ce participă la constituirea structurii limbii române;
• În lucrările cu caracter didactic, editate în R. Moldova, includerea sau
excluderea ÎC/ S/ GC se prezintă ca un act pur mecanic, fără a se încerca cel puţin
vreo motivare;
• Tipologizarea efectuată şi promovată cu o perseverenţă de invidiat
nu doar în manualele pentru şcolile de diferite grade, dar şi cele câteva lucrări
teoretice (avem în vedere monografiile personale publicate) s-a întemeiat pe
principiul binarităţii, termenul determinat, termen sintactic, fiind identificat cu
o parte de vorbire, ce ţine de acum de domeniul morfologiei;
• Deşi s-au făcut multe observaţii subtile şi judicioase privind raporturile
semantice din cadrul ÎC, şi în privinţa aceasta cele câteva abordări teoretice ale
ÎC nu au depăşit cu mult nivelul lucrărilor cu caracter didactic, deoarece analiza
faptelor concrete s-a făcut ignorându-se, pe de o parte, principiul sistemicităţii,
iar pe de alta, s-a fetişizat într-un mod exagerat principiul binarităţii;
• Aplicarea creatoare a principiilor metodologice şi a procedeelor
epistemologice, ce şi-au demonstrat eficienţa la inventarierea claselor de ÎC,
inclusiv la deducerea esenţelor acestor clase de ÎC, cercetătorii din cealaltă
tabără le-au considerat şi le consideră în continuare necesare şi obligatorii şi
din motivul că doar în aşa fel se poate delimita obiectul de cercetare şi unităţile
lui constitutive de ştiinţa despre acest obiect şi unităţile, categoriile create de
cercetător în scopul dat;
• Abordarea filosofică a obiectului de cercetare a evidenţiat legăturile,
raporturile şi relaţiile implicite ale obiectelor şi fenomenelor, reale şi virtuale,
le-a marcat pe cele de interdependenţă, interacţiune şi interconexiune: dintre
realitate şi gândire, reflectat în sintaxa limbii ca existenţa individualizată
a lucrurilor izolate (fiinţe, obiecte, fenomene), precum şi ca existenţă corelată
a multitudinii acestora;
• Potrivit principiilor metodologice şi procedeelor epistemologice,
cercetătorul distinge două tipuri de cunoaştere:
1. Cunoaşterea concretă, empirică reprezintă prima etapă a cunoaşterii
lingvistice, al cărui obiect sunt unităţile concrete ale limbii – logoforma, îmbinarea
de logoforme (îmbinările de cuvinte), partea îmbinării de logoforme, enunţul
şi partea enunţului.
2. Cunoaşterea teoretică, abstractă reprezintă cea de-a doua etapă, la care
inventarul de unităţi raţionale, abstracte este reprezentat de sintagmă, parte de
sintagmă, parte de propoziţie şi propoziţie.
• Dihotomia sintaxa limbii/sintaxa vorbirii constituie un tot unitar,
semnificând că limba ca esenţă, ca abstract, ca general există numai în şi prin
vorbire, după cum şi vorbirea ca fenomen, ca individual este o manifestare
a limbii.
• Distincţia dintre sintaxa limbii şi sintaxa vorbirii permite evitarea
unei grave greşeli epistemologice – confundarea generalului cu individualul,
a abstractului cu concretul, a esenţei cu forma de manifestare, adică

cu fenomenul.
Prin urmare, sintaxa vorbirii, adică sintaxa, este reprezentată de: enunţ,
parte de enunţ, îmbinare de cuvinte (îmbinare de logoforme), parte de îmbinare
de cuvinte (parte de îmbinare de logoforme). Sintaxa limbii, adică sintaxologia,
este reprezentată de: propoziţie, parte de propoziţie, sintagmă, parte de sintagmă.
O atare delimitare răspunde rigorilor epistemice; în plus, ea elimină deficienţele
mai sus examinate de definire a lor şi a termenilor aferenţi.
1. Бережан, С., Дырул, А., Ецко, И. Роль грамматики в формировании

научного представления о языковой системе// Изучение грамматического
строя языка и преподавание грамматики в вузе и школе. Изд-во «Штиинца»
Кишинэу, 1976.
2. Кедров В.М. Философия как общая наука в её соотношении с частными
науками// Философия и наука., М., 1972.
3. Diaconescu I. Sintaxa limbii române, I, Unităţile sintactice, B., 1995.
4. Бройль Л. По тропам науки, М., 1962.
5. Enăchescu C. Tratat de teoria cercetării ştiinţifice. Iaşi, Polirom, 2005.
6. Борн, М. Моя жизнь и взгляды. М., 1973.
7. Hegel G. Ştiinţa logicii, B., 1966.
8. Bărbuţă I., Constantinovici E., Hanganu A., Ungureanu E. Mic dicţionar de
termeni lingvistici, Chişinău, 2008.
9. Avram M., Gramatica pentru toţi, B., 1986.
10. Popescu Ş. Gramatica practică a limbii române, B., 1983.
75
TRĂSĂTURI MORFO-SINTACTICE ALE ADVERVULUI
Olga BOZ, Aliona ZGARDAN

Universitatea Pedagogică de Stat „I. Creangă”
Fiind o clasă de cuvinte eterogenă şi având valenţe combinatorii foarte

largi, dominant rămânând totuşi verbul, una dintre problemele de bază ale
cercetării adverbului ca parte de vorbire este definirea lui, precum şi delimitarea
paradigmei sale.
Cercetătoarea Georgeta Ciompec delimitează în monografia sa Morfosintaxa
adverbului românesc 3 categorii de unităţi adverbiale: adverbele propriu-zise,
semiadverbele şi locuţiunile adverbiale.
Evidenţiind funcţiile morfologice, sintactice şi cele semantice ale adverbului
românesc, G. Ciompec consideră că „o definiţie strict sintactică, pe baza analizei
distribuţionale impune găsirea contextului diagnostic (caracteristic), adică
a poziţiei (sau a poziţiilor) în care este admisă numai ocurenţa acestei părţi de
vorbire” [1, Ciompec, p. 26]. Pentru a stabili contextul diagnostic, care presupune
eliminarea din contextul general al poziţiilor comune şi al altor părţi de vorbire
(ex.: substantivul, pronumele, numeralul adjectivul, care întocmai ca şi adverbul
pot intra în relaţie directă cu verbul), s-a pornit de la reflexivul impersonal, adică
de la forma de reflexiv care nu admite combinaţia cu un nominativ subiect, cum
ar fi se călătoreşte, se merge, se stă, se râde, se ajunge etc.; prezenţa indicelui
impersonal se în structura acestei forme verbale (care se realizează, de regulă,
în cazul verbelor intranzitive) exclude ocurenţa substantivului şi a substitutelor
sale, utilizate neprepoziţional, precum şi a adjectivului. Ţinând cont de diversele
posibilităţi de integrare – prin postpunere, integrare sau antepunere, topica fiind,
în general, liberă, dar, uneori, fixă –, precum şi de selectarea de către unele
adverbe a formei negative sau pozitive a verbului, contextul la care s-a ajuns
poate fi formulat în felul următor:
1) ╬ (nu) se verb ……… ex.: (nu) se călătoreşte bine (acolo, niciodată,
mâine);
2) ╬ ….. (nu) se verb ╬ ex.: când (unde, chiar, acolo, mâine) (nu) se
călătoreşte;
3) ╬ (nu) ╬ se ……… verb ╬2 ex.: (nu) se mai (prea, tot, şi, cam)
călătoreşte;
Marea majoritate a adverbelor admit atât forma pozitivă, cât şi pe cea
negativă a verbului. Sunt însă şi unităţi adverbiale care selectează numai una
dintre aceste forme. Astfel, (nu) se actualizează obligatoriu în poziţiile 1) şi
1
╬ marchează pauza; nu marchează forma negativă a verbului; se reprezintă marca
reflexivului impersonal; ……… indică poziţia adverbului în context; verb este verbul la
una dintre formele simple ale indicativului.
2
Ciompec, Georgeta. Morfosintaxa adverbului românesc, p. 14.
76 Olga Boz, Aliona Zgardan
2) în cazul adverbelor negative ca niciodată, nicicând, nicăieri, deloc,

defel etc.
În afară de adverbe, în contextul selectat (poziţia 1 şi 2) mai sunt admise
şi gerunziile, care au întocmai ca adverbele, funcţie determinativă, dar a căror
apartenenţă la paradigma verbală se manifestă clar prin păstrarea posibilităţilor
de combinare proprii verbelor de care se ataşează prin radical, precum şi într-o
anumită raportare la noţiunea de timp. Separarea adverbului de gerunziu se poate
face pe baza valenţelor combinatorii specifice pentru cele două serii admise în
contextul selectat:
4) ╬ ……… + aşa (astfel) ╬ (în care aşa sau astfel sunt determinante
ale elementului precedent). În acest context sunt aduse gerunziile (cântând aşa,
procedând astfel), dar excluse adverbele, care nu permit determinarea prin aşa
sau astfel postpuşi (ex.: departe aşa, mâine astfel totdeauna aşa, bine astfel),
ci, cel mult, ocurenţa apoziţională a acestora (bine, aşa). În secvenţe de tipul se
călătoreşte totdeauna aşa, se merge bine astfel etc., aşa, astfel sunt determinante
ale verbului, ca şi adverbul care le precedă. În construcţii ca se călătoreşte numai
aşa, „numai” îl determină pe „aşa” şi nu invers.
Astfel, G. Ciompec concluzionează că „distribuţional, adverbul se defineşte
drept clasa de cuvinte care pot apărea ca determinante în cel puţin unul dintre
seriile de contexte 1-3 şi sunt excluse din contextul 4. Această particularitate,
generală şi specifică, justifică deci considerarea adverbului – atât de eterogen sub
diverse aspecte şi de aceea contestat, uneori, ca parte de vorbire – drept o clasă
de cuvinte distinctă şi permite alcătuirea în mod riguros a inventarului ei prin
identificarea exactă a unităţilor care o compun” [Ciompec, p. 29].
I. Din punct de vedere morfologic, adverbele sunt cuvinte neflexibile,

invariabile, prezentându-se în sistemul limbii cu o formă unică. Această caracteristică
formală se datorează faptului că: 1) pe de o parte, ca determinant, adverbul
manifestă indiferenţă faţă de categoriile gramaticale ale regentului: în comparaţie cu
determinantele prevăzute cu marca lor funcţiei lor sintagmatice – acord sau recţiune
–, adverbul apare ca un determinant cu marca Ø; 2) pe de altă parte, comparaţia –
singura categorie gramaticală în raport cu care „variază” această parte de vorbire – nu
reprezintă un criteriu de flexiune propriu-zisă (de ex.: ca în latină, unde ea se exprimă
prin sufixe), întrucât, în română, diversele sale valori se realizează perifrastic, cu
ajutorul morfemelor libere (mai bine, cel mai bine, foarte bine etc.), deci fără a afecta
forma cuvântului ca atare1.
Cercetătoarea Georgeta Ciompec mai precizează faptul că „uneori
invariabilitatea formală a adverbelor dobândeşte valoare distinctivă, şi anume
în cazul adverbelor şi al adjectivelor omonime, mai ales atunci când acestea,
având funcţii sintactice diferite, apar în acelaşi punct al enunţului. De ex.,
a se compara: Elevii pleacă bucuroşi în excurs ie cu Elevii pleacă bucuros în
excursie, în care reiteraţia redundantă a mărcilor de gen, număr şi caz relevă
dependenţa lui bucuroşi faţă de substantiv, prin urmare calitatea sa de adjectiv,
în opoziţie cu bucuros, care, în absenţa acestor mărci, apare ca determinant al
verbului, deci ca adverb”2.
1
Ciompec, Georgeta. Morfosintaxa adverbului românesc., p. 15.
2
Ciompec, Georgeta. Morfosintaxa adverbului românesc, p. 26.
Trăsături morfo-sintactice ale adverbului 77
II. Din punct de vedere sintactic, adverbul prezintă unele

particularităţi specifice, caracterizându-se prin: (1) posedă valenţe
combinative foarte largi; (2) realizează, în cadrul combinaţiilor, funcţia
principală de modificator, de determinant; (3) autonomia semantică, în
general, le conferă adverbelor, pe plan structural, calitatea de cuvinte
constitutive, de unităţi sintactice [ 1, Ciompec, p. 16-22]:
(1) Distribuţional, luând în consideraţie toate unităţile recunoscute de
gramaticile curente ca aparţinând acestei clase, adverbul se caracterizează
prin valenţe combinative foarte largi, intrând în relaţii directe sau prin
intermediul prepoziţiei cu orice parte de vorbire autonomă (adică acele care,
ca urmare a conţinutului lor noţional, se constituie pe plan structural ca unităţi
sintactice). El se poate combina ca determinant cu:
a) substantivul: mersul (până) acasă, plecarea (de) mâine, teza de astăzi,
casa de acolo, chiar elevul etc.; b) pronumele: oricare de acolo, celui de atunci,
niciunul de aici, tocmai el, aproape nimic etc.; c) numeralul: trei de aici, două
de atunci, tocmai al treilea, aproape douăzeci etc.; d) adjectivul: (calificativ
sau determinativ): grav bolnav, grozav de rea, subtil ironic, relevantă numeric,
cam înalte, numai acest (copil), măcar două (caiete), chiar fiecare (carte) etc.;
e) adverbul: făţiş duşmănos, aparent departe, aproape sufleteşte, extraordinar
de bine, numai aici, chiar atunci etc. Trebuie de menţionat însă faptul că nu
oricare dintre adverbe, considerat individual, poate contracta relaţii cu fiecare
dintre clasele de cuvinte menţionate. În schimb, contextul general, comun
pentru toate adverbele, este verbul.
În funcţie de posibilităţile combinatorii ale adverbului, cercetătoarea
Georgeta Ciompec, delimitează 4 clase de adverbe:
(A) o clasă de distribuţie aparte ce include adverbele care se combină
exclusiv cu verbul. În cazul dat e vorba de:
a. a d v e r b e l e r e l a t i v e ş i i n t e r o g a t i v e (când, cum, cât,
încotro, unde, oriunde etc.)
b. l o c u ţ i u n i l e a d v e r b i a l e c a u z a l e ş i f i n a l e (de aceea, de
asta etc.)
c. o parte restrânsă (care nu poate fi circumscrisă exact) a adverbelor
modale propriu-zise (substantival, adjectival, ad-literam, contra, gratis,
piano etc.);
(B) Clasa adverbelor ocurente numai în sintagme al căror centru este un
adverb sau adjectiv (calificativ sau cantitativ), cuprinzând:
a. a d v e r b e l e m o d a l e, în primul rând, cele cantitative (destul, mult,
puţin, atât, cât de cât etc.);
b. o mare parte, neprecis circumscrisă, dintre a d v e r b e l e p r o p r i u -
z i s e, care, în acest caz, pot avea valoare modală, intensivă sau limitativă
(aparent, perfect, grav, realmente, relativ, grozav, teribil, omeneşte, teoretic,
numeric etc.);
c. a d v e r b e l e t e m p o r a l e a s p e c t u a l e (adesea, câteodată,
deocamdată, imediat, îndată, mereu, niciodată, nicicând, oricând, totdeauna,
uneori, vreodată, din când în când, din zi în zi etc.), care, semantic, se aseamănă
1
Ciompec, Georgeta. Morfosintaxa adverbului românesc, p. 16-22.
78 Olga Boz, Aliona Zgardan
foarte mult cu adverbele modale. Trebuie evidenţiat faptul că mai mulţi cercetători
disting, în cadrul adverbelor temporale, două grupe având şi particularităţi
distribuţionale diferite: 1. unităţi care informează asupra timpului transcendent,
indicând momentul (intervalul) faţă de un punct de reper cronologic (ex.: astăzi,
acum, ieri, mâine, demult, atunci, joi etc.); 2. unităţi care caracterizează procesul
din punct de vedere imanent, aspectual, marcând durata, frecvenţa, caracterul
continuu sau discontinuu (ex.: imediat, îndată, mereu, niciodată, nicicând,
oricând, totdeauna, uneori, vreodată, din când în când etc.). Primele au fost
numite „topologice”, celelalte „aspectuale” [2, p. 187].
(C) Clasa adverbelor ocurente în grupul nominal (substantiv, pronume,
numeral), care cuprinde:
a. adverbele de loc (aici, acolo, departe, jos, sus etc.) şi
b. adverbele temporale topologice (ieri, azi, diseară, mâine, atunci, altădată),
cu excepţia celor relativ-interogative din gruparea semantică respectivă.
Trebuie de precizat, în acest caz, că adverbele modale propriu-zise
sunt înlocuite în grupul nominal cu adjectivele omonime: expune clar →
expunere clară, derivatele în -eşte (bărbăteşte) sunt înlocuite cu adjectivele
corespunzătoare în -esc (bărbătesc) etc. Pe baza acestei caracteristici
sintagmatice (după cum observă G. Ciompec, p. 18), adverbe ca aşa,
asemenea, bine, alene, anevoie, aiurea, aievea etc., trebuie considerate,
prin analogie, drept adjective când sunt subordonate unui nume, chiar dacă
rămân invariabile.
(D) Clasa adverbelor capabile de a se combina cu oricare dintre
părţile de vorbire amintite – dintre care adjectivul determinativ (pronominal
sau numeral) reprezintă contextul lor specific – iar, uneori se referă la
conţinutul unei propoziţii întregi. Această clasă cuprinde seria de unităţi
adverbiale chiar, doar, numai, decât „numai” – în context negativ (n-a venit
decât el) –, şi, nici, oare, au (arhaic), barem, măcar, batăr (reg.), cel puţin,
încai, încaltea, abia, aproape – cu sens modal –, tocmai, taman, mai ales, nu,
mai – exprimând durata sau proximitatea (îmi mai amintesc; mai toţi) –, parcă,
poate, pesemne, prea, (nu)cumva, tot – exprimând continuitatea, persistenţa,
concesia, identitatea –, cam, încă etc. Din punct de vedere semantic, aceste
cuvinte sunt profund eterogene (chiar şi aceeaşi unitate fonică poate avea,
uneori, diverse valori în context), încadrându-se în diferite clase semantice.
(2) Funcţia principală şi permanentă a adverbului în cadrul combinaţiilor

pe care le realizează este aceea de m o d i f i c a t o r, de determinant. Aşadar,
ocurenţa adverbului într-un enunţ implică prezenţa unui alt termen cu care
stabileşte o relaţie de dependenţă (de determinare unilaterală), de exemplu, în
enunţuri ca profesorul pleacă astăzi, teza de mâine e grea, apariţia adverbului
este condiţionată de prezenţa verbului, respectiv a substantivului, în timp ce
verbul sau substantivul pot apărea fără adverb (profesorul pleacă, teza e grea),
fără ca enunţul să se dezorganizeze. Marea majoritate a adverbelor prezintă şi
posibilitatea de a fi concomitent regente ale altor adverbe sau ale unor construcţii
nominale prepoziţionale (cu funcţii de complemente), ex.: în construcţii ca
a sosit tocmai atunci, se exprimă cam greu, locuieşte departe de şcoală, cuvintele
atunci, greu, departe sunt subordonate faţă de verbe, dar şi sunt regente faţă de
Trăsături morfo-sintactice ale adverbului 79
tocmai, cam, de şcoală. În acest sens, nu au niciodată posibilitatea să fie regente

adverbele din clasa (D), adică unităţi ca numai, şi, chiar, încă, măcar etc.
(3) Faptul că, semantic, adverbele sunt, în general, cuvinte autonome,
le conferă pe plan structural calitatea de cuvinte constitutive, de unităţi
sintactice. În cadrul propoziţiei, datorită conţinutului lor noţional, adverbele pot
funcţiona ca circumstanţiale, ca atribute, ca nume predicative sau ca elemente
predicative suplimentare.
Mai puţin clară, din acest punct de vedere, e situaţia unităţilor clasei (D).
Datorită particularităţilor lor semantice şi gramaticale, [4, p. 324] grupează
elementele ca numai, şi, tot, tocmai etc. în „categoria cuvintelor care nu sunt părţi
de propoziţie”, precizând că ele formează împreună cu elementele la care se referă
„o parte de propoziţie dezvoltată”, ex.: Nu putem primi lângă noi decât bărbaţii
fără şovăire, deci nu au funcţie sintactică, fiind separate de cuvântul regent.
Potrivit cercetătoarei G. Ciompec, „Unităţile în discuţie au totuşi funcţiune
determinativă (cum se poate demonstra prin proba omisiunii), chiar dacă
această funcţiune se realizează în mod specific de al celorlalte adverbe, ceea
ce explică, pe lângă alte particularităţi, încadrarea lor în clasa adverbelor”
[1, p 22], exemplu ce constituie un punct de vedere clar expus al cercetătoarei
asupra unităţilor respective şi evitarea faptului privind eventualitatea încadrării
lor într-o parte de vorbire separată.
III. Din punct de vedere semantic, adverbul este o clasă de cuvinte

eterogenă. În general, ca şi substantivele, verbele sau adjectivele, adverbele sunt
cuvinte autonome, având funcţie semantică. Pe lângă unităţile care constituie
partea cea mai mare a clasei, este înglobată aici şi seria de cuvinte şi, nici, chiar,
tocmai, numai etc., adică „unităţile clasei de distribuţie (D), cuvinte cu sens vag,
relativ abstract, exprimând mai ales nuanţe ale modalităţii” [1, p. 23].
1. Ciompec, G., Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
2. Coteanu, I., Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Albatros,
1982.
3. Irimia, D., Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Polirom, 1997.
4. Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 2005.
80
ARS POETICA LUI GRIGORE VIERU
ALEXANDRU BURLACU
Mai cu seamă de la Charles Baudelaire încoace, poetul modern îşi

construieşte volumele deliberat, o formă elementară a cărora fiind ciclizarea
tematică. La modernişti, volumul de poezie nu mai reprezintă o culegere în care
sunt adunate, claie peste grămadă (fie şi în ordine cronologică), orice text publicat
(cum proceda Titu Maiorescu la ediţia princeps a volumului „Poezii” de Mihai
Eminescu), ci, de regulă, urmându-se un alt principiu decât cel cronologic, în
vederea afirmării unei unităţi de sensuri bine articulate. Contrar modelor poetice
de odinioară, când o doctrină sau alta dominau zeci sau sute de ani, moderniştii
îşi elaborează artele lor individuale. De cele mai multe ori, orice volum nou
debutează, de obicei, cu o artă poetică. În acest sens, tentaţia pentru definirea
concepţiei despre poezie sau poet nu ţine la Grigore Vieru de vreo modă poetică,
ci constituie o necesitate organică de conştientizare sau aderare la o direcţie sau
la un program, la o tendinţă sau la un ideal artistic.
„O poezie trebuie să fie multă. Dacă-i multă e şi frumoasă” – iată
chintesenţa poeticii sale, o mărturisire ce prefigurează un manifest artistic. Poetul,
pe parcursul întregii sale creaţii artistice, meditează asupra acestui subiect sub
forma unor confidenţe în scurte poeme, eseuri, note şi articole, fundamentând
insistent o poetică a esenţelor fiinţării. De aici, în poezie, predilecţia deosebită
pentru „valorile simple ale vieţii”. In fuzionarea eului cu lumea se încearcă stări
existenţiale antinomice, instituindu-se o viziune a unei iniţieri participative:
„M-am amestecat cu viaţa

Ca noaptea cu dimineaţa.
M-am amestecat cu cântul
Ca mormântul cu pământul.
M-am amestecat cu dorul

Ca sângele cu izvorul,
M-am amestecat cu tine
Ca ce-aşteaptă cu ce vine”.
(„Cu viaţa, cu dorul”).
Ideea este amplificată şi reluată obsesiv în metafore explicite: „Şi sânt dat
cuvântului/ Ca grâul – pământului/ Lângă ram ce s-a-nvelit/ în strai alb de fericit./
Şi sânt dat şi dorului/ Ca frunza – izvorului/ Lângă stea ce-a răsărit/ În trenă de
nesfârşit./ Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina – focului/ Lângă mac ce-a înflorit/ în
cămaşă de rănit”. („Doina”). Eul poetic îşi trăieşte, dureros şi extatic, ipostazele
sale definitorii. Reiterată perpetuu, ideea legământului cu „cuvântul”, cu „dorul”,
cu „locul” este desfăşurată în paralela dintre seria de simboluri tradiţionale:
Ars poetica lui Grigore Vieru 81
„grâu” – „frunză” – „lumină” sau: „ram” – „stea” – „mac” cu altă serie de

simboluri: „pământul” – „izvorul” – „focul”. Sugerând ipostazele tranzitorii
ale creaţiei, simbolurile exprimă o deplină şi intimă înrudire cu existenţele
germinative, cosmice, fragile.
Critica s-a pronunţat deja în problemele poeticii lui Vieru, accentuând
predilecţia poetului pentru „situaţiile-limită” (M. Dolgan), afirmând că „(…)
poetica lui Vieru este esenţialmente una a preaplinului, în care eul este „miezul
incandescent al trăirilor” (M. Cimpoi). Raportul dintre eu şi lume e stabilit printr-o
continuă identificare cu elementele cosmosului.
Este, după cum remarcă Mihai Cimpoi, o racordare perfectă a dinamicii eului
cu dinamica naturii: „Ceea ce se întâmplă în afară se întâmplă şi înlăuntrul eului,
încât asimilarea intimă a fenomenului înseamnă anularea oricăror hotare, oricăror
impedimente şi spaţii intermediare înstrăinătoare, poetul este în natură şi este al
naturii, el deţine o perspectivă asupra naturii. Altfel spus, este plin de preaplinul
ei, de aici comportamentul pe care şi-1 însuşeşte cu aer inocent-programatic:
mişcările îi sunt frenetice, în faţa izbucnirilor firii luciditatea îşi exercită cu greu
acţiunea moderatoare. Intrăm, sub suavele îmbieri ale versului, în spaţiul purei
bucurii de a fi (…), spaţiul ploii, al germinaţiei, din subpământuri, exteriorizate
în răsăriri de ierburi, desfaceri de muguri şi în flori albe „luminos învălmăşite”,
al unui somn vegetal ce se strecoară şi în simţuri, punându-le sub un regim
special de îngândurare (…) Grigore Vieru îşi asociază momentele dispoziţionale
etapelor creşterii rodului: germinare – încolţire – răsărire – înflorire – coacere”
(Mihai Cimpoi, „Întoarcerea la izvoare”, Ch., 1985, p. 4).
În spaţiul mitic al poeziei lui Vieru ploaia vizualizează plastic un anotimp
veşnic al iubirii. Nu întâmplător iubita e chemată să vină din ploaie, iar iubirea
îşi dezvăluie, în ultimă instanţă, valoarea de principiu primordial. Remarcăm în
acest sens sugestiile de mare spontaneitate inspirate de proiecţiile feminităţii,
maternităţii, creativităţii. Într-o lume a forţelor generatoare, ploaia deşteaptă
elanurile vitaliste, sacralizează sentimentul consubstanţialităţii fiinţă-univers.
De aici, abundentele stări simpatetice, sugerate de parabola seminţei care,
murind, dă rod îmbelşugat: „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/
Pe seminţele ce zboară/ între ceruri şi pământ!/ în priviri c-un fel de teamă./
Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” Fiinţa
mamei este asociată mai multor stări ale genezei cosmice. Mama este sinonimă
cu un „fluture” – „fragilă emblemă a frumuseţii şi zborului”. „Mamă: fluture
fericit,/ Soare/ în aceeaşi clipă/ Răsărit şi-asfinţit?! De aici, starea confuză
a eului poetic: Nu pot până la capăt/ Cântecul dulce/ Scriind,/ Parcă-aş ara cu
o cruce”. („Stare”).
„Făptura mamei” este unul dintre cele mai profunde poeme întru
afirmarea simplităţii şi modernităţii clasice a poeziei lui Vieru şi se pretează la
diverse lecturi. De regulă, cu acest poem se deschid mai multe cicluri şi volume
antologice, pentru care fapt poemul ar putea fi încadrat în seria artelor poetice.
Cu toate acestea, pentru prima dată concepţia sa despre artă şi artist Vieru
o defineşte categoric şi răspicat în volumul „Numele tău” (1968). Este timpul
când „numele tău” semnifică, la modul figurat, ieşirea din anonimat. Mai bine
spus, ieşirea din anonimat a însemnat şi ieşirea din provincie, iar Grig Vieru
devine Grigore Vieru, afirmându-şi individualitatea şi ascendenţa poetică, dar şi
conştiinţa deplină de poet al neamului românesc: „Noros ori clar ca o amiază,/
82 Alexandru Burlacu
Eu sânt poetu-acestui neam:/ Şi-atunci când lira îmi vibrează,/ Şi-atunci când
cântece nu am”.
Personajele fundamental caracteristice ale poeziei lui Vieru sunt mama,
iubita şi poetul-profet. E drept, varianta ritualizat-mesianică a poetului poate fi
doar ghicită, deoarece identificările proteice sunt dintre cele mai diverse, căci
poetul e sculptor sau plugar, pasăre sau lăutar, tânăr Dumnezeu sau fântânar,
poezie sau cuvânt, doină sau lumină. Într-o viziune asupra genealogiei sale,
eul poetic afirmă: „Eu sânt ploaie. Printre pietre/ mă cobor adânc sub lut,/
caut pe Ioana Petre,/ pe toţi cari m-au început (…) Eu sânt ploaie. Fără preget/
caut ţărnă şi-o frământ…/ Cu inele largi pe deget/ iese iarba din pământ”.
(„Străbune inele”).
De aici si fireasca revendicare a unui maximalism etic ce-şi are reazem în
pământul îndurerat de rod: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă./ Tunet să fii./ Ploaie să
fii./ Lumină să fii./ Să fii os/ de-al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană./ Brăzdar
să fii./ Duminică să fii./ Doină să fii./ Ca să ai dreptul a săruta/ acest pământ/
îndurerat/ de-atâta rod” („Dar mai întâi…”). Rodul, ca supremă împlinire vitală,
este o expresie a triumfului „verdelui care ne vede”. O intuiţie a rodului o aflăm
şi în „mărul înflorit”: „Voi răzbi? Am să scapăt?/ Voi răzbi negreşit:/ Mă aşteaptă
la capăt/ Un măr înflorit”. („Doctore, iată cum mă simt”).
În acelaşi timp, cel mai adesea poetul în concepţia lui Vieru e un nou Orfeu
sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste
două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului
Grigore Vieru.
De la Baudelaire încoace statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a
modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara
singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul însuşi poetic,
fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel
a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să
dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre
una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă,
tu eşti cântarea însăşi” (Nicolae Balotă, „Arte poetice ale secolului XX”, B.,
1985, p. 424).
La Vieru poezia e cea care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul:
„De fapt,/ nici nu sânt om,/ ci pur şi simplu/ poezie.” Totul în jur e o cântare,
o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei, adică totul,
după o expresie a lui Mihai Drăgan, se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul
meu –/ versuri albe./ Fruntea –/ un fel de măsură/ Sprâncenele –/ două versuri/
tăiate cu negru, pentru că/ nu pot merge./ Ochii – două metafore albastre./ Buzele
– rime străvechi./ Inima – ritm modern,/ neregulat./ Mâinile/ mângâind pletele
femeii –/ comparaţie/ cu mâinile altor bărbaţi./ Talpa mea/ coperită cu ţărnă/ şi
frunze sângerii de stejar –/ repetiţie/ a tălpii tatălui meu./ Iată că plouă,/ şi poate
că/ nici nu trec prin ploaie,/ ci printre versuri,/ sau poate că/ nici nu plouă,/ ci aşa
vreau eu:/ să ploaie”. („Poezia”). Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este
cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni
ploii/ eu cântul să-mi frământ:/ când voi cânta să iasă/ secara din pământ.” Odată
cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu/
la poezie,/ pentru că mi-e frică grozav/ de golul dintre poezii –/ cavou/ în care-aş
putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste
prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde/ Primejdia –

gură de leu./ Peste ea o singură punte:/ Acest cântec al meu”. („Doctore, iată cum
mă simt”).
Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească,
drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea
cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica
o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea
fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea sa se impune mai întâi prin
modul de dialogare a poetului cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi. Revelatoare
în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice
– „Legământ”, „Doina”, „Numele-acest”, „Femeia”, „Teiul”, „Femeie”, „Această
ramură”, „Mai sânt”, „Umbra de aur”, „Izvorul”, „Abecedar”, „Apoi”, „Mica
baladă”, „Prin mine”, „Un cântec”, „Această pâine”, „A venit toamna”, „Bucuraţi-
vă”, „Liniştea”, „Destin”, „Apă vie”, „Floarea soarelui”, „Inscripţie pe cartea
copilăriei”, „Copilul înălbit”, „Mi-e dor”, „Pomul”, „Plecându-mă de fericire”,
„Viaţa”, „Copiii şi artistul”, „Inscripţie pe vioară”, „Poetul”, „Dar vine un timp”,
„Drum”, „Poetul”, „Faptul că eşti”, „Sânt trandafirul”, „Leac divin”, „Iarba”,
„Sfârşit de veac”, „Metafora”, „Albina” ş.a.
Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele
profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe
puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru
coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi,
Blaga, Stănescu ş.a.m.d. Sub acest aspect este edificator, aşadar, dialogul „rădăcinii
de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu „cartea – simbolul
universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte – „De moarte nu
mă tem…” (în „Doina” consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii:
„O, dorule dor,/ Mare stăpânule”. („Femeia”, având un moto din Lucian Blaga)
sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu,/ Eu am vatră
unde iubi,/Tu nu, tu nu// (…) Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./
Eu am ţară unde să mor./ Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un moto
din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin
Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan
Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile
Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol
Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş.a.
Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat/ şi dus departe”) au un
substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum
ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie,
este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep
să fac cântece/ din numai două cuvinte”.
Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte,
simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei.
Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la
Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte
„vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine
Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere
cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele,
a porni în larg” („Literatura europeană şi evul mediu latin”, B., p. 174).
Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens,
sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare
a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra
creatorului şi creaţiei. În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion,
el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la
Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş.a.m.d.
Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în
apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una
din variantele poemei „Gemenii” sau în „Memento mori”, „Ipostaza orfică
cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este
aceea din „Memento mori”, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii
şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum
„întunecos”, umbrit de viziunile adâncului, „glasul ce-nvinse stânca” e „stins
de-aripa disperării”, gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act
magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis.
Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi
homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului”
(Ioana Em. Petrescu, „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”, Cluj-Napoca,
1989, p. 10). Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – „Poetul” – este
verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire –/ Tribunul şi ascetul–/
Acest, ah, duh al vieţii./ Ce îl numim poetul.// El are-un fel de arfă/ Cu strune
luminoase/ Din raza dimineţii/ Şi din străbune oase.// Şi-o mângâie-n iubire/
Cu degete ce-i sânger,/ ori zice că de ziduri/ Va sparge-o el singur// (…) la
suflet şi-adevăruri/ îmi umblă, la mistere,/ La moarte dânsul umblă,/ Dar zice
că la miere”.
Cântăreţul care umblă la moarte caută o altă armonie, descoperind o strânsă
înrudire între frumuseţe şi moartea tranzitorie a seminţei.
Gr. Vieru are două poezii cu unul şi acelaşi titlu, „Ars poetica”. Una
apare fiind inclusă pentru prima dată în volumul „Numele tău”, cea de a doua,
în „Fiindcă iubesc”. E de o semnificaţie deosebită cea din urmă „Ars poetica”,
în care eul poetic rămâne un Orfeu în luptă cu moartea. Poezia are un motto:
„De mila timpului din sânge/ Poetul nu-i decât iubire” – acest motto este cheiţa
descifrării mesajului artei poetice cu triunghiul „timpul” – „poetul” – „iubirea”.
Dincolo de relaţia poetului (altfel spus, a poeziei) cu moartea, intuim iubirea care
stă la temelia artei şi a creaţiei. Este vorba de iubirea prin care se cunoaşte lumea
sau prin care Blaga sporeşte a „lumii taină”. De aici, o viziune a destinului omului
de creaţie ca o eternă călătorie arhetipală, de iniţiere a eului în tainele unui timp
etern, a unui timp al dimineţii:
„Merg eu dimineaţa, în frunte, Cu spicele roşii în braţe

Cu spicele albe în braţe Ale sângelui meu –
Ale părului mamei. Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept Şi toţi suntem luminaţi
Al lacrimii tale. De-o bucurie neînţeleasă”.
Vine moartea din urmă („Ars poetica”)
Gestica e stilizată şi ritualizată, iar într-o posibilă lectură „spicele albe în

braţe/ ale părului mamei” ar fi harpa poetului, iar înaintarea cu iubita după sine se
vrea un continuu periplu existenţial. Iubita – într-o accepţie mai largă, poezia – cu
spicul suferinţei în braţe este pândită de moarte. Încercarea eului poetic să aducă
iubita, izvorul poeziei sale, în spaţiul dimineţii eterne este o tentativă continuă, fără
sfârşit. Eternului feminin i se asociază eternitatea poeziei sau iubirea şi eternitatea
se conjugă prin puterea transfiguratoare a harpei, cântecul fiind în măsură să scoată
„numele” de sub tirania timpului şi puterea morţii. Într-o altă lectură am avea
o viziune a infernului adus pe pământ. Se ştie că drum de întoarcere din infern
nu există. În rescrierea mitului orfic eternitatea artei înseamnă, ca şi la Eminescu,
eternizarea durerii creatoare. Mai atestăm aici o mutaţie ce tine de miezul poeticii,
mult discutată în ultimul timp. Este vorba de motivul ochiului, al privirii care
transformă vederea în viziune: „Locuiesc la marginea/ Unei iubiri./ La mijlocul
ei/ Trăiesc credinţa mea.// Locuiesc la marginea/ Unui cântec./ La mijlocul lui/
Trăieşte speranţa mea.// Locuiesc la marginea/ Unei pâini./ La mijlocul ei –/
Dragostea mea pentru voi”. („Locuiesc”). De aici, viziunea suferinţei şi durerii,
drama creatorului: „Într-o pită,/ mierla cântă:/ în miezul ei./ Afară cântecul/ nu
răzbătea”. („Într-o pită, mierla…”).
Din perspectiva celei din urmă „Ars poetica” într-o altă lumină apare şi
o poezie mai veche – „Harpa” – ce vibrează între o poetică a văzului şi o poetică
a viziunii:
„Să cânte pot (credeam) şi şarpii. Ei prinse-a şuiera sălbatec,

I-am pus ca grave strune harpei Săreau să-mi muşte mâna, faţa
Alăturea de coarda poamei Să sugă cântecul viaţa.
Şi sfântul fir de păr al mamei. Sunai al mamei păr sub cetini,
Cu harpa stăm sub mere coapte. Veniră-n fugă-atunci prieteni.
Ei blând cântau. Ci-n neagra noapte, Când mă trezisem ca din vise,
Trecând prin codru, singuratec, Văzui c-o strună-ncărunţise”.
(„Harpa”).
Într-o ambianţă de paradis arhetipal „sub mere coapte”, şerpii, puşi

ca grave strune harpei, alături de coarda viţei-de-vie şi simbolicul fir de păr
al mamei, confirmă credinţa cântăreţului în forţa tainică a harpei. Într-o altă
situaţie, în neagra noapte, trecând prin codru singuratic, şerpii-hulubaşi devin
agresivi, hulubaşii au prins a şuiera, sar să muşte mâna, faţa, să sugă cântecului
viaţa. Credinţa naivă, enunţată în primul vers, este spulberată. Trezirea din vise
echivalează cu instituirea adevărului. În acest context, o nouă strălucire capătă
afirmaţia poetului: „Ascult mierla/ Ca să nu mint”. Poetul s-a „trezit din vise”
înaintea multor confraţi de condei şi are dreptul deplin să declare franc: „Sânt
fericit,/ Că n-am cântat păunii./ Cântat-am mărul înflorit/ Cel ruşinându-se/ De
trupul gol al Lunii”. De aceea cântecele neînţelese ale poetului „Sânt rugăciuni
pentru ploaie”. („Aer verde, matern”).
Grigore Vieru nu a devenit dintr-o dată mare. El a evoluat odată cu artele
sale poetice, şi-a afirmat originalitatea pornind de la temeliile puse de T Arghezi,
Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu. Ideile formulate de Vieru nu sunt noi.
De regulă, Vieru realizează în artele sale poetice o sinteză originală a unor idei cu
mare circulaţie în epocă.
Se ştie că Orfeu „îmblânzea fiarele, muta stâncile din loc, liniştea furtunile
pe mare, fapt pentru care Argonauţii l-au luat pe corabia care căuta Lâna de Aur.
Sugestia unui rol eminamente practic al poeziei operând asupra lucrurilor, se
corectează, fără îndoială, dacă aflăm mai departe că în timp ce legendarul bard
făcea să răsune corzile lirei, piatra lui Sisif a încremenit în vârful stâncii, roata lui
Ixion s-a oprit, butoaiele danaidelor n-au mai lăsat să curgă prin găuri licoarea,
crengile cu fructe nu s-au mai retras de la gura sărmanului Tantal. Abolirea
absurdului din univers, instituirea unui tâlc haotic al lucrurilor şi întâmplărilor,
instaurarea unei lumi potenţiale de perfectă coerenţă şi înalt semnificativă – iată
rostul poeziei” (Ştefan Augustin Doinaş, „Orfeu şi tentaţia realului”, B., 1974,
p. 8-9). Orfismul lui Vieru în ultimul timp evoluează hotărât spre un statut al
poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.
Eugen Simion afirmă că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu
să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia
sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească
năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui
Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan
poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu
şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale,
lirismul pur îl evită” (Eugen Simion, „Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi” în
„Caiete critice”, 1994, nr. 1-3, p. 21).
Se afirmă că evenimentele de la 1989 încoace acţionează asupra lui Grigore
Vieru ca un detonator care-i eliberează toate energiile, vulcanul lui interior intră
în erupţie. Eul poetic porneşte „a ştefăni”, cultivând „poeme publicistice”,
preocupat fiind de destinul românilor basarabeni: „Am fost decretat Republică!/
Dar, în fond, mai sânt un cal de povară/ pe care un necunoscut îl ţesală/ Cu
iubire gastronomică/ cu mângâieri sintetice./ Am fost decretat Republică!/ Dar,
în fond, nu sânt decât o mască veselă/ Pe chipul dramatic al Uniunii Sovietice!/
Smulgeţi masca cea mincinoasă odată/ Şi veţi vedea că sub ea/ Cu aripi pline
de sânge/ Sufletul Mioriţei noastre/ în sârmă ghimpată/ se zbate şi plânge.”
(„O gură de aer”). Sau: „Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lângă busuiocul cel
mereu –/ Degerat la mâini şi la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu./ Doamne
cel din slăvile creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe tine/
în Siberii fără de sfârşit”. Într-adevăr, „Hristos nu are nici o vină”. Parafrazând
titlul volumului, poetul nu are nici o vină că lucrurile nu merg aşa cum ar dori-o
el şi mulţi alţi buni români. Grigore Vieru este un poet naţional aşa cum cere acest
moment istoric, e, cum a afirmat regretatul Mihai Drăgan, „un vizionar al poeziei
româneşti de azi; e marea conştiinţă îndurerară a Basarabiei”.
87
STRUCTURA SEMANTICĂ A VERBELOR PSIHOLOGICE

ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Natalia BUTMALAI
Universitatea de Stat din Tiraspol
1.0. Se ştie că omul, în ipostaza de fiinţă dotată cu afectivitate, este victima

emoţiilor şi deseori este supus, dependent de trăirile interioare. De aceea, verbele
care exprimă sentimente, emoţii, dispoziţii de natură psihică, numite în literatura
de specialitate verbe de stare psihică sau psihologice, percepute intuitiv de orice
vorbitor al limbii române, fac parte dintr-o subclasă semantică, cu un statut special
în limba română.
În cele ce urmează se face o încercare de a descrie structura semantică
a verbelor ce constituie obiectul nostru de cercetare, investigaţie bazată pe metoda
analizei semice.
În gramaticile tradiţionale moderne, verbele psinologice sunt integrate în
clase speciale, de obicei alături de verbele de cunoaştere, de verbele de percepţie
şi de verbele de voinţă.
Verbele psihologice s-au bucurat de o amplă analiză semantico-sintactică
din partea cercetătoarei Dana Manea [1]. Această subclasă de verbe a fost analizată
în cunoştinţă de cauză de către cercetătorii ruşi [Kilidibecova, 1983, Vasiliev,
1981, Zolotova, 1982, Criucova, 1979, Avilova, 1976, Şeleachin, 1978 etc.].
După cum s-a remarcat în lucrările de specialitate, specificul verbelor
psihologice constă în exprimarea unor stări în sfera obiectului animat, care este
purtătorul acestei stări. Din această cauză, verbele psihologice sunt în mod curent
grupate cu verbele stărilor fiziologice. (Despre gruparea verbelor psihologice
a se vedea: Avilova N., 1976, p. 86-94, Kilidibecova T., 1985, p. 59, Şvedova N.,
1989, p. 278-281, Vasiliev L., 1981, p. 43-49, Şeleachin V., 1978, p. 61-62 etc.)
Studierea semantică a verbelor româneşti demonstrează că verbele
psihologice sunt destul de numeroase. După datele noastre, din acest subgrup
fac parte în jur de 300 de unităţi lexicale. Dintre acestea, 139 de verbe sunt
monosemantice, iar 161 sunt polisemantice.
Un număr însemnat de verbe psihologice au formă pronominală: a se
obosi, a se tulbura, a se căzni, a se omorî, a se vindeca, a se agita, a se tângui,
a se cutremura etc.
Unele dintre verbele psihologice au menţiunile stilistice: familiar – a se
bosumfla „a-şi manifesta supărarea” a defula „a-şi descărca sufletul”; popular –
a drăgosti „a (-şi) spune cuvinte de dragoste, a (se) mângâia, a (se) dezmierda”;
popular şi familiar – a (se) zăpăci „a-şi pierde sau a face să-şi piardă cumpătul,
a (se) fâstâci, a (se) încurca”; regional – a se lehămeti „a se sătura, a se plictisi”,
livresc – a angoasa „a nelinişti”; argou – a ataca „a se enerva”; rar – a deplora
„a deplănge” etc.
Multe verbe din subclasa aceasta au menţiunea figurat: a cerni „a se
mâhni”; a exploda „a izbucni”; a otrăvi „a se omorî”; a dezgheţa „a-şi pierde
sfiala”; a încătuşa „a pune stăpânire pe cineva”.
88 Natalia Butmalai
Câmpul semantic al verbelor psihologice cuprinde următoarele subcategorii:

Verbe ce exprimă o atitudine (pozitivă sau negativă) a subiectului faţă
de obiect: a admira, a stima, a urî, a pizmui, a invidia, a învenina, a se mândri,
a plăcea, a simpatiza, a se izmeni etc.: Mă-ta te iubeşte ca pe ochii ei din cap şi nu
voieşte nici în ruptul capului să te vază şi pe tine supus la toate relele vânătoriei.
(Ispirescu, Fiul vânătorului), Şi te uram cu înverşunare,/ Te blestemam, căci te
iubesc. (Eminescu, Opere), Jder zâmbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră
toate. (Sadoveanu, Fraţii Jderi)
Verbe ce indică modificarea totală / parţială a unui sentiment: a se
aprinde, a se amărî, a destinde, a se înviora, a se întrista, a păli, a se posomorî,
a se mâhni, a înveseli, a distra etc.: Manole, bătrânul, se posomorî iar.
(Sadoveanu, Fraţii Jderi), În pragul porţii îl întâmpină şi Ioviţă. Cum îl văzu
zmeul îl cunoscu şi păli. (Ispirescu, Ioviţă, Făt- Frumos), Însă de câte ori trecea
pe lângă un copac mare, Calomfir se ofilea şă se întrista. (Idem)
Verbe care indică o dereglare a activităţii intelectuale şi emoţionale:
a dezaxa, a înnebuni, a obseda, a consuma, a chinui, a răbda, a roade, a suferi
etc.: Acolo stă domniţa greceşte pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca
o păpuşă cu gâtul de sârmă; întruna se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi
şi fără să-nchidă ochii o clipă. (Caragiale, Kir Janulea), Pe la noi, cine are bani
bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. (Idem)
Verbe ce indică o activitate mentală: a absorbi, a năluci, a clocoti,
a se distra, a captiva, a se obosi, a pierde, a se tulbura, a se zăpăci, a se
chihui etc.: Şi sărmana, s-a chinuit aşa până despre ziuă, dar în zadar, căci
împăratul parcă era dus pe ceea lume! (Creangă, Povestea Porcului), – Da ce?
Am mîncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleiesc? (Ispirescu,
Fata moşului cea cuminte)
Verbe ce indică o stare de confuzie: a năuci, a se căzni, a se omorî,
a se chinui, a se zdrobi etc.: În sfârşit s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile
de-a rândul, şi încă trei ani şi, după ce i se împlinise cei şase ani de osândă, iar
porneşte la Dumnezeu, să vadă ce poronci i-a mai da. (Creangă, Ivan Turbincă)
Verbe ce indică revenirea dintr-o stare: a dezmetici, a dezmeţi, a reveni,
a se reculege, a înviora, a se vindeca etc.: Încremeni aşa un răstimp. Dar deodată
îşi reveni. (Rebreanu, Ion). Reculegându-se din tulburarea ce-i încătuşa pe toţi,
murmură cu un glas răguşit de spaimă. (Rebreanu, Răscoala)
Verbe ce exprimă o suferinţă psihică (durere fizică): a durea, a irita,
a căzni, a pătimi, a răbda, a suferi, a ustura etc.: Când a venit vremea să mă
doară asta de-acuma, atuncea am văzut eu câtu-s de singur; parc-aş fi rămas
a doua oară fără tată şi fără mamă. (Sadoveanu, Fraţii Jderi), S-a iritat aşa
de grozav din ceartă, încât i-a venit un fel de-necăciune. (Caragiale, Povestiri),
Împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea. (Creangă, Poveşti)
Verbe ce exprimă comportamentul verbal: a se plânge, a se văieta, a se
tângui, a se căina, a se jelui, a se burzului, a hărţui, a se oţărî, a tremura (despre
glas), a ataca etc.: Duca-Vodă s-a oţărât şi a strigat cu mânie. (Sadoveanu,
Zodia cancerului), Îl hărţuia nevasta, care bănuise ceva, cu lacrimi şi cu scene.
(Pas, Lanţuri), De asta te plângi, stăpâne? – D-apoi de care alta, măi Chirică.
(Creangă, Poveşti)
Verbe ce exprimă sentimente: a îndrăgi, a adora, a invidia, a simpatiza,
a duşmăni, a se bucura etc.: – Cinstite comise Manole, s-a primit înştiinţarea
Structura semantică a verbelor psihologice în limba română 89
că vine doftoroaia. – Bună veste s-a bucurat bătrânul Manole Păr-Negru.

(Sadoveanu, Fraţii Jderi), A învăţat-o şi pe fată să ne duşmănească. (Stancu).
Verbe ce exprimă dispoziţii de natură psihică: a se înviora, a distra,
a savura, a indispune, a răsfăţa, a revolta, a îndârji, a se mânia etc.: Să ne
distrăm şi noi atunci cum putem. (Petrescu, Teatru), Adaosurile colonelului prin
brutalitatea lor cazonă, mai mult l-au indispus decât l-au impresionat. (Rebreanu,
Răscoala), După ce mîncară se înviorară cu o cupă de vin. (Sadoveanu, Opere),
Boierul se mânie pe soţia sa. (Ispirescu, Legendele sau basmele românilor)
Verbe ce exprimă stări afective de scurtă durată: a se ruşina, a satisface,
a se mira, a se întrista, a se înfricoşa, a se înfuria, a se enerva, a regreta, a se
teme, a vibra, a dezola etc.: Uncheşul Petrea Gânj se mira de asemenea casă
fermecată. (Sadoveanu, Nicoară Potcoavă), Se temea de asprimea tată-său şi de
şugubaţa defaimare a oamenilor. (Creangă, Povestea porcului).
Verbe ce exprimă stări senzoriale: a se gâdila, a se irita, a se înăspri,
a ustura, a se amărî, a simţi, a presimţi, a se îngreţoşa, a gusta etc.:
Făt-Frumos, nu te răsti aşa rău la mine, nici te îngreţoşa de vederea mea, zise
caluil cu viers dulce, că mult bine pot să-ţi fac. (Popescu, Carte de basme), Îşi îneca
vorbele din urmă într-un râs artificial, din gât, ca şi cum l-ar fi gâdilat cineva.
(Vlahuţă, Opere)
Verbe ce exprimă o stare de bucurie, satisfacţie: a distra, a încânta,
a savura, a se înveseli, a se amuza, a se însenina, a surâde, a se înflăcăra,
a fermeca, a învăpăia, a surâde, a râde, a se bucura etc.: Onisifor, morarul,
râdea, ferindu-şi de fum barba şi închizând într-o parte ochii. (Sadoveanu, Fraţii
Jderi), În ziua aceea Jder a văzut din nou pe Vodă şi s-a bucurat de o privire
bună din partea luminăţiei sale. (Sadoveanu, Fraţii Jderi)
1.1. Structura semantică a subclasei de verbe ce exprimă stări psihice
include un set de trăsături semantice, stabilite pe baza analizei semice. Aceste
verbe au în calitate de dominantă semantică trăsătura [stare psihică] – Si. Celelalte
seme caracteristice acestui subgrup sunt:
Si + S1 [activitate mentală]: a absorbi, a se antrena, a se arde, a se ataca,
a baza, a bănui, a se bizui, a se buimăci, a bulversa, a canoni, a se captiva,
a se căzni, a se cumpăta, a se chinui, a clocoti, a se debusola, a se deruta,
se dezmetici, a se dezmeţi, a se dezorienta, a se distra, a domina, a se hăbăuci,
a interesa, a intriga, a se împăca, a încânta, a se învălmăşi, a inspira, a îndupleca,
a se năluci, a năuci, a mişca, a se obosi, a obseda, a se preocupa, a se pierde,
a răscoli, a se reculege;
Si + S2 [stare de confuzie]: a ameţi, a deruta, a debusola, a dezorienta,
a hăbăuci, a îmbăta, a învălmăşi, a năuci, a se căzni, a se chinui, a se omorî,
a se zdrobi etc.
Si + S3 [dereglare a activităţii intelectuale şi emoţionale]: a dezaxa,
a înnebuni, a obseda, a consuma, a chinui, a răbda, a roade, a suferi etc.
Si + S4 [revigorare psihică]: a lecui, a pătimi, a întări, a învârtoşa, a înviora,
a reveni, a se reconforta, a se vindeca, a se întrema etc.
Si + S5 [suferinţă psihică = durere fizică]: a arde, a canoni, a căzni, a chinui,
a durea, a irita, a izbi, a îndura, a jena, a pătimi, a maltrata, a molesta, a răbda,
a suferi, a suporta, a tortura, a ustura;
S i + S 6 [comportament verbal]: a se plânge, a pisa, a se văieta, a se
tângui, a se căina, a se jeli, a se jelui, a se ambala, a se antrena, a ataca,
90 Natalia Butmalai
a bănui, a se burzului, a exploada, a hărţui, a se oţărî, a tremura (despre

glas ), a vibra(despre voce );
Si + S7 [invidie, ură]: a invidia, a urî, a învenina, a otrăvi etc.
Si + S8 [atitudine]: a se delăsa, a intriga, a îmblânzi, a se îmbuna, a se
împăca, a se îndârji, a se înjosi, a jena, a jigni, a se mândri, a ofensa, a ofusca,
a pisa, a se răsfăţa, a se semeţi, a se stăpâni, a se stânjeni, a surprinde, a trăda;
Si + S9 [enervare]: a se agita, a se cufunda, a se dezorienta, a se enerva,
a încremeni, a turba, a înnebuni, a se înfuria, a se înciuda, a se indigna, a clocoti,
a înfoca, a se mânia etc.
Si + S10 [deplasare (mişcare ) sau localizare]: a se avânta, a se duce, a se
frăsui, a se gudura, a se lăfăi, a se pripi etc.
Si + S11 [tristeţe, plictiseală]: a mâhni, a amărî, a chinui, a suferi, a întrista,
a mistui, a pătimi, a obseda, a se scărbi, a se plictisi, a se cufunda, a pisa,
a posomorî etc.
Si + S12 [satisfacţie, fericire]: a distra, a înviora, a încânta, a savura,
a amuza, a se înveseli, a clocoti, a ferici, a se emoţiona, a tresălta etc.
Si + S13 [maladii]: a se ataca, a se consuma, a se dezaxa, a se distruge,
a mânca, a înnebuni, a paraliza, a roade, a tânji, a turba;
Si + S14 [frică]: a se înfricoşa, a se teme, a se spăimânta, a se înspăimânta,
a se speria, a se îngozi, a tresări, a tremura etc.
Si + S15 [dragoste]: a drăgosti, a amoreza, a se înamora, a se îndrăgosti,
a îndrăgi, a excita, a adora, a seduce, a topi, a dori, a palpita, a vrăji etc.
Si + S16 [antipatie, dispreţ]: a antipatiza, a dezgusta, a deplora,
a disconsidera, a detesta, a repugna etc.
Si + S17 [speranţă, nădejde/disperare, deznădejde]: a dispera,
a deznădăjdui, a râvni, a spera, a aspira, a pierde, a năzui etc.
Si + S18 [revigorare psihică]: a întări, a învârtoşa, a înviora, a-şi reveni,
a se reconforta, a se vindeca;
Stările psihice sunt însoţite de cele mai multe ori de diferite manifestări
comportamentale: mimică, gestică, alterări ale vocii, mişcări ale corpului sau
ale părţilor corpului omenesc, modificări ale expresiei feţei, de aceea am inclus
alături de semele descrise supra şi trăsăturile semantice:
Si + S18 [mimică]: a se aprinde (la faţă), a se îmbufna, a arde (la faţă), a se
bosumfla, a se îmbufna, a se înăspri, a se înflăcăra, a se înnegura, a se însenina,
a se întuneca, a se învăpăia (la faţă), a se lumina, a păli, a se posomorî;
S i + S19 [gestică]: a se cruci, a se descătuşa, a dezmierda, a încătuşa,
a lega, a mângâia, a tremura, a tresări, a se zbate, a se zbuciuma;
Si + S20 [culoare a feţei]: a se aprinde(la faţă ), a arde, a se înflăcăra, a se
înnegura, a se întuneca, a se învăpăia, a se înverzi, a se învineţi, a păli;
Si + S21 [mişcări ale corpului sau ale părţilor corpului omenesc]: a se agita,
a i se apleca, a se cutremura, a excita, a se frământa, a fremăta, a inhiba, a se
înfiora, a palpita, a tresări, a se zbîrli, a se zbate, a fremăta, a tremura, a se
zbuciuma;
Si + S22 [senzaţie tactilă]: a se irita, a se înăspri, a se încălzi, a se înferbânta,
a ustura;
Si + S23 [senzaţie gustativă]: a i se acri, a se amărî, a gusta, a se îngreţoşa,
a se dezgusta, a savura, a sătura;
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu cele relatate mai sus, şi
anume: sunt considerate verbe psihologice şi sensurile unor verbe polisemantice
Structura semantică a verbelor psihologice în limba română 91
care exprimă atitudine, mimică, comportament verbal etc., dacă pentru verbele
respective dicţionarul înregistrează un adjectiv „psihologic” provenit din
participiul verbului. De exemplu: a ofensa tranz. „a aduce cuiva o ofensă;
a insulta, a jigni, a vexa”.
♦ Refl. (fam.) „a se supăra”, a reacţiona ca un om jignit, căruia i s-a adus
o ofensă; a se ofusca; ofensat „care a suferit o ofensă; insultat, jignit, supărat”.
În încheiere, menţionăm că verbele psihologice sunt destul de
numeroase. Conform datelor noastre, acest subgrup de verbe este compus
din circa 300 de unităţi. Dintre acestea, 139 de verbe sunt monosemantice,
iar polisemantice – 161. Multe verbe psihologice au formă pronominală.
În cadrul descrierii semantice a acestei subclase de verbe au fost identificate
mai multe subcategorii semantice.
În urma analizei semice s-a inventariat un număr anumit de seme care
caracterizează subclasa dată.
1. Manea Dana, Structura semantico-sintactică a verbului românesc. Verbele

psihologice. Bucureşti, 2001. 298 p.
92
METAFORA NINSORII: PRINCIPII DE SIMBOLIZARE

MITICO-FOLCLORICĂ
Tatiana BUTNARU
Universitatea de Stat din Tiraspol (Chişinău)
Metafora ninsorii, una din imaginile-cheie ale artei noastre tradiţionale, îşi
trage seva din substraturile creativităţii folclorice, aprofundează o complexitate de
stări şi trăiri interioare, de atribute sufleteşti, generalizează, amplifică un anturaj
existenţial specific. Este vorba de un sistem tipic de imagini şi detalii artistice,
axate pe temeiurile poeticii populare şi trecute prin filiera unei individualizări
artistice pregnante. Prin stilizarea acestui laitmotiv, autorii noştri de poezie,
nu numai că-şi anunţă menţinerea în tiparele spiritualităţii populare, dar ating
anumite dimensiuni în arta convertirii elementului modern cu cel tradiţional-
clasic, îşi extind preocupările într-o gamă complexă de atitudini, trăiri, aspiraţii,
de orientări stilistice diverse. Ninsorile coboară lent şi se suprapun într-un cadru
poetic vizionar, ele copleşesc prin imensitate, au tangenţă cu frământările lăuntrice
ale omului în dramatica sa conştientizare a rosturilor existenţiale.
Te uită cum ninge decembre,

Spre geamuri, iubito, priveşte…,
Te uită zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.
(G. Bacovia, Decembre)
Dacă Bacovia încearcă să concretizeze o situaţie transcedentală, recurgând,

după opinia lui M. Cimpoi, la „o adevărată paradă a antinomiilor greu de pus sub
semnul unităţii” [1, p. 5], în poezia noastră postbelică ninsorile sunt reliefate la
nivelul inspiraţiei mitice, în conformitate cu anumite resorturi de percepţie lirică a
lumii şi demonstrează în plan artistic redimensionarea dramatică a Universului.
Se are în vedere, caracterul perpetuu al vieţii, al mişcării, evoluţiei,
semnalăm o codificare metaforică a sufletului omenesc, ideea fundamentală
asupra unui concept existenţial. Bacovia a oferit doar cheia în vederea preluării
unui principiu estetic, ce are menirea să contureze o curgere fantasmagorică, fără
început şi fără sfârşit a aspiraţiilor umane într-un decor de solitudine nostalgică.
Versul lui Bacovia, de factură oximoronică, întrevede nişte spaţii imateriale, unde
metafora ninsorii „nu cunoaşte fantasticul propriu-zis” [2, p. 45], dar înfăţişează
nişte stări existenţiale de limită. Astfel, de la acordurile elegiace prefigurate în
„ningea bogat şi trist ningea” (G. Bacovia, Marş funebru) până la „ninge, parcă
toţi muriră, parcă toţi au înviat” (G. Bacovia, Plumb de iarnă), este conturată
o stare „de sfîşiere” lăuntrică, încercând să plaseze drama omului în raport cu
veşnicia, să amintească de senina integrare în natură, ce se desfăşoară atât de
Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 93
firesc ca şi succesiunea anotimpurilor, a generaţiilor, ca şi curgerea ireversibilă a

timpului. Sentimentul dureros al singurătăţii cosmice este amplasat într-o lume
selenară, superioară în esenţa ei, încadrându-se în acea sobrietate miraculoasă,
în care s-au concentrat ideile de materialitate şi spiritualitate zămislite de
veacuri în accepţia populară. La fel ca în viziunea eminesciană, Bacovia
explorează înţelesurile filosofice ale mioriticului şi îşi amplasează ninsorile
într-un spaţiu atemporal. Plenitudinea trăirii se precipită în contextul unui orizont
floral, acolo unde detaliile poetice converg spre sublim, indică calea unor nuanţe
de valoare germinativă:
Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
(M. Eminescu, Mai am un singur dor)
De menţionat, metafora ninsorii îşi găseşte o justificare în sine prin însăşi

concepţia estetică a autorilor de poezie. La Bacovia, ninsoarea capătă o nuanţă
metafizică şi se profilează pe fonul proiecţiei mitologice a fenomenelor din
natură. A. Blandiana se ataşează acestui laitmotiv prin gradul sporit de sintetizare
dialectică, printr-o reflecţie filosofică de adâncime mitică, unde lumea este văzută
printr-o imaginaţie lăuntrică. La N. Stănescu „ninge peste verbe”, adică sunt
transpuse nişte corespondenţe metaforice pentru a prefigura „spectacolul insolit
al alunecării cuvintelor” [1, p. 46], aidoma fulgilor de nea şi împreunării acestora
„cu necuvintele”. La V. Teleucă, ninsorile cad „la o margine de existenţă” şi
capătă caracter de amploare, semnifică „încărcare şi, în acelaşi timp, descărcare,
încărcare de alb şi descărcare de negru” [3, p. 28]. Din mărturisirile poetului
basarabean, ninsoarea copleşeşte atât de mult eroul liric, încât la un anumit
moment pare că asistăm la declanşarea unui spectacol, care îl integrează în stihia
cosmică pentru a găsi o justificare ontologică a existenţei universale. Aceasta
îl determină pe criticul T. Codreanu să depisteze în creaţia unor scriitori din
Republica Moldova, printre care şi V. Teleucă, un „bacovianism epigonic” sau
„bacovianism în oglindă” [4, p. 209], fenomen ce-şi găseşte explicaţie nu numai
prin prezenţa unor afinităţi interceptate mai mult în plan stilistic. Apropierea
de Bacovia, după cum precizează în continuarea aserţiunilor sale cercetătorul,
se realizează în plan transcedental, când „universul bacovian este golit de
aparent” [4, p. 209], dar oferă autorilor din diferite generaţii „un reper în Absolut”
[4, p. 209], adică sunt recreate nişte modele de revigorare estetică. Întâlnirea poeţilor
basarabeni cu Bacovia, precum şi alţi creatori din arealul cultural românesc, are
loc într-un mediu reconfortant, prin medierea unor conexiuni estetice stabilite în
sfera poeticului. Metafora ninsorii transpare în anumite cupluri corelative şi se
manifestă prin mai multe interferenţe şi suprapuneri de sensuri. „Floarea albă de
zăpadă …, /domnitoare, voievoadî (N. Stănescu, Cântec) este „străvezie” şi se
reflectă prin „îndoirea luminii” în „sublimul static”. În continuare, fulgii de zăpadă
se revarsă din „ochiul de iarnă” sau „ochiul apei din poveste”, ca să iradieze
în nişte contururi magice. Din ninsoare vine „un dor de îngeri” şi pe această
94 Tatiana Butnaru
cale se instituie principiul superior ce unifică, în conformitate cu o sugestie a lui

Gh. Niţu, „lumina cu întunericul după noaptea orfică” [5, p. 71]. Evocarea patetică
a „căderilor de alb în noianul sufletelor omeneşti” este calificată de V. Teleucă drept
„expresie a veşniciei Încercări-De-A-Nu-Muri, cu alte cuvinte, a continuităţii,
dar şi a unui adevăr imuabil, dorit şi aşteptat”. Senzaţia de încântare, dar şi de
cutremur sufletesc faţă de o curgere fantasmagorică, căreia autorul îi mai spune
„ningere”, are loc „în vis”, unde se suprapun diferite tărîmuri ontologice „fără a
se explica aşa cum multe nu se explică şi nici nu încearcă să se explice pentru
că pare a fi pentru o altă lume decât a noastră” [3, p. 29]. Ideea se cuaguleaza
(coagulează) din ceea ce T. Codreanu numeşte „transmodernism având ca suport
diversificarea sincretică a unor elemente, şi de romantism, şi de suprarealism, şi
de expresionism, şi de modernism” [4, p. 273].
„Starea halucinantă” a ninsorilor conturate „la o margine de existenţă”
de către V. Teleucă, indică calea spre intuiţia artistică a poetei A. Blandiana,
atunci când în somn se produce fenomenul de transfigurare a stărilor sufleteşti,
şi, nemijlocit, are loc o dramatică căutare a sinelui creator. În analogie cu
valenţele estetice din marea poezie universală, este prefigurat un tărîm
al himerelor, aflat într-un stadiu precreatural”, ca un „vis într-un alt vis,
visat la rândul lui de către cineva care e visat de altul, şi el visat – şi tot,
astfel, în infinit” [6, p. 294]. Versul A. Blandiana este despovărat de finalitate,
poeta îşi revendică ninsorile în concordanţă cu ambiguitatea existenţială şi
caracterul arhetipal al semnificaţiilor exprimate:
Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului,

Pentru voi am albit toată noaptea. O, dacă
Aţi pricepe ce greu e să ningi!
(A. Blandiana, Elegie de dimineaţă)
La un moment dat, A. Blandiana manifestă tendinţa de „ancorare”

în mitologie şi, după cum explică fenomenul N. Manolescu, „autoarea
îşi mitologizează meditaţia lirică, îşi proiectează în mit aventura pe tărîmul
creaţiei” [7, p. 3]. Spectacolul ninsorii, evocat anterior, amplifică redimensionarea
mitică a intuiţiei sale artistice, demonstrează cu certitudine iniţierea
într-un „sistem mitologic de referinţă”, a unui „spaţiu etern care nu dispare
şi pe care fiecare îl descoperă prin confundarea în el însuşi şi prin întâlnirea
meditaţiei şi contemplaţiei interioare” [8, p 1]. Iniţierea mitică se realizează
prin nişte modalităţi specifice, prin tendinţa de a crea un sublim spaţiu
imaginar, similar cu cel din scrierile folclorice. Bunăoară, căderea florilor de
măr peste eroii adormiţi dintr-o străveche colindă populară capătă asociaţia
unei ninsori purificatoare, cu deschidere spre o zonă a misterelor, a unor resorturi
şi viziuni iniţiatice:
Nici n-a nins, n-a viscolit,

Vânt de vară ne-a bătut,
Flori de măr s-au scuturat,
Peste noi, peste-amândoi [9, p. 40].
Poezia contemporană se bazează pe cadrul vizionar al acestor corespondenţe

estetice cu intuiţia populară şi are menirea de a transfigura fenomenele din
lumea înconjurătoare sub un unghi specific al raportului dintre mit şi realitate.
În această ordine de idei, metaforele şi simbolurile sunt orientate spre estimarea
unor sensuri primordiale, cu un substrat mitologic străvechi, oferind posibilitatea
de reintegrare într-o ambianţă sacră, unde predomină armoniile primare. Dacă
la A. Blandiana adâncul necuprins al ninsorilor capătă asociaţia începutului,
la N. Stănescu acestea se disimilează „într-un bulgăr de zăpadă verde” sau în
conturul albastru al cerului, „tot universul era albastru şi gol”. Mai bine zis, are
loc integrarea într-un spaţiu mitic, condensat până la saturaţie de nişte resorturi
şi trăiri sufleteşti de excepţie, ceea ce amplifică ideea germinaţiei totalizatoare,
semnele unui „simbolism cristologic”, marcat de „statornicia din veac a ritmurilor
primare ale vieţii” [10, p. 27 ].
Pe de altă parte, ideea de prefigurare mitică, se îngemănează cu resorturile
personalităţii creatoare, reflectă un concept estetic viabil, în continuă resurecţie:
Orice fulg l-am gândit, cântărit, încercat,

Modelat, lustruit cu privirea.
Fenomenul de asociere cu mitul ţine nu numai de „privirea estetică” prin

intermediul căreia autoarea percepe feeria ninsorilor, dar în acelaşi timp încearcă
să dezvăluie noi dimensiuni spirituale ale mitului creaţiei, reprezintă sinteza unui
destin artistic, „proiecţia unei existenţe care s-a identificat cu frumosul şi s-a
devotat creaţiei” [11, p. 115]. Păstrând prin convenţie, deschiderea spre mitologie,
incursiunile lirice capătă o accepţie ancestral-astrală, ca de la o înălţime de altar, eul
creator al poetei tinde să se încadreze în sfera unor resorturi artistice fundamentale.
La fel ca şi N. Stănescu, A. Blandiana încearcă să atingă suprema valoare
a mitului în baza concepţiei sale, printr-o declanşare de lumini şi umbre, de taine
şi mistere ontologice, de unde survine demonica ardere interioară a artistului.
Ceea ce vrea să demonstreze A. Blandiana, şi, prin urmare, confraţii săi de
generaţie, este credinţa în perenitatea unui spirit creator, aşa cum se profilează
în mit. De aceea, cuprins de nostalgia ninsorilor, eroul A. Blandiana „se zideşte”
într-un templu de cuvinte, „n-am altă Ana, mă zidesc pe mine”, aidoma persona-
jului mitic, ca de la această dimensiune să contemple zăpezile viitoare.
O să vină ninsori mult mai mari după mine,

Şi tot albul din lume va ninge pe voi…
Culminaţia emoţională a acestor căderi ancestrale de ninsoare se află în

ascendenţă, A. Blandiana, precum şi unii succesori de condei, fie din dreapta sau
stânga Prutului, se vor menţine în nişte situaţii poetice specifice, unde mitul îi
determină să-şi recupereze stările şi trăirile sufleteşti din interior. Străluminat de
acest „astru arzând de zăpadă”, eroul A. Blandiana se reconformează şi revine la
ceea ce în viziunea poetului basarabean A. Codru capătă sugestia „de sacru, de
96 Tatiana Butnaru
sublim, de frumos”, încât apare tentaţia unei evaziuni într-o anumită ambiguitate
ontologică. Înzestrat „de un orfism al privirii” [4, p. 205], eroul lui A. Codru face
o analogie dintre metafora ninsorilor şi dumnezeire, pe care o evocă pătruns de
adâncă evlavie:
Dar niciodată-n lume nu s-a spus,

Mai simplu, mai profund, mai fără-apus:
Ninge Isus,
Ninge Isus.
(A. Codru, Şi Doamne în cerul nostru cât prinos)
Prin expresia „parcă a nins cu Dumnezeu” sau „ninge Iisus” este relevată
o culminaţie a dăruirii omeneşti. Privită într-un alt context, imaginea recreată
mai poate fi surprinsă prin prisma înrudirii ei cu divinitatea, cu semnele unui
cosmos sacralizat „răscumpărat prin moartea şi învierea Mântuitorului”
[12, p. 248]. Spaţiul spiritual mitic se reconstituie prin împletirea diferitor
elemente, fie de geneză biblică, fie prin exteriorizarea experienţei creatoare
a destinului artistic, căutător al absolutului, plăsmuitor al celor mai nepieritoare
valori. Drept confirmare, poate servi şi metafora mitică a bisericii, care, învăluită
în ninsoare, exprimă creaţia autentică, zbuciumul mistuitor al artistului. Eul liric al
A. Blandiana amplifică ideea de biserică, având în vedere nu numai personificarea
patimii pentru frumos, dar şi de sensibilizare lăuntrică. De aceea, la A. Blandiana,
biserica este învăluită în iubire şi ninsoare în acelaşi timp, „clipind sub
ochiul… albastru” din
„Care ninge enorm

Şi niciun pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi…”
(A. Blandiana, Singurătate)
„Aerul alb” al ninsorilor „cutreieră” universul poetic al A. Blandiana, se

îngemănează cu gravitatea emoţională a scrisului lui A. Codru, „ei parcă-n albul
pietrei ning”, aprofundând nobleţea sufletească a eului liric, precum şi variatele
esenţe ale naturii umane. Şi A. Blandiana, şi A. Codru îşi „declanşează” ninsorile
dintr-o perspectivă cosmică şi telurică în acelaşi timp, din substraturile căreia sunt
depistate „neaşteptate semnificaţii” cu „ecouri adânci în univers”, „solidarităţi şi
corespondenţe magice” [2, p. 49].
Simultaneitatea necontenită a ninsorilor vor readuce eroul liric
al poeziei contemporane „în dimineaţa de după moarte”, acolo unde în plan
simbolico-metaforic are loc alternarea secvenţelor de viaţă, o identificare
sincretică de viziuni. Diferenţa mitologică dintre tărâmurile vizate determină
autorii să-şi facă o retrospecţie sentimentală pentru a deschide orizonturi noi
de poezie, a reliefa contrastele izbitoare ale unor situaţii existenţiale specifice,
de unde survine şi necesitatea „rezervelor de alb”, acestea găsindu-şi expresie
prin intermediul unor asociaţii metaforice libere, capătă deschidere către un
spaţiu fără limită pe tărâmul cunoaşterii poetice.
1. M. Cimpoi, Critice. Poetica arhetipală, Craiova, 2005.

2. O. Papadima, O viziune românească, Bucureşti, 1941.
3. V. Teleucă, Ninge la o margine de existenţă, Chişinău, 2002.
4. T. Codreanu, Basarabia sau drama sfîşierii, Chişinău, 2003.
5. Gh. Niţu, Elemente mitologice în cultura populară românească,
Bucureşti, 1988.
6. D. Micu, Referinţe critice la cartea La cules îngeri de A. Blandiana,
Chişinău, 1997.
7. N. Manolescu, Prefaţă la cartea Persoana întîi plural, Bucureşti, 1964.
8. N. Bomher, Mit şi mitologie eminesciană, Iaşi, 1994.
9. A.A.Ş.M., 1967, ms. 176, Cartal (Orlovca), Reni-Odesa, inf. D. Reuţoi,
22 ani, culeg. E. Junghietu.
10. A. Fochi, George Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, 1971.
11. Gh. Ciompec, Motivul creaţiei în literatura română, Bucureşti, 1979.
11. M. Eliade, De la Zamolxis la Cenghis-Han, Bucureşti, 1988.
98
DESPRE NOŢIUNEA DE TERMENI-SINTAGME

AI METALIMBAJULUI MILITAR ROMÂNESC
Marin BUTUC
Universitatea de Stat din Moldova
Noţiunile de „termen militar” şi „terminologie militară”, în lingvistică, se

înscriu la aceiaşi parametri ştiinţifici ca şi noţiunile de „termen” şi „terminologie”.
Definiţiile noţiunilor de „termen militar” şi „terminologie militară” sunt aproape
identice cu definiţiile noţiunilor de „termen” şi „terminologie” din ştiinţa limbii:
termenul militar este acelaşi cuvânt (sau îmbinare de cuvinte) care denumeşte
o noţiune a unui obiect, proces sau acţiune din domeniul profesional, special
militar. Terminologia militară, de asemenea, reprezintă totalitatea de termeni
militari dintr-o limbă sau din toate limbile. Termenul militar este un simbol al
unui concept, iar conceptul lui reprezintă sensul terminologic.
Termenul militar se deosebeşte substanţial de un cuvânt obişnuit, deoarece
exprimă o noţiune specială, ce nu-şi pierde integritatea lexico-semantică, indiferent
de procedeele de exprimare a conţinutului acestei noţiuni1. Sub aspect structural,
termenul militar trebuie să fie o unitate nominativă unică şi independentă,
nealterabilă din acest punct de vedere.
Structura gramaticală a termenului nu este însă totdeauna compatibilă
(potrivită) cu noţiunea2. Anume din această perspectivă a relaţiei dintre forma
gramaticală a termenului militar cu noţiunea, de corespundere şi compatibilitate
a semnificaţiei literale cu cea reală, conţinutală, termenii militari pot fi împărţiţi,
convenţional, în următoarele trei grupe: 1) corect orientativi (aviaţie militară,
avion fără pilot, rachetă antiaeriană, stare de mobilizare, demobilizare, cartuşieră
ş. a.); 2) neutri (automat „Kalaşnikov”, pistol „USI”, mitralieră, tanc ş. a.);
termenii orientativi neutri, din punct de vedere formal, nu aduc vreo informaţie
privind semnificaţia noţiunii denumite; 3) incorect orientativi (tanc maritim
(nu denumeşte o maşină de luptă, dar „o navă de transport din compunerea marinei
militare”, teleindicaţie (nu denumeşte o indicaţie transmisă de la depărtare, dar
„o instalaţie destinată transmiterii şi reproducerii valorilor coordonatelor de
poziţie ale ţintei aeriene”, trenurilor (nu denumeşte o garnitură de cale ferată,
dar „o parte a afetului gurilor de foc de artilerie”) ş. a.). Am putea vorbi deci de
stabilirea frontierelor semantice ale unui semnificant. Aşadar, structura termenilor
militari are o importanţă majoră în orientarea şi exprimarea cât mai reuşită
a particularităţilor noţiunii exprimate. Şi, din acest motiv, formarea termenilor
este totdeauna un proces conştient şi nu spontan.
Pe acest temei are loc procesul de formare a termenilor militari
româneşti, care se sprijină pe conştiinţă, şi nu e deliberativ, având ca sursă
de formare limba română contemporană, sistemul ei imanent şi metalimbajul
ei militar propriu-zis, care oferă, în continuu, o multitudine de posibilităţi
semantice, sintactice şi gramaticale.
Despre noţiunea de termeni-sintagme al metalimbajului 99
militar românesc
E de reţinut că, pentru ca un termen militar să aibă o funcţionare optimă,
e absolut necesar să corespundă unor cerinţe tehnice de operare. În primul rând,
termenul militar (împrumutat sau creat) trebuie să fie scurt, laconic şi uşor de
operat. Totodată, „termenul militar trebuie, convenţional, să reflecte calităţile
necesare şi suficiente ale noţiunii ce creează şi susţine specificul ei”3. E de adăugat
că termenii militari nu pot fi exprimaţi întotdeauna printr-un singur cuvânt – scurt
şi comod. Din acest motiv, metalimbajul terminologic militar (şi nu numai) este
complex sub aspectul structurii, deoarece conţine cuvinte simple, derivate, dar şi
compuse sau termeni militari-sintagme etc.
Termeni militari-sintagme sunt cei alcătuiţi din două sau mai multe
cuvinte, care denumesc o noţiune din cadrul domeniului militar. Acestea, la
rândul lor, se împart în următoarele categorii: sintagme pretabile descompunerii:
a) îmbinări libere unde fiecare component poate face parte şi din alte sintagme
(tun antitanc, tun de turelă, tun antiaerian, tun atomic, tanc maritim, tanc-nomad
ş. a.); b) sintagme stabile (fixe), ale căror elemente constituente, plasate în alte
îmbinări, nu mai sunt termeni militari (şanţ de adăpost, şanţ de comunicaţie,
misiune de foc, misiune de luptă ş. a.); 2) sintagme nepretabile descompunerii:
(gheară de pisică, obstacol berbec, pîlnie de obuz, plafon al avionului ş. a.).
Din punctul de vedere al numărului de elemente incluse în sintagmă,
termenii militari româneşti pot fi clasificaţi în următoarele categorii:
1. Termeni militari bimembri: cartuş filtrant, cercetare aeriană, comisar
militar, desant aerian, forţă aeriană ş. a.
2. Termeni militari trimembri: tun de însoţire, bombă de noapte, bombă cu
sodiu, mină fără contact ş. a.
3. Termeni militari tetramembri: autoamfibie cu trei punţi, batalion de
construcţii aerodrumuri ş. a.
4. Termeni militari polimembri: instalaţie de lansare a rachetei nedirijate,
atac din contact nemijlocit cu inamicul, artilerie de coastă tractată cu maşini ş. a.
Aşadar, terminologia militară constituie un sistem complex sub aspectul
structurii, fapt condiţionat şi determinat de interesul terminologilor de a crea
termeni ce denumesc noţiuni militare, exprimînd, prin acestea, particularităţile
definitorii ale noţiunii denumite.
1
Лотте Д.С., Как работать над терминологией (основы и методы), Москва,
Наука, 1968, p. 38.
2
Ibidem, p. 42.
3
Ibidem, p. 38.
100
UNELE ASPECTE MORFO-SINTACTICE

ALE PARTICULEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Petru BUTUC
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”
Academicianul L.V. Şcerba vorbea, cu mulţi ani în urmă, despre „formalism

în limbă”1, un fenomen, care, din păcate, rămâne a fi frecvent şi până în prezent.
Nesusţinerea sau „inacceptarea” particulei ca parte de vorbire şi „dizolvarea”
ei în categoria morfologică a adverbelor constituie, după părerea noastră, un
exemplu de manifestare certă a formalismului structural în lingvistica românească
actuală. Astfel, particulele româneşti, deşi n-au încetat a mai funcţiona în limba
română, sunt incluse în cadrul adverbelor (numai pentru că ele, mai întâi, asemeni
adverbelor, stau, de regulă, în propoziţie, pe lângă un verb). O asemenea tratare
a părţilor de vorbire constituie o expresie directă a formalismului lingvistic, care
este în opoziţie cu principiul logico-semantic şi funcţional. Formalismul face
abstracţie de semantică în favoarea criteriilor pur „formale”, între care forma
gramaticală a cuvântului ocupă un loc central în cadrul enunţului, şi nu sensul lui
informativ-comunicativ2.
Suntem de părerea că particulele nu pot fi excluse din rândul părţilor
de vorbire şi nici nu trebuie să fie incluse sau trecute în categoria morfologică
a adverbelor, deoarece ele, particulele, dispun de un statut morfo-sintactic bine
determinat, un statut cu individualitate, deosebit de cel al adverbelor. În primul
rând, particulele sunt părţi de vorbire auxiliare, ajutătoare, iar adverbele sunt
părţi de vorbire de sine stătătoare. Sensul lexico-gramatical al adverbelor poate
fi perceput şi în afara contextului din propoziţie, pe când semantica lexicală
a particulelor apare odată cu aderarea lor la un cuvânt din propoziţie sau la
o propoziţie în întregime.
Particulele sunt părţi de vorbire total neflexibile, iar adverbele sunt
unităţi morfologice flexibile (parţial), deoarece posedă categoria gramaticală
a gradelor de comparaţie. Particulele pot însoţi orice parte de vorbire în propoziţie,
imprimându-i nuanţe suplimentare de sens, adverbul, însă, determină, aproape
exclusiv, numai un verb, asigurându-i variate circumstanţe: de mod (repede,
încet, agale, pe îndelete ş. a.); de loc (sus, jos, acolo, departe, aproape ş. a.); de
timp (devreme, târziu, dis-de-dimineaţă, la chindii ş. a.) etc.
Valoarea lexico-semantică şi informativă a adverbelor există în structura
gramaticală a cuvintelor-adverbe, există aprioric funcţionării adverbelor în
propoziţie, pe când particulele imprimă cuvântului sau propoziţiei un sens
informativ-comunicativ suplimentar odată cu aderarea la acest cuvânt sau la
această propoziţie. Cu alte cuvinte, particulele fac parte din categoria părţilor
de vorbire care-şi obţin statut lexico-gramatical simultan cu funcţionarea lor în
propoziţie, asemeni articolelor, prepoziţiilor, conjuncţiilor şi interjecţiilor3.
La baza ideei despre inexistenţa particulelor ca părţi de vorbire, ar sta, ni
se pare, şi ipoteza, foarte mult utilizată în unele gramatici, despre aşa-zisele „părţi
Unele aspecte morfo-sintactice ale particulei în limba română 101
de vorbire nelegate sintactic cu propoziţia” sau, mai mult decât atât, „părţi de
vorbire fără funcţie sintactică”4.
Această viziune în ştiinţa limbii, conform teoriilor funcţionaliste, este
ireală, contradictorie, dacă nu chiar absurdă, deoarece în baza principiului
funcţional în limbă (logic şi semantic), orice cuvânt din propoziţie comunică,
odată ce este încadrat. Propoziţia este o unitate comunicativă, ceea ce înseamnă
că este şi unitate sintactică, deoarece sintaxa, în raport cu celelalte niveluri
(fonetica, lexicologia şi morfologia), reprezintă limba sub aspect comunicativ.
Propoziţia, fiind o unitate comunicativ-sintactică, face ca toţi factorii care
conlucrează la realizarea ei (şi pauza, şi accentul, şi intonaţia, ca să nu mai
vorbim de cuvinte), să fie factori comunicativi, ceea ce înseamnă că, având
relevanţă comunicativă, au şi funcţie sintactică în propoziţia din care fac parte.
Particulele, care se realizează ca părţi de vorbire numai în cadrul propoziţiei, îşi
obţin, bineînţeles, şi funcţie sintactică.
Particulele, spre deosebire de adverbe, îşi realizează funcţia sintactică în
propoziţie indirect, împreună cu partea de propoziţie pe care o însoţesc pentru
a-i imprima nuanţe semantice adăugătoare, dar aceasta deloc nu înseamnă că
particulele pot fi excluse foarte uşor din rândul părţilor de vorbire.
Considerăm, cu certitudine, că renunţarea la particulă ca parte de vorbire,
marchează faptul că reducem obiectul gramaticii numai la studierea structurii,
ceea ce, după părerea cercetătorului elveţian M. Mahmoudian, „înseamnă a duce
gramatica în impas, fapt pe care îl confirmă glosematica lui Luis Hielmslev”5.
1. L.V. Şcerba, Избранные работы по языкознанию и фонетике, Leningrad,

1958, p. 61.
2. Anatol Ciobanu, Sintaxa şi semantica, Chişinău, 1987, p. 14.
3. Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005, p. 585.
4. Limba moldovenească literară contemporană, Autori: N. Matcaş, Z. Târiţa,
N. Iavorschi, Chişinău: Lumina, 1987, p. 166.
5. Mahmoudian M., Lingvistika (traducere din limba franceză în limba rusă),
Moscova: Progres, 1985, p. 35.
102
FIGURATIVUL CA MODALITATE DE LIRIZARE

A NARAŢIUNII HETERODIEGETICE
Carolina CĂRĂUŞ
În orice tip de naraţiune, inclusiv în cea heterodiegetică, lirizarea are în mod

obişnuit suportul mai mult sau mai puţin substanţial al acelor mijloace figurative
(metafora, simbolul, etc.) care, folosite „local” cu diferite funcţii stilistice în
planul verbal al perspectivei, reflectă direct sau indirect atitudinile afective ale
eului narant faţă de obiectul enunţării. De menţionat că, în general, este unanim
recunoscută legitatea exprimării de către locutor a unei atitudini (emoţionale
sau evaluative) în legătură cu ceea ce este enunţat. Logicienii şi lingviştii „au
considerat adesea necesar să distingă, într-un act de enunţare, între un conţinut
reprezentativ, numit uneori dictum şi o atitudine a locutorului în raport cu acest
conţinut (şi care constituie ceea ce s-a numit modus sau modalitate)” [1, p. 449].
Poeticienii, descriind dialectica actului de enunţare, operează, de preferinţă,
cu alţi termeni: referinţă şi atitudine faţă de referinţă. Lor le revine meritul de
a fi elucidat modul de funcţionare a acestui „tandem” în limbaj. Potrivit lui
I. A. Richards, referinţele au funcţia „să provoace şi să sprijine atitudinile care
constituie viitoarea reacţie” [2, p. 225]. Atare atitudini ale locutorului îşi găsesc
expresie în sistemul de imagini al discursului. De aceea în uzul literar-artistic al
limbajului, spre deosebire de uzul ştiinţific al acestuia, menţionează exegetul,
atitudinile îşi revendică „propria organizare, propria conexiune emoţională internă,
iar adesea acest lucru nu are nicio legătură cu relaţiile logice ale referinţelor ce
contribuie la producerea atitudinilor” [2, p. 255].
În lumina celor spuse se impune precizarea că în scrierile lirice atitudinile
eului, afective şi evaluative, sunt declanşate şi sprijinite, în mare măsură, de
referinţele figurate pe care le desemnează actul predicativ, numit şi predicaţie
[3, p. 16]. Filosoful-hermeneut Paul Ricoeur, pe urmele poeticianului Jean
Cohen, consideră metafora o formă principala a predicaţiei în discurs, figura
respectivă presupunând „o folosire deviantă a predicatelor în cadrul frazei
întregi” [4, p. 203]. Relevând rolul nonpertinenţei predicative „ca mijloc potrivit
pentru producerea unui şoc între câmpuri semantice” [4, p. 203], Paul Ricoeur
concluzionează: „Tocmai pentru a răspunde unei provocări ivite din şocul
semantic producem o nouă pertinenţă predicativă, care este metafora. La rândul
ei, această nouă adecvare, produsă la nivelul frazei întregi, suscită, la nivelul
cuvântului izolat, extinderea de sens prin care retorica clasică identifică metafora”
[4, p. 203-204]. Manifestându-se drept o nouă pertinenţă semantică, metafora
exercită, cum relevă T. Vianu, mai multe funcţii estetice care, în principiu, se
conjugă: „sensibilizatoare”, de „expresie” şi de „individualizare” a atitudinilor
„emotive” ale vorbitorului faţă de cele enunţate [5, p. 70].
Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 103
La o lectură atentă a prozei lirice heterodiegetice, observăm că mai

mulţi autori (Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ion Druţă ş. a.), folosesc
masiv metafora şi alte figuri semantice în scopul reliefării şi lirizării atitudinilor
afective ale naratorului, atitudini care, dat fiind impersonalitatea acestuia, sunt, în
esenţă, disimulate. Intruziunile în interioritatea personajelor, pe care şi le permite
naratorul heterodiegetic în virtutea omniscienţei asumate canonic, se transformă
adesea în comentarii metaforice, prin care el, situându-se pe aceeaşi undă de
recepţie cu actorii, actualizează lumea acestora şi o filtrează prin propria percepţie.
Or, drept urmare, dând expresie poetică trăirilor şi stărilor personajului, figurativul
reliefează în acelaşi timp şi afectivitatea naratorului impersonal. Astfel lirismul
cunoaşte o mişcare centripetă favorabilă intensificării şi expansiunii lui în
discurs: „Onache urcă încet pe malul pârăiaşelor, iar sufletul lui urcă din creangă
în creangă, călătorind prin ciudatul pom al vieţii, şi, cum tot călătoreau ei tăcuţi
şi îngânduraţi, deodată se aude venind de undeva hăt de departe un dangăt de
clopot.” (Ion Druţă, Povara bunătăţii noastre), „Fiori reci, fiori fierbinţi aleargă
prin inima femeii” (V. Ioviţă, Păienjeniş). În plus, la unii autori (Z. Stancu,
G. Galaction ş. a.) metafora, în special când e utilizată pentru a exprima
diverse nuanţe de superlativ, imprimă un caracter uşor emfatic perspectivei
narative, care, se ştie, e monopolizată de naratorul heterodiegetic: „Îşi şterse
fruntea, îşi şterse ceafa şi îşi şterse pieptul lat, vânjos şi puternic, în care
îi bătea repede inima încărcată de mânie şi pârjolită aprig de suferinţă
(Z. Stancu, Şatra); „Gândurile i se topeau în cap […]. O pierdea de sânge
şi de nebunie i se lăsa, încet, pe creieri. În pieptul ei ardea toată pădurea
şi bătăile inimii erau bolovani încinşi, care săreau din loc şi o izbeau în
coaste (Gala Galaction, La vulturi!); „Nu veni nici dădaca Mădălina: şi
Russet se cufundă mai tare în negură […] Se topise în el fierbinţeala patimei”
(M. Sadoveanu, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă).
Nu o dată în urma unei regii eficiente, metaforele şi alte figuri semantice
se desemnează ca centre generatoare de unde lirice. Astfel, în Creanga de aur de
M. Sadoveanu numeroase metafore ce sugerează, pe de o parte, atitudinile afective
ale naratorului, iar, pe de altă parte, stările emotive ale lui Kesarion şi ale Mariei,
identifică, datorită relevanţei lor, nişte nuclee lirico-semantice care punctează
evoluţia sentimentului de dragoste al personajelor. Densitatea expresiv-lirică
a acestor nuclee devine pregnantă în cazurile când între ele se instituie o legătură
de corespondenţă, cum e, de pildă, în scena de la hipodrom: Kesarion „era într-un
ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el însuşi o fiară”; Maria
„s-a dus cu obrazul împietrit şi cu buzele strânse”. Densitatea expresiv-lirică
creşte în urma asocierii în componenţa metaforelor (majoritatea oximoronice)
a unor seme opuse: efemer (pulbere, clipă) vs etern (veşnicie, nemuritoare), plăcere
(dulce) vs durere (otravă) în enunţurile „inima lui de pulbere îl umili, primind
lovitura unei clipe, singură în veşnicie şi nemuritoare”; „Era o pătrunzătoare
şi dulce otravă a întregii ei fiinţi”. Graţie organizării metaforelor în ansambluri
iradiante lirismul se revarsă în discurs, alimentând cu sevele lui metafora titulară
creanga de aur – sinteză plenară a trăirilor celor doi îndrăgostiţi.
O modalitate de lirizare sau de intensificare a lirismului îndrăgită de unii
prozatori este redundanţa elementelor figurative (metaforă, simbol, comparaţie
104 Carolina Cărăuş
ş. a.) folosite de naratorul heterodiegetic pentru aprecierea celor relatate. În proza

lui Ionel Teodoreanu scrisă la persoana III naratorul heterodiegetic obişnuieşte,
de obicei când se vrea centru de orientare pentru cititor, să vină în discursurile
sale narativizate cu aprecieri înveşmântate în metafore redundante, (cuplate
adesea cu simboluri, metonimii şi comparaţii). Deşi creează adeseori „impresia
excesului stilistic” [6, p. 304], constelaţiile de elemente figurative au, în principal,
un impact sensibilizator asupra discursului narativ, fapt datorat puternicilor fluizi
lirici pe care îi răspândesc. Silvia Tomuş încearcă să explice specificul acestor
procese de lirizare în felul următor: „Teodoreanu, prin apelul repetat la metaforă,
retrezeşte în noi un fond emoţional uitat, obligându-ne la numeroase asocieri
între ceea ce ne spune şi ceea ce noi înşine am ştiut sau am putut şti cândva.
Şi rechemarea propriilor noastre impresii, confruntarea cu acestea noi, ce nu ne
aparţin, dar care găsesc în suflet porţi deschise, sfârşeşte prin însuşirea cu zâmbet
a viziunii ce ni se oferă, mai plină de culoare, de nuanţe, de vibraţii” [7, p. 30].
Într-adevăr, în majoritatea scrierilor lui Ionel Teodoreanu (La Medeleni, Tudor
Ceaur Alcaz ş. a.) şirurile de metafore şi alte elemente figurative sunt purtătoare
de „culoare” emoţională, de „nuanţe” şi „vibraţii” lirice, reliefând palpabil
sensibilitatea naratorului. Asemenea şiruri abundă în descrierile peisagistice,
conferindu-le un farmec aparte şi totodată transformându-le în nişte oglindiri ale
interiorităţii naratorului, şi, nu în ultimul rând, ale personajelor prin ochii cărora
e văzută lumea. În primul volum al trilogiei La Medeleni naratorul, relatând cum
Dănuţ şi Monica, încă nişte copii, se pierd în luncă furaţi de feeria ei, intercalează
în povestire succinte descrieri încărcate de metafore susceptibile nu numai de
a da expresie înfiorării lirice în faţa frumuseţilor enigmatice din jur, ci şi de
a o pune în consonanţă cu tulburarea de care e copleşit Dănuţ la descoperirea unei
lumi de vrajă: „Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri.
Şi deodată, ca o melancolie de fân cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti
şi blânzi, mireasma sulfinei îl învălui”. Digresive, astfel de inserţii metaforizate
se impun în economia textului drept pauze emoţionale care potenţează lirismul
spunerii şi, simultan, îl propulsează. Extinderea undelor acestuia se datorează
„şocului semantic” (P. Ricoeur) de care am pomenit ceva mai înainte. Asocierea
sememelor vădit incompatibile „iele” şi „arşiţă” produce o metaforă coalescentă
originală care, generând un „şoc semantic”, face să funcţioneze poetic constituenţii
lingvistici ai întregului enunţ. Drept urmare, „ielele străvezii” interacţionează
prin semul „magie”, cu altă metaforă, „jocuri”, conturând o referinţă figurată –
dogoarea toropitoare, hipnotizantă – ce face perceptibilă o stare de exaltare lirică,
amplificată progresiv de comparaţia complexă din continuare, care extinde câmpul
figurativ favorabil pentru fluidizarea lirismului şi, în consecinţă, sensibilizează
întregul context al secvenţei, deci şi cel nonfigurativ.
E relevabil faptul că abundenţa elementelor figurative condiţionează
acumulări emoţional-expresive având capacitatea să rezoneze liric pe segmente
narative ce depăşesc contextul figurat. Modalităţile acumulării cu finalitate
reverberativ-lirică sunt extrem de diverse în proza românească heterodiegetică.
Printre cele mai răspândite se consideră determinativele evaluative cu sens
figurat care se precizează şi se completează succesiv, având, de regulă, funcţii de
accentuare şi de nuanţare a valorilor semantice şi afective desemnate. R. Zafiu
califică astfel de cuvinte evaluative drept mărci lingvistice ale subiectivităţii

eului şi enunţării [8, p. 248]. De atare determinative figurate care exprimă
şi intensifică lirismul se beneficiază fie la conturarea cadrului evenimenţial:
„Era o înserare fumurie, blajină, plină de linişte şi de pace” (Z. Stancu, Şatra);
fie la caracterizarea personajelor: „glasul îi era sonor, senin, zâmbăreţ”
(Ion Druţă, Povara bunătăţii noastre), fie la plasticizarea descrierii: „Toate
casele din Duda au câte o palmă de grădină în faţa lor şi grădinile se întind
până la malul Nistrului – roditoare, odihnitoare, luminătoare” (D. Matcovschi,
Toamna porumbeilor albi). Capacitatea de lirizare a determinativelor în cauză, ce
funcţionează ca mărci ale subiectivităţii perspectivei şi enunţării, creşte simţitor
când ele intră în componenţa unor construcţii comparative complexe: „Afară
ningea, fulgii de zăpadă cădeau lent şi odihnitor, ca o albă fluturare de aripă”
(D. Matcovschi, Bătuta), „Ajuns la această mare minune, versul devine curat şi
străveziu ca un fum iscat în depărtare” (I. Druţă, Biserica albă) sau când acestea
formează o parte integrantă a unor metafore desfăşurate ori a şirurilor metaforice:
„Ghimpi negri, ghimpi ruginiţi – puzderie de păianjeni, în plasa cărora, galbenă
şi bolnăvicioasă, luna se zbătea, străduindu-se să-şi desprindă coarnele din
ochiuri de sârmă şi să urce pe cer” (V. Ioviţă, Păienjeniş), „Ursula plutea încet,
visătoare, de pe cap îi lunecase un văl de lumină, pe spinare îi tremurau mii de
scântei minunate ” (G. Meniuc, Delfinul).
Capacitatea de reverberare lirică a determinativelor figurate este sporită
adeseori prin reluarea şi dispunerea lor simetrică, aşa cum e în următorul fragment
din romanul Clopotniţa de I. Druţă: „Un glas gingaş, de femeie, continua
să-l tulbure… Era un glas tăinuit şi dulce, un glas cu unduiri îndepărtate de
clopot, un glas ce venise pentru a-i lua tot ce-a avut, dăruindu-l cu ceea ce
are”. Organizarea determinativelor cu valoare afectivă (gingaş, tăinuit şi dulce,
cu unduiri îndepărtate de clopot) pe axul sinecdocei repetate „un glas” mimează
nişte volute lirice ce învăluie făptura iubitei, sugerând farmecul şi puterea
irezistibilă a dragostei. Aceste volute propulsează un puternic val de dor ce străbate
secvenţa despre Chişinăul plin de ispite şi platitudini, pe care îl descoperă Horia,
şi atribuie acesteia dimensiune emoţională unică.
În proza lui Ion Druţă se reţin şi alte tipuri de construcţii enumerative
simetrice, între care cele comparative remarcabile prin virtualităţile lor lirice.
Comparaţiile, se ştie, prin însăşi esenţa lor, „provoacă o primă stare de tensiune
lirică în interiorul procesului de semnificare, între expresia denotativă a unei lumi
cu existenţă obiectivă şi expresia conotativă a unei alteia de esenţă subiectivă”
[9, p. 294]. Or, modul de constituire a comparatului şi/sau a comparantului
poate dimensiona această tensiune lirică ce apare deja în actul de semnificare.
Organizarea comparaţiilor în ample construcţii întemeiază un surplus lirico-
semantic şi contribuie la potenţarea lirismului. Bunăoară, dispunerea în „evantai”
a comparanţilor ce se referă la acelaşi termen comparat este la Ion Druţă
o modalitate prioritară de dezvoltare a lirismului în trepte: „Avea clopotul cela
un sunet curat ca lacrima, tulburător precum lacrima, frumos cum sunt frumoase
lacrimile bucuriei…” (Ion Druţă, Biserica albă); „Avea ceva frumos ca cerul,
senin ca cerul, veşnic ca cerul cântarea copiilor în plină iarnă la geamul unei case”
(Ion Druţă, Povara bunătăţii noastre). Situarea cuvintelor evaluative afective
(curat, tulburător, frumos – frumos, senin, veşnic) între termenii comparaţiei,

astfel ca ele se raportează atât la comparat, cât şi la comparant, legitimează
reverberarea emotivităţii pe două direcţii, acoperind nu numai segmentul
construcţiei comparative, ci şi anumite segmente limitrofe.
Bineînţeles, sunt nu puţini scriitori care evită dislocările simetrice. Unul
dintre aceştia este Ionel Teodoreanu, el preferând construcţiile asimetrice în care
metaforele şi alte figuri semantice „cresc” parcă unele din altele, se contaminează
reciproc, întemeind o acumulare rapidă şi consistentă de efecte emoţionale,
expresive, care măresc forţa afectivă a discursului. Întru ilustrare desprindem
un episod din romanul La Medeleni în care naratorul relatează despre călătoria
familiei Deleanu la Iazul Mânzului: „În faţa soarelui, pe zarea de apus, nourii
mici ca un stol de hulubi ciuguleau sâmburi de rodie. Şi deodată, cuprinşi
de flacără, se topiră roş, sticlos roş ca belteaua de gutui. Pe altă zare, suluri
lungi de abur fură deodată straturi răsturnate de uriaşi muguri de stânjenei.
Înflorirea le fu destrămare în fum albăstrui, cu creste sanghine. Se iviră coruri de
rubin, şi sfieli violete ca încercănarea ochilor de fată. […] Era ca o Şeherezadă
a luminilor”. Angrenajul de o coerenţă perfectă al metaforelor şi comparaţiilor
dispuse asimetric determină intensificarea progresivă a sentimentului de
încântare, prilejuit de contemplarea misterelor cosmice. În concordanţă cu
acest sentiment, se instituie o atmosferă de basm care, transgresând secvenţa
dată, lirizează istoriile despre trecutul familiei Dumşa, relatate anterior de
narator şi face să vibreze puternic regretul pentru destinele nerealizate în
dragoste, cum este cel al Fiţei Elencu şi Barbu Dumşa.
Considerabile disponibilităţi de lirizare a discursului atestă la I. Druţă,
I. Teodoreanu ş. a. metaforele-dublete, care, aflându-se în relaţii de sinonimie,
se referă la un termen regent comun, şi, drept urmare, îl reliefează, mărindu-i
efluviile lirice emanate. Exemple concludente în acest sens putem găsi în episodul
cu macii roşii din Povara bunătăţii noastre: „În faţa lui se legăna un câmp
larg, scăldat în sânge – şaizeci şi ceva de hectare, cât vezi cu ochii, erau
numai foc şi pară. Înfloriseră macii. […] Se repezea câte o boare de vânt,
legănând flăcările acestui câmp cu creste roşii, călite. Şaizeci de hectare,
şaizeci de minuni clădite din bulgării acestui pământ, şaizeci de valuri
plămădite din gămălii de jăratec”. Fiind redundante, dubletele metaforice
din fragmentul respectiv atribuie termenului regent, (simbolul macilor),
expresivitate cromatică, dar şi afectivă, sintetizând trăiri ce concretizează
admiraţia faţă de vitalitatea naturii, faţă de manifestările ei exuberante,
impetuoase. Atare sensuri ale macilor se bazează pe ocurenţa semului
„foc” cuprins de majoritatea metaforelor-dublete. Observăm că, fiind plasat
în context metaforic, lexemul „macii” cumulează sensuri figurate, devenind
simbol. Pe măsură ce se derulează naraţiunea, el îşi extinde semnificaţiile
şi implică o percepere afectivă a unui timp istoric care se descoperă drept
atroce: sacrificarea fiinţei umane într-un război nemilos, dorul fierbinte al
părinţilor pentru copiii morţi pe câmpul de luptă – iată doar câteva dominante
ale acestuia. Întemeiat iniţial pe câteva metafore-dublete şi dezvoltat apoi prin
relaţiile cu alte construcţii figurative, simbolul macilor condensează substanţa
lirică a discursului, sensibilizând profund viziunea naratorului.
Un caz exemplar de amplificare a poeticităţii unui simbol nuclear,

iar respectiv, de augmentare a forţei lui de iradiere lirică aflăm în nuvela
Ochi de urs de M. Sadoveanu: „Pâclele vin încet după el. Au în ele ceva viu,
deşi pădurea pare cufundată în somnul de cremene al muntelui. Prin pâcla
mişcătoare străbate de-aproape, fără răsunet, ca un puf, un ţipăt de buhă.
[…] s-au stins în pâclă şi cele din urmă zări ale zilei care mai nălucesc în înalt”.
Interacţionând cu contextul figurativ în care este plasat, cuvântul-simbol pâcle se
încarcă de semnificaţii poetice, devenind un centru de iradiere a undelor lirice.
Reverberarea acestora în discurs e susţinută de dezvoltările figurative, precum
şi de substituirea cuvântului pâcle de coreferentul lui metaforic, fantome, în
enunţurile ce urmează la o anumită distanţă de secvenţa citată: „Se vedea cum
de pe vânătul zăpezii se preling în sus fantome. Se ridicau în timp, apoi coborau
la vale, apăsa asupra lor tăcerea îngheţată a înălţimilor”. Totodată, în virtutea
ocurenţelor sale, simbolul pâclelor contribuie esenţial la prefigurarea atmosferei
ireale în nuvelă, singularizând sugestia poetică a tulburării sufleteşti, a mahnei
şi incertitudinii ce îl cuprind pe Kuli în momentul în care îl ucide pe urs, stări
sufleteşti ce dramatizează naraţia.
O considerabilă capacitate de sensibilizare şi de lirizare vădesc analogiile
desfăşurate care, prin similitudinile şi corespondenţele marcate, extind sfera de
acţiune poetică şi de rezonare lirică a cuvântului / enunţului: „Avea o părere de
bine care-i râdea în toată alcătuirea fizică: era în el aceeaşi lumină care vibra în
cuprinsuri, în pământ, în cer şi în toată zidirea vie” (M. Sadoveanu, Nopţile de
Sânziene), „Păreau un basm, o vrajă, un descântec părea câmpul cela de maci
înfloriţi, şi cum te prindea în mrejele sale, nu mai puteai scăpa” (Ion Druţă,
Povara bunătăţii noastre).
O modalitate sui-generis de lirizare a regimului heterodiegetic este optica
poetică atribuită de către narator unui personaj-reflector. Experienţa literară
românească demonstrează că un rol fundamental în instituirea opticii personajului
revine privirii lui. Prin ochii acestuia naratorul surprinde diverse fragmente din
realitatea înconjurătoare a cărei poeticitate este redată cu ajutorul unui repertoriu
variat de elemente figurative. Drept urmare, se produce o reduplicare nu numai
a opticii poetice, ci şi a ecourilor ei afectiv-lirice, care rezonează pe largi
parcursuri ale textului. Percepută din unghiul de vedere al personajului-reflector
Peceneaga, pădurea Borzei din romanul Nopţile de Sânziene de M. Sadoveanu
se transformă într-un tărâm magic, de dimensiuni cosmice, cum e în secvenţa
despre soborul vieţuitoarelor pădurii. Câteva metafore şi o comparaţie, strecurate
cu discreţie în discurs, lirizează percepţiile lui Peceneaga, conturând o sensibilitate
absorbită de mistere. „Stătu o vreme ca într-o somnie, cugetând la felurite lucruri
nedesluşite. Apoi într-un târziu privi cerul miezului-nopţii. Carul mare şi cel mic
îşi întoarseră oiştile de stele. Iară cătră amiază se mişcară din răsărit semnele
balaurului. Deci se apropia ceasul: mintea i se subţie şi vederile i se deschiseră
în întuneric. […] Acuma când se înfioară zvon în poiană, toate sălbătăciunile s-au
bulucit şi aşteaptă numai semn de sus, ca să le vie grai omenesc şi să deschidă
soborul. […] Ca dintr-o toacă de la o mănăstire din cer, s-a auzit de trei ori:
toc-toc-toc. Din văzduhul miezului nopţii începu să ningă o lumină slabă”.
Atare percepţii, de mare sensibilitate, filtrate printr-o dublă optică figurată,
a naratorului şi a personajului-reflector, umanizează lumea actualizată şi lirizează

palpabil naraţia.
În nuvela La vulturi! de G. Galaction elementele de cadru focalizate
de personajul-reflector, pe nume Agripina, prefigurează vizionar premoniţiile
pe care le are aceasta privitor la o iminentă nenorocire. Proiectarea acestor
premoniţii în metafore şi dezvoltări metaforice dispuse simetric dă ascuţime
emoţiilor care o încearcă: „Dincolo de odorul adormit, Agripina vedea […] prin
uşa deschisă, câteva căsuţe de bârne, […] iar încolo aripile negre ale pădurilor
de brad, aruncând umbre adânci pe fâneţele înflorite şi gurile de secure ale
Scripetului, muşcând din cerul albastru.” Naratorul auctorial metaforizează şi
unele replici ale Agripinei, mărind densitatea lirică a discursului: „Iacă, tată,
îţi aduc acele gânduri care îmi tot croncănesc în inimă”.
Se poate lesne observa că deschiderea spre lirism a personajului-reflector
provine din faptul că, deşi acesta se limitează în aparenţă la o simplă înregistrare,
efectiv el propune o transfigurare generatoare de poezie lirică. Privirea
personajului-reflector pe nume Him başa din romanul Şatra, fixând cadrul,
converteşte elementele spaţialităţii în metafore şi simboluri care, interacţionând
unele cu altele, punctează un complicat proces afectiv şi concomitent intensifică
lirismul stărilor sufleteşti actualizate. Astfel, trăirile şi senzaţiile lui Him başa,
declanşate de presentimentul trecerii în nefiinţă, se precipită în discurs sub forma
unui flux continuu, organizat pe axul câtorva simboluri antitetice (focul, merele/
amurgul, zăpada): „Îşi aduse aminte că, atunci când se afla în oraşul de lângă
fluviul cel mare, văzuse în câteva grădini, la mahala, meri strâmbi, încărcaţi cu
mere mici, coapte, roşii. I se făcuse poftă de mere şi se hotărâse să cumpere
mere din oraş, să-şi astâmpere foamea, ori măcar să mănânce un măr, unul
singur. Prins de alte treburi, uitase. Îi mai venise o dată pofta. Dar atunci nu
mai avusese de unde să cumpere mere. […] Ca să mănânce mere ar trebui să
trăiască până la toamnă şi tot până la toamnă să se isprăvească războiul, iar el,
Him başa să se găsească cu şatra lui în partea cealaltă a fluviului. Unde se aflau
mere. […] Se apucă, rupse crengi şi le aruncă în zăpadă. Când socoti că a rupt
destule, le adună, le scutură de zăpadă şi le făcu maldăr. Căută muşchi uscat.
Scăpără şi aprinse focul. Vântul, suflând tare, ajută flăcărilor să prindă puteri,
să se înalţe, să se zbată. Amurgul se topi şi pieri în năvala întunericului fumuriu
al serii. Focul crescu”. Evident, simbolurile antitetice focul/merele, ce exprimă
o copleşitoare dorinţă de a trăi, precum şi zăpada/amurgul, ce semnifică
moartea, conferă acuitate deosebită afectivităţii lirice. Registrul afectiv este
nuanţat şi de simbolurile vizionare, care revelează fascinaţia lui Him başa
în faţa misterului transcendent: „Dar nu văzu cerul. Nu mai văzu nici stelele
aprinse şi lucitoare ale cerului. Văzu o uriaşă grădină înflorită. Văzu uriaşe
flori albe şi uriaşe flori roşii. Văzu uriaşe flori galbene şi uriaşe flori albastre.
Văzu uriaşe flori negre şi uriaşe flori cafenii”. Intensitatea trăirilor lirice
ale personajului-reflector este marcată şi de multiple interogaţii, exclamaţii
retorice difuzate în discurs: „Printre spărturile largi ale norilor, başa văzu
licărind în slăvile cerului stelele. Erau de aur stelele? De argint erau?
De flăcări erau, ori gheaţă? Dracul să le ia! Dracul! Nu există draci!”
În proza (heterodiegetică) a lui M. Sadoveanu, G. Meniuc, Z. Stancu
ş. a. se impun atenţiei cazurile când naratorul îi delegă personajului-reflector rolul
de comentator şi apreciator al vieţii celorlalte personaje, pe care el îl deţine în

mod obişnuit în calitate de instanţă a discursului. Concretizate în metafore şi
comparaţii, ce poartă urmele sensibilităţii personajului-reflector, astfel de aprecieri
şi comentarii menţin climatul emoţional al expunerii: „Episcopul […] îşi aţinti
privirea într-un loc, nu departe de tribuna împărătească, unde, între tumulturi,
sta înălţat un bărbat în strai alb. Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei.
Părea într-un pustiu al propriului său suflet”; „Văzu în ochii străinului ceea ce
oamenii de rând nu pot arăta. […] era ceva care se îmbina cu cerul şi cu nesfârşita
strălucire a zilei înflorite. […] Această lumină şi această dragoste erau aşa de
vădite în omul cel străin, încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de la sine
orişice fel de îndoială, cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovărăşii ca în
însăşi lumina care-i împresura” (M. Sadoveanu, Creanga de aur); „Him başa
tăcu. […] Îşi aruncă ochii peste oamenii oacheşi adunaţi grămadă pe marginea
gropii uriaşe şi rotunde, săpată într-o singură clipă de explozie. […] Îl văzu
pe Alimut lipit de Kera. Pe chipurile lor înflorite de tinereţe nu se scrisese nici
mâhnirea, nici uimirea, ci rămăsese, ca şi mai înainte lumina lină a bucuriei
de a fi” (Z. Stancu, Şatra), „Vorbele lui, cum era de fiecare dată când cădea
în harul povestitului, veneau ca un potop, apoi potopul se desfăcea în râuri,
mări, râurile – în pârăiaşe, şi fiecare îşi avea albia sa, malurile sale, numele
său. Pe urmă iar se adunau toate într-o singură apă clocotitoare, şi tot
venea apa ceea, semănând în jur pace, tihnă şi voie bună” (I. Druţă, Povara
bunătăţii noastre).
O sursă de lirism care nu poate fi trecută cu vederea este poeticitatea
metaforelor folosite în vorbirea lor de unele personaje. Bunăoară, Kesarion Breb
din Creanga de aur, un adevărat poet în gândire şi simţire, produce metafore
surprinzător de frumoase, care îl situează realmente pe aceeaşi undă lirică cu
naratorul. Într-un dialog cu cuviosul Gherasie, Kesarion spune următoarele despre
relaţia sa cu Constantin, fiul împărătesei Irina: „Ba da, ba da, cuvioase Gherasie,
îi sunt prietin, dar între slăbiciunea mea şi între puterea lui s-a deschis o apă
neagră. Eu stau de partea asta şi el stă de partea cealaltă. Nu ne vom putea aduna
până la sfârşitul timpurilor”. Forţa emotivă a discursului respectiv este concentrată
în metafora implicaţie „s-a deschis o apă neagră” prin care Kesarion exprimă,
în cheie lirică, imposibilitatea de a depăşi decalajul dintre lumea sa şi cea a lui
Constantin, dintre sistemele valorice ale Daciei şi Bizanţului. Orice încercare de
a traversa această apă neagră, adică de a adopta un alt mod de viaţă, este sortită la
eşec, fiecare erou asumându-şi fatalitatea propriului destin. Tot aşa, în discuţia cu
părintele Platon, Kesarion îşi îmbracă meditaţiile filosofice despre esenţa lumii în
metafore la fel de sugestive, mustind de lirism: „cerul primeşte miresmele florilor,
căci numai ele, aici, sunt nevinovate; iar pământul soarbe mlaştina oamenilor.
În această mlaştină eu calc necontenit”. Metafora nucleară mlaştină bazată pe
opoziţia dintre semele termenului figurat (inert, vâscos, primejdios) şi cele ale
termenului de referinţă „oamenii” (uman, avânt, spirit), iradiază termenii asociaţi
din proximitate „pământ”, „a sorbi”, conturând o imagine impresionantă a urâtului
existenţial, proiecţie a unei depresiuni sufleteşti răscolitoare. Reluarea în enunţul
următor al termenului metaforizat mlaştină extinde câmpul semantic şi lirismul
metaforei respective, conferindu-i totodată un relief stilistic suplimentar.
De notat că metaforele de care e încărcată vorbirea lui Kesarion au un

caracter vizionar, caracterizându-l pe acesta ca supraom dotat cu o cunoaştere
superioară. În episodul despre moartea Teosvei, Kesarion spune: „Scuturând
de pe noi pulberea şi amintirile, vom veni şi noi acolo cândva, ca să înflorim”.
Metafora implicaţie „ca să înflorim” este marca unei sensibilităţi metafizice
lirice, potrivit căreia moartea nu este un sfârşit, ci un început, anume ea asigurând
omului o existenţă în planul frumosului, deci al valoricului.
Aprecierile şi comentariile lui Kesarion se metaforizează nu rareori când
el caracterizează personajele participante la acţiune. Exprimând o interioritate
rafinată şi profundă, tandră şi lucidă, aprecierile lui surprind individualul,
esenţialul, irepetabilul uman. Plauzibile, sub acest aspect, sunt aprecierile care
transmit un profund sentiment de admiraţie despre Platon: „Mă închin luminii
care e în fratele meu, părintele episcop Platon, căci e lumina ce va călăuzi în toate
timpurile pe cei care cred”.
Deci am văzut că, în pofida impersonalităţii sale, naratorul
heterodiegetic exprimă adeseori atitudini afective, care îşi găsesc expresie
prin mijlocirea figurativului în diverse tipuri de discurs (narativizat,
transpus, reprodus). Redundanţa elementelor figurative, gruparea lor
simetrică ori asimetrică, condiţionează formarea unor „ostroave” de lirism,
legate unele de altele prin halouri afective, asigurându-se astfel caracterul
unitar al regimului narativ liric.
1. Ducrot Oswald, Schaeffer Sean-Marie, Noul dicţionar enciclopedic al

ştiinţelor limbajului, Bucureşti, 1996.
2. Richards Ivor Armstrong, Principii ale criticii literare, Bucureşti, 1974.
3. Ţau Elena, Limbajul operei literare, Chişinău, 2007.
4. Ricoeur Paul, De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II, Cluj-Napoca,
1999.
5. Vianu Tudor, Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, Bucureşti,
1957.
6. Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Chişinău, 1991.
7. Tomuş Silvia, Ionel Teodoreanu sau bucuria metaforei, Cluj-Napoca,
1980.
8. Zafiu Rodica, Naraţiune şi poezie, Bucureşti, 2000.
9. Irimia Dumitru, Limbajul poetic eminescian, Iaşi, 1979.
111
POETICA REITERĂRII LA LIVIU DELEANU
Adriana CAZACU
Adept al poeziei clasice, Liviu Deleanu valorifică din plin toate figurile
limbajului, în special pe cele ale repetiţiei (fonologice, sintactice, lexicale).
Exploatarea lor îi asigură înainte de toate efecte armonice. Cele mai reuşite poezii
ale lui L. Deleanu din anii maturităţii impresionează prin stăpânirea tehnicii
versificaţiei, prin armoniile muzicale, prin fonetismul specific. Poetul, trecut
prin simbolism, îşi păstrează vie predilecţia pentru sugestia muzicală. Calitatea
muzicală a versurilor provine, în parte, din structura lor sonoră. Stratul sonor
constituie o parte integrantă a efectului muzical. Preocupat să atingă perfecţiunea
clasicităţii, poetul n-a ezitat să se concentreze şi asupra acestui strat, pentru a-l face
apt de expresivitatea cea mai înaltă. Meşteşugita combinare a sunetelor în silabe,
a cuvintelor în versuri revelează un fin auz interior. Fiecare creator are o percepţie
proprie a sistemului fonetic al limbii în care scrie, ceea ce îl singularizează în
cadrul literaturii din care face parte.
Repercusiunea combinării calităţilor sonore a fost denumită de către
formaliştii ruşi „orchestraţie” [1, p. 211], care „cuprinde întreg domeniul figurilor
de sunet” [2, p. 156]. Figura de sunet, la rândul ei, desemnează „repetarea unor
calităţi sonore identice sau similare şi folosirea unor sunete expresive, imitaţia
sunetelor” [1, p. 212]. Prin concentrare, asemenea figuri generează „o textură
de mare densitate poetică” [1, p. 213]. Reluarea sunetelor, în diverse poziţii,
contribuie la sporirea virtuţilor muzicale ale discursului poetic. Produc un efect
eufonic deosebit, în special repetiţiile, alăturate: Sumbre umbre de lumină
(Eminescu în toamnă); În surde acorduri păgâne (Dans sub horbota lunii).
La analiza fonetică a discursului delean s-a profilat o diversitate de
„procedee homofonice” [4, p. 91] care produc eufonia: asonanţa, aliteraţia, rima.
În vederea obţinerii unor efecte muzicale, menite să reveleze şi anumite sensuri,
poetul se sprijină pe sonoritatea intrinsecă a cuvintelor, pusă în valoare prin
selecţia şi combinarea lor.
În ceea ce priveşte uzitarea asonanţelor, constatăm predilecţia lui pentru
repetarea lui a şi ă. Iată doar câteva din ele, dintre cele mai sugestive: Floarea
amiroase a vin/ În albele-i cupe ovale (Estompă); Sărută-mă sub primii fulgi
de nea/ Purceşi domol anapoda să cadă/ Şi dincolo de alba lor perdea,/ În alba
reverie de zăpadă (Sub primii fulgi); Auzi? cad frunzele grămadă/ Ca într-o
baladă… Aşa-şi începe toamna balul./ Iar luna-n albu-i travesti/ Îşi scoate de
pe faţă voalul (Autumnală). Această concentrare de vocale deschise nu numai că
sporeşte melodicitatea versului, dar şi sugerează bogăţia şi frăgezimea luminii,
peisajul edenic; induce o stare de tihnă, tandreţe, într-un cuvânt, instaurează
o armonie deplină.
112 Adriana Cazacu
Efecte acustice însemnate obţine poetul şi cu ajutorul aliteraţiilor. Acestea

sunt situate adeseori în poziţie iniţială şi au, de regulă, o structură binară sau
ternară. Ilustrăm prin câteva exemple:
l…l: limpezesc lumina (Eu);
s…s…s: Să-i sorb sclipetul curat (Sonetul unui fulg de nea);
v…v: vântul vîjîie (Furtună);
f…f…f: Înfiorau fantasticele funii (În bătaia lunii);
t…t…t: Tu rîzi… Şi totul rîde cu tine (Tu râzi).
Frecvenţa sunetului repetat face aliteraţia deosebit de perceptibilă.
Drept urmare, versul se încarcă de armonie şi muzicalitate reuşind uneori să
atingă zonele adânci ale sensibilităţii. La L. Deleanu, cuvintele de o rezonanţă
similară se atrag parcă de la sine, faptul ilustrându-l îndeosebi asocierea perfectă
a vocabulelor-rime. De exemplu, în versurile Iar dansează chiparoşii –/ Şi-n
vîrtej de frunze roşii… (Eminesu în toamnă), elementele rimate, în combinaţie
cu sintagma vîrtej de frunze, sugerează mişcarea învolburată.
În general, se consideră că excelează prin eufonie discursul „în care
vocalele alternează cu consoanele şi nu se întâlnesc câteva vocale şi consoane la
rând” [5, p. 114]. Din acest punct de vedere, versurile lui L. Deleanu sunt perfect
echilibrate, vădind o dozare proporţională a sunetelor vocalice şi consonantice.
Ca rezultat, în mare parte, poeziile sale iradiază o armonie deplină la toate
nivelurile. Concludentă în acest sens este strofa: Floarea amiroase a vin/
În albele-i cupe ovale/ Aşijderi dulciului pelin/ De pe roşul buzelor tale (Estompă).
Plasarea în context a formei verbale populare – „amiroase” creează impresia
unei reduplicări sonore (floarea amiroase a vin) care, intensificând percepţiile
olfactive, stăruie asupra savoarei îmbătătoare a dragostei. La fel şi forma populară
dulciului (în loc de „dulcelui”), îmbinată oximoronic cu pelin, reliefînd aliterativ
lichida l, conotează savoarea şi poezia acestui sentiment învăluit în parfumuri
dulci şi sonuri tulburătoare. Decorul este sensibilizat, graţie preponderenţei
vocalelor prepalatale e şi i. Senzaţia de lumină puternică, solară este întărită de
termenii din câmpul lexical al „înfloririi”: cais, april, floare, amiroase, albele.
Toate elementele armoniei naturale caracteristice anotimpului înfloririi sunt
adunate laolaltă susţinând o atmosfera calmă şi odihnitoare. Astfel se reuşeşte, în
fapt, rescrierea individuală a unui scenariu tipic al Erosului prezent în lume.
Neîndoielnic, expresivitatea fonetică reprezintă în cazul dat un fenomen
complex, pentru că „niciun sunet al limbajului poetic luat în sine nu are vreun
sens autonom. Atribuirea sensului la sunet în poezie nu rezultă din natura lui
specifică. Sensul este presupus prin deducţie” [5, p. 195].
În aceiaşi ordine de idei, trebuie să admitem că „Dintre componentele
fonetice ale limbajului, armonia poetică se sprijină în proporţie hotărâtoare pe
vocale” [6, p. 169]. Că poetul beneficia de virtuţile acustice ale asonanţei ne-o
adeveresc multe poezii, între care şi Autumnală. Cităm primele două versuri:
Auzi? Cad frunzele grămadă/ Ca-ntr-o baladă… Prezenţa vocalei deschise a nu
este impunătoare din punct de vedere cantitativ (a = 6), pentru că şi versurile sunt
relativ scurte (5-9 silabe). Dar, corelată cu sugestia căderii frunzelor, perceptibilă
senzorial, asonanţa acestui sunet cu apertura cea mai mare prefigurează o melodie
rafinată, în ritmul căreia alunecă în mişcări line cuplurile de dansatori: Luceferii
târzii dansează; Copacii-s fără pelerine/ Şi două lebezi ca de nea/ Plutesc ca
Poetica reiterării la Liviu Deleanu 113
două balerine pe unduita pardosea. Plutirea lină este potenţată şi de frecvenţa

consoanei lichide l, propice pentru a comunica ideea de alunecare. Modulaţii
interesante, bazate pe contrast de apertură, comportă, în acest text, alternarea
vocalelor deschise (a, ă) cu cele închise (u), de exemplu: Plutesc ca două
balerine/ Pe unduita pardosea.
Armonia naturii, resimţită profund, este captată şi exprimată cu mijloacele
fonice şi lexicale ale limbajului. Universul se însufleţeşte muzical. Toamna
stăpîneşte asupra lumii, iar vraja ei, amplificată de ivirea lunii, se extinde asupra
întregului cosmos: Aşa-şi începe toamna balul,/ Iar luna-n albu-i travesti/
Îşi scoate de pe faţă voalul/ Şi ne surâde din vecii.
Evidentă în acest text este şi funcţia expresivă a rimei. Ca fenomen
de repetiţie, fiind şi un element muzical, ea contribuie în mare măsură la
realizarea armoniei poetice. În cuvintele ce rimează constatăm, uneori,
o analogie de 4, 6 foneme (de ex.: trează – dansează; pelerine – balerine).
Deci eufonic sunt bogate. În afară de aceasta, cuvintele ce se atrag fonetic
suscită şi numeroase asociaţii semantice. Volens-nolens încercăm să stabilim
o corelaţie între cuvintele legate prin rimă, să motivăm alegerea lor. Rezultă
că, pe lângă funcţia eufonică pe care şi-o exercită, rimele pun în evidenţă
sensul, participă la reliefarea conţinutului.
Observaţiile asupra naturii rimelor, în poezia lui L. Deleanu, ne conduc
la ideea că, oricare ar fi raportul dintre sunet şi înţeles în diferitele tipuri de
rimă, aceste două sfere se implică în mod obligatoriu. Cuvintele-rime, fiind de
o densitate emoţională deosebită, sunt prioritare în structură. Sunt cuvinte ce au
ecou în conştiinţa receptorului.
Rezultă că latura materială a limbajului e pusă în valoare în poezie mai ales
prin repetiţia de sunete. Cu siguranţă, atât asonanţa, cât şi aliteraţia comportă în
sine o valoare armonică. Dar, în afară de aceasta, „ele pot fi prezente şi împreună
într-un procedeu prin care sunetele imită lucrul pe care îl semnifică într-o imagine
auditivă” [2, p. 158]. Este vorba despre onomatopee, fenomen lingvistic numit
şi „armonie imitativă”. Sonorităţi onomatopeice întâlnim şi în poezia lui Liviu
Deleanu. Bunăoară, în versul: Auzi cum vântul vâjîie-n hogeag? (Nocturnă)
e prezent şuierul vântului; în sintagma ropot de ploi (Doamna toamnă)
e redat zgomotul produs de căderea stropilor de ploaie.
Armoniile imitative se combină uneori cu simbolismul fonetic. În materie de
sunete, pot fi făcute şi asociaţii care nu ţin de natura lor fonetică. „Există conexiuni
generale între caracterul sunetului şi diverse fenomene de natură nefonetică”
[2, p. 123]. Este vorba de capacitatea sunetelor de a dobîndi o semnificaţie
intrinsecă. Convingerea că limbajul poeziei e un limbaj motivat, care surprinde
autentic raportul dintre cuvinte şi obiecte, e foarte veche şi persistentă.
Repetiţia lexicală, la fel ca cea fonetică, deţine multiple funcţii. Reluarea
aceluiaşi cuvânt sau aceluiaşi grup de cuvinte în cadrul unui vers se face, de
cele mai multe ori, cu scop de accentuare, de întărire a rolului lor în context.
De cele mai multe ori, acestea sunt cuvintele-cheie, spre care converg
conotaţiile celorlalte cuvinte.
Funcţia de semnificare a unor cuvinte se relevă, prin reluare, nu numai
la nivelul unui singur text, ci şi la nivelul unui ciclu sau volum de versuri,
sau, în general, la nivelul întregii creaţii a scriitorului. La Deleanu asemenea
114 Adriana Cazacu
cuvinte-cheie sunt: viaţă, om, pământ, cântec, cuvânt, grai, inimă, dor,
timp ş. a., ele conţinând substanţa semantică a unui număr însemnat de texte.
Frecvenţa acestor cuvinte reprezintă un indiciu al lumii asupra căreia poetul se
apleacă cu predilecţie, definindu-i universul, particularizându-l de la un volum
la altul. Astfel desprindem simbolurile şi motivele principale, care stau la baza
creaţiei sale.
În ceea ce priveşte poziţia termenilor repetaţi, remarcăm că Liviu Deleanu
recurge mai frecvent la anaforă (ex.: Îndemn, Nocturnă, Legământ, Doamna
toamnă, Fiecare arbor, Când?, Alegro, Vioara, Ore, Obîrşie, Durerişte, Trezie).
În unele cazuri amplasamentul repetiţiei comportă un efect artistic deosebit,
pe când în altele – e mai puţin semnificativ. Poezia lui Liviu Deleanu, fiind cu
precădere tradiţional-folclorică, se caracterizează prin regularitate, simplitate
arhitectonică, rafinament stilistic, elasticitate, fluenţă melodioasă.
O varietate a repetiţiei, opusă anaforei, este epifora şi care se întâlneşte mai
rar în creaţia lui L. Deleanu. Construcţii epiforice au poeziile: Ironie, Jind, Am
crezut că dacă…. Mai frecvent, în poezia lui L. Deleanu, apare anadiploza, care
reprezintă o figură de stil constând în reluarea ultimei părţi dintr-o frază, sintagmă
sau vers, la începutul frazei, sintagmei sau versului care urmează”. Ilustrative în
ordinea dată sunt: Dragoste, De vorbă cu ploile, În patru vânturi, De-aş putea…,
Durerişte, Obârşie, Mâinile tale.
În afară de varietate, dinamism, repetiţiile şi simetriile adaugă melodicitate
discursului. Printr-o fluenţă melodioasă deosebită se impune poezia Crochiu:
Păşim în doi/ Sub pletele bătrânei ploi/ Şi-un vânt bezmetic ne adie/ La ora
udă şi târzie/ A stropilor ce cad mereu…// Iar părul tău cu părul meu/ Se-ating
din mers – şi se sărută,/ Precum în noaptea abătută/ De-asupra mea şi-asupra
ta/ Doi pomi vecini s-ar săruta,/ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar săruta cu-o
altă boare.// Şi suntem tineri amândoi/ Sub ropotul bătrânei ploi. Frumuseţea
acestui text poetic rezidă, în principal, în armonia lui verbal-muzicală, generată
de sonoritatea intrinsecă a cuvintelor, de ritmul curgător, mişcarea continuă,
versul scurt etc. Acestor elemente li se asociază repetarea şi simetria – atribute
propriu-zis muzicale, ce acţionează hipnotic asupra receptorului. Poezia de după
’40 a lui Liviu Deleanu se distinge, în planul expresiei, prin simplitate, fapt
remarcat în nenumărate rânduri de criticii literari. Propensiunea spre simplitate
a poetului e vădită şi în textul dat. Se pare că nimic nu este abscons în mesajul
acestei poezii, totul e pe faţă, însă transparenţa mesajului nu diminuează farmecul
ei, ba din contra, îi favorizează receptarea de către un public mai larg de cititori.
Această piesă lirică (Crochiu) degajă o melodie insinuant-învăluitoare, capabilă
să producă nedesluşite reverberaţii în conştiinţa receptorului. Efectul muzical ne
parvine şi graţie cuvintelor repetate. Repetarea lexicală, la rândul ei, implică un
paralelism sintactic, mai mult sau mai puţin deplin”. În textul vizat se instituie
un paralelism între două planuri: cel al naturii şi cel uman. Puterea de atracţie
între cei doi este atât de mare, încât şi părul li se magnetizează, li se uneşte înt-
un sărut, precum Doi pomi vecini s-ar săruta,/ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar
săruta cu-o altă boare. Aceste corelări, efectuate cu rafinament, conturează
o stare generală de linişte şi pace, în care om şi natură se contopesc şi, în plus, dau
expresie unor imagini delicate ale interiorităţii.
Poetica reiterării la Liviu Deleanu 115
Observaţiile de până acum ne permit să susţinem, cu toată convingerea,

că muzicalitatea este intrinsecă versului delean. Melodica versului său
înregistrează un diapazon foarte larg: de la incantaţii, rostite în surdină, până
la explozii de vitalitate şi optimism. Uneori poezia lui ia aspectul unei litanii,
cum ar fi în Rugă: Se-aud parcă stranii/ Şoapte de litanii.// Toată frunza mladă/
Parcă stă-n genunchi să cadă.// Căci spre soare-apune/ Pomii stau la rugăciune.//
Pomii se îndoaie./ Pomii se roagă de ploaie. Toată vegetaţia stă îngenuncheată,
spre soare-apune – se roagă de ploaie. Magismul ritualului este amplificat,
gradat, de o triplă anaforă: Pomii stau la rugăciune.// Pomii se îndoaie. Pomii se
roagă de ploaie.
Concluzia care se impune la finele acestor note este că muzicalitatea
poeziilor comentate se realizează nu numai prin sonoritate, ci şi prin repetiţia
unor termeni poetici şi este amplu orchestrată prin reluarea ideilor, ca adevărate
teme ale unor compoziţii muzicale.
Uneori repetiţia, desemnînd revenirea neîncetată în conştiinţa vorbitorului
a unui gând sau a unei imagini, circumscrie valori psihologice. Astfel, obsesiile,
refulările, ce se materializează prin repetiţie, iau forma unui automatism de vorbire.
În piesa lirică Când? coliziunea psihologică se comunică prin anumite mijloace
lingvistice, cum ar fi repetarea obsesivă a adverbului interogativ „când”: Când?/
Când mă va trece fiorul/ Graiului fără cuvânt,/ Să aflu ce-mi spune izvorul/ Şi
frunza sunată de vânt?// Când îmi găsi-voi puterea/ Să-i intru pădurii în gând,/
S-aud ce-mi vorbeşte tăcerea…// Când? Când?// Când le-oi putea auzi?/ Poate
când nu voi mai fi…, iar în Cât să fie ora? prin reluarea pronumelui nehotărît
„cât” (cu sensul duratei de timp): Cât să fie ora? Poate fi/ Ora risipită-n veşnicii,/
Ora de acum sau mai de-apoi?/ Sau ora împlinirilor în doi/… Cât să fie ora?…
Poate-o fi târziu?/ Sau poate-o fi devreme? Cum să ştiu.
Un alt tip de repetiţie exploatat eficient de L. Deleanu este refrenul. Acest
procedeu, considerat caracteristic cântecului popular, este folosit, de obicei, în
poezii ce vădesc apropieri de modelul popular: Cântec de leagăn pentru bobul de
grîu, Triluli, Frunzulea de rozmarin.
Refrenul este specific mai multor forme fixe de poezie. „El determină,
în fond, alcătuirea exterioară a unor forme ca trioletul, rondoul, rondelul”
[7, p. 246]. Aceste „compoziţii strofice strict reglementate” [8, p. 50], ce se definesc
prin structura lor muzicală, determinată de reluările refrenice, sunt cultivate şi de
către Liviu Deleanu. Adevărate reuşite sunt unele rondeluri ale lui, între care
consemnăm Rondelul furtunii.
Un rol esenţial deţine refrenul şi în ansamblul rondoului (o altă formă
fixă de poezie): „primul vers, mai scurt decât celelalte (clauzula), revine ca un
laitmotiv al întregului poem” [7, p. 140]. Este curios faptul că forma de rondo
a fost preluată din muzică, desemnînd o piesă muzicală instrumentală cu
caracter vioi, a cărei temă principală revine periodic în cursul piesei, alternînd cu
diferite teme (episoade sau cuplete). Neîndoios, transpunerea acestei noţiuni în
terminologia literară este justificată, deoarece s-a păstrat câte ceva din semnificaţia
ei originară: caracterul muzical, repetările regulare. Toate aceste trăsături sunt
prezente în Rondo de L. Deleanu, text foarte interesant, în special, din punctul
de vedere al construcţiei sale: Piesa începe cu un enunţ predicativ (Te aştept…),
reluat şi dezvoltat consecutiv în următoarele trei strofe, până se ajunge în final la
116 Adriana Cazacu
un catren: 1. Te aştept…// 2. Te aştept pân-la ceasul târziu/ Al bătrânului parc

arămiu.// 3. Te aştept… Dar tu nu te arăţi/ Pe linţoliul de frunze – ca să-ţi/ Aud
paşii ca-n alte dăţi.// 4. Te aştept dintre neguri să-mi vii,/ Nu ca-n rochia unei
stafii,/ Ci aevea să simt că-mi rămâi/ Clipă-a dragostei mele dintâi. Refrenul, în
cazul dat, îşi exercită multiple funcţii: serveşte drept element de structură; implică
o puternică vălurare ritmică; imprimă o anumită melodicitate discursului liric
şi, ce e mai important, contribuie la potenţarea fondului semantic, adăugând, cu
fiecare reluare, noi detalii în context. Lectorul este ţinut într-o stare de tensiune,
în aşteptarea „deznodământului” până în ultimul moment, iar ultimul vers, cel cu
surpriză, revelează obiectul aşteptării. Acest text reverberează o muzică suavă,
melancolică: vorbesc trist şi tainic elementele naturii; vorbesc în surdină amintirile;
cu glas şoptit eroul liric cheamă amintirea fantomatică a primei iubiri.
Rezumând cele expuse, accentuăm că procedeul repetiţiei – în toate
ipostazele lui – este fundamental pentru arta poetică a lui Liviu Deleanu.
Poetul se foloseşte de un bogat sistem de repetiţii – fonetice, lexicale – care
sporesc semnificaţia expresivă a faptelor de limbă, le asigură o mai mare densitate
semantică, le imprimă farmec şi inefabil.
1. Wellek Rene, Warren Austin, Teoria literaturii, Bucureşti, 1967.

2. Crăciun Gheorghe, Introducere în teoria literaturii, Bucureşti, 1997.
3. Plett Heinrich F., Ştiinţa textului şi analiza de text, Bucureşti, 1983.
4. Dufrenne Mikel, Poeticul, Bucureşti, 1971.
5. Tomaşevski Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, 1973.
6. Ţugui Grigore, Interpretarea textului poetic, Iaşi, 1997.
7. Kayser Wolfgang, Opera literară, Bucureşti, 1979.
8. Ţau Elena, Compoziţia operei literare, Chişinău, 1994.
117
(RE)CONSTRUIREA IDENTITĂŢII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

DUPĂ ANUL 1990
Lilia CAZACU
Universitatea „Ştefan Cel Mare”, Suceava
„Cea mau recentă formă

de neadăpostire este să nu te simţi
acasă nici în propria ţară.”
Bela Hamvas
Aducerea în discuţie a unui subiect precum identitatea nu face decât să ne

arate că subiectul este incitant, controversat, sensibil şi foarte actual. Discuţiile din
jurul acestei probleme sunt generate de revenirea Republicii Moldova pe scena
politică a Europei după aproape jumătate de secol de anonimat în cadrul Uniunii
Sovietice. În anii ’90, perioadă de renaştere naţională şi spirituală a populaţiei din
Basarabia, românii dintre Prut şi Nistru şi-au dat seama de bogăţia trecutului lor,
de vasta cultură de care dispune poporul român, şi-au dat seama că sunt un popor
ce dispune de tradiţii şi valori spirituale însemnate, dar şi de faptul că până atunci
nu a avut dreptul de a se afirma şi de a avea propria identitate.
Problema identităţii se discută astăzi pe stradă, în magazine, în staţii de
autobuze şi numai faptul că ne întrebăm mereu „cine suntem?” ne demonstrează
că este o problemă care necesită rezolvare, că este foarte importantă şi chiar
gravă. Multe state ale lumii au fost de-a lungul istoriei colonizate şi s-au aflat
sub ocupaţie străină, dar au reuşit să depăşească acest moment, în timp ce, noi
basarabenii şi astăzi după aproape 20 de ani de când avem dreptul la identitate ne
întrebăm încă cine suntem.
Pentru cercetătorul atent nu va fi deloc greu să-şi dea seama că în
Republica Moldova există astăzi mai multe tipuri de discurs identitar în cadrul
aceleiaşi comunităţi şi anume: discursul identitar românesc şi discursul
identitar moldovenesc. Aceste două tipuri de discurs sunt în mare parte
rezultatul multor schimbări sociale şi politice importante prin care a trecut
Basarabia nu doar din anul 1990 încoace, ci încă din perioada ocupaţiei ţariste.
De acolo îşi are rădăcinile nesiguranţa, confuzia prin care trece poporul din
Basarabia. Încă din perioada dominaţiei sovietice în Basarabia exista oficial
doar o singură identitate (impusă, mincinoasă) – cea sovietică. După renaşterea
ca popor a românilor de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, identitatea a trebuit
să fie construită şi reconstruită după ce a suferit grave leziuni în conştiinţa ei,
după ce limba poporului a fost schimonosită şi scrisă cu alfabet chirilic, istoria
a fost distorsionată, iar minciuna şi ideologia au luat locul adevărului. Abia în
anii ’90 când marele imperiu sovietic a început să se clatine şi toate republicile
118 Lilia Cazacu
din componenţa Uniunii Sovietice au prins curaj, problema identităţii sub toate
aspectele ei a ieşit la suprafaţă cu îndrăzneală.
Identitatea, în primul rând, este o funcţie a diferenţelor în cadrul unui
sistem, adică suntem ceea ce alţii nu sunt. În definirea unui sistem identitar,
elementele definitorii aduse drept mărturie sunt limba şi istoria comună naţiunii.
O naţiune este o comunitate de oameni uniţi prin limbă şi printr-un teritoriu
pe care îl locuiesc, dar mai ales sunt uniţi de valori morale şi de idei comune.
O naţiune presupune o unitate a rădăcinilor mentalităţilor, a istoriei, a credinţelor
şi a tradiţiilor, reprezintă nişte oameni care au un trecut comun, cu momente bune
şi rele pe care şi le asumă şi care sunt consolidate de dorinţa de a trăi împreună şi
de a construi acelaşi viitor. În momentul în care Basarabia a fost anexată Uniunii
Sovietice în anul 1940 nu a mai făcut parte din naţiunea română, a fost ruptă din
context, din sistemul ei cultural, politic şi social. În schimb românilor basarabeni
li s-a „făurit” o nouă identitate, un nou trecut şi o nouă limbă. Ei devin moldoveni,
vorbesc o limbă moldovenească şi nu au origini dacice şi latine, ci slave, iar
identitatea lor este una moldovenească şi chiar sovietică.
În momentul în care Basarabia devine republică independentă, Moldova
seamănă mai degrabă cu un ansamblu de etnii care, cu sau fără voia lor, trebuiau
să locuiască împreună de acum încolo. Schimbările de ordin politic din această
perioadă, confuzia în care se trezesc românii basarabeni, iar alături de ei şi
celelalte etnii, este perioada în care nevoia de identitate devine acută, dar şi
momentul celor mai importante decizii în ceea ce priveşte soarta poporului şi mai
ales căutarea unor soluţii pentru concilierea comunităţilor etnice conlocuitoare şi
adoptarea unei politici naţionale orientată spre un principiu multietnic.
Resurecţiile naţionale de la sfârşitul anilor ’80 au fost explicate cel mai
adesea ca o izbucnire a conflictelor naţionale mult timp suprimate, îngheţate de
regimul comunist. În Basarabia situaţia a fost cumva diferită de alte state sovietice.
Deşi oamenii au ieşit în stradă scandând „Limbă, alfabet, identitate etc.”, nu au
revenit în totalitate la vechile valori româneşti deţinute înainte de a fi rusificaţi
şi sovietizaţi. Din contra, oamenii erau confuzi, răzvrătiţi, dar şi incapabili de
a dialoga cu celelalte etnii şi, mai ales, de a-şi asuma identitatea şi statutul de
etnie majoritară în cadrul republicii. Lingviştii sovietici şi-au asumat inventarea
unei noi naţiuni – cea moldovenească, a unei noi limbi moldoveneşti, diferită de
cea românească, şi se pare că au reuşit din moment ce astăzi agonizăm încă în
căutarea stabilităţii, oscilăm între două identităţi şi găsim diferenţe între limba
vorbită în Basarabia şi România, între istoria celor două ţări şi uităm că avem un
trecut de secole împreună cu românii de la vest de Prut.
În ciuda instituţionalizării identităţii moldoveneşti, pentru mulţi observatori
atenţi, evenimentele din anii 1988-1991 au părut să aibă drept scop respingerea
diferenţelor dintre moldoveni şi români, aducerea drept mărturie a adevărurilor
istorice şi respingerea ideii de „moldovenism”, catalogată drept o farsă lingvistică
şi etnografică menită să justifice anexarea pe nedrept a Basarabiei mai întâi în
1812 şi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial.
După cum am menţionat mai sus, în Republica Moldova există două
discursuri identitare. Cei care se identifică a fi români basarabeni, care cred că
vorbesc limba română, cei care recunosc istoria românilor ca fiind adevărată,
(Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 119
au viziuni democratice, occidentale. În cea de-a doua categorie, adică cei care
afirmă ca au o identitate moldovenească, îi vom include în mare parte pe cei de
etnie bulgară, rusă, găgăuză, dar şi basarabeni. Această categorie se consideră
moldoveni, o naţiune care nu are nimic în comun cu românii din România, ei
vorbesc limba moldovenească şi îşi doresc mai degrabă aderarea la CSI decât la
Uniuniea Europeană, iar Rusia are rolul de factor modernizator. Adepţii discursului
românesc condamnă moldovenismul, considerând acest comportament drept
o moştenire sovietică nedorită, în schimb, adepţii discursului moldovenesc vor
avea un comportament antiromânesc şi românofob. În plus, aceştia din urmă
consideră momentul obţinerii independenţei (1991) drept un prilej potrivit de
afirmare a naţiunii moldoveneşti, o naţiune care s-a format prin amestecul etniilor
(moldoveni, ruşi, găgăuzi, bulgari, ucraineni etc.). Mai mult decât atât, discursul
identitar moldovenesc are şi pretenţia de legitimare istorică de aproape 650 de
ani, asumându-şi cu neruşinare istoria întregii Moldove medievale a lui Ştefan cel
Mare. Acest discurs capătă totuşi o culoare negativistă, o atitudine ostilă îndreptată
obsesiv împotriva a tot ceea ce este românesc, împotriva României, considerată,
fără niciun motiv, drept principalul vinovat al tuturor ratărilor noastre! Paradoxul
identitar al Basarabiei este că nu are totuşi un discurs oficial, ci două!
Realitatea politică actuală din Republica Moldova nu este deloc stabilă,
dar în general drepturile etniei majoritare (românii basarabeni) sunt suprimate
şi limitate în deosebi în ceea ce priveşte statutul limbii prin înlocuirea
glotonimului limbă română cu cel de limbă moldovenească. Deşi oamenii de
ştiinţă au recunoscut unitatea limbii, problemele ce ţin de identitatea naţională
a românilor basarabeni nu s-au rezolvat nici pe departe şi provoacă mereu şi mereu
conflicte în cadrul societăţii. Silviu Berejan afirma că: „Existenţa a două sau mai
multe limbi cu pretenţia de a fi oficiale în aceeaşi ţară, provoacă disensiuni şi
conflicte interetnice şi oprimarea psiholingvistică a reprezentanţilor unei etnii de
către reprezentanţii alteia, adică a românilor.”
Exemple de politici lingvistice eşuate care au promovat bilingvismul
oficial sunt suficiente (Canada, Belgia etc.). Problema este de fapt cu totul alta.
Deşi oficial Republica Moldova este totuşi un stat unilingv, în realitate trebuie să
recunoaştem că suntem un stat bilingv. Minorităţile etnice (găgăuzii, bulgarii) au
renunţat la limba lor maternă în favoarea limbii ruse. Limba, care trebuie să fie
un factor de coeziune socială, devine un motiv de conflicte. Minorităţile trebuie
scoase din umbra limbii ruse. În mod obişnuit, ar trebui să utilizeze limba română,
limba majorităţii şi, desigur, limba lor maternă. În mod obişnuit, limba oficială
a statului trebuie să îndeplinească şi funcţia de limbă de comunicare interetnică
la nivel naţional. Nu ne-am obişnuit încă să acceptăm faptul că suntem totuşi
o societate multietnică şi trebuie să acţionăm ca atare, să avem o politică lingvistică
adecvată care să consolideze poziţia şi statutul limbii oficiale dominante,
dar care, în acelaşi timp, să nu lezeze drepturile limbilor minoritare. Raportul
dintre limba română şi limba rusă trebuie stabilit în favoarea limbii majoritare,
limba română, iar limba rusă să fie protejată de drepturile ei de limbă minoritară.
O eventuală oficializare a limbii ruse va intensifica gradul de concurenţă
dintre limbi, iar atunci limba română va fi într-un pericol şi mai mare decât
este în prezent.
120 Lilia Cazacu
Această situaţie este aceeaşi de prea mult timp. Are uneori spasme,
izbucnesc adeseori conflicte interetnice, cazurile izolate devin din ce în ce mai
frecvente, dar cel mai grav lucru este totuşi că o comunitate majoritară are statut
de minoritate şi este ameninţată cu asimilarea lingvistică. Majoritatea lingviştilor
şi istoricilor consideră că în evoluţia oricărei naţiuni, limba reprezintă cel mai
important element de recunoaştere şi constituire a unităţii naţionale. Astfel, limba
reprezintă semnul identităţii etnice, mărturie a naţionalităţii, factor de coeziune
naţională şi socială. Atunci când se relevă unitatea naţională a unui popor, limba
şi istoria sa sunt primele chemate, nesocotind graniţele geografice. Eugen Simion
afirmă că „limba naţională este entitate sacră pentru un popor, pentru că este cel
dintâi semn al identităţii sale.” Astfel, limba are o semnificaţie socială, naţională,
politică şi culturală şi este considerată drept principala condiţie a existenţei şi
unităţii naţionale. Din moment ce suntem o naţiune multietnică trebuie să învăţăm
să dialogăm cu etniile minoritare, dar să nu permitem depăşirea statutului lor
de minoritate nici într-o privinţă fie ea a limbii, a istoriei sau atitudinii. Limba
este în acest caz un liant sau un factor de disensiune? Majoritatea conflictelor
interetnice au ca sursă problema limbii, dar şi cea a atitudinii. Minoritatea rusă,
nici măcar după dispariţia Uniunii Sovietice nu poate să accepte faptul că nu mai
este protejată de vechile legi, că limba rusă nu mai este sau nu ar mai trebui să fie
limbă de comunicare interetnică. Avem propria limbă şi propria identitate.
Problema identităţii, a construirii şi reconstruirii ei, a căutării ei excesive
şi parcă fără succes este mereu aceeaşi. Identităţile etnice sunt comparate cu nişte
cuie: cu cât le loveşti mai puternic în cap, cu atât pătrund mai adânc. Această
situaţie durează de prea mult timp, este în permanenţă instrumentalizată politic
şi izbucneşte mereu iritant şi jenant deja. Republica Moldova este de prea mult
timp la răscruce de drumuri, de prea mult timp în faţa unei alegeri, iar totul
arată că ezită şi este indecisă asupra alegerii: spre Europa alături de România
sau spre CSI alături de Rusia? Aceste ezitări sunt într-un fel fireşti. Am devenit
după 1991 un stat multietnic şi suntem nevoiţi să ne regândim identitatea, s-o
adaptăm societăţii noastre şi a nevoilor sociale. Însă nici într-un caz nu trebuie
să adoptăm o atitudine care să încline spre tolerarea unei minorităţi care refuză
o integrare normală, şi care adoptă o atitudine ostilă şi orientată spre asimilare
lingvistică. Chiar dacă asumarea identitară este individuală şi nu poate fi impusă,
posibilitatea alegerii ei este instituţională, dictată de politic, de schimbările sociale
şi de…Rusia! Problema societăţii moldoveneşti este şi mentalitatea învechită,
rigidă, fosilizantă, în care noul îşi face loc cu greu sau e respins cu înverşunare.
În Republica Moldova problematica identitară se rezolvă cu uşile închise şi nu
există posibilitatea democratică de a se discuta liber. Suntem o ţară care aleargă să
ajungă Europa din urmă. Sărim peste etape ceea ce nu face decât să nu înţelegem
nimic din înaintarea spre democraţie.
Nu putem să nu observăm faptul că veşnicile dileme identitare se învârt
mereu în jurul problemei limbii. Deşi într-un final vom accepta faptul că suntem
un stat multietnic şi că identitatea trebuie construită în funcţie de contextul şi
textura societăţii, limba rămâne liantul, veriga ce realizează coeziunea socială.
Nu putem ignora problemele cu care se confruntă limba română din Basarabia,
din contra trebuie căutată rezolvarea lor. Dilemele identitare îşi vor găsi rezolvare
(Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 121
doar atunci când această problemă va fi depolitizată, iar individul va avea

posibilitatea de a cunoaşte adevărurile istorice şi realitatea. Trebuie să fim
conştienţi că nu circulaţia limbii ruse ne pune în pericol dispariţia şi anihilarea
identităţii noastre, ci proasta cunoaştere a limbii române. Problema cunoaşterii
limbii materne este crucială în crearea identităţii, în construirea viitorului nostru
ca naţiune.
Dan Dungaciu în cartea sa Cine suntem noi? spune: „A şti cine eşti
înseamnă a şti de unde vii şi încotro vrei să te îndrepţi. Înseamnă a-ţi stabili,
conştient, geografia simbolică de care aparţii şi, ulterior, a-ţi îndrepta pasul şi
paşii spre spaţiul (geo)politic de care te simţi în mod legitim atras.” [1, p. 5].
Iată o exemplificare foarte potrivită pentru a sublinia gravitatea şi actualitatea
problemei identitare, dar şi faptul că rezolvarea ei devine din ce în ce mai necesară
pentru a permite ţării să meargă mai departe, să cunoască progresul şi democraţia,
dar nu să ne întrebăm încă vreo câteva decenii despre cine suntem!
1. Berejan Silviu, Itinerar sociolingvistic, Chişinău, 2007.

2. Boyer Henri, Langue et identité. Sur le nationalism linguistique,
Limoges, 2009.
3. Dungaciu Dan, Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest, Chişinău,
2009, p. 5.
4. Moldoveanu Gheorghe, Politică şi planificare lingvistică: de la teorie
la practică, Chişinău, 2009.
122
METAFORA ÎN VOCABULARUL SPECIALIZAT
Dorina CHIŞ
Universitatea „Tibiscus” din Timişoara, România
1. Vocabularul specializat în teoria generală a terminologiei

Vocabularul specializat serveşte un limbaj aproape neutru, acel al ştiinţei,
care vorbeşte despre lume şi denotă lucrurile în ele însele. Artificiile retorice îi
sunt străine şi principalul deziderat este claritatea, univocitatea în prezentarea
realităţii. La polul opus s-ar afla domeniul poetic, unde, în relaţia realitate –
limbaj, limbajul este elementul primordial.1
În plan teoretic2 vocabularul ştiinţific este considerat ca având drept
principală caracteristică precizia şi, prin urmare, monosemia. El este adesea
apropiat de imaginea pe care stoicii o aveau despre ortonime: termenul are
o anume transparenţă denotativă, putând fi calificat drept (termen) „propriu”,
(termen) „exact”.
În lumina postulatelor teoretice, metafora, privită, în primul rând ca un
artificiu retoric, nu şi-ar găsi locul în limba ştiinţei şi tehnicii.
Totuşi cercetări mai vechi şi mai noi (de la Nietzsche, la creatorii semanticii
cognitive moderne) au permis însă observaţia că metafora nu este doar un ornament
retoric, propriu domeniului poetic, ci îşi găseşte locul în vocabularul de fiecare
zi şi chiar în discursul ştiinţific, unde funcţionează ca un factor comunicativ şi
semnificativ important.
Metafora, posibilitatea de a funcţiona utilizând simboluri,
este o caracteristică universală a spiritului omenesc, care a determinat
în mod decisiv evoluţia limbajului uman. Ea constituie, în acelaşi timp,
şi o caracteristică esenţială a limbajului specializat, definind un mecanism
de bază, cu ajutorul căruia înţelegem concepte abstracte şi le utilizăm
apoi în raţionamente.
Etimologia termenului metaforă ne ajută să înţelegem mai
bine modul ei de a funcţiona: cuvântul din limba greacă metapherein
are două elemente componente meta (dincolo) şi pherein (a duce). Mişcarea
despre care vorbeşte etimologia ne arată că atribute aparţinând unui anumit
domeniu (sursă) sunt transportate / transpuse într-un alt domeniu (ţintă),
scopul fiind conceptualizarea. În terminologie întâlnim metafore atunci
când locutorul / redactorul părăseşte domeniul de referinţă pentru a utiliza
termeni de specialitate aparţinând altui domeniu, atunci când vocabularul
utilizat face referinţă la un alt loc, un alt timp, un alt context, un alt mediu
(profesional, social, cultural…).
1
„il existe une dominance du langage par rapport au choses” (Cohen, 1966,
p. 38).
2
conform teoriei generale a terminologiei.
Metafora în vocabularul specializat 123
2. Metafora în dezvoltarea cunoaşterii şi transmiterea cunoştinţelor

Într-o lucrare de referinţă – Les Métaphores dans la vie
quotidienne [7] – Lakoff şi Johnson arată că noţiunile fundamentale
ale gândirii noastre sunt conceptualizate în termeni metaforici. Ne-am obişnuit
să vedem în metaforă o figură de stil, un instrument şi un ornament proprii
literaturii artistice, când, de fapt, ea se dovedeşte a fi un auxiliar lingvistic,
coerent şi sistematic, al conceptualizării. Cei doi autori arată că metafora constituie
un mecanism al unui mod de gândire definit de o relaţionare sistematică între un
domeniu1 sursă şi un domeniu2 ţintă, mecanism caracterizat de corespondenţele
lingvistice sistematice. Structurarea realităţii se face pe baza schemelor noastre
conceptuale, iar în domenii în care acestea lipsesc experienţa este înţeleasă
prin intermediul metaforelor. Metaforele de acest tip au fost numite conceptuale.
Utilizarea metaforei se constituie, astfel, ca principiu de guvernare a gândirii
şi comportamentului, oferind posibilitatea de a lărgi/îmbogăţi sensuri existente
pe baza unor corespondenţe convenţionale. Ea permite reprezentarea unor
procese mentale prin intermediul unei expresii lingvistice (lexicalizare) şi, prin
aceasta, achiziţia, memorarea, redarea şi sistematizarea unor noţiuni cognitive
abstracte. Ea ne ajută să exprimăm ceea ce nu poate fi înţeles prin simpla
desemnare, şi pune în evidenţă (mai ales) sentimentele şi atitudinea noastră
faţă de un anumit conţinut cognitiv. În acest fel dobândim o perspectivă mai
precisă asupra obiectului cunoaşterii, atât din punct de vedere material, cât şi din
punct de vedere emoţional. Vorbind despre utilizarea „nonliterară” a metaforei,
Lakoff şi Johnson o numesc „metaforă convenţională” şi subliniază că ea este
deosebit de frecventă în limbajul comun. În expresia metaforică sensul frazei nu
mai este constituit din suma sensurilor elementelor constitutive: enunţul „time
is money”/ „timpul este (înseamnă) bani”, este fals din punct de vedere logic,
dar sensul lui se constituie ca un sens metaforic perfect acceptabil.
Pentru modalitatea în care funcţionează metafora în general (modalitate
valabilă şi în terminologie, Lakoff subliniază patru puncte esenţiale:
Premièrement, la métaphore n’est pas seulement conceptuelle, elle est
incarnée, elle a rapport à nos expériences incarnées. Elle a rapport à l’habitus et
les universaux métaphoriques on rapport aux universaux de l’habitus
Deuxièmement, les métaphores se produisent parce que nos cerveaux
sont structurés d’une certaine manière, certaines parties du cerveau sont plus
proches de nos expériences sensibles et d’autres parties se servent de ces
parties comme input.
Ensuite, le contenu particulier des métaphores est lié à la constitution de
corrélations dans notre expérience quotidienne. Elles ne sont pas arbitraires parce
qu’elles ont rapport à l’expérience quotidienne la plus communément répandue.
Quatrièmement, la métaphore conserve le raisonnement et l’inférence, elle
n’a pas seulement affaire au langage mais au raisonnement. [8, p. 167]
Abordarea cognitivă scoate în evidenţă o caracteristică importantă

a metaforizării terminologice, şi anume relaţia între transparenţa motivaţională
şi eficienţa conceptuală.
Vorbind despre conştiinţa reflexivă proprie omului, psihologul american
Julian Jaynes [5], susţine că ea există datorită unui proces metaforic adânc
înrădăcinat în modul de percepţie vizuală. Pentru el, la baza oricărui limbaj există
o percepţie brută, reprezentând modul primar de înţelegere a lumii, de la care se
124 Dorina Chiş
ajunge la o metaforă a realităţii percepute, căreia i se substituie imaginea unui

lucru familiar.
Astfel, prin metaforizare se realizează saltul de la concret la abstract
sau progresia spre un grad mai mare de abstractizare. Spre exemplu:
• termenii care desemnează auzul şi, mai ales, văzul capătă în mai multe
limbi sensul – intelectual – de a înţelege (Văd unde baţi. Je vois ce que vous
voulez dire…).
• termenii desemnând pipăitul, gustul sau mirosul pot exprima preferinţe
şi valori personale (un ornament de prost gust, un copil dulce …).
• adjectivele care exprimă intensitatea culorilor, a luminii, sunt asociate
cu unele abilităţi intelectuale (o demonstraţie strălucită, un discurs vibrant, ), în
timp ce termenii desemnând culori primare califică stări afective (roşu de mânie,
umor negru, vânat de spaimă, verde de invidie …).
• termenii spaţiali sunt adesea utilizaţi cu sens temporal (o bucată de
vreme, de-a lungul timpului…).
• verbe desemnând procese mentale conţin elemente spaţiale (a reflecta,
a subînţelege, a subsuma, a supraevalua…).
Diferite ştiinţe, încercând să descopere adevărul sau să îl împărtăşească, în

cadrul procesului didactic, folosesc şi ele metafora, uneori parabola sau alegoria,
pentru a construi modele ştiinţifice. Numeroşi filosofi, de exemplu, au recurs la
asemenea metafore euristice. Scopul lor este aflarea adevărului, căci, după cum
ne atrage atenţia Nietzsche [10 p. 181-182].
Qu’est-ce que la vérité ? Une multitude mouvante de métaphores, de
métonymies, d’anthropomorphismes, bref, une somme de relations humaines qui
ont été poétiquement et rhétoriquement haussées, transposées, ornées, et qui,
après un long usage, semblent à un peuple – fermes, canoniales et contraignantes:
les vérités sont des illusions dont on a oublié qu’elles le sont, des métaphores qui
ont été usées et qui ont perdu leur force sensible, des pièces de monnaie qui ont
perdu leur empreinte et qui entrent dès lors en considération, non plus comme
pièces de monnaie mais comme métal.
În momentul când ele au fost create şi utilizate, imaginile respective au
permis vehicularea unei idei, a unei teorii, cu timpul ele s-au transformat în clişee,
în metafore lexicalizate (catacreze).
3. Metafora terminologică
Transferul denumirii unui obiect asupra altuia, pe baza unei asemănări
existente între ele, poate fi considerat un procedeu de bază în formarea lexicului
terminologic. Mecanismul de transfer alătură două noţiuni în virtutea elementelor
lor comune, făcându-se abstracţie de (eventualele) diferenţe. Orice metaforă va
conţine deci trei elemente: entitatea care trebuie numită, cea care îi dă numele şi
trăsătura asemănătoare, care face posibilă analogia între cele două.
Pentru că dintotdeauna omul a fost măsura tuturor lucrurilor, există în
terminologie un vast domeniu al metaforei antropomorfe. Nume ale părţilor feţei
sau corpului omenesc sunt folosite pentru a denumi obiecte, pe baza unei analogii
mai mult sau mai puţin evidente:
• arteră – arteră de circulaţie,
• braţ – braţul macaralei, braţul pârghiei, braţul râului,
• cap – cap de canal, cap de cui, cap de ecluză, cap de pilă, cap de nit,
cap de pilon, cap de stâlp,
• corp – corp de clădire, corp solid, corp străin, corp tehnic,
corp de control,
• gură – gură de apă (hidrant), gură de canal, gură de râu,
gură de descărcare, gură de ventilaţie,
• ochi – ochi de pisică, ochi de bou, ochi de tigru, ochi de pod,
ochi de volută,
• picior – picior (unitate de măsură), picior (suport), piciorul digului,
piciorul bolţii…
Mai puţin frecvente – dar perfect transparente ca sens – sunt numele
de obiecte utilizate pentru a denumi părţi ale corpului omenesc: în medicină,
de exemplu, se vorbeşte despre bazin, coloană vertebrală, mărul lui Adam…
Des întâlnite sunt şi metaforele aşa-numite zoomorfe, care fac apel
la termeni din zoologie:
• aripă – aripă de clădire, aripă a barajului, aripă a avionului,
aripă a roţii hidraulice,
sau cele care utilizează termeni din botanică:
• arbore – arbore cotit, arbore cu came, arbore de domeniu, arbore
genealogic, arbore motor, arbore de distribuţie…
Analogiile pe baza cărora se realizează transferul semantic în cazul
metaforelor se referă, în general, la:
• formă: coadă de rândunică „îmbinarea în formă de coadă de
rândunică”…
• funcţie: creier electronic, gură de foc, braţ al macaralei …
• culoare: lazurit, acvamarin, negru de fum…
• intensitate: cataclism social, dramă – „specie literară”, dar şi
„nenorocire”…
• impresia produsă: cristalin (oftalm.) – „parte a ochiului care are
aspectul unei lentile transparente biconvexe”; (geol.) „ansamblu sau formaţie
de şisturi cristaline dintr-o regiune”, sunet cristalin „limpede, curat”.
În vocabularul de specialitate, după nivelul lor de generalitate, întâlnim
metafore care pot fi calificate drept:
• generale – care aparţin vocabularului general de orientare ştiinţifică,
adică mai multor domenii de specialitate:
• celulă – celulă vegetală (biologie), celulă de fagure (apicultură.), celulă
de radiator (mecanică auto), zbor în celulă (adică în formaţie de două avioane)
(aviaţie)…
• corp – corp de clădire (arhitectură), corp solid (fizică), corp străin
(medicină), corp de control (administraţie), corp de armată (milit.)…
• curent – curent artistic (artă), curent de idei (filosofie), curent electric
(fizică), curent hidraulic (hidraulică), curent literar (critică literară)…
• linie – linie dreaptă (geometrie), linie de plutire (navigaţie), linie
electrică (electrotehnică), linie telegrafică (telefonie), linie telefonică (telefonie),
linie de tren (transporturi)…
• rădăcină – rădăcină a plantei (botanică), rădăcină a cuvântului
(lingvistică), rădăcină pătrată (matematică)…
• specifice unei anumite discipline sau unui grupe de discipline
înrudite (standard):
126 Dorina Chiş
• în medicină se vorbeşte despre bovarism (psihiatrie), mongolism,

elefantiazis, buză de iepure…
• în fizică/astronomie, despre: an-lumină, efect de forfecare, efect
tunel…
• în informatică găsim termeni construiţi pe baza unor metafore, precum:
a naviga pe Internet, a salva un document, (interfaţa) prietenoasă, mouse, pirataj
informatic, virus, infectat…
• metafore individuale (pe care le întâlnim în textele de specialitate, fie că
este vorba de tratate, manuale, fie de articole de popularizare a ştiinţei şi tehnicii,
dar cu preponderenţă în acestea din urmă), constituind o formă de exprimare
a subiectivităţii locutorului, o figură de stil: agresivitatea chimică a substanţei,
comportament indiferent faţă de condiţiile atmosferice…
Frontiera dintre consacrat şi spontan este, de multe ori, greu de
stabilit, dar animismul e mereu prezent în discursul de specialitate, în expresia
creativă a locutorului.
Mai trebuie să mai observăm că termenii simpli sunt depăşiţi ca
număr de cei compuşi şi de sintagmele terminologice care s-au format
pe baza unei metafore.
Se întâmplă uneori ca un termen, format pe baza unei metafore, să
denumească mai mulţi referenţi deosebiţi, care prezintă, evident, unele seme
comune. Astfel, unitatea lexicală queue de renard denumeşte – în franceza
modernă şi în diferitele ei dialecte – paisprezece plante diferite [6, p. 155-171].
DEX ne oferă pentru limba română o mulţime de exemple similare,
precum:
• ochiul-lupului poate desemna: a) plantă erbacee cu flori mici, albastre
şi cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată şi
cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica);
• ochiul-boului numeşte: a) plante din familia compozeelor, cu
inflorescenţe mari, albe sau viu colorate (botanică); b) pitulice (ornitologie);
• coada-calului este: a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate
prin două tipuri de tulpini: una fertilă şi alta sterilă (Equisetum); b) plantă erbacee
acvatică cu frunze liniare şi cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris).
Aceste exemple ilustrează foarte bine forţa, dar şi slăbiciunea motivaţiei

metaforice: pe de o parte, valoarea picturală, puterea de evocare, caracterul
concret, viu, pe de altă parte, absenţa indicaţiilor obiective şi, de aici, ambiguitatea,
posibilitatea de a aplica aceeaşi metaforă unui număr mare de cazuri deosebite.
4. Metaforă şi cultură
Metafora este, într-o oarecare măsură, un simbol al culturii epocii
respective, cultură care se reflectă atât în limbajul cotidian, cât şi în cel ştiinţific.
Metaforele ştiinţifice urmează, grosso modo, spiritul timpului şi interacţiunea
dintre ele, într-o anumită epocă este sesizabilă.
În planul cercetării şi al creaţiei, noile conceptele şi invenţiile materiale
se realizează pe baza unor realităţi tehnice sau ştiinţifice care le sunt anterioare:
astronautica, de exemplu, s-a putut dezvolta plecându-se de la cunoştinţele
acumulate în astronomie şi aviaţie. În mod firesc, termenii proprii ştiinţelor ce
servesc drept punct de plecare unor discipline noi vor fi integraţi în terminologia
acestora (chiar şi un nespecialist poate identifica în vocabularul astronauticii

termeni provenind din aviaţie şi astronomie).
În afară de aceasta, unele discipline ştiinţifice de prestigiu influenţează
întreaga gândire a unei epoci, termenii lor cunoscând o largă difuzare.
Astfel, în epoca maşinilor cu abur, mai multe discipline şi-au articulat
terminologia în jurul noţiunii de energie. Astăzi, electronica şi informatica
împrumută şi generează o serie de termeni folosiţi în cele mai diverse discipline.
Unele concepte împrumutate dintr-o ştiinţă mai dezvoltată pot funcţiona ca
nişte metafore care secretă un întreg sistem terminologic. Putem identifica, în acest
sens, metaforele structurale şi metaforele orientaţionale de care vorbesc Lakoff
şi Jonson [7]. Primul tip defineşte, din punct de vedere cognitiv, mecanismul
pe baza căruia intelectul uman organizează conţinutul cognitiv abstract, prin
raportarea lui la cunoştinţe anterioare. Al doilea tip este constituit de concepte
metaforice subordonate unei metafore structurale care au rolul de a organiza
sistemul conceptual prin instituirea unor relaţii interne, prin raportarea fiecărui
concept la celelalte, în cadrul sistemului.
Putem da drept exemplu metalimbajul lingvisticii şi maniera lui proprie
de metaforizare a conceptelor teoretice, care au fost şi sunt influenţate, în fiecare
epocă istorică, de disciplinele dominante ale momentului [9]. Astfel, în secolul
al XIX-lea lingvistica cunoaşte o orientare istorică şi comparativă sub influenţa
teoriei darwiniste. Limbile sunt văzute ca organisme vii. Din momentul acceptării
acestui concept metaforic, cu valoare structurală, se va vorbi în mod natural
despre limbi care se nasc, se dezvoltă şi mor (limbi moarte /limbi vii), sunt supuse
selecţiei naturale, sunt înrudite în familii de limbi… În a doua jumătate a secolului
XX, perioada de dezvoltare a structuralismului, metafora culturală de bază
(structurală) este legată de „construcţie”. Limba este văzută, dintr-o perspectivă
strict sincronică, ca o structură complexă, având mai multe nivele – fonologie,
morfologie, sintaxă – alcătuite din elemente (foneme, morfeme, sintagme) care se
opun /se combină/sunt distribuite pe cele două axe – verticală-paradigmatică sau
orizontală-sintagmatică. Gramatica generativă este inspirată de modelul aritmetic
al calculatorului. Ea îşi propune să genereze, să explice, să calculeze, să prezică.
Metodologia sa se serveşte de o metaforizare caracteristică, operând asupra unor
structuri arborescente, cu rădăcini, ramificaţii multiple, noduri etc., sistem care
aminteşte de inteligenta artificială. În lingvistica pragmatică a ultimelor decenii,
metaforizarea are în centru comunicarea şi utilizatorul limbii: se vorbeşte deci
despre acte lingvistice, interacţiuni verbale, competenţă comunicativă, polifonie,
strategii discursive, interactanţi, negociabilitate etc.
5. Funcţiile metaforei în discursul specializat

Termenii – fie că e vorba de cei ştiinţifici sau de cei uzuali – formaţi pe
baza unor metafore lexicalizate, de felul celor descrise mai sus, ilustrează funcţia
denominativă a metaforei. Cel mai adesea e vorba de metafore codificate, care
există de multă vreme şi al căror sens este bine cunoscut. Procedeul este însă încă
viu, după cum o dovedesc neologismele metaforice care utilizează cuvinte uzuale
pentru a denumi noi realităţi. Pentru a denumi o nouă realitate este preluat un
numele deja existent al unui referent, pe baza asemănării unor caracteristici: în
informatică, de exemplu, vorbim de fereastră, meniu, virus etc. Procedeul este în
concordanţă cu economia limbajului: din punct de vedere paradigmatic ne permite
să exprimăm un mare număr de concepte cu un vocabular relativ restrâns, iar din
128 Dorina Chiş
punct de vedere sintagmatic, în lipsa lui am avea nevoie de perifraze explicative

greu de mânuit.
Funcţia cognitivă a metaforei este evidentă: ea ne permite să vedem
un concept într-o perspectivă nouă şi să îl înţelegem mai bine, prin analogia
cu un alt concept cunoscut, aparţinând limbii comune sau, eventual, unei alte
discipline. Exemplele date mai sus în legătură cu metalimbajul lingvisticii
sunt edificatoare în acest sens. Un concept preluat în sens metaforic într-un
nou domeniu permite o reorientare teoretică şi poate conduce la o remaniere
fundamentală la nivelul conceptualizării.
La métaphore terminologique est loin d’être une simple façon de parler,
elle est essentiellement une manière de penser. Certes, elle este un emprunt
imagé, mais une fois que cet emprunt est réinvesti dans une pratique sociale, une
fois que sa signification est réglée par les acteurs agissant dans le cadre de cette
pratique, elle devient l’expression d’un nouveau concept [1, p. 23].
Metafora are, fără îndoială, o funcţie teoretică (chiar euristică), constituind
o parte integrantă şi de neînlocuit a teoriei unei discipline. Nu se poate imagina
teoria saussuriană fără imaginea celor două axe – sintagmatică şi paradigmatică,
sau gramatica generativă fără imaginea structurii arborescente.
Funcţia didactică a metaforei este şi ea evidentă. Adesea utilizată
în procesul de predare pentru a explica un fenomen nou complex şi / sau
dificil de abordat fără ajutorul imaginii altui fenomen cunoscut sau chiar
familiar, metafora ajută la activarea cunoştinţelor noastre deja acumulate şi la
transferul lor spre un domeniu necunoscut, având, prin aceasta, o mare valoare
explicativă şi funcţionând ca un adevărat catalizator al înţelegerii.
Nietzsche spunea [10] că evoluţia cunoaşterii umane nu e altceva decât
înlocuirea vechilor metafore cu altele noi. De altfel, noile curente şi modele
teoretice critică, de obicei, conceptele metaforizante ale predecesorilor.
Michel Bréal [2], fondatorul semanticii franceze, critica viziunea lingvistică
a epocii sale şi protesta împotriva terminologiei respective (limbă vie/moartă/
mamă…), apreciind că, în felul acesta, cauzele adevărate ale fenomenelor
sunt escamotate.
Metaforizarea este întotdeauna bazată pe o comparaţie, pe o anumită
analogie între două domenii. Ea poate fi, prin aceasta, revelatoare, convingătoare,
dar poate, în acelaşi timp să fie prea simplificatoare, restrictivă sau chiar să
conducă la confuzii, acolo unde cele două domenii respective nu prezintă analogii
evidente. De asemenea, metaforizarea poate purta amprenta indezirabilă a unei
anumite ideologii, teoria şi terminologia ştiinţifică purtând amprenta culturală
a societăţii şi a ideologiei respective.
Metafora este prezentă în limbajul tuturor disciplinelor ştiinţifice sub
o formă sau alta. Funcţia ei cognitivă ne face să întrevedem idei şi perspective noi,
funcţia teoretică ne permite să le utilizăm pentru a constitui un sistem coerent,
funcţia didactică ne permite să prezentăm/ să vorbim despre o problematică
nouă şi complexă folosind analogii accesibile. Toate acestea fac din metaforă
un instrument indispensabil al demersului şi al discursului ştiinţific.
6. Concluzii
În terminologie nu trebuie să vedem metafora ca o ilustrare a unor realităţi
subiective, lipsite de rigoare ştiinţifică şi pline de ambiguitate. Dimpotrivă, ea
trebuie văzută ca un instrument de lucru, capabil să denumească realităţi noi,
dar şi să conducă la noi cunoştinţe, la cunoaştere, în general. Subiectivitatea

cercetătorului se va manifesta doar în modul în care acesta va şti să găsească
metaforele potrivite pentru a-şi ilustra teoria, precum şi în eficienţa cu care va şti
să le exploateze pentru a obţine cadrul de reflecţie şi o viziune bine adaptată la
obiectul de studiu, la realitatea descrisă.
Metafora terminologică, ca instrument de cunoaştere şi de denumire, este
una controlată, identificabilă şi interpretabilă chiar şi independent de contextul
în care a fost utilizată iniţial. Utilizarea ei vizează precizia terminologică,
sistematizarea conceptuală şi neutralitatea din punct de vedere subiectiv.
Interpretarea/decodarea metaforei terminologice nu reclamă un efort
intelectual special, pentru că în momentul introducerii ei într-o terminologie,
analogia pe care se bazează uşurează înţelegerea, iar mai apoi, după consacrarea
ei este de vorba deja de o metaforă convenţională, recunoscută ca pertinentă,
cunoscută de specialiştii domeniului.
Ceea ce defineşte o limbă de specialitate nu este atât terminologia în
sensul de nomenclatură, cât modul de conceptualizare, care orientează formarea
termenilor, dar şi a sintagmelor terminologice şi a colocaţiilor specifice.
1. Assal, J.-L., La métaphorisation terminologique, în: „Terminology Update”,

1995, XXVIII-2, p. 22-24.
2. Bréal, M., Essais de sémantique (science des significations), Paris, Hachette,
1899.
3. Charbonnel, N., Kleiber, G., La métaphore entre philosophie et rhétorique,
Paris, PUF, 1999.
4. Cohen, J., La structure du langage poétique, Paris, Flammarion, 1966.
5. Jaynes, J., La naissance de la conscience dans l’effondrement de l’esprit,
traduit de l’américain par Guy de Montjou, Paris, PUF, coll. «Questions», 1994.
6. Guiraud, p., Les mots savants, Paris, PUF, 1978.
7. Lakoff, G., Johnson, M., Les Métaphores dans la vie quotidienne, Paris Les
Editions de Minuit, 1986.
8. Lakoff, G., Les universaux de la pensée métaphorique: variations dans
l’expression linguistique, în „Diversité et représentation cognitive”, Fuchs, C.,
& Robert, S., (ed.), Paris, Editions Orphys, 1997, p. 165-181.
9. Landheer, R., Le rôle de la métaphorisation dans le métalangage linguistique,
în: „Verbum”, 2002, n° 24 (’Au cœur de la langue: la métaphore’), Nelly Flaux éd.,
p. 283-294.
10. Nietzsche, F., W., Le livre du philosophe, Paris, Aubier-Flammarion,
l969.
130
GRIGORE VIERU: MELOS POETIC ŞI HAR ORFIC
INGA CIOBANU
Clasarea lui Grigore Vieru în categoria discipolilor lui Orfeu ţine de

identificarea, în opera poetului, a unor elemente orfice precum: ideea de
cantabilitate a versului, care conţine accente de doină, de romanţă şi chiar
de blestem, identificarea poeziei cu însuşi cântecul, ipostaza poetului-
cântăreţ, toate constituind argumentele de bază în jurul cărora se structurează
discursurile critice.
În viziunea criticului basarabean Mihai Cimpoi, orfismul vierean este
echivalent muzicalităţii ca una din componentele fundamentale ale clasicismului,
alături de organicism, gnomism, cultul arhetipalităţii şi întregului [1, p. 116].
Într-adevăr, „forma literară a orfismului favorizează, în primul rând, relaţia poeziei
cu muzica”, dar sfera conotativă a conceptului cuprinde nu numai noţiunea de
muzicalitate, ci şi alte două concepte fundamentale: armonia şi ordinea, ambele
obţinute prin intermediul cuvântului poetic, ceea ce presupune colaborarea
nemijlocită a poetului cu interioritatea poeziei, spaţiu pe care acesta şi-l asumă şi
pe care îl domină în exclusivitate [2]. O personalitate creatoare dotată cu har orfic
este capabilă de a rearmoniza lumea, de a ordona haosul prin cântecul poetic,
ceea ce înseamnă „stăpânirea de către aceasta a energiilor din verbul poetic şi
transformarea lor în acţiune” [2, p. 87]. Este, prin urmare, un iniţiat în marile
mistere, care vede „nevăzutul” şi aude „neauzitul”, conferindu-i cosmicului un
ritm poetic.
Propunându-ne o modalitate de lectură a poeziei vierene centrată pe
orfism, ne-am asumat parcurgerea unui itinerar care permite unificarea celor
două coordonate ale orfismului literar – iniţiaticul şi cantabilul, atenţia noastră
orientându-se spre spaţiul creaţiei: spre destinul creatorului însemnat cu harul
divin, implicit spre procesul de creaţie, adevărat act orfic în sensul de recreare, de
reordonare a lumii prin limbaj, acesta din urmă fiind conceput ca melos şi logos.
Există în poezia poetului basarabean un orfism explicit, asumat, cu
referinţe directe la mitul orfic, însemnele acestuia fiind motivul lirei/harpei, după
cum putem detecta şi un orfism implicit, care valorifică muzicalul ca energie
armonizatoare, unificatoare şi care se manifestă la nivelul profund al textului.
Ţinem să menţionăm că în cazul creaţiei lui Grigore Vieru modelul orfic se
desprinde de schema mitică tradiţională1, necesitând o abordare individuală,
centrată pe motivele-cheie ale creaţiei sale (mama, iubita, creaţia), ceea ce ne
dă posibilitatea de a identifica doar unele elemente din mit. Acestea sunt: Harul
ordonator, Iubirea, proiecţiile Euridicei, Coborîrea în Hades, toate interpretate
prin prisma motivelor sus-numite.
1
Conform viziunii tradiţionale schema mitică presupune câteva episoade: vocaţia
cântecului ordonator, trăirea euforică a erosului , moartea Euridicei, coborârea în Hades
pentru salvarea fiinţei dragi, interdicţia, privirea fatală, tristeţea, moartea aedului.
Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic 131
În ordinea periplului orfic vierean, în prim plan se află vocaţia cântecului

ordonator, forţa ordonatoare a verbului, lira şi harpa devenind purtătoare ale
acestei semnificaţii simbolice. Definitorii pentru această asumare a destinului
orfic, cu evidente urme de mesianism, sunt versurile: „Noros ori clar ca
o amiază,/Eu sunt poetu-acestui neam/ Şi-atunci când lira îmi vibrează,/
Şi-atunci când cântece nu am.” (Noroc…), lira vibrândă fiind totuşi dominanta
spaţiului de creaţie. De asemenea, vocaţia orfică este evidentă în versurile: „Sunt
floarea cea cu chip de liră,/ Născută într-o vreme crudă” sau „Sunt doina, taina ei,
pe care/ Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii” (Sunt), sugerându-se funcţia
germinatoare a cântecului: „Aş vrea asemenea ploii/ eu cântul să-mi frământ:/
când voi cânta să iasă/ secara din pământ”.
Harpa poetului este una deosebită, având printre strune şi „sfântul fir de
păr al mamei”, care se dovedeşte a fi salvator pentru fiul aflat în primejdie, sau
are „strune luminoase/ Din raza dimineţii şi din străbune oase” (Poetul). Atunci
când „neagra noapte” ameninţă ordinea, echilibrul, viaţa poetului şi a cântecului
său, când „cântecul blând” se transformă în “şuierat sălbatic”, struna îşi exercită
funcţia salvatoare: „Cu harpa stam sub mere coapte./ Ei blând cântau. Ci-n neagra
noapte,/ Trecând prin codru, singuratic,/ Au prins a şuiera sălbatic, Săreau să-mi
muşte mâna, faţa,/ Să-i sugă cântecului viaţa./ Sunai al mamei păr sub cetini,/
Veniră-n fugă-atunci prieteni” (Harpa).
În acest context, se cere descifrată simbolistica mărului care apare în creaţia
poetului şi în ipostaza mărului de aur. „Dar mărul? Mărul de aur?”, se întreabă
poetul în poezia Iubito. Conform observaţiei lui Romulus Vulcănescu, mărul roşu
(copt), face parte din ciclul cosmogonic, de rând cu interpretările fabuloase ale
apariţiei Soarelui, Lunii şi a stelelor: „Mărul roşu se găseşte tocmai la capătul
pământului. Sub el se află unul din peştii care susţin pământul şi de sub el pornesc
toate izvoarele şi apele râurilor şi râuşoarelor care sânt pe lume şi care curg de la
apus spre răsărit, înconjoară pamântul şi iar în apa de sub mărul roşu se întoarnă.
Mărul acesta face nişte mere de aur, dar nu le poate căpăta nimeni, pentru că
picior de om nu poate străbate până acolo” [3]. Mărul apare des ca un substitut
al bradului şi ca pom al vieţii, el stă deci la hotarul dintre cele trecătoare şi cele
veşnice, la limita dintre viaţă si moarte. Raportat la tema orfismului, trebuie să-i
adăugăm acestui simbol şi funcţia de fecunditate a Verbului divin, existentă în
tradiţia milenară acumulată de Cântarea cântărilor.
În cazul lui Grigore Vieru, mărul are, mai degrabă, un statut orfic,
delegându-i, totodată, şi funcţiile cunoaşterii [4, p. 283]. Este vorba,
bineînţeles, de o cunoaştere luciferică a lumii, iniţierea însemnând depăşirea
simplei condiţii umane, pătrunderea „nepătrunsului ascuns”, căci poetul îşi
asumă riscul de a „umbla la mistere”, „la moarte”. Poezia “Ars poetica”,
inclusă în volumul „Fiindcă iubesc” este semnificativă, în acest sens. Motoul
textului „De mila timpului din sânge/ poetul nu-i decât iubire” conţine
coordonatele cunoaşterii poetice: timpul, poetul, iubirea. Aceasta din urmă
este nu numai un echivalent al destinului poetului, ci şi fenomenul care
asigură eternizarea actului de creaţie, o adevărată armă în lupta cu timpul
care merge mână în mână cu moartea. Ipostaza de iniţiat în timpul dimineţii,
un timp etern deci, este sugerată chiar în primul vers: „Merg eu dimineaţa,
în frunte”, ideea de cântec fiind evidentă datorită semnificaţiei simbolice
a „spicelor albe ale părului mamei” ca variante ale strunelor harpei pe care
132 Inga Ciobanu
poetul o ţine în braţe. Este deci un „Orfeu în luptă cu moartea” [5, p. 191],
în eterna încercare de readucere a iubitei în spaţiul timpului etern. Moartea
care ameninţă fiinţa poetului, a iubitei şi a mamei este învinsă prin iubire,
cea care lasă în urmă lumina unei bucurii neînţelese: „Şi totuşi suntem luminaţi
de o bucurie neînţeleasă”.
Dacă Omul-Poezie obţine statutul de Demiurg, creând şi recreând lumea,
astfel exercitându-şi forţele creative [1, p. 120], Omului-Cântec îi revine
statutul de Iniţiat în marile taine, capabil să desluşească ritmurile cosmice, de
la descifrarea gândului firului de iarbă şi a stelei, pînă la identificarea totală
cu lumea vegetală (cu trandafirul, cu pomul). Contopirea definitivă a poetului
cu însuşi cântecul: „M-am amestecat cu cântul/ ca mormântul cu pământul”
(Cu viaţa, cu dorul) îi conferă titlul de întemeietor, de creator orfic al unei lumi
în care se respectă alte legi şi în care iniţierea are loc deseori prin intermediul
absenţei femininului, ideea de sacrificiu al femeii devenind o condiţie sine qua
non întru dăinuirea creaţiei artistice: „Eu ca meşterul Manole/ femeia-mi zidii/ de
vie-n pereţi” (Acum aştept).
Cântecul ordonator al poetului, ca semn ce confirmă statutul orfic, este
însoţit de proiecţiile feminine ale Euridicei: iubita, mama, creaţia. Asemenea
lui Orfeu, poetul îşi caută iubita, furată de altul, smulge pădurea toată, dar n-o
găseşte (Pădure,verde, pădure). Absenţa femininului ar constitui pretextul pentru
parcurgerea Infernului, instituind o stare de spirit tensionată. Paradoxal, dar
anume absenţa acestei Euridice condiţionează starea de graţie, forţa germinativă
a discursului artistic [2, p. 184].
Pierderea mamei va aduce accente asemănătoare, cântecul luând formă
litanică în volumul „Litanii pentru orgă”. Trecerea poetului prin această experienţă
a morţii nu este însoţită nici de vehemenţa plânsului grandilocvent, nici de
blestem, orice tentativă de reîntoarcere a mamei de pe tărâmul celălalt lipsind cu
desăvârşire. Vocea sa este eliberată de starea de spaimă în faţa morţii, deşi durerea
persistă. Contrar aşteptărilor, Poetul-Orfeu nu-şi pierde harul, nu atinge statutul
deconcertatului, al dezarticulatului1: cântecul continuă să-şi exercite funcţia
ordonatoare în ciuda acestei drame existenţiale, de unde şi triumful vieţii asupra
morţii, al Poetului asupra urii: „Nu am moarte cu tine nimic,/ eu nici măcar nu te
urăsc”; „În noaptea cea rece,/ În ziua cea caldă/ Nimic nu detest./ Există lumea
cealaltă/ Cât timp/ Există pământul acest/ […] Doine se-aud. Tresaltă/ Întinderi
cereşti,/ Există lumea cealaltă/ Cât timp, mamă,/ În noi vieţuieşti”.
A treia ipostază feminină – creaţia, în general, poezia, în special, va aduce
o schimbare a conduitei. Ameninţarea identităţii naţionale venită din exterior
înseamnă, de fapt, ameninţarea poeziei, iar atacul asupra „zilelor ţării împrăştiate”,
este atacul asupra cuvântului. În lipsa logosului, dispare şi melosul, instituindu-
se temporar o poetică a tăcerii. Muţesc până şi privighetorile, mierlele, cucii:
Nimeni nu poate muta/ Pământul în Cer./ Poate că numai privighetoarea,/ Poate
că numai cântecul ei./ Dar i s-a tăiat limba./ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o
mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii:/ „Scoală, Doamne,/ Să nu biruie omul”
1
Conform tipologiei poeţilor orfici stabilită de Margareta Curtescu deconcertaţii
sunt integraţi în sferele umanului şi situaţi sub incidenţa unui destin vitreg. Conştiinţa
limitei, sentimentul harului orfic deteriorat şi al eşecului suportat în urma tentativei de
restaurare a armoniilor originare le dezarticulează fiinţa, op. cit. p. 99.
Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic 133
(Privighetoare pe cruce); „Aşa cum trist cânţi prin păduri, cucule,/ Cânţi ţara
mea,cucule,/ Cu zilele ei/ Risipite prin lume, cucule./ Iată, nici eu, cucule,/ Nu
mai pot să cânt/ Cum odată cântam, cucule;” (Aşa cum singur eşti). Anume
această imagine a infernului adus pe pământ, invazia „otrăvurilor”, de altă natură
decât cele soresciene, îl determină pe poet să bată alarma, îndemnând la salvarea
prin grai, prin limbajul poeziei: „S-au otrăvit pe văi izvoare/ Şi mierea adunată-n
floare/ S-a otrăvit barbar văzduhul/ De ce s-a otrăvit şi duhul/ De ce şi graiul?!/
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă din somnul cel de moarte/ Salvaţi-vă, salvaţi-vă,
salvaţi-vă/ prin limbă şi prin carte!” (Salvaţi-vă prin limbă).
În viziunea poetului, fiinţa sa şi limba se întrepătrund, graiul fiind „murmur
astral”, „mişcătoare fereastră-n univers prin care răzbate spre noi muzica sferelor
de sus.” (Prefaţă la volumul „Taina care mă apără”). Aşadar, reordonarea realului
marcat de mutaţiile sociale, poate avea loc doar prin procesul creaţiei, datorită
forţei transformatoare a cuvântului poetic. Este faza coborârii Creatorului într-un
Hades al cuvintelor, de unde revine invincibil, dând viaţă unui nou cântec care se
vrea „o răzbunare a frumuseţii pe urâţenie”.
Important e că aceste texte, mulate pe mitul orfic, stau sub semnul
apolinicului, căci poetul, „râvnind plinătatea muzicală a lumii, cântecul ei
esenţial, simte nevoia imperioasă a măsurii, a tăcerii vorbitoare, a echilibrului”
[1, p. 122], mizează pe dozarea versurilor, exclude orice elemente decorative,
intrând într-un spaţiu al tăcerii şi nespusului, în care reuşeşte să facă cântece „cu
numai două cuvinte”, ceea ce mărturiseşte despre echilibrul şi măiestria poetică,
despre legătura armonioasă dintre fond şi formă, care însoţesc gestul de salvare
a realului prin melosul poetic. Acesta este tipul orfic ascensional, care stăpâneşte
energiile armonizatoare ale verbului artistic, centrându-şi discursul poetic pe
două forţe: ritmul şi cuvântul [2, p. 99].
Atât statutul de iniţiat, cât şi cantabilitatea, armonia, ca principii muzicale
orfice ale discursului poetic vierean, vorbesc despre preaplinul fiinţei poetului
care stabileşte un raport aparte cu lumea şi cu limbajul, raport bazat pe dozarea
şi echilibrul versurilor, pe o muzicalitate şi armonie intrinsecă, care se vrea
îmbrăcată în haina notelor muzicale. De aici şi efectul vibrator al verbului poetic
ca rezultat al reinstaurării condiţiei orfice a limbajului.
1. Mihai Cimpoi, Grigore Vieru. Poetul arhetipurilor, Chişinău, Ed. Prut
Internaţional, 2005.
2. Margareta Curtescu, Eternul Orfeu. Reflexe ale mitului orfic în poezia
românească, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2005
3. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985.
4. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis,
1995, vol. II.
5. Alexandru Burlacu, Texistenţe, vol. II, Scara lui Osiris, Tipografia
Centrală, 2008.
134
AMPRENTE ALE ISTORIEI DE SECOLE

ÎN LIMBAJUL FOLCLORULUI COMIC
Victor CIRIMPEI
Din cele mai vechi timpuri urme ale vieţii popoarelor lumii au rămas
imprimate în creaţiile lor orale, de diverse genuri şi categorii, inclusiv în cele
de natură înveselitoare; cu toate că fixarea în scris a creaţiilor etno-folclorice
s-a produs mult prea târziu. Din păcate, doar în baza acestor documente, scrise,
putem reconstitui spectrul cronologic al semnelor de ilaritate populară. Astfel,
pe plan mondial, din câte s-a putut afla, cele mai vechi istorioare comice,
cunoscute graţie scrisului, sunt: una chineză, de acum 24 de secole, şi una
indiană, ajungând la 2300 de ani1; de alte vîrste „scrise” având parte naraţiunile
comice ale celorlalte popoare.
O anecdotă românească (despre logofătul Tăutul ca sol moldovean la
Curtea Otomană, anul 1504 – aspectul său vestimentar şi modul în care şi-a
servit cafeaua în cadrul ceremonios al etichetei de palat) numără 505 ani (deşi
a fost aşternută pe hîrtie de către cronicarul Ion Neculce la vreo 200 de ani
după acest eveniment)2; manuscrisul unei povestiri populare comice româneşti
(snoavă), despre „o diavoliţă de babă”, „mai dracul decât toţi dracii”, este din
anul 17003; de circa 1400 de ani sunt cunoscute românilor povestirile glumeţe
despre Nastratin4.
Cea dintîi prezenţă în presă a unei naraţiuni de folclor comic românesc,
o snoavă, cu „iroul fabulos [excepţional]” Pepelea, ţine de anul 1841 – atunci
1
Шиппер Кристофер М., Китайский юмор «Сяохуа» // Курьер ЮНЕСКО,
1976, май, с. 28.
2
Cirimpei V. A., Realizări ale folcloristicii timpurii moldoveneşti, Chişinău, 1978,
p. 52-53, 142.
3
Literatura română veche, II, Cluj-Napoca, 1989, p. 153-156.
4
Din anii 1714–1716 este referinţa lui Dimitrie Cantemir la trei naraţiuni comice
populare cu personajul Nastratin Hogea, al turcilor, ajunse şi la români, în opera sa
Historia incrementorum atque descrementorum aulae otomanicae [Istoria ascensiunii şi
decăderii curţii otomane]; după 140 de ani, poetul şi folcloristul Anton Pann va publica
la Bucureşti (1853) Ne-zdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Ulterior, despre acelaşi personaj
aflăm din: „Calendarul lui Nastratin Hogea” (Iaşi, 1872), Nastratin Hogea („Foaia
interesantă”, Bucureşti, 1897, nr. 28-29), Şotii de-ale lui Nastratin când era băiet (cartea
Braşoave de Gh. Popescu-Ciocănel ş. a., Bucureşti, 1905), De-ale lui Nastratin (revista
„Ion Creangă”, Bîrlad, 1911), Răzbunarea lui Nastratin Hogea („Glasul Bucovinei”,
Cernăuţi, 1922, nr. 1070), Din isprăvile lui Nastratin („Călindarul Cluju românesc”,
1935), Nastratin Hogea avocat („Călindarul poporului”, Sibiu, 1937), Nastratin
Hogea şi deşteptul („Luminiţa”, Brăila, 1938–1939, nr. 6), precum şi din alte surse
[Snoava populară românească, Ediţie critică de Sabina-Cornelia Stroescu, Prefaţă de
Amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic 135
Teodor Stamati, profesor de fizică, istorie naturală şi matematici, doctor în

filosofie şi artele frumoase1 la Academia Mihăileană din Iaşi, publică, în gazeta
politică şi literară „Albina Românească”, textul Pepelea se tocmeşte argat la un
român, numit Vasile Răuţ.12
Naraţiuni populare comice româneşti au continuat să vadă lumina tiparului
şi în secolul XX; se publică şi astăzi, la începutul veacului al XXI-lea.
După această retrospecţiune de ansamblu, ne vom referi la o serie de
amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic, sprijinindu-ne pe
textele din ediţia recent apărută: Pătăranii folclorice ale românilor sovietici din
Basarabia, stînga Nistrului, nordul Bucovinei, nordul Transilvaniei, Caucazul de
vest (Chişinău, 2008).
Din îndepărtatul timp al convieţuirii populaţiei daco-romane cu
triburile slave (sec. VI–VII) şi de mai tîrziu – al slavilor cu românii,
pot fi cuvintele: (a) blagosloví – a binecuvânta; carboávă – monedă sau
bancnotă din trecut; (a) carboví – a acumula bani-carboave; chiróşte –
colţunaşi; copéică – monedă măruntă, de valoare mică; crîşmă – local
unde, cu plată, se servesc mîncări şi băuturi; cîrciumă; cufáĭcă – pufoaică
(haină scurtă vătuită); cúzniţă – fierărie; duhóvnic – slujitor al bisericii;
lostopánă – om tare gras („Da cînd anume, întreabă lostopana de femeie,
înainte de mîncare ori după?…”); mátuşcă – soţia preotului; molébne –
slujbă bisericească de implorare a divinităţii în anume scop; opáiţ – lampă
primitivă; potricálă – unealtă cu care se fac găuri în piele; rúblă – monedă
veche de argint („pe cal să ceri o rublă, da pe cocoş – o sută de ruble”);
(a se) spovedí – a-şi mărturisi preotului păcatele săvîrşite.
De perioada feudalismului, începînd cu sec. X–XIV, ţin cuvintele: árie –
făţare de treierat cereale; cápră – scaun în partea de dinainte a trăsurii, pentru
vizitiu („Un boier … avea vizitiu, pe capră, un ţigan”); chiabúr – ţăran bogat;
fálce – suprafaţă agricolă de circa un hectar şi jumătate; gálben – veche monedă
scumpă, de aur; jupîn – domn, cucon, stăpîn; proţáp – bară de lemn din faţa
carului, de care se prinde jugul pentru boi; (a) rîşní – a măcina manual mişcînd
circular o roată de piatră peste altă piatră („să rîşneşti grăunţele din sacul ista”);
rîşniţă – moară primitivă, formată din două pietre suprapuse, cea de deasupra
fiind mişcată manual („Omul de casă … i-a arătat în cămară, alături, unde-i
rîşniţa”); zlot – unitate monetară cu circulaţie în Ţările Române ale epocii feudale
(„pentru o slujbă de acestea oamenii plătesc cin’sprezece zloţi”).
Din timpul contactelor cu turcii, tătarii şi grecii (sec. XV) pătrund în
limbajul românesc, inclusiv creaţia comică a românilor, noţiuni ca: agíe – poliţie
de model turcesc, avînd şi funcţia de eliberare a certificatelor („turcii mînau oile
spre agie”); (a) chimerí – a căuta bani în chimer; chiverniseálă – economie/
Mihai-Alexandru Canciovici, Bucureşti, 1984, p. LIV-LXXXIX, 35-85]; de dată recentă –

Grija lui Nastratin şi Nastratin la judecată în Pozne cu alde Păcală. Povestiri şi dialoguri
din folclorul comic românesc, Selecţie, îngrijire folcloristică, prefaţă, note asupra ediţiei,
bibliografie, comentarii şi vocabular: Victor Cirimpei, Chişinău, 2007, p. 47 şi 115-116;
dar şi în Pătăranii folclorice ale românilor sovietici […], p. 102-103, 173.1
1
Cu diploma respectivă, din 1837, a Societăţii Savanţilor Austriei (Viena)
[Cirimpei V. A., Op. cit., p. 153-154].2
136 Victor Cirimpei
economisire („îi dă Manda cu barosul … fără chiverniseală”); ciulamá – sos

alb şi gros de făină, dres cu multă ceapă („Puişor în ciulama”); han – clădire cu
locuri de dormit (hotel) şi ospătărie (restaurant); hangíu – persoană care serveşte
clienţii unui han; pará – veche monedă cu valoare mică; patrafír – fîşie de stofă
purtată de preot („Îi pune popa patrafirul pe cap”).
Printre amprentele vremilor trecute, întipărite în creaţiile populare comice
ale românilor, sunt ţigănismul barós – ciocan mare şi greu; ungurismul dărắb –
bucată („să mănînci un dărăb de măligă”).
Dintre sovietismele, pătrunse în folclorul comic, sunt cuvintele:
devciúşcă – fetişcană; expidítor – şofer de automobil pentru curse lungi,
transportând containere, vagoane-frigorifer etc.; kolhóz – colectivă agricolă
(„Pentru munca sîrguincioasă în kolhoz, unei femei tinere i-au dat foaie de
drum la o casă de odihnă”); melíţie – instituţie statală de menţinere a ordinii
publice; meliţionér – persoană în serviciul statal de menţinere a ordinii
publice; rádiu – aparat radiofonic portabil; továrăş – domn („Tovarăş doctor,
dă-mi ceva tablete ca să mai slăbesc”); zílnic – carnet de note al elevului,
calchiere a rusescului „дневник”.
În cele din urmă, din perioada modernă, în povestirile comice sunt cuvinte,
ca: dáce – vile („Astea-s case-dace, răspunde ghidul”); impoténte – italienism
pentru „impotent”; mersí – franţuzism însemnînd mulţumesc; omosessuále –
italienism pentru „homosexual” (cu atracţie pentru indivizi de acelaşi sex);
sída – boală sexuală gravă; spid – gravă îmbolnăvire sexuală; sida.
Toate acestea, precum şi alte însemne ale istoriei de secole în limbajul
folclorului comic, merită un studiu special, mai amplu decât prezentele
semnalări fugitive.
137
VIZIUNEA LUI M. BAHTIN ASUPRA MENIPPEEI
Sergiu COGUT
Contribuţia savantului Mihail Bahtin la dezvoltarea teoriei romanului este

destul de complexă. Pentru a o înţelege în nuanţe, este necesară precizarea şi
edificarea unei distincţii fundamentale operate de ilustrul teoretician literar în
cadrul acestei discipline. Distincţia dată se referă la două serii literare contrastante:
prima – seria genurilor aşa-numite „oficiale” sau „poetice” (epopeea, lirica,
tragedia) şi cealaltă – seria genului romanesc, M. Bahtin fiind considerat
promotorul celei de a doua. Cercetătorul Marian Vasile într-o lucrare consacrată
moştenirii ştiinţifice bahtiniene, pornind de la celebra confruntare dintre acesta şi
reprezentanţii şcolii formale ruse, descria contribuţia lui astfel: „Bahtin a resimţit
la rândul său tăria poeticii formaliste, încât va fi nevoit să-şi împartă domeniul
literar cu adversarii săi: va lăsa în seama stilisticii lingvistice seria genurilor
aşa-numite «poetice», dar va crea, în compensaţie, un obiect special pe care să-şi
exercite propriile teorii, anume romanul, un «antigen», refractar metodei formale”
[1, p. 72]. Aşa stând lucrurile, „toată literatura lumii, de la Homer la futurism,
suprarealism (cu speciile implicate: epopeea, tragedia, lirica), reprezintă o serie
literară numită monologică, întrucât închide enunţul într-un singur sens, pe care
i-l impune tiranic autorul. Pe de altă parte, Bahtin construieşte, în chip curios,
o altă serie literară (…) ilustrată de genul romanesc, căruia îi descoperă o tradiţie
îndelungată, din antichitate până azi, constituită din speciile hibride, tragic-
comice, periferice, neoficializate, şi care s-au împotrivit dintotdeauna literaturii
culte. Această serie se distinge prin asumarea şi încorporarea discursului dialogic”
[1, p. 72]. Predilecţia pentru roman se explică prin faptul că acesta e conceput
de către marele savant ca „aureolat cu însuşirile unui teritoriu inedit, fabulos,
exponent al semnificaţiilor democrate şi umaniste” [1, p. 73]. Însă Bahtin a depistat
că şi în dezvoltarea romanului există „două linii stilistice”: prima e ilustrată de
„romanul sofistic” sau grec, iar a doua se referă la romanul ce relevă unghiul de
vedere al eterolingvismului asupra literaturii şi corespunde discursului dialogic,
fenomenul eterolingvismului manifestându-se în domeniul beletristicii atunci
când scriitorul recurge, în elaborarea romanelor sale, la combinaţii ale variatelor
limbaje sociale, specifice celor mai felurite pături ale societăţii. O treaptă foarte
importantă în evoluţia romanului dialogic a constituit-o satira numită menippee.
Acest subiect este foarte des ignorat de către exegeţii operei lui M. Bahtin şi
teoreticienii literari, ale căror lucrări sunt scrise în română. Genul dat face parte
din domeniul serios-ilarului şi „îşi trage denumirea şi forma clasică de la filosoful
Menipp din Hadara, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n.” [2, p. 155-156].
Menipp era un filosof cinic şi autor de satire, fiind, potrivit lui Diogene Laertius,
sclav prin origine. El însuşi a fost poreclit „serios-ilarul”.
Înainte de a începe caracterizarea menippeei, Bahtin abordează problema
genului literar ca oglindă a tendinţelor apreciate drept „cele mai stabile, «eterne»
138 Sergiu Cogut
din dezvoltarea literaturii” [2, p. 146]. Astfel, „elementele arhaice care se păstrează
în gen nu sunt moarte, ci mereu vii, cu alte cuvinte, mereu capabile de a se înnoi.
Genul trăieşte prin prezent, dar n u - ş i u i t ă nicicând trecutul, originea sa.
El reprezintă memoria artistică în procesul dezvoltării literaturii şi de aceea este
în măsură să asigure u n i t a t e a ş i c o n t i n u i t a t e a acestei dezvoltări”
[2, p. 147].
Menippeea este cunoscută în lumea anglofonă şi cu denumirea „pasquinade”
tradusă „pamflet”. Termenul „pasquinade” provine de la toponimul Pasquino,
porecla populară a unei statui din Roma, de care pamfletarii obişnuiau să îşi
lipească lucrările.
În monografia sa dedicată poeticii lui Dostoievski, a cărui operă
el o consideră ca fiind culmea la care a ajuns în procesul dezvoltării sale
romanul dialogic, M. Bahtin caracterizează menippeea, enumerând şi comentând
14 particularităţi ale acestui gen. Dintre acestea, teoreticianul rus susţine că a treia
e primordială şi „constă în aceea că aventura ca şi fantasticul de cea mai mare
îndrăzneală şi neînfrânare sunt lăuntric motivate, îndreptăţite şi consfinţite aici de
un scop pur ideatic-filosofic – acela de a crea s i t u a ţ i i e x t r a o r d i n a r e,
spre a provoca şi a încerca ideea, cuvântul filosofic, a d e v ă r u l încarnat în
figura înţeleptului, căutător al acestui adevăr” [2, p. 158]. Iar această încercare
a înţeleptului „înseamnă încercarea poziţiei sale filosofice în lume (…). În acest
sens, putem spune că subiectul menippeei îl formează aventurile i d e i i sau ale
a d e v ă r u l u i în lume: pe pământ, în infern, în Olimp” [2, p. 159]. În legătură
cu aceasta şi ca o consecinţă a excepţionalului universalism filosofic specific
acestui gen, „menippeea este construită pe trei planuri” [2, p. 160]: pământul,
infernul şi Olimpul.
O altă particularitate „extrem de importantă a menippeei este asocierea
organică în cadrul ei a fantasticului liber, a simbolicii şi, uneori, a elementului
mistic-religios cu un n a t u r a l i s m d e s p e l u n c ă extrem şi grosolan
(din punctul nostru de vedere)” [2, p. 159].
Caracteristice pentru acest gen sunt şi scandalurile, excentricităţile,
vorbele şi izbucnirile nelalocul lor, cât şi aşa-numitul „cuvânt deplasat”, care
sau reflectă o sinceritate cinică, sau demască cu profanare cele sfinte, sau calcă
în mod evident eticheta.
Pentru prima dată apare în menippee şi experimentul moral-psihologic, ce
se realizează prin „zugrăvirea stărilor moral-psihice neobişnuite, anormale ale
omului, bunăoară demenţa sub toate aspectele ei (…), dedublarea personalităţii,
reveria neînfrânată, visele fantastice, patimile care frizează nebunia, sinuciderile
etc.” [2, p. 161].
Mihail Bahtin atribuie menippeei şi „elemente de u t o p i e s o c i a l ă,
care sunt introduse sub formă de vise ori de călătorii în ţări neştiute” [2, p. 163].
După caracterizarea pe care o face savantul menippeei şi genurilor înrudite
cu ea (diatriba, solilocul, simpozionul), el îşi propune să analizeze cele două
scrieri din ultima perioadă a creaţiei lui Dostoievski – Bobok (inclusă, ca şi
a doua, în celebrul Jurnal de scriitor, a cărui traducere în română din 2008 a
operat o modificare a titlului acesteia, optând pentru Bobul), cealaltă fiind Visul
unui om ridicol. M. Bahtin susţine chiar că ele „pot fi intitulate menippee în
accepţia aproape pur antică a termenului, deoarece particularităţile clasice ale
Viziunea lui M. Bahtin asupra menippeei 139
acestui gen se manifestă în ele cu claritate şi plenitudine” [2, p. 190], fiind,

în privinţa genului, operele-cheie ale marelui prozator.
Apoi poeticianul rus se ocupă şi de opere dostoievskiene, la fel
înrudite în esenţă cu menippeea, dar de un tip oarecum diferit şi căruia îi lipseşte
elementul fantastic direct. Acestea sunt Smerita, Însemnări din subterană şi
O întâmplare penibilă.
La finele analizei particularităţilor de gen ale menippeei în creaţia lui
Dostoievski, susţinând că acest reprezentant de marcă al literaturii antice
carnavalizate prinde rădăcini şi în romanele marelui scriitor, citează cazurile
pe care le consideră cele mai importante. Astfel, în Crimă şi pedeapsă,
scena în care Raskolnikov îi face Soniei prima vizită, citindu-i din Evanghelie,
este „o menippee creştinizată aproape desăvârşită” [2, p. 216], iar în Idiotul,
menippee este spovedania lui Ippolit, pe când în capodopera Fraţii Karamazov,
convorbirea lui Ivan cu Aleoşa în localul „Metropol” este şi ea o menippee
admirabilă, în care autorul a introdus „o altă satiră – Legenda Marelui Inchizitor,
cu valoare autonomă” [2, p. 217]. În acest roman, o menippee autentică este şi
discuţia dintre Ivan şi diavolul, „vedenia” sa.
Această abordare bahtiniană a unor opere dostoievskiene prin prisma
înrudirii lor cu genul carnavalizat al menippeei nu a rămas fără ecou în cercurile
teoreticienilor literari, unii dintre aceştia ridicând obiecţii la adresa ei. Astfel,
cunoscutul cercetător american René Wellek, într-un studiu de al său intitulat
Bakhtin’s view of Dostoevsky: „Polyphony” and „Carnivalesque”1, consideră
afirmaţia lui M. Bahtin că povestirea Bobul, publicată de F. M. Dostoievski
în 1873, „constituie (…) microcosmul întregii sale opere” [2, p. 200] drept
o teză nefondată, explicându-şi poziţia astfel: „Dacă ea utilizează teme comune
altor romane ale lui Dostoievski, ele sunt, din motive cronologice evidente, mai
degrabă ecouri, reiterări ale ideilor lui Dostoievski formulate cu mult înainte
de 1873. Eu nu am găsit nicio mărturie că Dostoievski într-adevăr îl cunoştea
pe Lucian sau pe Seneca sau oarecare «satiră menippee» în sensul strict al
cuvântului, dar cineva poate admite că Bobul aparţine vag genului «dialogurilor
morţilor», cu toate că acele pe care Dostoievski le-ar fi putut cunoaşte, cele
ale Fenelon şi ale lui Fontenelle, sunt dezbateri plate şi monotone în lumea
de dincolo care în niciun fel nu anticipă umorul negru şi atmosfera macabră
a schiţei lui Dostoievski” [3].
Iar în ce priveşte al doilea exemplu de menippee dostoievskiană pe care
ni-l propune M. Bahtin, cel al povestirii Visul unui om ridicol, remarcabilul
teoretician american afirmă că aceasta poate fi asimilată satirei menippee
„doar declarând că utopia şi vedenia din vis sunt părţi ale menippeei”.
Acestea fiind spuse, el remarcă: „Îmi pare totalmente arbitrar să incluzi vedenia
din vis (un mijloc, după cum ştie Bahtin, folosit în cele mai variate contexte,
pretutindeni şi în toate timpurile, întrucât visarea e o activitate universală
a omului) şi utopia vârstei de aur în categoria «satiră menippee»” [3].
O poziţie asemănătoare cu cea a lui R. Wellek este adoptată şi de cercetătorul
M. Gasparov. Astfel, S. Vatcenko descrie în studiul său О статусе термина
1
Concepţia lui Bahtin despre Dostoievski: „polifonie” şi „carnavalesc” – tradu-
cerea ne aparţine, S.C.
140 Sergiu Cogut
«мениппея» в современной науке1 polemica dintre acest M. Gasparov şi

V. Mahlin referitoare anume la conceptul bahtinian care este şi subiectul studiului
de faţă. Aşadar, M. Gasparov „apreciază drept neconvingătoare, generată de
«fantezia literară» a lui M. Bahtin versiunea fragmentului istoriei literare, care
are legătură cu devenirea genului romanesc, ce se alimentează energetic în
diferite etape istorico-culturale cu focul nestins al «amestecului» de limbaje
poetice, păstrătoarea cărora se dovedeşte a fi «ipotetica» formaţie literară numită
de M. Bahtin menippee, care reprezintă domeniul genurilor serios-ilare.” [4].
Cercetătorul în cauză menţionează şi concreteţea aparentă a „unei anumite
serii literare «hiperbolic» extinse în timp, acoperind toată literatura universală
(de la fragmentele ce nu s-au păstrat ale lui Antistene, Heraclit, Bion şi operele
ce au ajuns până la noi ale lui Petronius, Apuleius, Lucian până la romanele lui
Dostoievski)” [4]. De partea cealaltă, V. Mahlin, în articolul său dedicat menippeei
şi inclus într-o enciclopedie de termeni literari, aduce argumente întru susţinerea
acestui concept bahtinian ca termen al poeticii istorice. Argumentele în cauză „ca
şi cum ar conţine răspunsuri la observaţiile lui M. Gasparov şi anticipă întrebările
acelor specialişti care meditează asupra posibilităţilor de a apela la această
categorie pentru o «aplicare ştiinţifico-productivă adecvată a ei în cercetările
istorico-literare şi teoretice»” [4].
Autorul acestui studiu dedicat menippeei conchide că un merit
deosebit al lui M. Bahtin constă în faptul că în lucrările sale el a atribuit
acesteia o dimensiune fundamental-universală şi a descoperit importanţa ei
la intersectarea poeticii, esteticii filosofice şi ontologiei etic orientate, astfel
creând un precedent nu atât al „conservării” valorilor tradiţionale ale ştiinţei
literare, cât al transformării lor creatoare.
Luând drept model perspectiva lui M. Bahtin de a aborda cele două scrieri
dostoievskiene, considerându-le a fi exponente ilustrative ale menippeei, putem
încadra în categoria acesteia, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât Sărmanul
Dionis şi Geniu pustiu de M. Eminescu, cât şi celebra povestea crengiană Ivan
Turbincă. Astfel, prima este, din punctul de vedere al construcţiei, o scriere în
centrul căreia este visul: Dionis, un „băiet sărac”, ce se simte atras de „lucruri
metafizice” retrăieşte experienţa uneia dintre reîncarnările sale trecute în ipostaza
unui călugăr pe nume Dan ce exista tocmai pe timpul lui Alexandru cel Bun.
Acest Dan e îndrăgostit de Maria şi împreună cu aceasta întreprinde o călătorie pe
lună. În acest caz este vorba de un vis în vis. Trebuie menţionat că şi în Visul unui
om ridicol citim următoarele: „De exemplu, deodată mi-a venit în minte gândul
foarte ciudat că, dacă aş fi trăit înainte pe lună sau pe Marte şi aş fi comis acolo
cea mai ruşinoasă şi mai necinstită faptă din câte se pot imagina şi, din cauza ei,
aş fi fost batjocorit şi dezonorat acolo…” [5, p. 804].
Iar în Geniu pustiu avem tandemul Toma şi Ioan, prin intermediul căruia se
realizează dedublarea personalităţii. Tot aici depistăm şi motivul sinuciderii, căci
Poesis, iubita lui Toma, este cea care îşi pune capăt zilelor.
În povestea lui Ion Creangă ne sunt relatate călătoria şi peripeţiile soldatului
rus Ivan atât pe pământ, cât şi pe tărâmurile lumii celeilalte: în rai şi în iad. Aici
întâlnim şi ceea ce Bahtin numeşte „cuvânt deplasat”, anume în discuţia lui Ivan
1
Despre statutul termenului „menippee” în ştiinţa contemporană” – traducerea
ne aparţine, S.C.
Viziunea lui M. Bahtin asupra menippeei 141
cu Moartea, când acesta îi porunceşte „Paşol, Vidma, na turbinca!”.Aşa stând

lucrurile, merită menţionat faptul că această discuţie dintre Ivan şi Moarte poate fi
uşor atribuită aşa-numitului „dialog din prag”, deoarece are loc la poarta raiului,
la fel ca şi cea dintre soldatul rus şi Sfântul Petre. Dar este memorabilă şi scena
dialogului dintre Ivan şi draci de la poarta cealaltă, a iadului. În cazul acestei
scrieri, Ion Creangă reuşeşte să creeze o veritabilă atmosferă de carnaval, căci
aici practic totul e cu capul în jos, în sensul că, după cum carnavalul presupune
o „viaţă răsturnată”, o „lume întoarsă pe dos”, astfel că e încoronat antipodul
regelui, anume sclavul sau bufonul, aşa şi în povestea despre Ivan, el ne este
înfăţişat ca stăpân care poate să îi poruncească morţii, pe când în realitate noi
suntem toţi supuşi acesteia, ea fiind cea mai exigentă regină şi judecător.
Trebuie menţionat şi faptul că Bahtin totuşi nu a fost primul care să
cerceteze genul menippeei. Înaintea sa acest subiect l-a abordat şi filosoful
german Georg Misch, a cărui cea mai cunoscută operă este monumentala Istorie
a autobiografiei (1907-1959). Astfel, referitor la acesta, Craig Brandist menţiona
în cartea sa consacrată cercului apărut în jurul lui Bahtin: „Pe urmele lui Misch,
Bahtin susţine că menippeea s-a format într-o eră când «mitul naţional» al
antichităţii îndepărtate se dezintegra: era elenistică” [6, p. 147].
În concluzie, dorim să remarcăm încă o dată importanţa covârşitoare,
pe care a avut-o, potrivit concepţiei lui M. Bahtin, menippeea în evoluţia
romanului dialogic sau polifonic. Merită însă menţionat şi faptul că menippeea
nu trebuie identificată cu satira menippee, întrucât prima ne este prezentată de
către marele teoretician rus ca o generalizare a celei de a doua. Astfel, menippeea,
spre deosebire de satira menippee, cuprinde fenomene literare din diferite epoci:
nuvele renascentiste, satire medievale şi povestiri filosofice. Termenul „menippee”
a fost ulterior adoptat ca denumire a unui gen literar sau a unei teorii bazate pe
principiile esteticii filosofice, semioticii şi naratologiei, care a fost dezvoltată de
către filologul ucrainean Alfred Barkov.
Dar subiectul dat nu şi-a pierdut încă particularitatea care ne permite să
îl considerăm unul destul de problematic, aşa încât discuţiile în contradictoriu,
chiar polemicile referitoare la acesta, care au loc în mediul filologic, ne îndeamnă
să fim foarte receptivi la acest gen carnavalizat al menippeei şi la „aventurile”
pe care le cunoaşte el în cercurile filologice contemporane.
1. Vasile Marian, M. Bahtin: discursul dialogic, Bucureşti, 2001.

2. Bahtin Mihail, Problemele poeticii lui Dostoievski, Bucureşti, 1970.
3. http://www.utoronto.ca/tsq/DS/01/031.shtml
4. http://www.rusnauka.com/SND/Philologia/2_vatchenko.doc.htm
5. Dostoievski F.M., Visul unui om ridicol, în „Jurnal de scriitor”, Iaşi, 2008.
6. Brandist Craig, The Bakhtin circle: philosophy, culture and politics, London
and Sterling, 2002.
142
O COMPARAŢIE LEXICOGRAFICĂ BILINGVĂ

(BUCUREŞTI 1829 – CHIŞINĂU 1819)
Lidia COLESNIC-CODREANCA
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
Primele dicţionare bilingve rus-române în spaţiul românesc apar la

începutul secolului al XIX-lea, în virtutea circumstanţelor istorice, din necesitatea
studierii limbii ruse de către băştinaşi. În Basarabia, anexată la imperiul rus în
1812, primul dicţionar bilingv este glosarul rus-român (aşa-zisa Sobranie slov/
Adunare de cuvinte) inclus la sfârşitul manualului bilingv Краткая Российская
Грамматика, с переводом на Молдавском языке… (Scurtă Russacă
gramatică cu tălmăcire în limba moldovenească pentru ucenicii seminariei
Chişinăului şi ale altor şcoale din Basarabia, editată la Chişinău în 1819. Se
presupune că tălmăcitorul gramaticii ar fi Dimitrie Saviţchi, profesor de limbă
română la Seminarul teologic din Chişinău. Ştefan Ciobanu susţine că limba în
care a fost redat textul rusesc „este destul de corectă” [1, p. 87]. Peste zece ani, în
1829, glosarul bilingv este reeditat (nu exagerăm, – n. n.) integral la Bucureşti, cu
titlul: Новой валахской и русской словарь/ Noao cuvinte roseşсi şi româneşсi.
Ambele lucrări lexicografice sunt alcătuite din două părţi: Собрание
слов/ Adunare de cuvinte, unde cuvintele nu sunt aranjate în ordine alfabetică, ci
tematică şi Разговоры/ Dialoguri. Unul dintre dialogurile incluse, Спрашивать
о свойстве Российскаго языка/ A întreba pentru firea limbii Rossieneşti,
vădeşte clar scopul editării acestor dicţionare:
„– Înveţi Dumneata ruseşte?
– Învăţ, Domnule.
– Cumuţi pare Dumitale limba Rossienească?
– Foarte grea.
– Greutatea ei să cuprinde întru aceea, că la dânsa este mulţime de cuvinte;
mai multe de cât ori la care Evropenească limbă.
– Iară pentru mine este grea şi propofaua (pronunţia, – s. n.).
– Încât pentru profora trebuie să iei sama cum vorbesc Rossienii, cei ce ştiu
bine limba lor, şi să vorbeşti adeseori cu dânşii” [2, p. 55-56].
Fireşte că noi, cei din Basarabia, care cunoaştem situaţia mai mult decât
deplorabilă a limbii române de aici din perioada dominaţiei ţariste, ne întrebăm
de ce era cazul să studieze rusa la acea vreme şi vorbitorii de limbă română de
peste Prut. Cercetătoarea Zamfira Mihail scrie că „la începutul sec. al XIX-lea
(mai ales în anii 1806-1812 şi 1828-1834), administraţia rusă a întreprins un
şir de măsuri care să contribuie la dezvoltarea culturii teritoriilor româneşti…
Când lupta pentru învăţământul în limba română a căpătat un caracter decisiv şi
a fost desfiinţată academia grecească, Regulamentul Organic a întărit tendinţa
românilor de a studia în limba maternă” [3, p. 52]. Şi totuşi, administraţia rusă, în
frunte cu Kiselev, se implică mai profund în sistemul învăţământului, contribuind
la elaborarea regulamentului şcolar de la 1833, la baza căruia era pus principiul
O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 143
şcolilor elementare lancasteriene fără plată. Un sistem de învăţământ pe atunci la

modă, preluat din Angliа, prosper în Rusia, introdus în Basarabia în 1824.
În contextul celor de mai sus, se impune şi următoarea paralelă: dacă în
Basarabia studierea limbii ruse era impusă pe toate căile în scopul asimilării
lingvistice a băştinaşilor, apoi, dincolo de Prut „în tot acest răstimp nu a fost
nicio tentativă de a impune studierea limbii ruse. Reprezentanţii oficiali ai
guvernului rus din teritoriile româneşti îi susţineau pe românii care tindeau
să efectueze învăţământul în limba română, ieşind împotriva multor boieri
şi chiar a unor voievozi (de ex., Mihail Sturza), care susţineau învăţământul
în limba franceză şi doar pentru clasa dominantă” [4, Ibidem]. Oficial, limba
rusă este studiată în Moldova din 1828, la Gimnaziul Vasilian din Iaşi, unde se
predă în calitate de limbă străină doar amatorilor de a o studia pentru o plată
suplimentară profesorului. Iar în 1829, la Bucureşti, la editura de la Cişmea, se
editează sus-numitul dicţionar anonim rus-român.
La o simplă comparaţie, aceste două lucrări anonime, glosarul de la 1819 şi
dicţionarul de la 1829, par absolut identice. Ambele cuprind aceleaşi teme pentru
conversaţii în Adunări de cuvinte, care sunt aranjate în aceeaşi succesiune: Pentru
Dumnezeu şi pentru lucrurile care se ating de lege, Pentru lume şi pentru stihii,
Pentru vreme şi pentru vremile anului, Numele sărbătorilor, Pentru lunele şi zilele
săptămânei, Pentru metaluri, Pentru flori, Pentru grădini, flori şi copaci, Pentru
paseri, Pentru fiarile cu patru picioare, Pentru cele ce să târăsc, Pentru insecte, Pentru
om şi pentru părţile lui, Pentru vârstă şi pentru feliuri de boieri, Pentru neguţători
şi feliuri de marfă, Pentru ce să atinge de călătorie, Pentru nedesăvârşirile omului,
Pentru rudenii şi prietenii, Pentru acele, care atârnă asupra învăţăturii, Pentru
cele ce atârnă asupra scrisorii, Pentru părţile casii, Pentru mâncare şi băutură,
Pentru a să pune masă, Pentru oraş şi părţile lui, Pentru cele ce să văd pe câmp. Şi
Dialogurile propuse pentru conversaţii sunt aceleaşi: Pentru a petrece cu cineva,
A cere vreo milă, Pentru a cerceta pe prieteni, Pentru a heretisi pe prietin la anul
nou, A cinsti pe cineva cu ceai, Pentru a întrebuinţa tabacul pe nas şi cu ciubucul,
Pentru a ospăta pe prietenul, A întreba pentru firea limbii Rossieneşti, A întreba
pentru vreme, A întreba pentru drum, Pentru a cumpăra şi a vinde marfa.
Spre deosebire de glosar (1819), dicţionarul (1829), la final, a inclus şi
numeralele cardinale de la unu până la un milion.
La o analiză mai atentă, însă, observăm şi unele diferenţe de ordin
cantitativ şi calitativ. Dicţionarul a mărit pe ici, pe colo numărul de cuvinte
traduse din ruseşte: sare/ rus. coль, păcură/ rus. катран (p. 13), mijlocul/
rus. стан (p. 21), pălăria/ rus. шляпа, şapca/ rus. шапка, кортуз, cămaşa/
rus. рубашка, izmenele/ rus. подштаники, nădragi/ rus. брюки, brâul/ rus.
пояс, mantaua/ rus. шинель, scurteica/ rus. полушубка, basmaua/ rus.
рлаток, cizmele/ rus. сапоги, papucii/ rus. туфли, pantofii/ rus. пошмаки
ciorapii/ rus. носки, mănuşile/ rus. перчатки, inelul/ rus. перстень, pungă/
rus. кошелек, buzunariu/ rus. карман, ceasornicul/ rus. часы, bastonul/ rus.
палка, tabacheră/ rus. табакерна, tabacul/ rus. табак (p. 22-23); grafina/
rus. графиня (p. 25); orice lucru şi materie/ rus. материе такою (p. 27); Pen
Bucureşti a merge/ Через Букарест ехать; şaua/ rus. сетло, ghearbaciul sau
biciul/ rus. плят, vizitiul/ rus. кучер (p. 28), patul/ rus. койка, sacunul/ rus.
стул, mindiriu/ rus. постель, perna/ rus. подушка, plapăma/ rus. одеяло,
cearşaful/ rus. простиня, oglinda/ rus. зеркало, lighianul/ rus. таз, săpunul/
144 Lidia Colesnic-Codreanca
rus. мыло, sfeşnec mucările/ rus. подсфешник щипцы, lumănare/ rus. сфеча,
bucătariul/ rus. повар, focul/ rus. огонь, cenuşa/ rus. попел, cărbunele/ rus.
уголь, fumul/ rus. дым, pirostriile/ rus. триношки, tingire/ rus. кастрюля,
tigaia/ rus. сковорода, frigarea/ rus. шпилика, topor/ rus. тапор, pâinea/ rus.
хлеб, făina, tărâţele/ rus. отрубы, sita/ rus. сития, mătura/ веник, lopata/
rus. лопатка, gunoiul/ rus. навоз, ciubucul/ rus. чубук, tutunul/ rus. табак,
luleaua/ rus. трубка, iasca/ rus. губка, cleşcele/ rus. клещи (p. 35-36); raci/
rus. раки, ciupercile/ rus. пикурицы, struguri/ rus. виноград, pătrunjel/
rus. петрушка, ceapă/ rus. лук, usturoiu/ rus. чеснок, nuci, alune/ rus.
арехи, migdale/ rus. арешка, hrean/ rus. горчица, şuncă, muşchiu, giuden/
rus. ветчина, rom/ rus. ром, ceaiu/ rus. чаю, zahar/ rus. сахар, pesmeţi/
rus. сухару, plăcintă/ rus. пирог, zaharicale/ rus. варение, cafea/ rus. кофи
(p. 38-39); masă/ rus. стол, scaunile/ rus. стулья, lăutarii/ rus. скрипкары
(p. 39); teatrul/ rus. театр, baia/ rus. бания, tractirul/ rus. зляудняги
дом, şcoala/ rus. училище, brutariu/ rus. хлябятек, пекарь, heraru/
rus. кузнец, croitor/ rus. портной, cojocar/ rus. шубник, precupeţul, zarzavatul/
rus. зеленья, macelaru/ rus. рязник, olaru/ rus. горшечник, cârciumaru/
rus. корчимарь, boiangiu/ rus. маляр, cizmarul/ rus. сапожник, curat/
rus. чисто, numele/ rus. имя, aproape/ rus. близко, încet/ rus. тихо, uscat/
rus. поднят, preafrumos/ rus. прекрасно, întâiu/ rus. первой, al doilea/
rus. второй, al sutelea/ rus. сотнячий, al mielea/ rus. тысячий, înşelătoru/
rus. обманщик, sfatul/ rus. совет, cinstea/ rus. честь, dragoste/ rus. любовь,
fata/ rus. дефка, al mieu/ rus. мой, al tău/ rus. твой, al nostru/ rus. наш, al
vostru/ rus. ваш, şăzi/ rus. садись, dorm/ rus. сплю, roagăte/ rus. проси,
strig/ rus. кричу, bucurie/ rus. радости, râs/ rus. сех, mirare/ rus. удивление
(p. 41-42).
Pe alocuri a evitat anumite cuvinte din glosar: mânz de măgariu/ ruс.
осленок, cârlan/ rus. баран, bobru/ rus. бобр, catâr/ rus. лошачья самка
(p. 17), jiuncă/ rus. телица, buhai/ rus. бык, iepuroaică/ rus. зайчиха, leopard/
rus. барс, porc sălbatec/ rus. кабан, ţinc de pământ/ rus. крот, vasilisc/ rus.
василеск, broască/ rus. жаба, culbec/ rus. улитка, salamandr/ rus. саламандра
(p. 18-19), lăcustă/ rus. стрекоза (p. 19), Mie mi-a căzut guşerul/ rus. У меня
язычек упал, păr ce înferează la musteaţă/ rus. мошек (p. 20); căutătură/
rus. взор, statul omului gras/ rus. дородность, statul omului uscăcios/ rus.
сухощавость, jocul venei, puls/ rus. пульс, plămânii/ rus. легкое (p. 21), beşica/
rus. пузырь (p. 22), fecioară, fată/ rus. девица (p. 24), a scoate/ rus. выкладывать,
ştof/ rus. штоф, îmbrăcăminte/ rus. одежда, baică/ rus. байка, dreaptă parte,
faţă/ rus. правая сторона, лице, pe din dos/ rus. изнанка, mai proastă pânză/
rus. холст, nămeteţi/ rus. кисея (p. 27); urieş/ rus. великан, scund/ rus. карлик
(p. 29); maştehă/ rus. мачиха (p. 30); văduvă, vădană/ rus. вдова, faţă în văduvia
petrecând/ rus. вдовствующая персона, rudă/ rus. родственница (p. 31); tema/
rus. задача (p. 32), grădină/ rus. сад (p. 34); iahne/ rus. соус, borşci/ rus. щи
(p. 37); hribi/ rus. грибы (p. 38); tablă/ rus. поднос (p. 39); hindichi/ rus. вал
(p. 40); vie/ rus. виноградник, grădină/ rus. огород (p. 43).
Schimbările de ordin calitativ ar fi unele sinonime literare acolo, unde în
glosar sunt cuvinte neaoşe: aerul/ rus. воздух î.l.d. văzduhul; praf/ rus. пыль,
î.l.d. colb (p. 7); nor/ rus. облако, î.l.d. nour; cioc/ rus. нос, î.l.d. clanţ; puf/
rus. пух, î.l.d. puh; bufniţă/ rus. сова, î.l.d. buhă (p. 16); cotoi/ rus. кот, î.l.d.
motan; pisică/ rus. кошка, î.l.d. mâţă (p. 17); pitariu sau brutar/ rus. хлебник,
î.l.d. pitariu (p. 25); straie sau haine/ rus. платье, î.l.d. straie; felinar/
rus. фонар, î.l.d. fonariu (p. 32); varză/ rus. капуста, î.l.d. curechi (p. 38); bâlciu/
rus. ярмарок, î.l.d. iarmaroc (p. 40); a culege struguri/ rus. виноград собирать,
î.l.d. a culege poamă (p. 43).
Adesea şi glosarul de 1819 traduce cuvântul rusesc prin două sau trei
cuvinte româneşti, neapărat unul neaoş, sau face nişte explicaţii, pe care
dicţionarul de la 1829 le omite: omăt, zăpadă/ rus. снег, comp.: zăpadă
(p. 8); ceaţă, pâclă, negură/ rus. туман, comp.: ceaţă, negură (p. 8); dumineca,
săptămâna/ rus. неделя, comp.: săptămâna (p. 10); Dumineca, Învierea/ rus.
Воскесение, comp.: Duminică (p. 11); porumb, hulub/ rus. голубь, comp.:
porumb (p. 15); cel care vinde la dugheană, dughenariul/ rus. лавошник
(лавочник), comp.: cel care vinde la prăvălie (p. 25); mai bună pânză/ rus.
полотно, comp.: pânză (p. 27); filă, foaie/ rus. лист, comp.: foaie; scrisorică,
revaş, ţidulă/ rus. записка, comp.: scrisorică, ţidulă (p. 32); jambon, slănină/
rus. солонина, comp.: slănină, plăcinte, vărzariu/ rus. пирог, comp.: plăcinte
(p. 37); leghean, taz/ rus. таз, comp.: lighean (p. 39); cărnărie, măcelărie, loc
unde se vinde carne/ rus. мясной ряд, comp.: măcelărie, pescărie, loc unde
se vinde peşte/ rus. рыбной ряд, comp.: pescărie, pârău, apă, râu/ rus. река,
comp.: pârâu (p. 40); pădurice, huci/ rus. лесок, comp.: pădurice, munte, deal/
rus. гора, comp.: munte (p. 42); luncă, şes lângă pădure/ rus. луг, comp.: luncă;
baltă, tină/ rus. болото, comp.: baltă (p. 43). De asemenea, spre deosebire de
dicţionar, glosarul mai conţine şi cuvinte româneşti care atestă rostirea populară,
locală: steclă/ rus. стекло, comp.: sticlă (p. 13); moimiţă/ rus. обезьяна,
comp.: maimuţă (p. 18); scuipitul/ rus. слюна, comp.: scuipatul; gutunariu/
rus. насморк, comp.: guturaiu, pişetul/ rus. моча, comp.: pişatul (p. 22), băiet/
rus. мальчик, comp.: băiat (p. 24), fanariu/ rus. фонарь, comp.: felinar (p. 32);
marmore/ rus. мармор, comp.: marmură (p. 35); mazire/ rus. горох, comp.:
mazăre (p. 38), medean/ rus. площадь, comp.: maidan (p. 40).
Deşi ambele lucrări sunt editate cu caractere chirilice vechi, de până la
reforma alfabetului chirilic românesc, totuşi, pe alocuri se observă unele diferenţe
ortografice în dicţionar comparativ cu glosarul: amiază zi/ rus. полдень, comp.:
amiazăzi; astă seară/ rus. сего вечера, comp.: astă sară (p. 9); cu banii pe şini/
rus. наличные деньги, comp.: banii peşini (p. 26); de rost a învăţa/ rus. наизусть
учить, comp.: derost a învăţa (p. 33). Dicţionarul mai conţine câteva greşeli de
traducere: ţăran/ rus. дворянин, comp.: dvorean; magazie/ rus. магазин, comp.:
magazin (p. 25); sticlă/ rus. стакан, comp.: paharul (p. 39).
În dialogurile propriu-zise diferenţele ţin de discreţia autorului anonim,
care, pe alocuri, fie că evită unele cuvinte sau propoziţii din dialogurile glosarului,
fie că adaugă unele cuvinte, mai ales pronumele înaintea verbului: „Eu prea bine
îl ştiu”, comp.: „Prea bine îl ştiu”; „Eu nu-l ştiu”, comp.: „Nu-l ştiu”; „Prea bine,
să ne plimbăm nu prea mult”, comp.: „Prea bine, să ne plimbăm puţin” (p. 46);
„Nu, Domnule”, comp.: „Nu” (p. 47); „Am plecăciune”, comp.: „Bună ziua”
(p. 48); „Poftim, să iei iată ciubucile şi tutunul”, comp.: „Poftim, să iei iată
ciubucile şi tiutiunul” (p. 55); „Arşiţă (prea călduros) ”, comp.: „Arşiţă”; „Eu nu
crez”, comp.: „Nu cred” (p. 55). Tot la această pagină sunt omise câteva rânduri,
care, în acel context, par alogice: după „Ninge”, se evită: „Tună”, „Piatră cade,
grindină cade”, şi lasă: „Întru această noapte au fost ger mare”, etc..
146 Lidia Colesnic-Codreanca
Uimeşte faptul că, la acea vreme, şi vorbitorilor de limbă română de

peste Prut dicţionarul rus-român, editat la Bucureşti în 1829, le recomandă
pentru traducere aceleaşi devieri de la normele limbii române literare, care
erau în limba română din Basarabia, utilizată în anturajul ei bilingv, devieri
provocate de copierea exactă a modelelor ruseşti. Cele mai frecvente devieri
sau, în termeni sociolingvistici, interferenţe bilingve, sunt calcurile topicii
ruseşti. De ex.: „Eu prea bine îl ştiu/ rus. Я очень его знаю” (p. 46), „Mult
pe mine mă îndatorezi Dumneata/ rus. Много меня одолжаете”, „Mie foarte
îmi este cu plăcere aţi sluji Dumitale/ Мне приятно Вам служить”, „Să aib
iertăciune că supăr pe Dumneata cu a mea venire/ rus. Извините меня, что
безпокою Вас моим приходом” (p. 48), „Eu nemărginit sunt îndatorat pentru
a Dumitale bună cătră mine plecare/ rus. Я Вам до безконечности обязан за
Ваше ко мне доброе расположение”, „Dumneata îmi aduci mie simţitoare
bucurie/ rus. Вы мне делаете чувствительное удовольствие” (p. 49-50);
„…şi pentru aceea rămân întru a Dumitale voie/ rus….и потому остаюсь
в Ваших повелениях” (p. 55); „Ploaia vine/ rus. Дождь идет”, „Ninge vine/
rus, Снег идет”; „Piatră cade/ rus. Град идет” (p. 10); „Bătrână femeie/
rus. Старая женщина” (p. 24), „Duhovnicească faţă/ rus. Духовное лице”
(p. 25); „Scump a vinde/ Дорого продавать”, „Ieftin a vinde/ rus. Дешево
продавать”; „În teancuri a pune/ rus. В кипы класть” (p. 26); „De rost
a învăţa/ rus. Наизусть учить” (p. 33).
Devieri de recţiune verbală: „Mă rog ca să te închini de la mine Dumnealui
N./ rus. Прошу от меня кланяться Господину Н.” (p. 45), „Câti ceasuri? Caută
dumneata pe ceasornicul dumitale/ rus. Который час? Посмотрите на своих
часах” (p. 47).
Peste tot prepoziţia rusească „o” utilizată cu cazul Предложный este tradusă
prin prepoziţia românească „despre”, aşa cum o recomandă însuşi manualul de
gramatică (Scurtă Russască Gramatică…). Toate denumirile temelor din Adunări
de cuvinte: „Pentru Dumnezeu şi pentru lucrurile care să ating de lege/ rus.
О Боге и о вещах которые касаются до закона”, „Pentru lume şi pentru stihii
(rus. О вселенной и стихиях”, „Pentru paseri/ О птицах”, etc. Iar titlul temei
„Pentru flori/ rus. О цветах” este şi un calc semantic, pentru că e vorba despre
denumirile culorilor şi nu ale florilor.
Prepoziţia pentru o găsim utilizată impropriu şi în alte contexte: „Eu am
auzit numai că pentru dânsul bine vorbesc/ rus. Я слышaл только, что об нем
хорошо говорят” (p. 46), „Eu am primit scrisoare din Peterburg dela Dumnealui
N. şi vroiu ai răspunde Dumnealui pentru dânsa/ rus. Я получил письмо из
Петербурга от Господина Н. И хочу ему отвечать на него” (p. 47), „Încât
pentru aceasta să nu te temi nici ziua, nici noaptea/ rus. Вразсуждении сего не
опасайтесь ни днем, ни ночью” (p. 59).
Ambele lucrări lexicografice rus-române au păstrat şi câteva reminiscenţe
lexicale greceşti: „Nu pofteşti un felijan de cafe?/ rus. Не изволите вы чашку
кофе?” (p. 46); „Iară pentru mine este grea şi proforaua/ rus. Но для меня трудно
и произношение” (p. 56); „Am cinste, ca să te hereticesc pe Dumneata cu anul
nou/ rus. Имею честь, Государь мой, поздравить вас с новым годом” (p. 51).
Aşadar, conchidem că Noul dicţionar rus-român, editat la Bucureşti în
1829 este o reeditare revăzută şi completată a glosarului gramaticii de la 1819,
editate la Chişinău.
1. Ciobanu Ştefan, Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă,

Chişinău, 1923
2. Новой валахской и русской словарь/ Noao cuvinte rosesci şi românesci,
Bucuresci, 1829.
3. Михаил З. Начало обучения русскому языку в Румынии, în „Бюллетень
научной конференции”, Оттиск 2, Bucureşti, 1962.
4. Краткая Российская Грамматика, с переводом на Молдавском языке,
для учеников Кишинёвской Семинарии и других в Бессарабии Школ/ Scurtă
Russască Grammatică cu tălmăcire în limba Moldovenească pentru ucenicii
Seminariei Chişinăului şi ale altor Şcoale din Basarabia, Chişinău, 1819
148
MOTIVE BIBLICE ÎN POEZIILE UNOR SCRIITORI ROMÂNI
Gheorghe COLŢUN,
Universitatea „Hyperion”, Bucureşti
Monica SPIRESCU,
Tezaurul frazeologic al limbii române conţine un număr considerabil

de bibleisme.
Utilizarea bibleismelor în operele artistice (de obicei, în poezie) permite
cititorului să facă cunoştinţă şi să pătrundă în atelierele lingvistice sfinte ale
religiei creştine. La rândul lor, creaţiile artistice ce au în structura lor bibleisme,
în general, şi frazeologisme biblice, în special, devin mai sugestive şi au o valoare
literară autentică.
În general, noţiunea de „bibleism” este înţeleasă în literatura de specialitate
în mod diferit. În concepţia noastră, bibleismul este o unitate semantico-structurală
a limbii, care posedă un sens concret, ce a apărut având la origine textul „Bibliei”
sau al unui subiect biblic. Bibleismele includ în sine unităţi ale limbii ce ţin de
diferite niveluri:
– lexical: abracadabra, ave Maria, Golgota, Eden, Iov, Iuda, Canaan,
Sodoma şi Gomora, ş. a.;
– frazeologic: a se vinde pe un blid de linte, a păzi ca lumina ochilor, a se
simţi (a trăi) ca în sânul lui Avraam, carte cu şapte peceţi, cântarea cântărilor;
– paremiologic: daţi Cezarului ce-i a Cezarului; dinte pentru dinte, ochi
pentru ochi; ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă; ş. a.
Vom începe prezentarea poeziilor, ce au motive biblice, cu poemul
„Numărătoarea cuielor”, semnat de poetul academician Gr. Vieru, unul din cei
mai mari creatori de poezie veritabilă a poporului român de pe ambele maluri
ale Prutului şi unul din cei doi piloni ai Neamului, cărora le este consacrat acest
Colocviu Internaţional.
Poemul începe cu sensibila prezentare a valorilor divine ale Fiului lui
Dumnezeu, prin evidenţierea apropierii de rudenie a lui Hristos cu noi, muritorii
de rând: „Frate mai mare/ Numai Hristos/ Ne poate fi./ Şi numai lacrima lui/
Soră mai mare/ Şi numai în inima Sa/ Vom găsi încă o Patrie.” („Taina care mă
apără”, p. 341).
Partea a doua a poemului scoate în relief un tablou tragic care este o urmare
directă a răstignirii pe cruce de către iudei a Fiului Domnului – Iisus Hristos.
În condiţiile de retrogradare spirituală şi materială a societăţii umane contemporane,
copiii noştri, afectaţi de criza mondială generală a spiritului, şi de criza materială,
în special, a neamului nostru, au ajuns să înveţe a număra pe cuiele bătute în
palmele şi corpul lui Iisus: „Iată, copiii noştri/ Învaţă să numere/ Pe cuiele/ Încă
pline de sânge,/ Care şi nouă palmele/ Ne străpunseră” („Taina care mă apără”,
p. 341).
Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 149
În altă poezie „Treizeci de arginţi”, stindardul liricii civice româneşti

Gr. Vieru vine să ne atenţioneze că cele mai multe rele pe Terra se produc
din cauza lăcomiei omului după avere, după bani câştigaţi pe căi necinstite,
asemeni celor treizeci de arginţi luaţi de Iuda pentru trădarea şi vinderea lui
Iisus Hristos:
„Treizeci de arginţi/ Strălucesc încă viu pe fundul/ Înfierbântatului nostru
sânge,/ Căci acolo i-am ascuns.” („Taina care mă apără”, p. 207).
Trădarea de neam, trădarea celui mai apropiat om poate că nici nu ar exista,
meditează poetul Gr. Vieru în poezia cu acelaşi titlu „Trădarea de neam”, dacă
acel sărut molipsitor al lui Iuda nu s-ar mai păstra pe obrazul celor mai mulţi
dintre noi: „Frate, este generoasă/ Trădarea de neam/ Chiar dacă trage în plug/
Noi nu ştim trăda/ Nici măcar o furnică./ Ci încă mai rătăceşte/ Ca muşcătura de
cîine/ Sărutul lui Iuda/ Pe-al nostru obraz.” („Taina care mă apără”, p. 267).
Subiectul trădării şi al trădătorilor este preluat de poetul Gr. Vieru şi
în poezia „Hristos veni-va pe pământ”, în care zice cu încredere deplină:
„Vom străpunge raza morţii/ Zid de nori, zid de nori,/ Ruşina-se-vor arginţii.”
(„Taina care mă apără”, p. 328)
Până la urmă, neîndreptăţitul poet, care a fost împroşcat cu cele mai
murdare pietre, ce pot exista în lumea aceasta, de către iudeii contemporani,
rămâne optimist şi crede într-un viitor mai bun pentru toţi, căci există şi un înger
păzitor – „Steaua din frunte”: „Fericit cel care/ Şi-a alipit sufletul/ De steaua din
cer/ Ca de focul din vatră!/ Fericit cel care-a găsit drumul!” („Taina care mă
apără, p. 210).
Ne consolăm cu gândul că cel mai mare bard al Basarabiei române şi-a
găsit drumul spre eternitate, spre Lumina lui Dumnezeu. Poate măcar în ceruri i
se va face dreptate.
În continuare ne vom referi numai la utilizarea frazeologismelor de origine
biblică în placheta „Arhivele Golgotei” de A. Suceveanu.
Pornind de la „Parabola fiului rătăcitor” (Luca 15, 11-32), în care Iisus
povesteşte fariseilor şi cărturarilor istoria tristă a tânărului care a părăsit casa
părintească, luându-şi partea de avere ce i se cuvenea şi risipind-o prin lume, ca
până la urmă să ajungă în condiţii insuportabile de viaţă (devine porcar, îndurând
mereu foame şi mizerie). Meditând mult, a înţeles grava greşeală şi se întoarce la
tatăl lui acasă.
A. Suceveanu preia acest subiect în poezia „Ruga fiilor rătăcitori”. În prima
parte a poeziei, autorul, cu durere în suflet, trece în revistă acele lucruri sfinte pe
care le-au pierdut românii bucovineni şi basarabeni: „istoria şi limba, şi temeiul”,
„doina, Mioriţa şi lumina din Luceafăr”, iar în schimbul acestora „am învăţat
trădarea ca pe-o artă” (p. 8). Cu toate acestea, poetul e optimist, pentru că mai
există adevărul care „nu se vinde” şi „coloana vertebrală”, şi „sprijiniţi de munţi
şi de colinde/ Am mai putea învinge – această boală” (p. 9). Fiind credincios în
suflet şi în fapte, A. Suceveanu nu cheamă sus pe baricade, ci îndeamnă la rugă
„spre cei ce au istoria de-a gata” şi „ne-o slobod în rate”. „Sfânta rugăminte” se
referă la reîntoarcerea „strămoşilor din morminte”, „memoriei ce zace în arhive”
şi a „întregului neam ce sângeră”. Fire optimistă, poetul, ca o resemnare, zice la
sfârşitul poeziei: „Şi cum suntem cu toţii vinovaţi,/ Să ne rugăm, egal împărţind
vina./ Ca să ne ierte Doina şi Carpaţii,/ Să ne-nfieze iarăşi Rădăcina.” (p. 9).
150 Gheorghe Colţun, Monica Spirescu
Cuvântul „ Rădăcina” e ortografiat în mod intenţionat cu majusculă, poetul

şi toţi noi înţelegând prin această „Rădăcină” Ţara, România Mare.
Poezia „Ruga fiilor rătăcitori” se prezintă astfel nu numai ca o rugă de
iertare, ci poate chiar mai mult, ca un Apel către cei ce au permis înstrăinarea
şi rătăcirea a milioane de fii iubitori ai Ţării – Mamă, adică către ocârmuitorii,
politicienii de vârf ai României, care ar trebui să repare greşeala predecesorilor
lor, pe care nu i-a prea durut în cot de soarta, de destinul atâtor fii adevăraţi.
O satiră distrugătoare la adresa trădării şi trădătorilor de neam o găsim
în poemul alcătuit din trei părţi „Arhivele Golgotei”. La lecturarea poemului ne
dăm seama că prin noţiunea de „arhive” poetul a avut în vedere nenumăratele
închisori comuniste, care „sunt la un pas de noi” şi au „pereţii roşii, parcă vopsiţi
cu sânge”, „acolo rana lumii suspină nopţi şi plânge”. „Registrele secrete”
se „completează – ntruna”, iar „de la dosare – adie – a trădare şi-a formol.”
(p. 14). Pentru aceste arhive, adevărate iaduri pe pământ, „mereu nu ajung cadre
la secţia trădării”. Cu toate acestea, se „lucrează înainte”, căci „Arhivarul, zilnic
le răsplăteşte truda/ Cu arginţi de preţ ce poartă efigia lui Iuda.”
Motivul biblic al celor „30 de arginţi”, care semnifică „preţul trădării”
(expresia vine din povestirea evanghelică în care se spune că Iuda l-a trădat pe
Hristos pentru 30 de arginţi luaţi de la farisei) îl regăsim şi în partea a doua
a poemului „Arhivele Golgotei”. Aici „îngerii roşii în lumina torţii/ Ne trec,/ de
vii, la fondurile morţii” (p. 63), căci „arginţii-n seifuri zumzăie subţire…/ Iar
crucea stă, de veacuri, la intrare/ doar în poziţia de răstignire” (p. 63).
În partea a treia a poemului sunt descrise „grotele de jos” ale arhivelor,
unde „se spală creierii” şi fariseii „împletesc de zori cununi de spini”.
Iar „sus, în Salonul 30 de argini” „… voci grohăitoare”, „judecă păreri, viziuni,
popoare”, căci şi „mai sus, în for, Pilat, şeful cel mare” „pune viza de crucificare”,
fără a simţi vreo responsabilitate, având deja „un fel de tic: se spală des pe mâini”
(p. 103).
Pilat din poemul „Arhivele Golgotei” reprezintă chipul clasei putrede
a justiţiei, în general, şi a celei din România, în mod special, care, pentru euro
şi dolarii fariseilor contemporani, fac din alb negru şi din negru alb. Epitetele
determinative din îmbinările „voci grohăitoare”, „bărbaţi spâni/ Cu ochi de
mort şi boturi lungi de câini” caracterizează elocvent firea animalică, coruptă şi
distrugătoare a justiţiei contemporane.
„Dulcele clinchet” al arginţilor devenit etern, i-a făcut pe unii „să-şi spintece
propriul stern” şi „să-şi vândă părinţii” („Pecetea de noroi a lumii”, p. 90).
Poetul A. Suceveanu este însă de altă parte a baricadei. Dânsul doreşte
a fi mai degrabă „fluture cu aripi arse,/ Mai bine mort de nouă ori decât/ biet
figurant la circul – acestei farse/ Cu tinicheaua dogmelor la gât”. („Refuzul
circului”, p. 120). Poetul „nicicând nu va dansa tangoul/ Falsei iubiri”, pentru că
e „conectat la brazi şi la colinde/ Mi-e şira în-şi-ru-i-re de cetăţi”.
Cu mâna pe inimă, autorul zice spre final: „acesta sunt. Nimic nu am
ce-ascunde:/ Statuia albă-a unei suferinţi/ Şi n-o să-genunchez în temple scunde/
Zidite strâmb pe 30 de arginţi”. („Refuzarea circului”, p. 21).
În multe poezii din placheta „Arhivele Golgotei” apar imagini
cutremurătoare ale celei mai enorme tragedii a civilizaţiei – răstignirea pe cruce
a Domnului Iisus Hristos.
Tragedia şi crima de neconceput nu e unică în felul ei, nu a fost aplicată

numai Fiului lui Dumnezeu, ci ea a continuat pe parcursul a două milenii şi mai
continuă şi astăzi, căci Iuda „mereu se află-n lucru” şi „Clinica lui mereu de lume-i
plină,/ Şi nu e ins să nu-i găseasc-o boală,/ O pată, o tumoare, o greşeală…/ De
secole, de după o cortină./ Se-ascunde vocea-i scundă de rugină:/ Altul la rând…
Urcaţi/ Crucea e goală” („Clinică biblică”, p. 22).
În arhivele iudite „crucea stă, de veacuri, la intrare/ Doar în poziţie
de răstignire.” („Arhivele Golgotei, II”, p. 63) „Sus pe Golgota cresc grădini
de cuie” („Nu plîngeţi! strigă Noe”, p. 25), iar poetul „Ca un cristos cu palmele
-n piroane” („Balada Inului din Carpaţii Bucovinei”, p. 26), văzând că „peste tot
mizeria dă-n floare” („Arhivele Golgotei II”, p. 63), vrea să evadeze din „anii…
plânşi de pe Golgota” („Meschina moarte”, p. 116) şi „închiriind în somn seară
de seară,/ Scândura patului cea dulce-amară/ Sora cu lemnul crucii lui Iisus”
(„Pumnul coclit”, p. 125) se gândeşte mereu la mama, care întotdeauna e cu
gândul şi cu visul la fiu: „Visezi iar rău…/ Mă visezi pe-o apă-n spume/ Bătut în
cuie parcă şi murind”. („Viziune cu mama”, p. 42).
Speranţa poetului este albatrosul lui Baudelaire, un „înger căzut în lumile
de jos”, dar şi acesta „Sare pe geam şi zboară şi se duce/ Pe aripile-i desfăcute-a
cruce/ Lăsând să-mi văd destinul răstignit” („Albatrosul lui Baudelaire”, p. 40).
În poezia „Holde de ţărani” A. Suceveanu personifică bobul de grâu,
considerându-l „zeu mărunt în aura de mit”. Prin intermediul acestui mic zeu
poetul mai aude nechezatul calului de altă dată şi numele lui strigat de morţii lui.
Printr-o sugestivă întrebare retorică aflăm din poezie un adevăr crunt şi dureros:
„De atâta cât te-am răstignit,/ Mai ai loc în palme pentru cuie?” Bobul, fiind unica
speranţă şi cea mai mare bogăţie a ţăranilor, autorul se roagă la bob – simbolul
vieţii ca la Iisus: „Să ne dai, dacă mai ai putere,/ Jertfa ta de sânge şi-nviere.”
(„Holde de ţărani”, p. 54).
Unul din cele mai originale poeme ale plachetei este „Flori din Grădina
răstignirii”. Poetul-ndrăgostit vrea să-i aducă iubitei un cadou deosebit:
„În noaptea asta cu zăpezi pe sus,/ Când lumea-i pură parcă-au nins-o mirii,/
Iubita mea, eu, iată, ţi-am adus/ Flori roşii din grădina răstignirii”. Aceste flori
nu sunt simple sau obişnuite flori, ci unicale-n lume, pentru „că sus, pe crucea
grea, ele mi-au fost/ Nu crini şi nici garoafe,/ ci doar cuie./ De-atâtea ori mi-au
înflorit în răni/ Pe când ardeam/ turlă de foc/ spre stele!/ Sunt flori de patimi şi
sunt flori de vămi,/ Sunt cuiele crucificării mele.” (p. 82).
Îndrăgostitul – suferind o previne metaforic pe iubita sa „Să nu te sperii/
au miros ciudat/ De cer ţinut în umezeala grotei,/ Miros de tot ce-am plâns
şi-am sângerat/ Când te-am iubit sub stelele Golgotei/ Pot fi un semn că toate-s
în zadar,/ Că dragostea prăpăd ne-a fost şi vină./ Primeşte-le, sunt ultimul meu
dar,/ Sunt vechi şi aspre,/ dar produc lumină…” (Flori din Grădina răstignirii,
p. 82).
Până la urmă, ca şi „Mesia care-a fost văzut/ Plângând sub stelele de lut”,
poetul, fiind un creştin adevărat, „Se reîntoarce, trist, în mit/ Pe postul vechi de
răstignit”. (Pastel civil, p. 81).
Urmărit mereu de chipul strămoşilor şi al mormintelor lor, ce i-au
„fost adânc însămânţate în sânge”, poetul îi simte oricând în corpul său „în
osul tâmplei şi în unghii”. Din ţărâna, ce s-a format din trupurile lor pământeşti,
„din vechi străfunduri iese în afară” „un grâu ciudat”, din care se face acea
„pâine neagră” ce nu-i altceva decât „trupul lui Ion”. Prin Ion autorul înţelegând
pe Însuşi Iisus. Mitul biblic al reînvierii e actualizat, iar în rolul lui Hristos apare
binecunoscutul chip al lui Ion: „Bat clopotele… Ion a înviat/ Şi s-a născut/ prin noi/
a doua oară” (Ion a înviat”, p. 65). Această reînviere simbolizează continuitatea
vieţii pe pământ, viaţă ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu şi redobândită de Fiul
Lui Iisus Hristos, localizat în poezie prin Ion: „Mâncaţi şi beţi/ e trupul lui Ion,/
Chiar trupul lui îl duceţi înspre gură.”
Naşterea lui Iisus e strâns legată în Biblie de „tăiatul pruncilor” de către
irozi, pentru a-l nimici din faşă pe Fiul lui Dumnezeu. În poezia Cimitire II „aceşti
irozi azi nu mai taie prunci,/ Ei taie tot ce poate ţine minte,/ Aceşti irozi au şi
primit porunci/ Să taie toţi strămoşii din morminte”. Dar în zadar îi caută irozii
pe Burebista şi Eminescu, Decebal şi Ştefan cel Mare, căci „nouă ne ard făclii de
Paşti în ochi,/ Noi mirosim a stea şi-a înviere, ” iar „sus, în Carpaţi ning flori de
Vicleim,/ În ieslea lor se naşte-acum Mesia”. („Cimitire VII”, p. 170).
În câteva poezii predomină imagini artistice ce au la origine paşnicul
miel biblic.
Poetul, fiind „exilat din munte în câmpie”, e ars de „singurătatea de
brad” şi e neliniştit de bunii lui, care poartă „cămăşile răbdării”. Suportând
toate greutăţile şi durerile destinului, părinţilor singuratici nu le-a rămas „din
turma zilelor de ieri” decât „doar Mielul din icoane”. („Părinţi la marginea
lumii”, p. 53).
Sângele autorului „e blândul miel pascal/ Păscând în zori prin crângul
ideal/ Şi care, vai, nu ştie, nici nu ştie…” („Miel pascal”, p. 151). Dacă mielul
nu ştie finalul trist care-l aşteaptă, atunci poetul e mai pragmatic, căci zice la un
moment dat: „Presimt amurgul roşu ce va naşte/ Viermi aurii în frageda zăpadă,/
La masa lor trupul va fi să-mi cadă/ Ca mielul blând între făclii de Paşte”. (Flori
de azur, p. 94).
Lumea terestră este murdară din cap până la călcâie de noroi uman, de
tocmai „tresar chiar morţii, până-n infern”, căci „boala sărutului biblic îi miră;/
Ci noi ne mai vindem propria şiră,/ Ci gura noastră sărută modern…” Dezamăgit
de toate, poetul conchide: „Sărutul lui Iuda pare să fie/ Pecete a lumii, pururea
vie.” (Pecetea de noroi a lumii, p. 90).
Fiind întristat de drama omenirii, „când mor principii şi se sting iubiri”,
iar „porcii rămân prin psaltiri”, unicul lucru la care se gândeşte poetul este
„apocalipsa”, căci „sângele de miel îi pare apă-n căni…” Şi, ca urmare
a acestei stări critice, poetul declară: „Pe limbă-mi cresc bureţi şi solzi de peşte/
Creierii-mi ard şi nervii îmi sunt goi/ În capul meu sălbatic se trezeşte/ Urlând,
chiar Judecata de Apoi”. (În mine, Judecata de Apoi, p. 136).
Analizând poeziile din placheta Arhivele Golgotei criticul literar Teodor
Vârcolici accentuează că „poezia lui A. Suceveanu poartă pecetea unei originalităţi
distincte. Versurile sale, deşi sunt expresia pătimirii, nu au curgerea lentă a unor
litanii, ci excelează printr-o vibraţie interioară de tulburătoare intensitate”.
(Vârcolici, 1993: 199).
Este o apreciere adecvată, căci poeziile lui A. Suceveanu nu numai
constată fapte, nu sunt numai nişte rugi către cer, ci conţin şi un îndemn
spre adevăr, o chemare pe altarul acestui adevăr.
Cât de sugestiv zice poetul: „Pornesc în noapte să răsune/ Mari trâmbiţe la

Ierichon.” („Marea înfăţişare”, p. 30). Or, anume Trâmbiţele Ierichonului, adică
glasurile puternice ca sunetele unei goarne, au distrus acele ziduri miraculoase şi
poporul lui Dumnezeu a intrat victorios în cetate.
Cel mai mare poet al Transilvaniei, Lucian Blaga, născut într-o familie cu
vechi tradiţii preoţeşti (tatăl, Isidor Blaga, era preot ortodox, iar mama, Ana, se
născuse tot într-o familie de preot), a scris mai multe poezii ce au la bază motive
biblice. În continuare ne vom referi doar la trei din ele.
În poezia Peisaj transcedent marele Lucian Blaga revine la descrierea,
la actualizarea celei mai mari crime umane – răstignirea lui Iisus. Poetul
ne prezintă un peisaj trist din sânul naturii româneşti, cu „păduri de somn”,
„cu negre locuri; unde „dobitoace … ies furişate să bea / apa moartă din scocuri”,
iar „pământul îmbrăcat în grâu” „arde cu păreri de valuri”. Urmează apoi punctul
culminant al descrierii:
„Cocoşi apocaliptici tot strigă,/ tot strigă din sate româneşti./ Fântânile
nopţii/ deschid ochii şi-ascultă/ întunecatele veşti./ Păsări ca nişte îngeri de
apă/ marea pe ţărmuri aduce/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângezează
lăuntric/ din cele şapte cuvinte/ de pe cruce”. („Antologia poeziei româneşti
culte”, p. 314).
Acelaşi motiv biblic – răstignirea lui Iisus pe cruce – îl observăm şi
în poezia Tăgăduiri. De data aceasta însă nu e vorba de subiectul biblic.
Faptul concret e generalizat şi se referă la fiinţele ce nu mai au nicio speranţă,
nicio încredere în viaţa de pe pământ pentru că „Pretutindeni e o tristeţe/
E o negare/ E un sfârşit.” Printre aceştia e şi însuşi poetul, care zice: „Pe urmele
mele coapte/ moartea îşi pune sărutul galben/ şi niciun cântec nu mă îndeamnă/
să fiu încă o dată./ … Din sângele meu nu mai e nimeni chemat/ să-şi ia începutul
trăirilor,/ nu, nu mai e nimeni chemat.” (p. 316).
Totul fiind supus tăgăduirilor, „arborii cu crengi tăgăduitor aplecate/ fac
scoarţă în jurul unui lăuntric suspin./ Toate potecile zilei/ cu surîs tomnatic/ se
răstignesc singuri/ Cristoşi înalţi pe cruci de arin.” („Antologia poeziei româneşti
culte”, p. 316).
De un lirism accentuat e pătrunsă poezia „Lacrimile” de Lucian Blaga.
Având la temelie subiectul biblic al izgonirii primului om din paradis, din rai,
poetul atinge cele mai sensibile coarde ale existenţei umane: dorinţa de a fi cât
mai aproape de Dumnezeu şi durerea de a pierde pentru totdeauna sublimul
paradis. Toate regretele şi părerile de rău ale primului om izgonit din rai sunt
auzite de Dumnezeu, care îi dă omului (lui Adam) drept consolare – lacrimile:
„Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat prin
codrii sau prin câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – orice
floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul/ Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia
să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet
de copil, întâiul om/ căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ „Stăpâne, ia-mi
vederea/ ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii/ c-un giulgiu,/ să
nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zîmbetele Evei şi nici nori,/ căci, vezi –
lumina lor mă doare”./ Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de îndurare/ îi dete
lacrimile.” („100 de poieţi ai lumii”, p. 84).
Simbolul lacrimii îl va urmări până la sfârşitul vieţii şi pe Lucian Blaga,

unul din cei mai talentaţi poeţi ai Neamului.
Vasile Voiculescu, poet de mare profunzime şi complexitate lirică, publică
în volumul „Poeme cu îngeri” (1927) poemul de o rară manieră artistică şi o trăire
adânc sensibilă „pregătiri de cină”.
În această deosebită realizare, poetul ne prezintă ajunul „cinei de taină”,
un subiect biblic zguduitor şi bine cunoscut de orice creştin.
La începutul primăverii întreg Ierusalimul se pregătea de Paşte şi toată
lumea era în alertă de pregătire. În acest timp „Iisus, din foişorul cu şira înverzită/
privea deşarta caznă şi robotul zădarnic”, iar „Iuda se tânguia la poartă/ Oprind
din drum casapii cu mieii de vânzare;/ Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,/ Iar
Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.”
Cu multă greutate Iuda găsi un precupeţ, care se învoi să-i vândă mielul şi
l-a adus în faţa lui Iisus: „Era un miel molatic cu labele plăviţe,/ Mirositor a lapte
şi-l toropise somnul,/ Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe/ Şi, presimţind
scăparea, a behăit spre Domnul./ Atunci duios şi paşnic, ca un păstor de munte,/
Iisus îl luă în braţe cu-adâncă sfîşiere,/ Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte,/
Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere/ Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară/
Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul/ Doar Iuda – nţepenise, holbat,
năuc pe scară/ Privind sărutul tainic ce osândise mielul”. („Antologia poeziei
româneşti culte”, p. 202).
În acest poem, pe lângă descrierea cu mult talent al paşnicului miel biblic,
poetul Vasile Voiculescu utilizează cu măiestrie frazeologismul de origine biblică
„sărutul lui Iuda”, parafrazându-l şi obţinând o expresie cu o lumină nouă
„sărutul tainic”, care are o semnificaţie ce se opune sensului frazeologismului
„sărutul lui Iuda”. „Sărut tainic” ar însemna „sărut al credinţei al curăţeniei
spirituale, al iertării de păcate”, or mielul biblic simbolizează curăţenia divină şi
jertfă nevinovată adusă Domnului Nostru pentru iertarea greşelilor noastre. Însuşi
poetul V. Voiculescu a fost o jertfă nevinovată al vitregiilor vremii, fiind chiar
întemniţat între anii 1958 şi 1962.
Filosoful, teologul, filologul, istoricul în arte şi, nu în ultimul rând, poetul
spiritualist I. Alexandru a tratat în creaţia sa motive biblice foarte frecvent.
Vom insista în cele ce urmează doar la cele mai semnificative opere literare de
inspiraţie biblică.
În poezia Poetul şi candela apare pe prim-plan tema responsabilităţii
poetului în faţa cuvântului care e chemat să pună Neamului temelie. „Atâta linişte
şi bucurie/ Numai un clopot poate să le-nvie/ Şi pentru asta nu-i de-ajuns pământ/
Şi-a trebuit ca să devin cuvânt” („Marea”, p. 176).
Această responsabilitate duce până la dăruirea totală, jertfirea poetului,
asemenea mielului biblic şi chiar la crucificarea de sine: „Prea bucuros fiind,
poetul dărui/ Valul de aur ce-i bătea în vine,/ Întâiul miel de jertfă deveni/
Crucificându-se pe sine.” (Imne, p. 74).
Poetul, văzând şi cunoscând marile nedreptăţi ce există pe pământ, vesteşte
prin păstorii milenari chiar „crucificarea omenirii”: „Dezveliţi pe creştet vâlvătoi,/
Păstorii fac un semn al răstignirii/ Pe umere şi pieptul lor/ Vestind crucificarea
omenirii” (Imnul orfanului, p. 85).
Poetul I. Alexandru exploatează motivul biblic al crucificării Domnului

în cuie şi reînvierea lui în poezia Lumină. Descriind chipul moţilor din munţii
Apuseni, autorul zice: „E mic la stat şi uscăţiv la chip/ Şi are-n ochi un fel
de căutare/ Că Domnul în icoană a înviat/ Şi-i sângerează cuiele-n picioare”
(p. 133). Acest subiect e reluat şi în poeziile Iubirea, Limba românească ş. a.
Marele adevăr biblic că la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu
Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu, figurează în mai multe poezii ale poetului
I. Alexandru. Printre ele menţionăm: Fiul meu, Mioriţa, Desăvârşire, Cuvântul,
Ţăranii, Ioan cel Nou, ş. a.
Imensa responsabilitate şi dragoste faţă de cuvânt e strâns legată de jertfă
şi înviere (Brâncuşi la Târgu-Jiu), de speranţă şi credinţă (Iubirea), de umbră
şi lumină (Cuvântul), ş. a. Logosul „în dragoste e întrupat” şi „nu rodeşte fără
suferinţă” (Iubirea, p. 225). Maica din balada Mioriţa „a înţeles că numai în
cuvânt/ Mai poate fi sălaş de izbăvire” (Mioriţa, p. 183). Pentru poet, „se prefac
în aur şi putere/ Cele ce trec prin lacrimi la cuvânt” (Brîncuşi la Târgu-Jiu,
p. 210). Omul „nu numai cu pâine trăieşte, ci cu tot cuvântul” („Ioan cel Nou,
p. 278).
Deseori poetul I. Alexandru apelează la motivul mielului biblic. Sugestiv în
această ordine de idei este poemul „Imnul mielului”. Mielul în viziunea autorului,
apare în ipostaza lui Mesia, fiind tămăduitorul bolilor şi iertătorul păcatelor şi
greşelilor: „Cu mielu-n braţe bătrânul a plecat/ Din sat în zori pe drumul spre
cetate/ Să-şi pună mâna toţi pe capul lui/ Din cei robiţi de boli şi de păcate./
Se spală astfel de multe greşeli/ De-a fi rănit văzduhul cu strâmba lor făptură”
(p. 142).
După ce îşi ia asupra lui toate păcatele şi greşelile păcătoşilor şi greşiţilor
„mielul-mpovărat cu neputinţa lor/ E scos în nopţi la lupi pe arătură”. Poetul
descrie detaliat tragicul chip al mielului nevinovat: „…Ochii sunt verzi şi limpezi
încă neumbriţi/ De niciun fel de patime străine/ Oamenii tot vin şi-şi spală-n
capul lui/ Mâinile groase pline de rugine/ Urechile-s din ce în ce mai lungi,/
Picioarele din traistă au ieşit ţurloaie/ Şi mielul iată-l ţap ispăşitor/ Pe deal un
staur răstignit în ploaie.” (p. 143). La finalul poemului I. Alexandru foloseşte
încă un frazeologism de origine biblică – „ţap ispăşitor”, care accentuează şi mai
puternic starea dezastruoasă în care a ajuns mielul.
Motivul mielului biblic şi terestru apare şi în poeziile Apa: „Neprihănită
apa tuturor/ La îndemână tainică se lasă/ Şi tot îndură mielul ispăşitor/
Până rămâne faţa cuvioasă” (p. 184); Mielul: „Stăpânul cosmosului este
miel/ Blândeţe numai şi iubire” (p. 239); „Drumul spre interior”: „Ctitorim
cetatea Mielului din iubire” (p. 263); Imn: „Nu-i cu putinţă vieţuire
fără El, Logosul,/ Miel înjunghiat de la începutul luminilor” (p. 296);
Ioan cel Nou: „Ranele trupului meu să le smulg/ Din rănile Mielului de
înviere” (p. 278), ş. a.
În opera lui I. Alexandru se întâlnesc şi alte motive biblice. Printre ele am
mai menţiona: Parabola cu oaia rătăcită: „Dar noi ce-am fi, cine suntem şi cât/
Fără El păstorul cel bun pe dealurile/ Carpaţilor./ Oaia pierdută cine s-o ia/ Cu
drag pe umerele sale…” („Imnul oaiei surde şi mute”, p. 88); Veacul de apoi:
„Pe jarul dintr-un hârb s-a picurat/ O lacrimă curată de răşină/ Şi amiroase-a
veacul celălalt/ Mişcat de vânt în prunii din grădină.” („Cina”, p. 81); Cină (sfat)
de taină: „Neliniştit e sufletul în mine/ Din când în când dă semne că-i flămând/
Că nu-i dau pâinea ce i se cuvine/ Şi-l înţărc de lacrimi prea curând/ Că-s grăbit
când îi cere/ Sfat de taină Logosului sfânt.” (Imne, p. 285), ş. a.
Poetul I. Alexandru este deopotrivă om şi artist, iar vocea lui este oraculară,
fiind slujitor al Cuvântului, al Logosului, primordial. În vocea lui poetică răsună
cuvântul divin, care arată Calea, Adevărul, Credinţa, Viaţa, Moartea şi Învierea
(„Antologia” 1998: 876).
Motivul biblic „facerea lumii” a fost interpretat foarte original de către
poetul M. Sorescu. Originalitatea se explică, în primul rând, prin faptul că
personajul principal al acţiunilor nu este Dumnezeu, ci Shakespeare. În al doilea
rând, fenomenele şi obiectele făcute de Shakespeare nu întotdeauna coincid cu
cele efectuate de Dumnezeu. În plus, M. Sorescu accentuează aspectul spiritual
al invenţiilor, plasând pe planul secund latura materială a lumii.
„Shakespeare a creat lumea în şapte zile.
În prima zi a făcut cerul, munţii şi păsările sufleteşti.
În ziua a doua a făcut rîurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente.”
(„Antologia poeziei româneşti culte”, p. 744)
O altă trăsătură specifică a fenomenului „facerea lumii” la M. Sorescu
este faptul că autorul indică concret agenţii acţiunilor, adică cine trebuie să le
îndeplinească, să le stăpânească.
„Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar, lui Antonio, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othello şi altora,
Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.”
(„Antologia poeziei româneşti culte”, p. 744)
După cum am menţionat deja, fenomenele inventate de marele dramaturg
nu coincid cu cele făcute de Dumnezeu. Să comparăm:
„În ziua a treia a strâns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Până s-au terminat toate gusturile.” (p. 745)
……………………………………………..
„Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului”
……………………………………………..
„În ziua a şasea a rezolvat probleme administrative”.
Punctul culminant şi deznodământul are loc abia în ziua a şaptea:
„În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut,
Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.” (p. 745)
Marin Sorescu este unul din reprezentanţii cei mai marcanţi ai literaturii
contemporane româneşti şi universale. Având o activitate atât de prestigioasă pe
tărâmul artei literare (poezie, proză, eseu, dramaturgie, ş. a.), obosit şi bolnav, în
8 decembrie 1996 a plecat, ca şi Shakespeare, „să moară puţin”.
Poetul P. Stoica a scris poezia „Jurnal”, care este o parodie satirico-
umoristică la motivul celor şapte zile ale săptămânii, având, desigur, la bază
o comparaţie a faptului ce a făcut Dumnezeu în şapte zile şi ce poate face un
muritor de rând tot în atâte zile. Să comparăm:
„Luni am instruit găinile apoi/ am cântărit lumina solară din fiecare ou.
Marţi am semănat morcovi viitoare/ cozi de cometă pe cerul bucătăriilor.
Miercuri am ieşit la plimbare cu iepurii/ am discutat împreună despre/ posibila
interzicere a bombei atomice.
Joi mi-am defrişat barba, iar seara/ am ascultat broasca ţestoasă depănându-
şi străvechile amintiri.
Vineri am primit în audienţă cocoşul/ cerea extinderea curţii/ să poată ucide
cocoşul vecinului.
Sâmbătă m-am îmbătat cu Heşiod/ în timp ce trăncăneam/ despre ultimele
cuceriri agro-tehnice.
Duminică după – amiază pe-o vreme cu ploaie/ am participat la funeraliile
cârtiţei.”
(„Antologia poeziei româneşti culte, p. 661)
Opera lirică a poetului A. Păunescu este marcată de o întreagă gamă de

sentimente „de la atitudinea cetăţenească la plânsul solitar, de la versul patriotic
la neliniştea existenţială, toate într-o revărsare lirică impresionantă, adeseori
nepotolită, necenzurată.” („Antologia, 1998: 924)
Poeziile cu motive biblice ale poetului A. Păunescu scot în evidenţă,
în primul rând, spiritul patriotic, de luptător împotriva nedreptăţilor sociale
ale vremurilor de rea pomină, când trădarea şi turnarea la siguranţă, închinarea
în faţa regimurilor, era un lucru la modă. Poetul vrea să plece, să părăsească
această lume. Iată ce ne spune în poezia „Crucifix”:
„Am să mă duc de tot sub altă stea

Şi fără om şi fără de ambiţii,
Şi-am să te las barem de temenea,
Să linguşeşti Ivanii, Ianchii, Fritzii.
Mai toţi trăim perfida viaţă dublă,
În dragoste şi-n pactul social,
Dar mai ales eu simt venind mortal
Trădarea-n formă de strigoaică suplă.”
(„Poezii cenzurate”, p. 309)
În lumea în care doar banul e la putere se întâmplă lucruri cu totul

miraculoase chiar şi în lumea spirituală, lumea divină:
„Pe cruce un Cristos universal,

Trist răstignit între dolar şi rublă.”
(„Poezii cenzurate”, p. 303)
În poezia „Spectator entuziast” poetul A. Păunescu îşi bate joc într-o formă
ironică de regimul dictatorial comunist, în care negrul poate fi alb şi albul negru:
„Mână mea bătută-n cuie/ cere voie totuşi să cobor,/ să votez, cu voia
tuturor,/ cum că nimenea pe cruce nu e.”
Poetul nu se vrea a fi un luptător temerar împotriva minciunii şi dictatului.
Dânsul, de bună voie, urcă la loc, pe cruce, după ce votează, având totuşi
o doleanţă care conţine un sarcasm răzbunător:
„Şi-a apoi pe cruce singur, iată,/ mă întorc şi mă aşez chiar eu,/ astăzi
nu-mi mai e atât de greu,/ cuiele când vin să mi le bată,/ dar lăsaţi-mi loc în jurul
meu/ să mai pot aplauda o dată.”
Finalul poeziei ne vorbeşte de faptul că poetul este un spirit modern şi
ridiculizează până la tragism societatea în care a trăit.
În lirica românească motivele biblice au fost abordate şi de alţi scriitori,
printre care i-am putea menţiona pe: Nichifor Crainic, Cezar Ivănescu, Ileana
Mălăncioiu, Radu Gyr, Radu Boureanu, Ana Blandiana, Ion Pillat, C. Baltag,
Andrei Ciurunga, E. Jebeleanu, Marius Robescu, M. Cărtărescu ş. a. Analiza
lucrărilor acestor poeţi va constitui obiectul de cercetare al altui articol.
1. Alexandru, I. Imne, Chişinău, Litera, 1997.

2. Antologia poeziei româneşti culte, Bucureşti, Teora, 1998.
3. Diaconu, M. Poezie, lux al deşertăciunii, Convorbiri literare, 2000,
decembrie.
4. Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1806–2006), Chişinău, Prut
Internaţional, 2006.
5. Dolgan, M., Poezia contemporană, mod de existenţă în metaforă şi idee,
Chişinău, Poligraf, 2007.
6. Păunescu, A. Poezii cenzurate, Bucureşti, Păunescu 1990.
7. Pe aripa poeziei… 100 de poeţi ai lumii, Antologie de versuri din lirica
universală Chişinău, Epigraf, 2005.
8. Suceveanu, A. Arhivele Golgotei, Chişinău, Hyperion, 1990.
9. Vieru, Gr. Taina care mă apără, Chişinău, 2009.
159
ASPECTE ALE DISCURSULUI POLITIC

ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ
Irina CONDREA
Termenului „discurs” i se pot atribui mai multe semnificaţii, legate de

comunicarea interumană în anumite condiţii. Spre deosebire de alte tipuri de
texte/ mesaje, discursul are un scop persuasiv bine definit, urmărind nu doar şi nu
atât să informeze ori să impresioneze destinatarul, cât să-l convingă, să-l facă să
acţioneze, ceea ce dovedeşte caracterul performativ, pe care implicit îl conţine.
Discursul a fost dintotdeauna apanajul unei comunicări cu un impact social
mai mult sau mai puţin pronunţat, iar tehnicile discursului s-au bucurat de atenţia
multor autori, începând din perioada antică [Aristotel] şi până în prezent.
Una dintre multiplele definiţii este cea care prezintă discursul ca un text
ce se produce în timpul comunicării dintre emiţător şi receptor, iar conţinutul
discursului de multe ori se concentrează în jurul unui concept de bază, numit şi
„topic discursiv” [Демьянков В. З.].
Discursul politic este în ultima vreme una dintre cele mai răspândite,
variate şi spectaculoase forme de comunicare, prin care puterea sau
aspiranţii la putere îşi prezintă poziţiile în diferite domenii ale vieţii sociale
[Переверзев Е. В., Кожемякин Е. А.]. Funcţia principală a comunicării politice
este lupta pentru puterea politică – în acest sens discursul politic, comunicarea
politică are menirea să influenţeze direct sau indirect distribuirea puterii (pe calea
alegerilor, numirilor, prin crearea opiniei publice etc.) şi folosirea puterii (prin
adoptarea de legi, hotărâri, emiterea unor decrete etc.).
Prezintă interes analiza discursului politic din punctul de vedere al
limbajului folosit în funcţie de condiţiile sociale de comunicare şi de intenţiile
persuasive formulate explicit, dar mai ales, implicit de către actorii politici.
În planul studierii modalităţilor de utilizare a limbajului în sfera politicului se
conturează o nouă disciplină, apărută la intersecţia lingvisticii cu politologia, şi
anume lingvistica politică [a se vedea termenul „политическая лингвистика”
la Чудинов А. П.], făcându-se distincţie faţă de politica lingvistică – domeniu
care se referă la legislaţia lingvistică şi politicile statului promovate în vederea
amenajării lingvistice şi funcţionării limbilor.
Factorul politic este unul omniprezent în orice ţară, multiplele evenimente
politice sunt expuse, analizate, comentate etc., pentru a ajunge la destinatar şi
pentru a avea un anumit impact asupra lui. Spre deosebire de alte tipuri de texte/
mesaje, discursul politic vizează întreaga societate, iar interesul specialiştilor faţă
de această modalitate de comunicare este foarte mare. Drept dovadă pot servi, de
exemplu, centrele de cercetare cu denumiri elocvente din Franţa:
Société d’étude des langages du politique (SELP, Université Paris-Est),
Centre d’étude des discours, images, textes, écrits, communications (CEDITEC
EA 3119, Université Paris-Est) (www.infotext.free.fr), precum şi numeroasele
160 Irina Condrea
colocvii şi conferinţe dedicate analizei discursului politic. La una dintre

conferinţele organizate de SELP au fost formulate o serie de întrebări în legătură
cu limbajul politic, care sună în felul următor:
“Le politique constitue l’un des champs d’exercice privilégié de
l’argumentation. Chargé de conviction et orienté par l’action, le discours politique
ne peut s’envisager sans une attention particulière à des questions depuis toujours
soulevées par la tradition rhétorique et reprises par les théories actuelles du
discours et de la communication: le discours politique peut-il être défini comme
un genre spécifique? quels sont les rapports établis entre les théories, les modèles
et les pratiques effectives? quelles relations le discours politique entretient-il avec
l’art littéraire? quelle part accorder à la théâtralité dans le dispositif scénique où
il prend place? peut-on évoquer, à côté de la démonstration et de la séduction, la
figure de la manipulation? comment la conduite du discours s’accommode-t-elle
de la violence, celle des actes qu’il régulerait et celle qui lui est propre? l’idée
d’une dégénérescence du discours politique correspond-il à une réalité ou n’est-
elle qu’un lieu commun?”
Limbajul politic este utilizat în diverse tipuri de texte/ mesaje politice,
unele dintre care pot avea o frecvenţă mai mare în anumite perioade. Cea mai
„încărcată” este bineînţeles campania electorală, în timpul căreia fiecare partid
pune în circulaţie o serie de texte specifice, cum ar fi: programul partidului,
platforma electorală, declaraţii, apeluri, comunicate de presă, interviuri,
discursuri, dezbateri publice, comentarii, analize politice, buletine informative,
afişe electorale, sloganuri, postere, bannere ş. a. Acestea sunt adresate tuturor
cetăţenilor, spre deosebire de textele din alte domenii, care au destinatari cu
mult mai concreţi. În timpul campaniei electorale fiecare formaţiune politică
îşi asumă o anumită identitate, subliniată şi de mijloacele discursive pe care le
utilizează în toate textele sale, acestea formând, în mare măsură, tipul general
de discurs al formaţiunii.
Din punctul de vedere al strategiilor discursive, ca forme de comunicare
electorală trebuie distinse câteva tipuri de mesaje/ texte:
– mesajul oficial, programatic (statut, platforme electorale, declaraţii
oficiale, etc.);
– mesajul liderului;
– mesajul reprezentanţilor;
– mesajul presei de partid;
– mesajul publicitar – afişajul electoral.
Comunicarea oficială, programatică poate conţine o serie de repere mai
mult teoretice, textele sunt redactate într-un limbaj pozitiv, în care predomină
sintagme şi cuvinte-cheie cu o valoare socială ridicată, de tipul: politica
economică, domeniul educaţiei, domeniul sănătăţii, protecţia socială, relaţii
interetnice, politica externă, integrare europeană, parteneriat strategic,
problema transnistreană, domeniul culturii, sănătate publică, politica susţinerii
tineretului, consolidarea statului de drept, revigorarea agriculturii, renaşterea
satelor etc. De regulă, mesajul oficial este atent monitorizat şi formulat în aşa
fel, încât să nu trezească suspiciuni de falsitate sau de neadevăr. Toate aceste
elemente crează discursul, care, spre deosebire de text, este condiţionat şi de
factori extralingvistici, în special de factorul pragmatic, cel sociocultural sau
psihologic. În felul acesta discursul va reprezenta mesajul formulat verbal, dar
Aspecte ale discursului politic în campania electorală 161
care funcţionează într-un anumit context, cultural ori situativ şi care trezeşte
o reacţie mai mult sau mai puţin imediată din partea receptorilor.
Acesta este un tip de discurs care poate fi caracterizat, conform unui autor,
Pierre Dac, astfel: „Un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic,
dar să lase impresia că vorbeşte despre toate”.
Discursul liderilor şi discursul reprezentanţilor în cadrul campaniei
electorale se desfăşoară, în fond, după o schemă generală, prin care sunt abordate
subiectele esenţiale, ce au menirea să convingă electoratul, şi anume:
1. „Totul este rău” – se descrie situaţia din ţară, din anumite domenii,
calificată adeseori ca fiind „extrem de dificilă”, „catastrofală”, „la marginea
prăpastiei”, „marcată de corupţie”, de „încălcări flagrante ale legislaţiei, ale
drepturilor omului” etc.
2. „Cine este de vină?” – de regulă, actuala guvernare, structurile mafiote,
clanurile de interese etc.
3. „Ce-i de făcut?” – se propun soluţii pentru redresarea situaţiei.
4. „În viitor totul va fi bine” – discursul se încheie pe o notă optimistă,
menţionându-se că se va revigora economia, se vor mări salariile/ pensiile, vor
apărea locuri de muncă etc.
[a se vedea: Родина Е.].
Această schemă, care începe cu „totul este rău” adeseori este materializată
prin prezentarea într-o lumină negativă a oponenţilor, prin discreditarea şi
denigrarea acestora, iar celelalte elemente sunt ca şi cum implicite, destinatarul le
deduce singur. Este de remarcat, de asemenea, că pentru partidul de guvernământ
primul punct sună puţin altfel, căci ei prezintă situaţia prin modelul „totul a fost
rău” până la ei, iar acuma e ceva mai bine, dar va fi şi mai bine etc., etc.
Discursul presei de partid şi discursul publicitar prezintă într-un mod
mai detaliat şi mai explicit ideile din discursul oficial atât prin intermediul
mass-media, cât şi prin intermediul publicităţii electorale. În aceste forme de
comunicare, pe lângă liderii politici, se implică pe larg jurnaliştii, analiştii politici,
reprezentanţii societăţii civile. Se pot distinge câteva tipuri de discurs electoral,
care se materializează cu ajutorul unor elemente discursive specifice.
Discursul egocentrist exclusivist – este utilizat, în anumite situaţii, de
toţi actorii politici, în special în cazul în care pe parcursul campaniei electorale
(de exemplu, campania de până la 5 aprilie) concurenţii nu caută puncte de
tangenţă, ci acţionează după principiul „Toţi împotriva tuturor”.
Elementele discursive caracteristice acestui tip de discurs pot fi regăsite
atât în declaraţiile liderilor, cât şi în afişajul electoral, în sloganuri. Acestea sunt:
numai, doar, anume, nimeni altcineva, niciun alt partid, nicio altă forţă politică,
doar această echipă/ platformă/ direcţie/ strategie etc. sau unicul partid, singura
forţă, în exclusivitate, nu există alternative etc. Exponent tipic al acestui tip de
discurs este PCRM, a cărui platformă electorală publicată pe site se încheie cu
sloganul „Transformările în bine – doar cu PCRM”. Ziarul „Moldova Suverană”
(MS) din 30 iulie 2009 scria că PCRM este singurul partid politic în sensul clasic
al acestui cuvânt, iar liderul acestui partid declara tot acolo: „În Moldova este
un singur partid politic în sensul adevărat al cuvântului. Îmi cer scuze pentru
obiectivitate, dar este anume Partidul Comuniştilor din Moldova, care aplică
o adevărată activitate de partid”, a menţionat Voronin, explicând că anume PCRM
162 Irina Condrea
are un proces strict şi condiţii stricte de primire în partid şi anume în această

formaţiune se duce o activitate de partid permanentă. În aceeaşi cheie este făcută
o altă declaraţie recentă a lui V. Voronin (MS, 02.08.09): „Alegerile anticipate au
demonstrat înca o data în mod convingător că, în ultimul deceniu, în Republica
Moldova nu a existat un alt partid cu care PCRM s-ar putea compara după
gradul de susţinere a societăţii şi după capacitatea de a-şi menţine şi a-şi spori
autoritatea politică”. Alt exemplu – MS, 23 iulie 2009: APEL al Preşedintelui
Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin, către poporul
Republicii Moldova „…Majoritatea societăţii moldoveneşti conştientizează
clar faptul că numai victoria acestui partid, care apără consecvent statalitatea
Moldovei, numai victoria acestui partid, care luptă pentru renaştere economică
şi echitate socială, pentru concordie interetnică şi perspectiva europeană, poate
constitui o garanţie veritabilă a stabilităţii”.
Discursul ANTI poate fi unul anticomunist, antiromânesc, antiopoziţie
(împotriva tuturor partidelor de opoziţie – PCRM), anticorupţie, anticenzură,
anticriză, antiunionist, antistatalist, antiguvernare.
Discursul anticomunist şi anti PCRM a fost în actuala campanie electorală
unul dintre cele mai reprezentative, elementele verbale ale acestuia regăsindu-se
în toate formele de comunicare electorală.
În documentele şi declaraţiile oficiale ale partidelor de opoziţie din
Republica Moldova comunismul este condamnat ca regim dictatorial, iar PCRM
este considerat ca fiind o unealtă a unui regim totalitar, impus de actuala conducere;
implicit, orice formă de discurs politic al partidelor de opoziţie conţine idei
anticomuniste, cf.: „Votul alegătorilor acordat PL este unul univoc anticomunist
şi proeuropean” (Declaraţia fracţiunii PL, 21.05.09); Alexandru Moşanu:
Alianţa pentru Integrarea Europeană este unica şansă pentru R. Moldova ca să
se debaraseze de comunism (www.pl.md, 12.08.2009); „Acţiunea „Dosarul
guvernării comuniste” a fost lansată de PLDM la 8 decembrie 2008. Apariţia
primului volum demonstrează clar că toate acţiunile PLDM sunt asumate, au
finalitate şi vor conduce la realizarea dezideratului „Moldova fără Voronin,
Moldova fără comunism” (www.pldm.md); „Primăvara anului 2009 ne oferă
şansa să scăpăm de acest ultim regim comunist din Europa, de sărăcie, umilinţă
şi izolare.” (Platforma Electorală AMN); Первые 29 причин (из 1001-й) почему
на выборах 29 июля я скажу: «НЕТ» — КОММУНИСТАМ И «ДА» —
ДЕМОКРАТАМ 19.07.2009 (www.pdm.md); „Cu venirea la putere a PCRM,
a început o perioadă de contestare şi demolare a cuceririlor democratice…
Stabilitatea trâmbiţată de comunişti în realitate a însemnat stagnare şi sărăcie”
(AMN, Material informativ- www.amn.md); „PNL a salutat nevotarea de către
Opoziţia liberală a unui Preşedinte de stat propus de comunişti şi desfăşurarea
alegerilor anticipate. Avem, pe 29 iulie, o şansa unică să trimitem la groapa
de gunoi a istoriei regimul comunist antiuman, antipopular, antiromânesc
şi antieruopean” (www.pnl.md Declaraţii); Poziţia Mişcării Acţiunea
Europeană vis-à-vis de declaraţiile antiromâneşti şi antieuropene ale conducerii
Republicii Moldova: Mişcarea Acţiunea Europeană este profund îngrijorată de
derapajele antidemocratice, antiromâneşti şi antieuropene de ultimă oră
ale guvernanţilor comunişti de la Chişinău.”); „Pentru prima oară în istoria
politică a RM, încă de la începutul perioadei electorale, Mişcarea Acţiunea
Europeană a anunţat deschis intenţia sa de a se retrage, fără a renunţa însă la a face
campanie electorală pentru a susţine lupta împotriva celui mai mare duşman al
democraţiei, comunismul”. (www.ae/index)
Discursul antiromânesc şi antiopoziţie al PCRM, în ultima campanie
electorală, s-a manifestat foarte intens şi agresiv, atât din partea candidaţilor şi
reprezentanţilor acestui partid, dar, mai ales, din partea presei comuniste, care
a proliferat numeroase etichetări, presupoziţii şi deducţii convenabile pentru
promotorii politicii antiromâneşti. De exemplu, ziarul „Moldova Suverană” din
17 august 2009 titrează: „Parlament pentru România sau pentru Moldova? Mituiţii
cu paşapoarte româneşti vor să transforme legislativul într-o anexă a lui Băsescu
şi a serviciilor sale secrete”; MS, 28.07.2009, titlu: „Aflat în solda preşedintelui
Basescu, preşedintele Uniunii Jurnaliştilor de la Chişinău este nemulţumit de
faptul ca Moldova se afla pe drumul cel bun”.
Iar în adresarea lui V. Voronin, înainte de alegerile din 29 iulie,
se spune: „Opoziţia, care a devenit o ostatică a propriilor minciuni şi
a propriei iresponsabilităţi politice, nici chiar pe parcursul acestei campanii
electorale nu a tras învăţăminte din recenta sa înfrângere. Ea continuă să
mizeze exclusiv pe dezbinare, pe confruntare, pe provocări şi pe înfrângerea
democraţiei şi independenţei noastre”.
Un asemenea tip de discurs conduce inevitabil la cel de-al doilea pas
prezentat în schema iniţială – Cine-i de vină? şi, în funcţie de poziţia concurentului
electoral, vinovat este declarat oponentul său: pentru partidele de opoziţie de vină
este comunismul, Voronin, actuala guvernare, Rusia; pentru PCRM vinovaţii sunt
partidele de opoziţie, România, unioniştii, antistataliştii, declaraţi toţi ca duşmani
ai Republicii Moldova, ai statalităţii şi independenţei ţării.
O tactică verbală utilizată preponderent de PCRM se bazează pe ideea
bine cunoscută a comuniştilor sovietici – Cine nu este cu noi, este împotriva
noastră, iar orice duşman din start este vinovat şi trebuie nimicit. În mod
implicit are loc prezentarea vinovatului, căutarea/ găsirea duşmanului, de
care trebuie să te aperi şi pe care trebuie să-l distrugi. Electoratul este pus
în faţa unei alternative drastice, prin care i se sugerează că unica soluţie este
lupta cu duşmanul. De exemplu, unul dintre spoturile publicitare ale PCRM
are textul: Rus.: Быть или не быть стабильности? Быть или не быть
Молдове – территории мира, добра и надежды? Быть или не быть
будущему для наших детей? Только вместе защитим нашу Родину!
Rom.: A fi sau a nu fi stabilităţii? A fi sau a nu fi Moldovei – teritoriu al
păcii, bunătăţii şi speranţei? A fi sau a nu fi viitorului copiilor noştri? Doar
împreună să ne apărăm Patria!
Identificarea duşmanului – nu pur şi simplu a oponentului politic – scoate
în prim-plan ideea ce se desprinde implicit din noţiunea de duşman: acesta te
ameninţă, el trebuie oprit, nimicit, distrus, deci toţi la luptă contra duşmanilor!
O astfel de situaţie este prezentată de PCRM în ultima campanie electorală, care s-a
desfăşurat sub lozinca „Să ne apărăm patria!”/ «Защитим нашу Родину!». Acest
slogan este chemat să trezească în imaginaţia electoratului, mai ales a veteranilor
de război şi a vorbitorilor de limbă rusă, nişte asociaţii cu binecunoscuta lozincă
din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei «Родина Мать зовет!» (autor
I. Toidze, 1941), lozincă foarte mult mediatizată [Крамаренко Н.] şi care a avut
un puternic impact asupra societăţii sovietice în vederea mobilizării acesteia la
lupta cu duşmanul de moarte – fascismul.
164 Irina Condrea
Se poate uşor observa că mijloacele artistice utilizate de spotul comunist

sunt împrumutate de la legendarul placat sovietic: acelaşi personaj simbolic –
femeia-mamă, aceeaşi idee de luptă/ război, ameninţare (armele cu baionete
ascuţite, văpaia care atacă mama şi copilul) şi chiar aceeaşi gamă coloristică –
roşu şi negru.
O asemenea formă de publicitate a trezit nemulţumiri şi critici atât din partea
celor aflaţi în cursa electorală, cât şi din partea societăţii civile. Presa şi opoziţia
aflată în campanie au comentat univoc acest slogan, considerându-l incorect şi
antisocial. Ziarul „Jurnal de Chişinău”, 28.07.09/ Nicolae Osmochescu: „Acum
toţi care nu sunt de acord cu ideologia PCRM sunt antistatalişti, antipatrioţi. Chiar
şi sloganul «Să ne apărăm Patria» are acelaşi iz. De cine să ne apărăm patria?
Consider că acest fapt este o încălcare a legii. Este un slogan imoral şi ilegal”,
a mai menţionat Osmochescu. Tot acolo problema se discută într-un interviu cu
unul dintre liderii comunişti Mark Tkaciuk.
„– …permiteţi-mi mai intâi sa vă întreb despre acest slogan al
comuniştilor – «Să ne apărăm Patria» – să ne apărăm Patria de cine? Cine
atentează la independenţa Republicii Moldova?
MT: La independenţa Republicii Moldova atentează oponenţii noştri. Noi
nu am avut anterior niciun caz de alegeri furate, falsificate. Iar acele acuze care
ne-au fost adresate nu s-au adeverit.
– În acest context, permiteţi-mi sa vă întreb, cum apreciaţi faptul
ca delegaţia europeană pentru monitorizarea alegerilor din Moldova va fi
condusă de un europarlamentar român? În general în această delegaţie sunt
foarte mulţi români.
MT: Daca cineva vrea să-şi imagineze că anume România reprezintă un
fel de supraveghetor al Republicii Moldova şi că României i-a fost încredinţat
managementul monitorizării Republicii Moldova, asta nu este aşa. Pe de altă
parte, poate că asta nu e chiar atât de rău. Poate ca nouă nu ne ajung tocmai relaţii
mai strânse, deschise, constante şi de încredere reciprocă cu colegii şi partenerii
noştri români. (Interviu realizat de Hotnews.ro)”.
Au existat şi multe alte comentarii ale acestei lozinci – „Să ne apărăm
Patria!”, inclusiv în presa electronică.
www.blogpost.com. Mobilizare generală – se află Republica Moldova
în pragul unui război? „Desfăşurată în plină campanie electorală pe fundalul
declaraţiilor belicoase ale preşedintelui Voronin şi a sloganului electoral al
comuniştilor «Sa ne aparam Patria!», perfectarea Registrului de stat al resurselor

de mobilizare, proiect iniţiat şi implementat de Ministerul Apărării în colaborare
cu Departamentul Tehnologii Informaţionale, a bulversat mai mulţi cetăţeni
solicitaţi în ultima vreme să se prezinte cu buletinele de identitate la responsabilii
de recrutare din cadrul primăriilor.”
Liderul PDM Marian Lupu consideră că acest slogan este un fel de paravan
improvizat, după care se ascund comuniştii atunci când sunt puşi în faţa faptelor
reale. În baza contestatului şi problematicului slogan comunist, Lupu face un
exerciţiu original de compoziţie, care poate fi calificată drept pamflet politic.
Materialul este alcătuit dintr-o serie de întrebări (10 la număr), care sintetizează
situaţia deplorabilă în care se află domeniile de bază ale ţării – cel economic,
social, politic etc. şi toate aceste întrebări rămân, de fapt, retorice, deoarece
răspunsul PCRM la fiecare din ele este unul singur: „Să ne apărăm Patria”.
www.pdm.md: PDM (M.LUPU) PDM în presă: „Вот пример не из
биологии. Посмотрите как просто отвечает ПКРМ на конкретные и законные
вопросы, накопившиеся у молдавских избирателей к правящей последние
8 лет ПКРМ.
Вопрос: Можно ли выжить в Молдове на пенсии, о выплате которых
так много и с такой гордостью говорят коммунисты?
Ответ: Защитим Родину!
Вопрос: Почему при благоприятной (до недавнего времени)
международной конъюнктуре и полном политическом доминировании
ПКРМ в стране (конституционное большинство в 2001-2005, большинство
в 2005-2009) в Молдове не были созданы условия для нормального
экономического развития, не созданы новые рабочие места, сотни тысяч
мужчин и женщин покинули страну в поисках заработка? Почему Молдова
стала самой нищей страной Европы?
Ответ: Защитим Родину! ş. a. m. d.
În campania electorală opoziţia a fost tratată nu ca oponent politic, ci

în calitate de duşman, fiind prezentată de PCRM în cea mai neagră lumină, de
exemplu într-o serie de spoturi publicitare cu următorul conţinut: „Minciună
(imagine: Urecheanu, Filat), Trădare (imagine: Diacov, Lupu), Agresiune
(imagine: Ghimpu, Chirtoacă), Ei s-au unit împotriva ta!”
Liderii opoziţiei au criticat aceste forme de discurs electoral, deoarece
ele polarizează societatea, semănând discordie şi neînţelegere. Astfel, în ziarul
„Timpul” din 05 iunie 2009, Vl.Filat afirmă: „Timp de opt ani, ideologii comunişti
au polarizat societatea, reanimând ideologia stalinistă cu «duşmani interni» şi
«duşmani externi». De opt ani societatea este divizată în patrioţi şi «duşmani ai
statalităţii». Oare nu este clar că adevărata cauză a polarizării societăţii este anume
această politică agresivă, bazată pe conceptul că oponentul trebuie nimicit? Oare
cunosc comuniştii adevăratele sensuri ale cuvintelor dialog, toleranţă, consens?”
Acestea, precum şi alte forme de propagandă, care se încadrează în ceea
ce literatura de specialitate numeşte „piar negru” (termenul „черный пиар”
este frecvent utilizat în analiza discursului politic în limba rusă) [A se vedea:
Шейнов В. П., Зотова З.] au făcut ca ultima campanie electorală în Republica
Moldova să fie considerată drept cea mai agresivă de până acum.
166 Irina Condrea
1. Aristotel. Retorica. Ediţie bilingvă. Traducere, studiu introductiv şi index de

Maria Cristina Andrieş. Note şi comentarii de Ştefan-Sebastian Maftei. – Bucureşti,
Editura IRI, 2004.
2. Charaudeau Patrick. Le discours politique ou le pouvoir du langage.
Université de Paris 13
3. Centre d’Analyse du discours.
4. Крамаренко Н. Плакаты войны.// www.nk-art.narod.ru
5. Кульжанова Г. Язык политики как социолингвистический феномен. –
www.policy03.narod.ru
6. Чудинов А. П. Метафорическая мозаика в современной политической
коммуникации. – Екатеринбург, 2003. – 248.с.
7. Родина Е. Политики показывают язык. Огонек, 2004, № 52.
8. Демьянков В. З. Политический дискурс как предмет политологической
филологии. – www.bestreferat.ru
9. Зотова З. Избирательная кампания: технологии организации
и проведения. – М., 2005.
10. Переверзев Е. В., Кожемякин Е. А. Политический дискурс: много-
параметральная модель. Вестник ВГУ, Серия: Лингвистика и межкультурная
коммуникация, 2008, № 2, с. 74-78.
11. Шейнов В. П. Пиар «белый» и «черный». Технология скрытого
управления людьми. Издательства: АСТ, Харвест, 2007.
167
ROLUL FORMULELOR DE ADRESARE

ÎN ORGANIZAREA COMUNICĂRII
Elena CONSTANTINOVICI
În realitatea comunicativă „toate cuvintele sunt îmbrăcate în intenţii”,

astfel încât, după cum menţionează M. Bahtin, intenţia noastră întotdeauna
„găseşte un cuvânt deja îmbrăcat”. Ori de câte ori vorbim, jucăm câte un rol,
spunea Toma Pavel încă în anul 1967 [1, p. 34]. „Depind de cuvinte, dar şi
cuvintele depind de mine. Uneori mă tem de ele, alteori, mi se par, dimpotrivă,
neputincioase fără răsuflarea mea” [ibidem, p. 35]. Astfel încât, nivelul
pragmatic al limbajului este constituit de ansamblul relaţiilor stabilite între
vorbitori şi limbaj [2, p. 108-109].
În orice enunţ se caută efectele enunţării, avându-se în vedere că există,
pe de o parte, „limba ca sistem” şi o necontenită activitate de comunicare, pe de
altă parte. Anume în procesul comunicării se atestă limba în acţiune. În orice
ipostază de enunţare ne-am identifica prin limbaj şi stil funcţional, importante
rămân: actul de enunţare (realizat prin locutor, alocutor, cadrul figurativ al
enunţării), situaţiile în care se realizează enunţarea şi instrumentele realizării
sale. [3]. Astfel, este unanim recunoscut faptul că la baza oricărei comunicări
se află o situaţie de comunicare concretă. Pentru a constata şi a discuta faptul
înglobat de situaţie, participanţii îşi exprimă intenţiile lor de comunicare.
Prima intenţie în iniţierea conversaţiei este atragerea atenţiei participanţilor
la comunicare care se face, de obicei, prin mijloacele de adresare de care
dispune comunicarea verbală şi nonverbală într-o anumită limbă. Urmează
alte intenţii, precum: intenţia de a exprima corect enunţul din punct de
vedere fonetic, intenţia de a redacta corect comunicarea din punct de vedere
gramatical, semantic şi stilistic. Urmează intenţii pragmatice de convingere
a interlocutorului în sinceritatea atitudinii lui faţă de faptul relatat etc. [ibidem].
Universul discursului este creat, prin urmare, din intenţii, cauze şi efecte
comunicaţionale la nivel real sau ontic [4, p. 412-414]. Acestea, la rândul lor
„reclamă anumite comportamente gestuale si/ori verbale pe care societatea
tinde să le instituţionalizeze: felicitările de Anul Nou, condoleanţele, urările
către superiori, egali sau inferiori, adresarea către o autoritate, aserţiunea,
postulatul, interogaţia, directiva, persuadarea, promisiunea”. [5, p. 81-82].
În aceste şi în alte acte de vorbire apare înainte de toate adresarea ca
mijloc de atragere a atenţiei şi de menţinere a contactului. Fiind o forma de
recunoaştere a statutului social, adresarea stabileşte statutul interlocutorilor şi
relaţiile dintre ei. Funcţiile formulelor de adresare în organizarea comunicării
sunt următoarele: 1) mijloc de a atrage atenţia sau de a menţine contactul;
2) mod de selectare a interlocutorului individual sau colectiv; 3) procedeu/
posibilitate de exprimare a afectivităţii.
168 Elena Constantinovici
S-a menţionat în literatura de specialitate că „formulele de adresare au

fost studiate din punct de vedere pragmatic şi sociolingvistic mai mult decât alte
fenomene al limbii vorbite; şi e drept să fie aşa, pentru că importanţa lor este
foarte mare.” [6] Iorgu Iordan, Magdalena Vulpe, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
Andra Vasilescu, Ioana Vintilă Rădulescu sunt doar câteva contribuţii româneşti
în domeniu. De altfel, menţionează dna Rodica Zafiu, diversitatea de mijloace, de
tipare şi de unităţi lexicale şi frazeologice ale adresării e foarte mare în română.
Există termenii de adresare stabili (generici, după funcţie sau profesie, nume de
rudenie); aceştia se pot combina într-un număr limitat de tipare între ei şi cu
numele proprii; formulele de adresare pot fi marcate prin mijloace gramaticale
(terminaţiile specifice de vocativ) şi lexico-pragmatice. (…) O categorie importantă
este cea a termenilor evaluativi şi afectivi, de la marca atitudinii pozitive până la
lista infinită de epitete injurioase [ibidem].
Vom încerca în continuare să identificăm mijloacele de adresare proprii
limbii române, atestate în diverse situaţii de comunicare. Selectarea formulelor de
adresare se face în funcţie de intenţia de comunicare şi de atitudinea emiţătorului
faţă de mesaj şi faţă de receptor. Astfel, dacă emiţătorul îşi manifestă atitudinea şi
sentimentele de respect, politeţe şi curtoazie faţă de interlocutor, dacă transmite
mesaje de sinceritate, deschidere, încredere, prietenie, ostilitate, putere, siguranţă,
nesiguranţă, teamă, dominanţă, supunere, ironie, linguşire, seducţie şi multe altele,
el va alege de fiecare dată alte formule de adresare. Poezia lui Grigore Vieru Iese
tata la balcon este o o vie mărturie a acestui adevăr: Iese tata la balcon/ Şi mă
strigă «Măi Ion!»./ Cred că am făcut ceva,/ Dacă m-a strigat aşa…/ Dacă nu
făceam nimică,/ Mă striga «Măi Ionică!».
Există mai multe tipuri de adresări: adresare formală şi informală, adresare
iniţială şi finală; adresare directă şi indirectă (în corespondenţă, la telefon, în
chat-uri) etc. [7]
♦ Adresarea directă (iniţială) poate fi formală şi informală. Pentru adresarea
formală se atestă o bogată gamă de formule de adresare care a parcurs calea de la
tovărăşi la domni. Apelativul universal tovarăşi era menit sa niveleze societatea.
Este însă adevărat că „inegalitatea dintre oameni a continuat să existe (…) aşa
că între «tovarăş» sau «tovărăşică» şi «tovarăşul prim-secretar» diferenţa era
ca de la cer la pământ”. [8, p. 66]. Asta ca să sublinieze importanţa funcţiei de
partid. Totuşi, adresarea cu tovarăşi era rigidă, iar arhicunoscuta formulă dragi
tovarăşi şi prieteni trezeşte amintiri dintre cele mai variate. Revenirea la „domni”
este un prilej de recunoaştere a unor statusuri diferite, arata Alexandru Iordan.
[citat după 9]. Astăzi, dacă îl excludem pe tovarăşi, precum şi câteva formule
arhaice (jupâne, cocoane, chir, musiu…), şirul cuvintelor de adresare formală
continuă cu: cetăţeni, domni, compatrioţi, consăteni, concitadini, concetăţeni,
tineri, colegi, elevi, studenţi, masteranzi, prieteni, cititori, ascultători, vizitatori
etc. Foarte multe cuvinte de adresare sunt formate de la numele de localităţi.
Astfel, se atestă: bucureşteni, chişinăuieni, orheieni, soroceni, tudoreni, floreşteni
etc. Nu întotdeauna se pot forma cuvinte de adresare de la nume de localităţi
compuse, cum ar fi Anenii Noi, Sărata Galbenă, Gura Bâcului etc. pentru a nu
semăna cu primarul oraşului Râmnicul Sărat, care ca într-o anecdotă, le spunea
concitadinilor râmnicieri săraţi. [citat după 10]. Multe cuvinte de adresare sunt
Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării 169
formate de la denumirile de funcţii: preşedinte, director, consilier, secretar, şef;

mai noi: manager, boss, patron, precum şi de la profesii: profesor, medic, doctor,
inginer, ziarişti etc. În uzul curent, pentru a se constitui în formule de adresare,
aceste cuvinte de adresare sunt însoţite de neutrele: domnule, doamnă, domnişoară
sau de afectivele: dragă, scumpule (ă), iubite preşedinte, director etc. Adică se va
spune: domnule preşedinte, domnule director, dacă se ia în considerare funcţia, sau
domnule doctor, domnule inginer, dacă se preferă profesia. Cuvintele de adresare
care provin de la nume de familie nu trebuie folosite în adresarea formală la vocativ.
Nu sună bine: Popescule, Vasilescule, şi mai rău dacă e vorba de nume de familie sau
prenumele femeilor: Popeasco, Ioneasco, Tatiano, Mario, Ileano etc. Nu e bine să te
adresezi nici cu şefule! sau doctore, cu atât mai mult cu: patroane, bossule. Preferabilă
este şi adresarea cu numele de familie: domnule Ionescu, doamnă Vasilescu. Însă
dacă pe scara ierarhiei ne aflăm pe o treaptă inferioară, atunci „titlul este absolut
obligatoriu. Pacientul va spune domnule doctor, şi nu domnule Vasilescu, elevul sau
părintele va spune domnule director şi nu domnule Ionescu”. [8, p. 67].
Adresarea către un public în luări de cuvânt de diferite tipuri are formule de
adresare specifice. Cea mai frecventă formulă este onorată asistenţă (nu audienţă,
cum se atestă deseori), onorat public/ auditoriu. Pot fi folosite şi formulele: select,
distins public/ juriu; cinstită, înaltă adunare etc.
Un sistem bine structurat de formule de adresare există în Biserica
Ortodoxă: Sanctitatea Sa/ Voastră şi Preafericirea Sa pentru Patriarhi şi Primaţi
de Biserici autocefale; Înaltpreasfinţitul [Părinte] sau Înaltpreasfinţia Sa pentru
mitropoliţii titulari şi pentru arhiepiscopi; Preasfinţitul [Părinte] Preasfinţia Sa
+ titulatura (limbaj indirect). Preasfinţia Voastră sau Preasfinţite Părinte (în
adresarea directă). pentru episcopii titulari, episcopii-vicari şi arhiereii-vicari;
Preacucernice Părinte’, Cucernicue Părinte, [Prea]cucernicia Sa, cu prescurtarea
P.C., la care se adaugă după caz denumirea funcţiei sau distincţiei, de exemplu:
Preacucernice Părinte Protopop/Consilier/Inspector/Profesor (în limbajul
indirect) şi Preacucernice Părinte, [Prea]Cucernicia Voastră sau, informal,
Părinte (în adresarea directă) pentru preoţii de orice rang, funcţie sau distincţie;
Preacuviosul Părinte, (Prea) cuvioşia Sa, urmate eventual de rang sau funcţie
(limbaj indirect), Preacuvioase Părinte, [Prea]cuvioşia Voastră sau, informal,
Părinte (urmate sau nu de titlu), în adresarea directă – pentru monahi. Faţă de
o maică stareţă: Preacuvioasă Maică [Stareţă]. Faţă de un monah, Părinte sau
Frate, iar pentru o monahie, Maică sau Soră; Cucernice Părinte Diacon sau
Părinte Diacon pentru diaconi. Pentru clerul inferior – subdiaconi, citeţi, cântăreţi
etc. – nu există formule de adresare specifice: mirenii li se pot adresa cu Domnule
sau Frate. [sursa: 11].
Formulele de adresare formală au, de obicei, structura: Vocativ: doamnelor,
domnişoarelor şi domnilor; Vocativ + titlul/ profesia: domnule preşedinte, doamnă
director, domnişoară secretară, doamnă profesoară, domnilor profesori; adjectiv
+ apelativul respectiv: stimată doamnă, stimate domn, stimaţi domni, stimate
doamne etc.
♦ Adresarea informală cunoaşte mijloace mai variate dată fiind libertatea
mai mare de exprimare a diverselor atitudini şi sentimente. Pe lângă termenii
generici, după funcţie sau profesie, în adresarea informală se folosesc numele
de rudenie: mamă, tată, bunic, bunică, frate, soră, nene, tanti, unchi, mătuşă,
cumnat, cumnată, mama-soacră, tată-socru, taicule, moşule, cumetre, nepoate,
nea etc., precum şi diverse formule evaluative şi afective, care, conform Rodicăi
Zafiu, [6], se încadrează între marca atitudinii pozitive, precum: dragă, păpuşă,
păpuşică, duduie, duduiţă, iubito, iubitule, (prescurtat: iubi), îngeraşule,
dulceaţă, scumpule, puiule etc. şi o listă infinită de epitete injurioase, precum:
boule, idiotule, tâmpitule, nemernicule, viespe, scorpie, netrebnico, boşorogule,
neisprăvitule, fudulule, mîrlanule, cretinule, analfabetule etc.
În adresarea informală se folosesc şi termeni de tipul băiete, fato, bărbate,
muiere, precum şi adresări cu numele persoanei la vocativ Ioane, Mario,
Elisaveto! Se mai pot folosi diverse diminutive de tipul lui buni, mami, tati,
surioară, frăţioare, mămică, tăticu etc. Adresarea informală cunoaşte şi mijloace
lexicopragmatice, printre care cele mai frecvente sunt cele însoţite de interjecţii:
măi băiete, mă îngâmfatule, bre Ioane, fa Ioană etc. Inventarul formulelor de
adresare informale se măreşte pe contul combinării între ele şi cu numele proprii.
Astfel sunt foarte frecvente formule de tipul: dragă mamă/ soră/ frate/ cumnată
etc.; scumpule prieten, iubite frate, îngeraşul meu drag, neuitat prieten, adorată
fiinţă, nea Mărine, tanti Vera etc.
♦ Adresarea indirectă (iniţială) este caracteristică scrisorilor oficiale şi
personale. În corespondenţa oficială formulele de adresare formale coincid,
în mare parte, cu cele din cadrul unei comunicări directe. Când destinatarul
este persoana fizica, formulele vor fi: Stimate domn – pentru un bărbat;
Stimată doamnă – pentru o femeie. Când destinatarul este o instituţie,
formulele vor fi: Stimaţi domni sau Stimate doamne (pentru firme care se
ştie ca sunt conduse de femei). Dacă destinatarul exercită o funcţie de mare
responsabilitate aceasta se adaugă: Domnule primar, Domnule director,
Domnule Ministru, Doamnă Ministru, Doamnă Judecător etc. Există
funcţii care cer un alt apelativ, de exemplu Sire sau Majestate. În formula
de adresare se folosesc şi nume proprii Stimate domnule Ionescu. Însă dacă
formula de politeţe conţine titlul funcţiei, atunci ea nu trebuie urmată de
nume. Nu este bine să se spună Domnule primar Ionescu, ci doar Domnule
primar, presupunându-se că numele primarului trebuie să fie bine cunoscut.
Pot fi folosite şi formulele Domnilor/ Doamnelor fără alte compliniri, însă
acestea crează o atmosferă de răceală şi de distanţă între parteneri. Într-o
corespondenţă între două persoane egale din punct de vedere ierarhic şi
care se cunosc bine se pot folosi formulele: Stimate coleg, Domnule rector
şi stimate coleg etc.
Formulele de salut informale, folosite în corespondenţă sunt de tipul:
Dragă, dragul meu frate, Dan etc. Dragă, Draga mea soră/ Dana etc.
Dragi/ Dragii mei fraţi. Dragi, dragele mele surori. Dragă domnule/ dragă
doamnă Ionescu.
În corespondenţa personală există formule de adresare intime, ca de
exemplu: Scumpul/ iubitul meu domn/ prieten/ tată/ fiu; Scumpa, iubita mea
doamnă/ prietenă/ mamă/ fiică etc. Scumpii, iubiţii mei copii/ fraţi/ părinţi/
prieteni; Scumpele, iubitele mele prietene/ surori etc.
♦ Adresarea finală în corespondenţă este, de asemenea, de două feluri:
formală şi informală. Cele mai frecvente formule de adresare formală la finele
Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării 171
unei scrisori oficiale sunt următoarele: Vă rog să primiţi salutările noastre

cordiale. Primiţi, vă rog, cele mai cordiale salutări. Cu mult, deosebit respect. Cu
multă, deosebită stimă. Cu tot respectul. Cu toată stima. Cu multă consideraţie.
Cu toată consideraţia. Cu cele mai bune gânduri/ sentimente/ amintiri. Cu multă/
sinceră prietenie. În situaţii neformale se folosesc formule de tipul: Cu mult drag.
Cu tot dragul. Cu toată dragostea. Te/ vă îmbrăţişez cu drag,/ dragoste. Te/ vă
sărut. te/ vă pup. Te/ vă iubesc etc.
O problemă aparte care ţine de formulele de adresare este folosirea
pronumelor personale tu şi dumneavoastră. „A spune tu în loc de dumneavoastră
poate fi trecerea de la o simplă cunoştinţă la o caldă prietenie – sau o iubire.
Dintotdeauna codul bunelor maniere a pus o graniţă între tu şi dumneavoastră”
[8, p. 70]. În articolul Tutuiala ţine de dumneavoastră, Alexandra Bădicioiu
opinează că adresarea este, înainte de toate, o formă de recunoaştere a statutului
social, iar dumneavoastră şi tu sunt primele grade ale superiorităţii şi ale
inferiorităţii. Cu toate că româna se distinge de alte limbi prin faptul că posedă mai
multe grade de adresare: tu, dumneata (din Domnia Ta), mata şi dumneavoastră,
în ultimul timp se constată tendinţa de a imita modelul englez, făcându-se confuzie
între tu-ul românesc şi you-ul englezesc şi înlocuind pronumele dumneavoastră cu
pronumele tu. [9] Părerile în această privinţă sunt împărţite. Psihologul Alexandru
Iordan crede că stilul informal, importat pe filiera occidentală, sporeşte coeziunea
de grup, mai ales în cadrul organizaţiilor. „În mod normal, se poate considera că
acest stil mai informal de adresare facilitează comunicarea şi colaborarea între
indivizi, întrucât un sistem funcţional de relaţii informale sporeşte coeziunea
grupului” [citat după 9]. Simona Miculescu, specialist în relaţii internaţionale,
numeşte această obişnuinţă „pronumele de (im) politeţe”. „Vrând să fim moderni
şi în ton cu lumea, facem imprudenţe. Diferenţa enormă la ei este că YOU este
şi pronume personal de persoana a II-a singular, şi de persoana a II-a plural, şi
de politeţe. Noi, românii, uităm acest detaliu şi folosim, de exemplu, în emisiuni
televizate, adresarea la per tu când dialogam cu persoane mai în vârstă decât noi,
ceea ce este inadmisibil. Trebuie să se ţină cont de particularităţile, de ritualurile,
de uzanţele fiecărei naţii [citat după 9].
Părerea mea în această chestiune este că, în general, trebuie respectate
normele limbii române, dar totuşi, dacă ni se permite să ne adresăm lui Dumnezeu
cu tu, atunci nu e nicio problemă, dacă, în anumite situaţii, ne-am adresa unul
altuia cu tu în loc de dumneavoastră, mai ales, daca acest fel de adresare ne face
să ne simţim în largul nostru. Însă nu trebuie să uităm de regulile de etichetă,
conform cărora „hotărârea de a tutui pe cineva se ia doar când eşti sigur că este
binevenită” şi că „iniţiativa de a spune tu trebuie să aparţină persoanei mai în
vârstă, superiorului ierarhic sau doamnei” [8, p. 70].
În încheiere ar fi de remarcat că modul cum se adresează oamenii unii
altora este foarte important pentru ca o comunicare să fie agreabilă. Abilitatea
de a ne arăta interesaţi faţă de persoanele cu care iniţiem o conversaţie are un rol
decisiv pentru desfăşurarea comunicării. Dacă nu ştim să respectăm protocolul,
nu ştim să alegem formulele de adresare potrivite pentru fiecare caz în parte,
riscăm o comunicare eşuată. De aceea este necesar ca inventarul de formule
de adresare proprii limbii române să fie revizuit de câte ori este nevoie, pentru
a fi completat.
1. Pavel Toma, Fragmente despre cuvinte, Editura Paralela 45, 2002.

2. Vasiliu Emanuel, Introducere în teoria textului, Bucureşti, 1990.
3. Ana Maria Zlăvog, Intenţionalitatea discursului. Elemente de pragmatica şi
poetica enunţării// www.poezie.ro/index.php/essay/239851/index.html
4. Cârâc Ioan S. – Teoria şi practica semnului, Ed. Polirom, 2000.
5. Cornea Paul – Introducere în teoria lecturii, Ed. Polirom, 1998.
6. Zafiu Rodica, Păcatele Limbii: Dragii moşului…în România literară, 2004,
nr. 25// www.romlit.ro
7. Moldovanu Victoria, Pop Liana, Uricaru Lucia, Nivel Prag. Politici
lingvistice, Srasbourg, 2002.
8. Marinescu Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, Bucureşti, 2002.
9. Alexandra Bădicioiu. Tutuiala ţine de dumneavoastră// Cotidianul,
04 ianuarie 2006. Site-ul www.cotidianul.ro
10. Bogdan Ulmu, Codul manierelor elegante: Cum şi cui te adresezi?//
www.bogdanulmu.eu
11. www.ortodoxiwiki.org
173
POEZIA LUI GRIGORE VIERU: DEVENIRE ÎNTRU FIINŢĂ
NINA CORCINSCHI
Întoarcerea permanentă la arhetip, la pre-conştiinţa determinării fatice

înseamnă pentru Grigore Vieru devenire întru fiinţă. Transgresând realul, poetul
resuscitează energiile matriciale, care readuc fiinţa la echilibrul ontologic. Ca
şi aedul Orfeu, poetul vădeşte har ordonator, încordându-şi lira pentru a capta
acel întreg românesc, din care homo loci îşi alimentează fiinţa. Perspectiva calmă
a vieţii şi a morţii, confraternitatea cu Totul, adică conştiinţa echilibrului „cumpenei
cu două ciuturi” (Mihai Cimpoi), asigură poziţionarea românului „întru”, stare la
care se referea Constantin Noica.
Temele general-umane îşi regăsesc în profunzimile limbajului poetic al lui
Grigore Vieru statutul arhetipal şi se sublimează în imagini inefabile, devenind
aproape intraductibile. „Grigore Vieru este, esenţialmente, un poet al arhetipurilor,
al principiilor matriciale, al timpului mitic, al originilor, adică al Marelui Timp”,
susţine cu pertinenţă Mihai Cimpoi, dedicând un întreg studiu acestei dimensiuni
a creaţiei vierene [1, p. 9]. Într-adevăr, sistemul de imagini ale poeziei sale
e grefat pe o reţea de arhetipuri metafizice, psihologice şi culturale, toate fuzionând
în acelaşi releu compoziţional.
Poetul se retrage în prototipalitatea mitică din care extrage coordonatele
fiinţiale restabilizatoare ale plinătăţii, echilibrului şi armoniei spiritului românesc.
Principalul nucleu configurator de semnificaţii arhetipale este principiul matern,
în care fermentează o complexă filozofie şi religie existenţială. Mama este
o realia, dar şi o nomina, un arhetip atât ontologic, cât şi antropologic. Ca realitate
spirituală a conştiinţei, mama, feminitatea în genere, structurează întreaga viziune
artistică a poetului. La nivel inconştient, mularea eului pe imaginea mamei
e o tehnică compensatorie, reprezentând o exondare a dimensiunii anima.
Imaginarul poetului revendică starea paradisiacă (androginitatea primară) în fiinţa
celei care i-a dat viaţă, ea însăşi reprezentând un fenomen originar. Conceput
ca imanenţă, arhetipul matern iradiază metafizic energie lumii fenomenologice.
Energia mamei este magică: catalizează înţelesuri axiale şi moderează ordinea
cosmică. Întreaga fiinţă maternă emană dragostea şi căldura care reinstalează
timpuri şi lumi în superioritate metafizică. Mama este o realitate palpabilă, dar
şi o suprarealitate, o proiecţie mitică amplificatoare: „Uşoară, maică, uşoară,/
C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ. În
priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua
ştie ce gândeşti” (Fiinţa mamei). Versul eliptic esenţializează făptura mamei şi
o smulge din contingent. Vaporoasă, ea pluteşte între cer şi pământ, realizând
cu beatitudine paradisiacă echilibrul fundamental între sacru şi profan. Prezenţa
mamei este imanenţă, este cod genetic, este un continuum ce leagă şi structurează
174 Nina Corcinschi
materia. „Complotul” ei cu iarba, element al continuităţii germinative, chtoniene

sugerează întruparea maternă a cosmosului. Steaua certifică pre-conştiinţa
ritualului ordonator. Mama devine acea „osie a lumii” (Adrian-Dinu Rachieru),
„centru nuclear” (Mihai Cimpoi) care asigură comunicarea superioară dintre cer
şi pământ. Diminutivul „maică” sacralizează făptura mamei, transformând-o în
chiar arhetipul Sfintei Fecioare, cea care exprimă perfecţiunea maternităţii.
În spiritul maternităţii de structură a universului poetic este şi explorarea
elementelor primordiale (grai, vatră străbună, copilărie), fertilizatoare, dătătoare
de fiinţă. Prin ele, eul liric îşi restabileşte dimensiunea paradisiacă şi se împlineşte
valoric într-o coerenţă fără fisură.
Deschiderea spre hrubele inconştientului, spre elementaritate este
deschiderea fiinţei spre ea însăşi. Transgresând materia, poetul se adânceşte în
sensibilitatea originară a unei spiritualităţi organice, dătătoare de repere.
În psihanaliza freudiană, dar şi cea a lui C.G. Iung, arhetipurile sunt
prefigurate drept o achiziţie genetică a aparatului psihic inconştient şi sunt
principii ordonatoare ale vieţii mentale. Resorturile acţiunilor conştiente pot fi
descoperite în procesele inconştiente subliminale, energizate prin latenţele unei
lumi străvechi, protoistorice. Colapsul certitudinilor existenţiale guvernează
(sub)conştientul omului de astăzi. El caută repere ajustabile la noile realităţi
care-i invadează existenţa. Teama de golul prin care îşi concepe propria fiinţă
îndreaptă subconştientul colectiv românesc către matricea complinitoare. În
acest demers „fiinţa românească îşi este suficientă sieşi, găsindu-şi în fondul ei
rezidual iluminările, ieşirile în luminiş” [2, p. 188]. Versul lui Vieru face incizii
în acel „complex al sfâşierii lăuntrice” (Theodor Codreanu), aflat sub epiderma
friabilă a unei identităţi confuze. Resuscitând arhetipurile psihologice (conştiente
sau inconştiente), încearcă să refacă clivajul dintre substanţa originală, refulată
a eului şi alteritatea (reprezentările non-identităţii sale) pentru restabilirea unităţii
sinelui. Mama, graiul, vatra părintească sunt imago-uri care introduc eul în sfera
de energie a sinelui originar, dăruindu-i sentimentul integrităţii. Vieru a surprins
categoriile apriorice în însăşi mecanismul lor de funcţionare, le-a dinamizat
semnificaţiile fundamentale, transmiţând această logolatrie cititorului. Efectul
lecturii nu se lasă dorit, or, „toate operele în care artistul reuşeşte să surprindă
intuiţii abisale exercită o putere de fascinaţie numinoasă” [3, p. 10].
Din reţeaua de simboluri care incifrează structura imaginarului artistic
vierean se configurează modelul paradigmatic al fiinţei româneşti, unitare,
descătuşate şi deschise spre diversitate. Ca un corolar, devine clar cum poate
fuziona sufletul arhaic al autohtonismului cu cel universal. Anume întoarcerea
către esenţele primordiale face permisiv contactul cu universalitatea. Lucian
Blaga susţinea că integrarea orizontului mioritic în spiritualitatea europeană
reclamă şi categoriile apriorismului românesc. În studiul Influenţe modelatoare
şi catalitice filozoful afirma despre poezia lui Eminescu că aceasta „e plină de
complexe, „personanţe” ale unor structuri inconştiente (…) În Eminescu matricea
stilistică românească, cu apriorismul ei profund inconştient, devine creator pe un
plan major…” [4, p. 252-253]. Păstrând proporţiile, o asociere între aceşti doi
poeţi este inevitabilă. La Grigore Vieru, organicismul şi concepţia întregului sunt
de sorginte eminesciană. Cartea poetului basarabean e un traseu de regressus ad
Grigore Vieru: devenire întru fiinţă 175
uterum în vederea coagulării sinelui, a refacerii organicităţii şi unităţii sale. Astfel

devin posibile deschiderile către alte lumi.
Poezia lui Grigore Vieru se lasă cutreierată de anamnezele inconştientului
colectiv. Racordarea eului liric la pulsul naturii, con-fraternitatea cu existenţe
cosmice focalizează conduita simţirii naţionale terorizate de istorie – „solidarizarea
geniului românesc cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul
şi ritmurile cosmice” [5, pag. 146]. La Vieru, eul liric se identifică proteic cu
pasărea cerului, cu tunetul, cu ploaia, alunecând spre rădăcinile neamului. În
toate ipostazele, acesta armonizează implacabil cu matricea istorică: „Şi sânt
dat şi locului/ Ca lumina – focului” (Doina). Vatra e ca şi la Blaga axis mundi.
Înrudirea cu plaiul traduce algoritmul mioritic regăsit în abisalitatea sufletului
românesc. Cumpăna fiinţei îşi restabileşte energiile primordiale prin osmoza
eului cu matricea sa.
Percepându-se drept pandant al Întregului, eul liric vierean decelează
fatalismul funciar românesc, ancorat într-un timp al genezei. Concepţia (calmă,
deoarece, după modelul elen, prefigurează supremaţia binelui) predestinării ontice
i-a dominat constant pe români. Baladele Meşterul Manole şi Mioriţa ilustrează
poate cel mai bine exerciţiul fatalităţii existenţiale în confruntare cu potenţialul
uman, comuniunea cu Universul fiind preferată căderii în istorie.
Plonjând în sinele organic, aprioric, printr-un instinct de autoprotejare,
spiritul latin a valorificat esenţele creştinismului arhaic, cum ar fi sanctificarea
Cosmosului, a Naturii, prefigurând fenomenul morţii drept transcendere spre
o altă formă existenţială, integrare în ordinea cosmică rânduită de providenţă.
Atitudinea insolvabilă faţă de moarte s-a păstrat de-a lungul timpului şi, după cum
constată Mircea Eliade, „a alcătuit unul din temeiurile spirituale ale poporului
român” [5, pag. 44]. Moartea este şi la Grigore Vieru devenire, curgere în natură,
dar şi iniţiere programatică: „Şi nu există moarte!/ Pur şi simplu cad frunzele/ Spre
a ne vedea mai bine/ Când suntem departe” (Metafora). Sentimentul de plenitudine
pe care-l oferă caracterul revelator al lumii de aici şi de dincolo defineşte relaţia
asumată a părţii cu întregul, generând „tragicul fără lacrimă” (Mihai Cimpoi)
al românului. El îşi percepe apartenenţa la Tot (inclusiv la nefiinţă, ca parte
a Totului), prin dăruire şi creaţie, asigurând astfel perpetuarea actului cosmogonic.
Această adecvare superioară la Univers parodiază (în folclor) imaginea fioroasă
a celei cu coasă sau pur şi simplu o goleşte de consistenţă.
Nu am, moarte, cu tine nimic! exclamă Grigore Vieru şi invocă nu angoasa
ci mila, indicând superioritatea celui care se ridică deasupra istoriei, deasupra
efemerului, dând un vot de blam morţii, adică distrugerii, adică neputinţei în plan
creator. Moartea care nu a avut niciodată mamă, copii este vidă şi stearpă şi nu
poate înfricoşa spiritul manolesc al poetului.
Sentimentul thanatic devine devastator în golul instaurat de pierderea fiinţei
iubite. Gândul se zbate atunci între revoltă şi resemnare: „Întregul nu mai e întreg./
Strig:/ Sunt cel mai fără de noroc!/ Deşi înţeleg, înţeleg/ Că toţi suntem un lemn/ de
foc” (Litanii pentru orgă). Percepţia elegiacă a perenităţii vieţii vine ca o terapie de
consolare. Spiritul românesc evită, în general, disjuncţia şi categoricul în favoarea
optativului şi a potenţialului. În acest regim al concilierilor „şi-şi”, incandescenţa
trăirii vierene se temperează într-o resemnare apolinică, combustia afectivă fiind
176 Nina Corcinschi
direcţionată în reflecţia gnomică. Contemplaţia calmă apropie moartea, o face

familiară, diminuând tirania contrariilor viaţă-moarte. Cu cellalt gând, poetul
o aşteaptă resemnat pe mama să se întoarcă ca dintr-un tărâm învecinat. „Plecată
eşti în moarte/ Ci-aproape, nu departe”. Înrudirea sufletească dintre mamă şi
fiu este pecetluire divină şi nici moartea nu o poate aboli. Dimpotrivă, iubirea
pentru mamă domesticeşte incompatibilităţile, tenebrele se lumesc, chiar dacă
desemnează cealaltă lume. „Doine se-aud. Tresaltă/ Întinderi cereşti./ Există
lumea cealaltă / Cât timp, mamă,/ În noi vieţuieşti” (Litanii pentru orgă).
Adâncindu-se în arhetipalitate, eul liric resimte dialectica sufletului arhaic:
contemplarea mioritică şi zbaterea manolescă. Imaginea ipostaziată a ciobănaşului
e întruchiparea melosului pur „nici nu sunt om,/ ci pur şi simplu/ poezie”.
Eliberarea cathartică de contingent se produce sub semnul Erosului şi este trasată
la limita hipersensibilităţii sale. În mişcări spiralate, eul, blagianizat, se dăruieşte
întregului: „şi sunt dat cuvântului/ Ca grâul pământului/ Lângă ram ce s-a-nvelit/
în strai alb de fericit./ Şi sânt dat şi dorului/ Ca frunza – izvorului/ Lângă stea ce-a
răsărit/ În trenă de nesfârşit./ Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina focului/ Lângă mac
ce-a înflorit/ în cămaşă de rănit” (Doină). Comparaţia semnalează deliberarea
dăruirii: la fel cum grâul valorifică potenţialul fertilizator al pământului, eul se vrea
element al pro-creării materiei. Forţei transformatoare a cântecului orfic poetul
îi asociază şi puterea logosului însufleţit prin sacrificiul uman. În zbuciumul
Meşterului Manole, eul de-ontologizează timpul cariat, impunând capacitatea de
jertfire a fiinţei umane: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă./ Tunet să fii./ Ploaie să fii./
Lumină să fii./ Să fii os/ de-al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană./ Brăzdar
să fii./ Duminică să fii./ Doină să fii./ Ca să ai dreptul a săruta/ acest pământ/
îndurerat/ de-atâta rod” (Dar mai întâi…). Simbolurile conţin substanţă epifanică
şi umană, sugerând unirea, prin creaţie, a cerului cu pământul. Această ambivalenţă
marchează relaţiile contingent-transcendent; spirit-materie coexistente în fiinţa
umană. Identificările proteice cu elemente fertilizatoare, conturează un profil
unic al creatorului care, prin melos şi logos, ordonează haosul, umplându-l cu
sens. La nivel de artă poetică, caracterul dialectic al acestor relaţii face poezia
lui Grigore Vieru animată de finalităţi etice şi estetice. „Cel mai adesea poetul în
concepţia lui Vieru e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între
tentaţia orfică şi cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în
caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru” [6, p. 187]. Ipostazierea
mesianică exprimă suferinţa telurică a cântăreţului într-un spaţiu unde bacantele
furioase atentează la esenţa lui metafizică. Starea de graţie superioară suferă un
declin în această luptă inegală. Sfâşierea sufletească a eului încordează acordurile
melopeice în strigăte, eufonia orfică se pierde în vaier prelung. Dezlănţuirea
bacantelor resuscitează energiile umanităţii poetului. Într-un efort recuperator,
eul îşi racordează lira la undele sensibile ale realului, demitizand şi remitizand
valori. Eminescu, Stefan cel Mare se regăsesc într-o matrice stilistică actualizata,
istoricizată, catalizând fluidul participativ al neamului pentru a asigura magmei
culturale consistenţă geometrică şi specificitate. Vocea poetului îşi pierde
unicitatea într-un cor al istoriei ocultate, intonând o muzică patriotică, pe versuri
despre limba română, patrie, neam, simptomatice unei comunităţi care se simte
clivată de matrice istorică. Exlamând, interogând, vociferând, poetul îşi relevă
Grigore Vieru: devenire întru fiinţă 177
structura sa dialogală. O reţea de nuanţe şi tonuri cromatizează afectiv spectacolul

de limbaj.
Regăsirea fiinţei se realizează fie în rostirea inefabilă a aedului orfic, fie
dialogal, în ipostaza umanizată, localizată istoric a eului liric. Înfrânt în esenţa sa
umană de bacante, esenţa divină a cântăreţului se reculege prin puterea Logosului
şi a Cântecului, iar „adevărul şi fiinţa sunt acolo unde înfrângerea poate fi prefăcută
în biruinţă” [7, p. 55].
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1. Mihai Cimpoi, Grigore Vieru. Poetul arhetipurilor. Chişinău, Editura Prut

internaţional, 2005
2. Mihai Cimpoi, Cumpăna, simbol al centrării în Eseuri. Critică literară.
Chişinău, Editura Ştiinţa şi Arc, 2004
3. Corin Braga, 10 studii de Arhetipologie. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999
4. Lucian Blaga, Influenţe modelatoare şi catalitice. În Trilogia culturii.
Bucureşti, Editura pentru literatură Universală, 1996
5. Mircea Eliade, Meşterul Manole. Iaşi, Editura Junimea, 1992.
6. Alexandru Burlacu, Ars poetica lui Grigore Vieru în Texistenţe, Chişinău,
Tipografia Centrală, 2008
7. Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, Bucureşti, Editura Capricorn,
1989.
178
COERENŢA ŞI ANALIZA DE DISCURS: ANALIZA TEMATICĂ
Alexandru COSMESCU
Unul dintre cele mai importante aspecte pentru analiza de discurs este
analiza coerenţei acestuia. Astfel, am luat ca ipoteză de pornire ideea că, în cazul
unui discurs, coerenţa se manifestă printr-o serie de teme recurente.
Pentru o asemenea analiză, trebuie clarificat în primul rând conceptul de
temă. Drept formulare preliminară a acestui concept mi-a servit varianta propusă
de semantica textuală franceză. Eveline Martin în contextul a ceea ce ea numeşte
analiză tematică a datului textual, oferă următoarea definiţie conceptului de temă:
„grosier vorbind, tema unui text este acel ceva cu referinţă la care a fost compus
textul” [1, Martin, p. 14]. Pe parcurs, formulează în mod ştiinţific această definiţie
intuitivă, afirmând că analiza tematică presupune determinarea unui denominator
comun al mai multor concepte prezente în text, adică a unui sem. În acest sens,
autoarea [idem, p. 13] porneşte de la ideea de temă aşa cum este ea conceptualizată
la nivelul lingvisticii frazei, unde se stabileşte diferenţa între temă (lucrul la care
ne referim) şi remă (ceea ce spunem despre el). Apoi, în prima parte a articolului
ei, stabileşte un câmp para-sinonimic care poate ajuta la o conceptualizare mai
bună a temei, aşa cum apare ea deja nu la nivel de frază, ci de discurs/text. Primul
termen pe care îl analizează autoarea sub acest aspect este cel de concept, care
defineşte entităţile descriptibile logic în plan intensional. Ulterior, autoarea
stabileşte un raport între temă şi motiv – termenul din teoria literară ce denumeşte
un element narativ sau tematic ireductibil. Semul dominant în toate aceste expresii
este, conform autoarei, cel de sursă sau punct de origine al gândirii. În acest caz,
putem face destul de uşor o listă de teme tratate în diferite moduri – ceea ce ar
fi mai complicat e să stabilim care e legătura dintre aceste teme, sau care ar fi
gradul de abstractizare suficient pentru a determina tema unei secvenţe textuale
sau a unui text, însă fără a-i pierde specificul (dacă ne-am abstractiza prea tare,
am putea ajunge, de exemplu, la ideea că tema oricărui text liric – indiferent de
conţinut – este, de exemplu, „relaţia dintre eu şi lume”, iar un asemenea nivel de
analiză nu ne-ar putea ajuta cu nimic).
În plus, un alt aspect problematic este conceperea laxă a referinţei. Dacă
percepem referinţa într-un sens riguros fregean, textul literar nu are referent, ci
doar sens – pentru că referentul unui termen e un obiect sau o stare de lucruri
aparţinând lumii reale, iar al unei propoziţii – valoarea ei de adevăr. La prima
obiecţie, cea referitor la gradul de generalitate, autoarea răspunde că ar putea
exista teme cu grad diferit de generalitate – arhi-teme, hiper-teme şi, printre ele,
sub-teme generice şi specifice [idem, p. 17] şi că studiul semantic al textelor
depinde de obiectivul vizat [idem, p. 18]. Astfel, afirmă autoarea, în cazul în
care vrem să stabilim o relaţie dintre teme, tema excentricităţii ar putea fi pusă în
Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică 179
relaţie atât cu cea a nebuniei, cât şi cu cea a originalităţii, în funcţie de obiectivul

cercetării efectuate [idem, p. 17]. În acest sens, practica unei analize tematice ar
consta, întâi de toate, în evidenţierea anumitor aspecte lexicale ale unei teme,
apoi în construirea unei reţele asociative din mai multe teme puse în relaţie,
care ne pot ajuta să evidenţiem „locul temei în economia semantică a textului”
[idem, p. 22].
Generalizând, o practică de acest tip ar funcţiona mai mult la nivel
intuitiv, pentru că o asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări
ale secvenţei textuale analizate (de exemplu, aceeaşi secvenţă textuală
poate să se refere la acţiunea de a te trezi, la oboseală, la enervare etc.) şi
totul depinde de subiectivitatea interpretului şi de obiectivele cercetării lui.
Astfel, „locul” temei nu este în text, ci în competenţa textuală a lectorului-
semantician – care poate inventa pe cont propriu teme pe care să le „descopere”
ulterior în text. În principiu, autoarea identifică suficient de clar scopul unei
analize tematice – evidenţierea reţelei asociative de teme – dar nu şi modalitatea
practică de a o realiza, şi, în cazul în care tema e definită cu ajutorul conceptului de
referinţă, definiţia respectivă devine problematică şi solicită clarificarea sensului
în care e utilizat termenul în cauză.
O altă abordare, care rezolvă parţial aceste probleme, este cea a lui
Teun van Dijk. Autorul porneşte de la noţiunea de interpretare a discursului,
pe care o defineşte ca „atribuirea de sens(uri) expresiilor discursului”
[2, van Dijk, 1985, p. 104]. van Dijk distinge interpretările lingvistice, intensionale
(prin care unei expresii i se atribuie un sens) de cele extensionale, specifice logicii
şi filosofiei limbajului, prin care expresiei i se atribuie un referent/ denotat.
Conform lui, a oferi o interpretare extensională înseamnă a specifica despre ce
e un anumit discurs – indivizii, proprietăţile sau stările de lucruri care îi constituie
referenţii într-un model formal al unei lumi posibile.
Astfel, în termenii lui van Dijk, discursul/textul interpretat este un „model

formal al unei lumi posibile” şi, în cazul în care este conceptualizat în acest mod,
expresiile pot avea un referent, pentru că nu este neapărat vorba de lumea aşa cum
o percepem cu toţii, ci de o lume posibilă, în cazul căreia ar putea funcţiona o
semantică vericondiţională. Oricum, dacă pentru Frege referentul unei expresii este
valoarea ei de adevăr, van Dijk pare a susţine teoria referinţei propusă de Russell
sau Wittgenstein, pentru care referentul unei expresii e o stare de lucruri.
Demersul lui van Dijk este orientat spre formularea unei teorii care să poată
sta la baza unei metode de analiză de discurs – analiza semantică de discurs –
aplicabile la diferite tipuri de discurs. În acest sens, pentru formularea preliminară
a unei practici de analiză a coerenţei la nivel de discurs, van Dijk [idem, p. 105]
propune următoarele:
Presupunem […] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca

succesiuni de propoziţii şi (2) că unităţile de sens atribuite propoziţiilor sunt
judecăţi, care constau dintr-un predicat şi un număr de argumente care ar putea
avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei semantice de
discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs
sunt legate cu succesiuni de judecăţi ce stau la baza lor şi cum sensul acestor
succesiuni este o funcţie a sensului propoziţiilor sau judecăţilor constituente.
180 Alexandru Cosmescu
Acest nivel de analiză presupune urmărirea a ceea ce van Dijk numeşte

coerenţă locală. La acest nivel, se urmăresc structurile temă-remă, datum-novum,
temă-comentariu, co-referinţa, anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze
diferite. Pentru van Dijk, discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât şi
ca act de vorbire global, şi poate fi analizat, la acest nivel trans-frastic, cu ajutorul
unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire, pragmaticii lui
Grice, lingvisticii funcţional-sistemice etc.1.
În acelaşi timp, discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze
şi la sensul acestora, luat în parte. Înţelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se
poate reduce la înţelegerea sensului fiecărei expresii, deşi sensul discursului este
o funcţie a sensului fiecărei expresii pe care o conţine. Astfel, van Dijk propune
şi noţiunea de coerenţă globală – la nivelul unei secvenţe discursive mai ample
sau al unui text întreg. Noţiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite ca
macrostructuri semantice care formează coerenţa globală a discursului, explicând
ce este relevant şi important în informaţia semantică din discurs. Putem vorbi, în
acest sens, despre tema unui paragraf, a unei secţiuni sau a unui text, atunci când
conectăm secvenţele textuale la un nivel mai abstract şi general – reducându-le la
ceea ce van Dijk numeşte macropropoziţii sau la titluri pentru o secvenţă textuală.
Conform lui, textele pot fi rezumate doar datorită acestei capacităţi de a fi reduse
la macrostructuri. Concepţia lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă
a temei unui text sau a unei secvenţe textuale şi poate fi pusă la baza unei practici
de analiză semantică de discurs, după cum o demonstrează pe baza a 4 exemple,
inclusiv un text poetic.
Un alt demers teoretic util în acest sens e cel al lui Wallace Chafe
[3, Chafe, 2001]. Analizând conceptul de flux al discursului, Chafe afirmă că
discursul e o combinaţie a două fluxuri: un flux de sunete şi un flux de gânduri.
Menţionând „forţele” care dau o direcţie fluxului de gânduri, Chafe [idem, p. 674]
atrage o atenţie deosebită asupra temei, pe care o defineşte ca agregat coerent de
gânduri introdus de un participant la conversaţie, dezvoltat fie de acel participant,
fie de altul, fie de câţiva participanţi împreună, apoi încheiat în mod explicit sau
lăsat să se estompeze.
Interpretată în acest mod, tema discursului poate fi diferenţiată mai uşor

de tema unei fraze, facilitând astfel urmărirea coerenţei globale şi, desigur,
a schimbului de teme în cadrul unei conversaţii sau al unui text fragmentat. Tema
este percepută aici mai mult ca secvenţă de discurs în care se vorbeşte despre
acelaşi lucru.
1
o altă teorie care poate sta la baza analizei coerenţei locale e cea propusă de Martin
Heidegger, conform căruia una dintre funcţiile de bază ale limbajului este „explicitarea
a ceva drept ceva”. Unul dintre aceşti termeni ai relaţiei de explicitare poate fi interpretat
ca „explicitat”, iar celălalt – ca „explicitant”, „explicitatul” fiind analog temei în relaţia
temă-remă. Avantajul aplicării lui Heidegger la analiza coerenţei locale ar fi faptul că, în
acest caz, de exemplu, o descriere a agorafobiei ca „de fiecare dată când ies în oraş îmi
e frică” ar putea fi descompusă atât în descriere a unei situaţii a „ieşirii în oraş”, care apoi
este explicitată drept „ceva care îmi provoacă frică”, cât şi în explicitarea „fricii” drept
„senzaţie care apare atunci când ies în oraş”. Astfel, tema poate fi atât „ieşirea în oraş”,
cât şi „frica”, în funcţie de contextul în care apare această expresie.
Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică 181
Un alt concept util lansat de Chafe este cel de supratemă – supratema

fiind acea temă cu un grad sporit de generalitate care organizează câteva teme în
cadrul unui discurs, funcţionând ca umbrelă pentru ele. Introducerea unei teme în
discurs se poate produce fie în cadrul supratemei deja propuse, fie este dublată de
introducerea unei suprateme noi. Chafe evidenţiază şi mecanismele prin care este
constituită tema unei secvenţe discursive şi modul în care tema se integrează unei
suprateme. Practica analizei de discurs în varianta lui Chafe presupune urmărirea
modului în care se succed şi se constituie reciproc temele şi supratemele în cadrul
unui discurs.
Astfel, cele trei abordări pe care le-am analizat permit formularea unui
scop clar pentru o analiză tematică/ semantică – evidenţierea reţelelor asociative
stabilite între teme în cadrul unui discurs – şi, în acelaşi timp, van Dijk şi Chafe
oferă o serie de instrumente utile pentru realizarea practică a acestei analize.
1. Martin, Éveline, 1995. Thème d’étude, étude de thème în Rastier, François

(coord.). L’Analyse thématique des données textuelles: l’exemple des sentiments.
Paris : Didier. 1995. (Collection Études de sémantique lexicale)
2. van Dijk, Teun, 1985. Semantic Discourse Analysis. Consultat pe
www.discourses.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis.pdf
3. Chafe, Wallace, 2001. The Analysis of Discourse Flow, în Schiffrin, Deborah,
Deborah Tannen şi Heidi E. Hamilton (coord.), The Handbook of Discourse Analysis.
Oxford: Blackwell.
182
ORIGINEA NUMELOR RUSU ŞI ROSSO
Maria Cosniceanu
Numele Rusu a provenit din două surse.

1. Din adjectivul românesc rus, rusă, atestat în dicţionarele mai vechi ale
limbii române [1 şi 2], cu sensul „roşcat, blond”, sens pe care îl are şi vechiul slav
rus, rusu din limbile sud-slave (bulgară, sârbă), atestat şi în antroponimele Rus,
Rusa, Ruse, Ruşi, Ruso cu o serie de derivate [3, p. 432-433], precum şi latinescul
russus, devenit în italiană rosso şi russo, atestat şi în numele de familie italiene
Caporosso şi Caporusso „Caproşu”, „cap roşcat” [4, p. 53-154], în franceză
roux, rousse „roşcat, roşcovan”, devenit nume de familie Roux, Rous, Rousse,
cu sensul „roux de cheveux” – „roşcat la păr” şi cu o serie de derivate: Rousseau
(Jean Jacques Rousseau), Roussel, Rousselet, Roussin etc. [5, p. 530, 531]. Astfel,
numele cu tema rus sunt vechi şi frecvent atestate atât în limbile romanice, cât şi
în cele slave, cu acelaşi sens.
Despre etimologia adjectivului românesc rus H. Tiktin scrie: „Nicht
lat. rŭssus, sonder slav. rusŭ” – nu din latinescul rŭssus, ci din slavul rusŭ
[1, p. 1347]. Numele cu tema rus din documentele moldoveneşti, sec. XV-XVIII,
denotă forme bulgăreşti. Sunt atestate prenumele masculine Rus, Ruse (Ruse
Mitescul, scris şi Rusea, 1608, Suceava), prenumele feminine Rusa (bunica lui
Lupul din ţin. Iaşi, 1604), Rusa (fiica lui Toader, mama lui Ion Ruse, ţin. Tutova,
1617), Rusca (între anii 1483 şi 1624 sunt atestate 28 de persoane), Rusi (mama
Neacşăi, 1495) [6, p. 584, 585]. Rus este atestat şi ca patronim: Ion Rus, fiul lui
Rus (1617). De la persoane cu prenumele sau patronimul Rus au apărut şi numiri
de localităţi: Toader Rus, boier, bunic lui Vlad din Rusi pe Bârlad, dăruieşte
loc de sat Rusi, cu pârâu pe Tutova, lui Dragoş Urlat [6, p. 584]. În perioada
articulării numelor de persoane Rusul a fost foarte frecvent atestat, ca prenume şi
ca patronim. Între anii 1456 şi 1624 sunt atestate 48 de persoane cu numele Rusul:
Rusul, tatăl Greacăi (1471), Rusul, popă (1456), Rusul, slugă domnească (1564),
Ion Rusul (1603) [6, p. 586], Apostolachi Rusul, biv pârcălab [7, p. 105].
2. Din numele etnic rus.
La răscrucea sec. VIII-IX, când s-a constituit statul feudal Kievskaia
Rusi, numele rus a devenit numele poporului, nume etnic. După cum relatează
cercetătorii, la români, după 1775, numele Rusu(l) indică numai originea etnică
[8, p. 364). Drept dovadă serveşte şi mulţimea de atestări din Recensământul
Moldovei de la 1774, când persoanele erau identificate prin numele de origine. De
ex., Mihai, rusul, Ivan, rusul, Dumitru, rusul, Maftei, rusul etc. din s. Sămăşcani,
ţin. Orhei-Lăpuşna [9, p. 467], spre deosebire, de ex., de etnicii sârbi, identificaţi
prin numele sârbul: Pascal, sârbul, Petco, sârbul, Stoian, sârbul, Vasile, sârbul
etc. din s. Parcani, ţin. Orhei-Lăpuşna [9, p. 466]. În sec. al XIX-lea, când numele
de familie s-a impus pe cale oficială, numele etnice au devenit nume de familie:
Armeanu, Bulgaru, Cazacu, Grecu, Leahu, Rusu, Sârbu, Tătaru etc., etc. Astfel,
Originea numelor Rusu şi Russo 183
numele etnic Rusu(l) s-a suprapus pe numele vechi provenite din adjectivul rus
şi în epoca contemporană ele pot fi delimitate numai prin stabilirea perioadei de
atestare şi circulaţie a numelui respectiv. De aceea şi G. Bezviconi, referindu-se
la numele Rusu, spune: „Probabil Ruşi, aşezaţi din vechime în Moldova, de unde
provine şi numele Rusu” [10, p. 282]. Dar atestările documentare, după cum am
arătat, denotă faptul că din vechime numele respective au provenit de la porecla
rus „blond, roşcat, roşcovan”.
Formele rusificate Russ, Russu, Russo, Ruschin au apărut în Basarabia în
sec. al XIX-lea, după 1812. La 1814 a avut loc o adunare a boierilor din Basarabia,
cu scopul de a trimite la Sankt-Petersburg o delegaţie de boieri, care să exprime
credinţă şi supuşenie împăratului rus Alexandru I. Printre participanţii la această
adunare, care şi-au pus semnăturile, au fost Iancu Rusu, boier de viţă veche, tatăl
scriitorului Alecu Russo, scris în această listă Ianco Russu, şi un Dino Russu.
În formă rusificată au fost scrise toate numele boierilor respectivi: Dimitrii,
Ivan, Matvei, Foma; Constandachii, Filactachii, Iordachii; Caplesco, Miclesco,
Tufesco etc., etc. [11, p. 8, 9]. G. Bezviconi relatează că la 1821 a funcţionat
o comisie specială pentru cercetarea documentelor nobililor din Basarabia, în
scopul confirmării lor în rangul de nobleţe ereditară de către Departamentul
Heraldic al Senatului Rus [10, p. 8]. Comisia cerea ca actele moldoveneşti nu
numai să fie traduse în limba rusă de un traducător jurat, dar să fie însoţite, înainte
de toate, de certificate ale Consulatului Imperial Rus [10, p. 28]. în aceste acte şi
certificate fluctuaţia numelor a continuat.
În spiţa neamului Rusu sunt indicaţi următorii descendenţi: Ionaşcu
Russul, vel logofăt, pârcălabul Apostolache Russul, jitnicerul Carp Russul etc.
[10, p. 281]. În documentele basarabene de până la sec. al XIX-lea aceleaşi
persoane sunt atestate cu numele Rusu: Ionaşcu Rusul, vel logofăt, 1654
[12, p. 10, 12], Apostolachi Rusul, biv pârcălab, feciorul lui Ionaşcu Rusul,
biv logofăt, 1669 [7, p. 105], Carp Rusul, jitnicer, 1756 [12, p. 20, 47).
În aceeaşi spiţă este indicat şi Ilie Russul, acesta având pe Manolache, Ioan,
Darie, Alexandru şi Scarlat, Russo, actualii doveditori ai nobleţei [10, p. 281].
După cum descendenţii lui Ilie Russul au fost înscrişi la un moment dat cu
numele Russo, aşa şi Iancu Rusu (scris şi Russu, Russul) a devenit Iancu Russo:
„Iacovache Russul, medelnicer, a avut un fiu Iancu. Originea nobilă a lui
Iancu Russo se urcă la peste 200 ani. Comisiunea, la 17 martie 1821, a hotărât
ca Iancu Russo să fie trecut în partea a VI-a a cărţii genealogice a nobililor,
pentru Ţinutul Orhei” [10, p. 276]. Astfel, Alecu, feciorul lui Iancu Russo
(< Rusu(l), Russu, Russul), născut la 1819, a fost înscris cu numele Russo –
Alecu Russo. Aşadar, atestările documentare infirmă părerea că numele Russo
i-ar fi fost atribuit scriitorului nostru în Elveţia, conform pronunţiei numelui
francez Rousseau, sau că ar proveni din greacă, unde Russo înseamnă tot
„roşcovan” [13, p. 86].
Fie că a provenit din porecla rus „roşcat” sau din etnonimul rus, forma
actuală a numelui este Rusu. Azi în republică este foarte frecvent numele cu forma
Rusu, dar foarte multe persoane sunt scrise şi cu forma Russu. În câteva raioane
este atestată şi forma Russo.
Rusu: Anenii Noi – 222 de persoane (Şerpeni – 115, Cobusca Veche –
59, Anenii Noi – 29 etc.), Basarabeasca – 86 (Iordanovca – 37, Basarabeasca –
184 Maria Cosniceanu
19 etc.), Bender – 54, Briceni – 184 (Tabani – 40, Corjeuţi – 36, Cotiujeni –
15 etc.), Bălţi – 489, Cahul, 275 (Cahul – 124, Borceag – 38, Baurci-Moldo-
veni – 28 etc.), Cantemir – 164 (Goteşti – 36, Cantemir – 28 etc.), Camenca – 5,
Chişinău – 2874 (Botanica – 553, Râşcani – 547, Ciocana – 461, Buiucani –
387 etc.), Cimişlia – 415 (Grădişte – 114, Lipoveni – 74, Cimişlia – 66 etc.),
Criuleni – 325 (Boşcana – 77, Criuleni – 58, Izbişte – 20 etc.), Călăraşi –
276 (Sadova – 64, Săseni – 33, Niscani – 34 etc.), Căuşeni – 260 (Căinări –
78, Căuşeni – 50 etc.), Donduşeni – 617 (Donduşeni – 129, Târnova – 77,
Scăieni – 61, Baraboi – 63, Frasin – 48 etc.), Drochia – 1121 (Drochia – 295, Ochiul
Alb – 134, Ţarigrad – 76 etc.), Dubăsari – 301 (Oxentea – 163, Coşniţa –
24 etc.), Edineţ – 636 (Cupcini – 109, Edineţ – 88, Burlăneşti – 79, Feteşti –
62 etc.), Floreşti – 1032 (Ciutuleşti – 113, Bobuleşti – 102, Floreşti – 191,
Vărvăreuca – 78 etc.), Făleşti – 477 (Făleşti – 77, Risipeni – 69, Pietrosu –
43 etc.), Glodeni – 231 (Ciuciulea -31, Glodeni – 41, Camenca – 28 etc.),
Grigoriopol – 17, Hânceşti – 1188 (Hânceşti – 202, Cărpineni – 180, Lăpuşna –
141, Ciuciuleni – 126 etc.), Ialoveni – 321 (Costeşti – 95, Ialoveni – 49, Ruseştii
Noi – 41 etc.), Leova – 152 (Beştemac – 62, Leova – 23 etc.), Nisporeni – 274
(Nisporeni – 39, Cristeşti – 35, Grozeşti – 34 etc.), Ocniţa – 179 (Sauca – 47,
Ocniţa – 31 etc.), Orhei – 576 (Orhei – 161, Furceni – 30 etc.), Rezina – 523
(Rezina – 175, Meseni – 52, Ciorna – 37 etc.), Râbniţa – 56 (Râbniţa – 45 etc.),
Râşcani – 365 (Zăicani – 63, Râşcani – 48 etc.), Slobozia – 17, Soroca – 386
(Soroca – 130, Bădiceni – 27 etc.), Străşeni – 473 (Lozova – 69, Rădeni – 68,
Străşeni – 78 etc.), Sângerei – 539 (Bilicenii Vechi – 61, Bursuceni – 54, Sângerei
– 54 etc.), Taraclia – 9, Teleneşti – 626 (Nucăreni – 152, Coropceni – 97, Brânzenii
Vechi – 61 etc.), Tiraspol – 43, Ungheni – 1182 (Ungheni – 311, Semeni – 99,
Petreşti – 90, Costuleni – 57 etc.), Şoldăneşti – 419 (Şoldăneşti – 87, Cuşmirca –
48, Rogojeni – 30 etc.), Ştefan Vodă – 296 (Ştefăneşti – 84, Volintiri – 64, Ştefan
Vodă – 50 etc.), Găgăuzia – 21.
Russu: În toate raioanele, respectiv în aceleaşi localităţi, este atestat şi
numele cu forma Russu, dar numărul purtătorilor este mai mic faţă de cei cu
forma corectă Rusu. De ex., în Anenii Noi, satul Şerpeni sunt înregistrate 115
persoane cu numele Rusu, iar cu numele Russu 44 de persoane; în Cahul cu numele
Rusu – 124 de persoane, iar cu Russu 46; în Hânceşti – 202 persoane cu numele
Rusu, 8 persoane cu Russu; în Teleneşti, satul Nucăreni – 152 de persoane cu
numele Rusu, 16 cu numele Russu; în Soroca – 130 cu numele Rusu, 55 cu
numele Russu; în Floreşti – 191 de persoane cu numele Rusu, 2 cu numele
Russu etc., etc.
În câteva raioane este atestat şi numele cu forma Russo: Basarabeasca – 3
persoane, Bălţi – 3 persoane, Cahul – 14 (Cahul – 9, Luceşti – 4, Crihana Veche –
1), Cantemir (Goteşti) – 1, Chişinău 14, Cimişlia – 1, Ialoveni (Văsieni) – 1.
1. Tiktin H. Rumänisch deutsches Wörtebuch. – Bukarest, 1911.

2. Scriban A. Dicţionarul limbii româneşti. – Iaşi, 1939.
3. Илчев Ст. Речник на личните и фамилни имена у Българите. –
Sofia, 1969.
Originea numelor Rusu şi Russo 185
4. Dictionnaire historique de l’anthroponymie romane. Vol. II/1, Max

Niemeyer Verlag. – Tübingen, 2004.
5. Dauzat A. Dictionnaire des noms de famille et prénoms de France. –
Paris, 1951.
6. A. I. Gonţa. Documente privind Istoria României. A. Moldova.
v. XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane. – Bucureşti, 1990.
7. Sava A. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. – Bucureşti,
1937.
8. Constantinescu N. A. Dicţionar onomastic românesc. – Bucureşti, 1963.
9. Молдова ын епока феудализмулуй. V. VII, p. I, II: Реченсэминтеле
популацией Молдовей дин аний 1772-1773 ши 1774. – Chişinău, 1975.
10. Bezviconi-Bezviconi G. Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru
(la 1821). v. I. – Bucureşti, 1940.
11. Полный список лиц избранныхъ бессарабскимъ дворянствомъ на
областныя, губернскıя и уездныя должности со времени присоединенıя
Бессарабıи къ Россıйской Имперıи по 1912 годъ. – Sankt-Petersburg, 1912.
12. Boga L. T. Documente basarabene. I-XX. – Chişinău, 1928-1938.
13. Graur Al. Nume de persoane. – Bucureşti, 1965.
186
GRIGORE VIERU: UN MODEL DE LECTURĂ POETICĂ
Tamara CRISTEI
„Poetul adevărat este cel care, nesăturându-se din poezie, nu se satură

de ea” [6, p. 336]. Descindem în reflecţiile noastre din această afirmaţie
nu pentru sintagma „poet adevărat”, în sensul unui creator de autentică valoare,
cum s-a impus Grigore Vieru în literatura română, ci pentru segmentul
determinativ al frazei: „nesăturându-se din poezie, nu se satură de ea”, ceea ce
susţine ideea de stare plenară a nesaţiului de viaţă totală şi a nesaţiului de creaţie,
spaţiu locuibil permanent al poetului – „lacrima a Basarabiei”. Căci, trăind profund,
re-trăind multiplu şi co-trăind în cele mai pure ape ale sincerităţii realităţile durute
ale poporului său, Grigore Vieru şi-a construit din aceste realităţi dure (ca sihaştrii
ce au săpat în stînci de munte) propriul spaţiu poetic în sens heideggerian: „abia
creaţia poetică este cea care face ca locuirea să fie o locuire. Creaţia poetică lasă
locuirea să survină în mod autentic” [5, p. 201]. Acest fapt se produce firesc în
procesul lecturii poeziei vierene, întrucât însuşi textul se construieşte şi se oferă ca
spaţiu deschis, îmbietor prin comuniunea sentimentelor umane şi foarte generos
ca diversitate a trăirilor poetice, ce vizează existenţa umană, locuirea într-un mod
esenţial. Poetul însuşi se retrage la marginea spaţiului poetic locuibil, ocupându-şi
un loc modest, dar foarte important ca privire-perspectivă: marginea. „Locuiesc
la marginea/ Unei iubiri. …Locuiesc la marginea/ Unui cântec. …Locuiesc la
marginea/ Unei pâini.” Caracterul acestei priviri – perspective îi asigură poetului
focalizarea pe esenţă – mijlocul, care este punctul de sprijin al spaţiului şi al
stării poetice a creatorului. Relevanţa semnelor acestui spaţiu existenţial asumat
ţine de ordinul spiritualului şi culturalului românesc: iubire, cântec, pâine, ce-şi
dobândesc semnele corespondente ale energiei sale creatoare, ale „izvorârii”, ale
trăirilor insolite ce nasc poezia sa inconfundabilă: credinţa, speranţa, dragostea.
În codul filosofiei noastre culturale este înscris adevărul că fără credinţă nu există
iubire adevărată (în orice ipostază am concepe-o), fără dimensiunea ascensională
a speranţei, cântecul adevărat n-are aripele sufletului şi fără dragoste adevărată
pentru destinatarii unei opere, faţă de semeni, nici pâinea nu e pâine, mai ales
pâinea spirituală ce o plămădeşte Grigore Vieru – poezia sa. Cu atât mai mult
că poetul investeşte lexemul dragostei cu sensuri general umane de o stringentă
actualitate: „dragostea este un sinonim moral al păcii. Deci, şi al Patriei”
[6, p. 342].
Este de semnalat că rarisime sunt fenomenele când un creator – poet devine,
în timpul vieţii, prin modul său de a fi şi prin felul de a-şi comunica ascultătorilor
săi textele, un model sensibilizator de rostire afectivă şi de mediator eficient al
procesului de receptare şi interpretare a poeziei sale de către cititor. Contemporanii
noştri au fost martori oculari şi au beneficiat de pe urma unui astfel de fenomen,
reprezentat de regretatul poet Grigore Vieru. De la primele dialoguri cu cititorii
săi şi până la sărbătorile de neuitat ale poeziei, cu sălile mari neîncăpătoare,
Grigore Vieru: un model de lectură poetică 187
poetul ne-a propus şi, benevolente, ne-a impus, treptat, un mod deosebit de
lectură a poeziei, prin care admiratorii ei, sau doar cei interesaţi s-o asculte,
se convingeau, pe viu, că autorul şi poezia sa se contopesc magic, în timpul
rostirii, de dragul ascultătorilor şi în scopul realizării triplei intenţii: intenţio
auctoris, intenţio operis şi intenţio lectoris în scopul transmiterii mesajului prin
care să se asigure comunicarea sensului textului poetic [3, p. 25-26]. În acest
proces Gr. Vieru se angaja simultan în, cel puţin, trei ipostaze: cea de autor-emitent
al textului; cea de lector model (Um. Eco.) sau lector implicit (W. Iser), care
susţinea intenţia auctorială şi cea de lector empiric (destinatarul), pe care-l avea
nemijlocit în faţă şi care trebuia să fie un foarte bun auditor, care să-şi pună în
valoare „identitatea sa culturală, cunoştinţe, predispoziţii, interese, circumstanţe”
[4, p. 61-62]. Rezultanta era, deseori, o rostire ce adeverea prezenţa în faţa
publicului a unui Autor – Liminar (M. Ferraresi), aflat „pe muche”, care
revarsă în inimile ascultătorilor sentimentele şi stările unei fiinţe omeneşti
(autorul empiric), şi concomitent, evidenţiază „strategia textuală explicită”
[apud 3, p. 86-87], mesajul ajungând până la inima şi gândul celor ce-i
savurau textul.
Se întâmpla întotdeauna un fenomen fascinant şi copleşitor, căci
toţi ascultătorii erau lăsaţi, cu generozitate, „să intre” pentru câteva clipe în spaţiul
purgatoriu al procesului de creaţie, să asiste la actul de „ardere” (de atâtea ori!)
a poetului „pe propriul său rug”, vorba fratelui său congenital Mihai Eminescu.
Din păcate, nu putem audia astăzi felul cum îşi citea operele Eminescu (cercetătorii
presupun că avea un bariton melodic foarte plăcut, catifelat). Ştim însă, din
notele contemporanilor săi, că replicile din operele dramatice sau versurile
disparate, pe care le rostea poetul în situaţii instantanee de comunicare, erau
receptate credibil, ca enunţări reale, producându-se astfel confuzii. Mai mult,
în cazurile mai dificile de receptare a poeziilor de discutat în cadrul şedinţelor
societăţii „Junimea”, Eminescu era rugat să citească textele, căci varianta lui
de lectură era cea mai comprehensivă şi relevantă pentru determinarea valorii
acestora pentru publicarea în revista Convorbiri literare. Dintre modelele de
rostire auctorială, cunoscute astăzi, cel mai aproape de Gr. Vieru, ca exprimare
a nervului interior al poeziei, este modelul lui George Bacovia. Cu siguranţă (şi
acest lucru l-am verificat în cazul mai multor chestionare administrate liceenilor şi
studenţilor), după ce audiezi lectura bacoviană, te asociezi altfel trăirii eului liric
şi percepi cu adevărat atmosfera interioară a textului. Acelaşi lucru se confirmă,
ascultând vibraţia şi inflexiunile melodice ale vocii lui Gr. Vieru, căci poetul,
în procesul rostirii textului său, îl „re-crea”, nu prin textura lexematică, care
rămânea cea scrisă, ci prin expresia insolită a ţesăturii melodice – manifestare
a „re-înfiinţării” poeziei prin lectura autorului sau a „re-zidirii” autorului în textul
său, ca un adevărat Meşter Manole. Acest fenomen reprezintă o redimensionare
a mitului personal al autorului prin realizarea continuă a procesului de în-fiinţare,
„celulă cu celulă”, a entităţii sale creatoare, atât în fiecare poezie creată, cât şi în
fiecare rostire a aceluiaşi text în faţa unui auditoriu. Felul acesta de manifestare
a lecturii auctoriale vierene surprindea şi provoca auditoriul, urmărindu-i,
cu atenţie, spectacolul rostirii sale poetice, şi căutând să-i sesizeze resorturile
umane şi estetice.
Auditoriul dobândea condiţia de destinatar vizat, co-participând la (sau, cel
puţin, receptând) trăirea poetului, care se abandona total stării sale interioare, ce se
188 Tamara Cristei
înfiripa chiar din rostirea titlului sau a primelor slove ale incipitului. În felul acesta,
poetul se lăsa cuprins de discursul propriei poezii, precum s-ar încredinţa un copil
vorbelor pe care le rosteşte, fiind sigur că acestea, în acel moment, îi comunică
fiinţa. Astfel percepea poetul liantul autor-rostitor, căci poezia Domniei Sale
de-acolo porneşte, din copilărie, când de frică şi de singurătate, vorbea cu umbra
uscată a zarzărului din faţa geamului sub liniştea aurie a lunii [7, p. 503]. Atunci,
în adâncul acelei linişti şi în lumina feerică a lunii (asemeni viziunii lui Blaga),
copilul descoperea, graţie redimensionării tainei liniştii şi singurătăţii, adică
a cunoaşterii şi trăirii intuitive, lumea încăpătoare şi plină de viaţă a cuvintelor,
a comunicării. Atunci, probabil, i se relevă copilului Gr. Vieru misterul cuvintelor
de a-i fi ceea ce dorea să fie, de a fi chiar el însuşi, sau mama, sau casa, izvorul,
glia, sau patria… Efectul purificator al cuvântului l-a trăit poetul în permanenţă,
în special prin crearea poeziei pentru copii, care îi era ploaia curată, căci
acei, cărora le vorbea prin versurile sale, îl ascultau fără să-i ceară în schimb
niciun compromis. Or, astfel are loc totala fuziune a autorului cu atmosfera, cu
substanţa verbului poeziei sale, ea devenindu-i cel mai autentic spaţiu locuibil.
Cea mai relevantă în acest sens este metafora căsuţei de melc, unde poetul şi copiii
se ascund şi-şi spun poveşti, comunicând într-un limbaj al cărui cod ei îl înţeleg
perfect. Melcul – poetul se abandonează, cu cea mai firească credinţă, căsuţei
sale – poeziei, şi, în liniştea ei neantină, o re-creează – rosteşte, ascultându-i
infinitele ecouri ce răsună – vibrează, imprimându-se pe timbrul vocii sale şi
transmiţându-se, pe aripile melodiei versului, către receptorii săi. Poate de aceea,
poezia lui Gr. Vieru a început să cânte aievea în lăuntricul său, melodia fiindu-i
starea superioară de transsubstanţiere a realului. Astfel, poezia sa îşi îndeplinea
sine ira, graţie autorului, funcţia consacrată: declanşarea emoţiei estetice
datorită căreia, în primul rând, se formează la cititor un gust estetic. Poetul
îi propune cititorului său, tot prin consacrare, dar şi prin sinceritate pură, formula
sa de trăire/ re-trăire a textului, căci, în opinia lui, „sinceritatea ţine de firescul
fiinţei umane”. Fiind un dat existenţial al omului, sinceritatea trebuie să devină şi
o condiţie a celui care rosteşte/ interpretează textul poetic, întrucât este, totodată, şi
un semn calitativ al spiritului uman, al libertăţii de creaţie, al sufletului, libertatea
sufletului fiind calificată de Gr. Vieru (sic!) drept minunea cea mai desăvârşită:
nimic nu i se mai poate adăuga. Autorul ţine să precizeze: Fericit este poetul
a cărui cântare nu bogat, ci liber de-atâtea ori îl face. Parafrazându-l pe autor,
dar şi continuându-i gândul, menţionăm că fericit este acel cititor de poezie, care
înţelege că fiece text poetic îi lărgeşte orizontul, îi re-dă libertatea spiritului şi-l
ajută să se fortifice în scopul realizării potenţialului propriei sale personalităţi.
Adevărul acestor afirmaţii este susţinut şi de consideraţiile lui Gr. Vieru
menite să contureze o definiţie a poeziei: Poezia ar fi secretul creierului scăpat
de gura inimii. Cântecul ce uneşte spiritul cu simţirea e ca un măr sănătos: din
care parte nu-l muşti, iţi bucură inima. Cu alte cuvinte, starea cea mai adecvată
de receptare a textului poetic este cea de plăcere, cea care te „umple” de propria-ţi
sevă umană de care aveai nevoie, de care-ţi era dor, pe care o râvneai întru trăirea
unei stări intelectuale de satisfacţie. Cu atât mai mult, formula de rostire necesită
fuziunea dintre simţire şi gândire. Poetul consideră, în acest sens, că poezia se
bucură, în procesul plăsmuirii sale, de două daruri fără de preţ: vinul Inimii
şi pâinea Spiritului, ceea ce personifică “delirul” simţirii şi judecata profundă
a gândului. De aceea, Gr. Vieru îşi dorea cu tot dinadinsul: Dacă aş avea două
inimi, una aş vrea să gândească.
Aşadar, în sens heideggerian, Gr. Vieru gândeşte „esenţa creaţiei poetice
ca pe o activitate care lasă să survină locuirea ca pe o construire privilegiată, dacă
nu ca pe construirea privilegiată însăşi” [5, p. 201-202]. Faptul că activitatea
creatoare asigură esenţial survenirea/ devenirea/ construirea privilegiului locuirii
presupune, sine qua non, condiţia libertăţii fără de care nu poate avea loc survenirea
locuirii omului într-un spaţiu poetic: din toate aceste măreţe sfinte ale lumii
libertatea sufletului este minunea cea mai desăvârşită. În discursul său poetic
Gr. Vieru pledează pentru aceste însemne definitorii ale existenţei umane:
iubire – credinţă; cântec – speranţă; pâine – dragoste; suflet – libertate,
trecându-le printr-o diversitate impunătoare ale limbajului poetic discursiv.
Aceste însemne constituie, în opinia noastră, şi stările fundamentale ale poetului în
momentele de graţie ale Domniei Sale şi în cele privilegiate pentru auditoriul său
- momentele rostirii/ „citirii poemelor” (precum remarca însuşi) cu un sentiment
de adevărată pietate şi religiozitate. Cele expuse ne permit să rezumăm că în
prima dimensiune a rostirii traiectoria melodică a textului imprima tonul puternic
interiorizat al unei credinţe vibrante în semnificaţia textului magic al poeziei,
comunicându-şi marea dragoste faţă de oameni. A doua dimensiune îi revenea
tonului fundamental ce se desfăşura într-un zbor melodic al cântecului-speranţă.
Într-o a treia dimensiune, cea a momentelor de vârf, se declanşa un ton exaltat al
libertăţii sale sufleteşti, dobândită cu preţul arderii şi jertfirii de sine întru poezie.
Aceste segmente sonore ale inflexiunii vibrante a vocii poetului configurează un
autentic model de rostire poetică auctorială viereană.
Prin modelul său de rostire poetică, Gr. Vieru, Autor-Liminar, reuşea
să-şi păstreze statutul de creator – re-creator al textului său, desfăşurându-l şi
reprezentându-l în faţa ascultătorilor şi obţinând să deplaseze gândirea poetică
a emiţătorului înspre publicul receptor (în acelaşi cadru, cititor), sugerând
o comprehensivitate semiotică a textelor sale poetice. În felul acesta, autorul se
elibera, în aparenţă, de opera sa, în vreme ce de fapt, îşi anunţa apartenenţa,
dintr-o perspectivă ontologică, la un fond productiv comun. Autorul, nu numai în
textul poetic îşi răspunde unor întrebări pe care şi le pune sieşi, fapt definit de Jean
Bollack drept „cazul-limită”, dar şi în timpul spunerii lui în faţa auditoriului, re-
adresează aceste întrebări publicului, provocându-i stări şi sentimente autentice,
încât am putea afirma că, nu numai scriindu-şi şi re-citindu-şi poezia, ci, mai
ales, rostind-o pentru cititor/ ascultător, o făcea să trăiască aievea. Or, în aceste
momente, Gr. Vieru facilita, prin varianta sa de rostire „o anumită convergenţă
dintre textul său şi ascultător”, fenomen interpretat de W. Iser drept indiciu al
prezenţei „locului operei literare”, acest loc având „în mod inevitabil un caracter
virtual” şi „din această virtualitate izvorăşte dinamica sa, care, la rândul său,
reprezintă condiţia pentru efectul suscitat de operă” [4, p. 83]. Gr. Vieru reuşea
să declanşeze caracterul virtual al textului său poetic, transpunându-l într-un flux
dinamic al rostirii însoţit de diversitatea implicaţiilor intonaţionale şi gestuale,
care produceau un efect estetic scontat asupra ascultătorului, care răspundea, într-
un prim moment, printr-o tăcere totală de câteva clipe, urmând apoi valuri de
aplauze – seismograf al stărilor emotive trăite.
Faptul că poezia lui Gr. Vieru intră în categoria textelor de referinţă ale
Curricumul-ui la disciplina Limba şi literatura română se datorează probei de
190 Tamara Cristei
calitate a acesteia în procesul receptării ei de către cititorii de diferite vârste şi

niveluri de pregătire, precum au atestat sondajele efectuate. Textul poetic vierean
intră în categoria textului de plăcere, întrucât el „mulţumeşte, umple, dă euforie”,
dar şi re-întemeiază anumite credinţe şi convingeri, edifică anumite atitudini
fundamentale, căci vine „din cultură, nu rupe cu ea” [1, p. 15]. Important este
că majoritatea textelor lui Gr. Vieru se plasează în zona de interferenţă general-
umană a culturii poporului nostru cu cea a altor popoare, dovadă fiind motivele
sau alte structuri poetice (mama, copilăria, iubirea, plaiul), în zona semnificaţiilor
existenţiale de profunzime (viaţa, moartea, arta, frumosul, binele, răul, abjectul), în
codul unui limbaj care, pe prima dimensiune a receptării, ne dispune, ne provoacă
la lectură, iar pe ulterioarele dimensiuni de lectură (explicativă, interpretativă)
pune diverse obstacole în calea denotaţiei, creând ambiguităţi ce pot satisface/
insatisface categoriile de cititori. Din cele destăinuite cu înfrigurare de către
poet în ultimul său interviu, reiese că una dintre marile sale griji a fost anume
limbajul poetic, pe care îl dorea dinamic, în mişcare evolutivă, dar care să derive,
în permanenţă, din resorturile perene ale limbii române, din miracolul ei, care
păstrează simţirea şi gândirea artistică a poporului nostru, fiind un limbaj care să
individualizeze fiecare poem, dar să nu des-fiinţeze limba română, discipolul şi
străjerul căreia se considera.
Aşadar, şi în rostirea textului poetic, limba română trebuie să-şi trăiască
o altă/ nouă în-fiinţare prin comunicare poetică. Anume graţie formulei elevate
a unei atare rostiri, poezia îşi materializează celelalte funcţii formative, dintre
care Gr. Vieru edictează, drept primordiale, următoarele:
• „Să-i facă omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă” – nu în sensul
idealizării existenţei, ci în cel al relevării aurei spirituale ale existenţei umane,
făcându-l pe om să înţeleagă faptul că trebuie şi poate să-şi pună în valoare viaţa
prin transferarea cotidianului în calitate spirituală, în sens simbolic (Spiritului şi
Inimii, precum am constatat) aparţinându-i esenţa. „M-am amestecat cu viaţa/ Ca
noaptea cu dimineaţa”.
• „Să-l facă pe om mai bun, mai încrezut în forţele sale”, bunătatea ca dat
fiinţiabil asigurându-i omului, fără excesul de efort voit, încrederea în propriul
său potenţial.
• „Să-l facă să-i fie dragă viaţa, natura din sânul căreia este uneori
smuls”. Or, poezia deţine resursele empatice de re-vigorare, de re-edificare a unor
sentimente fundamentale proprii poporului nostru, despre care mărturiseşte şi
literatura lui orală: jovialitatea şi comuniunea cu natura fiind resursele puternice,
care l-au fortificat în depăşirea oricăror greutăţi şi obstacole. „M-am amestecat cu
dorul/ Ca sângele cu izvorul”.
• „Să încurajeze… soarele să răsară şi femeia să nască”, cu alte cuvinte,
să creadă sincer în propriul rost al vieţii şi, prin aceasta, să se angajeze, asemenea
unui demiurg, în fenomenul cosmic al continuităţii perene a existenţei umane.
„Curajul de-a trăi,/ Curajul de-a muri-/ Iată cele două aripi/ Care pot/ În ceruri
să te ridice”.
• „Să întindă punţi între oameni, între popoare… pentru cauza
păcii”. Este evident că poezia e considerată de către poet, în primul rând, prin
limbajul ei auroral, un cod universal al comunicării interumane, un mesager
al comuniunii culturale, al convieţuirii eficiente, graţie nivelului spiritual pe
care îl conţine poezia şi pe care îl solicită şi de la cititor. „Dragostea este un

sinonim moral al păcii”.
Toate aceste deziderate sunt, în opinia lui Gr. Vieru, sarcini ale poeziei
de azi şi dintotdeauna, care dobândesc valenţele unor adevărate minuni
fundamentale ce le conţine. Cititorului actual al poeziei vierene, în special, şi
al textului poetic, în general, îi este recomandat să-şi însuşească aceste judecăţi
de estimare a poeziei, care pot fi tot atâtea „minuni”, descoperiri poetice şi
emoţii vibrante, ce pot crea liantul dintre motivaţia intrinsecă şi extrinsecă
a cititorului avizat, care să-i asigure şi condiţia unei trăiri autentice a mesajului
de comunicat. În fond, Gr. Vieru a consfinţit un model eficient de lectură poetică
demn de valorificat.
Un fenomen de esenţă profetică incontestabilă, implicită doar poeziei
lui Gr. Vieru, este însă forţa de a crea con-substanţialiatea spirituală cu textul
eminescian, considerat un izvor esenţial al destinului său poetic: Suntem un
dor de noi înşine („cunoaşte-te pe tine însuţi”), suntem un dor al Universului.
Această comuniune congenitală vine din înţelegerea spirituală superioară
a valorii existenţei umane, cea divin-cosmică. Ştiu: cândva, la miez de noapte,
ori la răsărit de soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie tot de-asupra cărţii Sale. Poate
de aceea poetul ridică poezia, ca stare de spirit creatoare, în neantul cosmic, în
nemoarte, prin „lacrima” poeziei asigurându-se permanenţa existenţei umane
a poetului. Pentru că a văzut,/ Ochiul meu a murit./ Lacrima: piatră funerară
pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/
Ochiul meu, dând piatra la o parte. Asumarea acestor „minuni fundamentale”
de către fiecare cititor interpret, oferite cu generozitatea unui sfânt, de care era
capabil doar Grigore Vieru, solicită ca poeziile sale să fie lecturate ca entităţi
co-existente cu fiinţa cititorului, ca versuri izvorâte, prin rostire, din neantul unei
stări de spirit ce trebuie întreţinută într-o continuă mişcare spre des-mărginirea
orizontului său de aşteptare. Fiule, să nu/ Laşi ochiul să-ţi ruginească./ Văzând,
vei cunoaşte,/ Cunoscând, vei birui,/ Biruind, vei fi iubit./ Iubind,/ Vei găsi
drumul spre casă, spre propriul său spaţiu locuibil, care să ofere preaplinul
existenţei. Citindu-i opera, avem certitudinea că în spaţiul poeziei vierene,
sonorizat de melodia interioară a versurilor, trăim în unda filosofică a unei
autentice stări poetice, căci „în chip poetic locuieşte omul”.
1. Barther Roland, Plăcerea textului, Chişinău, Editura Cartier, 2006.

2. Cornea Paul, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Polirom, 1998.
3. Eco Umberto, Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1996.
4. Iser Wolfgang, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2006.
5. Heidegger Martin, Originea operei de artă, Bucureşti, Humanitas, 1995.
6. Vieru Grigore, Rădăcina de foc, Bucureşti, Editura Univers, 1988.
7. Vieru Grigore, Taina care mă apără, Iaşi, Junimea, 2009.
192
VALENŢE FORMATIVE ALE DIALOGULUI BEREJANIAN
Petru DERESCU
1. O serie de considerente probează faptul că titlul are implicaţii strict

pedagogice doar la prima vedere.
1.1.Precum afirmă academicianul Ion Borşevici, „Dl. S. Berejan în plan
educaţional, etic şi estetic posedă marea artă pedagogică – ARTA DE A NE
OMENI-sentimentul de a te bucura de succesele semenilor, arătând invidioşilor
calea de a ieşi din prizonieratul acestui cancer spiritual” („Limba Română, 2002,
nr. 4-6, p. 42).
1.2. Mai multe dintre definiţiile societăţii umane o prezintă drept totalitate
de oameni, între care are loc un permanent proces de educare reciprocă, prin
urmare, studiul comunicării are un pronunţat impact social. Comunicarea
constituie, precum o arată numeroase studii, un element esenţial al socializării şi
convieţuirii umane [2]
1.3. În fine, ţinem să consemnăm faptul că unul dintre imboldurile acestor
constatări a fost şi nedumerirea provocată de lectura în revista „Limba Română”
(2002, № 4-6) a titlului interviului – „Lingvistica nu m-a făcut fericit” – un
titlu oarecum obscur, fără plenitudinea informaţională necesară. Or, acest titlu
conturează chipul unui autor deziluzionat, dezamăgit de munca întregii sale
vieţi (?). Punctele de suspensie din titlul interviului, apărut iniţial în („Momentul”,
1997, 2 august) schimbă oarecum profilul autorului: este, de astă dată, o persoană
ce constată cu amărăciune un anumit lucru; acelaşi semn grafic mai presupune şi
schimbarea de mai departe a preocupărilor autorului.
Rămânând în cadrul categorii etico-morale respective, vom constata şi
următoarea afirmaţie a savantului: „Titlul acestui interviu … este «Lingvistica
m-a făcut fericit»” (??) (revista „Semn”, 2000, № 1-2). Încercând a ne lămuri în
această privinţă, am analizat mai multe interviuri ale d-lui S. Berejan, detectând
particularităţile structural-compoziţionale ale replicilor din cadrul dialogurilor.
Acestea evidenţiază anumite trăsături ale personalităţii reputatului savant care,
prin exemplul personal – or, exemplul personal este prima şi cea mai nobilă
emblemă a Dascălului – le transmitea şi celor din jurul său. Aceasta ar şi fi,
credem, valenţa formativă de căpătâi a d-lui academician S. Berejan, care vroia să
demonstreze „adevărul pe cale concretă, cultivând şi promovând o limbă elevată,
o limba literară şi în felul acesta făcându-i şi pe alţii să se gândească la asta”
(„Semn”, 2000, № 1-2, p. 54). Căci avea experienţa de elev în acest sens, precum
ne-o spune în acelaşi interviu:
„– Ştim că drumul D-voastră spre poezia gramaticii a început cu
matematica…
Valenţe formative ale dialogului berejanian 193
– Matematica a fost o atitudine sentimentală faţă de profesorul de matematică

Mihail Reznic, un evreu cu studii româneşti. Vorbea o limbă românească aleasă.
Aveam o satisfacţie deosebită să-l ascult” („Semn”, 2000, p. 53-54)
2. Dintre alte valenţe formative ale dialogului berejanian le vom releva aici
pe cele de mai jos:
2.1. Respectul pentru interlocutor, care transpare din întreaga activitate
a d-lui academician S. Berejan, era, în cadrul comunicării libere, gradual în
funcţie de interlocutorul respectiv:
„… Vă cunoaştem ca pe un om căruia îi place să discute la „tu” cu
discipolii..
– Aş face aici o remarcă: cu discipolii pe care mi-i apropii („Semn”, 2000,
p. 53).
2.2. Obiectivitatea expunerii, adică distanţarea autorului de realitatea
analizată şi examinarea realităţilor existente prin prisma unor categorii sistemice.
În acest sens semnificative sunt constatările cercetătorului I. Eţcu: „S. Berejan
manifestă o dorinţă nepotolită pentru activitatea spirituală, dar, fiind o fire
temperamentală, omul de ştiinţă Berejan nu s-a angajat niciodată în polemici
agresive, care distrug obiectivitatea şi ucid spiritul ştiinţific, tonul moderat, strict
academic dominînd tot ce a scris dumnealui până în prezent. În această ordine
de idei ar putea fi amintite nenumărate atacuri la persoana Domniei Sale, autorii
făcându-se a uita de contextul istoric şi sociocultural în care am fost siliţi să trăim
şi să acţionăm până nu demult, atacuri rămase fără replică…
O altă caracteristică demnă de reţinut a omagiatului este aceea că în
scris nu-şi îngăduie decât esenţialul. Vădeşte preferinţa pentru verbul dinamic
şi adjectivul plastic, ocoleşte detaliul nesemnificativ, alege cu grijă nuanţa. De
multe ori l-am auzit că scrie greu. Şi cum ar putea să fie altfel, dacă îşi trece ideea
prin nenumărate fibre cerebrale până ce aceasta îşi găseşte haina verbală potrivită
şi abia atunci o aşterne definitiv pe hîrtie” (RLŞL, 1997, nr. 3, p. 7).
Vom remarca, tot aici, şi exprimarea francă a atitudinii personale faţă de
anumite fenomene. Astfel, savantul ce profesa un ton moderat, strict academic,
echilibrat, rareori devenea, în cadrul dialogului spontan, exploziv; o făcea în
situaţii deosebite. Spre exemplu, atunci când era copleşit de atacuri nedrepte şi
îşi revărsa mânia prin şiruri de exclamaţii-interogaţii violente, ca în fragmentul
de mai jos:
„– Presa oficială a partidului de guvernământ prin gura unor persoane
cu vederi nedisimulat antiromâneşti, afirmă că Dvs. aţi spus una pe vremea
regimului comunist (că limba e „moldovenească”) şi alta acum, în perioada
democraţiei (că ea e română). Când aţi avut dreptate, întreabă ei?
– Atunci „au avut dreptate ei”, pentru că deţineau puterea, iar acum – eu,
că pot spune adevărul fără a mă teme că aş putea fi pus la zid… Cine e temerarul
luptător pentru dreptate care atunci, înainte de 1989, ar fi îndrăznit să spună public
că limba pe care o vorbim este româna? Numiţi-mi-l!
Şi atunci, pe ce bază mi se încriminează mie că n-am făcut acest lucru?
194 Petru Derescu
Oare nu tot cei ce-mi încriminează acum că numeam pe vremea lor limba
„moldovenească” ne impuneau această aberaţie, insuflându-ne frica de a fi
consideraţi duşmani ai puterii şi poporului?
Iar acum tot aceşti inşi cu mină de mieluşei inocenţi fac pe fariseii! Ei,
care în luările de cuvânt din 1993-1994 numeau, ca şi mine, limba noastră limbă
româna” (LR, 2002, nr. 4-6, p. 48).
2.3. Modestia caracteristică omului S. Berejan îi era o calitate înnăscută:
„– N-am fost înclinat spre popularizarea persoanei mele. Dar dacă prezintă
un oarecare interes şi acest lucru, aş putea să spun câteva cuvinte.
… părinţii mai fiind învăţători, nu vroiau nici ei, nu vroiam nici eu să-mi fie
învăţători…” („Am căutat să fac din lingvistică un fel de matematică”// „Semn”,
2000, nr. 1-2, p. 52).
Echilibrul moral al unei personalităţi integre iese în evidenţă atunci când
face anumite totaluri; astfel, la întrebarea:
„– Ce datorii neachitate are academicianul S. Berejan?” răspunsul este cel
care urmează:
„– Rog cititorii să nu considere drept lipsă de modestie din parte-mi
afirmaţia că cercetătorul ştiinţific Berejan şi-a făcut datoria civică până la capăt.
Dar să se ia la harţă meschină cu oameni neştiutori, rău intenţionaţi sau, pur şi
simplu, necinstiţi în acţiuni nu are niciun rost”
2.4. Cunoscător al subtilităţilor unităţilor de limbaj, acad. S. Berejan ştia să
folosească subtextul expresiei pentru a reda esenţialul unui anume mesaj:
„Părinţii mei erau învăţători, dar învăţători de şcoală românească, nu erau
învăţători cum am văzut eu mai târziu…
Eu consider că liceele de atunci erau licee, pentru că dacă faci în fiecare sat
liceu înseamnă că nu-i liceu şi nu-i ceea ce trebuie pentru fundamentare („Semn”,
2000, nr. 1-2, p. 52).
2.5. Specialist remarcabil în domeniul limbii, acad. S. Berejan ştia să
ordoneze lucrurile expuse pentru a le scoate în relief coerenţa şi esenţialul. Spre
exemplu, la următoarea întrebare a reporterului:
„– Dle academician, sunteţi autoritate apreciată în ţară şi peste hotare şi
cred că această recunoaştere unanimă nu a apărut, să zicem, pe un teren gol. Unde
şi cum v-aţi format ca personalitate? Cine v-a influenţat destinul? Şi, la urma
urmei, de ce aţi ales anume lingvistica?” (Momentul, 1997, 2 august), S. Berejan
începe a răspunde în felul următor:
„– Vreau să inversez ordinea întrebărilor ce mi le adresaţi, întrucât înainte
de a ajunge a fi recunoscut «în ţară şi peste hotare», cum ziceţi Dvs., a trebuit să
mă fi afirmat cât de cât în domeniu, ca să aibă lumea ce recunoaşte… Deci, ca
întotdeauna, nu există autoritate fără rezultate”.
Aceeaşi atenţie pentru valenţele contextuale ale unităţilor lexicale este
ilustrată şi prin următorul schimb de replici:
„– D-le profesor, Vă mulţumim pentru răspunsuri şi, în acelaşi timp,
ne cerem scuze pentru cazna acestui interviu cu numeroase probleme de
ordin tehnic.
Valenţe formative ale dialogului berejanian 195
– Eu n-o consider caznă. Mie totdeauna mi-a părut că oamenii îşi pierd
timpul cu mine” („Semn”, 2000, nr. 1-2, p. 54).
3. Concluzii. Din cele de mai sus am putea trage câteva concluzii

3.1. Pentru S. Berejan dintotdeauna activitatea în domeniul lingvisticii
urmărea scopul ca „limba, înţeleasă de toată societatea şi comună tuturor
membrilor acesteia, să-şi poată înfăptui menirea de armă de comunicare, de luptă
şi de dezvoltare a societăţii” [1, 10].
Din această convingere a savantului reiese cu evidenţă faptul că activitatea
de lingvist implică şi ipostaza de generator al unei anumite energii spirituale.
Şi tot din acest motiv aprecierea d-lui N. Leahu, precum că „Academicianul
S. Berejan este, neîndoios, cel mai important produs al şcolii lingvistice româneşti
din Basarabia. Deşi nu i-am fost discipol decât indirect, făcându-mi ucenicia la
profesori pe care Domnia Sa i-a format, mi-l asum pe dl S. Berejan ca profesor de
suflet pentru remarcabila-i cumpătare şi onestitate de slujitor al Limbii Române,
dar deopotrivă şi pentru acel element sadobenian-matein care îi pigmentează poetic
vieţuirea între şi întru oameni„ (N. Leahu, Conferinţa Naţională de omagiere,
Bălţi, 2002, p. 41) poate fi, considerăm, completată şi cu determinativul de „focar
de energie”.
Din această perspectivă analiza particularităţilor dialogului berejanian

ne permite a completa tabelul prezentat de către cercetătoarea E. Bogdanova
(preocupată în deosebi de funcţiile pedagogice ale dialogului):
Caracteristicile stilului monologal Caracteristicile stilului

al comunicării dialogal al comunicării
Dominare totală a emiţătorului, Egalitate a interlocutorilor,
Relaţii „subiect-obiect” Relaţii „subiect-subiect”
Egocentrismul emiţătorului, centrarea Centrarea nu doar asupra necesităţilor,
doar asupra necesităţilor, obiectivelor şi obiectivelor şi scopurilor personale,
scopurilor personale ci şi asupra celor ale interlocutorilor,
convergenţa lor
Impunerea interlocutorilor a anumitor Acumularea potenţialului de colaborare
idei prin manipulare ascunsă sau agresivitate
directă
Dogmatism, translare extrapersonală a Discuţii libere, transmiterea normelor
normelor şi cunoştinţelor, ce trebuie copiate şi şi cunoştinţelor drept experienţă personal
însuşite tacit retrăită, care necesită a fi interpretată prin
experienţă personală
”[3, 134]
cu, cel puţin, încă două particularităţi deosebitoare:
Astimulativă Stimulativă
nonenergetică energetică
3.2. Soluţionarea nedumeririi de la începutul constatărilor noastre

(referitoare la fericirea în lingvistică) o găsim în următoarele cuvinte:
196 Petru Derescu
„…Lingvistica, trebuie s-o recunosc, nu m-a făcut fericit decât în puţinele cazuri
când făceam abstraţie de obiectul direct al preocupărilor mele – limba din
Republica Moldova, când mă cufundam în lingvistică pură, ca să zic aşa, acolo
unde aveam de a face exclusiv cu ştiinţa, nu cu politica, cu ideologia (evid. n. –
P. D.). Numai atunci când m-am ocupat de lingvistica teoretică, de lingvistcica
generală, am simţit adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică, de cercetare (fără
comandă de sus, fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi mai ales fără
reticenţele pe care ţi le impui singur, tot din laşitate în primul rând şi care sunt şi
ele extrem de împovărătoare) ” („Lingvistica nu m-a făcut fericit…”, interviu cu
T. Rotaru// „Momentul”, 1997, 2 august).
1. Berejan S., Câteva considerente privind folosirea cuvântului în context,

Cultivarea limbii, 1977, p. 9-16.
2. Ilica A., Grofu M., Comunicarea în educaţie, Ed. Universităţii „Aurel
Vlaicu”, ARAD, 2006.
3. Богданова Е. Л., Педагогические функции диалога, Томск, 1997.
197
CATILINARI ŞI TEMPERATORI. STUDIU DESPRE

EMINESCU ŞI CARAGIALE
Ioan DERŞIDAN
Facultatea de Litere din Oradea
I. Serie vizibilă, interesantă şi atractivă din punct de vedere creator, tipologic

şi istoric, catilinarii eminescieni pornesc, se pare, de la algoritmii publici ai
discursurilor lui Cicero, dar şi de la destinul tragic al acestuia, frânt în faţa forţei
şi a modului de proliferare a abuzurilor şi crimei. Teme importante ale creaţiei
eminesciene, deschise perspectivei catilinare, sunt rolul personalităţilor în istorie
şi legăturile acestora cu ceilalţi, trădările şi trădătorii, soarta dramatică a omului
înzestrat, căutarea stelei fiinţei, raportul amplu dintre individ şi colectivitate,
omul ca animal politic şi social, ori deschiderea spre mit şi vis.
În prezentarea catilinarilor există o componentă polemică şi un radicalism
atitudinar, vizibile în limbaj (scriitură) şi explicabile prin larga cuprindere şi
argumentare şi prin gradul de implicare a scriitorului. Nimic nu-l doare mai rău
pe ticălos ca râsul, scria I. L. Caragiale. Reacţia polemică şi satira eminesciană
sunt, în acest exemplu, corespondentul la ironia caragialiană…
Naturile catilinare eminesciene sunt prezentate în raporturile lor cu
statul şi cu instituţiile acestuia, dar şi cu ceilalţi. Perspectiva istorică şi socială
îi oferă scriitorului numeroase exemple legate de timpuri, locuri şi împrejurări
conflictuale, exploatate de „catilinari”. Se poate vorbi, pe baza acestora, de un
mod de înţelegere catilinară a existenţei/ istoriei, întâlnit în unele secvenţe din
creaţia autorului român. Aria referinţelor livreşti, biografice şi bibliografice,
varietatea exemplelor social-economice, istorice şi cotidiene şi direcţiile
argumentelor fundamentează analiza gazetarului. Încărcătura acesteia este amplă,
istorică şi socială, filosofică şi culturală, în cea mai mare parte. Analiza critică
a fenomenelor economice şi sociale de către cei doi clasici şi soluţiile oferite în
dezbaterile timpului îi apropie de filosofia socială şi de examinarea mai largă
a drepturilor individuale şi colective.
Catilinarii înseamnă un anumit mod de valorizare a existenţei, apelând la
criteriul istoric, din care reţine experienţa/ înţelesul/ câştigul individual pe seama
celui colectiv şi a tradiţiei. Pe trunchiul istoric şi social, imaginarul eminescian
înregistrează atât bătrânii, cât şi catilinarii, alături de geniu, demon, cezar,
voievod, înţelept, proletar etc.
O valorizare a existenţei asemănătoare catilinarilor o reprezintă tempera-
torii caragialieni, autorul folosind în creaţia sa termeni, atitudini şi exemple din
viaţa politică, socială, geografie, istorie şi meteorologie. Pentru reprezentarea
secvenţei de viaţă (a momentului), invenţia „melodică” a scriitorului se situează
între centru şi periferie, între major şi minor, între viaţa publică şi viaţa de
familie etc. Democraţia şi descentrarea din creaţia caragialiană situează eroii/
198 Ioan Derşidan
personajele între pământ şi cer, cu o încărcătură apreciabilă de vanitate, orgoliu şi

oxigen, în algoritmii temperatorilor vechi şi noi (nu lipsesc oximoronii „vechituri
nouă”). Aceleaşi moravuri şi procedee (temperatoare) se aplică de către personaje
la centru, periferie şi în capitala unui judeţ de munte „în zilele noastre”.
Accepţia temperatorilor, stabilită de Ion Luca Caragiale, poate fi apropiată
de cea a straturilor catilinare (catilinarilor), fixată de Mihai Eminescu. Se ştie că
Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale au reacţionat adesea violent şi polemic
împotriva relei alcătuiri sociale, împotriva politicii şi politicienilor, a grupurilor
adaptate şi indivizilor interesaţi. Publicistica lor şi opera literară cuprind numeroase
asemenea creaţii şi exemple, ale căror geneze şi izvoare se află în stările de lucruri
de la noi, în (re)cunoscutele forme fără fond. Sinteza generală în atac, ironia şi
criticismul junimist îi caracterizează pe cei doi mari scriitori români şi orientarea
lor conservatoare, în cea mai mare parte (în această privinţă).
Catilinarii şi temperatorii sunt produsul epocilor de tranziţie, al unora
dintre straturile acestora. Eminescu deosebeşte, de altfel, naturile catilinare de
straturile catilinare. Catilina a fost iniţiatorul unei conspiraţii împotriva Senatului,
demascat de Cicero (în celebrele Catilinare), înfrânt şi ucis în luptă de armata
senatorială. Statul creează şi el naturile catilinare, straturile catilinare şi starea
de nemulţumire, revoltă şi desconsiderare a interesului. Când aceste naturi
catilinare, cugetătoare, ies la suprafaţa vieţii sociale, prin „coliziune de interese”,
îndepărtare de idealurile naţionale şi de interesele celor mulţi, se produce şi se
explică molipsirea de răul veacului şi crearea straturilor catilinare. În „Timpul”
din 6 iulie 1880, Mihai Eminescu scria: „Astfel lupta acestei mase de nulităţi
în viaţa statului nu era, ca în alte ţări, o luptă între grupuri sociale cu interese
bine definite, ci stăruinţa unor straturi catilinare, fără talent, fără avere, pentru
pâinea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul în socoteala tuturor claselor
pozitive ale societăţii întregi”. Răul veacului, desconsiderarea interesului public
şi naturile catilinare reprezintă asocierea scriitorului. Este un raport amplu, în
care îşi găsesc ilustrarea de-a lungul timpului şi epocilor literare şi înstrăinarea
şi angoasa (Cf. Amélie Nothomb, Catilinare…). Romanul Geniu pustiu va uni
cugetările şi experienţele scriitorului cu naturile catilinare. Straturile catilinare, pe
care le apropiem de temperatori, fructifică social catilinarul şi duc la „coliziune”,
la dezorganizare şi la moarte. Catilinarii privesc în mare şi de sus. „Dacă privirea
e folositoare ca centru într-un organism, ea trebuie să dispuie însă şi de organe
sigure şi precise în funcţiunea lor, organe a căror ochi să fie numai pentru unicul
de care sunt legate”. Aspectele colective, ale coliziunii de interese, precum şi cele
individuale îi preocupă pe cei doi scriitori. Catilinarii eminescieni şi temperatorii
caragialieni documentează astfel, în specificul celor doi scriitori, despre viaţa
publică şi privată românească din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Noţiunile
au acoperirea teoretică, publicistică şi literară (creatoare) a celor doi scriitori şi
ilustrarea prin numeroase exemple şi argumente.
În scrisoarea ce i-o trimite în 6 februarie 1871, din Viena, lui Iacob Negruzzi,
Mihai Eminescu arată că el scrie încercând „a veni cu mine însumi în clar asupra
fenomenelor epocilor de tranziţiune în genere şi asupra mizeriilor generaţiunii
prezente în parte” (s. n. – I. D.). Ca roman scrierea îi părea „completă” („scenele
de sentiment”, „descrierile locurilor” etc.), dar ca studiu era „necomplectă”.
Catilinari şi temperatori. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 199
Este vorba de romanul Naturi catilinare, pe care scriitorul l-a voit sâmburele
consistent (pivotul) apropiat Geniului pustiu şi care n-a mai fost terminat. Într-un
manuscris, în care găsim informaţii în legătură cu naturile catilinare din Geniu
pustiu, Mihai Eminescu nota: „în timpi mari, chiar dacă aceşti timpi nu i-ar
aparţine lui, e o laşitate de-a nu fi de nicio partidă”…
Studiul său nu era complet şi nici nu va fi completat, din mai multe motive,
în ceea ce priveşte naturile catilinare. Metafora îşi are prestigiul său. „Straturi
catilinare” vor constitui pentru poet cei angajaţi în „infinita şi nefasta luptă
sistematică” din viaţa publică a ţării, cei „fără o meserie hotărâtă, fără talent, fără
avere, pentru pâinea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul din socoteala
tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi”, cum am citat deja. Altă accepţie
este aceea de byronian, faustian; dar şi sacrificiul înfăptuitorilor; ori „pâinea de
la buget” şi „coliziunea de interese”. Ion Luca Caragiale atrage atenţia asupra
riscurilor „eclesiei intelectuale”, de cuprins uneori în cercurile catilinarului şi
temperatorului şi ale relaţiilor individului cu statul şi cu ceilalţi.
Tot în Geniu pustiu, roman eroic şi erotic, în evocarea revoluţiei,
a prădărilor şi a uciderilor, a legii talionului, prozatorul scrie: „E o lege în natură,
care să nu acuze? E o lege în natură, care să nu-ţi dea drept când tu ucizi pe cel
ce ţi-a biciuit secol pe părinţii tăi, pe cel ce ţi-a ars în foc pe străbunii tăi, pe
cel ce umple fântânile şi râurile cu copilul sufletului tău? Legile care compun
fundamentul eticei chiar te îndreptăţesc de-a face cât ţi s-a făcut, pentru că numai
aşa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pământ”. Scriitorul înregistrează aici
legea de nestăvilit a vieţii. Aprecieri asemănătoare, privitoare la individ şi la
centrele de interes, de putere şi decizie întâlnim la I. L. Caragiale.
Asemeni catilinarilor eminescieni,, , fără o meserie hotărâtă”, „fără talent”,
„fără avere”’ şi hrăniţi de la contribuabili, temperatorii caragialieni „stau în
slujbele statului”, susţinuţi politic, indiferent de partidele care sunt la conducere.
Temperatorii caragialieni aparţin unui „grupuleţ”, „mic la stat, mare la sfat,
mai mare daraua decât ocaua”, care stă în posturi fixe, de obicei administrative,
indiferent de partida ce deţine puterea, fără să aleagă între conservatori şi radicali
etc. De nu devin potentaţi politici, cu timpul, rămân oricum „în slujbele statului”,
trebuitori oricăror potentaţi: „nucă de jucărie cu coada umflată şi lustruită,
dar fără miez şi aşa mai departe, câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul”
(Vezi Ion Luca Caragiale. Opere V. Articole politice şi cronici dramatice, Ediţie
îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură „Regele
Carol II”, 1938, art. Ce este Centrul?, p. 40-45). Articolul a apărut iniţial în
„Timpul” din 14 noiembrie 1879). Pe de altă parte, examinarea vieţii politice şi
sociale româneşti (şi nu numai) arată pregnanţa unor asemenea constatări şi gradul
în care viaţa bate literatura/ închipuirea şi exemplele de catilinari şi temperatori
devin reguli şi instituie proceduri.
„Răsucitorii de vorbe”, cei care pot spune de la obraz că „la nămiez
e noapte”, vor/ pot vedea Centrul ca un mare partid, arată Caragiale în alt articol.
Dar Centrul îl constituie temperatorii. Aceştia stau în slujbele statului „şi când
o partidă şi când cealaltă este la putere”. „Această strânsură de temperatori se
poate numi asociaţie, consorţerie în scopuri individuale, în niciun caz însă nu se
poate numi un partid politic”. În articolul Politică şi cultură Ion Luca Caragiale
200 Ioan Derşidan
prezintă legătura dintre stat şi societate şi improvizaţia românească, „de bâlci”,

promovarea deşănţată a politicii în instituţii. Scriitorul subliniază (în articolul
Revoltă în sec, 1885) că la 1877 au fost probate şi recunoscute, în ţară şi în
străinătate, meritele guvernului şi ale statului şi măsurile cumpătate adoptate.
Mai târziu însă disputele politice şi gazetăreşti alunecă adesea în excese şi se
creează decalaje între instituţii şi angajaţi.
„Proştii mor, dar prostia este nemuritoare”, scrie I. L. Caragiale în Prostia
în viaţa noastră publică, înregistrând pretenţiile mari şi puţinele/ slabele mijloace.
Articolul Politică şi cultură prezintă starea vieţii noastre publice şi dezvoltarea
noastră morală şi intelectuală „după aptitudinile şi apucăturile de rasă, după
condiţiile pământului şi după energia cu care au putut conserva şi apăra câştigurile
lor de orice fel”. Statul ar trebui să fie „rezultatul natural al societăţii”, dar la noi
nu este aşa, căci noi nu avem decât „strânsură de năvală”, o „strânsură de lume
din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă”. Ca dovadă că nimic
nu e nou sub soare, toate tranziţiile au aceiaşi artizani: tehnicieni temperatori şi
catilinari. Pendularea lor interesată între centru şi circumferinţă şi între grupări de
tot felul este unul din indiciile decăderii semnificaţiilor şi moravurilor în partea
aceasta de lume, în partea ei tranzitivă.
Bugetarul, posibil catilinar sau temperator, „cum iese de la ţâţa mamei,
să treacă la ţâţa şcoalei şi pe urmă de la ţâţa şcoalei la ţâţa bugetulu. Idealul este
ca „românul să se nască bursier, să trăiască funcţionar şi să moară pensionar”
scrie I.L. Caragiale. Catilinarii şi temperatorii arată clar (sper) că cei doi mari
clasici nu se explică doar antitetic (sau oximoronic), ci şi prin concepţie,
atitudine şi înfăptuire (literară şi gazetărească) asemănătoare. Ei sunt cuprinşi
de spiritul critic şi de căutarea fundamentelor adânci ale formelor fără fond,
a adevărului.
Mihai Eminescu, „om al timpului modern” (Titu Maiorescu), rămâne
acelaşi scriitor şi gazetar preocupat de stat, de instituţiile sale şi de cei care le
alcătuiesc. „Organism viu”, statul cuprinde corpul (statului) şi capul (statului),
spaţiul geografic (toposul naţional), poporul şi domnul. Pledoaria scriitorului
este pentru clasele pozitive, proprietari şi ţărani, pentru producţia naţională şi
învăţătură, ceea ce ne reaminteşte de reacţia polemică a lui Titu Maiorescu faţă
de problemele culturii şi civilizaţiei timpului său (În contra direcţiei de astăzi în
cultura română, 1868), în dezbaterile cu privire la forme şi fond şi de propunerile/
soluţiile privind adevărul, progresul, munca şi învăţătura.
Catilinarii şi temperatorii sunt doi iconi ai creaţiei eminesciene şi
caragialiene. Aceştia se situează la întâlnirea dintre istorie/ societate, gazetărie
şi literatură. Relevanţa celor două noţiuni este, în acest caz, biografică, literară şi
istorică. Cunoscutele şi discutatele forme fără fond (în accepţie junimistă) cuprind
aceşti/ asemenea iconi (catilinarul şi temperatorul) – perspectiva este politică şi
satirică, dar şi privitoare la acţiune şi istorie a mentalităţilor. Catilinarii constituie
o constantă a interesului individual, polemică şi neliniştită, nemulţumită, care
presupune complementaritatea, fondul şi edificarea. Nu doar antiteza prevalează la
Eminescu, aşa cum se susţine adesea, ci monologul, ideile, noţiunile, exemplele şi
argumentele, precum naturile catilinare, pătura superpusă şi căutarea stelei fiinţei,
care presupun/ reclamă complementarităti, dialog şi mai multe constelaţii.
Caragiale se întreabă „ce este Centrul”? Una din premise deosebeşte

dreptatea de adevăr, iar a doua îl arată pe socotitor/ avocat. Oricum, Centrul
rămâne/ este „o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ, mic la stat, mare la sfat,
mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coada umflată şi lustruită,
dar fără miez şi aşa mai departe câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul”
(un grup mic, nu un mare Partid). Revenind asupra termenului (Cuvântul
„colectivitate”, 1885) şi aplicându-l politicii, I. L. Caragiale subliniază că
„o sumă de oameni lucrează în viaţa publică cu o disciplină convenită spre
scopul de a căpăta şi păstra puterea, adică cu alte cuvinte: orice colectivitate
de acest fel este un partid politic şi orice partid politic nu poate fi decât
o colectivitate”. Indiferent de calificativele gazetăreşti („tiranică”, „infamă”,
„vitregă”), scrie I. L. Caragiale, colectivitare = partid. Similitudinea rezultă,
de exemplu, din O scrisoare pierdută, O Noapte furtunoasă, ori Conul Leonica
faţă cu reacţiunea. „Disciplina convenită” de către „suma de oameni” va stârni
adesea reacţia polemică a celor doi scriitori, frapaţi de „coliziunea de interese”
din viaţa politică şi social-economică autohtonă.
Paginilor critice consacrate de Mihai Eminescu, gazetarul, catilinarilor,
li se alătură paginile publicistice ale lui I. L. Caragiale la adresa temperatorilor şi
liberalilor colectivişti.
La Eminescu, în condiţiile moştenirii moldovenismului şi antisemitismului,
alteritatea este percepută ca „agent disolutiv” (Ioan Stanomir, Eminescu:
tradiţia ca profeţie politică, Timişoara, Editura Bastion, 2008). Camăta şi
negustoria sunt blamate de gazetar. Conservatorismul său ilustrează algoritmul
revoluţie – progres – reacţiune, iar tradiţia prezentată apare ca un palimpsest
pentru modernitate. Într-o asemenea prezentare, alogenii, pătura superpusă
şi proletarii condeiului cumulează caracteristici catilinare. Eminescu scrie
că politicianismul liberal a distrus datini, biserică şi legi, a creat şarlatani şi
a sprijinit alogeni. Este atitudinea unui conservator, a unui spirit tradiţional, ale
cărui profeţii politice şi mitologii radicale, active, contribuie la conturarea unei
efigii, inseparabilă de „avatarul vocilor sale politice”.
Statul este rezultatul dezvoltării, un produs al naturii, al necesităţii şi
societăţii, nu o convenţie, o înţelegere, cum susţin liberalii, argumentează
Eminescu. Comparativ, conservatorii pun accent pe istorie, obiceiuri, rasă,
evoluţie, pe dezvoltarea organică a statului şi a societăţii, ţinând cont de legile
acestora. Această idee poate fi argumentată şi cu numeroase exemple ale
publicisticii caragialiene şi prin edificiul social vizibil/ dedus din creaţia literară.
Situat pe poziţiile Partidului conservator, Mihai Eminescu pledează pentru tradiţie
şi vizează alcătuirea ideală a statului şi instituţiilor sale: biserică, şcoală, armată,
justiţie, bănci, administraţie etc. Din argumentele articolelor sale rezultă rolul
partidului conservator în organizarea României moderne, pornind de la hotărârile
Adunării ad-hoc din Moldova şi de la rolul boierilor care o alcătuiesc.
„Temeiul unui stat e munca şi nu legile” şi „bogăţia unui popor stă, nici
în bani, ci iarăşi în muncă”, scria Mihai Eminescu (Icoane vechi şi icoane nouă,
în „Timpul”, 1877 şi Opere X). Articolele lui Ion Luca Caragiale, Junimiştii şi
conservatorii, Rezeşul de la Golăşel şi moşneanul de la Florica, Nepotismul,
Prostia în viaţa noastră publică şi Liberalii şi conservatorii au un conţinut
202 Ioan Derşidan
asemănător. Bogăţia e în braţe, în muncă şi în raportul dintre câştig/ venit şi

cheltuială – este „ilustraţia administrativă” eminesciană. Descentralizarea şi
electivitatea funcţionarilor publici i-a făcut pe mulţi „roată la carul statului”,
funcţionari liberali, depărtându-i de munca aducătoare de bunuri, dar legându-i
de stat şi de partid. Prin forme goale s-au înmulţit trebuinţele „fără a se înmulţi
producţia”, scrie gazetarul. Soluţia ar fi „împrospătarea continuă a fondului şi
păstrarea formelor”: forme vechi şi spirit nou. Gazetarul Mihai Eminescu a dorit
sa elaboreze un dicţionar de economie politica, axat pe producţiune.
Există în Programul Partidului Conservator (publicat în „Timpul”,
1880 şi în ediţia Opere XI), alături de aprecierile politice şi istorice, câteva
consideraţii eminesciene privitoare la cultură, istorie şi gândire/ raţiune,
esenţiale în înţelegerea şi explicarea demersurilor sale privind creaţia,
cunoaşterea şi legăturile individului cu societatea, cu ceilalţi. „Golul nostru
intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune
şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii,
nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza
culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea
propriei judecăţi, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertăţii nu
e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuşi
prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau
capetele generaţiei trecute, care-şi închipuia libertatea fără muncă, cultura fără
învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analoagă. O serie
de fraze ieftine, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din
discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte
încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din
alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi”.
Opţiunea scriitorului este pentru temeinicie şi pentru „controlul”
formelor noi de cultură şi folosirea ca moderator a „tradiţiilor trecutului”.
Incultura şi vechiul spirit bizantin nu pot intra în formele civilizaţiei apusene.
Reformele civilizaţiei româneşti sunt disproporţionate faţă de „puterea de
producţiune a poporului şi cultura lui intelectuală”. Este vorba de o epocă de
tranziţiune (1860-1880), scrie poetul, în care haosul de idei trebuie stăvilit
prin muncă, producţie şi proprietate, cum încep să înţeleagă şi liberalii,
copiindu-i, în această privinţă, pe conservatori. Alte exemple ale publicisticii
caragialiene confirmă aceste aprecieri (Art. Caradale şi Budalale, Liberalii
şi literatura, Lascăr Catargiu, Crezul patriotic liberal – naţional, Politică şi
cultură, Culisele chestiunii naţionale).
Liberalii sunt numiţi de cei doi scriitori colectivişti, roşii şi temperatori.
I. L. Caragiale distinge în familia colectivistă două mari varietăţi „prea bine
caracterizate – caradalele şi budalalele”, pozitiviste şi idealiste, dar şi „corcitura
celor două”. I. L. Caragiale îl citează pe Dimitrie Sturdza care a declarat în
Academia Română că vrea o „discretă uitare”, nu „meritata-i glorie”. Comparativ,
la 1846, englezii (prin liberalul lord Macaulay) vedeau în literatură „cea mai
curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări”.
În trecutul acestui program conservator, Mihai Eminescu va cuprinde
numeroase exemple de domni români care au luptat pentru independenţă şi
neatârnare, precum Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare…„Aşadar independenţa,

precum o numim astăzi, nu este un copil găsit fără căpătâi şi fără antecedente, ci
un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături”. În condiţiile tranziţiei şi
descentralizării, arată gazetarul, vechea vânătoare de tron/ domnie va fi multiplicată
de vânătoarea de funcţii şi arenzi ale stratului, vizând puterea şi câştigul, prin
negustorie de fraze şi făgăduinţi mincinoase de partid. Organele mediatoare între
Coroană şi popor sunt false, au devenit o ficţiune. Iluzia, viciul, nemulţumirea şi
exasperarea sunt asociate cu diverse nume obscure prin care se explică naturile
catilinare, parvenirea socială şi flotanţa atitudinală. „În toate unghiurile României
se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor. Sunt deosebite
numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le e comun tuturor: sentimentul de
indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic”. Din expresivitatea acestor
formulări le evidenţiem acum pe cele privitoare la „populaţia flotantă”, „bagajul
literaţilor lucrativi de mâna a treia” şi „sforăitoare nimicuri”. Recursul este la
arhaic şi temeinicie, la aşezarea istorică. Eminescu aparţine falangăi junimiste
şi prin acest mod de a prezenta formele fără fond şi direcţiile greşite ale culturii
române. În acest spaţiu catilinarul eminescian şi temperatorul caragialian se mişcă
şi se exprimă asemănător. Ei apar ca două embleme ale acestui timp.
Articolul Pătura superpusă a apărut în „Timpul” din 1881 şi în ediţia
Opere, vol. XII şi porneşte de la constatarea/ părerea că nu există „nicio
deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă
parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti”, rasă cu aceleaşi închinări şi aptitudini.
S-a ivit însă, scrie Mihai Eminescu, „un element etnic cu totul nou şi hibrid,
care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi”, în Bucureşti şi în oraşele
de pe marginea Dunării, cu oameni ca Giani, Carada, Cariagdi, C.A. Rosetti,
Pherekydis, Serurie ş. a. Aceşti „fanarioţi”, novisimi, „producte de baltă”,
formează „demagogia României” şi elementul de disoluţie. De aceea lupta de
recâştigare a bunurilor naţionale (limbă, organizare socială, biserică, şcoală)
este contra acestor elemente neistorice. „Totul trebuie dacizat oarecum de
acuma-nainte”, scrie Mihai Eminescu. În pornire, catilinarii şi temperatorii sunt
databili şi recognoscibili.
Art. Guvernul liberal şi responsabilităţile sale, publicat în „Timpul”,
nr. 67, 24 martie 1879 şi în ediţia Opere X. Publicistica, p. 210-211, prezintă
„panglicăria liberală şi vertebratele din sfatul ţării”, „naturile catilinare” şi
strânsura parlamentară. Deputaţii (liberali) sunt comparaţi cu o „menajerie de
curiozităţi etnologice şi zoologice, greu de clasat în regnul animal”. Modul de
„plăsmuire a bugetului” îi arată ca pe nişte iresponsabili, jucând grăbiţi, la spartul
târgului, o „farsă constituţională”.
D. Vatamaniuc explică termenii proprii şi figuraţi folosiţi aici de
Mihai Eminescu: „Eminescu foloseşte expresia «naturi catilinare», întâlnită
şi în alte articole ale sale şi cum intenţiona să-şi intituleze şi romanul Geniu
pustiu elaborat în epoca preuniversitară. Caracterizarea nu reprezintă, neapărat,
o realitate. Nu este însă mai puţin adevărat că guvernarea liberală aduce în
prim-plan destui oameni noi, mulţi fără experienţă politică, de o moralitate
îndoielnică, mare parte arivişti. De aici până la adjectivările lui Eminescu era
distanţa cerută de lupta politică, pe atunci la începuturile statuării normelor sale
204 Ioan Derşidan
şi de talentul polemic al unui ziarist cu adevărat de excepţie”… Ne preocupă

desigur înregistrarea catilinarilor şi temperatorilor şi nu ne interesează (în ultimă
instanţă) detaliul ilustrării politice/ exemplului partinic şi nici modul de „pisare
a apei în piuă”. Componenta polemică este vizibilă în atitudinea celor doi scriitori
faţă de catilinari şi temperatori.
Naturile catilinare adiţionează alte ipostaze şi exemple politice (liberale,
parlamentare etc.). Dar sunt şi trimiteri/ sugestii sociale, istorice, etnice, electorale şi
culturale, vechi şi noi, stringente, pentru scriitor. „Naturile catilinare” eminesciene
pot fi explicate mai bine dacă le asociem viziunea/ interpretarea scriitorului asupra
„claselor pozitive”, „producătoare”, din care făceau parte ţăranii, meseriaşii şi
muncitorii. Apreciind meritele „claselor pozitive”, Mihai Eminescu compară
trecutul cu prezentul folosind criterii economice şi condamnând formele fără
fond în care era plasată clientela politică. Rezultă importanţa aspectelor sociale,
istorice, economice şi politice în publicistica scriitorului. „Cea mai superficială
socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a vieţii româneşti
n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au
impus formele de civilizaţie străină introduse cu grămada în ţara noastră”. Mihai
Eminescu publică în „Timpul” din 1878 (vol. Opere X) un interesant articol
de informare, Partidul – centru, în care valorifică ştirea creării, de către Vasile
Boerescu, a Partidului – Centru, între liberali şi conservatori şi care, fără o bază
solidă, se va orienta spre liberali, aşa cum prevăzuse gazetarul şi cum îi conturase
parcursul şi-i făcuse necrologul. Important este însă, pornind de aici, felul în care
conturează Centrul I. L. Caragiale şi cum îi aşează în jurul lui pe „temperatori”.
Parabola lui Eminescu, după „Presa” lui V. Boerescu, distinge între centrul italian
şi cel românesc şi vede alunecarea (la noi) spre dreapta şi liberali. Frapează,
la Eminescu, prezenţa unor secvenţe/ episoade/ caracteristici catilinare şi în
gazetăria culturală, în unele articole consacrate vieţii artistice şi literare româneşti.
Registrul catilinar este/ devine la Eminescu o măsură moştenită sau împrumutată
şi asumată. În accepţia eminesciană catilinarul pătrunde în diferite straturi sociale,
stricându-le alcătuirea şi rostul, pervertindu-le şi îndepărtându-le de tradiţie
şi de adevăr. Catilinarul seamănă nestatornicie şi culege interes, iar gazetarul/
scriitorul Mihai Eminescu îl înregistrează în starea lui naturală, în corpul uman,
social şi naţional, explicându-l/ arătându-l şi combătându-l. Perspectiva polemică
şi pamfletară corespunde realităţilor sociale, politice şi culturale româneşti ale
secolului al XIX-lea.
Catilinarul eminescian face parte din viaţă şi literatură şi explicarea lui
are în vedere rădăcinile creşterii (sănătoase) şi ale pieirii, dezvoltarea organică
şi mediul „mlăştinos şi bolnav”. Prezentând volumul Novele din popor de
Ioan Slavici (456 pagini), din 1881, Mihai Eminescu evidenţiază concepţia
sănătoasă a nuvelistului, „fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”, problemele
psihologice pe care le pune şi „fondul sufletesc al poporului”. La Slavici
actul intelectual al observaţiei şi viziunea sunt asociate cu „resumţiunea unor
elemente preexistente din viaţa poporului”. O legiune de scriitori scorneşte însă
„cai verzi”, personaje factice şi „sentimente neadevărate sau simulate”, la modă,
primejduind „gustul public, sentimentul adevărului şi bunul simţ”. Cu oprelişti
de tot felul, catilinarul e prezent şi în disputele dintre vechi şi nou, dintre tradiţie
şi modernitate. Ca emanaţie a unei pături/ categorii sociale interesate, catilinarii

îşi lasă urma în prefacerile şi disputele cu privire la formarea civilizaţiei române
moderne, stârnind reacţia scriitorului şi gazetarului Mihai Eminescu, aşa cum va
proceda, în aceeaşi perioadă, scriitorul Ion Luca Caragiale, vituperând temperatorii
şi denunţându-le procedeele parvenirii. Vastele poeme lirico-dramatice/ marile
compoziţii teatrale imaginate de Mihai Eminescu cuprind nuclee literare de mare
forţă, în care intră adesea catilinarul, o componentă conflictuală care deschide
textul şi-l aşează sub specia devenirii, periclitate de răul universal.
Situându-se în spaţiul catilinarului şi al catilinarelor, Mihai Eminescu
lărgeşte dezbaterea culturală, apropiind-o de istorie, politică şi viaţă naţională.
„Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul
unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul
acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional”. Aceasta se
aplică tot atât de bine la „legiuitor, la istoric, la omul politic”, care trebuie „să
codifice datina ţării lui” şi să dea soluţii pentru trebuinţele şi aspiraţiile poporului.
Farmecul adevărului şi al reprezentării naţionale constituie astfel obiectul artei.
Exemplele din scrierile lui Slavici, Creangă şi Nicu Gane arată „sănătatea
sufletească, tinereţea etnică, curăţia de moravuri şi seninul neamului românesc”
şi sunt opuse literaturii „de spital” a „catârilor intelectuali”, depărtaţi de terenul
vieţii naţionale şi de popor şi pescuind „în promiscuitatea San Franciscului din
America dunăreană”. Ca palimpseste, catilinarii şi temperatorii atacă şi strică
tradiţia şi organizarea socială, dereglându-le şi impunându-le interesele proprii.
Seria astfel constituită a catilinarilor şi temperatorilor, pe baza accepţiilor
stabilite de cei doi scriitori (prin articole precum Icoane vechi şi icoane nouă, din
1877 şi Guvernul liberal şi responsabilităţile sale, din 1879, de Mihai Eminescu
şi Ce este Centrul de I. L. Caragiale, din 1879) are şi alte ilustrări complementare,
cum sunt cele din Alexandru Ioan Cuza şi „sila de temporizare” din 1882 şi
Partidul – Centru, din 1878, de Mihai Eminescu. Ca idei şi termeni, ele pot fi
apropiate de articolul lui Ion Luca Caragiale, din 1879, Ce este Centrul (scris la
un an după articolul lui Mihai Eminescu despre centru).
Mihai Eminescu publică în „Timpul”, din 1877 şi în „Convorbiri literare”,
în 1876, două studii, considerate definitorii pentru înţelegerea ideologiei sale,
a concepţiei social-politice şi a rolului statului şi al organismelor acestuia
în viaţa publică. „Trântorii netrebnici” din învăţământ şi justiţie sunt criticaţi
pentru că „nu învaţă nimic, ci fac politică”. Avocaţii, scrie Eminescu, sunt
inteligenţe „stricate” şi elemente „nesănătoase” (Icoane vechi şi icoane nouă).
Ilustraţiunea administrativă folosită de scriitor se referă la muncă: „bogăţia unui
neam stă nici în bani, ci iarăşi, în muncă”, ca temei al dezvoltării şi consolidării
economice şi al administrării. O civilizaţie autentică are un corelativ economic
îndestulător. „Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are.
Iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui”
(Icoane vechi şi icoane nouă).
Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (în „Convorbiri
literare”, 1876 şi în Opere) a avut şi varianta unei prelecţiuni populare,
sub genericul Înrâuriri asupra poporului român. Preotul şi beamterul austriac,
arată gazetarul, pot măsura influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi
206 Ioan Derşidan
compara soluţiile cu privire la acest raport/ această influenţă. Prioritatea este

a muncii, iar ţăranul român reprezintă singura clasă pozitivă; el se speteşte,
plătind dări, iar ca dorobanţ „moare pe câmpul de război”. Elogiul muncii şi
al ţăranului caracterizează concepţia eminesciană cu privire la dezvoltarea
societăţii şi rolul activităţii economice în această privinţă. Unele din părerile
lui Eminescu cu privire la stat, indivizi/ cetăţeni şi activitatea economică pot
fi apropiate de aprecierile lui Ioan Slavici făcute în această perioadă. Avem în
vedere mai ales rolul statului, armonia intereselor în cadrul statului, asigurarea
stabilităţii şi autorităţii acestuia, rolul breslelor şi al ţăranilor etc.
De aceea, scrie Eminescu, ne trebuie trei lucruri: „Stabilitatea, adică
guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puţin absolut; Muncă, adică
excluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta
silirea lor la o muncă productivă. Economia, adică dreapta cumpănire între
foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât
în economia generală a statului cât şi cea individuală” … […]… Catilinarul
individual şi colectiv e prezent astfel în corpul social.
În 1876, Mihai Eminescu prezintă, în „Curierul de Iaşi”, situaţia românilor
din Transilvania şi din Bucovina, argumentând ideea vechimii şi unităţii noastre
culturale. „Constatăm mai înainte cu toate că românii nu sunt nicăieri colonişti,
venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie
nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor./ … /. Nici mai este
astăzi chestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea
interesantă chestiune nu este de nicio importanţă. Daci sau romani, romani sau
daci: e indiferent, suntem români şi punctum” (Biserica şi şcoala românească
sub dualism).
În art. Repertoriul nostru teatral, din 1870, Eminescu susţine campania
de presă a tinerilor şi (le) recomandă autori care prezintă poporul, precum
Shakespeare, Victor Hugo, L. Holberg şi Fr. Hebbel, B. Björnsen, dramaturgii
spanioli. Repertoriul şi actorii constituie direcţiile în care se poate acţiona pentru
dezvoltarea teatrului românesc, scrie autorul.
Unul dintre cele mai importante articole politice ale lui I. L. Caragiale este
Culisele chestiunii naţionale. El a apărut în 1896, în „Ziua” şi într-o broşură şi
poate fi citit ca un „studiu” politic. Autorul apare ca un „analist” politic. Intitulat
simplu reportaj, studiul cuprinde însă şi accente polemice şi parodice şi episoade
teatrale, scene carnavaleşti, „jucate cu artă şi ştiinţă”. Mărcile subiective şi
expresive sunt pregnante. Dan C. Mihăilescu scrie că în Estul european „politicul
domină copleşitor mentalul colectiv” şi că scriitorul I. L. Caragiale a fost
preocupat „divergent” de putere, politică, instituţii, mentalităţi, etnie, parveniţi,
vanitate, iluzii şi relativisme, de tragi-comicul lumii de la noi (Studiu introductiv
la vol. I. L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Ediţie îngrijită de Marcel
Duţă, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1999).
Alături de preocuparea lui Caragiale de social (prin temperatori) şi de
lumea organică, de viaţă, stă acest interes faţă de meteorologie, în operă şi în
documentele de însoţire a acesteia, atât prin manifestări accidentale (precipitaţii,
viscole, căldură excesivă), cât şi prin elemente de durată (apă, mediu, temperatură,
presiune atmosferică şi influenţă a soarelui), prin referinţele textului, secvenţe de
viaţă şi definire climatică pronunţată a unor personaje.
Înregistrarea catilinarilor pornind de la „aparatul greoi şi netrebnic al

semicivilizaţiunii”, de la personalul însărcinat cu „pisarea apei în piuă” şi de
la „formele goale” se aseamănă cu cea a temperatorilor, dar exemplele sunt
altele, deşi străbat/ ilustrează acelaşi algoritm al interesului personal în dauna
celui colectiv.
Imaginarului caragialian îi aparţin temperatorii, ca motor al istoriei
(uns bine), al angrenajului politic şi social din care fac parte. Catilinarii
eminescieni fac parte din amplele construcţii mitice şi sociale, gazetăreşti
şi lirico-dramatice, ale scriitorului şi aparţin dezbaterilor din epocă printr-o
calibrare a voinţei şi a instinctului de refacere a lumii şi de înţelegere
a întregului. Modernismul românesc îşi anexează, în epoca marilor clasici,
în condiţiile falangei junimiste, catilinarii şi temperatorii ca dimensionări
politice, istorice şi culturale ale acestui proces şi embleme ale celor doi
scriitori, Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale.
Frapează, în cazul celor doi clasici, atât proiecţia istorico-socială
eminesciană, a catilinarilor, reactualizaţi/ reinventaţi printr-o identificare
şi livrare contemporană, pregnantă, cu numeroase achiziţii şi exemple
referitoare la tradiţie şi imaginar, cât şi modul de funcţionare diferit al
temperatorilor caragialieni, ale căror instincte şi manifestări îi diferenţiază
în angrenajul social şi-i justifică tipologic, meteorologic şi temperamental
(pentru nivelul lingvistic şi atitudinal al temperatorilor vezi şi Ioan Derşidan,
Nordul caragialian, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002).
1. Eminescu M., Opere, vol. I-XVII, Ediţia Perspessicius (continuată de

Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia), Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol II” (apoi Academia Română), 1939, 1943, 1952, 1958, 1963, 1977,
1980, 1983, 1985, 1987, 1989, 1993, 1999.
2. Eminescu M., Poezii, vol. I-V, Ediţie critică de D. Murăraşu, Bucureşti,
Ediţia Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1995.
3. Eminescu M., Opere, vol. I-VII, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, prefaţă
de Eugen Simion, Poezii (I); Proză. Teatru. Literatură populară (II); Publicistică.
Corespondenţă. Fragmentarium (III), Publicistică (IV şi V), Dicţionar de rime.
Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondenţă (VI),
Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte (VII), Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 1999.
4. Eminescu M., Poezii. Proză literară, vol. I-II, Ediţie de Petru Creţia,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984.
5. Eminescu M., Statul. I. Funcţiile şi misiunea sa, Antologie, prefaţă, note şi
comentarii de D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1999.
6. Eminescu M., Statul. II. Personalitatea statului şi organele puterii,
Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura
Saeculum, I.O., 1999.
7. Eminescu M.,, Viaţa culturală românească (1870-1889), Ediţie, prefaţă,
texte şi comentarii de D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Vestala, 2003.
208 Ioan Derşidan
8. Eminescu M., Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală

naţională, Antologie, prefaţă, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O., 1998.
9. Eminescu M., Basarabia – pământ românesc samavolnic răpit, Antologie,
prefaţă şi note de D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997.
10. Caragiale I. L., Opere (vol. I-VII). Nuvele şi schiţe, I-II, Reminiscenţe
şi notiţe critice, III, Ediţie îngrijită de Paul Zarifopol, Bucureşti, Editura „Cultura
Naţională”, 1930, 1931, 1932; Opere. Notiţe critice, literatură şi versuri, IV, Articole
politice şi cronici dramatice, V, Teatru, VI, Corespondenţă, VII, Ediţie îngrijită de
Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1938, 1938,
1939, 1942.
11. Caragiale I. L., Publicistică şi corespondenţă, Ediţie îngrijită de Marcel
Duţă, Studiu introductiv de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet –
Cultura Naţională, 1999.
12. Caragiale I. L., Scrisori şi acte, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Şerban
Cioculescu, Bucureşti, E.P.L., 1963.
13. Caragiale I. L., Despre lume, artă şi neamul românesc, Selecţia textelor şi
Cuvânt înainte de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
14. Caragiale I. L., Nimic fără Dumnezeu, Cu o prefaţă de Alexandru Paleologu,
Ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997.
15. Bibliografie Caragiale I. L., coordonator Marin Bucur, vol. I, II, Bucureşti,
Editura Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 1997.
Abstract
As a product of transition epochs, new types of characters emerge: Catilina

followers în Mihai Eminescu’s works and temperature-sensitive individuals,
with a special immediacy of political opportunism în Ion Luca Caragiale’s
oeuvre. The two categories encountered în the writings of these two Romanian
writers have common features, such as self-interest în hostile opposition to
collective interest. The oscillation of these two groups between centre and
periphery is an expression of the decadence of signification and morals în this
part of the world, în its transitive part, because “the reform passes, the mores
persist” (I. L. Caragiale). The critical spirit of the two writers and the search
for truth, for the deep foundation of the “forms without substance” makes itself
evident în their writings.
209
SUGESTII PRIVIND ACTUALIZAREA NUMELUI

ÎN COMPONENŢA UNITĂŢILOR SINTACTICE
Alexandru DÎRUL
Taximonia bazată pe gramatica tradiţională nu vine să propună soluţii

rezonabile pentru elucidarea unor probleme privind structura limbii. În parte,
gramatica tradiţională, care porneşte în analiza structurii limbii de la aspectul
ei formal, nu explică faptul, de ce prin structuri formale similare se exprimă
stări de lucru diferite. În parte aici (în gramatica tradiţională) noi nu aflăm
răspuns la întrebarea, de ce prin structuri formal-identice, tip Ion mănâncă
toată plăcinta, şi Ion mănâncă toată ziua, se exprimă sensuri diferite. Sau,
de exemplu, în gramatica tradiţională nu se răspunde la întrebarea, de ce prin
grupuri (/îmbinări) de cuvinte ce reproduc acelaşi tipar (/model) structural cu
acelaşi indice gramatical (tip: căldare de lemn – căldare de vin – căldare de
muls) se exprimă lucruri diferite: prin prima se indică materia din care este
fabricată căldarea prin a doua – conţinutul căldării, prin a treia – destinarea
recipientului dat. În gramatica tradiţională nu găsim răspuns nici la întrebarea
de ce prin enunţuri cu structuri diferite se exprimă acelaşi conţinut. În parte,
e vorba de perechile de enunţuri de tipul Ioana dă cu var – Ioana văruieşte;
Ion prinde peşte – Ion pescuieşte; Petrea face praf – Petrea prăfuieşte, prin
care se exprimă acelaşi înţeles în fiecare pereche, cu toate că în conformitate
cu gramatica tradiţională, primele enunţuri din fiecare pereche au structura
gramaticală „subiect-predicat-complement direct”, iar cele de a doua – structura
„subiect-predicat”. Numărul problemelor privind structura limbii care nu-şi
găseşte soluţie în gramatica tradiţională poate fi continuat. Dar ceea ce urmează
a fi subliniat în mod deosebit este faptul că în gramatica tradiţională nu aflăm
răspuns clar la întrebarea, cărui fapt datorăm situaţia că două sau mai multe
cuvinte, îmbinate prin subordonare, pe lângă semnificaţia lor referenţială mai
exprimă ceva suplimentar ce nu se conţine în înţelesul acestora. Cu alte cuvinte,
dacă se consideră că semnificaţia cuvântului cu valoare de substanţialitate,
de exemplu, se prezintă drept o reflectare a denotatului (adică drept relaţie
a semnificatului cu un obiect anumit din realitatea ambiantă), atunci apare
întrebarea, ce trebuie să reflecte o unitate sintactică care conţine două sau mai
multe unităţi lexicale, printre care şi unităţi lexicale legate în mod mediat cu
denotatul. Vorba e că îmbinând, de exemplu, în diverse moduri substantivele
moşneag şi greblă, utilizând în acest scop unii indici gramaticali, iar în unele
situaţii chiar şi anumite forme verbale personale, vom obţine o informaţie mult
mai bogată decât sensul referenţial al celor două substantive: Un moşneag cu
greblă; Grebla moşneagului; Moşneagul are greblă; Moşneagul a mai făcut
o greblă; Moşneagul repară grebla; Moşneagul adună cu grebla; Moşneagul
210 Alexandru Dîrul
vede grebla;Moşneagul ţine grebla; Moşneagul vinde grebla etc., etc. Dacă s-ar
încerca să se formuleze în două cuvinte ce este general pentru construcţiile
sintactice înşirate, va trebui să se constate că avem comun aici diverse relaţii
(raporturi) dintre o persoană (moşneag) şi un obiect (greblă). Faptul că cele
două substantive fac parte dintr-un însemnat număr de diverse îmbinări
(/grupuri) de cuvinte şi de enunţuri se datoreşte împrejurării că între obiectele
numite de cele două substantive, în realitatea ambiantă se pot stabili numeroase
şi diverse tipuri de relaţii. Totodată se va ţine seama de faptul că relaţiile
dintre obiecte sunt tot atât de reale, ca şi obiectele (/lucrurile) legate prin
ele şi că „dezvăluirea” caracterului relaţiilor respective se poate obţine prin
analiza obiectelor (/lucrurilor) corelate. (Сусов, p. 6-7). Vorba e că obiectele
din lumea ambiantă, după cum subliniază Iv. Susov, ne sunt date nu ca ceva
în sine, ci prin anumite situaţii (sau stări de lucru) în care acestea apar drept
elemente de sprijin (/temelie). Calităţile (proprietăţi, raporturi, acţiuni, stări,
caracteristici etc., adică tot ce nu ţine de esenţele de sine stătătoare) determină
modul de existenţă sau de manifestare a obiectelor (Сусов, p. 15). E ceea
ce-i face pe cercetători să afirme că printr-o unitate sintactică se redă mai
mult decât se exprimă prin unităţile lexicale îmbinate. De exemplu, prin
îmbinarea Grebla moşneagului pe lângă semnificaţia referenţială a celor două
substantive (fiinţă umană şi obiect) se mai arată că fiinţa (moşneagul) este
posesorul obiectului (greblei).
După cum se poate uşor constata, numeroasele raporturi ce se pot stabili
între cele două substantive referenţiale se obţin, la nivel de suprafaţă (/în planul
expresiei) prin diferite moduri de îmbinare ale acestora, deosebirea dintre ele fiind
marcată prin diferite modalităţi de îmbinare ale lor, utilizându-se în acest scop
diverse mijloace suplimentare, inclusiv forme finite ale diverselor verbe. Căci
unul este raportul dintre obiectele respective reprezentat prin îmbinarea Grebla
moşneagului (raport de apartenenţă), altul – reprezentat prin anunţul Moşneagul
a făcut o greblă (raport actanţial-obiectual) şi al treilea – obţinut prin enunţul
Moşneagul adună cu grebla (raport instrumental) etc.
Totodată urmează a relata că un raport sau altul dintre două elemente
referenţiale nu este strict individual doar pentru cazul concret dat. El
poartă caracter generalizant: cuvinte de aceeaşi clasă categorial-semantică,
îmbinîndu-se, reproduc acelaşi tipar (/model) structural şi exprimă acelaşi
raport situaţional-semantic. De exemplu, raportul de apartenenţă se va
exprima nu numai prin îmbinarea grebla moşneagului, ci şi prin numeroase
grupări constând din „substantiv (la nominativ) + substantiv (la genitiv)”:
găina babei, capra vecinului, caietul elevului, sania unui prieten, cărţile
lui Ion etc.); raporturile instrumentale se vor exprima nu numai prin enunţul
Moşneagul adună cu grebla ci şi prin numeroase structuri constând din
„substantiv (Nom.) + verb tranzitiv + prepoziţie + substantiv (Acuz.)”
(Meşterul bate cu ciocanul; Pescarul pescuieşte cu undiţa; Lemnarul
ciopleşte cu barda; Eleva scrie cu creionul etc.). Raporturile de materie
se vor exprima prin îmbinări substantivale constând din două substantive
(„substantiv (N-A) + de + substantiv [Acuz]”), dintre care primul numeşte
un obiect fabricat (/confecţionat) şi cel de al doilea – materia (casă de bîrne,
Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa 211
unităţilor sintactice
gard de nuiele, ciorapi de lână, oală de lut, făină de grâu etc.). Prin acelaşi
model de îmbinare, dar prin substantive de altă factură semantică se exprimă
o serie de alte raporturi (a se compara: o cană de lapte, o căldare de apă,
o garafă de vin, un sac de grâu, o canistră de benzină etc. – raporturi de
conţinut; fecior de boier, ouă de struţ, căpşune de munte, vin de Cotnari etc. –
raporturi generative; vârf de munte, acoperiş de casă, mijloc de sat, picior de
masă etc. – raporturi partitive etc.).
Noţiunea de raport semantic, pe care-l vom numi convenţional
semiologic în continuare, este legat de situaţie (Susov) – ca fapt al conştiinţei.
În ordinea aceasta de idei Iv. Susov relatează că în conştiinţa vorbitorului se
reproduce fiecare situaţie empirică în totalitatea sa cu toate particularităţile
sale mai importante şi mai puţin importante în întregul aspect concret al său.
Mulţimea unor asemenea imagini concrete senzoriale „se însumă” într-o
imagine globală totalizatoare astfel că numeroaselor imagini ce corespund
viziunilor senzitive li se opune la treapta logică o singură situaţie abstractă.
Aceasta se („proiectează”) „imprimă” în conştiinţă, în principiu, la fel precum
din mulţimea de imagini concret-senzoriale ale obiectelor empirice concrete
(de ex., de percepţie şi imagini ale unor mese aparte) se construieşte o imagine
a obiectului (de exemplu, noţiunea de masă în genere). Spre deosebire de
imaginea senzorial-concretă a unei anumite situaţii empirice, ea se prezintă
drept o reflectare schematică care reproduce doar segmentarea faptului
obiectiv într-o anumită cantitate de elemente separate, precum şi tipurile şi
funcţiile acestor elemente. Această reflectare schematică apare drept rezultat
al transformării de către conştiinţă a multiplelor imagini senzorial-individuale
şi al sustragerii din ele a unor trăsături invariante (Сусов, p. 22-23).
În determinarea tipului de raporturi semiologice situaţionale dintre
cuvintele îmbinate un rol deosebit revine semnificaţiei conţinutale a cuvintelor
îmbinate. De exemplu, deşi îmbinările cană de alamă, cană de apă, cană
de băut reproduc acelaşi tipar structural, având chiar două elemente comune
(cană de), ele exprimă totuşi raporturi diferite, întrucât în primul grup de
cuvinte între substantivul cană prin care este numit un recipient şi substantivul
alamă prin care este numită materia din care poate fi confecţionat un vas se
pot exprima doar raporturi de materie; în cel de al doilea – între cele două
substantive ce numesc un recipient (cană) şi un lichid (apă) se pot stabili doar
raporturi de conţinut etc.
Cazurile menţionate, cât şi multe altele nemenţionate, au la temelie
principiul de actualizare a numelui, care, la rândul său, este fondat pe conceptul
de combinare.
De bună seamă, sub aspectul structurii sale, limba se sprijină pe
combinatorie, care se manifestă la toate nivelele, obţinându-se pe calea aceasta
o vădită economie de mijloace glotice. De bună seamă, dispunând de o cantitate
relativ neînsemnată de foneme (numărul acestora într-o limbă, adesea, nu
depăşeşte 35-40 de unităţi), prin combinarea lor se obţine o cantitate infinită
de cuvinte (cantitatea de cuvinte dintr-o limbă naturală la o anumită etapă de
evoluţie poate fi finită, dar, virtual, capacitatea de formare a unităţilor lexicale
este inepuizabilă). La fel prin combinarea unei cantităţi chiar limitate de cuvinte
se pot construi, după anumite modele, o cantitate infinită de propoziţii concrete

(poate fi limitată doar cantitatea de tiparuri ale construcţiilor sintactice) etc.
Asupra acestei proprietăţi a limbii atrăgea atenţia Luis Hjelmslev, relatând
că „limba e alcătuită în aşa fel, încât într-un mănunchi de figuri aranjate în
nenumărate feluri îşi poate construi o mulţime nesfârşită de semne. Dacă limba
n-ar fi fost alcătuită astfel, ea n-ar fi putut servi ca instrument utilizabil pentru
atingerea scopului” (Hyelmslev, p. 89) „pentru a fi capabilă să-şi formeze oricând
semne noi, cuvinte noi sau rădăcini noi” (o. c., p. 88). Şi în continuare: „Suntem
pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că <…> în însuşirea de a-şi construi semnele
dintr-un număr limitat de figuri – am găsit una dintre caracteristicile esenţiale ale
structurii fiecărei limbi” (o. c., p. 89).
Combinarea în cadrul limbii are un specific al său. Mai cu seamă acest
specific se manifestă la nivelul sintactic, realizându-se în modul de îmbinare
a cuvintelor, mod bazat în fond pe principiul subordonării, acesta constituind
esenţa structurii sintactice a limbii. Asupra faptului dat se atrage atenţia
în „Noul dicţionar enciclopedic a ştiinţelor limbajului”, subliniindu-se că
„Distribuţionaliştii <…> consideră că descoperirea relaţiilor sintagmatice
constituie obiectul fundamental al investigaţiei lingvistice, deoarece limba este
înainte de orice o combinatorie (Ducrot et. al., p. 176).
Odată ce se afirmă că din sarcina cercetării şi descrierii faptelor de limbă
fac parte descrierea (/exprimarea) obiectelor din lumea ambiantă şi a relaţiilor
dintre acestea, în cercetările de gramatică esenţa trebuie să o constituie anume
raporturile dintre obiectele numite de cuvintele îmbinate, dat fiind că sensul
propriu-zis al cuvintelor în forma lor denominativă şi diversele clasificări ale
acestora sunt puse pe seama lexicologiei. Prin îmbinarea cuvintelor, în special
prin subordonare, se obţine actualizarea numelui, procedeu care se află la
baza transformării unităţilor denominative în unităţi comunicative. Vorba e că
actualizarea obiectelor desenate de cuvintele denominative se obţine, de regulă, prin
aplicarea determinărilor, prin calităţi. După cum subliniază Iv. Susov, în felul acesta
se determină modul de existenţă sau de manifestare a obiectelor (Сусов, p. 16).
Determinările cu ajutorul cărora se actualizează un obiect, numit de substantiv sunt
multiple şi variate. Prin mijlocirea acestora se notează o calitate, o proprietate, un
semn, o trăsătură, o determinare cantitativă, posesivă, demonstrativă, dimensională
etc.; un obiect poate fi actualizat de asemenea printr-o caracteristică dinamică, care,
la rândul său, poate fi corelat cu diverse circumstanţe de ordin temporal, spaţial,
modal, final, cauzal etc., etc.
Or, ceea ce pare important, dar adesea trecut cu vederea, este
determinarea obţinută prin corelarea obiectului dat cu alt obiect (sau cu alte
obiecte) din realitatea ambiantă. De altfel, drept actualizator al substantivului
şi deci drept integrator al acestuia într-un enunţ, poate fi considerat orice
element cu funcţie determinant-atributivă (adjective de tot felul, construcţii
prepoziţionale, forme cazuale de substantive, verbe la forme finite ş. a. (băiat
cuminte, rană sângerândă, călător obosit, iedul zburdă, ciubote de iuft, copil
alintat etc.). Între determinanţii propriu-zişi şi determinantele atributive,
inclusiv cele dinamice, există deosebiri vădite. Determinanţii propriu-zişi
(dintre aceştia fac parte, în primul rând, articolele de tot felul) constituie un
tot cu substantivul şi servesc drept indici ai funcţiilor sintactice ale acestora
în cadrul unităţii sintactice. De exemplu în îmbinarea trăsura lui popa prin
determinantul lui este marcată forma cazuală de genitiv a substantivului popa,
marcându-se funcţia atributivă a acestuia.
Spre deosebire de determinanţi care se prezintă drept nişte auxiliare
utilizate numai împreună cu substantivul (mai larg – cu numele), determinările
caracterizatoare dispun de un anumit conţinut semantico-sintactic: calificativ
procesual, obiectual, circumstanţial etc., fiind corelate cu substantivul
printr-un anumit tip de legătură: atributivă, complementativă, predicativă
(a se vedea: Долгова О. В., p. 19). Determinanţii, îndeplinind, în fond, rolul
de integrator al substantivului în enunţ, pot „conlucra” cu determinantele
atributive (bărbatul acela balcâz; un copil sprinten; casele celea înalte
etc.). De altfel, dacă determinativul de tipul adjectivelor, d. e., au o funcţie
deosebită de aceea a cuvântului determinat, determinanţii propriu-zişi nu
sunt în stare să exprime asemenea funcţii: ele se alătură fie la determinat,
fie la determinant. De exemplu, în îmbinarea băiatul cel înalt, – unul din
determinanţi (-l) face corp comun cu substantivul determinat, iar cel de al
doilea se alătură adjectivului determinant.
Actualizarea (/identificarea) cuvântului, după cum s-a putut observa, este
legată de îmbinarea cuvintelor. Or, mecanismul de îmbinare a cuvintelor, după
cum am relatat în câteva materiale publicate anterior, trebuie căutat în modul de
stratificare categorială a vocabularului limbii. În linii mari, am putea spune că
acest mecanism se sprijină pe principiul corelării cuvântului cu referentul. Vorba
e că limba îşi organizează astfel lexicul pentru ca să dispună, pe de o parte, de
unităţi lexicale prin care denumeşte obiecte, fenomene, lucruri (acestea constituie
marea majoritate) şi pe de alta, caracteristici de diferită natură (imanent-statice,
dinamice, circumstanţiale). Din perspectivă referenţială numai cuvintele din
prima categorie reflectă nemijlocit denotatul, caracterizându-se printr-o anumită
autosuficienţă semantică şi funcţională. Celelalte, purtând caracter determinant,
obţin legătura cu denotatul numai prin mijlocirea cuvintelor ce au legătură
nemijlocită cu denotatul, făcându-se dependente de acestea. De exemplu, cuvintele-
caracteristice adânc şi merge, fiind utilizate pentru actualizarea obiectelor numite
de diverse substantive, făcând totodată legătură cu denotatele respective, devin
dependente de ele, întrucât numai în felul acesta îşi precizează propriul sens (cf.:
respiraţie adâncă, râpă adâncă, suferinţă adâncă, rană adâncă, somn adânc etc.;
copilul merge, ceasul merge, Vasile merge [cu noi], trenurile merg [astăzi], lui
Vasile îi merge, coniacul merge cu lămâie etc.).
Or, odată ce legătura de dependenţă (/de subordonare) care stă de fapt la
baza organizării structurale a limbii, fiind definită drept relaţie (/raport) dintre
două elemente lexicale, dintre care utilizarea determinantului este solicitată
(/impusă) de semantica elementului determinat (e vorba de fapt de compatibilitatea
semantică-combinatorică a două unităţi lexicale), atunci trebuie să se admită că
relaţia de dependenţă nu se reduce doar la relaţii atributive de tipul: munte înalt,
câmp verde, copil deştept etc. În lingvistica contemporană, după cum s-a menţionat
supra, afară de relaţiile de dependenţă atributive propriu-zise caracteristice pentru
îmbinările nominale, se mai deosebesc relaţii de dependenţă complementative
şi relaţii de dependenţă predicative (o asemenea clasificare întâlnim de acum

la Smirniţky Al. Iv. în lucrarea lui Синтаксис английского языка. M., 1957,
p. 164). În lucrările de lingvistică întâlnim însă şi alte clasificări ale relaţiilor
(raporturilor), mai detaliate, la stabilirea cărora se iau în consideraţie şi o serie
de alţi parametri (despre tipurile de relaţii în lingvistica românească a se vedea:
Mihaela Secrieru. Nivelul sintactic al limbii române, 1998).
În cele ce urmează atenţia se va concentra asupra raporturilor situaţional-
semiologice care vin să refragmenteze clasificările formal-sintactice. E vorba de
raporturile actanţiale şi circumstanţiale care din perspectivă formal-sintactică pot
purta şi caracter atributiv, şi caracter complementativ, şi caracter predicativ. De
exemplu, raporturi de posesie se exprimă în mod diferit (cf.: Calul vecinului; Lui
Vasile i s-a dăruit un cal; Vasile are un cal).
După cum s-a relatat de acum, actualizarea unui obiect reprezentat prin
substantiv se obţine nu numai prin caracteristici exterioare sau interioare ale
sale, ci şi prin corelarea lui cu alte obiecte, corelare care se simte chiar şi într-o
structură unde determinantul este prezentat prin adjectiv. De exemplu, prin
îmbinarea de cuvinte manta soldăţească se exprimă raportul dintre manta şi
soldat, specificându-se că mantaua face parte din echipamentul soldatului, fiind
destinată acestuia. Totodată raportul respectiv se prezintă drept o caracteristică
a mantalei. Sau, de exemplu, prin grupul de cuvinte ciorbă sărată se exprimă
un raport dintre obiectele ciorbă şi sare, relatându-se că ciorba se caracterizează
printr-o concentrare ridicată de sare. Prin grupul de cuvinte stîncă pietroasă
este notat un raport de materie dintre stîncă şi piatră, acesta prezentându-se
drept o caracteristică a stîncii.
Iv. Susov subliniază că în cazuri ca acestea adjectivul format de la
substantiv nu pierde definitiv sensul de substanţialitate (de obiect). El
păstrează într-un anumit grad funcţia pe care o are în situaţia empirică ce
a servit drept bază pentru apariţia unei noi situaţii (Сусов, p. 28). Modul
de a reda (/a nota) prin adjective diferite raporturi dintre două obiecte
este caracteristic mai cu seamă pentru limba rusă. În vocabularul acesteia
un loc special ocupă aşa-numitele adjective relative (относительные
прилагательные; drept echivalent în GALR este folosită locuţiunea
terminologică adjective categoriale). Prin acestea în limba rusă este redată
o serie de caracteristici raportuale dintre două obiecte, ca de exemplu:
raporturi de materie (стеклянная дверь); raporturi de destinaţie (конская
сбруя), raporturi temporale (яровой ячмень) etc. În limba rusă prin
adjective categoriale se exprimă raporturi de posesie, inclusiv prin adjective
formate de la nume proprii (васин кафтан, анютины ботики).
În limba română exprimarea caracteristicilor raportuale dintre două obiecte
prin mijlocirea adjectivelor relative determinante este limitată la un număr
neînsemnat de tipuri structurale de felul: glugă ciobănească, costum bărbătesc,
şatră ţigănească, autobuz nemţesc. Majoritatea îmbinărilor construite în limba
rusă cu adjective categoriale sunt redate în limba română prin îmbinări de cuvinte
în care elementul determinant prin care se exprimă caracteristica raportuală dintre
două obiecte este reprezentat prin substantive la formă cazuală sau substantive
precedate de prepoziţii (cf.: uşă de sticlă, patinele lui Petrea, harnaşament pentru
cai, orz de vară). În construcţiile cu substantive în funcţie de determinante este
mai bine sesizat caracterul raportual al adjunctului (al atributului).
S-ar putea presupune că determinanţii reprezentaţi prin anumite forme
sintactice ale substantivului (forme cazuale cu sau fără prepoziţie) au putut
lua naştere în construcţii predicative (enunţuri), figurând aici drept compliniri
ale sensului verbului-predicat. Vorba e că actualizarea numelui (în fond
a substantivului) se face atât prin determinări (/caracteristici) statice (imanente),
cât şi prin determinări (/caracteristici) dinamice (a se compara: ied zburdalnic –
iedul zburdă; călător obosit – călătorul obosise; un munte înalt – muntele este
înalt). Că prin verb se exprimă o caracteristică individualizatoare a obiectului
determinat de acesta, la fel cum se face aceasta printr-un adjectiv, se confirmă şi de
faptul că de la un verb determinant al substantivului poate fi derivat un substantiv
tot aşa cum se poate forma un substantiv de la un adjectiv determinant, obiectul
numit de acesta conţinând implicit şi o caracteristică (cf.: sportivul aleargă →
alergătorul; un copil bolnav → bolnavul). De altfel, verbul este acela care prin
semantica sa determină tipul raportului semiologic dintre obiectele numite de
substantive. Aceasta se vede din compararea îmbinărilor nominale cu enunţurile
ce conţin substantivele îmbinărilor date. A se compara: Casă din bârne. – Casa
a fost construită din bârne; Ion din Frumuşica. – Ion locuieşte în
Frumuşica; Bere de Chişinău. – Berea este fabricată la Chişinău; bocanci
de soldat. – Bocancii sunt destinaţi soldatului/soldaţilor. De altfel,
Iv. Susov tratează verbul (având în vedere în fond verbele tranzitive prin care
se exprimă relaţiile dintre obiectul-agent şi obiectul-pacient) drept semn-
raport (признак-отношение) (Сусов, p. 27). Considerând verbul-predicat
o categorie complexă cu două etaje (двухэтажная категория), Iv. Susov
socoate că acesta conţine în sine, pe de o parte, o poziţie pentru denumirea
semnului (atribut), iar pe de alta, – un semnificat (означающее) prin care
este redat sensul de existenţialitate (predicator) (Сусов, p. 60). Astfel că fiind
un determinant al unui subiect verbul-predicat este totodată şi mijlocul prin care
acesta este corelat cu alte obiecte. De exemplu: Ion scoase pupăză din scorbură.
Bunica împarte bomboane nepoţeilor. În primul enunţ verbul-predicat, fiind un
determinant al numelui-subiect exprimă totodată un raport de „sustragere” la care
sunt implicate trei obiecte (Ion, pupăza şi scorbura). În cel de al doilea enunţ
prin verbul determinant (împarte) exprimându-se un raport de distribuţie, se arată
totodată o relaţie dintre trei „figuranţi” (bunică – nepoţei – bomboane).
Vorba e că verbul determinant al substantivului la rândul său, are
nevoie de anumite precizări pentru a concretiza un sens al său sau altul, fapt
ce-l face să între în corelaţie cu o serie de substantive la o formă sintactică
sau alta, formând împreună un fel de frazeologism. De exemplu, verbul
a da în funcţie de sensul elementului extensor sau complementativ exprimă
diverse raporturi semantice în componenţa construcţiei din care face parte
(de ex.: a da cu var, a da cu piciorul, a da dovadă, a da din mână, a da de
lut, a se da în vânt, a da o palmă etc.). Complementele în asemenea situaţii
sunt organic legate de verb, astfel încât unele îmbinări constituite din verb
şi compliniri se univerbalizează, devenind verbe în care implicit se conţin
şi unele compliniri şi deci un anumit raport. La baza univerbului se află,
fie rădăcina verbului-predicat, fie aceea a substantivului-complinire (cf.:

Ion prinde peşte → Ion pescuieşte; Petre bea vin → Petre bea; Vasile cântă
o melodie → Vasile cântă; Vecinul dă cu grebla → Vecinul greblează etc.).
De exemplu, prin univerbul a grebla, pe lângă acţiunea de [a afâna solul] se
mai arată că agentul acţiunii foloseşte drept instrument grebla. S-ar putea
afirma, astfel, că prin verbele tranzitive se actualizează un nume, dar în
cazul acesta actualizarea se obţine prin corelarea obiectului determinat cu
alte obiecte, fapte, fenomene, evenimente (vecina cheamă câinele. Popa
se duce la biserică. Primarul s-a întors după adunare. Bunica povesteşte
nepoţeilor o poveste etc.).
Două momente pare să ne poată ajuta la explicarea caracteristicilor
raportuale privind actualizarea obiectelor prin structuri predicative. E vorba
de tipurile semiologice ale verbelor predicative, pe de o parte, şi de rolurile
semantice ale substantivelor cerute de capacitatea valenţială a verbului, pe de
alta. Clasificările semantice ale verbelor sunt destul de variate, varietatea în cauză
fiind determinată de parametrii aflaţi la baza clasificării. În cazul nostru ne vor
interesa nu toate verbele existente în limbă ci doar acelea care prin semantica lor
stabilesc relaţii între obiecte. Atenţia se va concentra asupra verbelor predicative
care exprimând o acţiune, mai implică şi semnificaţia de relaţie dintre două sau
mai multe obiecte. E vorba de situaţii ca în enunţul: Dulgherul ciopleşte o doagă
cu barda, unde prin verbul a ciopli se exprimă nu numai acţiunea de [a tăia aşchii]
realizată de un agent (în cazul nostru de dulgher) ci şi raportul acestuia cu un
obiect [doagă] şi totodată cu un instrument [bardă].
Trebuie relatat, printre altele, că raporturile exprimate de îmbinările
verbale, inclusiv în situaţiile când acestea din urmă fac parte din structuri
predicative, adică din enunţuri, sunt extrem de numeroase şi foarte variate sub
aspect semantic, începând cu raporturile obiectuale, organic legate cu semantica
verbului (tip: Vasile strică nuci. Băiatul cere un toc) şi terminând cu raporturi
spaţiale şi temporale, prin care se indică rama desfăşurării acţiunii în spaţiu şi
timp (tip: Doarme pe prismă. Se trezeşte în zori. Lucrează în câmp). Mai mult,
verbul prin semantica sa determină tipul de raporturi, fiind un factor definitoriu în
privinţa aceasta. Denumirea generală a subclasei de verbe respective este adesea
şi denumirea raportului generalizant obţinut. În parte, exprimarea raporturilor
transgresive se obţine prin structurile predicative ce conţin verbe care fac parte din
grupul verbelor transformării (a preschimba, a schimba, a preface, a transforma,
a modifica, a metamorfoza ş. a.). De exemplu: Apa s-a transformat în gheaţă;
Lebăda se preschimbă într-o fată; Vasile a prefăcut cocioaba într-un palat etc.
Dar nu totdeauna sensul verbului predicativ este decisiv în determinarea (/fixarea)
tipului de raport al obiectului agent (respectiv a subiectului) cu alte obiecte din
realitate în vederea actualizării primului. Aceasta o dovedeşte şi faptul că acelaşi
verb-predicat, putând avea mai multe compliniri şi extensiuni, reprezentate prin
nume la diferite forme sintactice, prin care sunt denumite diverse obiecte şi
lucruri din realitatea ambiantă serveşte pentru redarea mai multor caracteristici
raportuale în vederea actualizării numelui-subiect. De exemplu, în enunţul
Vecinul afînează stăruitor cu grebla în fiecare zi terenul după casa sa verbul
a afâna este elementul pe care „se sprijină” toate raporturile din enunţ: un
raport obiectual (Vecinul afânează terenul), un raport instrumental (Vecinul
afânează cu grebla), un raport spaţial (Vecinul afânează după casă), un
raport temporal (Vecinul afânează în fiecare zi) şi un raport modal (Vecinul
afânează stăruitor). Situaţia s-ar putea explica prin faptul că în enunţul dat
majoritatea raporturilor o constituie raporturile circumstanţiale, iar pentru
acestea importă sensul de acţiune în genere şi nu înţelesul concret al verbului.
De exemplu, circumstanţa în casă prin care se exprimă un raport spaţial
se poate îmbina cu un număr însemnat de verbe, destul de variate sub aspect
semantic, important fiind aici semnificaţia de existenţă (cf.: Vasile se află
[/doarme /citeşte /cântă/mănâncă /plânge/scrie/învaţă etc.] în casă. Înţelesul
concret al verbului este important la exprimarea unor raporturi necircumstan-
ţiale actanţiale ca, de exemplu, raporturi transgresive sau translative (Vasile
prefăcu cocioaba sa într-un palat), raporturi distributive (Bunica împarte
colivă nepoţeilor), raporturi deliberative (Vasile povesteşte despre război),
raporturi ilative (Vasile pătrunde în încăpere), raporturi ablative (Vasile cade
de pe acoperiş) etc.
Cele de mai sus vin să confirme teza că mijloacele de actualizare a numelui
(în fond, a substantivului) în enunţ sunt destul de numeroase şi variate. Printre
acestea un loc special ocupă raporturile obiectului determinat (acesta îndeplineşte
de regulă rol de subiect al enunţului) cu alte obiecte din realitate, reprezentate de
regulă prin substantive cu funcţie de compliniri şi / sau de extensori ai verbului
predicativ. Semanticii verbului predicativ îi revine sarcina de a diferenţia sub
aspect semnificativ tipurile de raporturi necircumstanţiale între ele.
Stabilirea şi descrierea tipurilor de determinări raportuale drept actualizatori
ai numelui pare a fi o sarcină actuală a lingvisticii contemporane.
1. Сусов И. П. Семантическая структура предложения. – Тула, 1973.

2. Ajelmslev Luis. Prolegomena…
3. Ducrot Oswald, Schajefer Jean-Marie. Noul dicţionar enciclopedic al
ştiinţelor limbajului. – Bucureşti, 1998.
4. Долгова О. В. Синтаксис как наука о построении речи. – Moscova,
1980.
5. Смирницкий А. И. Синтаксис английского языка. – Moscova, 1957.
6. Secrieru Mihaela. Nivelul sintactic al limbii române. – Iaşi, 1998.
7. Gramatica limbii române, I. – Bucureşti, 2005.
218
TRADUCTIBIL VS. INTRADUCTIBIL DIN PERSPECTIVA

COMUNICĂRII INTERCULTURALE
Inga DRUŢĂ, Irina TERGUŢĂ

În cele ce urmează, intenţionăm să abordăm unele puncte de vedere

referitoare la conceptul de traductibilitate/intraductibilitate în contextul
comunicării interculturale. Specialiştii încearcă să găsească diverse soluţii care
să reducă dificultăţile transpunerii dintr-o limbă în alta a termenilor consideraţi
„intraductibili”, să micşoreze, altfel spus, distanţa ce se deschide acolo unde nu
există un corespondent identic sau acolo unde traducerea pare imposibilă din
cauza „lacunelor lingvistice”.
Astăzi, pentru o intercomunicare rapidă, exactă şi eficientă şi pentru ca
omul să participe la circuitul valorilor culturale, este nevoie în mod imperios de
„traducerea intraductibilului”, care trebuie într-un anumit mod comunicat, chiar
dacă imperfect. Această concluzie se desprinde, în primul rând, din postulatele
teoretice ale lui Eugene Nida, ale Irinei Mavrodin şi ale altor traductologi/
traducători. De exemplu, filosoful şi eseistul Mihai Şora afirmă într-un interviu
că, atunci când intervine obstacolul „traducerii intraductibilului”, „traducerea
chiar şi în eventualitatea că ar fi de-a dreptul imposibilă, […] tot ar trebui
încercată, pentru că […] la această implicare universală a orizonturilor umane în
începutul acesta de mileniu, e singurul fel în care se poate institui comunicarea pe
mapamond. Omenirea nu se mai poate dispensa de traduceri. Ea are nevoie vitală
de acest basic al comunicării, care este traducerea. [Ea are nevoie] inclusiv […] de
traducerea intraductibilului, care trebuie într-un fel oarecare comunicat. Chiar
în cazurile excepţionale, când traducerea este cvasiimposibilă, dacă lucrul este
dus conştiincios până la capăt, ea devine totuşi cumva posibilă; şi e minunat să
participi la universul lui Dostoievski, la marele roman englez sau sud-american –
într-un fel oarecare şi într-un anumit grad – chiar dacă imperfect” [apud 1: 14].
Problemele pe care le ridică traducerea trebuie tratate adecvat din
perspectiva mai largă a comunicării, deoarece un adevăr unanim acceptat este
acela conform căruia orice act de comunicare reprezintă, în momentul în care este
recepţionat, un act de „traducere” în adevăratul sens al cuvântului. Există diverse
opinii privind echivalenţa lingvistică drept mijloc de accedere la o traducere
cât mai apropiată de original. Judith Moise, în recenta sa lucrare Traducerea şi
lexicul fără echivalent român-englez, introduce în discuţie noţiunea de „grade de
echivalenţă”, relevate de experienţa de traducere a autoarei [1].
Unul dintre efectele paradoxale ale dezvoltării explozive în domeniul
comunicării interculturale este acela că, în prezent, se constată o scădere
a interesului pentru echivalenţă în traducere. De fapt, aceasta nu înseamnă că
interesul pentru echivalenţă va dispărea, ci că prioritatea modernă s-a schimbat
în funcţie de criteriul „potrivirii cu ţinta”. Traducerile realizate pentru un anumit
Traductibil vs. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 219
public-ţintă sugerat de Guadec [2: 22-29] ar trebui să fie o reprezentare a acelei

părţi a textului-sursă ce are valoare în situaţia care interesează. Chiar dacă
echivalenţa este uneori artificială, fictivă, ceea ce a fost produs la nivelul de
traducere este esenţial pentru menţinerea actelor de comunicare interculturală.
Mary Snell-Hornby [3] nuanţează discuţia privind „iluzia echivalenţei”,
comparând-o cu Sfântul Graal, care poate fi văzut, dar nu şi atins. De aceea,
autoarea propune termenul aproximare. Astfel, echivalenţa devine ceea ce se
regăseşte în orizontul de aşteptare al publicului-ţintă şi în funcţie de acesta se va
realiza traducerea, ceea ce înseamnă că definiţia echivalenţei va suferi schimbări
în funcţie de fiecare text şi chiar în cazul aceluiaşi text, dacă este tradus la intervale
de timp mari sau cu scopuri diferite. Acest lucru explică de ce, spre exemplu, sunt
necesare mereu alte versiuni ale Bibliei care să răspundă cât mai bine nevoilor
fiecărei epoci [4]. Astfel, o traducere ar putea fi evaluată în următorii termeni: cea
mai bună traducere este cea care răspunde cel mai bine nevoilor publicului-ţintă
şi perioadei în care a fost realizată.
Problema echivalenţei sau cea a corespondenţei şi a adecvării în traducere
poate fi discutată la diferite niveluri ale limbii, având în vedere componenta
semantică, stilistică, gramaticală sau fonetică. Cea mai importantă dintre ele
este, desigur, componenta lexicală, deoarece cuvântul este principalul purtător
al informaţiei denotative şi al celei conotative în procesul transferului
interlingvistic. În nenumărate situaţii, traducerea înseamnă şi recurgerea
la resursele conotative ale termenilor, deoarece acestea sunt mărci specifice
culturii unei comunităţi. Conotaţiile pot fi social-politice, etice, etnogeografice,
estetice etc. Cuvintele care dezvoltă conotaţii etnogeografice în interiorul unei
limbi, de obicei, nu au echivalent în alte limbi, având un pronunţat specific
naţional (cf. doină, horă, dor în română; custard, apple-pie, porridge, kilt în
engleză ş. a.).
O altă categorie de cuvinte cu conotaţii etnogeografice sunt exotismele. În
cazul operelor literare, asemenea unităţi lexicale sunt, în general, transcrise în
forma lor originală, fiind explicate la subsolul paginii sau în glosare speciale.
Dacă echivalarea la nivel denotativ în general nu pune probleme,
echivalarea la nivel conotativ (semnificaţii metaforice şi simbolice) a textelor
poetice „rezistente la traducere” poate fi un obstacol de netrecut. Pentru a fi
echivalent, textul tradus trebuie să aibă nu numai acelaşi conţinut informativ, ci şi
să funcţioneze la fel cu originalul. Misiunea traducătorului devine astfel nu numai
o problemă de competenţă lingvistică, de răbdare, imaginaţie, sensibilitate, ci şi
de competenţă biculturală.
Referindu-se la traducerea din limba-sursă în limba-ţintă, lingvistul
englez Roger Bell [5:23] precizează că e vorba de un transfer al unui conţinut cu
obligaţia de a găsi echivalenţe care să păstreze trăsăturile originalului; iar găsirea
echivalenţelor este problema centrală a traducerii. Însă pentru a respecta, într-o
traducere, spiritul şi litera textului original, vor fi sacrificate unele aspecte în
favoarea altora. Se afirmă că echivalenţa este o formă de manifestare a sinonimiei
bilingve. Aşa cum nu există sinonimie perfectă nici în interiorul unei limbi
(sinonime absolute există numai în nomenclatura tehnică), e cu atât mai dificilă
sarcina traducătorului de a pune în relaţie de sinonimie echivalentele din două
limbi diferite, care reprezintă atât alte forme, cât şi sensuri care nu coincid total.
220 Inga Druţă, Irina Terguţă
În opinia cercetătorului Steiner, un studiu al traducerii este un studiu al

limbii, iar în cadrul limbilor sau între limbi, comunicarea înseamnă traducere
[6], adică punte de legătură între comunităţi lingvistice distincte. Incongruenţele
de natură lingvistică propriu-zisă şi cele extralingvistice au generat dezbateri
aprinse între teoreticienii traductologiei referitoare la posibilitatea sau
imposibilitatea traducerii.
Există două puncte de vedere din care traductibilitatea a fost abordată în mod
tradiţional: cel universalist şi cel monadist. Susţinătorii primei abordări afirmă
că numai existenţa universaliilor lingvistice face posibilă traducerea. Adepţii
celei de-a doua abordări susţin că fiecare comunitate lingvistică interpretează
realitatea în modul ei particular şi că acest fapt poate avea consecinţe în planul
traductibilităţii. Există şi al treilea punct de vedere, de dată mai recentă, cel al
deconstrucţioniştilor, care pun sub semnul întrebării noţiunea de traducere ca
transfer al sensurilor [7].
În secolul al XIX-lea, lingvişti şi filosofi precum Humboldt, Schlegel
ş. a. au considerat limba ca pe un instrument imposibil de măsurat în propria ei
individualitate. Totuşi, propria experienţă de traducător a lui Humboldt l-a făcut
să avanseze ipoteza conform căreia diferenţele structurale dintre limbi nu ar fi
obstacole în calea traducerii: fiecare comunitate lingvistică are un potenţial de
expresie ce poate genera resurse de verbalizare a fiecărei zone extralingvistice.
Astfel, a fost introdus conceptul de traductibilitate potenţială, cu posibilitatea
exprimării conceptelor experienţei umane în orice limbă omenească.
Percepţia şi organizarea mentală a realităţii diferite poate explica existenţa
unor anumite lacune lexicale, care pot transforma traducerea într-un proces
foarte dificil. Pentru a realiza un text-ţintă satisfăcător, traducătorii trebuie să fie
conştienţi de existenţa acestor lacune, ale căror cauze pot fi explicate admiţând
ipoteza conform căreia fiecare limbă condiţionează modul în care vorbitorii
ei percep şi interpretează lumea. Acest fapt presupune următoarele accepţii:
a. existenţa unor termeni specifici fiecărei comunităţi lingvistice; b. existenţa unor
concepte comune pentru două sau mai multe comunităţi lingvistice, dar cu conotaţii
diferite în fiecare din ele; c. fiecare comunitate lingvistică structurează realitatea
într-un mod diferit, corespunzător propriului cod lingvistic. Aceşti factori trebuie
luaţi în vedere la traducerea unui text, dar ei nu implică intraductibilitate.
Existenţa incompatibilităţilor între limbi este în general acceptată,
fără a respinge însă conceptul de traductibilitate.
Convingerea existenţei unor universalii lingvistice a devenit baza
gramaticii generativ-transformaţionale a lui Noam Chomsky. Adepţii noţiunii
de traductibilitate universală a literaturii au folosit teoria lui Chomsky pentru
a-şi fundamenta ştiinţific punctul de vedere. Unii dintre cei mai importanţi
lingvişti ai secolului al XX-lea (Jakobson, Nida, Oettinger, Steiner ş. a.)
acceptă teoria conform căreia, în principiu, orice este exprimat într-o limbă,
poate fi exprimat şi în alta. Sinteza acestei idei a fost exprimată de Nida astfel:
„Ceea ce uneşte omenirea este mai important şi de dimensiuni mai mari decât
ceea ce o separă” [4]; astfel, traducerea este „o operaţie cu un succes discutabil,
variabilă la nivelele comunicării pe care o atinge” [8:19].
Alţi teoreticieni nu aderă la teoria traductibilităţii universale (André
Martinet, Hugo Friedrich ş. a.), iar unii cercetători din domeniu presupun existenţa
unui dezacord cu privire la intraductibilitate, între intraductibilitatea lingvistică

(diferenţă mare între limba-sursă şi limba-ţintă) şi intraductibilitatea culturală
(diferenţe între cultura-sursă şi cultura-ţintă), dezbatere iniţiată de Catford
[9:98]. Exemple de intraductibilitate lingvistică ar fi ambiguităţile, jocurile de
cuvinte, proverbele, zicătorile etc. Elemente ale intraductibilităţii culturale sunt
numele unor instituţii, publicaţii, mâncăruri naţionale, articole de îmbrăcăminte,
sărbători, noţiuni abstracte etc. Aceste cazuri se rezolvă, de obicei, prin note de
subsol sau prin transliterarea unor termeni în textul-ţintă, al căror sens poate fi
dedus din context.
Pentru Georges Mounin, noţiunea de intraductibilitate este relativă,
traducerea fiind posibilă până la o limită datorită identităţii spiritului uman,
universalităţii formelor de cunoaştere şi a gândirii, ceea ce înseamnă că
comunicarea este, totuşi, posibilă [10:312].
La sfârşitul anilor ’60, în Franţa apare un nou curent de gândire,
deconstrucţionismul, care va revoluţiona teoria traducerii. Începând cu anii ’70,
Andrew Benjamin şi Jacques Derrida au propus o nouă abordare a traducerii,
susţinând că traducerea unui text afectează modul în care acesta este perceput şi,
ca urmare, este o rescriere a originalului prin traducere. Originalitatea devine
o problemă de calitate a traducerii. Astfel, se accentuează latura pragmatică
a traducerii. Derrida respinge noţiunea nucleelor sau a structurilor de adâncime,
în accepţia terminologiei lui Chomsky. După Derrida, limba dobândeşte
o nouă identitate proprie; aceasta este o idee fundamentală pentru literatura
postmodernistă, definită prin autonomia şi autoreflexivitatea limbajului. Conştient
de pierderile survenite în transformarea textului-sursă în text-ţintă cu fiecare
semn, Derrida sugerează note de subsol, note marginale sau o prefaţă care să
ofere explicaţiile necesare pentru a recupera pierderile.
Niciuna dintre teoriile propuse cu privire la traducere până acum nu este pe
deplin satisfăcătoare. Astăzi, se pare că tendinţa generală este de a accepta că toate
textele pot fi traduse, cu un succes discutabil, oricât de diferită ar fi înţelegerea
naturii traducerii de către lingvişti. Constatarea duce la concluzia că problema
traductibilităţii este acum considerată şi evaluată prin prisma culturii căreia îi
aparţine textul original şi că textul trebuie echivalat „dinamic”, pentru a realiza
comprehensiunea din limba-ţintă. Ideea de a ţine seama de elementul cultural
este esenţială. Cu toate acestea, cultura nu poate fi tradusă, ci numai explicată sau
interpretată în manifestările ei specifice.
Trecând în revistă dezbaterile în jurul acestei dispute, se poate conchide
că nu există intraductibilitate absolută, fie lingvistică, fie culturală.
Odată cu expansiunea conceptului de traducere în secolul al XX-lea,
controversele dintre lingvişti referitoare la traductibilitate–intraductibilitate
îşi pierd o parte din valabilitate, deoarece traducătorii pot apela la diverse
strategii şi „valori compensatorii ale limbii” pentru a rezolva disensiunile
generate de diferenţele dintre două limbi sau două culturi. Pe de altă parte,
nu se poate realiza nicio traducere perfectă, fără pierderi faţă de original, mai
ales în cazul unei traduceri literare.
Aşa cum nu există simetrie între două limbi [cf. 11], se impune în
discuţie şi problema pierderilor şi a câştigurilor în procesul traducerii.
Ceva se pierde în transferul din limba-sursă în limba-ţintă, dar uneori se
222 Inga Druţă, Irina Terguţă
poate câştiga ceva – traducătorul poate clarifica unele confuzii din text sau
poate îmbogăţi unele semnificaţii [cf. 10; 12; 6; 13].
Exemplele oferite de Nida sunt o sursă valoroasă cu privire la pierderile
inerente procesului de traducere, mai ales atunci când traducătorul se confruntă
cu termeni sau concepte în limba-sursă care nu există în limba-ţintă. Autorul
citează cazul limbii guaica, vorbită în sudul Venezuelei, în cazul căreia este
dificilă găsirea unui echivalent pentru crimă, furt, minciună, iar termenii
pentru bun sau rău au semnificaţii diferite în comparaţie cu cele din idiomurile
europene: bun – mâncare bună, uciderea duşmanilor, folosirea moderată a
frunzelor de coca, chinuirea soţiei pentru ca aceasta să fie supusă, furtul de
la străini; rău – fructe stricate, orice obiect deteriorat, uciderea unui apropiat,
furtul de la un membru al familiei. Aceste asimetrii de sensuri pot confrunta
traducătorul cu problema imposibilităţii de a traduce sau cu aceea a redării
exacte a semnificaţiilor parţiale şi generale din textul-sursă.
Considerentele prezentate susţin două atitudini extreme: traductibilitatea
absolută şi intraductibilitatea totală, la care ulterior s-a alăturat şi teza
traductibilităţii relative. Conform acestei teze, orice mesaj este traductibil la
nivel denotativ, fără o echivalare deplină la nivel conotativ. Păstrarea şi redarea
integrală a valorilor conotative nu este posibilă, mai ales în cazul valorilor specifice
legate de contextul cultural şi, în consecinţă, acestea sunt uneori obstacole greu de
rezolvat în traducere. Problema esenţială e, în cele din urmă, nu posibilitatea sau
imposibilitatea traducerii, ci modul în care reuşim să realizăm o comunicare
cât mai fidelă a intenţiilor iniţiale din textul-sursă.
Traducerea este o căutare necontenită, iar, în opinia cercetătoarei
Judith Moise [1:68], „o traducere nu este opera însăşi, ci un drum spre
operă, de aceea, mai ales în cazul poeziei, prin virtuţile compensatorii ale
limbii în care se traduce, se încearcă redarea spiritului şi reconstituirea
originalului”. În ultimă instanţă, „o operă literară nu este o tălmăcire,
ci o nouă creaţie” [ibid., 68].
Prin urmare, traductibilitatea este posibilă datorită factorilor care ţin de
natura universală a omenirii şi de limbaj. Toate limbile naturale se caracterizează
prin universalitate, fiind în esenţă inteligibile şi traductibile. Universaliile
lingvistice, adică trăsăturile generale comune ale tuturor limbilor, sunt dovezi de
netăgăduit în favoarea traductibilităţii.
1. Moise, Judith, Traducerea şi lexicul fără echivalent român-englez,

Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006.
2. Gouadec, Daniel, Le traducteur, la traduction et l’entreprise, Paris,
AFNOR Gestion.
3. Snell-Hornby, Mary, Translations Studies, în Integrated Approach,
Amsterdam, John Benjamins, 1988.
4. Nida, Eugene, Toward a Science of Translating, E.J. Brill, Leiden, 1964.
5. Bell, Roger, Teoria şi practica traducerii, Polirom, Iaşi, 2000.
6. Steiner, George, După Babel, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
7. Pedro, Raquel de, The Translatability of Texts: A Historical Overview, în

Meta, XLIV, 4, 1999.
8. Nida, Eugene, Principles of Translating as exemplified by Bible Translating,
în Anwar S. Dil (ed.), Language Structure and Thought, Essays by Eugene A. Nida,
Stanford, Stanford University Press, 1959.
9. Catford, J.K., Linguistic Theory of Translation, London/Oxford, Oxford
University Press, 1965.
10. Mounin, Georges, Les problemes théoriques de la traduction, Gallimard,
Paris, 1963.
11. Bassnett, Susann, Translations Studies, Routledge, London &
New York, 2000.
12. Ortega y Gasset, Jose, Mizeria şi splendoarea traducerii, în Secolul 20,
nr. 8/1972, p. 117-127.
13. Bantaş, Andrei şi Croitoru, Elena, Didactica traducerii, 1999.
224
„Mireasa greşită” – tradiţii şi folclor

creştin catolic în Moldova
Iosif ENĂŞOAE, Nadia Elena VACARU, Iosif TAMAŞ

Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iaşi
Toată baza informaţională istorico-geografică despre comunităţile

romano-catolice este de dată recentă. Trimiterile numeroase din bibliografia de
specialitate pentru localizarea ariei de răspândire a catolicilor crează o imagine
restrictivă asupra spaţiului antopogeografic în care aceştia pot fi întâlniţi.
Documentele administraţiei bisericeşti consemnează, la sfârşitul anul 2008,
existenţa a 243 411 credincioşi romano-catolici, toţi aparţinând Episcopiei de
Iaşi. Ei sunt organizaţi în 10 decanate, 139 de parohii, serviciile religioase fiind
asigurate de 810 preoţi.
1. Aspecte istorico-geografice ale comunităţilor romano-catolicile

din Moldova
Prezenţa catolicilor în Moldova este atestată încă de timpuriu. În primele
decenii ale veacului al XIII-lea, Episcopia de Milcov (1227) îl avea în fruntea sa
pe Teodoric, episcop al cumanilor. Acesta era trimis de papa Grigore al IX-lea să
numească un episcop-vicar de naţiune valahă, ceea ce „înseamnă că pe teritoriul
acestei episcopii, care depindea direct de Roma, existau şi valahi de credinţă
romană” [1]. Mai târziu, în 1371, avea să se înfiinţeze Episcopia catolică de la
Siret, pe vremea lui Laţcu-Vodă, acţiunea de ocrotire a catolicilor fiind continuată,
cu şi mai mare grijă, de sora acestuia, Margareta-Muşata, întemeietoarea dinastiei
muşatinilor [2].
Interesele catolicismului au continuat să fie apărate şi sub domnia lui
Alexandru cel Bun. Soţia sa, Ringala, verişoara lui Vladislav al Poloniei, s-a
remarcat printr-o activitate neobosită pe linia propăşirii acestei confesiuni. În anul
1418 s-a înfiinţat Episcopia catolică de la Baia, oraşul în care Margareta, prima
soţie a lui Alexandru cel Bun, ridicase biserica lângă care va fi înmormântată.
Două secole mai târziu (1607) lua fiinţă Episcopia de la Bacău, acolo unde avea
să-şi redacteze celebrul Codice arhiepiscopul italian Marcus Bandinus [3].
La o cercetare amănunţită, putem constata că, în afara aşezărilor locuite
în exclusivitate sau în proporţie majoritară de credincioşii romano-catolici, sunt
multe sate în care aceştia au convieţuit cu fraţii ortodocşi, adesea fiind chiar mai
puţin numeroşi decât confraţii lor. De aici s-a născut ulterior expresia minoritari,
pe care oficialii Bisericii Ortodoxe o foloseau cu plăcere la adresa romano-
catolicilor. Satele catolice cu o vechime considerabilă sunt relativ puţine, dacă
ne raportăm la numărul total al aşezărilor din întreaga dieceză. Documentele
anterioare primei jumătăţi a secolului al XVII-lea reţin, printre altele, nume
precum Faraoani, Cleja, Gioseni, Lespezi, Gherăieşti, Trebeş şi Valea Seacă
„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic 225
în Moldova
din zona Bacăului, satul Lucăceşti de pe valea Tazlăului, Adjudeni, Tămăşeni
şi Săbăoani din preajma Romanului, Cotnari din părţile Iaşilor, Corni-Huşi din
actualul judeţ Vaslui.
Prin urmare, timp de mai multe sute de ani, catolicii de pe aceste străvechi
meleaguri româneşti au convieţuit cu maghiari, saşi, polonezi, având aceleaşi
drepturi şi îndatoriri, fără ca cei care se aflau în postură de „gazde” să încerce
a-şi impune supremaţia în vreo formă sau alta. Catolicii moldoveni i-au primit cu
generozitate şi pe coloniştii secui, veniţi din ţinuturile Ciuc şi Trei Scaune, în urma
măcelului de la Madefalău (1764). Vorbim despre reacţii fireşti ale vremurilor,
călăuzite de ospitalitate şi frăţietate, caracteristici autohtone, pentru că nimeni nu
se gândea atunci că cineva ar putea să le conteste apartenenţa etnică românească
sau dreptul asupra locurilor de obârşie [4].
Curba ascendentă a mişcărilor demografice a populaţiei romano-catolice
a continuat şi în secolul al XIX-lea, ajungând la un moment dat la o amploare
deosebită. O hartă întocmită de inginerul italian Josef Anton de Bayardi,
descoperită şi publicată de istoricul ieşean Mihai-Răzvan Ungureanu, atestă
prezenţa catolicilor într-un număr de 178 de localităţi din Moldova. Multe dintre
satele noi s-au format prin fenomenul „roirii”, acestea fiind întemeiate de familiile
care şi-au cumpărat pământ în acest scop la distanţe apropiate de aşezările-matcă,
dar şi de familiile nou întemeiate, împroprietărite de stat [5].
2. Observaţii etnologice
Satele cu populaţie catolică din Moldova ilustrează prin identitatea
românească toate datinile şi obiceiurile străbune păstrate în spaţiul cultural
românesc. Conservarea şi transmiterea lor din generaţie în generaţie s-a făcut
întotdeauna cu o grijă sporită, tradiţiile şi folclorul bucurându-se şi astăzi de
o preţuire unanimă. Referitor la creaţia folclorică, reamintim că din satul Cleja
(judeţul Bacău) a fost culeasă prima variantă a Mioriţei. Preotul paroh Incze
Petras a alcătuit o colecţie de cântece populare locale, între acestea figurând
şi Mioriţa, după care a trimis manuscrisul la Budapesta în anul 1843. Ulterior
s-au adunat şi alte versiuni ale baladei, tot din împrejurimile Clejei, iar după
un timp ceva mai îndelungat, au fost publicate toate drept variante maghiare
ale capodoperei folclorului nostru. Eroarea avea să fie corectată de specialiştii
români şi recunoscută de cercetătorii unguri, aceştia din urmă văzându-se nevoiţi
să admită că „folclorul românesc a dăruit poeziei populare maghiare o baladă
care-i face cinste” [6].
În satele catolicilor din Moldova s-au păstrat foarte bine şi riturile de
trecere sau obiceiurile ciclului familial. Sub multe aspecte, ceremonialul nupţial
se revendică din spaţiul transilvănean. Nu vom intra în detalii, dar sunt suficiente
indicii că populaţia catolică a dezvoltat folclorul străvechi localizându-l în spaţiul
moldovenesc. Acest lucru îl menţionează Dimitrie Cantemir, care ne reţine atenţia
prin enumerarea multor practici familiale integrate în cele mai semnificative
momente ale marii treceri [7]. Un interes cu totul aparte îl constituie obiceiurile
funebre. Acestea se remarcă prin asemănările cu creaţiile folclorice întâlnite
în satele din zona Năsăudului, precum şi în câteva localităţi situate în vestul
Transilvaniei. Este identică până şi modalitatea de interpretare a acestor „cântece
226 Iosif Enăsoae, Nadia Vacaru, Iosif Tamaş
morţăşti”; acestea au fost înscrise în caiete înnegrite de vreme, păstrate cu grijă

din generaţie în generaţie. Astfel de caiete au fost identificate la Cleja, Somuşca
şi Valea Mică din judeţul Bacău.
Cu totul remarcabile sunt şi documentele etnologice pe care le
conservă satele catolicilor din Moldova în sfera obiceiurilor calendaristice.
Ample spectacole folclorice sunt scoase în evidenţă prin intermediul
formelor arhaice de colindat. Pare greu de crezut că după mulţi ani, în care
alaiurile colindătorilor şi ale jocurilor cu măşti s-au bucurat de cea mai mare
atenţie din partea specialiştilor, să apară o variantă de colindat necunoscută
încă. Şi totuşi, ne aflăm în faţa unei astfel de situaţii. Obiceiul este atestat
într-un număr impresionant de localităţi (aproape în toată dieceza) şi se
numeşte Prunci mărunţi, prunci nevinovaţi [8].
Există, din păcate, o serie de factori care, de-a lungul istoriei, au
alimentat şi continuă să întreţină starea de ambiguitate ce se răsfrânge, nedrept,
asupra identităţii obârşiei populaţiei catolice din Moldova. Nu putem decât să
constatăm că despre cultura populară a catolicilor din Moldova au scris mai ales
cercetători unguri. Cultura materială şi spirituală a catolicilor din Moldova se
integrează firesc civilizaţiei noastre rurale, încât adevărul greu de identificat se
regăseşte firesc în ideea că toţi catolicii din Moldova formează un grup etnic
distinct. Cheia acestei certitudini o găsim la Mircea Vulcănescu, care vorbeşte
despre puritatea românului ancorată în veşnicie: „Exigenţele mărunte impuse de
condiţiile de fapt, fiinţele stihiale, vedenia de slavă a esenţei tuturor lucrurilor,
atârnă de îndurarea lui Dumnezeu” [9].
3. Mireasa greşită
Potrivit mentalităţii tradiţionale, puritatea miresei constituia o garanţie
pentru trăinicia căsătoriei ce se înfăptuia. Dacă această stare nu se îndeplinea,
în mod inevitabil, relaţiile matrimoniale erau compromise încă de la început.
Fecioria fetelor aflate în pragul căsătoriei asigura cele mai bune perspective
cuplurilor ce se constituiau, efectul benefic resimţindu-se însă într-un plan mult
mai larg al vieţii de familie. Desfăşurarea etică a ceremonialului nupţial era
echivalentă cu un act de magie albă ce putea influenţa prosperitatea gospodăriilor
din comunitatea rurală.
Dimitrie Cantemir prezintă această modalitate de a pedepsi miresele
greşite în Moldova secolului al XVIII-lea, mai ales în mediile ţărăneşti. El spune
că rudele mirelui „pregătesc o căruţă foarte proastă, cu hamurile rupte şi când
vin părinţii îi înhamă pe ei în locul vitelor şi-i silesc, bătându-i, să-şi suie fata
într-însa şi să şi-o ducă acasă, ca pe o femeie stricată” [10]. Pentru a înţelege
semnificaţia hamurilor rupte ce se folosesc în secvenţa nupţială amintită,
se precizează că în multe regiuni ale ţării era obiceiul ca la sosirea miresei în
casa părinţilor viitorului ei soţ, soacra cea mare să o întâmpine „cu un căpăstru
(frâu) cu care o trăgea după ea în casă”. Obiceiul trecerii miresei şi uneori
chiar a ambilor miri peste prag cu un frâu pe cap era înrădăcinat în toată partea
centrală şi sudică a Moldovei, apoi prin multe sate brăilene, în Dobrogea,
Caraş-Severin, Ialomiţa şi Muscel. În unele din aceste zone obiceiul era cunoscut
sub numele de „robirea ginerilor” [11].
în Moldova
La originea unor astfel de reacţii violente din partea familiei mirelui şi
adesea a întregului sat, se află concepţia arhaică, specifică tuturor comunităţilor
tradiţionale, potrivit căreia lipsa de moralitate ori conduita sexuală necuviincioasă
periclitează recoltele, puritatea apelor, sănătatea copiilor etc. Adulterul şi
imoralitatea fetelor erau deosebit de sever pedepsite la toate popoarele lumii.
În situaţiile în care se constata că mireasa nu şi-a păstrat castitatea, biserica
intervenea cu acţiuni punitive mai puţin ofensatoare decât cele amintite, dar cu
un efect educaţional sporit. Mireasa greşită era obligată să asculte Liturghia cea
mare stând în genunchi şi „cu o cunună de urzici pe cap” (Prăjeşti şi Valea Seacă,
Bacău), ori în genunchi la uşa de la intrarea în biserică, ţinând în mână crucea
(majoritatea localităţilor).
Ecou al unor etape cutumiare, pedepsirea miresei greşite s-a mai păstrat
pe alocuri, în virtutea necesităţii de a se limita cât mai mult cu putinţă asemenea
abateri comportamentale. Efectul nu întârzia să apară, pentru că tinerele
fete care asistau, măcar o dată, la spectacolul degradant al punerii pe cap al
hamurilor rupte sau al purtatului pe grapa întoarsă cu cuiele în sus, evitau cu
orice preţ să repete o astfel de experienţă, supusă dezaprobării întregului sat.
Căsătoria este prea importantă pentru împlinirea destinului individual, ca să
fie abordată cu uşurinţă şi lipsă de maturitate. Legile tradiţionale acţionează
spontan şi adesea necruţător în apărarea familiei, privită ca un sâmbure de
viaţă cu multiple resorturi personale şi colective.
4. Familia creştină
Prima familie umană edenică, Adam şi Eva, nucleul şi sămânţa marii familii
a umanităţii, purtătoarea binecuvântării divine primordiale, a înţeles minunata
sa menire de a transmite viaţa şi de a o multiplica, dar nu oricum, ci cu spirit
de angajare responsabilă, de dăruite totală în iubire castă. Or, iubirea umană şi
creştină este o iubire exigentă, întrucât ea nu poate fi redusă la o simplă atracţie
senzuală, la o pasiune oarbă sau la un pur sentiment efemer.
Întrucât iubirea umană, care trebuie să fie fundamentul solid şi statornic
al familie, este o realitate atât de complexă şi de enigmatică, încât include, în
misterul ei, mai multe aspecte: aspectul de eros - instinct, pasiune, sentiment;
cel de philia – prietenie profundă interpersonală; cel de agape – iubire conştientă
şi responsabilă, binevoitoare şi disponibilă, plenar deschisă şi deplin generoasă,
cere puritate totală, spirituală şi fizică, cere dăruire plenară necondiţionată şi fidelă
[12]. Or, o asemenea iubire atât de exigentă şi angajantă pentru realizarea unei
familii fericite este asigurată, în viziunea învăţăturii şi a experienţei bimilenare
creştine, în primul rând, de castitatea miresei, a viitoarei soţii. Lipsa purităţii
spirituale şi fizice a miresei devine un pericol grav ce ameninţă fundamentul şi
stabilitatea familie creştine.
Afirmând necesitatea purităţii totale a miresei, ca o garanţie solidă a unei
familii trainice şi fericite, nu înseamnă că excludem, din partea mirelui, a viitorului
soţ, necesitatea purităţii şi a integrităţii morale şi fizice, cerute pentru realizarea
autentică a familiei ce se constituie.
De ce se pune accent pe această puritate totală a miresei, a viitoarei
soţii? Desigur, datorită vocaţiei şi misiunii sale minunate şi specifice, aceea
228 Iosif Enăsoae, Nadia Vacaru, Iosif Tamaş
a maternităţii. Oamenii au considerat şi continuă să considere că femeia este

cea care are cea mai strânsă relaţie cu viaţa umană, este ca un „izvor” al vieţii.
Ea este constituită şi capacitată psihic şi fizic în aşa fel încât poate accepta
zămislirea unei noi vieţi umane, poate s-o ocrotească în propriul ei trup,
să o nască, să o crească şi să o ducă spre maturitate, prin educaţie.
Dacă viaţa umană este văzută de creştini ca o realitate sacră şi intangibilă
înseamnă că şi femeia, în cazul nostru mireasa, izvorul şi „templul sacru” al vieţii,
trebuie să fie pură şi nealterată, fecioară curată atât în sufletul, cât şi în corpul ei.
Dacă în fiinţa şi mâinile ei de femeie este încredinţată cea mai mare comoară,
viaţa umană, înseamnă că pe drept se aşteaptă de la ea un atât de mare respect faţă
de puritatea, delicateţea şi gingăşia propriei sale persoane.
Lipsa de respect a femeii faţă de propria sa demnitate precum şi
neconştientizarea nobilei sale misiunii, cea a maternităţii, este observată şi
sancţionată prompt şi sever de comunitatea umană şi de cea creştină.
Familiile bine închegate, stabile şi realizate, pun mare preţ pe curăţenia
spirituală şi fizică a tinerei femei, a viitoarei mirese şi soţii, şi promovează
cu responsabilitate această valoare inestimabilă. Iar în cazul în care valoarea
purităţii este neglijată ori, mai rău, terfelită comunitatea nu rămâne indiferentă
şi insensibilă, ci intervine sancţionând această atitudine prin dezaprobare şi
prin exprimări plastice, înrădăcinate în creaţia folclorică. Atitudinea uşuratică
de care dă dovadă o domnişoară, care se lasă prea uşor sedusă şi cucerită
de un flăcău, înainte de căsătorie, este observată şi stigmatizată de opinia
publică, exprimată prin zicala din folclorul românesc: „Ieri o fluiera băiatul,
azi o fluieră tot satul!”.
Comunitatea eclezială locală, în care s-a înrădăcinat profund respectul
pentru valoarea castităţii şi a fecioriei tinerilor ce se îndreaptă spre căsătorie,
apreciază şi recompensează, în cele mai multe cazuri, prin semne evidente,
atitudinea corectă a tinerelor care intră în căsătorie cu aureola purităţii
spirituale şi fizice. Această realitate s-a observat, până aproape de zilele
noastre, prin acceptarea de către autoritatea bisericească a îmbrăcării de către
mireasa curată a rochiei albe, şi prin refuzul de a primi, în faţa altarului,
mireasa greşită îmbrăcată în rochie albă.
În cazul unei tinere greşite sau a doi tineri, băiat şi fată, care au greşit,
aceştia trebuiau să se prezinte la biserică şi să stea cu o lumânare aprinsă în mănă,
fie la intrarea în biserică fie în faţa altarului, pentru a fi văzuţi de toţi credincioşii
veniţi la biserică, ispăşind astfel, prin ruşinea pe care o îndură, păcatul lor, şi
devenind o atenţionare pentru ceilalţi tineri pentru a nu ajunge în situaţia lor
(În comunităţile compact catolice din zonele Roman şi Bacău).
Unele comunităţi creştine, pe lângă faptul că permit miresei feciorelnice şi
caste să se prezinte în faţa altarului îmbrăcată în rochie albă, îi acordă o onoare
suplimentară, prin aceea că i se aduce la altar steagul alb al comunităţii locale
parohiale (Siret, jud. Suceava).
Recompensarea de către comunitatea bisericească a tinerilor care şi-au
păstrat fecioria şi castitatea, în vederea întemeierii unei familii creştine solide, ca
şi pedepsirea tinerilor care au greşit înainte de căsătorie, denotă înalta conştiinţă şi
în Moldova
convingere creştină cu privire la valorile castităţii şi ale fecioriei pentru realizarea
unor familii creştine autentice.
5. Încheiere
Ca pretutindeni în satele româneşti tradiţionale, nunta din comunităţile
catolicilor moldoveni păstrează şi astăzi funcţia şi intenţionalitatea rituală, chiar
dacă o seamă de secvenţe acordă o atenţie sporită laturii spectaculare. Destinul
fiecăruia se împlineşte în această trecere ceremonială, prin gesturi apotropaice,
fertilizatoare şi augurale. Metamorfoza din finalul ceremonialului marital
pregăteşte mereu un nou cuplu de gospodari pentru lumea angajată în lupta
vieţii. „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi-l supuneţi!»” (Gen, 1, 28).
1. Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, ediţie îngrijită de

Ion Coja şi V.M. Ungureanu, cuvânt introductiv de I. Dumitriu-Snagov, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 124; Emil Dumea, Istoria Bisericii
Catolice din Moldoiva, Editura Sapientia, Iaşi, 2006.
2. Ştefan Pascu, Contribuţiuni documentare la istoria românilor în secolele
XIII şi XIV, Sibiu, 1944, p. 44.
3. C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, ediţie îngrijită de
Ionel Maftei, Chişinău, Editura Universitas, 1991, pp. 15-24.
4. Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova – Universul culturii populare,
vol. I, Editura Presa Bună, Iaşi, 1998, p. 10.
5. Ibidem.
6. Cf. „Limbă şi literatură”, nr. 5, Bucureşti, 1961, p. 369.
7. Ion H. Ciubotaru, Catolicii din Moldova în „Cronica”, revistă de cultură,
anul XXXI, nr. 19-20, 1996, p. 16-17.
8. Ibidem.
9. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, ediţie îngrijită
de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 147.
10. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 325-327; Petre V. Ştefănucă,
Folclor şi tradiţii populare., alcătuire, studiu introductiv, bibliografie, comentarii şi
note de Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu, Chişinău, . Editura Ştiinţa, vol. I, 1991,
p. 250.
11. Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului, Editura Minerva,
Bucureşti, 1970, p. 441.
12. Cf. Papa Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică, Deus caritas est 3-6,
Editura Presa Bună, Iaşi 2006, p. 8-13.
230
INTERACŢIUNEA TRIFTONGILOR ŞI
ALE ALTOR SUCCESIVITĂŢI VOCALICE
ÎN ROSTIREA LIMBII ROMÂNE
Gabriela FRUNZĂ
Sunetele vocalice formate dintr-un complex armonios de tonuri şi obertonuri

constituie baza intonaţională, cantabilă a limbii.
Triftongii, unităţi fonologice compuse din două semivocale şi o vocală
rostite într-o singură silabă, 14 la număr în limba română, sporesc, în mod
incontestabil, sonoritatea şi muzicalitatea limbii.
Cercetările experimentale, adică înregistrările efectuate la aparate de înaltă
precizie (sonagraf, intonograf, spectrograf) au demonstrat că în timpul rostirii
forţa maximă a organelor articulatorii este concentrată pe vocala din cadrul
triftongului, iar forţa minimă pe semivocale.
Aceste argumente sunt valabile atât pentru triftongii echilibraţi care au
o structură echilibrată Sv + V + Sv (în număr de 12 în limba română), cât şi pentru
triftongii ascendenţi (doar 2 în limba română), formaţi din două semivocale
constitutive şi o vocală [1].
Semivocalele şi vocala, aceste trei elemente fonice rostite corect, literar,
formează un segment ritmomelodic. Sunetele vocalice existente în limbă formează
structuri evidente: grupuri de diftongi (ascendenţi, descendenţi), triftongi, hiaturi
binare, ternare, cvadrinare, cvintinare.
În procesul rostirii triftongii interacţionează cu aceste grupuri vocalice
existente în vecinătatea lor.
De ce natură sunt aceste interacţiuni? Ce caracter au? Şi care sunt
consecinţele lor?
Pentru a le determina specificul, propunem analiza câtorva structuri.
Structura [ei i-au ieşit] este formată din diftongul descendent [ei], triftongul
echilibrat [iau] şi diftongul ascendent [ie].
O simplă analiză auditivă demonstrează că structura conţine 7 elemente
vocalice.
Bazându-ne pe un bogat material faptic, pentru a stabili în mod obiectiv
existenţa acestei structuri, am căutat şi excerptat un enunţ din romanul scriitoarei
Zully Mustafa Strugurii s-au copt în lipsa ei.
Cu timpul Adei i-au ieşit din cap gărgăunii de măritiş cu Gelu. (Z. Mustafa,
Strugurii s-au copt în lipsa ei, p. 38).
La oscilograf, intonograf şi spectograf am stabilit trăsăturile acustice
ale structurii.
Videograma triftongului [iau] demonstrează că energia fonică a elementelor
triftongului este distribuită în trei spectre: două difuze şi unul compact.
La [i] şi [u] spectrul e difuz, iar la [a] este compact.
Interacţiunea triftongilor şi ale succesivităţii vocalice 231
în rostirea limbii române
Pe spectrogramele triftongului [iau] apare un contrast vădit la distribuirea
energiei fonice. Semivocalele [i] şi [u] se caracterizează printr-un nivel minim de
energie fonică, iar vocala [a] printr-un nivel maxim.
Probele obiective obţinute prin intermediul aparatelor electroacustice au
stabilit durata, tonul, intensitatea şi formanţii acestei structuri.
Formantul 1 al vocalei [e] din cadrul diftongului descendent [ei] are
valoarea de 110 Hz, F2 – 1800, F3 – 2800, durata -116 ms, intensitatea 90 db,
tonul – 80Hz;
Semivocala [i] – F1 – 40Hz, F2 – 1800, F3 – 2050, durata – 40 ms,
intensitatea – 70 db, tonul – 90 Hz;
Primul element al triftongului [iau], semivocala [i] are valoarea formanţilor
cuprinsă între 40 şi 2100 Hz.
F1 – 40 Hz, F2 – 1800, F3 – 2100, durata – 40 ms, intensitatea – 70 db,
tonul – 90Hz;
Formantul 1 al mediolingualei [a] are 900 Hz, F2 – 1200, F3 – 2100,
durata – 120ms, intensitatea – 90 db, tonul – 96 Hz;
[u] – F1 – 40Hz, F2 – 840, F3 – 2200, durata – 40ms, intensitatea – 70db,
tonul – 96Hz;
Şi diftongul ascendent [ie]:
[i] – F1 – 40Hz, F2 – 1600, F3 – 2800, durata – 40ms, intensitatea – 70 db,
tonul – 80Hz;
[e] – F1 – 200Hz, F2 – 2100, F3 – 3050, durata – 110ms, intensitatea
-111db, tonul -101Hz;
Aşadar, în structura [ei iau ie] se percep 3 vocale [e, a, e] şi patru semivocale
[i, i, u, i].
Constatăm o altă situaţie în rostirea accelerată, când elementele prezentei
structuri sunt supuse unor modificări fonetice negative.
Tendinţa de a simplifica duce la denaturarea structurii, la alterarea
diftongilor şi triftongului din componenţa ei.
La rostirea structurii o parte din aerul expirat se scurge prin narine şi
alta prin cavitatea bucală. În aceste condiţii intensitatea diftongului descendent
[ei] descreşte, vocala [e] se închide în [i], triftongul [iau] se diftonghează în
ascendentul [io], iar diftongul ascendent [ie] se monoftonghează: ii i-o işît.
Pentru a examina interacţiunea dintre triftongi şi hiaturi am selectat
o structură mai specială: nu o iei ionizată. Aici triftongul este intercalat
de hiaturi binare. Componenţii structurii sunt hiatul binar [uo] format din
posterolinguale, triftongul [iei] şi hiatul binar [io] realizat din anterolinguala [i]
şi posterolinguala [a].
La aparatele destinate analizei acustice am primit informaţii exacte privind
trăsăturile fiecărei unităţi fonice:
[u] – F1–110Hz, F2 – 950, F3 – 1650, durata – 110 db, intensitatea – 70db,
tonul – 80Hz;
[e] – F1 – 110Hz, F2 – 1100, F3 – 1600, durata – 95ms, intensitatea – 70db,
tonul – 70Hz,
[i] – F1 – 70Hz, F2 – 1300, F3 – 2110, durata – 40ms, intensitatea – 70db,
tonul – 70Hz;
[e] – F1 – 180Hz, F2 – 2100, F3 – 3100, durata – 95ms, intensitatea –
140db, tonul – 110Hz,
232 Gabriela Frunză

tonul – 70Hz;
[i] – F1 – 200 Hz, F2 – 2300, F3 – 3300, durata – 100ms, intensitatea –
70db, tonul – 110Hz;
[o] – F1 – 110Hz, F2 – 1100, F3 – 1600, durata – 95ms, intensitatea – 70db,
tonul – 70Hz.
La analiza perceptivă au fost sesizate şapte elemente fonice, cinci vocale
şi două semivocale.
În sprijinul acestei afirmaţii am extras un exemplu convingător din romanul
lui E. Barbu Principele:
– Nu o iei, Ion? – întrebase monarhul, mişcându-şi mătăniile de la Athos,
ce păreau oase vii.
În limba vorbită calitatea sunetelor structurii se denaturează. Primul
element al hiatului binar, vocala posterolinguală [u] cade. Drept consecinţă hiatul
se monoftonghează. Al doilea hiat binar se diftonghează în ascendentul [io] şi
triftongul [iei], mai rezistent, se menţine: n-o iei ionizată.
După examinarea interacţiunii dintre triftongul [iei] şi hiaturile binare,
se constată denaturarea formei fonetice a cuvântului, reducerea cantităţii şi
modificarea calităţii unităţilor fonice care alcătuiesc logoforma.
Structura pierde din cantitate prin dispariţia unor elemente constitutive
şi calitate prin diftongarea hiatului. Timbrul vocalelor se modifică şi se reduce
numărul de silabe în detrimentul aspectului normat al limbii române. Aceste
fenomene fonetice negative falsifică substanţial pronunţia. În rostire are loc un
proces activ de demelodizare a limbii literare.
Analizăm altă structură în care triftongul [iau] este precedat de
vocala anterolinguală [i] şi urmat de posterolinguala [u] şi iau un bilet, şi
iau urma-i etc.
Asemenea structuri sunt frecvente în limba română literară. Aducem un
exemplu elocvent din romanul lui C. Petrescu Patul lui Procust: Sting ţigara şi
iau un scurt bilet. (C. Petrescu, Patul lui Procust, p. 196).
La analiza perceptivă informatorii (studenţi şi profesori ce posedă
o pronunţie corectă) au distins 3 vocale [i, a, u] şi două semivocale [i, u].
Energia fonică a sunetelor din structura <iau u> este distribuită în trei
formanţi cu următoarele particularităţi acustice:
Pentru [i] – F1 – 140Hz, F2 – 2200Hz, F3 – 3200, durata – 86ms, intensitatea
– 110db, tonul – 89Hz;
Pentru primul element al triftongului, anterolinguala [i];
tonul – 70Hz;
pentru [a] – F1 – 1800Hz, F2 – 1600, F3 – 2600, durata – 238ms, intensitatea
– 90db, tonul – 80Hz;
şi pentru posterolinguala [u]
[u] – F1 – 140Hz, F2 – 1200, F3 – 2200, durata – 80ms, intonaţia – 60db,
tonul – 60Hz;
Ultimul element al structurii, vocala posterolinguală [u], valorile medii ale
formanţilor se prezintă astfel:[u] – F1 – 90Hz, F2 – 140, F3 – 3000, durata –
80ms, intensitatea – 70db, tonul – 80Hz.
Interacţiunea triftongilor şi ale succesivităţii vocalice 233
în rostirea limbii române
În rostire structura se denaturează.
Primul element al structurii, vocala [i] cade, vocala mediolinguală [a] din
cadrul triftongului [iau], deşi cea mai bogată în energie fizică îşi schimbă locul
de articulaţie, se închide în anterolinguala [e], iar vocala [u] aflată sub accente şi
bogată în energie buică, rezistă: ş’ieu un bilet, ş’ieu urma.
Prin urmare, în rostire tabloul e cu totul altul: grupurile vocalice sunt
supuse unor modificări care duc la simplificarea triftongului, la alterarea lui prin
diftongare, monoftongare, contracţie, eliziune, care denaturează unul sau două
componente din cadrul triftongului.
Ca rezultat al modificărilor, a tendinţei de simplificare a vocalelor din
cadrul structurilor formate din triftongi şi alte succesivităţi vocalice: diftongi,
hiaturi, monoftongi, în cuvinte, îmbinări de cuvinte, fraze, se pierde structura
melodică şi intonaţională, limba română pierde din esteticul, autenticul rostirii.
Fenomenele fonetice negative frecvente în rostire au fost numite
printr-un termen comun devocalizare, termen lansat de lingvistul suedez
Alf. Lombard [2].
În rostirea care cadrează cu normele limbii române literare (avem în vedere
persoanele care vorbesc o limbă impecabilă), toate vocalele din componenţa
triftongilor, toate structurile, îşi menţin particularităţile, ele existând ca entităţi
integrale, disociabile.
Limba română literară este bogată în structuri vocalice care, se rostesc în
cadrul unui cuvânt fonetic. În procesul comunicării corecte, literare se menţine
cantitatea şi calitatea fiecărui element fonic din cadrul cuvântului fonetic. În
condiţiile de rostire clară şi răspicată a grupurilor vocalice se respectă tradiţia
literară, normele limbii române.
Rostirea corectă menţine latura estetică, structura intonaţională şi
ritmomelodică a frazei. Prin păstrarea timbrului fiecărui element fonic din cadrul
logoformei se respectă modelul literar.
Toţi vorbitorii limbii române trebuie să adopte un model normat
de rostire.
1. Gogin G., Ortoepia, Chişinău: Ştiinţa, 2001, p. 180.

2. Lombard A., La prononciation du roumain, Uppsala, 1936.
3. Barbu E., Principele, Bucureşti: Editura Minerva, 1977, p. 268.
4. Mustafa Z., Strugurii s-au copt în lipsa ei. Bucureşti: Editura Tritonic,
2007, p. 38.
5. Petrescu C., Patul lui Procust, Bucureşti: Editura Gramar, 2008, p. 196.
234
UNELE ANTROPONIME DEMNE DE ATENŢIA LINGVIŞTILOR

(alb. Trako şi Dako)
Marcu GABINSCHI
Ideea promovată mai jos o prezentăm, după cum ne dăm bine seama,
la nivel de presupunere, deoarece există (deocamdată?) puţine date care ar
confirma-o. Şi totuşi faptele care ne-au îndemnat să scriem prezentul articol
sunt, cel puţin la prima vedere, prea bătătoare la ochi ca să nu le acordăm
atenţie, chiar admiţând că presupunerea noastră poate să nu se coroboreze.
Ce e drept, deja am căutat în sfera de care e vorba fapte ce ar putea contrazice
ideea noastră, dar nu le-am găsit, de aceea, până la o eventuală găsire a lor,
socotim că presupunerea aceasta, chiar ca atare, are drept la existenţă. De notat
şi faptul că dacă relevarea unuia din cele două cuvinte în cauză ar provoca
un anumit scepticism, găsirea celui de-al doilea din ele, analog al primului ca
formă şi ca sens, face ca cele două presupuneri împreună să se susţină reciproc,
deci să provoace mai puţine îndoieli.
Aşadar, citind cartea consacrată renumitei figuri din istoria nouă a Albaniei,
omul de stat, scriitorul ş. a. Fan Noli, am citit şi articolul despre activitatea lui
ca muzicolog şi compozitor, articol semnat de compozitorul albanez Kostandin
Trako („Fan Noli. Ndër bashkëkohasit”, Prishtinë, 1968, p. 227). Antroponimul
Trako n-a putut decât să ne atragă atenţia ca un posibil reflex al denumirii tracilor,
popor ce a jucat şi el un rol în (pre)istoria albanezilor, rol, potrivit unora mai puţin
însemnat, potrivit altora mai însemnat (vezi mai jos despre relaţiile dintre (stră)
albanezi şi traci).
În sprijinul acestei presupuneri ar veni, ca o posibilă paralelă, bine-cunoscută
existenţă a unui strat de nume de familie româneşti postetnonimice (le-am fixat în
număr de mai mult de douăzeci), incluzând cele mai uşor de etimologizat nume
de către oricine (cum sunt, de ex., Grecu, Turcu, Sârbu, Arnăutu, Rusu, Cazacu,
Zaporojean(u), Ungureanu, Neamţu etc.), dar şi cele ce nu se lasă identificate
ca foste etnonime chiar la prima vedere (ca, de ex., Armanu, Arvat(u), Coman,
Tăutu, Lazu, Hăbăşescu ş. a.). Deci, e admisibilă presupunerea că şi alb. Trako
ar fi un reflex al etnonimului tracilor. Totuşi aici dăm şi de factorul contrar: în
albaneză, numele de familie de acest fel nu sunt răspîndite, în ciuda asimilării de
către albanezi a diferitor grupuri etnice de origine slavă, aromână ş. a. (poate de
atâta, că amintirea originii străine nu e prestigioasă între albanezi). Cunoaştem
totuşi, de exemplu, familia Arbnori, reflex al vechiului autoetnonim, păstrat
acum ca denumire a unor grupuri regionale ale albanezilor [1, p. 68-70], cf. rom.
Ardeleanu, Muntean(u), Moldove(a)nu, Dobrogeanu ş. a. În schimb, ca formă,
familia Trako se include într-o serie lungă (imposibil de adus aici în întregime) de
nume de familie sfârşite în -o: cf. numai din cele întâlnite de noi până acum Bedo,
Cipo, Dado, Dino, Geço, Grameno, Kambo, Kristo, Lako, Marko, Melo, Meto,
Mitko, Naço, Pasko, Qano, Sako, Sejko, Vesho, Vreto, Zoto ş. a.
Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor 235
Tot odată, în sprijinul presupunerii noastre vorbesc următoarele fapte
(ne referim la cele strict necesare fără să ne adâncim în lunga discuţie despre
originea iliră sau tracă, resp. daco-moesiană, a limbii albaneze, discuţie în care
nici până în prezent nu s-a ajuns la un rezultat univoc). Părerea despre originea
iliră a albanezei, motivată deja în 1774 de către J. Thunmann [2, p. 240 urm.]
a predominat până la cunoscuta ipoteză a lui G. Weigand (1927), susţinută de
A. M. Selişcev (1931) şi alţii despre presupusul tracism al albanezei
[3, p. 63-65]. Nu lipsesc nici teorii, ca cea a lui N. Iorga, despre albanezi ca iliri
tracizaţi, sau ca cea a lui N. Jokl şi a altora despre situaţia aproximativ echidistantă
a albanezei dintre iliră şi tracă ş. a. [4, p. 30]. Dată fiind sărăcia faptelor păstrate
din ambele limbi antice în discuţie se prea poate că vechea problemă a originii
limbii albaneze nu-şi va găsi niciodată soluţia. Totuşi şi în aceste împrejurări ne
putem bizui cel puţin pe următoarele fapte sigure.
Deja în 1907 K. Patsch a găsit urme trace pe malul Mării Adriatice
(pe baza cărora a ajuns la concluzia existenţei superstratului ilir de pe
substratul trac, părere susţinută şi de F. Nopcsa) [4, p. 27-30]. Dintre faptele
concrete în cazul nostru sunt, credem, cele mai ilustrative, toponimele aduse
încă de J. Thunmann şi relevate nu odată după el: e vorba de numele de oraşe
Thermidava de lângă Şcodra din Albania de astăzi şi Quimedava din Dardania
(aproximativ corespunzând Macedoniei de nord contemporane), amândouă de
pe teritoriul vechi ilir. Acest -dava era, după cum ştim, frecvent pe teritoriul
fostei Dacii şi prezent (deşi în varianta mai rară -deva sau -deba) şi pe cel al
Traciei [5, p. 114].
Mai e de relevat conjectura lui G. Weigand, care pentru cazul în care
dacicul* bal ar fi fost înrudit cu alb. ballë „frunte” (şi în sensul direct şi
cel figurat), admite că Decebalus ar fi însemnat ceva ca „Fruntea dacilor”
[4, p. 27]. Aici se porneşte de la premiza că şi în traco-dacă a aton trecea în
ceva ca rom. ă, alb. ë, bulg. ъ, sunet a cărui existenţă în tracă a fost presupusă
pe baza oscilaţiei dintre lat. a şi e, resp. gr. α şi ε, la redarea numelor proprii
trace în latină şi greacă [8, p. 33-37]. Deci, ar fi vorba de alternanţa de tipul
rom. car – a căra, plac – a plăcea sau sat – sătuc, mare – mărişor.
Ni s-ar putea obiecta că în redarea greacă şi latină a etnonimului
tracilor e prezentă aspirata θ, resp. th (cf. gr. Θρāξ şi var., lat. Thraex şi var.,
deci nu τ, resp. t). Dar după cum reiese din restabilirea foneticii traco-dace,
acolo consoanele „tenues” surde aspirate ale strălimbii trecuseră în „tenues”
simple, contrar altor păreri (de exemplu [7, p. 114, 124], în care fonologia
„daco-moesiană” e prezentată fără aspirate), deoarece „Cazurile numeroase
de redare a lui t prin th (Athrys, Bithyni, -centhos, Tharsa, Thyni) au aceeaşi
semnificaţie ca şi k – ch, p – ph(f), admiţînd eventual o uşoară pronunţare
ca spirantă postdentală a lui t(h), unde nu ar fi cazul unei simple grecizări
a grafiei sau pronunţării numelor trace” [8, p. 148]. Oricum, antroponimul
Trako conţine un t, nu th, pe care albaneza tot îl are, inclusiv în poziţie iniţială
înainte de r (cf. denumirile de plante thrashegër şi thrumbe > thrumbishtë),
deci putea să-l imite, dar nu a făcut-o. Adică, radicalul trak- a putut să fie
preluat (împrumutat sau moştenit, în funcţie de originea limbii albaneze) din
tracă sau dacă direct, fără mijlocirea greacă sau latină.
236 Marcu Gabilschi
La întrebarea dacă nu cumva Trako ar proveni de la un apelativ albanez

nelegat cu vechii traci, răspunsul pare a fi negativ. Un asemenea apelativ nu
l-am găsit în niciun dicţionar albanez explicativ, bilingv sau etimologic (spre
deosebire de Dako, vezi mai jos), cu excepţia dicţionarului lui S. E. Mann,
în care se dă alb. trak (articulat traku, cuvânt rar, deoarece lipseşte până şi în
cele mai mari dicţionare ale albanezei), însemnînd „track, mark”, adică „urmă,
semn” [9, p. 521]. Nicio etimologie a lui nu ne este cunoscută. Nu ne închipuim
cum un asemenea cuvânt ar putea sta la baza unui nume de familie.
Totodată, nu avem niciun temei pentru a presupune că Trako ar fi
împrumutat pe cale savantă, deoarece în Albania predomină (independent
de provenirea limbii ei) ideea tocmai a originii ilire a poporului albanez,
argument important în apărarea autohtoniei albanezilor în locurile lor actuale
de trai. Rămâne, deci, ca cea mai probabilă, presupunerea moştenirii sau
a împrumutului vechi pe cale orală a etnonimului denotând odată persoane
de etnie respectivă, ai căror urmaşi au devenit ulterior albanezi. Ar fi taman,
un caz de paralelism cu rom. Grecu, Turcu, Sîrbu, Arnăutu ş. a. vezi mai
sus sau rus. Греков, Турчанинов, Татарский, Волошин, Немцов, Поляков,
Литвинов ş. a.
Pe baza acestor date, atâta timp cât nu vor fi aduse fapte mai sigure
în sens contrar, avem temeiuri să presupunem că alb. Trako e un reflex al
etnonimului tracilor.
Cele spuse mai sus, nelipsite de verosimilitate şi singure, se confirmă prin
datele următoare ce ni s-au făcut cunoscute recent de tot, date ce, la rândul său,
sunt confirmate prin cele referitoare la Trako.
Rămâne în vigoare tot ce s-a menţionat mai sus referitor la relaţiile traco-
daco-albaneze în genere, ele privind şi următorul fapt. Am dat de el recent,
când cele referitoare la Trako erau deja scrise. Citind ziarul albanez „Mësuesi”
(„Învăţătorul”) din 16 mai 2009, am întâlnit pe p. 3, col. 4, următorul pasaj: andej
kalojnë në Bashki, ku i pret kryetari Vangjush Dako „acolo trec [ei] în Primărie,
unde îi aşteaptă preşedintele Vangjush Dako”. Aici, se înţelege, ne-a atras atenţia
numele de familie Dako, ca un posibil reflex al etnonimului dacilor, despre care
se cere spus, referitor la albanezi şi limba lor în genere, mutatis mutandis, ceea ce
s-a spus mai sus despre Trako. De data aceasta nu apare problema lui th şi t, există
însă unele fapte ale lexicului albanez ce se cer examinate ca o eventuală bază
a obiecţiilor contra presupunerii noastre. Adică, ca o eventuală obiecţie s-ar putea
pune întrebarea, dacă nu cumva acest Dako provine dintr-un apelativ albanez ce
n-are nimic comun cu etnonimul în discuţie.
Astfel, în albaneză există apelativul dako de gen feminin, însemnând
„tocător, butucul măcelarului”, tradus aşa în româneşte [10, p. 174] şi explicat
ca având acelaşi sens de bază [11, p. 284], amândouă dicţionarele caracterizând
cuvântul ca regionalism. Credem că din cauza aceasta el lipseşte în primul
dicţionar explicativ al albanezei [12] şi în mai multe alte dicţionare ale ei.
N-am găsit nicio informaţie etimologică despre acest apelativ în niciuna din
operele fundamentale privind etimologia şi istoria lexicului albanez (cele ale lui
G. Meyer, N. Jokl, S. E. Mann, E. Çabej). Oricum, e greu de închipuit, cum un
cuvânt însemnând „tocător, butucul măcelarului” ar fi devenit un nume de familie.
Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor 237
Dintre cuvintele posibil omorizice cu dako (şi ele de etimologie necunoscută nouă)
putem aduce doar din dicţionarul albanez-sârbocroat dakë „ticăloşie, perfidie”
[13, p. 50], ceea ce se exclude ca baza unui nume de familie. Ce e drept, acelaşi
dicţionar dă tot acolo cuvântul dakol „erou” şi „viteaz, îndrăzneţ”. Acesta e dat
în acelaşi sens şi în dicţionarele citate mai sus, constatându-se în cel din 1980
şi întrebuinţarea dezmierdătoare („Eja dakoli i nënës. „Vino încoace, viteazul
mamei”), cf. şi traducerea românească (2003) „voinicel”. În sfârşit, S. E. Mann
dă (p. 65) regionalul dak ca „viţel” (în sensul direct şi în cel figurat dezmierdător),
dar şi dakol ca „erou, viteaz”. Aşadar, legăturile dintre toate cuvintele ce încep cu
dak nefiind clare, putem conjectura doar o eventuală legătură a lui dakol „erou,
viteaz” cu etnonimul dacilor, a cărui sens primar ar fi demult uitat. Ceva cert în
acest caz nu se poate spune în prezent.
Ar mai fi de adăugat, tot ca o presupunere, că unui sens uitat i s-ar
fi putut suprapune în acelaşi fonocomplex, un sens cu totul nou (în cazul
dat cel al lui dako ca „tocător”). Un fapt de acest fel a fost fixat încă în
1814 de către M. Leake pentru regiunea limitrofă albano-greacă Çamëria,
denumire ce acum pare a fi un derivat al turcismului albanez çam „brad”, dar
care în realitate este o reinterpretare, ca etimologie populară, a vechiului gr.
Θύαμιs (> lat. Thyamis), cunoscut din antichitate, noi aducând acest fapt ca
un precedent pentru rom. Borş, dedus acum din borş ca denumire a unui fel de
mîncare, dar probabil suprapus numelor proprii mai vechi rom. Borş şi Borşa,
cu paralele albaneze Borshi şi Borsha, care, la rândul lor, se corelează cu rom.
Balş, şi Balşa – alb. Balshi şi Balsha [14, p. 105].
Ni s-ar putea obiecta că în româneşte avem Dacu, a cărui provenire
din bulg. Dako (< Давид sau / şi Йордан) e bine cunoscută, dar şi Trache,
ipocoristic românesc propriu al lui Dumitrache [15, p. 39-40]. Dar
pentru albaneză n-am găsit analogii. Numele Trako şi Dako nu sunt acolo
ipocoristice ale formelor pline şi, spre deosebire de rom. Trache şi Dacu, nu
sunt personale, ci nume de familie.
În afară de cele spuse despre Trako şi Dako aparte, un argument în favoarea
ipotezei noastre este apariţia lor ca elemente analoge dintr-o serie onomastică,
altfel spus susţinerea lor reciprocă.
În lumina acestor date considerăm, deci, că până la prezentarea argumentelor
mai sigure în sens contrar presupunerea noastră despre numele de familie alb.
Trako şi Dako ca foste etnonime ai căror purtători s-ar fi asimilat odată în mediul
albanez, poate să suscite un anumit interes. Şi, oricare ar fi rezultatele unei
eventuale cercetări ulterioare în această problemă, cele două fapte descrise sunt
de aşa natură că un lingvist balcanolog n-ar putea să treacă indiferent pe lângă ele.
De aceea le-am şi relevat ca obiect al unei posibile viitoare discuţii.
SUMMARY
As the author recently ran across modern Albanians’ family names, one of
the composer K. Trako (in a book of 1968) and one of the mayor of Durres V. Dako
(in a newspaper of 2009), it was natural for him to think of two well-known old
238 Marcu Gabilschi
Balkan ethnonyms as of possible prototypes of the names în question. But since

the case seemed too tempting to be reality, the author tried to fiind out if the
two names could not derive from other (common) Albanian nouns. However the
search did not confirm, at least for the time being, the suspicion, so that, unless
further counter-evidences are produced, Trako and Dako could prove to be real
reflections of the respective ancient ethnonyms.
1. E. Çabej, Emrat nacionale të shqiptarëve // E. Çabej, Studime gjuhësore,

V, Prishtinë, 1975.
2. J. Thunmann, Über die Geschichte und Sprache der Albaner und der
Wlachen, Leipzig, 1774 (reprodus: Hamburg, 1976).
3. М. В. Сергиевский, Введение в романское языкознание, 2, Москва,
1954.
4. E. Çabej, 1. Hyrje në historinë e gjuhës shqipe. 2. Fonetika historike
e shqipes, Tiranë, 1960.
5. И. Дуриданов, Езикът на траките, София, 1976.
6. C. Poghirc, La valeur phonétique de l’oscillation graphique thrace a/e à la
lumière des donnés des langues balkaniques modernes // Studii clasice, III (1961),
p. 33-37.
7. V. I. Georgiev, Introduction to the history of the Indo-European languages,
Sofia, 1981.
8. I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, Bucureşti, 1967.
9. S. E. Mann, An historical Albanian-English dictionary, London –
New York – Toronto, 1948.
10. R. Topciu, A. Melonashi, L. Topciu, Dicţionar albanez-român. Fjalor shqip-
rumanisht, Bucureşti, 2003.
11. Fjalor i gjuhës së sotme shqipe, Tiranë, 1980.
12. Fjalor i gjuhës shqipe, Tiranë, 1954.
13. M. Ndreca, Fjalor shqip-serbokroatisht. Albansko-srpskohrvatski rečnik,
Prishtinë, 1976.
14. M. Gabinschi, Numele propriu Borş // Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară, 1995.
15. N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963.
239
STILUL ORALITĂŢII ÎN REINTERPRETAREA

DIALOGICĂ A LUI BAHTIN
Anatol GAVRILOV
Prin sintagma stilul oralităţii traducem termenul rusesc skaz lansat în anii
’20 de formaliştii ruşi I. Tîneanov, V. Sklovski, V. Vinogradov, B. Eihenbaun.
Noţiunea şi-a găsit o definiţie mai completă în cartea lui B. Eihenbaum
„Literatura” (1927). Anume definiţia acestuia este luată de Bahtin ca punct de
plecare pentru redefinirea termenului în consens cu concepţia sa dialogică despre
om, comunicarea existenţială şi creaţia verbală.
„El consideră că skazul are drept caracteristică exclusivă faptul că se
bazează pe forma orală de povestire, pe limbajul vorbit şi pe particularităţile
de limbă corespunzătoare acestuia (intonaţia orală, construcţia sintactică
specifică exprimării orale, lexicul corespunzător etc.). V. M. Eihenbaum
ignoră cu desăvârşire faptul că, în majoritatea cazurilor, skazul se bazează
în primul rând pe vorbirea altcuiva şi abia după aceea, ca o consecinţă, pe
limbajul vorbit” [1, p. 266].
Relaţia dintre termen, noţiune şi concept este mai complexă şi contradictorie
decât cum este prezentată în dicţionarele de terminologie literară, elaborate
după modelul dicţionarului lexicografic, noţiunea generală fiind identificată cu
conceptul. Or, acesta este un element al unei concepţii, adică al unui ansamblu
individual de concepte. În noţiunea desemnată prin skaz se întâlneşte şi se
confruntă nu doar două opinii personale, subsumabile aceleiaşi noţiuni generale
[3, p. 185-186], ci două concepţii polar opuse, conţinutul semantic al termenului
căpătând o structură bipolară: monologismul propriu formalismului rus, ca
şi oricărui formalism (lingvistic, sociologic, psihologic, logic, metafizic), şi
dialogismul concepţiei bahtiniene despre „estetica creaţiei verbale”, cum şi-a
definit el însuşi domeniul său principal de cercetare interdisciplinară, domeniu în
care a avut contribuţii originale la dezvoltarea filosofiei dialogului [3].
Eihenbaum a definit skazul ca un procedeu, în consens cu concepţia
formalistă despre „artă ca procedeu” (V. Şklovski). Bahtin îl redefineşte
integrându-l în contextul conceptelor sale cuvânt-voce, cuvânt propriu, cuvânt
străin, cuvânt bivoc, subiect al vorbirii, autor, dialog, cronotop ş. a. „Noi vedem
că în majoritatea cazurilor, skazul este introdus mai cu seamă de dragul vocii
străine, o voce determinată sub raport social, care aduce cu ea o serie de puncte
de vedere şi de aprecieri necesare autorului. Este introdus, de fapt, un povestitor,
iar povestitorul – un om fără legătură cu lumea literelor, provenind în majoritatea
cazurilor din păturile sociale de jos, din popor (lucrul cel mai important pentru
autor) – aduce cu el limbajul vorbit” [1, p. 266-267]. Skazul nu este în concepţia
lui Bahtin doar un procedeu compoziţional al artei narative. Această modalitate
stilistică are o semnificaţie socială şi umanistă, ea fiind creată în mişcarea de
democratizare a literaturii, în tendinţa de a da glas viziunii omului din popor,
240 Anatol Gavrilov
astfel încât să se facă auzită vocea lui străină în raport cu limbajul literaturizat
al autorului.
Nu oralitatea ca atare a povestirii, ci percepţia ei ca vorbirea altcuiva
defineşte sensul skazului. Această percepţie a străinătăţii vorbirii nu se poate
realiza printr-o reproducere a particularităţilor ei, ci printr-o structură stilistică
care să facă evidentă distanţarea ei alienantă de stilul autorului. Stilul oralităţii
este o formă de interacţiune a două limbaje, de reflectare a unuia în altul. Skazul
este doar o formă concretă a stilului oralităţii – un fenomen literar mult mai larg
care cuprinde şi alte forme stilistice de interacţiune dintre cuvântul propriu şi
cuvântul străin.
În funcţie de evoluţia istorică în roman a modului de reprezentare artistică
a raporturilor dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin Bahtin distinge trei tipuri
principale de cuvânt.
I. Cuvântul direct al autorului despre obiect. Acest cuvânt auctorial nu
cunoaşte sau nu recunoaşte încă existenţa cuvântului străin despre obiect. Textul
în care domină acest tip de cuvânt se caracterizează printr-o omogenitate stilistică
totală. De exemplu, în romanele antice, arată el, personajul este reprezentat deja
ca o persoană privată, dar limbajul lui nu este încă individualizat, el nu are un
limbaj propriu, ci vorbeşte în acelaşi limbaj lipsit de individualitate cu autorul –
limbajul retoric.
Individualizarea socială şi caracterologică a limbajului eroului se produce
treptat. Pe măsură ce se dezvoltă diferenţierea stilistică a limbii literare, pluralitatea
limbajelor neliteraturizate, neoficializate pătrund în roman ca rezultat al creşterii
interesului autorului faţă de limbajul străin al personajului. Odată cu creşterea
interesului scriitorului faţă de particularizarea cuvântului străin al eroului şi
nuanţarea atitudinii autorului faţă de limbajul străin se produce şi individualizarea
stilului auctorial. Etapele acestui proces şi-au găsit expresia artistică în varietăţile
celui de-al doilea tip de cuvânt.
II. Cuvântul obiectual este cuvântul străin care a devenit obiect al figurării
artistice al cuvântului auctorial; altfel spus, este cuvântul întruchipat al personajului
caracterizat prin vorbirea lui. Alături de relaţia cuvântului direct al autorului
despre obiectul său apare o relaţie nouă dintre cuvinte, nu una lingvistică sau
una logică, ci o relaţie dintre cuvântul propriu, figurant, plasticizant, şi cuvântul
străin, figurat, plasticizat. În text apar „zone ale cuvântului autorului” şi „zone
ale cuvântului eroului” care aduc o diferenţiere stilistică în construirea fiecărui
cuvânt, noi funcţii artistice ale cuvântului românesc. Însă, şi acest tip de cuvânt
este definit, ca şi primul tip, drept cuvânt omofon (monologic).
Personajul reprezentat prin cuvântul obiectual nu este un subiect-
personalitate. Cuvântul lui nu este încă un cuvânt cu valoare semantică plenară
(„полнозначное слово”), deoarece manifestă numai subiectivitatea personajului
(structura lui tipologică sau caracterologică), dar nu exprimă o altă conştiinţă
de sine, cu alt sens, nu este „cuvântul ce exprimă adevărul” (M. Eminescu).
Ultima instanţă semantică, adevărul despre obiect îl exprimă, ca şi în cazul
primului tip, cuvântul autorului. Cuvântul obiectual se deosebeşte totuşi de
cuvântul direct al autorului despre obiect, el fiind o formă monologică a vorbirii
indirecte* a autorului.
O caracteristică esenţială a monologismului este tocmai aceea că el „neagă
existenţa în afara sa a altei conştiinţe egale în drepturi şi cu răspunsurile ei proprii,
Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 241
existenţa altui eu egal în drepturi (tu). În viziunea monologică (în puritatea ei

extremă) altul este numai obiectul conştiinţei [autorului], ci nu altă conştiinţă.
De la el nu se aşteaptă un răspuns care ar putea să producă o schimbare în lumea
conştiinţei mele. <…> Monologul pretinde a fi ultimul cuvânt. El cuprinde într-
un cerc închis lumea reprezentată şi oamenii reprezentaţi” [4, p. 318].
Relaţia dialogică dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin îşi găseşte
expresia artistică (plenară) în romanul polifonic odată cu schimbarea calitativă
a atitudinii creatoare a autorului faţă de eroul reprezentat, acesta fiind conceput
ca subiect-personalitate, ca alt eu, cu propria lui conştiinţă de sine, idee,
poziţie axiologică, voce, ca manifestări ale unei alte existenţe individuale
obiective, indizolvabilă într-o „conştiinţă umană generală” atotcuprinzătoare,
cea a scriitorului monologist sau cea a „cititorului ideal” (sau model) ca o dublare
a autorului. Reprezentarea artistică a relaţiei dialogice dintre autor şi erou,
a comunicării lor dintre doi subiecţi autonomi ai vorbirii, îşi găseşte expresia
artistică tot mai plenară în varietăţile celui de-al treilea tip de cuvânt.
III. Cuvântul bivoc (difon). În varietăţile acestuia se produce
progresiv activizarea semantică-axiologică a cuvântului străin şi pogorârea
cuvântului autoritar al autorului stilizat sau parodiat la statutul „cuvântului
între cuvinte”. Din relaţia dialogică între două cuvinte cu valoare semantică
plenară (care exprimă două idei diferite despre obiect, două răspunsuri
diferite la aceeaşi întrebare privind o valoare existenţială fundamentală)
a rezultat o nouă „structură intraatomică”, bipolară, a conţinutului semantic al
cuvântului artistic. Această structură nu poate fi înţeleasă şi definită adecvat
numai în planul relaţiilor dintre semnificaţiile obiectuale ale cuvântului, la
nivelul inferior, de bază al câmpului semantic. Comunicarea dialogică dintre
subiecţii vorbirii prin cuvânt se realizează la nivelul semantic superior,
acela al confruntării dintre două sensuri-evaluări, interpretări axiologice ale
semnificaţiei obiectului comunicării. Acest aspect semiotic nou ale cuvântului
bivoc care implică şi un aspect hermeneutic corespunzător l-am tratat mai
concret în alt loc [5].
Bahtin include skazul în „grupul de fenomene artistice ale vorbirii” care
„toate au o trăsătură comună: cuvântul are aici o dublă orientare – după obiectul
vorbirii; ca orice cuvânt obişnuit şi după cuvântul altuia, după vorbirea celuilalt
[1, p. 257]. Cu alte cuvinte, îl tratează ca o formă stilistică a cuvântului bivoc
care este o sinteză o experienţei cognitiv-artistice milenare acumulate în formele
artistice ale primelor două tipuri de cuvânt; este o formă nouă ireductibilă la cele
anterioare, dar lesne confundabilă cu acestea din urmă, dacă sunt tratate ca simple
procedee generale şi convenţionale, ale discursului auctorial monologic. Skazul nu
poate fi definit ca procedeu, fiindcă el, ca oricare altă formă stilistică a naraţiunii
(stilizarea, parodierea, Icherzählung (forma egonorativă), replica dialogului
compoziţional ş. a.), poate avea un conţinut diferit în funcţie de caracterul relaţiei
dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin pe care o exprimă în contextul concret.
Între tipurile de cuvânt şi varietăţile lor nu există graniţe tranşante, ci au loc
mutaţii funcţionale, fiecare categorie de cuvânt şi varietate stilistică putând să
treacă în alta. „Skazul poate avea uneori doar o singură orientare – după obiect”
[1, p. 257], adică poate trece de la tipul III la tipul I, devenind cuvânt omofon,
cu o singură voce („одноголосое слово”) sau monologic.
Prin analize comparate ale conţinutului diferit (monologic sau dialogic)
pe care îl are forma skazului, dar şi toate celelalte modalităţi stilistice, în prozele
242 Anatol Gavrilov
lui Puşkin, Turghenev, Tolstoi, Leskov şi Dostoievski, Bahtin demonstrează

insuficienţa metodei formale de tratare a problemelor concrete de poetică şi
stilistică. Păcatul originar al poeticii formale constă în modul de a concepe
forma artistică ca un procedeu de sine stătător, izolat de conţinutul specific
al operei de artă – obiectul estetic care poate fi definit şi evaluat adecvat doar
printr-o analiză estetică a operei literare în întregul ei. Nucleul generator al
acestui întreg îl constituie caracterul poziţiei autorului faţă de erou, modul
de a concepe şi reprezenta artistic imaginea omului în literatură: ca obiect al
cunoaşterii autorului sau ca subiect-personalitate, ca partener egal al comunicării
intersubiectuale. Acesta este punctul de plecare şi de continuă reîntoarcere
a lui Bahtin în demersul său privind definirea contribuţiilor revoluţionare ale
lui Dostoievski la dezvoltarea istorică a romanului şi umanismului european.
Structura imaginii artistice a „omului din om”, care conţine ca o componentă
indispensabilă atitudinea autorului faţă de personalitatea umană a eroului, este
cheia principală pentru dezvăluirea, înţelegerea şi explicarea tuturor calităţilor
estetico-artistice ale formei literare, în primul rând al formei de reprezentare
artistică a vorbirii mai exact a „omului vorbitor în român”, cum este întitulat
capitolul-cheie din studiul Discursul în roman.
În polemica sa cu Eihenbaum în problema concretă a skazului iese la iveală
o divergenţă principială, mult mai largă, cu formalismul în ceea ce priveşte modul
de a concepe limbajul, forma lui reală de existenţă şi rolul lui în viaţa omului, în
toate activităţile umane creatoare. Această polemică este axa principală a cărţilor
şi manuscriselor lui postume, cuprinzând o vastă arie problematică privind
raporturile poeticii, ştiinţei literare în general, cu filosofia limbii, estetica creaţiei
verbale, lingvistica, stilistica, semiotica, hermeneutica etc. Toate aceste aspecte
problematice converg ca într-un focar în controversa asupra modului de a concepe
specificul literaturii, cum relevă el însuşi într-o notă din ultimul său manuscris:
„Atitudinea mea faţă de formalism: înţelegerea diferită a specificităţii; ignorarea
conţinutului conduce la «estetica materială» <…>” [6, p, 372].
Un aspect concret al polemicii îl constituie modul diferit de a concepe
determinarea specificităţii literaturii ca artă a cuvântului de către natura verbală
a limbajului ei artistic. La temelia teoriei formaliste despre limbajul artistic stă
„estetica materială” ce ascunde o filosofie a cuvântului – „metafizica cuvântului”.
Prin „estetică materială” Bahtin defineşte acele concepţii estetice care reduc
creaţia artistică la tehnica prelucrării materialului specific propriu fiecărei arte şi
identifică forma materială exterioară a operei de artă cu forma ei artistică deducând
calităţile estetice ale formei artistice direct din calităţile fizice ale materialului
modelat artistic. Atribuirea unui conţinut estetic imanent cuvântului ca material
al creaţiei literare are o tradiţie metafizică veche – „metafizica cuvântului”.
Adepţii nedeclaraţi ai acesteia, formaliştii ruşi, împreună cu alţi reprezentanţi
ai ei, „consideră elementul estetic ca aparţinând esenţei cuvântului însuşi şi prin
aceasta îl transformă într-o entitate mitică ori metafizică.
Atribuind cuvântului tot ceea ce e propriu culturii, adică toate semnificaţiile
culturale – cognitive, etice şi estetice – foarte lesne se ajunge la concluzia că în
general în cultură nu există nimic în afară de cuvânt, că întreaga cultură nu este
altceva decât un fenomen de limbă, că savantul şi poetul au de a face în egală
măsură numai cu cuvântul” [7, p. 79].
Or, specificitatea literaturii este, relevă Bahtin, o problemă mai complexă,
care pune de fapt două probleme indisolubile şi totuşi neidentice: 1) raportarea
limbajului poetic la celelalte limbaje verbale ale limbii şi 2) raportarea lui la alte
limbaje artistice nonverbale. Prima vizează modul specific de folosire a limbii în
creaţia literară, cea de-a doua – anumite legităţi estetice ale modelării artistice a
materialului comune creaţiei artistice în general.
Spre deosebire de toate celelalte limbaje verbale, care utilizează limba
unilateral, numai anumite funcţii ale ei, limbajul artistic ia cuvântul în toată
plenitudinea lui:
„Poezia are nevoie de limbaj în întregimea lui, multilateral şi în toate
elementele sale <…>
Numai în poezie limbajul îşi dezvăluie toate posibilităţile, fiindcă aici
cerinţele faţă de el sunt maxime: toate aspectele lui sunt intensificate la culme,
ajungând la limita extremă; poezia stoarce toate sucurile din limbaj, care aici se
întrece pe sine” [7, p. 82].
Cu toate acestea cuvântul, limbajul uman, nu este decât materialul creaţiei
estetico-artistice a scriitorului. Cuvântul, deşi este un material diferit de materialul
fizic al artelor neverbale, este supus de asemenea unui proces creator de învingere,
depăşire a lui ca material: „poezia îl depăşeşte ca limbaj, ca obiect lingvistic.
Poezia nu constituie o excepţie de la principiul comun pentru toate artele: creaţia
artistică, definită prin raportare la material, constituie depăşirea acestuia.
Limbajul, în determinarea sa lingvistică, nu intră în obiectul estetic al
artei literare” [7, p. 83].
Această depăşire, se precizează, „are un caracter imanent: artistul
se eliberează de limbaj în determinarea lui lingvistică nu prin negare, ci prin
desăvârşirea lui imanentă: artistul învinge limbajul chiar cu propria lui armă
lingvistică [în original: языковое – n. n.], obligă limbajul, perfecţionându-l din
punct de vedere lingvistic, să se autodepăşească.
<…> Depăşirea imanentă înseamnă definirea formală a atitudinii faţă de
material nu numai în poezie, ci şi în toate celelalte arte” [Ibidem].
În creaţia literară, ca şi în oricare altă creaţie artistică, are loc o triplă
relaţie dintre conţinut, forma artistică şi forma materială. Formaliştii, ca şi toţi
reprezentanţii „esteticii materiale” de dinaintea lor şi de după, n-au reflectat
teoretic nici corelaţia dintre conţinutul estetic şi forma artistică, nici corelaţia dintre
forma materială exterioară a operei literare şi forma ei artistică internă, care este
forma estetic creatoare a artistului. Izolând forma literară de conţinutul ei estetic
imanent şi tratând-o în calitate de obiect aparte de cercetare, ei au confundat-o
cu materialitatea sonoră a cuvântului cercetată de fonetica experimentală, de
acustică, de fiziologia producerii şi perceperii sunetelor ş. a. De aici iluzia că
analiza fonetică sau fonologică a cuvântului, analiza lexicală şi gramaticală
a particularităţilor limbajului vorbit, ar putea oferi poeticii o temelie ştiinţifică
sigură pentru cercetarea limbajului poetic. Or, ştiinţa lingvistică nu are ca obiect
limbajul în toată complexitatea lui funcţională, ci doar aspectul lui lingvistic,
adică sistemul de mijloace de comunicare, ci nu formele înseşi ale actelor de
comunicare în domenii concrete de activitate creatoare. De aceea lingvistica, ca şi
celelalte ştiinţe concrete despre limbaj, nu poate fi pentru estetica creaţiei literare
decât o disciplină auxiliară, necesară „pentru a înţelege tehnica creaţiei poetice,
pornind de la înţelegerea justă a locului materialului în creaţia artistică, pe de
o parte, şi a specificului obiectului estetic, pe de altă parte.
244 Anatol Gavrilov
<…> Obiectul estetic în calitate de conţinut şi arhitectonică a viziunii

artistice este o formaţie existenţială cu totul nouă, care nu ţine de ştiinţele naturii,
desigur nici de psihologie şi nici de lingvistică: aceasta este o existenţă estetică
originală ce apare la frontierele operei prin depăşirea determinării ei material-
concrete, extraestetice” [7, p. 86].
Limbajul artistic este, într-adevăr, un „limbaj absolut” (E. Coşeriu), atât în
sensul că limbajul în opera literară se manifestă în totalitatea potenţelor expresive
ale cuvântului întreg, cât şi în sensul că el este un spaţiu în care se întâlnesc
şi comunică între ele toate limbajele unei limbi. Însă aceste limbaje, orale sau
scrise, nu sunt pur şi simplu incorporate în opera literară, aici ele îşi pierd
autonomia lor funcţională devenind elemente ale unui nou ansamblu funcţional –
limbajul artistic prin care opera literară îşi găseşte forma ei artistică de existenţă
ca obiect estetic. Orice limbaj utilizat de scriitor pentru crearea imaginii artistice
a omului capătă o funcţie nouă de comunicare estetică artistică. Cuvântul amuţit
în celelalte limbaje scrise, reînvie în opera literară, îşi recapătă şi îşi revigorează
toate potenţele expresive ale graiului viu. Această calitate a limbajului artistic
de a crea imaginea vie a vorbirii în limbajul scris a fost observată şi mai înainte.
De exemplu, G. Ibrăileanu, apreciind „caracterul pur narativ” al talentului lui
Brătescu Voineşti, explica „farmecul deosebit al nuvelelor şi schiţelor sale” prin
faptul că „artistul reuşeşte să rămână <…> povestitorul prin viu grai. Intonaţia
personajelor, gesturile lor, ticurile lor, în scris le traduce printr-un echivalent
stilistic al intonaţiei şi gestului” [8, p. 241].
Bahtin însă a dezvăluit conţinutul dialogic al imaginii artistice a vorbirii
personajului, imaginea fiind o rezultantă a interacţiunii dintre autoexprimarea
personajului prin cuvântul propriu şi fundalul dialogizant creat de cuvântul
auctorial. Atitudinea autorului faţă de cuvântul personajului este o componentă
indispensabilă a imaginii artistice a vorbirii lui, chiar şi atunci când cuvântul
auctorial nu se manifestă explicit în text. Ea nu este produsul unei reproduceri
naturaliste cât mai exacte a materialităţii sonore a vorbirii orale. Nici în muzică,
artă care are ca material nemijlocit sunetul, conţinutul estetico-artistic al imaginii
muzicale nu derivă direct din însuşirile fizice, acustice ale sunetelor. Nici în
pictură imaginea plastică nu poate fi percepută pur vizual ca o combinare de
culori. Percepţia de către cititor a formei estetice trebuie să reproducă actul de
creare a obiectului estetic prin depăşirea imanentă a materialului şi să pătrundă
dincolo de suprafaţa materială exterioară a imaginii artistice: „A vedea sau
a auzi ceva pur şi simplu încă nu înseamnă a percepe forma artistică; trebuie să
facem din ceea ce e văzut, auzit, pronunţat expresia atitudinii noastre axiologice,
trebuie să intri ca creator în ceea ce e văzut, auzit, pronunţat şi prin aceasta să
depăşeşti materialitatea, determinarea extraestetică a formei, realitatea ei…”
[7, p. 95].
Cu atât mai puţin forma artistică a imaginii literare, textualizate a vorbirii
poate fi percepută pur senzorial. Cuvântul se deosebeşte de alte semne (semne-
lucruri sau semne artistice nonverbale) prin calitatea sa specifică de a fi „semn
pur”, însăşi existenţa sa semiotică fiind determinată de ceea ce semnifică: el nu
poate fiinţa decât ca semn, dacă el nu comunică un sens, forma lui material-
sonoră nu are nicio valoare proprie şi nu mai este percepută, este respinsă ca
o formă goală, ca o rostire fără noimă. Exagerarea importanţei laturii sonore
a vorbirii echivalează cu identificarea degradantă a cuvântului cu semnalul, în
spiritul teoriei fiziologice reflexologice asumate de psihologia sau lingvistica

behaviouristă (comportamentalistă).
În acest context mai larg al criticii noţiunii formaliste de skaz devine clar
de ce Bahtin considera „absolut necesară diferenţierea riguroasă în skaz dintre
axarea pe cuvântul altuia şi axarea pe limbajul vorbit. A vedea în skaz doar
limbajul vorbit înseamnă a nu vedea esenţialul” [1, p. 268].
Esenţialul este profunzimea cu care îşi găseşte expresie artistică în
vorbirea naratorului „încrucişarea a două voci şi a două accente care îi este
proprie <…> Nu găsim asemenea fenomene la Turghenev, bunăoară, deşi
povestitorii săi vădesc o tendinţă mai puternică pentru limbajul vorbit decât
povestitorii lui Dostoievski” [Ibidem]. Această tendinţă de reproducere cât mai
realist-naturalistă a limbajului vorbit, vădită şi la Tolsoi, Goncearov, Uspenski
ş. a., se soldează cu obiectualizarea cuvântului naratorului şi al personajului
vorbitor, împlicit şi a conştiinţei umane.
Cuvântul bivoc presupune, dimpotrivă, o lectură în regim mut, pentru
că el nu poate fi reprodus prin rostirea lui orală: aceasta ar privilegia o voce în
detrimentul celei de-a doua, şi anume vocea autorului care este o voce redusă,
ce nu poate fi percepută ca în dialogul în forma compoziţională a schimbului
de replici rostite cu voce plină de ambii parteneri. În formele stilistice ale
cuvântului bivoc, lăuntric dialogizat, când două voci-conştiinţe se confruntă
în acelaşi cuvânt (identic numai din punct de vedere lingvistic) cea de-a doua
voce, redusă, îşi găseşte expresie doar prin schimbări de accent axiologic, de
intonaţie, prin „obertonuri” (armonice), adică prin suprapunere a unui ton nou
pe tonul primei voci.
Concepţia fonetică despre cuvânt, centrată pe analiza elementelor lui materiale,
fizice şi fiziologice, i-a împedicat pe cercetătorii poeticii lui Dostoievski să observe
în operele lui cuvântul bivoc, lăuntric dialogizat, pe care l-au supus unei interpretări
monologizate. Această monologizare s-a produs şi în tratarea skazului. Prin conceptul
său de cuvânt-voce, ca expresie a atitudinii intonaţional-evaluative a vorbitorului
faţă de obiect, a personalităţii lui integrale şi a concepţiei lui despre lume, Bahtin a
înarmat percepţia estetică a cuvântului artistic cu un concept-microscop care permite
observarea mutaţiilor de sensuri în „structura intraatomică”, bipolară, a câmpului
semantic al cuvântului.
1. Bahtin, M. Problemele poeticii lui Dostoievski. În româneşte de

S. Recevski – Bucureşti: Univers, 1970.
2. Terminologie poetică şi retorică. Coordonator Val. Panaitescu – Iaşi:
Ed-ra Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994.
3. Relaţiile dialogismului bahtinian cu „filosofia dialogului” abia în
ultimul timp au început să fie cercetate: Махлин, В. Л. Я и другой (истоки
философии «диалога») - СПб, 1995; Махлин, В. Л. Я и другой: K истории
диалогического принципа в философии ХХ в. М., 1997; Gavrilov, A. Subtextul
filosofico-estetic al conceptului bahtinian de dialog // Metaliteratură, 2005,
vol. 11 şi 12; Gavrilov, A. Concepţia dialogică a comunicării intersubiectuale //
Idem. Criterii de ştiinţificitate a terminologiei literare – Chişinău, 2007.
246 Anatol Gavrilov
* Nu e vorba de noţiunea lingvistică „vorbirea indirectă”. Vorbirea

indirectă a autorului proprie cuvântului obiectual capătă expresie artistică tocmai
prin vorbirea directă a personajului şi prin toate formele stilistice ale acesteia:
monologul inferior, fluxul conştiinţei, memoria involuntară, jurnal, formă
epistolară, dialog narativizat ş. a.
4. К переработке книги о Достоевском // Бахтин, М. М. Эстетика
словесного творчества – Москова: Искусство, 1979.
5. Gavrilov, Anatol. Structura semantică bipolară a cuvântului în dialogismul
lui Bahtin // Filologia modernă: Realizări şi perspective în context european. In
memoriam acad. S. Berejan. Coordonatori: Gh. Popa, G. Verebceanu; Gavrilov, A.
Semnificaţie, sens şi valoare în dialogismul lui Bahtin // Filologia modernă: realizări
şi perspective în context european. Semiotica şi hermeneutica textului. Coordonatori:
Aliona Grati, Inga Druţă – Chişinău, 2009.
6. К методологии гуманитарных наук // Бахтин, М. М. Эстетика
словесного творчества.
7. Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literară. Trad.
De Nicolae Iliescu. Prefaţă de Marian Vasile // Bahtin, M. Probleme de literatură şi
estetică – Bucureşti: Univers, 1982.
8. Ibrăileanu, G. Opere. Vol. 2. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru.
Prefaţă de Al. Piru – Bucureşti: Minerva, 1975.
247
MIT ŞI FICŢIUNE ARTISTICĂ

(DUALITATEA IMAGINII ARTISTICE)
OLESEA GÎRLEA
Omul trăieşte din totdeauna în zona de interacţiune a două lumi: una

reală, empirică şi alta fictivă, creată de propria lui imaginaţie creatoare.
Imaginaţia participă la toate activităţile creatoare ale omului: practică,
teoretică, religioasă artistică etc. Obiectul comunicării noastre este raportul
dintre aceste două din urmă.
Istoria literaturii greceşti ne demonstrează cel mai clar şi, plenar provenirea
genurilor şi speciilor literare din anumite forme folclorice sincretice ale creaţiilor
mitice. Miturile greceşti şi romane, apoi şi creaţiile folclorice medievale ale
unor popoare europene (de exemplu legenda despre Faust) au continuat să fie
o bogată sursă de inspiraţie pentru creaţia literară propriu-zisă. Ce schimbări
calitative au intervenit în structura internă a imaginarului uman, în general, şi
a mitului literaturizat, în special, în procesul de tranziţie multiseculară de la
fantezia religioasă (mitică, creştină, islamică etc.) la cea artistică? Metamorfoza
a demarat în epoca Renaşterii, a neoumanismului european, când începe laicizarea
ştiinţei, literaturii şi artelor: miturile antice (păgâne) care invadează literatura
şi artele îşi pierd caracterul lor religios şi devin forme simbolico-fantastice de
ample generalizări artistice ale unor experienţe şi destine umane de mare valoare
general-umană. Acest proces de ficţionalizare şi convenţionalizare simbolizantă
se extinde apoi şi asupra legendelor şi personajelor biblice, fapt ce trezeşte
proteste şi acţiuni punitive din partea capilor bisericilor creştine, care caută să
îngrădească libertatea imaginaţiei artistice în limitele credinţei canonizate în
produsele fanteziei religioase. Conflicte dintre biserică şi artist reizbucnesc şi
astăzi, mai ales în societăţile tradiţionale neliberale.
Aici ne interesează însă nu aspectul istorico-cultural, ci cel literar, şi anume
noua structură a imaginarului artistic ce se constituie în procesul de emancipare
de stringenţele impuse de fantezia religioasă. În imaginea artistică nu domină un
raport de identitate, ci unul de unitate dialectică a contrariilor real şi imaginar,
raport în care aceşti termeni nici nu se identifică, nici nu se exclud, ci se reflectă
şi se completează reciproc. Adevărul artistic instituie un alt raport dintre ceea ce
este (realitatea empirică dată) şi ceea ce este necesar şi posibil (Aristotel), adică
„putinţa-de-a-fi” a fiinţei (M. Heidegger). Acest raport dual între ceea ce este şi
ceea ce încă nu este, dar poate fi implică exigenţe specifice de creare şi receptare
a operei literare, determinate de situarea cronotopică a autorului şi cititorului
la graniţa dintre „lumea reprezentată” (creată) şi „lumea reflectată” (creatoare)
în opera literară (Bahtin).
Înainte de a intra în subiect trebuie să precizăm o distincţie pe care o vom face
între fantezia religioasă şi fantezia artistică. Axa principală a problematicii acestui
248 Olesea Gîrlea
articol este corelaţia „adevăr”/„ficţiune”, aceste două forme ale imaginarului

(cel religios şi cel literar). Punctul de plecare în tratarea problematicii propuse
îl constituie delimitarea făcută de Feuerbach, care spunea că produsele (operele)
imaginaţiei artistice nu pretind a fi luate drept realitate obiectivă, ele nu impun
cititorului credinţa în identitatea imagine-real.
Este necesar ca orice discuţie despre libertatea interpretării temelor sacre
să facă referire inclusiv la situaţia conflictuală a istoriei contemporane, care
înregistrează o luptă acerbă între textele canonice religioase şi cele literare (fictive),
între gândirea colectivă şi cea individuală. Atitudinea aceasta tendenţioasă
împotriva textelor literare are o istorie multiseculară. Încă din Antichitate Platon
îi „expulza” pe poeţi din cetatea ideală, pentru că prin creaţiile lor tulbură sufletele
ascultătorilor şi slăbesc sentimentul religios, prezentând zeităţile cu toate viciile
şi slăbiciunile omeneşti. Creştinismul timpuriu şi cel al Evului Mediu condamna
literatura pentru caracterul ei profan. Multă vreme cărţile profane (adică literare)
erau considerate o formă de erezie faţă de adevărurile Scripturii. Periodic, biserica
alcătuia un Index librorum prohibitorum, o listă cărţilor interzise, declarate
nocive pentru gândirea unui bun creştin. Această tendinţă persistă şi în epoca
contemporană, cel puţin câteva texte literare au pus pe jar majoritatea confesiunilor
religioase de pe glob. Ele au fost trecute mai mult sau mai puţin printr-un filtru
de inhibare a ficţiunii artistice, distanţându-se de anumite filoane tematice ale
textelor canonice religioase. Operele definite metaforic „sacre” au intensificat
necesitatea abordării acestei probleme: Versetele satanice de Salman Rushdie,
Codul lui Da Vinci de Dan Brown, Evanghelia după fiul de Norman Mailer,
Hristos răstignit a doua oară de Kazantzakis, Evanghelia după Isus Cristos de
José Samarago, Bărbatul din Nazareth de Anthony Burgess, Cel dat morţii de
D. H. Lawrence, Arhanghelii care nu mor de Anca Maria Moşora, Evangheliştii de
Alina Mungiu-Pippi, Mesi@ de Andrei Codrescu. Această diversitate a preluării
temelor sacre dovedeşte actualitatea lor. Interogaţia asupra normelor religioase
şi interpretarea miturilor sacre din perspectiva contemporaneităţii cititorului
se impune tot mai frecvent în literatura contemporană. Autorul, relevă Bahtin,
priveşte evenimentele pe care le prezintă din contemporaneitatea sa, aflându-se
pe tangenta realităţii pe care o înfăţişează. Această contemporaneitate include nu
numai domeniul literaturii contemporane, dar şi al celei din trecut care continuă
să trăiască şi să se reînnoiască în contemporaneitate. Atitudinea autorului faţă de
evenimentele pe care le reprezintă (atât cele din trecut, cât şi cele din prezent) are
un caracter dialogic, textul său fiind un dialog continuu cu alte texte anterioare
operei sale, şi anume acest caracter dialogic accentuează activismul scriitorului.
Textul este pentru Bahtin „o monadă în care se reflectă toate textele” [1, p. 332],
având astfel un raport dialogic cu textele anterioare, dar şi cele posterioare. Un
text sacru nu-i poate permite autorului prea multe licenţe pentru că relevă U.
Eco „există în genere o autoritate şi o tradiţie religioasă care-şi revendică cheile
propriei interpretări” [2, p. 102]. Această libertate a interpretării textelor sacre a
devenit posibilă prin literaturizarea lor. Disputa asupra sensului sau a pluralităţii
sensurilor rămâne mereu deschisă dialogului.
Nikolai Hartmann este unul dintre esteticienii care a surprins acest raport
specific al artelor faţă de religie: „artele au luat naştere în viaţa religioasă, totuşi
ele şi-au atins înflorirea cea mai mare când aceasta se afla deja la începutul
Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 249
declinului. Ele şi-au primit ideile (temele, subiectele, personajele n. n.) din viaţa
religioasă, au rămas însă autonome în forţa lor sensibilă de modelare şi au prefăcut
idealurile religioase în idealuri intuitive” [3, p. 407]. Hartmann relevă faptul că
arta a devenit o formă de sine stătătoare a fanteziei creatoare când a „purces la
derealizarea produselor acesteia”, adică la ficţionalizarea ei.
Totuşi interpretul textului religios nu se poate distanţa de conţinutul
sacru, deoarece concepţia imaginarului religios este bine structurată, supusă
unor regularităţi care nu pot fi ignorate. În aceste împrejurări orice altă formă
de imaginar, în special cea care privilegiază diversitatea şi schimbarea textului
sacru, este sortită respingerii ei. Autoritarismul discursului religios se manifestă
prin supravegherea respectării anumitor teze doctrinare şi canonice, care
corespund unei singure imagini a lumii, cea a identificării textului sacru cu
realitatea absolută, transcendentă, inaccesibilă cunoaşterii raţionale. Conceput
pentru a lămuri evenimentele sacre, textul religios este un „document” univoc,
care nu admite citirea sau interpretarea acestuia în mai multe moduri. Imaginarul
religiilor pretinde a fi mai adevărat decât lumea terestră.
De-a lungul evoluţiei literare flexibilitatea miturilor, capacitatea lor de
a genera variante a dus la descreşterea aderenţei societăţii la veridicitatea şi la
ficţionalizarea lor lucru care a fost posibil în câteva etape:
a) individualizarea personajului – prezentarea lui dintr-o perspectivă
strict personală, prin care acesta nu mai este privit ca o simplă marionetă pe care
Dumnezeu se complace s-o manipuleze, ci este însuşi responsabil de faptele sale,
îşi manifestă libera voinţă şi gândire. Această umanizare poate atinge inclusiv
cotele divinizării omului, el nu aparţine propriu-zis sferei divine, ci este sanctificat,
un exemplu în acest sens ar putea fi cazul imaginii domnitorului Ştefan cel Mare
devenit succesiv legendă populară, mit naţional, Sfânt.
b) demistificarea miraculosului sau a sacrului – prezentarea acestuia dintr-o
perspectivă pur-raţională a prezentului pentru a înţelege o istorie în timpuri şi
vremuri aproape inaccesibile.
c) umanizarea zeilor sau euhemerizarea lor – prezentarea zeilor dintr-o
perspectivă pur-umană, de-idealizată, ca fiinţe tentate şi de ispitele trupeşti.
Termenul „euhemerizare” vine de la numele lui Euhemeros, un sicilian care a
trăit în secolul IV î.e.n., supranumit părintele viziunii istoriste a mitului. Acesta
atribuia originea divină vechilor regi. Respinsă iniţial, ea necorespunzând imaginii
religioase a lumii, teza euhemeristă a fost mai târziu adoptată şi intens propagată
de către apologeţii creştini spre a demonstra nerealitatea zeilor greci.
d) problematizarea situaţiei mitice – marchează punerea sub semnul
întrebării a logicii mitului, pentru a-l face inteligibil, personal.
e) înzestrarea mitului cu semnificaţii noi în funcţie de idealurile unor
epoci, condiţiile istorice, tendinţele estetice dominante, climatul social şi politic,
năzuinţele, concepţiile şi personalitatea scriitorului sau artistului, curentul
dominant.
f) desprinderea mitului de semnificaţiile religioase, derealizarea şi
transformarea lui în alegorie şi simbol. Dacă mitul originar era considerat în
societăţile tradiţionale drept o realitate divină (supranaturală şi supraomenească)
adevărată, nu mai putem face acelaşi lucru în epoca noastră. Este necesar să avem
în vedere o transformare semnificativă a relaţiilor mitului cu realitatea şi a relaţiei
250 Olesea Gîrlea
noastre cu mitul. Evoluţia mitului trece prin ruperea sa de conţinutul lui religios,
păgân. Realitatea originară este înălţată la rangul de simbol: „Mitul tinde să
devină o imagine a realului care se oferă într-o manieră ambiguă, în acelaşi timp
ca expresie a realităţii şi ca ficţiune conţinându-şi propria sa realitate” [4, p. 224].
Miturile se apropie astfel de simboluri şi alegorii. Ele devin cunoscute sub formă
de „document” literar şi artistic, iar nu ca „expresie a unei experienţe religioase
solidară cu un rit” [5, p. 148].
În literatură contemporană fenomenul cenzurării libertăţii scriitorului în
problemele de natură religioasă începe cu romanul lui Salman Rushdie Versetele
satanice (1988) care a fost calificat ca fiind „cartea ucigaşă” a secolului XXI.
Faptul că acest roman este o operă literară şi nu una apologetică, ne antrenează
dincolo de religia islamică. Cartea a atras atenţia întregii lumi occidentale anume
prin imixtiunea autorităţilor religioase în ficţiunea literară, care au mers mult
prea departe până la condamnarea la moarte a autorului şi editorului. Tzvetan
Todorov în eseul său Omul dezrădăcinat analizează procesul condamnării cărţii
sus-menţionate, de către marile personalităţi ale Franţei (primarul Parisului de
atunci Jaques Chirac, cardinalul Decourtay, preşedintele confederaţiei episcopilor
din Franţa ş. a.), care s-au comportat ca nişte politicieni „care nu vroiau să-şi
înstrăineze populaţia musulmană a Franţei, fiind preocupaţi de efectul vorbelor
lor, nu de adevărul acestora”, evident ei „n-au deschis niciodată cartea lui
Rushdie” [6, p. 146]. Todorov apreciază romanul lui Rushdie, în primul rând,
ca fiind unul care militează în favoarea pluralităţii opiniilor, dar şi a dreptului
individului de a-şi pune întrebări cu privire la tradiţii. Iată de ce mitul literar nu
mai este aşa cum îl explicitează textele sacre, ci aşa cum îl vede şi îl construieşte
scriitorul din perspectiva contemporaneităţii sale. Îngrădirea dreptului la libera
exprimare este reflectată şi în interiorul romanului lui Rushdie. Scriitorul Baal,
unul dintre personajele romanului Versetele satanice, este urmărit de oamenii
profetului Mahound pentru a fi ucis. Acesta îşi găseşte adăpost în bordelul hijab
(termen care semnifică în limba arabă „vălul purtat de femeile musulmane”),
unde, mai în glumă, mai în serios, simulează împreună cu cele douăsprezece
curtezane viaţa profetului Mahound. Baal le dedică „muzelor” spirituale şi
trupeşti o întreagă activitate literară. Soseşte momentul când locul de incontinenţă
sexuală este închis, la ordinul lui Mahound, pentru a pune capăt desfrâului. Cele
douăsprezece metrese sunt judecate şi ucise prin lapidare împreună cu mentorul
lor spiritual, scriitorul Baal, care recunoaşte deschis faptul că nimeni nu-l poate
lipsi de dreptul moral al liberei exprimări: „Nu cunosc nici o altă jurisdicţie în
afară de aceea a muzei mele” [7, p. 470]. Profanarea liberei exprimări este redată,
inclusiv, prin acţiunea personajului Salman, scribul oficial al profetului Mahound,
care modifică versetele sacre, rezervându-şi clandestin dreptul de autor. El este
capturat în cele din urmă de către slujitorii profetului pronunţându-i-se sentinţa
morţii: „– Blasfemia, ta, Salman nu poate fi iertată. Chiar ai crezut că nu îmi
voi da seama? Să-ţi pui propriile cuvinte împotriva cuvintelor lui Dumnezeu?”
[7, p. 451].
Scriitorul prin ficţiunea sa artistică este angajat şi el într-o căutare de
adevăr chiar dacă e de natură diferită, obligaţia romancierului este de a prezenta
în loc să afirme sau să infirme. Enunţurile ficţionale presupun o anumită detaşare
de enunţurile autentice, întrucât: „A intra în ficţiune înseamnă a ieşi din câmpul

obişnuit al exercitării limbajului, marcat de preocupările de adevăr sau de
convingere” [8, p. 96]. Există anumite tangenţe între evenimentele reprezentate
în Versetele satanice şi Islamul istoric, dar acest fapt nu confirmă şi dreptul de
a fi tratată pe picior de egalitate ficţiunea artistică (care este o interpretare a istoriei
Islamului de către Salman Rushdie) cu adevărul istoric. Romanul Versetele satanice
surprinde, cum e şi firesc, poziţia atacatorilor contramitului care condamnă
libertatea totală a imaginaţiei în problemele de natură religioasă, idee conturată
prin afirmaţiile personajului Bhupen Ghandhi: „– Nu putem nega ubicuitatea
religiei. Dacă scriem în aşa fel încât să condamnăm din start o astfel de credinţă
ca fiind amăgitoare şi chiar falsă nu ne facem vinovaţi de elitism, de încercarea de
a le impune maselor propria noastră viziune asupra lumii?” [7, p. 638]. Conflictul
dintre adevărurile sacre şi cele lumeşti este celebrat prin confruntarea celor două
personaje Mirza Saeed, magnatul oraşului Titlipur (cuvânt care în hindi înseamnă
„oraşul fluturilor”) şi clarvăzătoarea Ayesha. Autorul explorează mitul biblic al
exodului, Ayesha fiind o reactualizare a figurii lui Moise care-i scoate pe izraeliţi
din Egipt (aici din oraşul Titlipur cu scopul pelerinajului spre Mecca) prin aceiaşi
tactică asupra puterii apelor mării, care se dau în lături spre a mijloci traversarea
ei: „Îngerul mi-a explicat toate acestea, a spus ea încet. Vom merge pe jos trei
sute de kilometri şi când ajungem la ţărmul mării, vom intra cu picioarele în
spuma valurilor, iar apele se vor da la o parte în faţa noastră. Talazurile se vor
despărţi, iar noi vom păşi pe fundul oceanului până la Mecca” [7, p. 283]. Mirza
îi urmăreşte pe pelerini din mercedesul său, încercând să-i abată de la credinţa
Ayeshei, pe care acesta o iubeşte în taină. Într-un final prorocirea ei se confirmă
adevăraţii credincioşi trec marea, iar cei care au dezertat în tabăra lui Mirza îşi
consemnează dezamăgirea şi înfrângerea.
Romanul Evanghelia după Isus Cristos de José Saramago (1991)
reconstituie viaţa lui Isus dintr-o perspectivă pur umană. Ficţiunea lui Saramago
nu demistifică miracolele şi nu-l elimină pe Dumnezeu, dimpotrivă ea ancorează
cititorul în maşinăria validării fenomenelor mistice: dialogul dintre Maria şi
Înger, conversaţia dintre Isus şi Dumnezeu, minunile pe care le face Isus: opreşte
furtuna pe mare, îi ajută pe pescari să prindă cât mai mult peşte, transformă
apa în vin, tratează bolnavii. La apariţia sa acest roman a stârnit manifestări de
protest în mediile catolice şi o uriaşă polemică peste graniţele Portugaliei. Diverşi
recenzenţi au criticat cartea, autorul fiind invitat la dezbateri publice cu teologi
dominicani şi iezuiţi pentru a-şi „explica” şi „justifica” viziunea asupra vieţii lui
Hristos. Această suprapunere a lumi creatoare cu cea reprezentată, a spectatorului
autor cu autorul real a distrus perceperea estetică a operei literare. Mioara
Caragea, traducătoarea romanului în limba română şi postfaţatoarea cărţii, neagă
recunoaşterea unei stări de beligeranţă între ficţiunea religioasă şi cea literară,
afirmând că acest roman: „nu a fost scris pentru a întemeia o erezie sau pentru
a-i îndepărta pe credincioşi de la ortodoxie: o credinţă autentică şi sinceră nu
are a se teme de o ficţiune literară” [9, p. 447]. Rămâne la discreţia fiecăruia
să decidă dacă şi până la ce punct aceste ficţiuni literare îi par acceptabile, însă
decizionismul între permisivitate şi represiune, în această problemă, conduce
spre o apologie a conflictului ca orizont inevitabil al desfăşurării argumentelor
252 Olesea Gîrlea
şi contraargumentelor. Oamenii tind să îşi conceapă existenţa după dezastruoasa

paradigmă prieten/ duşman, iar recunoaşterea unui contramit, îl transformă
pe autor în adversar. Această temă a conflictului dintre cele două ficţiuni
(religioasă/literară) tinde în anumite cazuri să devină un război deschis dintre
diverse sisteme imaginare.
Romanul Codul lui Da Vinci (2006) de Dan Brown şi filmul după acelaşi
text realizat de regizorul Ron Howard au fost apreciate de către reprezentanţii
bisericii ortodoxe şi catolice ca un atentat împotriva bisericii creştine şi au stârnit
reacţii diferite, de la rezerve critice (în România, Grecia, Polonia, Iordania,
Singapore ş. a.), până la metodele inchiziţiei medievale: interzicerea filmului
şi a publicării cărţii, proteste ample în stradă (în Rusia, Republica Moldova).
Romanul a fost ţintuit de la bun început la stâlpul infamiei, deşi compania Sony
Pictures, responsabilă de realizarea filmului, a precizat în repetate rânduri că
acesta este „o poveste fictivă şi nu are un caracter religios” [10, p. 3]. Ameninţată
de proliferarea sectelor şi de destrămarea esenţei religiei creştine, atacurile dure
în ceea ce priveşte derularea filmului Codul lui Da Vinci au fost privite de către
apărătorii contramitului, inclusiv, ca strategii defensive ale unei forţe care-şi
simte ameninţate poziţiile.
Dialogul continuu al scriitorilor cu mitul biblic a generat multiple disocieri
de la simpatia (copia fidelă a mitului), până la negarea totală a mitului. Dacă
religiile politeiste antice admiteau posibilitatea divinizării regilor şi eroilor,
monoteismul creştin a ridicat o barieră ontologică de netrecut între creatură şi
creator, om şi Dumnezeu: „Trăirile mitice religioase reflectă o structură schizoidă
adică o rupere de lumea concretă, aici contează doar adevărurile imaginarului”
[11, p. 37]. Prin aceasta se explică inerţia şi negarea de către religie a oricărei alte
forme de imaginar, care-i ameninţă existenţa şi esenţa doctrinară. De cealaltă parte
se află demolarea imaginarului, recompunearea acestuia sub alte forme. Mitul
antic (biblic) îşi continuă şi confirmă vitalitatea în contramit (contramitul nefiind
decât receptarea prin negare a mitului care aduce, de fapt, noutatea postmodernă
a lui), cel puţin 3 momente ale ipostazei actualizante a contramitului Codului…
au dat fiinţă „mărului discordiei”:
1. Umanizarea textului sacru (desacralizarea lui) prin afirmaţiile
personajului Teabing Leigth, un istoric al religiilor, care consideră că: „Biblia nu
a venit prin fax direct din rai. Biblia e un produs al omului.” [12, p. 248].
2. Umanizarea divinităţii: coborârea lui Isus la rangul unui simplu muritor
de rând, prin convingerile personajului Teabing Leight şi Robert Langdon, idee
mediatizată cel mai mult de către presă: căsătoria dintre Isus şi Maria Magdalena
şi rezultatul acestei relaţii: fetiţa Sarah. Biserica, în opinia personajului Teabing
Leight, ar fi ascuns această taină timp de 2000 de ani.
3. Prezentarea religiei creştine ca un agent al discriminării sexelor: în
special discriminarea femeii de către biserică (pentru detalii vezi 12, p. 138-139)
Este firesc ca în aceste condiţii să apară întrebarea referitoare la veridicitatea
ficţiunii literare. Opera literară este în primul rând un produs al gândirii umane,
formată din două componente: realitatea similară celei înconjurătoare şi imaginaţie
(ficţiune). Înclinarea balanţei în favoarea realităţii factice într-o operă literară se
datorează pătrunderii masive a materialului extraliterar, care creează senzaţia
unui sentiment al veridicităţii absolute. Amintim câteva elemente extraartistice

ale romanului Codul lui Da Vinci de Dan Brown: a) Amplasarea într-un spaţiu
geografic concret (real): Franţa (muzeul Luvru din Paris, turnul Eifel, banca
elveţiană din Paris, gara…), Marea Britanie (Temple Church, staţia King’s College,
St. James Park, ceasul Big Ben, Hors Gards Parade, Chapter House), b) Apelul la
tehnologiile de ultimă performanţă: fax, computer, dispozitiv cu localizare GPS,
satelit, avion, cheie cu matriţă laser, criptex, vehicule blindate, cipuri cu memorie
RAM, microfoane miniaturale, acumulatori fotoelectronici, nanodiscuri etc.,
c) Încifrarea simbolică (mistică) care menţine cititorul în suspans: Pentagrama
(1. simbol religios păgân, 2. simbol sacru al zeităţii Venus), Trandafirul cu cinci
petale (1. în simbolistica Prioriei şi la romani semnifica tăinuire, discreţie,
2. simbolul feminităţii), Jocul anagramelor, Şirul Fobinaci: 13-21-1-1-8-5; celebra
progresie matematică: 1-1-2-3-5-8-13-21, Numărul de aur, proporţia divină:
1, 618, legenda despre Graal, d) Pictura şi biografia reală a lui Leonardo Da
Vinci (în special lucrările Omul Vitruvian, Mona Lisa, Cina cea de taină). Totuşi
textul de ficţiune, afirmă G. Genette, „nu conduce la nici o realitate extratextuală,
fiecare împrumut pe care îl face (mereu) (…) se transformă în element de ficţiune”
[8, p. 180].
Forma artistică de imaginar – contramitul – „se hrăneşte” din confruntarea
cu textul sacru, ea poate fi şi o armă împotriva judecăţilor comune. Miturile masive
de pe vremuri au tendinţa de erodare, degradând în noi forme de a-religioase.
Ficţiunea artistică respinge orientarea unilaterală şi impune textului o atitudine
axiologică proprie. Scriitorul evaluează mitul, trecându-l prin filtrele gândirii
sale critice. Sfâşierea aurei intangibile a mitului prin respingerea şi negarea lui
şi crearea unei variante proprii, surprinde reacţia tensionantă a atacatorilor lui
care-şi manifestă rezervele cu privire la validarea estetică a acestei noi forme
fictive. În aceste condiţii scriitorul trebuie să fie conştient de faptul că orice formă
de survolare a spaţiului religios, inclusiv instituirea unui vast sistem articulat pe
opoziţia dintre ficţiunea religioasă şi cea artistică, pune în funcţiune mecanismul
atroce al cenzurii. Se neagă, în ultimă instanţă, personalitatea autorului şi dreptul
lui la atitudinea axiologică faţă de conţinutul miturilor. Or, un text narativ are
ontologia sa proprie care trebuie respectată. Cine va câştiga această luptă de idei
ficţiunea artistică sau textul sacru este greu de spus. Cert rămâne faptul că la
nivelul subliminal al interpretării funcţionează continuu un mecanism insidios de
cenzură. Susţinem ideea că mitul artistic nu trebuie luat ca parametru al validităţii
mitului religios, inclusiv faptul că aceste opere cu subiect de inspiraţie mitologică
(creştină, musulmană etc.) nu ar trebui cenzurate şi nici autorii lor târâţi prin
justiţie. Ne raliem opiniei lui Tzvetan Todorov: „Eu nu sunt totuşi pentru
cenzurarea acestor publicaţii, fiindcă mă tem să nu se producă încă odată «efectul
Baudelaire» (interzis, deci bun); se pare că el a şi început” [8, p. 138]. Cazurile
prezentate dovedesc încă o dată faptul că mitul literar nu e făcut ca să renască
din cenuşă şi să redevină la nesfârşit ceea ce a fost, el este o interpretare proprie
a concepţiei şi a viziunii scriitorului; şi că libertatea cuvântului artistic este un
drept care trebuie mereu recucerit. În concluzie putem spune că ficţiunea artistică
câştigă credibilitate în situaţia când destinatarul nu percepe ficţionalizarea actului
de ficţiune quod erat demonstrandum.
254 Olesea Gîrlea
1. Бахтин Михаил, Эстетика словесного творчества, Москва, 1982.

2. Umberto Eco, Limitele interpretării, Iaşi, 2007.
3. Hartmann Nikolai, Estetica, Bucureşti, 1974.
4. Mucchielli Alex, Dicţionar al „metodelor calitative” în ştiinţele umane,
Bucureşti, 2001.
5. Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti, 1978.
6. Todorov Tzvetan, Afacerea Rushdie: duşmanii şi prietenii; Versetele satanice
în Omul dezrădăcinat, Iaşi, 1999, p. 145-151.
7. Rushdie Salman, Versetele satanice, traducere din limba engleză de Crăciun
Dana, Bucureşti, 2007.
8. Genette Gerard, Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune, Bucureşti,
1994.
9. Samarago José, Evanghelia după Isus Cristos, traducere şi postfaţă de
Caragea Mioara, Bucureşti, 2003.
10. Bogatu Petru, Suntem liberi să decodăm „Codul lui Da Vinci” în Flux,
17 mai, Chişinău, 2006, p. 3.
11. Boia Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, 2006.
12. Brown Dan, Codul lui Da Vinci, traducere din limba engleză de Adriana
Bădescu, Bucureşti, 2006.
255
ROMANUL CA LUME POSTBABELICĂ. DESPRE DIALOGISM,

POLIFONIE, HETEROGLOSIE ŞI CARNAVALESC
ALIONA GRATI
Am ales arhetipala poveste a Turnului Babel, care explică simbolic trecerea

de la unicitatea limbajului la diversitatea lui, pentru a desemna evoluţia limbajului
romanesc în secolul al XX-lea. Prefixul post- semnifică temporal „ceea ce s-a
întâmplat după Babel”, după simbolicul eveniment soldat cu babelica confusio
linguarum, care a îngrozit şi a fascinat spiritele de-a lungul secolelor. Totodată,
acest prefix are rolul de a indica „reevaluarea fenomenului Babel”, examinată
de Umberto Eco în studiul său În căutarea limbii perfecte. Semioticianul italian
propune o răsturnare de semn în lectura mitului babelic, care permite interpretarea
„socialmente pozitivă” a fenomenului de înmulţire şi diferenţiere a limbilor.
Acest prefix are aproximativ nuanţele de semnificaţie acordate în ultimul timp
prefixului post- în noţiunea de postmodernism. În studiul Postmodernismul în
antropologia culturală, Gabriel Troc defineşte postmodernismul ca având o
altă raţiune decât modernismul: „…consecvent cu sine, postmodernismul nu a
intrat în logica modernă a depăşirii, ci a reprezentat un «punct de întoarcere», în
sens matematic, o deplasare nu înainte, ci «lateral», revizuind modernul pentru
a experimenta o altă faţă a lui. În acest sens trebuie înţeles, în cele din urmă,
acel post- din «postmodernism»: nici ca anti- şi nici ca dincolo, ci ca un alter,
conţinut, dar rămas neexplorat, în modernul însuşi” [1, p. 342]. Spiritul nou se
vrea în acelaşi timp continuitate, dar şi restabilirea unor valori respinse, exilate
de modernism.
De menţionat că modernul a dezvoltat în linii generale conotaţia negativă a
ceea ce s-a întâmplat după catastrofa babelică, semnificaţie, de altfel, confirmată
în DEX („babelic” înseamnă „de o confuzie extremă”) şi în Larousse (spaţiul
„babelic” este „locul unde se vorbeşte un număr mare de limbi diferite, loc unde
domneşte o mare confuzie, unde lumea vorbeşte fără a se înţelege”), corelată cu
pedepsirea de către divinitate a unui orgoliu uman excesiv. În dorinţa de a depăşi
consecinţele „pedepsei”, operele artistice imaginau itinerare orfice regresive în
spaţiul pre-babelic şi de reconstituire a unei limbi originare, pre-adamice, mitice,
unitare şi universale. Şi eu am optat pentru acest post-, cu semnificaţia de alter,
pentru a trimite la un conţinut pe care modernul l-a lăsat neexplorat: necesitatea
plurilingvismului şi, implicit, a dialogismului ca structură a lumii artistice. Fiind
un proiect esenţial dialogic, romanul este cel mai abilitat a figura această lume.
Potrivit cercetătorului Traian D. Stănciulescu, povestea Turnului Babel
sugerează cu claritate cercetătorului modern al limbajului trei ipoteze şi, implicit,
trei conotaţii: „1) Oamenii timpurilor protoarhaice au dispus de un limbaj unic
256 Aliona Grati
(…). O asemenea idee este adânc implantată în subconştientul fiinţei umane, care
a activat-o permanent prin miturile sale arhetipale; 2) Limbajul arhetipal al fiinţei
umane este încărcat de o specială putere acţională a cuvântului (…). Pogorându-
se pentru a le vedea fapta, Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor, şi toţi au
aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot
ce şi-au pus în gând»” [Geneza, 11: 6]. Deţinând limbajul „unic”, „perfect”, omul
deţinea „puterea cuvântului” într-o manieră similară cu cea a creatorului divin.
Şi a treia ipoteză: „3) Unicitatea şi puterea cuvântului s-au pierdut treptat în
urma unui proces de diferenţiere a limbajului”. Constatând efectele profanatoare
pe care înzestrarea cu „puterea cuvântului” (aparţinând unui „limbaj perfect”)
le-ar putea avea asupra evoluţiei spirituale a speciei umane, Dumnezeu a decis
„încurcarea limbii” ca un act profilactic necesar, de prevenire a unor posibile
catastrofe. Efectul benefic pe care această „încurcătură a limbii şi a sensurilor” l-a
generat a fost acela al apariţiei unei culturi umane nuanţate în nenumărate chipuri.
Pentru definirea unei atari culturi, resursele creatoare ale limbajului uman au fost
absolut indispensabile.
Graţia divină constă în acordarea omului a liberei utilizări a limbajului,
absolvit de necesitatea „dreptei sale potriviri cu lucrul numit”. Resursele
creatoare ale limbajului uman sunt enorme, ele în primul rând „asigură trecerea
de la imagine la imaginar, de la natură la semnificarea ei, de la biologic la
psihic, de la conştiinţa reprezentării la conştiinţa resemnificării”. Limbajul
uman „răspunde nevoii de a da nume prim lucrurilor şi lumii; satisface nevoia
socială a comunicării lingvistice, a stocării şi transmiterii valorilor spirituale
(culturale) realizate de omenire de-a lungul timpului; permite omului ca, prin
forţa cunoscătoare a limbajului, în calitate de instrument esenţial al culturii, să
se opună tendinţelor entropice (de dezorganizare şi uniformizare) ale naturii,
contribuind la transformarea «creatoare» a acesteia (nu întotdeauna benefică,
trebuie să recunoaştem) şi a lui însuşi” [2, p. 9-15].
După Traian D. Stănciulescu, limbajul creator a parcurs câteva etape
de la unitatea iniţială a limbajului la marea varietate de limbi ale pământului:
„1. stadiul „limbajului pre-Babel, generat de rezonanţa omului cu «limbajul
cosmic»; 2. stadiul limbajului Babel, comun tuturor oamenilor şi care
constituie primele manifestări semantice ale comunicării umane (trecerea
de la limbajul «fără cuvinte» (limbaj interior) la cel articulat, verbal);
3. stadiul limbajului post-Babel, limbajul modern, specific fiinţei umane deja
diferenţiate cultural şi caracterizat prin trăsături etnolingvistice specifice”.
Trecerea de la un stadiu la altul, de la unitate la diversitatea lingvistică
este o trecere de la geneza naturală a cuvintelor (faza pre-Babel) la cea
convenţională (faza post-Babel) [ibidem].
Această evoluţie ne face să înţelegem o dată în plus că limbajul constituie
modelul unei reprezentări a lumii de către o anumită colectivitate umană, „aflată
într-o fază de corespondenţă mai apropiată sau mai depărtată de natură”. Limbajul
este o „copie a gândirii”, care la rândul ei este o „copie/reflectare a realităţii
gândite” [2, p. 9-15]. Opera literară, care se dezvoltă în timpul şi în istoria umană,
se află într-un permanent dialog cu schimbările în atitudinile generale ale unei
Romanul ca lume postbabelică, despre dialogism, polifonie, 257
heteroglosie şi carnavalesc
culturi, probând de fiecare dată capacitatea sa dialogică cu operele precedente
şi cele viitoare. Romanul în secolul al XX-lea este, respectiv, inspirat şi reflectă
schimbările generale de viziune asupra lumii moderniste şi postmoderniste.
Faptul că limbajul romanului contemporan românesc reprezintă o lume
„postbabelică” este evident, el este un limbaj propriu culturii moderne, mult
mai nuanţat, dar mai arbitrar şi deci mai convenţional decât cel fundamental,
protoarhaic. Trecerea de la dimensiunea pre- şi babelică la cea postbabelică se
face resimţită şi în morfologia romanului secolului al XX-lea prin afirmarea tot
mai pregnantă a cronotopului oraşului. Revoluţia industrială, urbanizarea, Freud
şi Einstein, cele două războaie mondiale, revoluţia sovietică, revoluţia sexuală,
automobilul, avionul, radioul, cinematografia şi, în general, credinţa în progres
înlocuiesc pe nesimţite aproape vechiul ritm istoric. Oamenii se trezesc deodată
în lumi mecanice care le destramă rapid concepţiile tradiţionale. Se poate vorbi
astfel de o eroziune bruscă a realului, de o criză a sa care marchează şi un impas
al artelor. Literatura începe să abandoneze treptat reprezentarea realului şi să ia
parte, să anticipeze chiar crizele şi contradicţiile realului prin tehnicile de limbaj.
Flaubert eliberează literatura de lanţurile mimetice, iar Mallarmé o duce până la
marginea tăcerii. La noi, în plin roman psihologic şi experienţialist, Urmuz cu
ingenioasele sale miniconstrucţii din „prefabricate” pare să anticipeze trecerea de
la o proză auctorială la una autoreflexivă, care îşi asumă actul critic, preocupată
fiind de propria sa natură, de mijloacele prin care se constituie ca atare şi cu
deosebire de posibilităţile şi limitele limbajului.
Romanul românesc, alături de cel european modern, constituie în secolul
al XX-lea un vast ansamblu, în continuă efervescenţă, al unor structuri capabile
a exprima diverse posibilităţi existenţiale umane. Ceea ce începe să se profileze în
romanul modernist interbelic şi se conturează mai ales în romanul care a evoluat
după „obsedantul deceniu” proletcultist, supranumit „tardo-” sau „neomodernist”
(Dumitru Radu Popescu, George Bălăiţă, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Augustin
Buzura, Alexandru Ivasiuc, Romulus Guga, Radu Cosaşu, Constantin Ţoiu, Sorin
Titel, Laurenţiu Fulga, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc), a
fost critica ordinii sociale burgheze din secolul al XIX-lea şi viziunea acesteia
asupra lumii. Începând prin a introduce în realism varii modalităţi artistice, spre
sfârşitul deceniului şapte scriitorii scot romane de factură psihologică, onirică,
simbolică, parabolică, alegorică, fantastică. Are loc o deplasare a centrului de
gravitaţie al romanului de la social la psihologic, de la realismul canonic spre
straniu, spre halucinant, spre fantastic. Până la fantastic transfigurează realul
Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Dumitru Radu Popescu, Alexandru Ivasiuc,
Vasile Vasilache ş.a., prefigurând un spaţiu uman de fierbere şi dislocare, socialul
rămânând un cadru aproape abstract, o coordonată neutră. Regresiunea spre
arhetip, mit, puritate originară, increat, început, matrice etalează interesul pentru
ceea ce se ascunde dincolo de suprafeţele aparente ale lumii. Romanul tinde să
fie poetic, unilingv şi monostilistic, afirmând un principiu al totalizării, care
presupune o abandonare a categoriilor ce marchează gândirea logică şi înălţarea
judecăţii la altitudinea unei gândiri paralogice, mitice, prin care devine posibilă
o integrare a diferenţei şi a contradicţiilor realităţii.
258 Aliona Grati
Deşi preiau formula romanului modernist, romanele din perioada postbelică

nu mai sunt aceleaşi, căci ascund forţele centrifugale, germenii „crizei”, revolta
camuflată împotriva Puterii, atât a celei manifestate în planul istoriei (dictatura
socialistă), cât şi în planul metanaraţiunilor legitimatoare şi unificatoare
moderniste (autonomia artei, spre exemplu). Artistul marginalizat îşi exprimă
faţă de puterea-centru primele semne de nonconformism. Modelul carnavalului
devine de la un autor la altul tot mai expresiv, anunţând o perioadă de tranziţie
la un alt tip de literatură. Se poate vorbi despre existenţa unei culturi subversive
a carnavalului în romanul anilor ’60-’70, culturî care aducea cu sine şi construcţia
utopică. Carnavalescul prin puterea lui de re-haotizare, re-cosmicizare, promitea
soluţii pentru escaladarea crizei şi exorcizarea demonilor puterii. Personajele
inadaptate şi nonconformiste din romanele lui Dumitru Radu Popescu, Paul
Goma, Vasile Vasilache, George Bălăiţă, Nicolae Breban, Norman Manea etc.
sunt profeţii viitorului, figuri carnavaleşti din subterana marginalizaţilor a căror
ţintă este Centrul. Ei sunt totodată şi cavalerii utopiei, având o bizară măreţie,
chiar dincolo de clovnescul pitoresc şi masca grotescă. La George Bălăiţă (Lumea
în două zile), Dumitru Radu Popescu (ciclul F), Augustin Buzura (Drumul
cenuşii, Refugii), Nicolae Breban (Don Juan), Paul Goma (Din calidor) sau
Vasile Vasilache (Povestea cu cocoşul roşu), carnavalescul se realizează prin
relativizarea radicală a perspectivelor narative, fragmentarism, proliferarea
limbajelor, strategii dialogice. Pe lângă parabolă şi aluzie esopică, aceşti scriitori
afirmă în abundenţă strategii şi tehnici artistice menite a răsturna convenţiile
realismului „burghez”: întreruperea bruscă a fluxului narativ linear, diacronic şi
secvenţial, adoptarea perspectivismului şi a simultaneităţii, frustrarea aşteptărilor
în ceea ce priveşte unitatea şi coerenţa intrigii şi personajului, polifonia stilurilor,
recursul la juxtapuneri ironice şi ambigue care să pună sub semnul întrebării
„semnificaţia” morală şi filosofică a activităţii literare, adoptarea unui ton de
autoironie epistemologică ce vizează pretenţiile naive ale raţionalităţii burgheze,
opoziţia între conştiinţa interioară şi discursul raţional, public, obiectiv, tendinţa
de a arăta permanenta distorsiune subiectivă a faptelor spre a sublinia astfel
caracterul efemer al lumii sociale obiective. Proliferarea tehnicilor menţin însă
distanţa mare între persona şi persoana autorilor menţionaţi
În evoluţia sa de la perioada interbelică la cea postbelică, romanul etalează
tendinţa tot mai nuanţată a moderniştilor de a pune în prim-plan limbajul, tehnica
şi procesul literaturii, în detrimentul „conţinutului” tradiţional. Afirmaţiile notorii
ale lui Flaubert din 1852 („…ceea ce mi-ar plăcea să fac ar fi să scriu o carte
despre nimic…”), Alain Robbe-Grillet din 1957 („…artistul adevărat nu are nimic
de spus (…). El are doar un fel de a spune”) şi Roland Barthes în Gradul zero al
scriiturii rezumă pierderea „inocenţei” şi a „conţinutului” tradiţional în romanul
modernist. Ceea ce fac scriitorii modernismului târziu este tocmai reactivarea,
într-un climat de subversivitate, a „reprezentării” conştiente de sine şi autoreflexive
a moderniştilor, creând o ficţiune care se preocupă din ce în ce mai mult de sine şi
de procesele ei interne. Avangarda occidentală a anilor ’60 pune întreaga literatură
sub obedienţa lingvisticii şi elimină din discuţie tot ce ţine de semnificatul operei.
În literatura română, această linie a estetismului şi a autoreferenţialismului se
afirmă în romanele scriitorilor din Şcoala de la Târgovişte şi ale celor din grupul
oniric: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Dumitru
Ţepeneag; ale scriitorilor din generaţia anilor ’80: Mircea Nedelciu, Gheorghe
Crăciun, Mircea Cărtărescu, Bedros Horasangian, Gabriela Adameşteanu, Radu
Ţurculescu, Ioan Groşan, cărora li se alătură basarabenii Vasile Gârneţ, Vitalie
Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun.
Potrivit cercetătoarei Carmen Muşat, evaziunile fanteziste şi experimentele
estetizante în literatura ţărilor Europei de Est şi respectiv în cea română au avut
semnificaţia unei veritabile fronde politice, consemnând şi emanciparea romanului
de sub tutela comandamentelor „realismului socialist” şi a propagandei de partid
[3, p. 33-68]. Se poate vorbi, deci, despre o certă diferenţiere a romancierilor
români opzecişti de textualismul ortodox francez. Se întrevede la ei o anumită
polemică faţă de spiritul formalizant şi o nedorinţă de copiere docilă a procedeelor
telqueliste. Odată cu acceptarea ideii de artificiu şi simulacru şi cu interesul faţă
de „ingineria textuală”, Mircea Nedelciu vorbeşte şi despre un „nou realism”,
care trebuie să „renaturalizeze dialogul” şi să restabilească „funcţiile sociale ale
artei literare” prin „transmisiunea directă a unui eveniment petrecut în realitate”.
Ceea ce încearcă să evite scriitorul este acea „autenticitate globală”, căci,
transpunându-se în text (metalepsa), autorul îşi poate expune părerile şi concepţiile
de pe poziţii egale cu cele ale personajelor sale. În acelaşi timp, această literatură
face din cititor „personajul principal”. Drept consecinţă, opera literară reprezintă
un „dialog natural” între toţi participanţii – autor, personaje, cititor – şi nu admite
„simpli asistenţi”. Modificările de atitudine şi de mentalitate în conceperea
raporturilor text-realitate, autor-personaj determină dialogismul noii literaturi,
„scrisul literar devine consubstanţial cu numeroase alte activităţi sociale din
societatea în care el se produce şi, prin faptul că autentifică orice lectură, este
angajant” [4, p. 287-289]. Aceste reflecţii sunt dovada faptului că scriitorul
regândeşte proza în alţi termeni decât aceia de proză exclusiv autoreferenţială.
În planul atitudinii auctoriale, în romanul românesc se relevă o tendinţă
de recâştigare a valorilor umane, „personaliste”, o nouă deschidere către real,
către autenticitatea lumii. În plus, acestui tip de literatură îi este caracteristică
o conştiinţă a pluralităţii manifestată în impuritatea genurilor, heterogenitatea
limbajelor, reciclarea tolerantă a trecutului cultural şi reluarea stilurilor anterioare.
Cu o poetică antimimetică care îndreaptă atenţia noastră mai degrabă spre modul
de funcţionale a mai multor limbaje literare şi nonliterare se afirmă romancieri
ca Radu Petrescu (Matei Iliescu, 1970), Mircea Horia Simionescu (Ingeniosul
bine temperat, 1969-1983) şi mai ales scriitori ca Mircea Ciobanu (Martorii,
1968), Sorin Titel (Lunga călătorie a prizonierului, 1971, Ţara îndepărtată,
1974, Pasărea şi umbra, 1977), Constantin Ţoiu (Galeria cu viaţă sălbatică,
1976), Mircea Nedelciu (Zmeură de câmpie, 1984, Tratament fabulatoriu, 1986),
Gheorghe Crăciun (Compunere cu paralele inegale, 1988, Frumoasa fără corp,
1993), Ştefan Agopian (Tache de catifea, 1981, Tobit, 1983), Matei Vişniec
(Cafeneaua Pas-Parol, 1983), Mircea Cărtărescu (Nostalgia, 1993, Orbitor,
1996, 2002, 2007), Bedros Horasangian (Sala de aşteptare, 1987), George
Cuşnarencu (Tangoul Memoriei, 1988), la noi Vitalie Ciobanu (Schimbarea din
260 Aliona Grati
strajă, 1991), Emilian Galaicu-Păun (Gesturi, 1996). Se atestă la aceşti scriitori

o insistentă punere în abis a enunţării, o încercare a deplasării accentului de
pe locutorul uman pe realitatea producătoare a textului, reflectând „enunţarea”.
Această viziune generează experimente romaneşti în care perspectiva narativă
ar aparţine în exclusivitate textului însuşi ca instanţă „impersonală”, deci nu
unei conştiinţe individuale, ci a întregii memorii culturale, a Marelui Text. În
acelaşi timp, romanul generaţiei anilor ’80 consacră postulatul autenticităţii şi al
prezenţei nedisimulate în text a autorului, revine la problematica fiinţei umane
concrete, fizic senzoriale, ostracizând tendinţele abstractizante şi utopice ale
modernismului. Experimentul textualist nu se reduce la simple tehnicisme şi
gratuite lucidităţi formale, ci propune o mai puternică polifonizare a celor două
lumi: textuală şi existenţială. Astfel că paradigma postmodernistă este văzută în
general atât ca încoronare a unor evoluţii pe linie estetică, declanşate în perioada
modernismului, cât şi ca o reacţie vehement polemică la adresa acestuia, pornită
dintr-un impuls vital de reaşezare în normalitatea omenescului.
După câteva decenii de fascinaţie manifestată faţă de resursele estetizante,
autogeneratoare şi autoreferenţiale ale limbajului şi de experimentare
a reprezentării lumii ca text, atât romancierii, cât şi poeticienii, redescoperă în cele
din urmă forţa de iradiere creativă a subiectivităţii umane. Schimbarea de accent
se datorează viziunii social-culturale şi antropologice pe care postmodernitatea
o aduce în câmpul ştiinţei literare, lărgind şi noţiunea de lume a romanului, care
nu mai este considerată rezultat al unei obiectivităţi ontologice riguroase, ci al
unei intersubiectualităţi interactive creatoare. Premisa noii paradigme constituie
poziţia critică faţă de obiectivismul şi empirismul logic, al cărui complex
metodologic era orientat spre un univers lingvistic exclusivist, opunându-i o teorie
a comunicării literare ce presupune din start relaţia dialogică dintre cel puţin
doi parteneri, ambii dornici de a-l cunoaşte pe celălalt în alteritatea sa. După
cultul inconştientului întreţinut de moderni, postmoderniştii revin la resursele
conştientului, întoarcerii exclusiviste către sine îi ia locul deschiderea către
lume. A devenit evident că „Revoluţia tehnică i-a oferit civilizaţiei mari înlesniri,
dar i-a şi creat o tot atât de mare primejdie, primejdia ruperii omului de ceea ce
se află dincolo de minunatele mecanisme moarte create de el, ruperea de realul
însuşi. Faţă de această stare de lucruri artistul actual simte de câţiva ani încoace
nevoia să reacţioneze. El nu se mai simte bine nici în vid, nici în haos. De aceea,
se întoarce din nou către natură, se situează din nou în spaţiul ei şi învaţă s-o
perceapă în relaţie cu propria sa fiinţă” [5, p. 15].
Societatea postmodernă, ca societate a comunicării generale, propune
dialogul, interpretarea, subiectivitatea, fragmentarul: toate ca alternative ale
depăşirii unor limite formaliste pe cât de securizante în plan ontologic, pe atât
de restrictive în spaţiul de exprimare a eului. Se vorbeşte tot mai mult despre
întemeierea unui nou umanism, sub semnul dionisiacului, spre deosebire de
cel modernist, al apolinicului. Acest umanism e „pe potriva stadiului actual –
postindustrial – de evoluţie a societăţii, un umanism care deschide perspectiva
unei contopiri a omului cu viaţa şi care nu este în esenţă decât proiectul pentru
o filosofie a Forţei, a Vieţii, a devenirii” [6, p. 132]. Noile posibilităţi de existenţă,
variante ale mereu posibilului se manifestă acut surprinzând necesitatea găsirii
noilor posibilităţi de expresie nu doar la nivelul scriiturii, al metalimbajului, al
discursului narcisist care se contemplă şi se comunică pe sine. Deşi resuscită
interesul pentru banalitatea cotidiană, romancierii optzecişti nu au renunţat
cu totul la autoreferinţă, efectul ei se răsfrânge asupra referinţei, a perceperii
lumii reale. După experienţa textualistă, literatura nu se mai poate întoarce la
realism. Scriitorul nu mai poate cerceta legile realului în spirit balzacian, el va
fi „interesat de propria sa inserţie în concretul lumii”, de apropierea de lume cu
viaţa şi cu limbajul propriu. Astfel că realul „va fi supus unor acţiuni textuale,
fragmentat, comentat, încorporat, iar nu – ca în romanul realist – reprezentat”
[5, p. 15]. Romanul românesc nouăzecist renunţă tocmai la caracterul autoreflexiv
şi metaficţional al romanului optzecist. Caius Dobrescu, Daniel Bănulescu, Adrian
Oţoiu, Radu Aldulescu, Florin Sicoie, Ovidiu Verdeş ş.a. insistă în a de-textualiza
realitatea, înlăturând de pe ea „pelicula de livresc ce o acoperă”. Locul corului
de anonimi este luat de polifonia vocilor distincte.
Conform imaginii-robot făcute de John Barth, romanul postmodernist
caută să depăşească opoziţiile tranşante din trecut, şi anume: „disputa dintre
realism şi irealism, dintre formă şi conţinut, literatură pură şi angajată,
ficţiune de elită şi ficţiune de serie”. Un model ideal de un astfel de roman
este Cosmicomics (1965), al cărui autor, Italo Calvino, „îşi agrementează
opera cu detalii locale, tangibile: alături de nebuloase, găuri negre şi lirism,
întâlnim o bună cantitate de pasta, de bambini şi de femei fascinante zărite
o clipă şi apoi pierdute pentru totdeauna. Ca şi un adevărat postmodernist,
Calvino păstrează întotdeauna un picior în naraţiunea tradiţională – în general,
naraţiunea tradiţională italiană a lui Boccaccio, Marco Polo sau a basmelor
italiene – şi celălalt, am putea spune, în structuralismul parizian de azi; un
picior în imaginaţie, altul în realitatea obiectivă” [7, p. 167-168]. Pluralismul
perspectivei postmoderne postulează carnavalescul bahtinian alături de
hibridizarea care se referă în mod specific la amestecarea culturii înalte cu cea
joasă. Această paradigmă propune confluenţa, plurivocitatea, consonanţa şi
complementaritatea estetică. „Post-dichotomică şi post-reducţionistă, «noua
sensibilitate», susţine Monica Spiridon, vrea să depăşească ruptura milenară –
justificată teoretic şi canonizată de Curtius sau de Bahtin – între creaţia aulică
şi cea carnavalescă, «de piaţă»; între registrul grav, înalt şi cel umil, trivial.
Postmodernismul nu trece numai peste orice opoziţii ci le pune în discuţie,
transformându-le în subiect de conversaţie – filosofică sau/şi funcţională – le
aşază «între ghilimele» (vorba lui Eco), şi rezultatul este o artă «duminicală»
şi «gravă»” [8, p. 22]. Ambiţia scriitorilor este să simultaneizeze şi să pună în
dialog fragmente diferite din care e compusă realitatea.
Spre sfârşitul secolului al XX-lea, romanul se vrea unul relaxat şi dialogic,
el tinde să reprezinte o lume postbabelică, plurilingvă, în care se dialoghează
lejer în stiluri şi maniere diferite, arătând ca un oraş globalizat, cu multe
reţele de comunicare simultană între exprimarea directă şi artificiu, între realism,
magie şi mit, pasiune politică şi artă pură neangajată, creaţie şi caricatura ei, umor
şi teroare etc.
262 Aliona Grati
1. Troc Gabriel, Postmodernismul în antropologia culturală, Polirom,

Iaşi, 2006.
2. Stănciulescu Traian D., Ipostaze semio-logice ale limbajului creator (II).
De la intuiţia religioasă la raţionalitatea ştiinţifică, în revista „Inventics Review”,
vol. VI, 11th year 2001, nr. 35, p. 9-15.
3. Muşat C. Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă
românească. Piteşti, Bucureşti, Cluj-Napoca: Paralela 45, 2002.
4. Nedelciu M. Dialogul în proza scurtă (III). Autenticitate, autori, personaj, în
volumul Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice. Piteşti: Vlasie, 1994.
5. Ciocârlie L. Presupuneri despre postmodernism, în revista „Caiete critice”,
Bucureşti, 1986, nr. 1-2.
6. Petrescu L. Poetica postmodernismului. Cluj: Paralela 45, p. 180.
7. Barth J. Literatura Reînnoirii: Ficţiunea postmodernistă, în revista „Caiete
critice”, traducere de Mihaela Simion Constantinescu. Bucureşti, 1986, nr. 1-2.
8. Spiridon M. Mitul ieşirii din criză, în revista „Caiete critice”, traducere de
Mihaela Simion Constantinescu. Bucureşti, 1986, nr. 1-2.
263
FACTORII SEMANTICI CARE DETERMINĂ SELECŢIA

ACTANTULUI ÎN ROLUL DE SUBIECT
Aurelia Hanganu
Cele trei aspecte ale propoziţiei – semantic, sintactic şi pragmatic –, la fel

ca şi cele trei grupuri de factori ce determină selecţia actantului pentru diferite
roluri sintactice, se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă faţă de
standardul sistemului limbii. Astfel, structura se defineşte printr-o dependenţă
de standardul limbii mai mare şi, respectiv, este mai puţin independentă în
comparaţie cu semantica şi pragmatica, aspecte care se axează pe un accent
anume al vorbitorului, a cărui natură schimbătoare este un izvor de variere şi de
modificare a particularităţilor semantice şi pragmatice ale unităţilor glotice fixate
în limbă. Această caracteristică a componentului pragmatic al enunţului se explică
prin particularitatea distinctă a izvorului accentului pragmatic – omul, care este
nu numai cel ce păstrează normele fixate în limbă, dar şi cel care participă activ la
schimbarea, corectarea acestor norme. De aceea, dacă e să examinăm caracterul
distribuţiei generalului şi a creativului între aspectele enunţului, în unitatea lor
alcătuind baza oricărei formaţiuni verbale/ oricărui act verbal, atunci se poate
trage concluzia că generalul, relativ stabil în limbă, va fi reprezentat prin/ de
structură, iar creativul va fi manifestat de aspectele pragmatic şi semantic. Însă,
dat fiind că toate aceste trei aspecte sunt strâns legate între ele, fiecare se va
caracteriza în parte prin general şi prin creativ, deosebindu-se numai prin gradul
de exprimare a acestora.
Libertatea relativă a aspectului structural al subiectului faţă de aspectele
semantic şi pragmatic permite examinarea grupului de factori structurali într-o
relativă, respectiv, independenţă faţă de semantică şi pragmatică. Aspectul
pragmatic, legat nemijlocit de manifestarea potenţialului creativ al vorbitorului,
chiar dacă relaţionează cu componentul structural, antrenează în cea mai mare
măsură aspectul semantic: oricare ar fi accentul pragmatic al vorbitorului, pe care
el intenţionează să-l realizeze în enunţ, acesta totdeauna va fi legat de structura
semantică a enunţului, mai exact, de reprezentarea componenţei acestuia (cu
repartizarea rolurilor semantice în cadrul lui) şi, în particular, de selecţia unui
actant sau a altuia în rolul de subiect al enunţului. Pornind de la legătura strânsă
dintre aceste două aspecte – semantic şi pragmatic – care participă în egală măsură
în procesul de deplasare a rolurilor semantice, este logică identificarea grupului
de factori pragmasemantici.
În pofida gradului înalt de interdependenţă/ interdeterminare a semanticii
şi pragmaticii, în componenţa structurii semantice a enunţului se evidenţiază
elemente legate de alegerea actantului în rolul de subiect care manifestă un
grad înalt de independenţă faţă de accentul pragmatic al vorbitorului din cauza
legăturii lor strânse cu standardul lingvistic suficient, şi de aceea stabil. La aceste
264 Aurelina Hanganu
elemente ale structurii semantice ale enunţului se referă caracteristicile semantice

ale subiectului şi predicatului care reprezintă per se caracteristici de esenţă ale
unităţilor limbii ce nu se lasă influenţate de accentul pragmatic al vorbitorului, în
continuă modificare. Ele există în afara şi independent de vorbitor dat fiind faptul
că nu sunt determinate de el, ci de sistemul limbii, care dictează condiţiile lui. În
acest caz, vorbitorul nu este în stare să excludă sau să modifice ceea ce este deja
fixat în sistem şi este protejat prin această fixare faţă de schimbări. Astfel, semantica
predicatului şi a subiectului, mai exact, caracteristicile lor semantice prototipice,
fixate în limbă, reprezintă acel standard de la care porneşte vorbitorul în alegerea
actantului pentru rolul, în cazul nostru, de subiect al enunţului. În baza acestor
raţionamente, se poate delimita o grupă aparte de factori semantici reprezentată
de caracteristicile semantice ale predicatului şi subiectului prototipic.
Consecutivitatea examinării acestor grupuri de factori reflectă consecutivi-
tatea etapelor pe care le trece vorbitorul în construirea enunţului. Astfel, se va
începe de la grupul de factori semantici dat fiind că anume structura semantică
a enunţului, reprezentând reflectarea situaţiei din realitatea obiectivă, este primul
element care se formează în conştiinţa vorbitorului la receptarea situaţiei – este
un fel de fundament al construirii enunţului.
În baza acestor caracteristici semantice şi în corespundere cu accentul
pragmatic pe care îl pune vorbitorul pe anume componente ale situaţiei din
realitatea obiectivă, vorbitorul ordonează/ distribuie rolurile semantice în cadrul
structurii semantice a enunţului şi, în particular, selectează actantul pentru rolul
de subiect al enunţului. De aceea, după grupul de factori semantici urmează să fie
examinat grupul de factori pragmasemantici.
Alegerea vorbitorului, determinată de factori semantici şi pragmasemantici,
trebuie să fie în acord cu sistemul de cerinţe structurale faţă de reprezentarea
subiectului, adică să se alinieze şi la caracteristicile structurale ale subiectului
enunţului. Particularităţile de structură reprezintă astfel baza în care se „toarnă”
preferinţele semantice şi pragmatice ale vorbitorului – acesta este etapa finală
în construirea enunţului. De aceea grupul de factori structurali se examinează în
ultima instanţă.
În investigaţia noastră privind factorii semantici care determină selecţia
actantului pentru rolul de subiect pornim de la concepţia verbocentrică a lui
L. Teniere, în care rolul primordial în organizarea structurii enunţului este acordat
verbului. Verbul, fiind centrul grupului verbal, apare, conform lui Teniere, în calitate
de element care dirijează întreaga propoziţie verbală [1, p. 118]. Respectiv, anume
predicatul, şi nu subiectul în calitatea sa de component al structurii semantice
a propoziţiei, este elementul central care dictează caracterul distribuţiei rolurilor
semantice între alte componente ale propoziţiei. Mulţi lingvişti fac trimitere la
această proprietate a verbului-predicat: astfel, W. Cheif, înţelegând întreaga lume
noţională a omului ca pe o lume împărţită iniţial în două sfere: sfera verbului, care
cuprinde stări, situaţii, calităţi şi evenimente, şi sfera substantivului, care cuprinde
obiecte, – descrie sfera verbului ca fiind una centrală, iar sfera substantivului – ca
fiind una periferică [2, p. 114]. Probe ale poziţiei centrale a verbului (predicat)
în enunţ servesc, în opinia autorului, două lucruri: în primul rând este vorba de
prezenţa semantică a verbului în aproape toate enunţurile marginale în fiecare
limbă şi, în al doilea rând, determinarea de către verb a caracterului substantivelor
Factorii semantici care determină selecţia actantului 265
în rolul de subiect
care îl însoţesc şi care formează cadrul lui actanţial sau semantic [idem, p. 115].
Această particularitate a verbului este menţionată şi de către Pr. Langaker, care
specifică faptul că caracterul distribuţiei rolurilor semantice în cadrul lui actanţial
reflectă specificul semanticii lui proprii. [3, p. 284].
Iu. Stepanov numeşte verbul dirijor al orchestrei gramaticale, iar
predicatul – dirijor al sintaxei [4, p. 459]. M. Nikitin consideră predicatul
centru constructiv al unităţilor sintactice şi element purtător al structurii
propoziţiei [5, p. 598]. B. Norman, caracterizând tendinţa centrifugă ca pe
una dintre tendinţele de bază intralingvistice, în funcţie de care se construieşte
activitatea verbală a omului la nivelul sintactic, o leagă pe aceasta cu
rolul de bază, central a verbului în structura propoziţiei. Verbul este, după
părerea autorului un vârf organizatoric al enunţului, care determină ceea ce
A. Potebnea numea perspectivă sintactică [A. Potebnea apud 6, p. 122].
Aşadar, astăzi este general acceptată ideea că ocurenţa semantică
a verbului, sau structura de roluri a verbului – garnitura de roluri semantice
care permit a reflecta adecvat situaţia –, sunt determinate de însăşi semantica
verbului sau a predicatului semantic. În funcţie de numărul de locuri / poziţii
care urmează să fie completate în structura lui, se deosebesc predicate
monoactanţiale, biactanţiale, triactanţiale etc. Distribuţia actanţilor în
poziţiile destinate lor este direct dependentă de caracteristicile semantice ale
predicatului pe care îl definesc drept reprezentant al unei clase semantice de
verbe sau al alteia.
Există o sumedenie de clasificări semantice ale verbelor, care reflectă
marea parte a nuanţelor de sens ce pot fi redate de către verb. Drept bază pentru
investigarea noastră vom lua două clase semantice de verbe, delimitate în mod
tradiţional: verbele stării sau verbe statale (statice) şi verbele de acţiune, care se
opun celor din prima clasă (termenii aparţin lui N. Boldârev [7, p. 102-103]).
Acestea sunt reprezentate respectiv de două grupe de verbe – ale acţiunii şi ale
procesului. Pentru noi nu este principială, la moment, diferenţierea verbelor de
acţiune şi ale procesului. Mai importante sunt aşa-numitele caracteristici „de
activitate” a verbelor, care le împart în două grupuri: acţionale şi statale sau
dinamice şi statice, în terminologia lui Quirk [8, p. 95-96]. Anume caracteristicile
de esenţă ale verbelor (capacitatea lor de a descrie stări statice sau acţiuni dinamice)
conferă întreg spectrul de roluri semantice care pot fi cuprinse în structura lor de
roluri/actanţială în genere şi întreg spectrul de roluri capabile să ocupe poziţia de
subiect în particular.
În prima grupă de verbe (acţionale) intră, după Quirk, verbele care
desemnează o acţiune dinamică (a lucra, a ajuta, a ruga, a cere, a chema, a bea
etc.), verbele care desemnează procese (a schima, a deteriora, a creşte), verbele
percepţiilor fizice (a durea), verbele evenimenţiale (a ajunge, a muri, a cădea,
a sări, a lovi) şi verbele influenţei (a aminti, a încânta, a calma, a înfricoşa,
a bucura) [8, p. 95]. Grupul al doilea de verbe (statale) cuprinde verbele stării (a fi,
a trăi), verbele existenţei şi ale posesiei (a aparţine, a conţine, a costa, a depinde,
a avea), verbele capacităţii nonactive de cunoaştere şi de percepţie senzorială
(a crede, a visa, a dori, a urî, a vrea, a înţelege, a privi) [idem, p. 96]. Dat fiind
faptul că criteriul de clasificare a acestor verbe îl constituie caracteristicile lor
semantice, care se transferă asupra caracteristicilor predicatului ca un component
al structurii semantice a enunţului, care, la rândul lui, este punctul de pornire

în examinarea grupurilor de factori semantici, este întemeiată opţiunea de
a înlocui termenul verb cu termenul predicat în continuarea expunerii. O dovadă
în acest sens o constituie utilizarea termenului predicat în expunerea cercetătoarei
G. Zolotova atunci când este vorba despre descrierea semantică a verbelor.
[9, p. 243]. Astfel, vom studia caracteristicile semantice ale două clase de
predicate: statale şi acţionale.
Fiecare dintre aceste două grupuri de predicate se caracterizează
printr-un anume set de actanţi care intră în cadrul lor actanţial. Astfel, pornind
de la caracteristica semantică definitorie a predicatelor statale, pe care o putem
determina drept o stare statică, schema generalizatoare a situaţiei din realitate
descrise în enunţ cu participarea unui asemenea predicat poate fi reprezentată
în felul următor: „cineva sau ceva (rolul semantic al experimentatorului animat
şi rolurile semantice secundare) experimentează ceva (pacient) sau se află într-o
anume stare în anume circumstanţe (locativ, temporal etc.)”. Astfel, în cadrul
actanţial al verbelor statale intră: rolul semantic prototipic al experimentatorului,
reprezentat prin persoană (primul actant în terminologia lui L. Teniere), pacientul
(în cazul verbelor receptării – al doilea actant în terminologia lui L. Teniere),
circumstanţialele – roluri semantice secundare, periferice (locativ, temporal etc.)
care de asemenea sunt capabile să ocupe poziţia de subiect, or, anumite stări
statice, sau caracteristici, pot fi atribuite nu numai obiectelor însufleţite, ci şi celor
neînsufleţite. De exemplu:
Subiect-experimentator: El era de statură medie.
Subiect-locativ: Italia este o peninsulă în sudul Europei.
Subiect-temporal: Primavara a venit pe neaşteptate.
Pentru desemnarea stării adesea se poate întâmpla să lipsească orice rol
semantic – acest lucru se urmăreşte în enunţurile existenţiale în care lipseşte
orice agent. În astfel de enunţuri accentul se pune pe reprezentarea unei stări sau
ocurenţe, de aceea, în limba engleză sau franceză locul subiectului este ocupat de
„viduităţile” there sau it, sau il.
Subiectul de pe lângă un predicat statal poate să îndeplinească nu numai
un rol semantic prototipic, ci şi roluri secundare care sunt determinate anume
de particularităţile semantice ale acestei clase de predicate. Funcţie semantică
prototipică au, de regulă, subiectele care se combină cu predicatele activităţii
mentale şi ale receptării emoţionale. Aşa-numitele predicate mentale au, după
cum stabileşte O. Dahl, cel mai mare grad de egocentrism, adică, mai des decât
altele se asociază cu subiectele „egocentrice” reprezentate de om. [10, p. 20].
Această particularitate a predicatelor mentale decurge din particularităţile
procesului de gândire, care formează baza caracteristicilor lor esenţiale.
Totul despre ce gândeşte omul sau ceea ce trăieşte el emoţional, simte, este,
în primul rând, tezaurul lui propriu, proprietate, de aceea unicul mod ideal
de reflectare a acestui proces de deţinere este reprezentarea unei cunoaşteri
anume, informaţii sau emoţii/sentiment ca aparţinând unui om anume;
faptul devine posibil prin amplasarea substantivului sau a pronumelui, care
denumesc omul, în poziţie de subiect. Anume din această cauză predicatele
activităţii mentale şi a percepţiei emoţionale cer pe lângă sine un subiect care
îndeplineşte rolul semantic prototipic de experimentator.
Factorii semantici care determină selecţia actantului 267
în rolul de subiect
G. Zolotova caracterizează sfera subiectului amplasat pe lângă astfel
de verbe statice ca pe o sferă personală închisă. Dat fiind faptul că predicatul
static nu presupune trecerea de la o stare la alta, adică nu presupune mişcarea
orientată spre viitor, dar dimpotrivă, descrie activitatea orientată spre interior,
atunci subiectul acestei activităţi închide lumea sa şi nu permite penetrarea
ei de către alte sfere de subiect. [9, p. 247]. Rezultatul acestui fapt este, în
opinia noastră, imposibilitatea de a selecta un reprezentant al unei alte sfere
de subiect/personale pentru rolul de subiect în asemenea enunţuri. Gândurile
şi emoţiile exprimate de om se află pe un „teritoriu” apărat ale cărui hotare se
interzice de trecut. De aceea o consecinţă a sferei de subiect închise a verbelor
statice mentale şi ale emoţiei este natura deosebită funcţională a subiectului
de pe lângă astfel de predicate, care, de regulă, are rolul semantic prototipic de
experimentator. Se cere de menţionat că sunt posibile cazuri de utilizare atipică
a subiectelor în rolurile semantice secundare pe lângă predicatele în cauză.
Acest fenomen, calificat de lingvişti ca animism, sau metaforă gramaticală,
se studiază în cadrul grupului de factori pragmasemantici. La etapa dată e de
menţionat că subiectul verbelor activităţii mentale şi ale receptării emoţionale
sunt subiecte prototipice. Subiectele de pe lângă alte predicate statale se
caracterizează prin absenţa rolurilor semantice exact prestabilite. Ele pot
varia în măsură esenţială în funcţie de caracterul subiectului descris şi de
starea în care acesta se află. Astfel, faptul că sfera de subiect este una închisă,
determinată de caracteristicile semantice ale predicatelor statale, este un
element restrictiv decisiv în reprezentarea structurii de roluri a predicatelor în
discuţii în genere şi în alegerea componentului acestei structuri pentru rolul
de subiect în particular.
Predicatele statale, raportate de G. Zolotova la sufletul omului ca „element”
al fiecărui individ, care formează aşa-numitul component inert, inactiv al existenţei
sale, se contrapun predicatelor acţionale, comparate cu corpul, capabil să realizeze
acţiuni dinamice, spre deosebire de subiectul care simte, care este inactiv.
[9, p. 280]. Predicatele acţionale au o sferă a subiectului deschisă, care presupune
prezenţa unui subiect orientat spre un anumit scop şi a cărui activitate este garantul
deschiderii sferei lui. Din contul activismului său, subiectul în acţiune este capabil
să penetreze sferele de subiect ale altor verbe, fapt prestabilit de însăşi semantica
verbelor din grupul dat. În consecinţă, aceste verbe se caracterizează printr-o
structură de roluri mult mai bogată în comparaţie cu verbele statice.
Ţinând cont de particularităţile semantice esenţiale ale verbelor acţiunii,
reprezentate de comuniunea elementelor acţiune şi proces, schema generală
a situaţiei descrise în enunţ prin participarea unui asemenea predicat poate
fi reprezentată astfel (această schemă reflectă toate componentele posibile ale
situaţiei, adică aşa-numita variantă ideală/plină, care, bineînţeles, se poate reduce
în funcţie de particularităţile structurii situaţiei redate): „cineva (rolul prototipic
agent – primul actant în terminologia lui Teniere) realizează o acţiune îndreptată
asupra cuiva/ceva (rolul prototipic pacient – al doilea actant în terminologia lui
Teniere) cu ajutorul a ceva (instrument) în folosul cuiva (beneficiar – al treilea
actant în terminologia lui Teniere) în anumite condiţii (circumstanţialele – locativ,
temporativ etc.)”. Predicatele acţionale au, după cum se vede din această schemă,
o structură de roluri mai bogată care presupune, respectiv, mai multe posibilităţi
de înlocuire reciprocă a elementelor ei în genere şi care, astfel, extinde spectrul

de roluri semantice îndeplinite de subiect, în particular.
Rolul prototipic de subiect pe lângă un predicat acţional este exercitat
de agent – fiinţă animată sau participantă la proces, reprezentată, de cele
mai multe ori, de om. Aceasta este o consecinţă directă a esenţei acţionale
a predicatului care presupune realizarea unei acţiuni a cărui izvor, în situaţia
ideală, trebuie să fie o entitate personalizată şi însufleţită. Uneori însă
semantica predicatului acţional este neputincioasă în faţa influenţei accentului
pragmatic variabil al vorbitorului capabil să accentueze într-o situaţie reală un
component secundar, periferic şi să-l înzestreze cu particularităţi prototipice,
astfel situându-l în poziţia de subiect. De aceea locul subiectului pe lângă
un predicat acţional nu este „rezervat” doar pentru rolul semantic de agent;
el poate fi folosit pentru o subliniere pragmatică, pentru deplasarea rolurilor
semantice periferice, cu un rol important în transmiterea schimbului de accent
al vorbitorului, a focusului de conştiinţă.
Aşadar, semantica predicatului, reflectând caracterul stării,
acţiunii sau procesului descrise, are un rol important în alegerea subiectului
pentru îndeplinirea rolului semantic necesar în enunţ. Totodată,
caracteristicile semantice ale subiectului prototipic nu numai că determină
posibilitatea/imposibilitatea combinării lui cu un tip de predicat sau altul,
dar şi servesc drept punct de pornire în alegerea de căre vorbitor a actantului
necesar pentru realizarea intenţiilor lui comunicative.
1. Теньер Л., Основы структурного синтаксиса, Москва, 1986.

2. Чейф У., Значение и структура языка, Москва, 1975.
3. Langaker R., Foundation of Kognitive Grammar, Stanford, 1991.
4. Степанов Ю., Язык и метод. К современной философии языка,
Москва, 1998.
5. Никитин М., Курс лингвистической семантики, Москва, 1996.
6. Норман Б., Синтаксис речевой деятельности, Минск, 1978.
7. Болдырев Н., Когнитивная семантика, Тамбов, 2000.
8. Quirk R., Greenbaum S., Leech G., Svartvik J., A Grammar of Contemporary
English, London, 1972.
9. Золотова Г., Онипенко Н., Сидорова М., Коммуникативная грамматика
русского языка, Москва, 1998.
10. Dahl O., Egocentricity în Discourse and Syntax, department of linguistics,
Stockholm University, 14 may, 1997 pe <http://www.ling.su.se/staff/osten/
egocentric>
269
,,CE MICĂ-I LUMEA! O POVESTE DIN MEDIUL

UNIVERSITAR”: ASPECTE ALE IRONIEI
POSTMODERNE ÎN ROMANUL
LUI DAVID LODGE
CLAUDIA IONESCU
Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti.
Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze modalităţile de manifestare

a ironiei postmoderne în cartea Ce mică-i lumea!1 O poveste din mediul universitar
(apărut în 1984, la editura Secker & Warburg), roman care, împreună cu Schimb
de dame (1975) şi de Meserie (1988) formează ceea ce critica literară numeşte
,,trilogia academică”.
Înainte, însă, de analiza propriu-zisă a romanului indicat, se cuvine să
trasăm unele repere teoretice ale demersului nostru critic.
Un citat celebru – celebru în lumea literară, se-nţelege –, spune că
,,toate cărţile vorbesc mereu despre alte cărţi şi orice întâmplare povesteşte
o întâmplare deja povestită” [2, p. 91]. Se postulează astfel ideea că autorul
contemporan şi-a pierdut capacitatea de a reprezenta realitatea într-un mod
mimetic (discutabil dacă a avut-o vreodată) şi calitatea de demiurg. Opera
postmodernă nu se mai poate raporta la viaţa reală, ci se autoreprezintă
sau îşi găseşte reperele în alte texte. Acest tip de referenţialitate mediată
devine o strategie predilectă de producere de sens şi un concept esenţial
pentru discursul literar ironic postmodernă [3, p. 42].
Încadrându-se în această direcţie, Julia Kristeva duce mai departe termenul
bahtian de dialogism şi propune conceptul de i n t e r t e x t u a l i t a t e
(în sens larg) definită ca ,,interacţiunea textuală care se produce în
interiorl unui singur text” [4, p. 226]. Gerard Genette, propune un
sistem de cinci categorii ale trascendenţei textuale intertextualitatea în
sens restrîns, paratextualitatea, metatextualitatea, hipertextualitatea şi
arhitextualitatea. Dintre aceste categorii, pe lângă intertextualitate, relaţia
hipertextuală ne interesează în mod deosebit. Ea presupune existenţa
unui model numit hipotext (declarat sau nu) şi a unui text posterior
acestuia, pe care sa îl ordoneze, fie la nivel formal, fie la nivel teoretic.
Cel mai adesea, tehnica hipertextuală devine parodie sau metaficţiune
[5, p. 468-470].
Lectorul avizat al cărţilor lui David Lodge, cel care are acces la palierele
superioare de lectură, este pus în gardă chiar de pe prima pagina, odată cu citirea
celor trei motouri:
,,Caelum, non animum mutant, qui trans mare currunt2”. Horaţiu.
1
Titlul complet în engleză Small World: An Academic Romance. [1, p.3].
2
,,Cine traversează marea, nu îşi schimbă şi sufletul, ci doar cerul de deasupra lui”.
270 Claudia Ionescu
“When a writer calls his work a Romance, it need hardly be observed that
he wishes to claim a certain latitude, both as to its fashion and material, which he
would not have felt himself entitled to assume had he professed to be writing a
Novel.”1 Nathaniel Hawthorne.
“Hush! Caution! Echoland!”2 James Joyce.
Citatul horaţian, luat în contextual cărţii, pare să facă trimitere la caracterul

de anti-Bildungsroman al întregului text. Eroii romanului rămân neschimbaţi de
la început până la sfârşit, în ciuda aventurilor prin care trec. Nimeni nu învaţă
nimic pentru ca nu mai există nimic ce merită învăţat. Cheia de lectură, la rândul
ei, nu se modifică pe parcursul cărţii. Dar naratorul zâmbeşte ironic, nu se încruntă
- tragicul nu poate exista într-o lume în care totul este luat à la légère.
Traducătorul versiunii romîneşti a preferat, în cazul citatului din Hawthorne,
termenul poveste ca substitutul al englezescului romance. Propunem, mai
degrabă, sintagma roman cavaleresc, sintagma care, deşi nu acoperă în
totalitate sensurile din terminologia englezească, este, totuşi, mai aproape de
înţelesul acesteia.
Într-un interviu, autorul însuşi explica alegerea acestui citat:

“I thought about writing a novel, deliberately alluding to the genre of
romance, which would licence me to contrive all kinds of coincidences and
twists in the story that might otherwise be too hard to swallow”3.
Motivul ar fi, aşadar, permisivitatea picarescă a acestui tip de naraţiune
care permite istorisirea unor peripeţii extraordinare şi situarea lectorului într-un
alt orizont de aşteptare.
O altă cheie de lectură este dată de citatul din Joyce . Aşa cum ,,Ulise”
reprezintă refacerea în cheie modernă a unui mit antic, tot aşa Lodge reia un mit
clasic al medievalităţii, de data aceasta în cheie postmodernă.
Paşti şînd tradiţia clasică, naratorul deschide povestea cu un incipit-sinteză
a ideilor pe care se bazează cartea: întâlnirile ştiinţifice, mai precis conferinţele,
sunt pelerinajele lumii moderne. Aluzia la Poveştirile din Canteburry este
transparentă. Dacă pelerinii Angliei medievale se reuneau pentru a face
schimb de idei şi de poveşti, cu scopul final de a obţine iluminarea, pelerinii
moderni caută adevărul final despre literatură (fără a neglija aspectele mai
plăcute ale întreprinderilor lor).
1
„Când un scriitor îşi intitulează scrierea poveste, se simte de la o poştă că prin
acest gest el doreşte să-şi asume o anumită libertate, atât în ceea ce priveşte materialul, cât
şi modul de tratare ale acesteia, libertate pe care nu s-ar fi simţit îndreptăţit să şi-o aroge
dacă ar fi pretins că scrie un roman.” [6, p. 3].
2
„Şşşt! Păzea! Tărâmul zvonurilor.” [6, p. 3].
3
http://www.lib.rochester.edu/camelot/intrvws/lodge.htm
,,LAVREMEA când Prier, cu dulci şiroaie, până-n rărunchi pământul îl înmoaie şi
scaldă tot ce-i lujer în licoarea din care prinde vlagă nouă floarea; când şi Zefir, cu-nmi-
resmata-i boare, a-nsufleţit prin crânguri şi ponoare mlădiţe noi, iar soarele-l petrece în
ultima lui goană pe Berbece; când păsări ‘nalţă cântec în desiş, iar noaptea dorm cu ochii
mari deschişi (de-atât fior li-i inima năucă), cam pe-atunci, după cum a remarcat şi poetul
Geoffrey Chaucer cu mulţi ani în urmă, îi prinde pe oameni un dor de ducă, să purceadă
în pelerinaje. Numai că, în zilele noastre, specialiştii le-au botezat conferinţe.” [6, p. 11].
„Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei 271
postmoderne în romanul lui David Lodge
Paşti şă devine imitaţie, după cum se observă cu uşurinţă prin punerea în
oglindă a celor două expoziţiuni. Identitatea textuală are aici rolul de a ilustra
conceptul postmodern al necesarei referenţialităţi a unei opere faţă de un text
deja existent:
“WHEN April with its sweet showers has pierced the drought of March
to the root, and bathed every vein of earth with that liquid by whose power the
flowers are engendered; when the zephyr, too, with its dulcet breath, has breathed
life into the tender new shoots in every copse and on every heath, and the young
sun has run half his course in the sign of the Ram, and the little birds that sleep
all night with their eyes open give song (so Nature prompts them in their hearts),
then, as the poet Geoffrey Chaucer observed many years ago, folk long to go
on pilgrimages. Only, these days, professional people call them conferences.”1
[1, fără pagină].
“When the sweet showers of April have pierced to the root the dryness
of March and bathed every vein in moisture by which strength are the flowers
brought forth; when Zephyr also with his sweet breath has given spirit to the
tender new shoots in the grove and field, and the young sun has run half his
course through Aries the Ram, and little birds make melody and sleep all night
with an open eye, so nature pricks them in their hearts; then people long to go
on pilgrimages to renowned shrines in various distant lands, and palmers to seek
foreign shores.” [7, p. 1].
Prima propoziţie a primului capitol, rostită de unul dintre personajele
principale nu este, nici ea, inocenta sau întâmplătoare. ”April is the cruellest
month” este un vers esenţial literaturii engleze moderniste. Această nouă
trimitere, la celebrul poem The Waste Land al lui T. S. Eliot, se dezvoltă
pe două paliere: motivul lunii aprilie, atât de prezent în literatura britanică
şi motivul Sf. Pocal (Holy Graal), central poemului The Waste Land, dar si
tuturor legendelor arturiene.
Personajul care invocă acest vers poartă numele de Persee McGarrigle,
(nume Joycean din Finnegans Wake), însumând în acelaşi timp şi alte rezonanţe
culturale – Perceival/Perseus. Această intuiţie nu va fi dezminţită de restul cărţii
al cărei hipotext principal este consituit de legenda Sf. Graal.
Pentru tânărul Persee aceasta reprezintă dragostea, profundă, castă şi

idealistă pe care o poartă Angelicăi Pabst. Pentru celelalte personaje ale cărţii,
masa rotundă a profesorilor (termen folosit chiar de autor în interviul citat),
catedra UNESCO de critică literară. Trimiterile medievale sunt uşor de reperat
unul dintre personaje, cel care va şi obţine postul poartă numele de Arthur
Kingfisher, aluzie dublă la legendele arturiene şi la legenda regelui pescar.
Un altul, eroul negativ, neamţul Von Tupitz nu-şi scoate niciodată mănuşa pe care
1
,,LAVREMEA când Prier, cu dulci şiroaie, până-n rărunchi pământul îl înmoa-
ie şi scaldă tot ce-i lujer în licoarea din care prinde vlagă nouă floarea; când şi Zefir,
cu-nmiresmata-i boare, a-nsufleţit prin crânguri şi ponoare mlădiţe noi, iar soarele-l
petrece în ultima lui goană pe Berbece; când păsări nalţă cântec în desiş, iar noaptea dorm
cu ochii mari deschişi (de-atât fior li-i inima năucă) îi prinde pe oameni un dor de ducă,
să purceadă în pelerinaje.” [8, p.47].
272 Claudia Ionescu
o poartă pe mâna stângă, trimitere la mâna neagră dintr-o versiune a legendelor

arturiene, profesoara marxistă Fulvia Morgana este un avatar al lui Morgan Fay.
Sybil Maiden, o profesoară americană specializată în legendele arturiene, are
calităţile la care prenumele ei face aluzie.
Angelica, interesul amoros al lui Persee, se specializează în literatură
cavalerească subiect pe care îl priveşte cu multă detaşare. Peţitorul ei, însă, capătă
calităţile unui erou picaresc în călătoriile pe care le face în jurul lumii cu scopul
unic de a o regăsi pe aleasa sa. Angelica dispare întotdeauna în momentele cheie,
întocmai ca modelul ei renascentist din Orlando Furioso.
Leitmotivele se învârt în jurul antinomiei fertilitate sterilitate. Toate
personajele suferă de un soi de incapacitate, fie fizică, fie creativă. Traducătorul
japoney Akira Sakazaki lucrează la cartea lui Ronald Frobisher “Could Try
Harder” şi îi scrie constant autorului pentru a-i cere acestuia lămuriri în legătură
cu unele expresii colocviale englezeşti, majoritatea referitoare la sex. Fulvia
prezintă la congresul de la Noul Ierusalim o lucrare intitulată ,,Criza semnului”,
Arthur Kingfisher suferă de impotenţă la nivel fizic şi creativ, Angelica pare a fi
sterilă din punct de vedere emoţional, iar Persee nu are capacitatea de a obţine
ceea ce doreşte.
Un rol esenţial în această dualitate fertilitate/sterilitate îl are motivul
striptease-ului. Morris Zapp foloseşte dansul erotic comparându-l cu nevoia
criticului de a dezgoli de înţelesuri orice operă, proces sortit eşecului prin însăşi
natura lui.
În interviul amintit, Lodge vorbeşte despre folosirea ironică a acestui motiv,
de altfel classic, sub o formă sau alta în literatura europeană.
“The classical legend also had in it the element of striptease, because
in iconographic representations of Perseus and Andromeda, and of St.
George and the Dragon, which is also cognate, the girl is usually naked or
very flimsily dressed. She is tied to a stake, and the dragon is coming for
her. That was an image I wanted to use and it appears in travesty form in the
striptease club.”1
În partea a patra a romanului, a cărei acţiune are loc în Amsterdam,
interesul amoros al lui Persee Perceival pare că lucrează într-un club de
striptease unde pune în scena in regim erotic, acest mit antic, sub ochii
deziluzionaţi ai tânărului îndrăgostit.
Intriga romanului, în buna tradiţie pastişată a romanelor cavalereşti si
a legendelor arturiene abundă în răsturnări de situaţie. Northop Frye atrăsese
atenţia asupra frecvenţei acestei teme în literatura medievală tânăra domniţe pare
vinovată de un păcat carnal, dar îşi dovedeşte inocenţa la final. Naratorul foloseşte
această idee prin introducerea cuplului de gemene Angelica/Lily. Cele două apar
succesiv în faţa lui Persee, când în ipoteze explicit erotice: filme, streaptease –
Lily, când în postură academica – Angelica, creând o confuzie sporită.
Ultima parte a cărţii, a cincia, este cea în care fertilitatea este reinstaurată
cu prilejul conferinţei Asociaţiei de limbi moderne de la New Zork, la sfârşitul
anului 1979. Toate personajele principale sunt prezente, naratorul folosind tehnica
circularităţii (romanul se deschisese cu o altă conferinţă, cea de la Universitatea
1
http://www.lib.rochester.edu/camelot/intrvws/lodge.htm
„Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei 273
postmoderne în romanul lui David Lodge
din Rummidge). Cel care îndepărtează sterilitatea este chiar Persee. Acesta
ridică o problemă esenţială criticilor literari prezenţi, ce dezbăteau problema
superiorităţii unei şcoli de critică asupra celorlalte: “What follows if eveyone
agrees with you? [1, p. 319].”1 Este momentul în care Persee capătă pentru un
moment calitaţi eroice reale.
Naratorul se joacă şi cu noţiunea de climax (orgasm in engleză, dar si punctul
culminant al unei opere). De pildă, unul dintre personajele recurente lucrează ca
hostess la o agenţie de escorte numite Climax. Iar punctul culminant al romanului
nu este niciodată unic sau finit – fiind o parodie a romanelor cavalereşti, nu se va
termina niciodată cu un deznodământ ci cu un final aperto şi cu incipitul unor noi
aventuri. Angelica Pabst, in cadrul unei lecturi expune aceste idei:
“Romance, in contrast, is not structured in this way. It has not one
climax but many, the pleasure of this text comes and comes and comes again.
No sooner is one crisis in the fortunes of the hero averted than a new one
presents itself; no sooner has one mystery been solved than another is raised;
no sooner has one adventure been concluded than another begins. The narrative
questions open and close, open and close, like the contractions of the vaginal
muscles in intercourse, and this process is in principle endless. The greatest
and most characteristic romances are often unfinished they end only with the
author’s exhaustion, as a woman’s capacity for orgasm is limited only by her
physical stamina. Romance is a multiple orgasm.”2 [1, p. 323].
Suspiciunea este confirmată de sfârşitul carţii – Persee, lecuit de amorul
pentru Angelica îşi dă seama ca este indragostit de Cheryl Summerbee,
o tânăra amatoare de romane de dragoste ce joaca rolul unei peţitoare cu
ajutorul meseriei pe care o are la Aeroportul Heathrow. Aceasta este, însă,
proaspăt concediata de la postul pe care îl ocupa şi nimeni nu ştie unde se află.
Noi peripeţii se prefigurează:
On to the surface of the board, as on to a cinema screen, he projected his
memory of Cheryl’s face and figure - the blonde, shoulder-length hair, the high-
stepping gait, the starry, unfocused look of her blue eyes - and he wondered where
in all the small, narrow world he should begin to look for her.3 [1, p. 339].
1
Aş dori să-i întreb pe toţi vorbitorii, reluă Persse, ce o să urmeze după ce toată
lumea o să fie de acord cu domniile voastre [6, p.445].
2
,,Prin contrast, romanul cavaleresc este altfel structurat. Nu înregistrează un sin-
gur climax, ci mai multe, plăcerea provocată de acest gen de text renaşte iar şi iar. Nici nu
se stinge bine o criză cu care s-a confruntat eroul, că la orizont a şi apărut una nouă; nici
nu a fost dezlegat un mister, că s-a şi conturat altul; nu s-a terminat bine o aventură, că a şi
început alta. Problemele naraţiunii se deschid şi se închid, se redeschid şi se reînchid, ase-
menea contracţiilor muşchilor vaginali în timpul actului sexual, iar acest proces ţine, în
principiu, la nesfârşit. Cele mai importante şi cele mai reprezentative romane cavalereşti
sunt adesea neterminate - ele se încheie doar când autorul şi-a epuizat resursele, aşa cum
capacitatea femeii de a avea orgasm este îngrădită doar de vigoarea ei fizică. Romanul
cavaleresc este un orgasm multiplu.” [6, p. 450].
3
,,Pe suprafaţa panoului, ca pe ecranul unui cinematograf, lui Persse îi apărură
chipul şi silueta lui Cheryl, aşa cum îi rămăseseră întipărite în minte - cu părul blond, lung
pînă la umeri, cu mersul săltăreţ, cu privirea puţin saşie a ochilor ei albaştri, strălucitori –
si se întrebă de unde să-si înceapă căutările în lumea asta mică şi strâmtă.” [6, p. 473].
274 Claudia Ionescu
Un ultim punct pe care am vrea să îl atingem în această scurtă lucrare ţine

de deconstrucţia ideii de roman şi de romancier explicitată în text. Morris Zapp
declara, la un moment dat, când este prins cu garda jos:
“Novelists exaggerate.”
“Lies, all lies!” said Morris desperately”.
“Novelists are terrible liars. They make things up. They change things
around. Black becomes white, white black. They are totally unethical beings”1
[1, p. 135].
Acestea sunt doar câteva dintre observaţiile pe care am dorit să le expunem
în legătură cu formele intertextualităţii în romanul Ce mică-i lumea!, cu precizarea
că ele constituie mai degrabă repere de lectură decât o analiză exhaustivă din
motive ce ţin de restricţii textuale.
1. Lodge David, Small World! An Academic Romance, Penguin Publishing

House, New York, 1995.
2. Eco Umberto, Marginalii şi glose la ,,Numele Rozei” în ,,Secolul 20”,
8-9-10, 1983.
3. Hoinărescu Liliana, Structuri şi strategii ale ironiei în proza postmodernă
românească, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2006.
4. Kristeva Julia, Problemele structurării textului Pentru o teorie a textului,
antologie de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers,
1980.
5. Hutcheon Linda, Ironie et parodie: stratégie et structure în ,,Poétique”,
36, 1978.
6. Lodge David, Ce mica-i lumea! O poveste din mediul universitar, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
7. Crawley A. C. (ed.). Chaucer Geoffrey, The Canterbury Tales. London:
Dent & Sons, Dutton, 1958.
8. Duţescu Dan (trad.), Chaucer Geoffrey, Povestirile din Canterbury,
E.L.U., Bucureşti, 1964.
1
,,– Minciuni, astea-s toate minciuni! strigă Morris deznădăjduit. (…)
– E adevărul adevărat. Romancierii sunt nişte mincinoşi. Inventează. Denaturează.
Fac din negru alb şi din alb negru. Sunt nişte creaturi lipsite de orice etică.” [6, p. 194].
275
CEASORNICUL DOMNILOR DE NICOLAE COSTIN.

VALENŢE DISCURSIVE
SVETLANA KOROLEVSKI
Literatura, ca şi Istoria, se naşte din interogaţie, pune ea însăşi necontenit

întrebări şi provoacă mereu la chestionarea domeniului investigat, care e acela al
vieţii umane în ansamblul ei.
Demersul analitic îi este propriu lui Nicolae Costin (1660-1712), erudit
scriitor şi om de cultură din secolul al XVIII-lea (s-a bucurat, în epocă, de faima
celui mai învăţat bărbat, după Dimitrie Cantemir; cu vaste lecturi în slavonă,
latină, polonă). Bogatele sale lecturi merg mai departe şi, fapt absolut remarcabil
pentru acea dată, se fructifică într-o traducere-adaptare [1] singulară în spaţiul
sud-estic european.
Ceasornicul domnilor (traducere a cărţii scriitorului spaniol Antonio
de Guevara, Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el Relox de
principes) este un volum de succes, ale cărei numeroase ediţii au fost concurate
doar de cele ale Bibliei. „Aproape toate culturile Europei de Apus au ţinut
să-şi aproprieze cartea, tălmăcirile aglomerându-se în veacul al XVI-lea. Nu putea
să lipsească, în contextul acestei popularităţi, o versiune în limba cărturarilor
europeni. O va da Johan Wanckelius – Horologium principum sive de vita
M. Aurelii imperatoris – şi o va tipări la Torgau în anul 1601. Cartea se va
retipări de încă nouă ori, în cele mai multe rânduri în Germania, dar şi în Polonia
(la Piotrkow, în 1612, şi la Cracovia, în 1615 şi 1636), ţară în care Nicolae Costin
a petrecut destulă vreme” [2, p. 321].
Tălmăcirea, realizată pe la 1684-1685, după unii cercetători [3, p. LXX]
sau abia înainte de 1709, după alţii [2, p. 318], reproiectează această operă într-o
viziune proprie, integrând-o în spaţiul cultural autohton, N. Costin intervenind
substanţial în corpusul lucrării.
După informaţia lui G. Ştrempel, autorul ediţiei critice [4], din totalul de
153 de capitole ale versiunii latineşti au fost traduse 85, adică ceva mai mult de
jumătate; şi au rămas netraduse 68 de capitole.
N. Costin, a procedat la o rearanjare, anulând o bună parte a povestirilor
religioase apusene şi lăsând ceea ce, după părerea sa, ar fi fost mai aproape de
tradiţiile şi mentalitatea semenilor săi. Astfel se explică influenţa acestei cărţi, larga
ei utilizare în viaţa publică şi particulară devenind, în timp, element component în
procesul de constituire a unei etici naţionale.
Panoramă cu largi implicaţii în istoria filozofiei morale a vechilor greci,
Ceasornicul domnilor descrie viaţa romanţată a principelui Marcus Aurelius, în
care Guevara vedea un model de înaltă moralitate.
Foarte explorat, în Evul mediu, şi în epoca ulterioară, acest gen, numit
„oglinda principilor”, îşi află în opera scriitorului spaniol o realizare consistentă,
graţie viziunii moderne, detaşate de scolastica medievală, dar pătrunsă de
276 Svetlana Korolevski
cunoaşterea profundă a lumii antice greco-romane şi a ideilor ei. În raport cu

operele tradiţionale bizantine, această scriere, preluată din lumea romanică,
extindea considerabil tematica genului, prin abordările privind administrarea
dreptăţii, a autorităţii principelui în raport cu aristocraţia, prin sublinierea rolului
pe care-l au în societate învăţaţii şi filosofii [5, p. 82].
În cultura română, acest gen de literatură a fost „gustat” până târziu în secolul
al XVIII-lea; din aceste scrieri cititorii şi ascultătorii desprinzând multe elemente
pentru a-şi forma ideea de om şi imaginea omului exemplar. Un fenomen similar
este remarcat de către Alexandru Duţu şi în cultura germană: „mulţi cărturari au
crezut acolo, ca şi în cultura română, că este mai util să desăvârşeşti persoana
guvernantului vorbindu-i despre virtus, decât să reformezi tot timpul organele
puterii, discutând despre potestas” [6, p. 75].
Nicolae Costin, care moştenise de la tatăl său admiraţia pentru
antichitatea cea plină de spirit, găsea în paginile acestei cărţi o amplă descriere
a timpurilor antice, când demnitarii se complăceau în societatea oamenilor
învăţaţi şi instruiţi.
Adevărată „enciclopedie” a antichităţii, încorporând o multitudine
de elemente pedagogice, menite a educa vlăstarele voievodale, Ceasornicul
domnilor a devenit foarte populară în epocă, exercitând influenţe considerabile
asupra contemporanilor.
Se număra printre lucrările ce răspundeau aplecării atât de vădite spre
„cartea de înţelepciune” pe care o cunoaşte lumea românească la sfârşitul veacului
al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor. Nu era, însă, prima scriere
parenetică în cultura română, la acea oră circulând deja celebrele Învăţături ale
lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.
Copiată imediat după moartea traducătorului (1712), la îndemnul lui
Nicolae Mavrocordat (Carte ce să chiamă Ceasornicul domnilor, izvodit întâiu
den vechile a Râmului istorii, din cărţi streine scos pre limba moldoveniască
de răpăosatul Neculai Costin, ce-au fost vel-log [ofăt]. Iar acum de iznoavă cu
porunca şi cu cheltuiala mârii-sale luminat domnului nostru Io Nicolae Alexandru
voevod şi oblăduitoriu Ţărâi Moldovei s-au scris în oraş în Iaş, în anul de la
zidirea lumiei 7222 [1713], iar de la naştéria lui Hristos 1700, în al treile an
de a doua domnie a mării sale, în luna lui oct [omvrie] dzi I, ms. fost nr. 204,
actualmente cota VI-I, Biblioteca Universitară Iaşi), traducerea atinge o efuziune
a cererii pe timpul domniei lui Grigore al II-lea Ghica.
Până în prezent se cunosc doar cinci manuscrise ale Ceasornicului, patru
dintre care sunt cópii ale aceluiaşi original. În baza lor a şi fost alcătuită ediţia
critică, textul căreia îl reproducem şi noi [7].
Un interes aparte îl suscită manuscrisul românesc din Biblioteca Apostolică
a Vaticanului. Semnalat pentru întâia dată de către Vasile Lucaciu în primăvara
anului 1899, într-o scrisoare adresată lui Ion Bianu, documentul în cauză a fost
redescoperit în 1986 de cercetătorul Ion Dumitru Snagov, care, după patru ani
de căutări intense, îl va afla catalogat în Vatican Rumeno I, cu un titlu mai mult
decât sugestiv: Carte românească ce se cheamă Ceasornicul domnilor, scrisă
şi aleasă cuvinte frumoasă din multe cărţi a filosofilor, de Dumnealui răposatul
Neculaiu Costin Biv Vel Logofăt, care acum au izvodit cu cheltuiala Dumnealui
Ion Neculce, Vel Vornic de Ţara de Sus, în zilele Măriei sale Luminatului Domn
Io Grigore Ghica Voievod, în anul 7240 [1732] fev. 29 cu mâna iubitorului de
Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. Valenţe Discursive 277
osteneală Pavel Grămăticul de Vamă, pentru că cine va citi, mult să va îndulci şi

să va înştiinţa de învăţătura aceştii cărţi, iar cine a lua-o fără voia dumisale sau
e-a fura-o, să fie afurisit de Domnul Isus Cristos.
Lucrarea poartă un titlu deosebit de celelalte cópii. Să fi fost Neculce
novatorul, sau a fost preluat textul manuscrisului original al lui N. Costin (neatestat
până astăzi)? O întrebare, la care cercetătorii încă urmează să răspundă.
Surpriza cea mare a acestui manuscris o constituie însă un capitol separat
(lipsă în celelalte cópii, cu excepţia celei din 1750), intitulat O samă de cuvinte ce
sânt culese dintr-acest Ceasornic al Domnilor care s-au scris aice, osăbi. Gândul
aleargă imediat la Letopiseţul lui Ion Neculce, la antologica O samă de cuvinte
ce sânt auzite din om în om de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sânt
scrise, ce s-au scris aice….
Fără îndoială, acest capitol a fost realizat la sugestia lui Neculce şi, după
cum remarcă I.. Dumitru Snagov, „faţă de letopiseţ, pe care în 1732 Neculce îl avea
încă în lucru, O samă de cuvinte din Ceasornic îşi demonstrează anterioritatea şi
constituie arhetipul din care şi-a contaminat cea de-a doua, a lui, Samă de cuvinte,
pentru letopiseţ” [8, p. 54].
Este o carte cu destinaţie exactă: a-l învăţa pe domnitor; a-i atrage atenţia
asupra limitelor puterii sale; a-l ajuta să-şi facă educaţia cetăţenească. „Prin
mijlocirea lui Nicolae Costin, spaniolul Guevara îl ajută pe moldoveanul de
la începutul secolului al XVIII-lea să-şi înnobileze momentele de cugetare
asupra desfăşurărilor omeneşti şi a mersului treburilor politice”, consideră
Dan Horia Mazilu [2, p. 159]. Pornită din mediul curţii, cartea ajunge,
treptat, în cele mai largi pături de cititori, punând la dispoziţia acestora
norme de comportare.
Şi N. Iorga, şi N. Cartojan, care i-au analizat adaptarea cu toată competenţa,
au ajuns la concluzia că N. Costin nu a adăugat nimic de la sine.
Cercetări mai recente atestă însă că traducerea cuprinde o serie de
completări în spiritul limbii române şi al concepţiei de viaţă autohtone. Reflecţii
personale, aforisme, digresiuni, cât şi detalii despre stări de lucruri din Moldova,
se desprind din aceste pagini, traducătorul vădindu-se şi un ingenios strateg al
receptării operei pe care o pune în circulaţie.
„Fidelitatea traducătorului faţă de operă trebuie înţeleasă şi ca o fidelitate
faţă de timpul său, faţă de limba, scrisă şi vorbită, a timpului său”, remarca, de
curând, cu privire la actul traducerii, Irina Mavrodin, indicând că „traducerea nu
fixează numai o lectură posibilă făcută de o individualitate, ci şi un moment anume
al acestei lecturi, moment marcat de o mentalitate, de o sensibilitate colective,
datate istoric şi exprimate într-o limbă aflată într-o anume etapă a istoriei sale”
[9, p. 132].
Ceasornicul Domnilor, cu mulţimea elementelor pedagogice incluse în
paginile sale, este, fără îndoială, o carte de educaţie, care lărgeşte sfera literaturii
parenetice româneşti, alăturându-se înţeleptului din Divanul lui Dimitrie Cantemir,
ca să ne limităm doar la un singur exemplu. De altfel, caracterul gnomic al textului
a şi determinat alăturarea lui „cărţilor de înţelepciune”, asigurându-i o circulaţie
de certă vitalitate.
Gabriel Ştrempel stăruie asupra unui detaliu nelipsit de importanţă,
consemnând în studiul introductiv la ediţia critică: „Prezenţa marginaliilor,
a citatelor, maximelor, glosarelor inundă textul românesc şi stabilesc fără
echivoc dependenţa traducerii lui N. Costin de textul latinesc al lui Wanckelius.

Aceste marginalii sunt rezultatul muncii fastidioase a învăţatului neamţ şi ele
nu figurează decât în ediţiile latineşti şi în traducerile efectuate după textul
latinesc” [4, p. XXXVIII].
Aceste marginalii au un rost aparte în contextul lucrării, ele rezumând,
concis şi plastic, ideile şi sugestiile pe care a ţinut să ni le indice cărturarul
N. Costin: „Oricine va ceti cartea aceasta, cu tot deadinsul, va afla sfaturi de
folos, gĭudeţe înţălepte şi sporĭu prea bun, socotele foarte alese, fapte mari şi
istorii prea vechi. Că, să mărturisescu adevărat, pentru să fie învăţătura veche
am făcut nevoinţă feciorului tânăr cu voroava: pentru ce am dzis, dzic şi voĭu
dzice. Că domnilor şi oamenilor celor mari, cu cât sintu mai puternici, mai
avuţi şi mai aleşi la inimă, cu atâta le trebuie lângă dânşii buni sfetnici, cu carii
să vorovească, şi cărţi de cetit să aibă; şi aceasta nu numai pre vremi fericite,
ce şi împotrivnice să facă, ca întru trebile lor să aibă coapte sfaturi şi liacuri.”
[7, p. 38].
Ceasornicul domnilor, îi va zice Costin, adică ceasornicul vieţii, „…care
cesornic ĭaste a domnilor, mai ales decât altor ceasuri, cesornicile; căci cesornicul
de ceasuri arată cursul soarelui în dzi şi a lunii de noapté. Iară acésta arată lucrurile,
viaţa, ocârmuirĭa şi adétiurile şi cătră dânşii şi altor ispravnici şi diregători, asupra
direptăţii” [7, p. 16].
Chiar în prefaţă, aflăm anunţată una din marile teme ale cărţii, tema păcii.
A păcii în genere şi a „păcii cu megiaşii”. Pacea ca victorie a raţiunii, dar şi pacea
„lăuntrică” – spre ele suntem îndemnaţi. Căci „Mântuitorul lumii Hristos, vrând
să să ducă dentr-această lume (să să suie la ceriu), n-au dzis războiu las vouă,
războiu dau, ce pace vă las vouă, pacia mea dau vouă”.
„Cine va citi această carte va afla învăţături înţelepte”, anunţă autorul, dar
cele tălmăcite de el nu le consideră adevăruri absolute, lăsând deschisă libertatea
de opţiune: „Măcar că şi noaă într-această carte a noastră, această voroavă au
fostu, care şi aceĭa carii fac de-ntreg [ă] grădina care o samănă şi o răsădeşte
cu trandafiri, carii să dea cuvios miros nărilor, unde ĭaste verdiaţa cărĭa să
o pască ochii şi poame care să se apuce cu mânule. Iară că sintem oameni şi că
oamenilor scriem, poate fi să greşăscu ca un om şi să nu scriu spre voĭa scoposul
oamenilor. Că nu-i nice o zugrăvitură în lume, scrisă de un zugrav, care nu o ar
putea tocmi altu zugrav…” [7, p. 37-38].
Ochiul naratorului este îndreptat către posteritate, către dómnii ce vor veni,
oameni mari, pe care îi vrea puternici, o condiţie inerentă acestui deziderat fiind
însă sfetnicii cu care să vorovească şi cărţile din care să înveţe. Sunt, în Ceasornic,
sfaturi strâns legate de viaţa şi condiţiile istorice ale societăţii, de aceea opera şi-a
prelungit prezenţa în viaţa culturală, continuând să călăuzească politica secolului
al XVIII-lea şi sfetnicii acelui timp.
Cărturarii, aceşti depozitari ai înţelepciunii, susţine Costin, pe urmele lui
Guevara, trebuie să-i îndrume pe principi, iar aceştia, la rândul lor, nu vor avea
decât de câştigat.
În cultura română, după cum s-a observat [10, p. 36], înţeleptul, cărturarul,
filosoful cunoaşte o evoluţie, îndreptată, tot mai accentuat, spre încercarea de a
perfecţiona relaţiile dintre oameni, dar valoarea lui umană rămâne nealterată cât
timp nu neagă prioritatea înţelepciunii şi exprimă voinţa unui popor
Dialogul lui Diogenes cu Alexandru Macedon, memorabil (primul îi spune

celuilalt: tu, lumea supunând, ai agonisit nume mare, eu, fugind de ea, mi-am
agonisit nume de bun filosof. Dar prefer această soartă, pentru că nimic pe lume
nu este mai de preţ decât volnicia, ceea ce îl face pe marele împărat să exclame:
„De n-aş fi Alexandru, aş vrea a fi Dioghen” [7, p. 324], concluzie pe care autorul
o întăreşte, prin citatele, dispuse marginal, din Epistola lui Seneca şi De bello
gallico, de Cesar), este doar un exemplu, dintre multele, de ataşament şi respect
pentru înţelepţi, pe care ţine să le accentueze: „Şi mulţi domni, den vacul cel
vechĭu, au avut prietenie şi dragoste cătră vreun filosof vestit. Alexandru cu sine
avea pe Aristotel; Darie pre Ploten; Avgustu pre Fist; Pompiĭu pre Plavtu; Tit
pre Plinius; Andriĭan pre Secundu; Traian pre Plutarh; Antonie pre Apolonie;
Theodosie pre Clavdie; Siver pre Fabat…” [7, p. 57]. Cartea lui Homer, când
mergea Alexandru la odihnă, în mână o avea şi, cănd se deştepta, citea, de pururi
în sân o purta, de multe ori sub cap o punea [7, p. 57].
În mâna monarhului trebuie să se adune întreaga autoritate, desprindem
încă din Predoslovie, autoritatea stăpânitorului fiind oglinda pe pământ a unicităţii
împărăţiei cereşti. În această ipostază, monarhul trebuie să păzească rădăcina cea
adevărată a vieţii, să fie un cumpănit administrator al dreptăţii.
Dreptatea este de la Dumnezeu, şi cei ce o împart nu trebuie să uite
acest lucru.
Or, anume lipsa acesteia, adică nedreptatea, este tema în jurul căreia îşi
construieşte discursul acel rusticus de la apa Dunării.
Voroava ţăranului venit la Roma „să să jăluiască” (la fel de elocventă ca şi
portretul acestuia, considerat, de altfel, o „secvenţă de rezistenţă a Ceasornicului”
[2, p. 322]: „Şi dacă l-am văzut întrând în divan, socotiĭam a fi un dobitoc cu chip
de om. Iar dacă audziĭu voroava lui, socotiĭam a fi unul den dumnedzăi, de ar
fi îmblat dumnedzăi între oameni”), este o clasică acuzare, construită pe un ton
înalt, patetic, cu imprecaţii profetice, căreia nu-i lipseşte însă luciditatea – un
discurs superb despre „direptate” şi „nedireptate”, despre justiţie şi abuz, despre
război şi pace, despre lege şi fără de lege:
„Voi, romanilor, pré stiagurile şi sĭamnele voastre în loc de simvol aveţi
acéste cuvinte: a romanilor datorie ĭaste a erta pre cei supuşi şi a supune pre cei
mândri. Iară mai dreptu aţi dzice: a romanilor datoriĭa ĭaste, pre cei nevinovaţi a-i
jecui, pre cei lini a-i învrăjbi. Că nemică altă, voi romanilor, nu sinteţi fără numai
a năroadelor odihnitoare turburători şi apucători sudorilor şi ostenélilor streine”
[7, p. 142].
Concentrând în sine problematica omului, tensiunea dintre real şi ideal,
demersul ne face, tot odată, să înţelegem că modelul de umanitate propus nu
presupune numai elemente lipsite de conflict; dimpotrivă; în orice societate, pe
lângă demnitarii care doresc să formeze într-un anume fel mentalitatea societăţii
pe care o guvernează, convieţuiesc şi alte modele.
Omul apare în întreaga sa complexitate, marcat de contradicţii şi slăbiciuni.
Portretele prind viaţă, artificiul se îmbină cu autenticul, sublimul cu grotescul,
grandilocvenţa cu firescul. Efigia exemplarităţii, căci spre ea suntem îndemnaţi
continuu, ascunde, pe cât de multe virtuţi, pe atât de multă răbdare:
O babă săracă s-au rugat lui Filip, tatăl lui Alexandru, să-i asculte jaloba
ei. La care împăratul i-ar fi răspuns: de ţi-i dragă viiaţa, muĭare, lasă-mă că n-am
vreme să dau ascultare jalobei tale. Iară baba să fie dzis lui Filip: dară, Filipe
împărate, de nu ai vreme să mă asculţi pre mine şi să-mi faci dreptate, nu fii

împărat. De care cuvântu a muĭarii, mirându-să Filip, nu numai pre dânsa, ce şi
pre alţii, cu mare nevoinţă îi asculta [7, p. 94].
Discursul, de cele mai multe ori, Nicolae Costin şi-l construieşte pe niveluri
ascendente, alteori pe segmente juxtapuse, alternând nuanţe care iradiază pe toată
suprafaţa temei atinse.
Patosul tiradelor despre instabilitatea şi efemerul existenţei, al deşertăciunii
lumii, „prieten viclean şi fără de credinţă”, culminează în cuvântul rostit de
înţeleptul garamanţilor în faţa lui Alexandru Macedon: „Şi mie îmi ĭaste milă
de tine, Alexandre, că te vădzu pre tine neavând dreptate, căci ĭubeşti tirăniia.
Te vădzu pre tine că nu ai pace, căci îţi ĭaste drag războiul. Te vădzu pre tine că
nu eşti bogat, de vréme ce lumea o ai sărăcit. Te vădzu pre tine că nu ai odihnă,
de vréme ce urmedzi ostenélii şi turburărilor. Te vădzu pre tine că nu ai laudă,
de vréme ce cu calea defăimării alergi la dânsa. Te vădzu părăsit de priĭateni, de
vréme ce i-ai făcut pre dânşii vrăjmaşi… Care fiind aşea, pentru ce petreci în lume
părăsit de acéle bunătăţi, pentru care ĭaste să se poftiască viaţa?” [7, p. 490].
Nicolae Costin reia, de altfel, în câteva rânduri, subiectul de meditaţie
pe tema „deşertăciunii” efortului omenesc, dar şi al încheierii pilduitoare: „Vai,
nenărocită lume! Vai, săracă lume! Vai, hicliană lume! Vai, nestătătoare lume!
Că aşĭa nice noi de dânsa a ne jălui nu facem hotar, nice ĭa spre noi a ne vicleni
niceodată nu părăsĭaşte. Că câţi de puţini ar fi de aceiĭa carii a lumii să jăluescu,
cine ar putĭa să tălmăcească, cine ar fi acela de care să jăluĭaşte? Şi trebue să
ne învăţăm ce ar fi lumĭa aceasta, de unde ar fi, unde s-ari afla, dince ar fi, cine
ar fi stăpânul ei, de vréme că toate câte-s într-însa toate sintu întrestăcĭuni,
nestătătoare, săraci, mincinoasă şi réle. Şi acĭastĭa ce dzic, nu să pot înţălége
de lumĭa ceastă făcută den materie; că în foc în văzduh, în apă, în pământu,
în lumină, în planete, în pietre, în lémne, nice ĭaste tristire, nice lipsă, nice
vicleşug, nice răutate… Aşeadară această ĭaste limĭa, vrăjmaşul nostru cel de
cap, priĭatenul viclian şi fără credinţă, care de pururĭa a ne osteni ne supără şi
odihna noastră o turbură, care de vistĭarĭul nostru ne pradă pre noi,care celor
buni groaznic şi celor răi drag să arată; răsipitorĭu bunurilor străine şi celor
alor sale foarte bun şi blându, aflător tuturor răutăţilor şi a tuturor bunătăţilor
calo, care pre ai săi cu blândéţe şi cu mincĭuni agĭutoriadză, pre cei streini
cu desfătări amăgéşte, care acelor morţi numele îl fură şi a celor vii numele
şi viaţa pradă… O, deşertarea deşertărilor, în caré toate deşarte mirosăscu,
sună, socotescu, în care toate să par deşarte! Ce dzic, că să par? Ce încă şi
în lucrul sângur deşărtaré sânt. De mincĭunoasă materie s-ari lega acela ce ar
dzice că nice un lucru într-această lume nu-i scornit, ce sănătos şi adevărat ca
când ar dzice că în cerĭu nice un lucru nu-i stătătorĭu, ce rău şi mincĭunos.”
[7, p. 222-224] – esenţializată, deloc întâmplător, ca titlu de capitol (20): Datori
sântu domnii şi cei mari a-ş aduce aminte că sintu muritori, ca nice pentru
céle multe desfătări ce le petrec în viaţă să nu părăsască a cugetare de céle
ce s-ari face după moarte. Arăta-să-vor într-acest cap socotéle foarte de ţinut
minte, precum nu trebue domnilor să se tiamă de moarte. [7, p. 233].
Soseşte ceasul în care spiţa să frânge, aţa să rupe, pândza să tae, piatra
să zideşte, somnul să deştiaptă, viaţa să hotărăşte… În fulminaţia acestor
mistuitoare metafore, tălmăcitorul îşi încheie amalgamul de sfaturi („ştiinţa vieţii
aceştiĭa”), sintetizate pe o mică tăblie („piatră scumpă”) descoperită de împăratul
Aureliu în casele călugărilor egipteni şi lăsată moştenire fiului. Erau stihuri cu

slove greceşti, care, iată, sună pilduitor şi în limba română:
Nice pre bogatul tiran nu l-am înălţat săvai în căftan.
Nice pre cel sărac am urât săvai în sucman.
Nice am apărat gĭudeţul săracului, încâtu-i sărac.
Nice am dat ertare bogatului, încâtu-i bogat [7, p. 609].
Prelucrarea lui N. Costin, îndrăzneaţă sub raportul sintaxei şi topicii, este
rezultatul unui efort lingvistic absolut conştient. Presat de inflexibila sintaxă
a limbii latine, pe care o stăpânea în chip desăvârşit, autorul caută şi găseşte
echivalentul acelei armonii speciale, care caracteriza originalul. Creează o suită
de neologisme, ce rămân încă în aşteptarea cercetătorilor.
Un cititor scrupulos i-ar depista, desigur, şi întorsăturile forţate, poate chiar
obscurităţile, în genere, însă, stilul Ceasornicului, ca şi cel al Letopiseţului de la
1709-1711, se caracterizează prin claritate, expresie neaoşă, ceea ce imprimă un
farmec personal operei, individualizând-o.
Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, elaborat,
după mai mulţi cercetători, în ultima perioadă a vieţii (1700-1712), reia, în multe
rânduri, nota reflexiv-discursivă a Ceasornicului.
Traducerea cunoscând o extraordinară popularitate în epocă (aminteam mai
sus cazul lui Ion Neculce), cercetătorii înclină să vadă şi în Pseudo-Muste (de care
se va arăta foarte interesat acelaşi Neculce) pasaje cu caracter etico-moral extrem
de apropiate de prelucrarea lui Nicolae Costin: „Citind Ceasornicul Domnilor,
acest scriitor – care n-a vrut să spună viitorimii cum îl cheamă – s-a simţit îndemnat
să-şi „împodobească” scrierea cu numeroase extrase din impunătorul op tălmăcit
de fiul lui Miron Costin.… Extrage din cartea lui Guevara un adevărat (şi foarte
nimerit) „Cod de comportare a voievozilor bătrâni”. Îi dă un titlu lung: Aici învaţă
pre domni şi oamenii cei mari cu cât îmbătrânesc de ani, cu atâta de răutăţi să se
lase şi înşiră tacticos câteva pagini de „învăţături”, suficient de individualizate ca
să-l facă pe Mihail Kogălniceanu să le editeze separat, crezându-le o completare
ulterioară” [2, p. 158].
Prin Ceasornicul domnilor Nicolae Costin se înscrie în dialogul cultural
al secolelor trecute, pune în lumină aspecte ale preocupărilor şi aspiraţiilor
generaţiilor ce ne-au precedat; înglobând o mărturie a unei mentalităţi şi a unei
stări de civilitate.
1. Sergiu Pavlicencu. Şi „era acel ţăran la faţă micşor…” (Ceasornicul

domnilor de Antonio de Guevara în tălmăcirea lui Nicolae Costin) // Ca două gemene
surori… „Episoade” spaniole în literatura moldovenească. Studii şi materiale.
Chişinău: Hyperion. 1990; pag. 9-24; Pavel Balmuş, Ceasornicul Domnilor de
Nicolae Costin: traducere sau prelucrare-adaptare? // Un veac de aur în Moldova
(1643-1743). Contribuţii la studiul culturii şi literaturii române vechi. Selecţie: Pavel
Balmuş. Coordonator principal: Virgil Cândea. – Chişinău-Bucureşti: Î.E.P. Ştiinţa,
1996, p. 142-151.
2. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche. Partea a II-a: Genurile
literare, Bucureşti: Editura Universităţii, 1998.
3. Constantin A. Stoide şi I. Lăzărescu. Nicolae Costin. Opere, vol. I, Iaşi:

Junimea, 1976.
4. Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara. Traducere din limba latină de
Nicolae Costin. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel. – Bucureşti,
1976, 687 p.
5. Alexandru Duţu. Cărţile de înţelepciune în cultura română. Bucureşti:
Editura Academiei, 1972.
6. Alexandru Duţu. Dimensiunea umană a istoriei. Bucureşti: Meridiane,
1986.
7. Nicolae Costin. Scrieri. În două volume. Vol. 2. – Chişinău: Hyperion,
1991, vol. 2.
8. Manuscriptum, Bucureşti, 1986, nr. 4.
9. Irina Mavrodin. Despre traducere: literal şi în toate sensurile. Craiova:
Scrisul românesc. 2006.
10. Cătălina Velculescu. Cărţi populare şi cultură românească. Bucureşti:
Minerva, 1984.
283
UNIVERSALS AND TYPOLOGY

(ON THE MATERIAL OF THE PASSIVE VOICE)
Iurie KRIVOTUROV, Zinaida CAMENEV

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
Im vorliegenden Artikel werden solche Probleme betrachtet, die viele

Sprachforscher von Platon und Aristoteles bis heute berühren, d.h. Typologie,
Universalien und andere Fragen, die damit eng verbunden sind. Die Untersuchung
von diesen Problemen ist sehr wichtig für unsere Kenntnisse sowohl von
der Sprache als menschlichen Phänomens, als auch von den neuro- psycho-
linguistischen Mechanismen des Redensproduzierens. Von großer Bedeutung
sind diese Probleme auch für eine maschinelle Übersetzung auf dem tiefen
semantischen und syntaktischen Niveau.
Schlüsselwörter: Typologie, Universalien, Passiv, Geistesanlagen,
analytische und synthetische
Besonderheiten der vier indoeuropäischen Sprachen, Maugly-Phänomen.
The typological description of the language phenomena, the problem of

universals get more and more significance în the researches dedicated to the
problems of language and speech because they are connected with the necessity
of understanding of such a phenomenon as the human language (the human
speech). They are also connected with the understanding of the human thought
as it is situated beyond the frames of the pure linguistic phenomena. Besides, the
understanding of this phenomenon is essential for the more successful teaching
of the native and foreign languages as well as for the creating of the possibilities
of the deep semantic level of the machine translation.
In our work Passive is taken as the hypothetic brain unit of typology,
as the hypothetic universal that can be recognized as a real or unreal
universal only after the most complete description of this language event
on the basis of different cognate and unrelated language materials. It is also
necessary to understand whether the universal is a part of the sphere of the
typological features, i. e. is a unit of typology or it is beyond the set of the
typological characteristics of the languages.
The above stated fact (Passive) în the given work is performed on the
material of three Indo- European groups of languages: Germanic (English,
German), Romance (Romanian) and Slavonic (Russian). Taking into consideration
that the above – mentioned languages are ontologically different all the same they
have similar linguistic characteristics.
The linguists are being guided by their linguistic intuition and their
empirical knowledge, because there is no clearly determined definition of
“linguistic universals” satisfying, at least, almost all the scientists.
Suppose that the universals are evidentiated from the linguistic facts of
real languages which are raised to the abstract category. în this case the linguistic
284 Iurie Krivoturov, Zinaida Camenev
universal as the highest abstract unit cannot limit itself only to the linguistic
sphere. As it has an existential status it must reveal its connection with the logics,
emotions and în general with the human mentality [1, p. 3]. The theory of John
Lakoff`s language images (German: Gestalt) is interesting for us because J. Lakoff
“understands the images as the deep language units of the contents constituting
the basis of the perceived by the man activity (this is as if the essence of the
universal images of the deep layers of the human psychics as a whole is behind
the categorical frames of the human language and is itself the expression of the
transcendental experience)” [2, p. 26].
The linguistic universal cannot be acquired în such a (purely abstract)
state until their “lowest” levels – the purely linguistic parameters – would not
be completely investigated: the lexical units proper [3, p. 200] or the set of
lexical units which represent the unique semantic integrity, the significance of
the lexical units, their functions, the correlation of the lexical units within the
lexical complex, the relation to other lexical units and lexical complexes and
to the utterance itself as a whole (to the sentence). To our mind, it is necessary
to find out also those relations that appear among the linguistic units, bigger
units than the sentence as the investigated lexical unit and lexical complex
directly or indirectly influence the subsequent text development.
Important are also the problems about: 1) the correlation of some
universals with the others and the correlation of universals with non-universals;
and 2) whether the “boundaries” of the investigated language phenomena are
closed în different languages or they can be extended due to the new given
languages that are investigated very poorly, “dead” and artificial languages.
The system of the Passive Voice în the English language [4, p. 65]:
Future
Present Past Future Relative
Absolute I said that
S Letters are Many letters Only a few letters …only a few

i generally were written will be written letters would be
m written în ink by the secre- tomorrow (a simple written (a simple
p (a simple fact tary that day fact în the future) fact în the future
l în the present) (a simple fact as viewed from
e în the past) the past)
Some Some important (is not used) (is not used)

important letters
C letters are were being
o being written written at the
n by the secre- time (the action
t tary (the action continuing at a
i continuing given moment
n. at a given în the past)
moment în
the present).
Universals and typology (on the material of the passive voice) 285
P
e Some letters All the letters All the letters will … only a few
r have been had been have been written letters would
f written today, written by the by the end of this have been
e etc. end of the week. written by that
k week time.
t
The system of the Passive Voice în the German language [5, p. 220-221]:
Präsens Präteritum Perfekt Plusquamperf. Futurum I Futurum II
Der Brief Der Brief Der Brief Der Brief Der Brief Der Brief
wird von mir wurde von ist von mir war von mir wird von mir wird von mir
geschrieben mir geschrie- geschrieben geschrieben geschrieben geschrieben
ben worden worden werden worden sein
The system of the Passive Voice în the German language [6, p. 115-118]:
The Passive Voice of the “Zustandspassiv”
Präsens Präteritum Perfekt Plusquamperf. Futurum I Futurum II
Das Fenster Das Fenster Das Fenster Das Fenster Das Fenster Das Fenster
ist geöffnet war geöffnet ist geöffnet war geöffnet wird geöffnet wird geöff net
gewesen gewesen sein. gewesen
sein
The system of the Passive Voice în the Rumanian language [7, p. 243]:
Prezent Trecut Viitor
El (ea) este lăudat(ă). El (ea) a fost laudat(ă). El (ea) va fi lăudat(ă).

Explicaţia se dă de Explicaţia s-a dat de Explicaţia se va da de
(către) profesor (către) profesor (către) profesor
(Explicaţia este dată (Explicaţia va fi dată de
de profesor) către profesor)
The system of the Passive Voice în the Russian language [8, p. 414]:
Настоящее время Прошедшее время Будущее время
Дом строится нашей Дом строился нашей Дом будет строиться

бригадой. бригадой. нашей бригадой.
Дом построен нашей Дом был построен нашей Дом будет построен
бригадой бригадой. нашей бригадой.
Thus, Passive Voice în all the four languages concerned expresses such
a relation between the agent of the action and the object of the action, when
the person or object that acts în the function of the subject, suffers the action
which comes from the performer of the action acting în the function of an object.
Passive as a category is ideal. But the signs, symbols that represent it are material.
Therefore în different languages there are different symbols that appear according
to the laws of the given language. în order to express this idea we use both similar
and diverse lexical means în different languages.
Similar means are used în the above-mentioned languages to form the
Passive Voice of state (in English – das Zustandspassiv în German): the auxiliary
verb (the link verb) în the necessary tense plus Partciple II (Partizip II). The given
variety of the Passive shows în what state the subject of the utterance at the present
moment is./ The letter is written. Der Brief ist geschrieben. Scrisoarea este scrisă.
Письмо написано./ Note, that the personal forms of the verb “to be” – «быть»
are not used în the Present tense în Russian although they are implicitly present
în such utterances. în the form of the Past and Future tense such a structure of
the predicate is preserved correspondingly to the norms of the mentioned above
languages (see the table).
Such a variety of the Passive can be named “the resultative Passive”
because în this case the final point of action is expressed to which the person and
the object is a subject. în German such a similar final point of action is called
“Zustandspassiv” – “state Passive”: în which the person or the object that suffered
the action appeared./ I am asked to come în time; Auf den Flügeln sind… Antonius
und Sebastian dargestellt [9, p. 22]; Ion este chemat de Gheorghe; Музей открыт
с 10 часов утра./
Such type of Passive obligatorily implies the action that the person or
object suffered but the very process of action remains “ behind the frame”. The
result of the action is namely the state în which the person or the object is during
the moment of utterance at the level of the plane of expression. The resultative
Passive according to its lexical and grammatical semantics is close (different
grade of closeness) to the nominal predicate consisting of the linking verb “to
be, sein, a fi, быть + the predicative expressed by the adjective: This museum is
known to us - English; Dieses Museum ist uns bekannt – German; Acest museu ne
este cunoscut – Romanian; Этот музей нам известен – Russian. If we suppose
that the adjectives “known”, “bekannt”, “cunoscut” and “известный” may be of
the “verb” origin: to know - known; bekennen – bekannt; a cunoaşte - cunoscut,
известить – извещенный – известный. (in the given article we do not consider
the fact that during the movement from the verb to the adjective and vice versa
the lexical meaning may be changed), then în the sentences:/ The air is cool; The
sky is blue; Die Luft ist kühl, Der Himmel ist blau; Aerul este răcoros, Cerul este
albastru; Воздух прохладен. Небо голубое/; the adjectives do not come from
the verbs and there is no Passive în such structures.
As to the divergences it is necessary to pay attention to the generic
relativity of the Participle în the structure of the predicate în the Romanian and
Russian languages. în the mentioned above Germanic languages such a property
is missing.
The differences concerning the structural organizing of the sentences with
the Passive do not influence the voice (passive) of the predication, the distant parts
of which create some psychological tension în the German language connected
with the solution of the culmination semantic tension of the German frame
construction (Rahmenkonstruktion). The closely situated parts of the predicate
în the other mentioned languages either eliminate such a tension or reduce it to
the minimum.
The organization of the Passive of the process în the mentioned-above

languages takes place în another way (Vorgangspassiv). The Passive of the
process differs from the resultative Passive by the duration of action în time, the
result of this long-lasting action is not always known.
This type of the Passive în English is organized by means of continuous
forms of the predicate: I am being surprised by the news.
The Passive of the process în German is formed by means of the auxiliary
verb werden and the Participle II. Both components forming the Passive of the
process are equal în the creating of the grammatical “sense” of Passive, although
each component has its function: the verb werden shows the person, number
and tense and also the continuity of the performed action and the Participle II
shows the action suffered by the person or object. However we ought to note
that Passive with the verb werden în the Past tense can designate the result of the
action. în this case different lexical means may be used în order to express the
result of the action în the sentence. If there are no such features în the sentence
then the resultative Passive (with werden) is confirmed by the context. în this case
the resultative Passive is supported by the contextual background of a bigger text
than the sentence.
In the Romanian language the Passive of the process is formed by
means of the reflexive pro-noun “se”, every personal pronoun has its reflexive
pronoun form. The verb is also used în the corresponding form of the person.
The category of person is present în both the components forming the Passive
(the reflexive pronoun “se” and the verb), the reflexive pronoun “se” as
a rule precedes the verb. Thus, the morpho-syntactical picture of the Passive
în the Romanian language significantly differs from the similar Passive în the
mentioned above German languages (Cartea se citeşte greu). The reflexive
pronoun “se” has the main role în creating the Passive because without it the
verb expresses the Active Voice, în this case the sense of the expression is
deteriorated. The paradigms of the components of the Passive of the process
în the Romanian language do not influence the expression of the Passive, they
have only a précising function: i.e. they show the person and number of the
subject (El se orientează bine în limba germană).
In the Russian language the grammatical meaning of the Passive Voice
showing the process is connected with the morphological construction of
the verb: these are the transitive verbs with the suffix „ся”. It is necessary to
note that the suffix „ся” goes out of the frames of the category of person and
number. The forms of the suffix „-cя” – „-cь” are only a variant of the mentioned
above suffix, f.e.: Я приглашаюсь нашими коллегами…, Ты приглашаешься
нашими коллегами…, and so on. As to the gender correlation, then the verb
expressing the Passive of the process în the present (and Future) tenses în the
Russion language does not express the gender: Он (манифест) пишется …, Она
(история) пишется …, Оно (письмо) пишется… As for the form of the Past
tense then the category of gender is present here: Он (манифест) писался…,
Она (история) писалась …, Оно (письмо) писалось … The verb paradigm în
this case în the present tense both the Singular and Plural numbers is accompanied
by the changing of the variants of the suffix – „ся/ сь”.
/ This shifting depends on the final sound of the conjugated form: if
the root of the conjugated form ends în a vowel then the variant „сь” is used
(Я приглашаюсь нашими коллегами …), if it ends în a consonant then the

variant „ся” is used (Он приглашается нашими коллегами … and so on)/.
The forming of the Passive by the lexico-grammatical means is important
în the designation of the source of action which acts în the sentence as an object: în
English the preposition by: (f.e.: The exercise is done by the students at once), în
German the prepositions mit, von, durch: (f.e.: Die Stadt wurde von den Feinden
zerstört, Die Stadt wurde durch ein Erdbeben zerstört, der Baum wurde mit einer
Säge zersägt), în Romanian the preposition de (către): (f.e.: Cartea este citită de
studenti acum), în Russian by the Instrumental case of the noun and pronoun:
(Книга пишется известным автором).
Another type of Passive în the German language is the Impersonal
Passive. The peculiarities of such Passive consist în the fact, that: 1) this type of
Passive may be formed from intransitive verbs. în such sentences the subject is
expressed by the impersonal pronoun es: Es wird în jedem Auditorium gearbeitet.
2) The other peculiarity consists în the fact that such sentences may be also without
a subject if the sentence begins with an adverbial modifier: Im Nebenzimmer
wurde gelacht. And if there is no such a form în the English language then the
Romanian has such variants: Es wird heute abend getanzt – va fi astă seară dansat
(se va dansa în seara aceasta). în both the sentences the contents may be expressed
în the Romanian language în the following way: Se va dansa în seara aceasta.
But în the last sentence the contents is expressed not în the Passive but with
the help of the reflexive pronoun “se” and the infinitive – a dansa. în Russian
the analogical forms may be expressed în the following form: “Здесь дышится
легко”. în this Russian sentence we also used the reflexive form (with “ся”). It is
natural that the sentences of the types: - Se va dansa în seara aceasta; Здесь громко
смеются – în Romanian and Russian correspondingly are not în the Passive Voice.
The senteces with the impersonal Passive în the German and Romanian languages
may differ by the absence of oppositional confronting: ACTIVE – PASSIVE,
that doesn’t eliminate Passive as such. The absence of the subject în
the sentence places such sentences beyond the frame of the normative
rule: sentence = subject + predicate, that doesn’t confirm the axiom of the
given definition.
Thus, the analysis shows that the Passive as a grammatical category (also as
other language phenomena) has two main features: structurality and functionality.
The structural components must be necessary and sufficient for the expression
of language and, further on, speech idea. The absence of one of these global
components makes impossible the speech communication: the language structure
remains dead without functionality, without structurality the functionality gets
a chaotic character and, thus, also makes impossible the understanding of the
speech expression.
We see the variety of language means for the expression of one language
phenomenon – the
Passive – on the basis of examples from four languages of three language
groups. Thus, în order to form the Passive în English, German and Romanian the
lexical, morphological and syntactical elements are present, în Russian the elements
of the Passive are morphological. (Besides, în the German language the Passive
is formed by means of two different auxiliary verbs: sein for Zustandspassiv and
werden for Vorgangspassiv).The object în the English, German and Rumanian

languages as a source of action has a preposition, în the Russian language such
an object is în the Instrumental case. Nevertheless, the prepositions and the
Instrumental case în the above-mentioned languages as the characteristics of
Passive express one and the same idea: instrumentality, tool. This certifies that
besides the differences în the formatin and expression of instrumentality, Passive
represents (the opposition: Active-Passive) the constant, în other words, universal
from the point of view of the language and the (oppositional) constant (universal)
of the potentioal development from the psycholingvistical point of view.
Language universals are deep structures and, probably, are, from the
physiological point of view, based în certain sets of neurons of the human brain –
(matrices), that în the process of child’s becoming a grown up are able to develop
în structures under the influence of the language environment, representing
the reflection of the semantic – grammatical structures, corresponding to those
structures that exist în the given language environment, the type and group of the
language playing no role for this development.
It is known, that the child can master at once to the same degree some
languages present în the given society, the languages being learned by the
child can belong to completely different language groups, families. Namely
the potential of such sets of neurons – matrices or, în other words, inborn
features have a universal character as they can develop into the semantical-
grammatical structures depending on the language medium characteristic to
that language (or those languages) that act în the given language community. în
order to understand the given phenomenon the following concept is interesting:
“The natural bilingualism is organically inscribed în the communicative
hierarchy of the individual`s values forming în the structure of the human brain
a specialized “limbical” structure” [10, p. 23]. This is also characteristic to the
grown-up persons. Every normal person is able to learn any language namely due
to the universals which are laid în the people’s genotype. While mastering another
language the learner must correct those lexical-grammatical phenomena of the
already learned language (languages) that are observed during the real contacts of
the people. “… if the second language is mastered through the conscious learning
then în the cortex of the human brain such mechanisms are implied as those which
are used during the learning of such subjects as mathematics, physics, biology,
chemistry when the cortex structures of the human brain are included” [11, p. 23].
The ability of mastering a language (languages) so to say, further development of
the inborn features under the influence of external factors (of the real language
environment) begins its perfection immediately after the birth when pronouncing
the first sounds heard by the newly born child. This development continues some
years and by the school age (6-7 years) the child possesses practically all the
lexical-grammatical phenomena inherent to the language (languages) of that
language environment where the development of the man as a personality takes
place. Namely în these frames the most time active forming of neuron micro sets
of the cortex of the human brain takes place. And we observe quite another result
at those children that from the early childhood developed în the society of wild
animals, for example în wolf groups “Maugli phenomenon” [12, p. 3]. According
to the observations data over the children taken from the community of wild
animals and introduced into the human society it appeared that these children
couldn’t survive to a full extent among the people, besides they couldn’t master
the human behavior to the full. The time of development for the “unvailing” of the
inborn features (this also concerns the domain of art, exact sciences, etc.), for the
transformation of linguistic universals into full language systems was completely
lost for these human beings. Why is the period for the genetic development of
the human features so short? The answer to this question can be given by the
results of the research works of those scientific trends that are engaged în the
investigations of the human being.
Passive (in its semantic and grammatical integrity) în its essence is a mental
element (alongside with other elements) of the harmonious language system.
Besides, due to its deep universality and potential possibilities to development it
can be transformed into a lexical-grammatical structure of another language not
losing its essence.
BIBLIOGRAPHY
1. Щедровицкий Г.П. Методологический смысл проблемы лингвистических

универсалий. http://www.fondgp.ru/gp/biblio/rus/65.
2. B: Хотинская, Г. Энтелехия и герменевтика мультилингвизма:
пролегомены к истории проблемы. http://waukongress.narod.ru/Entelechie2.htm.
3. Храковский, В.С. Проблема доминации членов предложения
и система абстрактных синтаксических структур. В: Языковые универсалии
и лингвистическая типология. М., Наука, 1969.
4. Camenev, Zinaida, Stoian, Otilia, Tulei, Angela. Difficulties în Teaching/
Learning English Grammar. Chişinău, 2006.
5. Jung, Walter. Grammatik der deutschen Sprache. Bibliographisches Institut
Leipzig, 1988.
6. DUDEN. Grammatik der deutschen Gegenwartssprache. Л., 1962.
7. Popescu, Ştefania. Gramatică practică a limbii române cu o culegere
de exerciţii. Editura „Orizonturi”, Bucureşti, 1995.
8. Грамматика русского языка. Том 1. Фонетика и морфология.
М., 1960.
9. Ullmann, Ernst. Albrecht Dürer. Leipzig, 1982.
10. Хотинская, Г. Там же.
11. Там же.
12. Феномен Маугли. http://showlive.ru/mauglicomm.htm
291
ELEMENTE GRECEŞTI PĂTRUNSE ÎN LEXICUL ROMÂNESC

ÎN PERIOADA FANARIOTĂ
Adela MANOLII,
Unul dintre factorii importanţi care contribuie la îmbogăţirea lexicului

unei limbi îl constituie împrumutul lexical, despre care academicianul
N. Corlăteanu afirmă că nu este un fapt întâmplător: „… el nu trebuie
considerat, de asemenea, drept un fenomen patologic. Dimpotrivă, împrumutul
de cuvinte se prezintă ca un element esenţial în viaţa oricărei limbi, fiind
rezultatul legăturii reciproce între popoare. Nu există popoare şi limbi izolate,
ci numai limbi în interacţiune” [1, р. 23].
Un rol important în formarea limbii române îi revine limbii greceşti,
care „a fost un adstrat pentru limba latină vorbită în regiunile dunărene din
epoca augustiniană, când se vorbea koine, până la sosirea slavilor” [2, p. 104],
mai ales că româna este o limbă balcanică, ca şi bulgara, albaneza, neogreaca
[3, р. 120], respectiv ea „are particularităţi similare sau chiar identice” [4, р. 15]
cu ale acestor limbi. Influenţa limbii greceşti asupra limbii române s-a manifestat
pe o durată lungă de timp, fapt care a generat evidenţierea a trei etape:
1. Influenţă greacă veche (sec. I-VI);
2. Influenţă greacă medie (bizantină) (sec. VII-XV);
3. Influenţă greacă modernă (neogreacă) (sec. XVI-XIX).
Intenţionăm să urmărim în prezentul articol influenţa limbii greceşti asupra
limbii române în perioada fanariotă, influenţă atestată, în special, în lexic, acesta
fiind mai flexibil şi mai uşor penetrabil în comparaţie cu celelalte compartimente
ale limbii (fonetica, morfologia, sintaxa).
Aşadar, epoca fanariotă este numită perioada din istoria Moldovei
(1711–1821) şi a Ţării Româneşti (1716–1821), când la conducerea lor s-au aflat
mai mulţi domni fanarioţi. Iniţial, fanarioţi erau numiţi grecii care locuiau în
cartierul Fanar din Constantinopol, de obicei, din păturile orăşenilor înstăriţi.
Ulterior, termenul fanariot va fi utilizat pentru a denumi „demnitarul Porţii
Otomane, dregător sau domn în Ţările Române care provenea din această pătură
înstărită” [5, p. 322], de regulă, numit direct de sultan.
În etapa fanariotă, cercetată mai ales de L. Galdi, sunt atestate cele mai
multe împrumuturi din limba greacă, în special după 1770, când cultura greacă
pătrunde masiv în Ţările Române. Cuvintele greceşti ajung în lexicul limbii
române pe diferite căi: prin biserică, prin şcoală, prin cancelaria domnească, prin
cărţile greceşti copiate sau chiar tipărite aici, prin traduceri şi prin contacte directe
cu cărturarii greci.
Cuvintele care datează din perioada fanariotă, respectând împrumuturi
din greacă în română au contribuit la îmbogăţirea lexicului românesc
din diferite domenii:
292 Adela Manolii
a) politico-administrativ: în această categorie includem lexemele

care se referă la viaţa de stat, politică, administraţie, instituţii juridice,
armată. De exemplu:
– anafora < αναφορά. În limba neogreacă termenul αναφορά înseamnă
„raport, cerere”, iar în română anafora este numit „genul de act emis sau primit de
domnitor (în sec. XVIII-XIX)” [5, p. 41]. Acesta şi-a extins aria de întrebuinţare,
ajungând să fie utilizat şi în limbajul religios, unde denumeşte „partea centrală
a liturghiei ortodoxe în timpul căreia se săvârşeşte prefacerea sfintelor daruri în
Sfânta Taină a împărtăşaniei” [5, p. 41].
– politie < πολιτεία. Termenul politie a dispărut din limbajul vorbitorilor de
limbă română contemporană, devenind arhaism. Totuşi el a circulat fiind utilizat
de către români cu sensul de „oraş”, sens preluat din limba de origine, în care
lexemul πολιτεία înseamnă „oraş, cetate, stat”.
– schiptru < σκήπτρον. În perioada fanariotă, limba română împrumută de
la grecescul σκήπτρον „toiag, baston” forma scheptru, care cu timpul s-a arhaizat,
fiind înlocuită cu termenul sceptru. Acesta, la rândul lui, are la bază acelaşi cuvânt
grecesc (σκήπτρον), numai că este un împrumut european, pătrunzând în limba
română prin filiera limbii franceze.
b) social:
– arhondologie < αρχοντολογία. Acest termen este compus din substantivele
άρχοντας „arhonte, guvernator” şi λόγος „cuvânt; ştiinţă”. În limba română,
arhondologia este ştiinţa care se ocupă de istoria nobilimii sau poate denumi
o „carte cuprinzând repertoriul familiilor nobile dintr-o ţară” [5, p. 61].
– protipendadă < πρώτη πεντάδα. Termenul protipendadă este un
împrumut din limba neogreacă având la bază expresia πρώτη πεντάδα „prima
cincime” (utilizată în greacă mai ales la cazul genitiv: της πρώτης πεντάδας „al
(a) primei cincimi”). Astfel, substantivul protipendadă se referă la aristocraţii
din orânduirea feudală care se bucurau de anumite privilegii. În epoca modernă
termenul se utilizează pentru a denumi „vârfurile clasei privilegiate” [5, p. 746],
iar prin extensiune semantică, protipendadă înseamnă „elită (socială)”.
c) viaţa intelectuală: includem în această categorie termenii ce ţin de
şcoală, cancelarie, diplomaţie, tipografie, biblioteconomie, ştiinţă, în special
medicină. De exemplu:
– agramat < αγράμματος. Agramat este numită persoana care „face greşeli
elementare de limbă; incultă” [5, p. 27]. Termenul a pătruns în română prin filiera
limbii latine, având la bază grecescul αγράμματος „care nu ştie literele, care
nu ştie să citească şi să scrie” (< α „fără” + γράμμα „literă”). În limba română
există şi un sinonim, pentru lexemul agramat, tot de origine greacă: analfabet
(< αναλφάβητος), iar derivatul agramatism este considerat un împrumut european
de origine greacă, care a pătruns în română prin intermediul limbii franceze.
– catastih < κατάστιχον. Substantivul catastih, atestat şi cu formele catastif,
catastiv, este un împrumut din limba greacă (< κατάστιχον) şi înseamnă „registru,
condică” [5, p. 141].
– călimară < καλαμάρι. Cuvântul călimară denumeşte un „vas mic de
sticlă, de metal etc. în care se ţine cerneala” [5, p. 144] şi este un împrumut din
limba greacă, în care substantivul καλαμάρι are mai multe derivate: καλαμαράκι,
καλαμαράς, καλαμαριά ş. a.
Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă 293
– condei < κονδύλιον. Românescul condei este un împrumut din grecescul

κονδύλιον „pană, creion de ardezie”, care denumeşte o „unealtă de scris compusă
dintr-un beţişor şi o peniţă” [5, p. 193]. Acest cuvânt şi-a extins aria de întrebuinţare,
fiind atestat şi în limbajul pescarilor, care numesc condei prăjina ce formează
cârma unei plute împreună cu lopata fixată la capătul său. În vocabularul limbii
române există şi substantivul condeier, derivat din condei, astfel fiind numită
orice persoană care face parte din branşa scriitorilor.
– hrisov < χρυσόβουλον. În evul mediu, în Ţările Române, hrisov era numit
un „act emis de cancelaria domnească, prin care se acordau sau se confirmau cuiva
anumite privilegii sau drepturi” [5, p. 413]. Cuvântul hrisov este un împrumut din
limba greacă, în care χρυσόβουλον „bulă de aur” este un substantiv compus din
adjectivul χρυσός „de aur” şi substantivul βούλλα „bulă”.
– a silabisi < συλλαβίζω. Verbul a silabisi (influenţat de substantivul silabă)
a pătruns în lexicul limbii române direct din limba greacă, însemnând „a pronunţa
sau a citi cuvintele despărţindu-le în silabe” [5, p. 863]. Treptat, a silabisi îşi
extinde sensul însemnând „a pronunţa, a citi rar”. În anumite contexte acest verb
poate fi utilizat şi cu sensul figurat „a descifra cu greutate o inscripţie, un text
etc.” [5, p. 863].
– a (se) molipsi < μολεύω. Verbul a (se) molipsi are la bază forma de aorist
(μόλεψα) a verbului μολεύω „a murdări”. În vorbirea curentă este utilizat cu
sens direct „a (se) îmbolnăvi prin contaminare” [5, p. 548], sinonim cu a (se)
contamina, dar şi cu sens figurat: „a fi influenţat de cineva sau a influenţa pe
cineva (în rău); a căpăta sau a transmite o deprindere, o atitudine” [5, p. 548].
d) comerţ şi meserii:
– cămară < κάμαρα. Substantivul cămară este un împrumut direct din
grecescul κάμαρα „cameră”. Sensul primar al acestui cuvânt în limba română
este „încăpere în care se păstrează alimente” [5, p. 144]. În evul mediu, în Ţările
Române a fost cunoscută expresia cămară domnească, având două sensuri:
„veniturile domniei” şi „monetărie”. În româna contemporană, substantivul
cămară are sinonimul odaie.
– cărămidă < κεραμίδα. Cuvântul cărămidă face parte din lexicul ce se
referă la construcţii şi este un împrumut din limba greacă (< κεραμίδα), în care
termenul poate fi atestat şi cu forma de feminin: η κεραμίδα, dar şi de genul neutru:
το κεραμίδι. Lexicul limbii române cunoaşte câteva derivate de la substantivul
cărămidă: cărămidărie, cărămiziu ş. a., în limba greacă numărul derivatelor de
la κεραμίδα (κεραμίδι) fiind mult mai mare: κεραμέας, κεραμείο, κεραμευτική,
κεραμιδάδικο, κεραμιδαριό, κεραμιδάς, κεραμιδής, κεραμιδόχωμα, κεραμίδωμα,
κεραμιδώνω, κεραμίδωση ş. a.
– fidea < φιδές. Substantivul fidea denumeşte „pasta făinoasă cu aspect
de fire lungi şi subţiri” [5, p. 330] şi este un împrumut direct din grecescul
φιδές „λεπτό νηματόδες ζυμάρικο για παρασκευή σούπας” [6, p. 818]. În limba
greacă lexemul are la bază latinescul fides, care înseamnă „coarde ale unui
instrument muzical”.
– fundă < φούντα. Cuvântul fundă este un împrumut din limba greacă
(< φούντα), de unde a preluat şi forma, şi sensul: „nod în forma aripilor unui
fluture, făcut dintr-o fâşie de mătase, de pânză etc. şi servind ca podoabă”
[5, p. 354]. Şi în cazul substantivului fundă, limba neogreacă este cea care a
294 Adela Manolii
intermediat trecerea termenului dintr-o limbă în alta, căci greaca bizantină

a împrumutat cuvântul φούνδα din latinescul funda.
e) viaţa religioasă:
– antologhion < ανθολόγιον. Termenul religios antologhion denumeşte
o culegere de texte cu caracter religios şi astăzi are valoare arhaică. În limbajul
curent se utilizează termenul antologie care are un sens mai larg, denumind,
culegerea de texte reprezentative, selectate din operele unuia sau ale mai multor
autori; florilegiu, crestomaţie” [5, p. 49]. De altfel, limba română a preluat din
limba de origine şi forma şi sensul („συλλογή που περιέχει εκλεκτά λογοτεχνικά
κείμενα ή αποσπάσματα κειμένων” [6, p. 63]).
– pronie < πρόνοια. În limba română substantivul pronie are sensul de
„providenţă; dumnezeire; Dumnezeu” [5, p. 742] şi este un împrumut direct din
limba neogreacă (< πρόνοια). În limba greacă termenul πρόνοια este utilizat şi ca
termen religios, mai ales în expresia Θεία Πρόνοια „η μέριμνα του Θεού για τον
κόσμο και ιδ. για τον άνθρωπο” [6, p. 641] (grija lui Dumnezeu pentru lume şi
în special pentru om), dar şi în calitate de cuvânt comun „φροντίδα, περίσκεψη,
σύνεση” [6, p. 641] (grijă, precauţie, cumpătare).
f) floră şi faună:
– castan < κάστανον. Această denumire de arbore este împrumutată din
limba greacă (< κάστανον). Fructul arborelui este numit castană, iar părul de
culoarea castanie se mai numeşte păr castaniu.
– trandafir < τριαντάφυλλον. Grecescul τριαντάφυλλον este un compus
din τριάντα „treizeci” + φύλλον „filă, foaie”, astfel fiind numită specia de
plante perene din familia rozaceelor, cu lăstari spinoşi, de diferite culori, plăcut
mirositoare. Termenul s-a adaptat atât de bine în lexicul limbii române, încât
este utilizat şi în onomastica românească în calitate de nume (Trandafir).
De la substantivul trandafir în română s-a format adjectivul trandafiriu „care
are culoarea trandafirului; roz”. Cuvântul trandafiriu poate fi utilizat şi cu sens
figurat, însemnând „luminos, senin; optimist” [5, p. 963].
– vlăstar < βλαστάρι. Acest împrumut poate fi atestat în română şi cu
varianta lăstar, ambele însemnând „ramură tînără care se dezvoltă dintr-un
mugure aflat pe rădăcina sau pe tulpina unei plante” [5, p. 489]. Substantivul
vlăstar se utilizează şi cu sens figurat, situaţie în care capătă sensul de „urmaş,
descendent, coborâtor al unei familii” [5, p. 1020], sensul figurat al lexemului
lăstar fiind „copil”.
g) limbajul curent: cuvintele care fac parte din această categorie au
pătruns în limba română pe cale orală, de cele mai dese ori schimbându-şi sensul
faţă de cel original. De exemplu:
– alandala < άλλ’ αντ’ άλλα. Cuvântul alandala nu face parte din lexicul
activ al limbii române literare. Totuşi, în limbajul familiar, acesta se utilizează
în calitate de adverb şi înseamnă „în dezordine, la întâmplare; fără sens; pe dos”
[5, p. 28]. Limba română a împrumutat lexemul alandala din neogreacă, în care
expresia άλλ’ αντ’ άλλα semnifică „unul în locul altuia”.
– nostim < νόστιμος. Adjectivul nostim este un împrumut direct din
neogrecescul νόστιμος. În limba greacă lexemul νόστιμος se referă la simţul
gustului, însemnând „plăcut la gust, gustos”. În limba română însă are loc
modificarea sensului faţă de limba de origine, nostim însemnând „plin de haz,
Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă 295
amuzant, spiritual”. În anumite contexte, adjectivul nostim poate fi utilizat şi cu

sensul de „caraghios, ridicol” sau „plăcut (la aspect, în comportări etc.), atrăgător,
graţios, simpatic” [5, p. 589]. Se cunoaşte şi derivatul nostimadă (< νοστιμάδα)
„întâmplare caraghioasă, glumă plină de haz”, utilizat îndeosebi în locuţiunea
adjectivală de toată nostimada, cu valoare de superlativ pentru adjectivul nostim,
adică „foarte nostim”.
– plicticos < πληκτικός. Românescul plicticos „care plictiseşte; supărător,
enervant, agasant” [5, p. 691] a împrumutat din limba de origine atât forma, cât şi
sensul, adjectivul πληκτικός (sau πληχτικός) în greacă însemnând „care provoacă
plictiseală” (,, που προκαλεί πλήξη” [6, p. 613]).
– a plictisi < πλήκτω. Limba română a împrumutat acest cuvânt din aoristul
verbului πλήκτω (πλήκτησα). Verbul a plictisi este productiv şi contribuie la
crearea unui şir de derivate: plictis, plictiseală, plictisit, plictisitor.
– politicos < πολιτικός. Atunci când se referă la oameni, adjectivul politicos
înseamnă „care se poartă cuviincios, respectuos, delicat cu cei din jur; care are
o atitudine binevoitoare, amabilă, îndatoritoare faţă de cineva” [5, p. 704], iar
atunci când califică gesturi sau manifestări ale oamenilor, are sensul „care arată,
demonstrează politeţe” [5, p. 704].
– sindrofie < συντροφία. Substantivul sindrofie este un împrumut care
se utilizează mai ales în limbajul familiar, însemnând „petrecere, reuniune de
invitaţi (în familie)” [5, p. 869]. Prin extensiune, acest cuvânt denumeşte şi
totalitatea invitaţilor la o petrecere de familie, iar în unele regiuni sindrofie este
sinonim cu prietenie.
– a se sinchisi < συνχύζω. Grecescul συνχύζω „a încurca, a face pe cineva
să se sfiască; a supăra, a irita”, cu aoristul σύγχυσα, a oferit limbajului familiar al
limbii române verbul a se sinchisi, atestat şi cu forma a se sinhisi. În calitate de
verb reflexiv, se utilizează mai ales în construcţii negative şi înseamnă „a-i păsa
cuiva de cineva; a se nelinişti, a se îngrijora” [5, p. 868], iar ca verb tranzitiv,
folosit mai rar, are sensul de „a deranja, a incomoda” [5, p. 868].
Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, cuvintele greceşti erau la modă. Ba chiar a existat şi un jargon grecizant
(în evoluţia lexicului limbii române s-au conturat mai multe jargoane, denumite
după elementele lexicale străine utilizate, de exemplu, jargon turcizant, grecizant,
latinizant, franţuzit ş. a.), care a cunoscut o deosebită înflorire sub domniile
fanariote, dar şi în timpul domniilor regulamentare, unele elemente fiind
viabile până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Această situaţie poate fi
explicată şi prin autoritatea limbii greceşti, folosită de aproape toţi reprezentanţii
protipendadei, pătrunzând în şcoală şi în biserică. Este interesant faptul că multe
cuvinte din jargonul grecizant au pătruns şi în limba scrisă, fiind atestate mai ales
în lucrările primilor scriitori români moderni. De exemplu: adiafor „indiferent”,
filotimie „dărnicie”, fos mu „lumina mea”, evghenie „nobleţe”, a metahirisi
„a folosi, a rândui”, oriste „poftim”, paparon „tânguire, necaz”, parigorie
„mângâiere”, psihimu „sufletul meu”, schepsis „deliberare” ş. a. [7, p. 319].
Cu timpul însă jargonul grecizant, deşi a avut un pronunţat caracter de
clasă, a căzut în dizgraţie, fiind substituit treptat de jargonul franţuzit. Uneori
jargoanele au coexistat, ajungându-se chiar la aspecte mixte. Astfel, în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, locuitorii Ţărilor Româneşti foloseau şi un
jargon mixt greco-turc [7, p. 319].
296 Adela Manolii
Deşi numărul grecismelor în limba română este destul de mare, totuşi, în

cea mai mare măsură, aceste grecisme s-au bucurat de popularitate în păturile
înalte ale societăţii, fiind utilizate de protipendadă. Aşadar, influenţa grecească
din perioada fanariotă are un caracter cultural. Numărul cuvintelor cunoscute şi
utilizate şi de oamenii de rând, de popor, se reduce la circa 100 (agale, anapoda,
costisitor, politicos, prosop, tiran etc.). Cele mai multe cuvinte greceşti însă
au dispărut din limba română după anul 1821, fiind înlocuite de neologisme
romanice sau ruseşti.
1. Корлэтяну Н. Г., Лимба молдовеняскэ контемпоранэ. Лексиколоўия,

Кишинэу, 1982, 77 р.
2. Wolf D., Individualitatea limbii române întemeiată pe influenţa
morfosintactică a limbii greceşti vechi şi bizantine asupra latinei vulgare balcanice,
în „SCL”, nr. 1, 1993, p. 103-112.
3. Недов А. В., Проблеме привинд интерференца лексикалэ, în „Проблеме
де лингвистикэ”, Кишинэу, 1988, p. 120-126.
4. Шишмарьов В. Ф., Лимбиле романиче дин суд-естул Еуропей ши лимба
националэ а РСС Молдовенешть, Кишинэу, 1960, 254 р.
5. Dicţionar enciclopedic, Chişinău, 2003, 1674 p.
6. Τεγόπουλος Φυτράκης, Ελληνικό λεξικό. Ορθογραφικό, ερμηνευτικό,
ετυμολογικό, συνωνύμων, αντιθέτων, κυρίων ονομάτων, Αθήνα, 1997, 967 p.
7. Iordan I., Robu Vl., Limba română contemporană, Bucureşti, 1973, 685 p.
297
VALOAREA DOCUMENTAR-LINGVISTICĂ
A ROMANULUI ANONIM AGLAIA
Iulia MĂRGĂRIT
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti
1. Comunicarea de faţă se datorează reeditării recente a romanului anonim

Aglaia, după prima apariţie din 1996, tot la Chişinău, la aceeaşi editură (ARC),
şi sub îngrijirea aceluiaşi editor, Pavel Balmuş. De această dată, s-a realizat
o formulă mai extinsă, prin includerea intervenţiilor ocazionate de eveniment,
axate, în principal, pe chestiuni privind paternitatea, dar şi importanţa lucrării
recent descoperite1 pentru literatura română. Intenţia noastră, în prezentul demers,
este de a discuta valoarea romanului menţionat ca document lingvistic, într-un fel
înscriindu-l în problematica însemnătăţii unei astfel de opere, din perspectiva
mijlocului de comunicare, lăsând chestiunea paternităţii pe seama specialiştilor
în istorie literară.
2. De la început, precizăm faptul că, plecând de la textul propriu-zis, dar
şi de la comentariile în jurul acestuia, introduse în noua variantă editorială, ne
afiliem poziţiei cvasiunanime care consideră Aglaia opera unui autor basarabean,
fie el şi necunoscut în momentul de faţă. În acest sens, ne bazăm pe argumente
de ordin lingvistic care scot în afara discuţiei potenţiala paternitate a unui autor
exterior provinciei amintite2. În acelaşi timp, urmărind particularităţile lingvistice
proprii unui scriitor originar din, dar şi trăitor în Basarabia, putem ajunge la
o reprezentare a limbii române vorbite într-o regiune desprinsă din ansamblul
comun de aproape o jumătate de secol, la data de elaborare a lucrării. De aceea,
atribuirea fermă a acesteia unui scriitor basarabean, fie şi necunoscut, ni se pare
prioritară, în raport cu dezvăluirea numelui corespunzător, întrucât, în orice
condiţii, ştiut sau neştiut, el rămâne reprezentantul provinciei de origine în istoria
limbii şi literaturii române.
3. Structurat în 18 „capuri”, romanul indică de la prima pagină locul
şi timpul de desfăşurare a acţiunii „la anul 185… iulie/ 7 zile, pe la bariera
mormintelor intra în Chişinău …”3 Conform acestor indicaţii, firesc este ca limba
1
Ion Varta, istoric basarabean este descoperitorul romanului în discuţie,
fără pagina cu titlul acestuia şi numele autorului, în Arhiva de Politică Externă
a Imperiului Rus, fondul Consulatului Rusiei la Bucureşti.
2
Ipotezei avansate şi retrase, în acelaşi timp, pentru imposibilitatea de a explica
necesitatea publicării romanului, scris de un autor de la Iaşi sau de la Bucureşti,
la Chişinău (cf Dan Mănucă, 1, p. 162), îi adăugăm unul decisiv: cunoaşterea limbii
ruse, ca instrument de cultură, criteriu diagnostic pentru apartenenţa teritorială
a romancierului anonim.
3
Romanul prezintă cazul unei tinere, rămasă de timpuriu orfană, spoliată de
averea moştenită de acelaşi unchi îndepărtat care a transferat-o de la Iaşi la Chişinău,
mijlocindu-i o căsătorie dezastruoasă, după ce eroina trăise un episod sentimental
autentic, cu profesorul particular angajat la domiciliu, episod încheiat tragic prin
moartea neaşteptată a acestuia.
298 Iulia Mărgărit
naraţiunii să corespundă momentului şi teritoriului. Prin urmare, la fel de firesc

este ca textul să exceleze în elemente caracteristice epocii şi locului de apartenenţă
a scriitorului, astăzi percepute, tot în chip firesc, ca învechite şi regionale.
4. Organizând expunerea pe compartimente, menţionăm, selectiv, câteva
elemente specifice fiecăruia dintre ele.
4.1. În domeniul foneticii amintim „una dintre caracteristicile
consonantismului, considerată ca cea mai importantă pentru graiurile moldoveneşti,
trecerea africatelor [ĉ] şi [ĝ] la [ŝ], [n], prin pierderea elementului oclusiv”
(7, p. 213). În cazul de faţă ne interesează, exclusiv, unul dintre sunete [ĝ] (celălalt
fiind evitat, din motive lesne de înţeles), sub aspectul rezultatului [n] şi, mai ales,
al reacţiei de hipercorectitudine declanşate, constând în modificarea fricativei
palato-alveolare sonore [j], etimologice, în [ĝ]. În acest proces, în ambele laturi,
sunt atrase şi neologismele, fapt ce atestă anvergura fenomenului. Astfel cortegiu
< it. corteggio, fr. cortège apare în varianta locală cortej: Se înşiră un lung cortej
funerar spre ţintirimul oraşului (1, p. 118); gest (< fr. geste, lat. gestum) > jest:
A făcut un deosebit jest cu mâna dreaptă (1, p. 122); iar injurie < lat. injuria în
adaptarea hipercorectă ingiurie: A nu uita greşalele cuiva e o ingiurie (1, p. 61).
4.2. În domeniul morfologiei semnalăm următoarele:
– la categoria substantivului, genul diferit al unor împrumuturi neologice,
prin raportare la etapa contemporană a limbii: color, minută, rolă, sistemă,
animală: Omul nu-i decât o animală (1, p. 55);
– pluralul arhaic mânule: Viitorescu a slobozit mânule în gios (1, p. 68);
a pus mânule cruciş (1, p. 48);
– pronumele personal, la pers. 1, dativ sg., mia, ca formă specifică din
paradigmă: Mia îmi este jele de d-ta şi n-oi lăsa ca să te dezbrace un tălgari
(1, p. 107); în topica pronumelui relativ, postpoziţia acestuia: nişte ochi căprii
colorul cărora … (1, p. 18); în provinţiile acelea, hotarul cărora se poate însemna
ca haos (1, p. 67); a intrat Aglaia, faţa căreia a primit un color rumen (1, p. 72);
pronumele de politeţe 2 sg. frecvent în varianta dumeta, nedeclinabilă: Eu nu pot,
mătuşică, să mistui cuvintele dumeta (1, p. 32);
– locuţiuni adverbiale specifice prin distribuţie: numai ce „abia”: A început
iarăşi numai ce curmata vorba (1, p. 42); de acuma „deja”: De epitropii Aglaiei,
de care s-a vorbit de-acuma (1, p. 30); i-au dat a înţelege că timpul culcării
a sosit de-acuma (1, p. 35); degrabă 1. „repede”: Degrabă vom vedea noi pe
papa şi pe mama? 2. „îndată, imediat”: Gătiţi copila de drum, căci degrabă am să
plec la Chişinău (1, p. 39); 3. „în curând, în scurt timp”: Mă voi mântui degrabă
de copila aceasta (1, p. 47); mai mult „de acum încolo; de aici înainte; niciodată”,
restrictiv în contexte negative: Nu ne vom despărţi mai mult (1, p. 32).
4.3. Lexic
4.3.1. Alături de arhaisme lexicale de felul destrămat „destrăbălat”
(v. DLR, înv. şi reg. s.v. 1.): Tu ai citit o lecţie despre un destrămat
(1, p. 103); de elemente legate de epoca fanariotă, ale cărei ecouri persistau în limbă
(v. DLR înv. s. v. 1.): clironomisi „moşteni”: Boalele care le clironomisim (1 p. 96);
costisi „costa”: Ştiinţa aceasta a costisit viaţa mea (1, p. 135); regularisi „aranja”
(DLR înv. s. v. 1): Datoria mea este a te regularisi în viaţă (1, p. 99); siguripsi
„asigura”, apar foarte mulţi termeni cu semantism arhaic: aşternut „pat” atestat,
pentru început, în Psaltirea Scheiană: Aglaia a îngenuncheat lângă aşternutul său
(1, p. 111); curgere, în ~ „în decursul” (v. DA s. v. curge): în curgere de vreo trei luni
(1, p. 33); foarte „foarte mult”: Nişte bagabonzi care acuma s-a-nmulţit
Valoarea documentar lingvistică a romanului anonim Aglaia 299
foarte 88; înmulţi [fig.], „a accentua, a spori” (cf. DA s. v. 3.): Asprimea se

înmulţea prin repegiune bărbătească (1, p. 17); scârbă „necaz, suferinţă”:
Cei mai mare parte dintr-înşii era [u] adânciţi într-o adâncă scârbă despre
moartea amicului lor (1, p. 119); scârbi (refl.) „a se întrista, a suferi”: Se scârbea
de omenirea cei săracă şi nenorocită, gata chiar să verse pâraie de lacrimi
(1, p. 99).
4.3.2. Între elementele învechite întâlnim şi foste împrumuturi neologice,
pe care dicţionarele le înregistrează cu menţiunea corespunzătoare: amploaiat
„funcţionar” < fr. employé, după DA „cuvânt întrebuinţat tot mai rar” (1913 –
anul de apariţie a dicţionarului), după DEX: „ieşit din uz”: Acesta era un biet
nenorocit amploaiat (1, p. 57); rezon „argument” < fr. raison, atestat cel dintâi la
Gh. Asachi: Alt feliu de rezoane n-aş vrea să mai ascult niciodată (1, p. 100).
4.3.3. Pe lângă lexemele arhaice se întâlnesc, în egală măsură, elemente
neologice de facturi diferite: împrumuturi din franceză şi din rusă sau creaţii de
autor din fondul limbii române. Prezenţa acestora în text atestă, deopotrivă, nevoia
de terminologii noi. Necesitatea stringentă a neologismului rezultă, indirect, din
prezenţa copleşitoare a arhaismului, caracteristică stadiului de evoluţie a limbii,
pentru secolul al XIX-lea, din perspectiva actuală, fără a constitui un reproş la
adresa autorului, care scrie în conformitate cu epoca sa. La impactul cu termenul
vechi, cititorul contemporan este tentat să-l substituie cu termenul neologic
actual: fiinţa/ exista: Părea că sara trecută nici nu fiinţase (1, p. 78); îndeplini/
completa: Voi vă veţi îndeplini unul pe altul (1, p. 100); îndestulare/ satisfacere:
Spre îndestularea curiozităţii! (1, p. 93); învoi/ permite: Învoiţi-mă, mă rog, să
văd cum mişcă pulsul la omul cel bolnav (1, p. 92); opintire/ efort: Orişicare
opintire în cazul acesta este de prisos (1, p. 87); neatârnat/ nedependent: autorul
vorbeşte de un bine absolut, neatârnat nici de un princip (1, p. 59); nelegiuit/
ilegal: Să intervină nelegiuit (1, p. 33); ocârmui/ dirija, decide: Moşul dumitale
nu ocârmuieşte alegerea cărţilor? (1, p. 59); pipăitor/ concret: Iubirea mea către
tine, va fi, pot să zic, pipăitoare (1, p. 81); pune, a ~ la cale/ a programa: Aţi pus
la cale despre lecţiunile viitoare (1, p. 53); răsufla (refl.)/ respira: Nu-i da voie
să se răsufle slobod (1, p. 98); slobod/ curent: Cetea d-acuma destul de slobod
în limba română (1, p. 33); slobozi, ~ într-o parte, (refl.)/ înclina: Cumpenele
dreptăţii se slobozeau când într-o parte, când în alta (1, p. 36); timpuri/ momente:
Erau timpuri când Aglaia era gata să-şi mărturisească inima [măcar] pereţilor
(1, p. 60); vecinică/ definitivă: La Arhivele Statului spre vecinică păstrare
(1, p. 36).
4.3.4. Creaţiile auctoriale reflectă aceeaşi necesitate lexicală pe care
vocabularul din epocă nu o putea satisface. Autorul creează cuvinte noi, absente
din dicţionarele limbii române: atenţios „cu atenţie” (poate prin analogie, cf.
curajos „cu, având curaj”: Observând mai atenţios (1, p. 63); în aceeaşi situaţie,
secos < sec, derivatul corespunzând unui grad de comparaţie, în raport cu baza:
„uscat, slab; foarte uscat, foarte slab”: spinarea cam săcoasă … (1, p. 106);
culesătură „culegere”: Puteţi întâlni numai o culesătură de idei … clădite la un
loc şi această neregulată clăditură … (1, p. 51) (model probabil chiar deverbalul
din text: clăditură); îngreutăţi „îngreuna” < în- + greutate + suf. -i poate după
înrăutăţi: Toate aceste idei îngreutăţise [ră] capul Aglaiei (1, p. 71); favorizatoriu,
simpatizatoriu, deverbale de la bazele derivative favoriza, respectiv, simpatiza,
prin analogie cu verbe de conj. I încerca > încercătoriu, ambele substitute
pentru neologismele impuse ulterior, favorabil < fr. favorable şi simpatizant
< fr. sympathisant. Frecvent, autorul recurge la calc, la diferite modalităţi ale
procedeului: parţial (5, p. 159-162): discompoziţie pentru descompunere <
descompune, după fr. décomposer: procesul discompoziţiei (1, p. 66); calc de
structură (5, p. 158): dezaranjează după fr. déranger, împrumutat ca atare,
deranja, din franceză în limba română: Simţea ceva ce dezaranjează nervele
(1, p. 108). Din aceeaşi limbă a fost transpus şi dezaranjament, prin semicalc de
structură (5, p. 161), adaptat într-o variantă personală, pentru împrumutul ulterior
deranjament < dérangement; pregândi după fr. prémediter, greşeli nepregândite
(1, p. 52): A crede el că înmânarea aceea a decurs dintr-un sentiment simplu nu
cu pregândire? (1, p. 77).
Uneori, autorul, fără să creeze termeni noi, se limitează la completarea
categoriei numerice, atunci când este vorba de substantive defective. Aşa, de
pildă, pentru adverbul aproape, cu valoare de substantiv, în sintagma aproapele
meu (tău), introdusă în limbă prin Biblia de la Bucureşti (Să iubeşti pre aproapele
tău ca pe tine), apare pluralul aproapii mei: Mă intereseşte a şti de aproapii
mei (1, p. 38); Doreşti la toţi aproapii dumitale binele (ibid.). În acelaşi scop,
de exprimare a pluralului, limba standard foloseşte fie construcţia cu articolul
adjectival cei de aproape (mie, ţie etc.), fie participiul corespunzător apropiaţii
(mei, tăi etc.).
4.3.5. Multe dintre neologismele neoromanice apar în combinaţii
cu fonetisme sau lexeme dialectale. Alăturarea acestora pune în evidenţă
incompatibilitatea dintre elemente eterogene ca provenienţă şi registru stilistic:
îmboldirea de a se perfecsiona (1, p. 54); pălăria sta-ntr-o poziţie mizerabilă
gios (1, p. 73); un tânăr adâncit în meditaţii, care fără nicio jele zătrea lemnele
şi le prefăcea în cenuşă (1, p. 63); nu ştia ce pretext să găsască (1, p. 70); un
val fatal l-a acufundat în adâncul mării (1, p. 71). Alteori, pentru sintagme
astăzi fixate în limbă, într-o anumită structură, la autorul anonim, întâlnim
organizări proprii, originale, prin raportare la prototipul impus: geniul păzitoriu
(1, p. 61) în loc de înger ~; învierea generală (1, p. 32) pentru învierea morţilor,
subînţelegând, evident, o acţiune de mare anvergură, având în vedere numărul de
morţi înregistraţi de omenire de la începuturile ei.
4.3.5.1. Se impune să menţionăm şi numeroasele situaţii în care
neologismele, în parte ezitante ca formă (perfecsiona: firea trebuie să se
perfecsioneze (1, p. 96); ordiner: fizionomie nu prea ordineră (1, p. 18);
capriz: capriz prea ordiner (1, p. 73), proces firesc pentru epocă, cunosc
şi variante adaptate, asimilate specificului limbii noastre, corespunzând
exprimării actuale absolut remarcabile pentru un nativ român din afara ţării,
şcolit într-o altă limbă: creatură exaltată (1, p. 42); înger mic al inocenţei
(1, p. 25); ideea mizerabilei creaturi (1, p. 44); va veni timpul oportun
(1, p. 44); e o încălcare flagrantă (1, p. 45); iubitele mele cărţi, amicii
copilăriei mele (1, p. 68); acel sentiment îl voi nutri etern pentru tine
(1, p. 81); ce întrebare bizară! (1, p. 100); iertaţi-mă că vorbesc aşa de franc!
(1, p. 137); niciodată n-a întâlnit de la o fiinţă slabă un protest aşa de energic
(1, p. 34).
4.3.5.2. Pătrunderea neologismului generează, inevitabil, etimologia
populară, iar cazurile surprinse aici ilustrează regula: enumăra a fost adoptat prin
raportare la număra, perceput ca sinonim în raport cu acesta din urmă: Nu mă pot
enumera în rândul celor care … (1, p. 51); verbul prosterna apare receptat prin
corelare cu aşterne, fapt evident în formă: Se proşternea în genunchi înaintea
chivotului (1, p. 67); verbul susţine în var. subţine reflectă potenţiala relaţie cu
prepoziţia sub: Mârşăvescu mai era subţinut, în procesul acesta, şi de o putere
străină (1, p. 37).
4.4. Unele dintre neologismele de provenienţă franceză au fost preluate prin
mijlocirea limbii ruse, fapt evident în corpul fonetic al acestora: avtomat, evoliuţie,
iliuzie, himie, indulgenţie, laboratorie (Natura nu-i alta decât o laboratorie
1, p. 88). Varianta rusească a împrumutului se recunoaşte după anumite fonetisme,
având corespondente distincte în cele două limbi: română şi rusă; astfel sunetul
corespunzător pentru laringala [h] din română în rusă îl reprezintă velara [g];
galiuţinaţii, situaţie, de altfel, generalizată: îngămaţi, ochii ~ de ochelari
(1, p. 53), o cunoscută expresie românească apărând în variantă gârleţul şi
lopata (1, p. 133) „sapa şi lopata”. Prezenţa velarei [g] în structura unui cuvânt
atestă, pentru limba română, o variantă regională, cu [h] a acestuia: {g}orizontal
reproduce var. învechită horizontal, înregistrată la Gh. Asachi, iar {g}oropsitoriu
reproduce horopsitoriu, atestat la C. Negruzzi.
4.4.1. Alături de termenii împrumutaţi din rusă, şcaf „dulap”: Şcaful acela
plin de cărţi (1, p. 56); tif „tifos”: somnul … neliniştit dovedea că tiful începuse
a se dezveli în tot organismul (1, p. 90), alţii, de origine slavă se reîncarcă
semantic după rusă: jertfă < v. sl. æåðòâà dobândeşte, astfel, înţelesul „victimă”
după жертва: Era făcut d-a privi cum jertfa lui se zbuciumă (1, p. 99). O altă
serie reprezintă calcuri semantice după termenii corespunzători din limba rusă:
amesteca < lat. *ammisticare, în text se întâlneşte cu înţelesul inedit „împiedica”,
explicabil prin calchierea rus. мешать semnificând deopotrivă „amesteca” şi
„împiedica”: A stat cam {g}orizontal, însă poziţia aceasta nu i-a amestecat ca
să feliciteze pe stăpânul său (1, p. 19); ceti (în var. pop. pentru citi, de origine
veche slavă), a ~ ştiinţi „a preda o disciplină şcolară”: Dumneata eşti poftit la
noi spre a ceti câteva ştiinţi (1, p. 50); însemna < lat. însignare „a face un semn;
a nota, a reţine” apare cu accepţia „a remarca, a observa” după rus. заметить:
„– Du-te în odaia ta”, a zis Mărşăvescu, însemnând venirea guvernantei
(1, p. 46); sfinţi, conform verbului corespunzător din limba rusă, посвятить
„a sfinţi”, „a consacra”, s-a îmbogăţit cu un nou sens: Timpul sfinţit învăţăturii
(1, p. 45).
4.4.2. De asemenea, în textul romanului constatăm unele construcţii străine
sistemului limbii române. prezenţa lor explicându-se prin influenţa limbii ruse
asupra modului de exprimare a unui intelectual român. Astfel verbul a avea,
pentru a exprima posesia, este înlocuit cu a fi, conform modelului din limba rusă:
mijloace de viaţă la dânsu nicidecum nu era (1, p. 43), după материальные
средства у него не были; jele că după жаль что „păcat că”: jele că-i la biserică,
da, zău, i-aş face curte (1, p. 103); spre revedere (1, p. 39), în loc de „la revedere”,
formula consacrată în limba română, preluată din franceză şi atestată mai întâi la
C. Negruzzi, Scene istorice (1, p. 205), reproduce mot à mot aceeaşi expresie din
rusă до свидания, de unde rezultă că însuşi autorul avea uzanţa terminologiei
ruseşti: în rezultat „în consecinţă, ca rezultat” după в результате: În rezultat
rămâne numai oboseala (1, p. 91); pentru casa nebunilor (o creatură exaltată care
de mult trebuia dusă în casa nebunilor 1, p. 69) reproducând sintagma rusească
дом умалишённых, limba română a încetăţenit construcţia casa de nebuni, aşa
cum apare în poezia lui M. Eminescu.
5. După toate probabilităţile, în persoana autorului se ascunde un intelectual
basarabean de acum mai bine de un secol. În pofida acestui detaliu, prin opera sa, el
se înscrie, în literatura română a epocii, caracterizată prin tendinţa de îmbogăţire a

limbii cu termeni noi, răspunzând astfel unui imperativ comun, ca şi compatrioţii
generaţiei sale din ţară. Situaţia devine pertinentă dacă recurgem la comparaţia
cu C. Negruzzi. Proza acestui scriitor relevă aceleaşi caracteristici în privinţa
vocabularului: creativitate şi ospitalitate (cf. Mioara Avram, la nivelul limbii
române). Ca şi autorul anonim, Negruzzi creează el însuşi unii dintre termenii
de care are nevoie, prin derivare: înrăutăţi [despre oameni] „a deveni r ă u t ă ţ i
[„oameni răi” – v. DLR s. v. 4.]: Să se lămurească prin foc de fărădelegea lor
acei înrăutăţiţi (6, p. 187); descuraj formaţie verbală regresivă: acest discuraj
groaznic (6, p. 51); împrumuturi preluate prin calc de structură (5, p. 159):
înfrunt după fr. afront: Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui
(6, p. 31); calc parţial (5, p. 159-162) prejudeţ < fr. prejudice, lat. praejudicium:
Duelul este nu prejudeţ rămas din timpurile barbare (6, p. 67); surnatural(ă) <
fr. surnaturel.
Multe dintre împrumuturile romanice prezintă forme învechite (astăzi), în
raport cu cele actuale, trădând o cale rusească de acces: decadenţie, ignoranţie
(6, p. 260).
De asemenea notăm câţiva termeni cu un gen gramatical diferit faţă de cel
fixat în limba standard ulterior: color, fantom, marşa, metod.
Amintim tendinţa de a adapta împrumuturile nelogice prin remodelare după
termeni din aceeaşi familie lexicală preexistenţi: întrerumpe < fr. interrompre,
corumpe fr. corrompre, ambele după var. învechită rumpe.
Şi în scrierile lui C. Negruzzi regăsim aceeaşi termeni învechiţi ca şi în
romanul Aglaia: îndestula „satisface”, pedestru „pieton”: (Consideraţia Aglaiei
s-a oprit asupra unui pedestru 1, p. 57); via „a trăi” (Via încă pomenirea lui Rareş
6, p. 118); înainti, înaintire „progresa, progresare”: boala făcu repezi înaintiri;
jertfă „victimă”: În delirul frigurilor, i se părea că vede toate jertfele cruziei sale,
fioroase şi ameninţătoare (6, p. 131); chizeşlui: Doamne, noi chizeşluim că un fir
de păr nu se va clăti din capul Înălţimii Tale (6, p. 121). Cine îmi va chizăşlui că
nu voi pierde mintea înainte de a vedea dulcile rezultate (1, p. 67).
Topica pronumelui relativ în postpoziţie în raport cu numele, ca o trăsătură
comună a limbii vechi din Moldova, se întâlneşte şi la C. Negruzzi: Făcu
o piramidă, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt (6, p. 129).
Înclinăm să credem că autorul anonim cunoştea opera lui Negruzzi şi
nu excludem nici posibilitatea de a-i fi servit de model. De altfel, s-a remarcat
deja o comunitate a motivului central, privind eroina Aglaia, în cazul căreia
paralelismul cu Zoe, personajul din povestirea omonimă de C. Negruzzi, nu poate
fi ignorat. Detaliile din scrierile comparate, referitoare la informaţia autorilor, nu
sunt lipsite de semnificaţie. Astfel fizionomia personajelor, în ambele cazuri, are
la bază lectura studiilor de specialitate ale elveţianului Johann Kaspar Lavater,
întemeietorul fiziognomiei: Acasă la el era o copilă jună a căria păr cădea ca
mătasea în bucle unduitoare (6, p. 182); Părul acela era de color negru, moale,
des, şi se slobozea de pe fruntea ei acei înaltă, drept în gios, pe după urechi, în
formă de mici roticele, dar acelea nu erau roticele, ci semănau numai la aceasta
(1, p. 17). Cititorul reţine acelaşi motiv în descriere, dar în alţi termeni: bucle
unduitoare/ părul în formă de mici roticele, percepând lexicul precar al descrierii,
în ultimul caz.
6. Portretului robot, deja avansat pentru romancierul anonim: român
basarabean, vorbitor nativ de limbă română, cu studii, poate chiar în străinătate,
cu o pronunţată conştiinţă naţională, scriind romanul pentru a fi publicat în limba

română, dorind afirmarea conştiinţei de neam în gubernia Basarabiei (cf. Mănucă
1, p. 164), îi adăugăm alte câteva trăsături: ca stare socială, probabil, boier,
fapt ce explică posibilitatea studiilor în limba rusă, poate chiar şi în Occident,
şi a călătoriilor, periodice, în ţară. Cultivarea acestuia în limba rusă constituie
argumentul categoric în favoarea unui autor basarabean, de etnie română, constrâns
să se instruiască în limba rusă. Ca boier, are la activ numeroase sejururi la Iaşi,
unde s-a aprovizionat cu literatură românească şi unde şi-a exersat (colocvial)
limba maternă. Acestor sejururi li se datorează calitatea limbii şi a stilului, pentru
că el reuşeşte o anumită sincronizare cu limba din ţară. Neologismele neoromanice
cunosc forme ezitante, înainte de a se impune definitiv, aceasta fiind situaţia
generală din cultura română în epocă, aşa cum atestă, de pildă, opera lui Negruzzi
şi Alecsandri. Efortul de „a ridica” limba din Basarabia, la nivelul limbii din
ţară, este evident în preluarea lexicului epocii, marcat de împrumuturi franceze
specifice (cf. amploaiat) sau de intervenţiile latiniştilor (fact, răzbel). Autorul
manevrează o adevărată terminologie juridică pe care, cu siguranţă, a preluat-o de
la Iaşi: catagrafie „inventar”, universală clironomă, epitrop, testatoriu etc.
Propriul idiom îl denumeşte, de asemenea, ca la Iaşi, şi nu ca în Basarabia,
învăţătura eroinei mergând „progresiv în limbile franceză şi acei germană”, iar
„din timp în timp … învăţa limba română” (1, p. 31).
În Aglaia, recunoaştem o variantă teritorială a limbii române, cu nimic
mai prejos decât alte variante, se întâlnesc fraze a căror modernitate surprinde
(Aceasta ne-a ordonat s-o facem Mântuitorul nostru şi prin aceasta ne-a arătat
înaltul exemplu al sacrificiului 1, p. 29), cu mărci dialectale comune cu graiurile
moldoveneşti din dreapta Prutului, dar şi proprii: conversiunea adj. singur în
pronume de întărire: A poftit pe Aglaia să şadă, iar singur şi-a târâit alt scaun
(1, p. 72); Era singură destul de învăţată (1, p. 33); Aglaiei în era ruşine
singură de sine (1, p. 77); frecvenţa verbului stărui (refl.) „a se strădui”: Fiecare
se stăruieşte a servi soţietatea (1, p. 59); construcţiile optative negative, prin
raportare la cele cu caracter pozitiv din limba comună: Orişice decoraţie, cât
de mică n-ar fi fost, aşijderea respecta el şi pe oamenii care le aveau (1, p. 53);
expresii: a se lua din … „a apărea inexplicabil, pe neaşteptate”; Dumnezeu, cu
dânsele! (1, p. 66), refuz pentru a continua discuţia; a-(şi) fărâma mintea „a (se)
gândi intens”: greutatea pentru care trebuie fărâmată atâta minte (1, p. 71).
7. Clasificat „ca dată prezumtivă de redactare, printre cele dintâi zece
romane româneşti duse la bun sfârşit” (Manolescu, 181), „suportând comparaţia
cu producţiile similare marcante de acum aproape un veac şi jumătate” (ibid.),
romanul Aglaia suportă comparaţia şi din punctul de vedere al limbii în care
a fost scris. În această calitate, ca termen de comparaţie, el aduce importante
dovezi pentru istoria limbii române. Prin persoana autorului, avem în faţă cazul
unui izolat de două ori, mai întâi, prin circumstanţele istoriei, de ţară, iar apoi,
prin condiţia socială, de grosul populaţiei basarabene, ruptă de orice fenomen
cultural. Ca martor pentru cultura din Basarabia, romanul permite desprinderea
unor concluzii:
– până la o anumită epocă, separarea din 1812, a fost depăşită, la nivel
individual, prin relaţia bidirecţională dintre cele două jumătăţi ale Moldovei
istorice. Sejururile la Iaşi serveau puţinilor intelectuali basarabeni, cu anumită
conştiinţă naţională, la „reciclarea” propriei lor limbi ca, de altfel, şi călătoriile la
Chişinău ale românilor moldoveni (C. Negruzzi). „Aducerea la acelaşi numitor
lingvistic”, după cum dovedeşte romanul în discuţie, constituie un proces afectat

puternic de influenţa limbii ruse, instrument de cultură în stânga Prutului, şi de
absenţa exerciţiului intelectual în limba română;
– din romanul în care arhaismele şi neologismele stau alături la tot pasul,
rezultă necesitatea împrumutului prin racordare la culturile din aceeaşi familie,
pe baza afinităţilor lingvistice, cu care limba noastră este compatibilă, pentru
modernizarea acesteia. Fie şi sub acest aspect, Aglaia constituie un document de
mare valoare pentru limba română;
– preluarea împrumuturilor neologice, cu circulaţie în principate (amploaiat,
rezon), a construcţiilor gerunziale, agreate de scriitorii români în epocă (1, p. 162),
linişte murindă a unor elemente lexicale puse în circuit de latinişti (fact, răzbel),
a unui vocabular juridic profesional, atestă o remarcabilă racordare la viaţa culturală
din dreapta Prutului. Afectat de influenţa limbii ruse, romanul Aglaia reprezintă,
în cele din urmă, un caz de unificare culturală, accidental şi individual, claustrat
îndelung în dosarele istoriei, lăsând să se întrevadă, la descoperire, perspectiva
paralelelor inegale dintre provincia separată şi ţara-mamă, în domeniul culturii.
1. Aglaia, Roman anonim din secolul al XIX-lea. Coordonare, îngrijirea

textului, note asupra ediţiei, glosar: Pavel Balmuş. Ediţia a doua, [Chişinău], Editura
ARC, 2008.
2. Avram Mioara, La creativité et l’hospitalité du roumain, Revue roumaine de
linguistique, Tom XXXVIII, 1993, no. 1–3, p. 23–27.
3. DA, Academia Română, Dicţionarul limbii române, Bucureşti, 1913-1948.
4. DLR, Academia Română, Dicţionarul limbii române (DLR). Serie nouă,
Bucureşti, 1965 şi urm.
5. Hristea Theodor, Probleme de etimologie. Studii, Articole, Note. Bucureşti,
1966.
6. Negruzzi Constantin, Opere alese, I, Proză, [1957].
7. Tratat de dialectologie românească, coordonator Valeriu Rusu, Craiova,
1984.
305
LIMBĂ ŞI IDENTITATE ÎN REPUBLICA MOLDOVA:

O PROBLEMĂ CONTROVERSATĂ CU UN POTENŢIAL
RIDICAT DE CONFLICT
Gheorghe MOLDOVANU
Academia de Studii Economice din Moldova
„On n’habite pas un pays,

on habite une langue” (E. Cioran)
Résumé. La République de Moldova offre l’aspect d’un chantier porteur de
tensions où l’on voit s’affronter une politique linguistique ambiguë et des pratiques
langagières multilingues qui s’interpénètrent. Ce texte se propose de réfléchir autant
que peut se faire aux difficultés de nommer les langues et de dire l’identité dans un
contexte où le non-dit et les discours ambivalents sont bien ancrés dans l’usage.
1. Introducere
Chestiunile legate de relaţia dintre limbă şi identitate sunt mai actuale
ca oricând pentru Republica Moldova. Actualitatea problematicii în cauză se
explică, în primul rând, prin criza statului-naţiune, acesta din urmă nemaifiind
în măsură să ofere cetăţenilor săi un set coerent de garanţii într-o societate pe
cale de tranziţie la postmodernitate1. În al doilea rând, mutaţiile fulgurante din
societatea postmodernă2, modificând anumite tradiţii, agravează şi mai mult criza
sus-numită. Luate împreună, aceste fenomene au, incontestabil, repercusiuni
importante asupra conceptului de identitate, fapt care readuce în discuţie viziunea
cu privire la limbă ca factor de omogenizare şi uniformizare a societăţii. Întrucât
în Republica Moldova coexistă, alături de limba naţiunii titulare (româna), cel
puţin patru limbi minoritare cu o arie restrânsă de utilizare (ucraineana, rusa,
găgăuza şi bulgara), se impune necesitatea de a oferi o paradigmă de concepere
a unei politici lingvistice, care să ţină cont de caracterul contradictoriu al tendinţei
de dezvoltare, pe de o parte, a particularismelor (păstrarea propriei identităţi),
iar, pe de altă parte, de afirmare a naţionalismului civic la nivel naţional.
1
Conceptul de postmodernism este adesea asociat cu relativismul (orice este bine!),
confuzia identităţilor, pierderea sensurilor, reperelor, sfârşitul „marilor istorii”, atitudinea
postmodernă caracterizându-se prin reinterpretarea vechilor modele. De aceea, se poate
vorbi de postmodernitate atunci când suntem confruntaţi cu fragmentarea, complexitatea,
ficţiunea, hazardul, absenţa sistemului, dezordinea, discontinuitatea, fenomenele aleatorii
şi pluralitatea [6].
2
Societatea postmodernă prezintă două elemente definitorii: 1). Fragmentarea
individului: identitatea se fragilizează, variind între atitudini până acum opuse (bancher
ziua, dansator seara, gospodină perfectă acasă, femeie de afaceri la serviciu). În funcţie
de momentele vieţii sale, individul nu se mai proiectează în modele, tendinţa fiind spre
o mai mare flexibilitate identitară („eu” este „un altul”). 2). Fragmentarea societăţii:
în multiple grupe/comunităţi, fragmentare care se regăseşte în oferta de marketing şi
mass-media, stimulată de dezvoltarea internetului care nu împiedică dezvoltarea
poliapartenenţei. Sub steagul dreptului de a fi în mod absolut tu însuţi, toate mode-
lele de viaţă devin legitime, iar modelul patriarhal explodează [17; 2].
306 Gheorghe moldovanu
2. Implicaţiile cadrului naţional: modelul francez şi modelul german

al naţiunii
Cadrul naţional reprezintă o structură specifică care funcţionează după
propria sa logică. Problematica legată de conceperea acestuia a constituit
obiectul numeroaselor investigaţii. Pentru studiul de faţă este important să se facă
o distincţie între, pe de o parte, etnie (deseori numită şi naţionalitate) şi, pe de altă
parte, naţiune. Conceptul de naţiune este relativ recent, fiind introdus în circuitul
politic şi ştiinţific după Revoluţia franceză de la 1789. În literatura de specialitate
sunt cunoscute două modele de constituire a naţiunii moderne – modelul francez
bazat pe voinţa civică a cetăţenilor şi modelul german bazat pe comunitatea etnică
şi culturală [33; 32]. După cum afirmă D. Schnapper, „La nation «à l’allemande»
rejoint une conception selon laquelle l’homme est fortement conditionné, sinon
déterminé, par son appartenance à un groupe, qu’il soit défini en termes de race
ou de culture; la nation «à la française» insiste sur la liberté que garde l’individu
dans la maîtrise de son destin, malgré son insertion dans une société particulière
[33, p. 49]. Cu toate acestea, conform opiniei lui A. Smith, naţiunea modernă
n-a reuşit să transcende etnicitatea, în sensul că orice naţiune încorporează şi
reinterpretează componentele etnice preexistente, cristalizând, astfel, relaţiile
comunitare între membrii unei comunităţi [34, p. 214]. De aceea, problema
majoră a naţiunii moderne rezidă în asigurarea condiţiilor favorabile de evoluare
progresivă a unei societăţi bazate pe etnicitate spre o societate fondată pe voinţa
politică comună, indiferent de etnie.
Condiţiile specifice în care s-a produs unificarea statului francez au condus
la elaborarea concepţiei privind unitatea limbii şi naţiunii. Drept dovadă poate
servi următoarea declaraţie a lui Bertrand Barère, membru al Comitetului salvării
publice care a declanşat o adevărată ofensivă în favoarea existenţei unei limbi
naţionale: „La monarchie avait des raisons de ressembler à la tour de Babel; dans
la démocratie, laisser les citoyens ignorants de la langue nationale, incapables de
contrôler le pouvoir, c’est trahir la patrie… Chez un peuple libre, la langue doit
être une et la même pour tous”. Ideea „o limbă – o naţiune” a dominat spiritele
romantice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, principiul naţionalităţii
fiind motivaţia dominantă a vieţii publice din Europa. Transformarea statelor
teritoriale în state-naţiuni a determinat promovarea limbilor comune în rolul de
limbi naţionale, proces care a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, iar
pentru unele naţionalităţi s-a extins şi în secolul al XX-lea [1].
2.1. Naţionalitate şi cetăţenie: o disociere utilă pentru definirea
identităţii
În discuţiile cu privire la noţiunea de identitate deseori se utilizează în
mod alternativ conceptele de naţionalitate şi cetăţenie fără să se facă o distincţie
clară între acestea. Confuzia este cu atât mai importantă cu cât conceptele
în cauză variază în funcţie de epoca istorică, sursa de referinţă şi purtătorii
opiniilor exprimate.
De altfel, nici în sursele de referinţă destul de credibile nu găsim
o distincţie cât de cât clară între aceste noţiuni, deşi disocierea lor ar putea fi utilă
pentru definirea cu mai multă precizie a conceptului de identitate în societatea
postmodernă. Spre exemplu, dicţionarul Le Robert1 dă două definiţii ale itemului
naţionalitate: 1) „existence ou volonté d’existence en tant que nation d’un groupe
d’hommes unis par une communauté de territoire, de langue, de traditions,
1
Petit Robert, édition 1993.
Limbă şi identitate în Republica Moldova: o problemă controversată 307
cu un potenţial ridicat de conflict
d’aspirations; ce groupe dans la mesure où il maintient ou revendique cette
existence” şi 2) „état d’une personne qui est membre d’une nation déterminée”
(Le Robert, p. 1472), în acest caz fiind vorba mai degrabă de cetăţenie. După
cum se vede, sursa citată nu operează o disociere clară între cele două concepte,
exceptând următoarea nuanţă care se desprinde din definiţiile prezentate supra şi
anume: atunci când se pune accentul pe individ, ca membru al unui grup social,
este vorba de cetăţenie, pe când în cazul în care se face referinţă la un grup şi / sau
la o comunitate, este vorba de naţionalitate.
Această confuzie este observabilă mutatis mutandi şi în DEX1, deşi aici
sensul primar al itemului naţionalitate, definit ca: „apartenenţă a unei persoane
la o anumită naţiune”, corespunde sensului derivat al lexemului analizat din Petit
Robert. În acelaşi timp, cea de-a doua accepţiune din DEX a conceptului examinat,
definită ca „totalitatea însuşirilor specifice unei naţiuni; caracter naţional”, are
tangenţe cu sensul primar al acestuia definit în Petit Robert. În plus, DEX-ul
înregistrează un al treilea sens al lexemului naţionalitate, definit ca „apartenenţă
a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat”, deşi nici
această precizare nu contribuie prea mult la elucidarea distincţiei între conceptele
de naţionalitate şi cetăţenie.
Cu toate acestea, în practica cotidiană există o tendinţă de disociere
a noţiunilor în cauză. Astfel, spre deosebire de paşaportul francez, în care figurează
menţiunea „nationalité française”, în paşaportul moldovenesc s-a optat pentru
menţiunea „cetăţenia: Republica Moldova”, diferenţierea în cauză reflectând
două entităţi distincte: statul-naţiune edificat conform tradiţiei iacobine în Franţa
şi tentativa de edificare a statului Republica Moldova, bazat pe identităţi multiple,
în epoca de tranziţie la societatea postmodernă2.
3. Limbă şi identitate: o interpătrundere complexă
Necesitatea şi voinţa de a promova o limbă decurg din funcţia identitară
pe care aceasta o îndeplineşte în cadrul unei comunităţi. Limba îi uneşte pe
vorbitorii săi într-o comunitate ai cărei membri au acelaşi destin, aceeaşi istorie,
aceeaşi atitudine faţă de alte comunităţi lingvistice şi, prin urmare, faţă de
alte limbi [31, p. 43; 13; 26] . După cum afirmă J. Leclerc, „Si la langue était
réductible à sa fonction strictement instrumentale […], elle ne susciterait guère
d’émotivité et il serait indifférent d’utiliser une langue plutôt qu’une autre. Or, les
peuples ne semblent pas très disposés à changer de langue maternelle comme on
change de marteau. Symbole de l’identité, la langue est le plus puissant facteur
d’appartenance sociale et ethnique en même temps qu’un facteur de différenciation
et d’exclusion: elle permet d’identifier et d’isoler quelqu’un qui n’appartient pas
au groupe” [26, p. 130].
Potenţialul deosebit al limbii de a deveni simbolul esenţial al unei naţiuni
a fost menţionat şi de J. Fishmann: „…language can be vastly more than a means
of communication. Obviously, language can also be a very powerful symbol… By
its very nature language is the quintessential symbol, the symbol par excellence…
Anything can become symbolic of ethnicity whether food, dress…, but since
1
DEX, ediţia. a II-a, 1988.
2
Din punctul nostru de vedere societatea moldovenească va evolua treptat spre
postmodernitate, societatea în care trăim acum nefiind încă ceea ce se numeşte „societate
postmodernă” ci una în tranziţie, în care elementele de bază ale modernităţii deţin încă un
loc şi un rol mult prea important pentru a fi considerate depăşite.
language is the prime symbol system to begin with and since it is commonly
relied upon so heavily (even exclusively) to enact, celebrate and «call forth»
all ethnic activity, the likelihood that it will be recognized and singled out as
symbolic of ethnicity is great indeed” [13, p. 25].
Deşi majoritatea specialiştilor sunt de acord că limba constituie, alături de
istorie, cultură şi religie, una din componentele esenţiale ale identităţii naţionale,
există totuşi cercetători care afirmă că niciuna dintre aceste trăsături nu pare să
fie indispensabilă [18;12] şi că, în fiecare caz concret, identitatea naţională ar fi
produsul unui conglomerat de elemente (etnie, limbă, religie) asociate în mod
diferit în funcţie de contextul dat [18]. Examinând situaţia concretă a etniilor
minoritare din SUA asimilate de majoritatea lingvistică (mainstream society),
J. Edwards ajunge la concluzia că limba nu reprezintă o caracteristică obligatorie
pentru constituirea identităţii naţionale. În opinia cercetătorului, „Niciunul dintre
indiciile speciale nu joacă un rol hotărâtor. Astfel, deşi putem spune că limba poate
fi un atribut extrem de important al identităţii, nu putem afirma cu certitudine
că ea reprezintă caracteristica esenţială pentru păstrarea identităţii” [12, p. 22].
(Traducerea ne aparţine – G. M.).
Cu toate acestea, J. Edwards admite că, întrucât reprezentanţii acestor
grupuri minoritare nu mai utilizează limbile naţionale în comunicare, limba
maternă are pentru ei o valoare pur simbolică, dar nu comunicativă (Ibidem).
Prin urmare, deşi J. Edwards pune la îndoială caracterul obligatoriu al limbii
pentru menţinerea identităţii naţionale, evidenţiind valoarea simbolică a acesteia,
lingvistul acceptă, în mod implicit, relaţia directă dintre limbă şi identitate, întrucât
anume valoarea simbolică şi nu cea comunicativă constituie liantul dintre ele.
Analizând influenţa factorilor sociali asupra libertăţii de alegere a limbii
de către elveţieni în procesul migraţiunii interne, G. Lüdi constată existenţa unei
relaţii de influenţă reciprocă între limbă şi identitate. În opinia cercetătorului,
„valoarea socială a limbilor determină identitatea în măsura în care ea influenţează
dorinţa sau refuzul de acomodare (instrumentală şi/sau integrativă); pe de altă
parte, identitatea exercită o influenţă asupra perceperii idiomurilor în contact şi
asupra capitalului lor simbolic” [29, p. 290]. (Traducerea ne aparţine – G. M.).
Din această perspectivă, unele comunităţi lingvistice se consideră ca fiind
lipsite de acest capital simbolic atunci când sunt obligate să adopte o limbă de
comunicare comună, care nu este limba lor maternă. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât este vorba de o comunitate lingvistică majoritară (cazul românilor basarabeni
din fosta URSS). În situaţia în care securitatea lingvistică şi culturală a unei
comunităţi este compromisă, din cauza concurenţei cu o altă limbă, voinţa de
a-şi proteja limba şi cultura prinde rădăcini în opinia publică. Această voinţă se
afirmă pe măsură ce efectele concurenţei devin tot mai vădite şi, în cele din urmă,
se impune partidelor politice şi guvernelor. De aceea, adoptarea unei limbi în
calitate de limbă comună în situaţia în care limba aleasă nu este limba populaţiei
majoritare, dar este impusă de elita de la guvernare ridică mari probleme. Drept
exemplu poate servi tentativa de oficializare a limbii ruse în Republica Moldova
de către fosta guvernare agrariano-comunistă. Cu toate acestea, adoptarea unei
limbi comune devine, deseori, o soluţie inconturnabilă. În situaţii de acest gen,
cea mai bună soluţie ar fi alegerea limbii populaţiei majoritare sau a unei limbi
străine neutre, adică fără ştampilă etnică şi/sau de oprimare, cum ar fi rusa în
Republica Moldova.
3.0. Bruiaj identitar în Republica Moldova
Unul din obiectivele majore ale anchetei sociolingvistice1 desfăşurate
de noi în cadrul unei cercetări mai ample decât studiul de faţă a fost relevarea
atitudinilor populaţiei vizavi de controversata problemă legată de denumirea
oficială a limbii populaţiei băştinaşe şi definirea identităţii acesteia.
După cum se ştie, în timp ce problema legată de decretarea limbii
populaţiei băştinaşe în calitate de limbă oficială a noului stat independent
a servit drept factor unificator pentru populaţia românofonă a Republicii
Moldova, nu putem afirma acelaşi lucru şi despre controversata problemă
a denumirii oficiale a limbii populaţiei majoritare, determinată de definirea
identităţii naţionale a populaţiei respective. Constituind rădăcinile unui conflict
latent, în anii de agonie ai dominaţiei sovietice, atunci când frământările
şi acţiunile politice pentru lichidarea dominaţiei străine s-au intensificat,
problema în cauză a ieşit la suprafaţă cu o mai mare îndrăzneală. În noile
împrejurări, intelectualilor moldoveni li se deschidea, astfel, un mediu dintre
cele mai propice pentru propagarea ideii cu privire la perspectivele dezvoltării
noii formaţiuni statale, dar mai ales, cu privire la emanciparea naţională, care
însemna unitatea limbii şi a identităţii poporului român de pe ambele maluri
ale Prutului.
Deşi fruntaşii acestei mişcării au reuşit să-şi asigure sprijinul unui segment
social receptiv faţă de ideea românităţii care este în continuă creştere, problema
dată a devenit motivul unei scindări profunde în cadrul elitei politice şi intelectuale
a ţării în două grupări, una de orientare „proromână”, numită şi „panromânism”
[24, p. 345-346], pentru care termenul „moldovenesc” indică doar o identitate
regională în cadrul României Mari, iar alta „moldovenistă”, care susţine că Republica
Moldova, cu toate că împărtăşeşte cu România aceeaşi limbă şi cultură, ar avea
o identitate distinctă [25, p. 6-7].
Promovarea moldovenismului recapătă amploare în noul stat suveran odată
cu accederea la guvernare a Partidului Democrat Agrar din Moldova, când se
întreprind tentative de reorientare a politicii naţionale a ţării spre mixajul multietnic
[19, p. 123-153]. În aceeaşi perioadă, apare şi necesitatea formulării unei „idei
integratoare” pentru societatea moldovenească. Astfel începe construcţia unei noi
identităţi naţionale, care avea menirea să servească drept bază pentru concilierea
etniilor conlocuitoare. Opoziţia fermă de care au dat dovadă reprezentanţii elitei
intelectuale din republică, contestând identitatea ce i se impunea majorităţii etnice
şi considerând-o drept insultă pentru adevărata identitate a acesteia, nu a reuşit să
influenţeze poziţia făuritorilor neamului moldovenesc. În consecinţă, glotonimul
„limba moldovenească” a fost oficializat şi de noua Constituţie a Republicii
Moldova (1994).
Problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată de problema
identităţii lingvistice a naţiunii titulare, a produs o profundă scindare în sânul
populaţiei. Această discordanţă se manifestă, de asemenea, la nivelul cel mai
înalt, provocând o adânca fisură între elita politică şi cea intelectuală a Moldovei.
Presiunile din partea opoziţiei şi inconsecvenţa politicienilor au determinat
Parlamentul Republicii să apeleze la opinia oamenilor de ştiinţă, care şi-au
expus fără ambiguitate punctul de vedere: „[…]. Convingerea noastră este, de
1
Ancheta a fost organizată în perioada martie-iunie 2007 pe un eşantion
reprezentativ (1046 de persoane) în 91 de localităţi din republică, exceptând
regiunea transnistreană.
aceea, că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu

adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «Limba de stat (oficială)
a Republicii Moldova este limba română»”.1
În pofida recunoaşterii unităţii limbii române şi a celei moldoveneşti de
către oamenii de ştiinţă şi a protestelor repetitive de amploare care au avut drept
lozinci reabilitarea limbii şi a istoriei românilor, rezolvarea problemelor ce ţin de
identitatea naţională a românilor basarabeni se amână de fiecare dată, constituind
un motiv de discordie şi de animozitate în societate. Conform unor sondaje
de opinie efectuate de Institutul de Politici Publice în 2004–2005, problemele
legate de identitatea naţională (români sau moldoveni?, istoria, limba de stat…)
reprezintă şi astăzi temele cu potenţialul de conflict cel mai ridicat.2
Politica naţională ambiguă şi lipsa unui dialog eficient cu minorităţile
etnice au provocat o scindare a societăţii moldoveneşti, fapt confirmat atât de
răspunsurile participanţilor la Etnobarometru 2005, cât şi la ancheta noastră
din 2007. Opiniile respondenţilor au fost împărţite în două categorii distincte
în funcţie de două perspective ideologice diferite care reflectă două tipuri
de discursuri identitare, şi anume: discursul identitar românesc şi discursul
identitar moldovenesc3. Astfel, unii asociază evenimentul independenţei din
1991 cu renaşterea naţională şi revenirea la românitate (revenirea la grafia latină,
declararea limbii române ca limbă de stat, restabilirea simbolică a legăturilor
dintre cele două maluri ale Prutului etc.), ca un început al democratizării
regimului politic şi al integrării Moldovei în organismele internaţionale.
Alţii (cu precădere, respondenţii aparţinând minorităţilor etnice), dimpotrivă,
estimează că obţinerea independenţei este un prilej de afirmare a unei naţiuni
noi – moldovenii, naţiune care are o istorie şi o identitate aparte, bazată din
start pe mixajul polietnic (moldoveni, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi etc.).
Drept rezultat, vidul identitar din republică şi prezenţa unui potenţial ridicat de
conflict între etnii.
3.1. Antinomia identitate etnică – identitate civică (naţională) în
Republica Moldova
După cum am menţionat supra, pentru definirea conceptului de identitate
în condiţiile actuale, este important să se opereze o disociere între identitatea
etnică şi identitatea naţională, identitatea fiind definită, în general, ca o funcţie
a diferenţelor în cadrul unui sistem [5; 23, p. 3-4).4 Identitatea naţională este
considerată drept un fenomen modern prin excelenţă [16], iar ceea ce se
1
„Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria
şi folosirea glotonimului limba moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi de la
Academie acceptată la şedinţa lărgită a Prezidiului AŞM). în Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară, 1995, nr. 1, p. 131-132.
2
Etnobarometru – Republica Moldova (raport de cercetare – studiu Delphi),
Institutul de Politici Publice, 2005. Disponibil la adresa: http://www.ipp.md/files/
Barometru/Etnobarometru/Raport%20de%20cercetare%20al%20studiului%20
Delphy.pdf
3
O sistematizare a acestor două tipuri de discursuri identitare din punctul de vedere
al comportamentelor indivizilor poate fi găsită în lucrarea T. Cărăuş [8].
4
Fără a intra în detalii cu privire la noţiunea de identitate, vom menţiona doar
existenţa a două teorii controversate cu privire la natura şi esenţa acesteia. Astfel, din
perspectiva teoriei esenţialiste, identitatea este esenţială, fundamentală, unitară şi
neschimbată. Din contra, conform teoriei instrumentaliste, identitatea nu este ceva
consideră, de obicei, drept identitate naţională premodernă reprezintă, mai
degrabă, identitatea etnică [15, p. 208].11
În alţi termeni, distincţia principală dintre identitatea etnică şi identitatea
naţională este starea nemobilizată politic a identităţii etnice [15, p. 208; 8],
ai cărei indicatori sunt limba, vestimentaţia, obiceiurile, hrana specifică şi altele.
Spre deosebire de identitatea etnică, identitatea naţională implică o organizare
socială omogenă, o educaţie şi o cultură standard comună, o economie şi obiective
politice comune [21; 16].22
Abordarea fenomenului identităţii naţionale din perspectiva
instrumentalistă şi conştientizarea distincţiei între identitatea etnică şi identitatea
naţională poate fi utilă pentru înţelegerea vidului identitar care s-a creat în
Republica Moldova, precum şi pentru crearea condiţiilor propice de construire
a unei identităţi naţionale, în sensul geopolitic dar nu etnic, care ar corespunde
realităţii cotidiene din acest spaţiu. O atare abordare este justificată, în primul
rând, de modul de percepţie de către populaţie a definirii propriei identităţi şi
a identităţii etniilor conlocuitoare.
Astfel, rezultatele anchetei sociolingvistice au arătat că respondenţii, în
cvasitotalitatea lor, se autoidentifică în conformitate cu principalele caracteristici
ale identităţii etnice, dar nu ale identităţii naţionale ca identitate sociopolitică. După
cum se vede în figura 1, în funcţie de percepţia propriei identităţi, participanţii la
sondaj au fost, de fapt, împărţiţi, cu mici excepţii, în grupuri etnice, delimitarea
unui segment bine conturat al identităţii civice fiind cu neputinţă.
imuabil, ea este construită şi reconstruită [23, p. 11]. Modelul instrumentalist este atractiv
din două considerente. În primul rând, merită atenţie ideea despre caracterul schimbător
al identităţii care se construieşte ca funcţie a diferenţelor. Pe acest mecanism se bazează
opoziţia „noi – alţii” care este determinantă în construcţia identităţii naţionale. În al doilea
rând, un aspect important al modelului instrumentalist este presupoziţia că identitatea
se constituie prin discurs şi naraţiune. Cu alte cuvinte, pentru a spune ceva despre
o anumită comunitate (când a apărut, ce istorie are, ce evenimente au marcat-o etc.),
apelăm la naraţiune [30]. Prin intermediul naraţiunii se modelează viziunile şi atitudinile
unei comunităţi faţă de propriul trecut şi prezent. De asemenea, prin discurs devin
inteligibile proiectele pentru viitorul comunităţii.
1
Etnicitatea, de asemenea, este abordată, în literatura de specialitate, din două
perspective, şi anume culturalistă şi constructivistă. Adepţii abordării culturaliste
(primordialiste) consideră etnicitatea ca o familie extinsă, bazată pe legături de sânge
şi limbă [15, p. 208]. Pentru adepţii perspectivei constructiviste, identităţile etnice sunt
flexibile în timp, formele colective fiind generate continuu prin interacţiuni. În opinia lui
F. Barth, fondatorul concepţiei constructiviste, „Trăsăturile care sunt luate în considerare
nu reprezintă suma diferenţelor obiective, ci numai acelea pe care indivizii înşişi le
consideră semnificative […]: unele trăsături sunt utilizate de indivizi drept semnale şi
embleme ale diferenţei, altele fiind ignorate, iar în unele relaţii diferenţele radicale sunt
minimalizate şi negate” [3, p. 14) (Traducerea ne aparţine – G. M.).
2
Această distincţie între identitatea etnică şi identitatea naţională pare mai
puţin nuanţată, dacă ne referim la definiţia etnicităţii din perspectiva primordialistă.
O descriere mai mult sau mai puţin exhaustivă a trăsăturilor caracteristice ale
identităţii etnice, din această perspectivă, a fost de făcută de J. Hutchinson şi
A. Smith, în opinia cărora etnicitatea se constituie din şase elemente fundamentale:
(1) un nume comun care exprimă esenţa comunităţii, (2) credinţa în existenţa
strămoşilor comuni, (3) o istorie comună (4) o cultură comună (limbă, obiceiuri,
religie etc.) (5) ataşamentul faţă de un teritoriu strămoşesc şi (6) sentimentul de
solidaritate cu membrii comunităţii [22, p. 7).
Drept indiciu al identităţii civice pot fi calificate răspunsurile cu o dublă

dimensiune identitară care reflectă atât identitatea etnică, cât şi identitatea
civică, precum: „moldovean/român-român/moldovean”, „moldovean/ucrainean-
ucrainean/moldovean”, „moldovean/bulgar-bulgar/moldovean”, „moldovean/
găgăuz-găgăuz/moldovean” şi moldovean/rus-rus/moldovean, aceasta însemnând
că persoana dată se identifică, în acelaşi timp, cu etnia română (ucraineană,
bulgară, găgăuză, rusă) şi cu poporul moldovenesc.
100,0
10,6
18,1
44,5
Structură (%)
0,2
0,1
0,9
1,1
5,4
0,2
0,3
1,7
3,1
2,3
1,1
3,3
7,0
0,3
1046
189
465
111
Frecvenţă
12
56
18
32
24
35
73
11
2
1
9
2
3
3
ucrainean-moldovean
moldovean-ucrainean
găgăuz-moldovean
moldovean-găgăuz
român-moldovean
moldovean-bulgar
moldovean-român
bulgar-moldovean
Răspuns
TOTAL
rus-moldovean
moldovean-rus
nonrăspunsuri
moldovean
ucrainean
găgăuz
bulgar
român
rus
Figura 1. Distribuirea respondenţilor în funcţie

de percepţia propriei identităţi
Trebuie menţionat că, în efortul intelectual făcut de tranzitologi, se
recunoaşte şi faptul că, acolo unde provocarea construcţiei statale include diviziuni
etnice semnificative, consolidarea democraţiei este favorizată de construcţia
unui stat atotcuprinzător ce oferă egalitate politică tuturor cetăţenilor statului
[11, p. 26), inclusiv în baza identităţilor multiple [27].
Abordarea identităţilor multiple ar fi una din soluţiile de compromis şi în
cazul Republicii Moldova. Într-adevăr, pornind de la perspectiva instrumentalistă
a identităţii, dacă politicienii sau cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale nu
forţează polarizarea, mulţi indivizi pot prefera să se considere ca având identităţi
multiple şi complementare, construite pe baze sociale [28, p. 62).
În afară de faptul că binoamele sus-menţionate reprezintă un indicator
al unei identităţi multiple, în corelaţie cu variabila „limba maternă”, ele
reflectă fenomenul asimilării lingvistice printre aceste patru etnii şi,
respectiv, vitalitatea limbilor corespunzătoare. Astfel, analiza statistică
a binomului „moldovean/rus-rus/moldovean” care reuneşte 44 de răspunsuri
sau 4, 2% din totalul respondenţilor arată că 11 dintre ei consideră limba
rusă ca limbă maternă, limba maternă a celorlalţi 33 repartizându-se în felul
următor: româna – 11, moldovenească – 21 şi bulgara – 1. Prin urmare, cei
11 reprezentanţi ai etniei ruse care alcătuiesc 9, 4% din totalul etnicilor
ruşi se identifică, mai întâi, cu etnia rusă, iar apoi cu poporul moldovenesc.
Dimpotrivă, în cazul celor 32 de români / moldoveni (2, 67%) şi 1 bulgar
(6, 7%) este vorba de asimilare lingvistică în favoarea limbii ruse, identitatea
culturală fiind totuşi păstrată.
Ucraineni sunt la fel de puţin receptivi faţă de identitatea naţională
a poporului moldovenesc ca şi ruşii. Rezultatele analizei au scos la iveală
că 6 (9, 67%) respondenţi din totalul etnicilor ucraineni şi-au declarat
apartenenţa la etnia ucraineană, fiind, în acelaşi timp, conştienţi de faptul
că sunt parte componentă a poporului moldovenesc. De asemenea, în cadrul
acestui binom am înregistrat 17 (1, 9%) cazuri de abandon lingvistic printre
moldoveni/români în favoarea limbii ucrainene şi 4 cazuri (11, 4%)1 de
abandon lingvistic printre ucraineni în favoarea limbii ruse.
Cât priveşte analiza binomului „moldovean/ găgăuz-găgăuz/ moldovean”,
am putut constata că doar 7% dintre găgăuzi au declarat că fac parte din etnia
respectivă şi din poporul moldovenesc. În acelaşi timp, au fost înregistrate două
cazuri (0, 23%) de asimilare lingvistică printre românii basarabeni în favoarea
limbii găgăuze.
În fine, din cele 4 răspunsuri înregistrate în cadrul binomului identitar
„moldovean/bulgar-bulgar/moldovean”, în 3 (0, 35%) cazuri este vorba de
abandon lingvistic printre moldoveni/români în favoarea limbii bulgare.
De asemenea, a fost înregistrat 1 (6, 7%) caz de asimilare lingvistică printre
bulgari în favoarea limbii ruse, cele 6, 7% reprezentând şi ponderea populaţiei de
etnie bulgară care se consideră parte integrantă a poporului moldovenesc.
După cum se vede, în medie, doar 8% din populaţia Republicii Moldova
aparţinând etniilor minoritare se consideră parte componentă a poporului
1
A se nota că această proporţie nu reflectă rata asimilării lingvistice în favoarea
limbii ruse în structura întregului segment al reprezentanţilor etniei ucrainene, ci doar
rata abandonului lingvistic printre populaţia de etnie ucraineană, care şi-a declarat apar-
tenenţa atât la identitatea etnică respectivă, cât şi la poporul moldovenesc. Rata asimilării
lingvistice printre minorităţile etnice în favoarea limbii ruse poate fi calculată din relaţia
„ucrainean/bulgar/găgăuz-rus” sau „rus-ucrainean/bulgar/găgăuz” în raport cu limba
maternă declarată.
moldovenesc, grupurile etnice fiind, în mare măsură, enclavizate. Aceasta

constituie o dovadă a faptului că identitatea civică este vagă şi slab conturată.
Una din cauzele eşecului tentativei de construire a identităţii naţionale bazate
pe principiul de cetăţenie abstractă (respectarea drepturilor omului) şi raţională
sunt ataşamentul afectiv şi solidaritatea etniilor minoritare faţă de naţiunile din
Rusia, Bulgaria şi Ucraina, care îşi găseşte manifestare în autoidentificarea acestor
etnii cu naţiunile respective mai degrabă decât cu poporul moldovenesc. Mai
mult decât atât, această afectivitate este un stimulent pentru dobândirea cetăţeniei
statelor sus-numite pe baza criteriului etnic.
De asemenea, pentru grupul românilor basarabeni care îşi asumă discursul
identitar românesc, identitatea etnoculturală rămâne locul afectivităţii în care sunt
împărtăşite aceeaşi limbă şi cultură – România. Conform rezultatelor anchetei,
356 (34%) de persoane din totalul respondenţilor se autoidentifică, în acea sau
altă formă, români (18, 1% – români, 5, 4% – români-molodoveni, şi 10, 6% –
moldoveni-români), ceea ce alcătuieşte 43, 3% din totalul respondenţilor de etnie
română (figura 1).
De notat că proporţia populaţiei Republicii Moldova care aderă la discursul
identitar românesc este în continuă creştere. Dacă, în 2004, doar 2, 2%1 dintre
moldoveni se autoidentificau români, în 2007, aproape fiecare al doilea cetăţean
de etnie română se consideră, în acea sau altă măsură, român. Or, toate aceste
circumstanţe trebuie luate în considerare în procesul de construire a identităţii
civice (naţionale) în Republica Moldova.
3.2. Percepţia limbii materne ca opţiune de valoare: română sau
moldovenească?
Învestirea limbii cu o valoare culturală contribuie la prezervarea limbii
materne [7]. În plus, în anumite cazuri, limbii i se atribuie valori politice. În cele
ce urmează, vom examina chestiunea legată de alegerea denumirii limbii materne
de către populaţia majoritară din republică ca opţiune de valoare.
Trebuie menţionat faptul că alegerea unei limbi ca opţiune de valoare nu
reprezintă un caz unic în practica lingvistică internaţională. Putem invoca aici
opţiunea poporului evreu pentru limba ebraică care, după regenerare, a devenit
limba naţională a Israelului, înlocuind limba idiş considerată ca variantă joasă.
De asemenea, majoritatea norvegienilor au optat pentru varianta livrească bokmål,
în loc de nynorsk, variantă preferată de un segment al societăţii care este ostil
vizavi de Europa, deşi ambele variante sunt considerate drept variante standard
[35, p. 105-129]. În mod similar, alegerea denumirii limbii de stat pentru Republica
Moldova nu este o simplă opţiune: ea atrage după sine consecinţe politice care
îşi găsesc manifestare în comportamentul populaţiei. Astfel, persoanele care
estimează că limba vorbită pe teritoriul republicii este limba română vor vota în
mod diferit, vor promova un discurs identitar diferit în comparaţie cu persoanele
care consideră că este limba moldovenească.
Problema denumirii limbii oficiale este una controversată atât pentru
populaţia românofonă a republicii, cât şi pentru cea alofonă. Cu toate acestea,
evoluţia în dinamică a opiniei populaţiei arată că din ce în ce mai mulţi cetăţeni
optează pentru denumirea firească a limbii – limba română. Astfel, dacă, în 2004,
doar 16, 5%2 moldoveni/români considerau că limba lor maternă este româna,
conform sondajului nostru din 2007, circa 50% din respondenţi au declarat
că vorbesc în limba română (a se vedea figura 2). În acelaşi timp, numărul
1
Recensământul populaţiei 2004, Chişinău, 2006, vol. 1, p. 35.
2
Recensământul populaţiei 2004, Chişinău, 2006, vol. I, p. 34.
respondenţilor care vorbesc în limba moldovenească s-a diminuat de la 58, 8%1,
în 2004, la 32, 6%, în 2007.
Frecvenţă
Structură
(%)
Răspuns
ucraineana şi rusa 1 româna 518 49,5

ucraineana şi moldoveneasca 1 moldoveneasca 341 32,6
ucraineana 33 moldoveneasca şi rusa 1 0,1
găgăuza 28 rusa 104 9,9
bulgara 13 rusa şi româna 1 0,1
rusa şi găgăuza 1 rusa şi moldoveneasca 1 0,1
rusa şi moldoveneasca 1 rusa şi găgăuza 1 0,1
rusa şi româna 1 bulgara 13 1,2
rusa 104 găgăuza 28 2,7
moldoveneasca şi rusa 1 ucraineana 33 3,2
moldoveneasca 341 ucraineana şi moldoveneasca 1 0,1
româna 518 ucraineana şi rusa 1 0,1
nonrăspunsuri 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 2. Distribuirea respondenţilor în funcţie

de percepţia limbii materne
De remarcat că numărul persoanelor care estimează că limba lor maternă este
româna creşte odată cu ridicarea nivelului de competenţă lingvistică a populaţiei în
limba dată. Tendinţa de majorare a segmentului de cetăţeni ai Republicii Moldova
care aleg opţiunea lingvistică în favoarea limbii române se explică, printre altele,
prin faptul că, în primii ani de independenţă, românii basarabeni aveau un
sentiment de insecuritate lingvistică condiţionat de inferioritatea glotică, întrucât
ei vorbeau într-o limbă arhaică, rudimentară şi pocită. Însă, pe măsură ce tânăra
generaţie îşi perfecţionează, pe cele mai diverse căi, inclusiv prin imersiune totală
şi/sau prin interacţiune lingvistică naturală, nivelul de competenţe lingvistice
în limba româna standard, acest sentiment de inferioritate se estompează.
De aceea, concluziile lingviştilor de la universităţile din Germania la care face
referinţă K. Heitman [20, p. 141], conform cărora locuitorii acestei regiuni, vor
continua să vorbească în situaţiile cotidiene în limba rudimentară, chiar dacă ei
învaţă limba modernă standard, ni se par exagerate. Aceasta, cu atât mai mult
cu cât vorbitorii fluenţi ai românei moderne din România utilizează variante
regionale, fără a se strădui să ascundă diferenţele fonetice.
1
Ibidem.
Este cunoscut faptul că, uneori, multe din propoziţiile confirmate de ştiinţă
ca adevăruri incontestabile, pentru mari mase de oameni, culturi şi comunităţi,
apar ca reprezentând incertitudini sau chiar neadevăruri. De aceea, ancheta
sociolingvistică are ca obiect de studiu şi această problematică a raportului dintre
constatările ştiinţifice şi convingerile populaţiei. În acest sens, pentru evaluarea
atitudinilor populaţiei faţă de mult vehiculata problemă cu privire la existenţa
„limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, respondenţii au fost rugaţi să-
şi exprime opiniile vizavi de relaţia care există între aceste două glotonime.
structură (%)
frecvenţă
răspuns
Nonrăspunsuri 25 2,4
Aceeaşi limbă 500 47,8
Moldoveneasca este un
dialect al limbii române 383 36,6
Două limbi diferite 138 13,2
TOTAL 1046 100,0
Figura 3. Atitudinea subiecţilor chestionaţi faţă de relaţia

dintre limba moldovenească şi limba română
După cum este ilustrat în figura 3, în pofida faptului că promotorii
moldovenismului primitiv nu doresc să recunoască glotonimul „limba română”,
susţinând în continuare formula antiştiinţifică şi antinaţională privind existenţa
a 2 limbi romanice de Est [4, p. 33; 9, p. 10], 48% din subiecţii chestionaţi sunt
de părere că glotonimele în cauză denumesc un singur idiom – limba română.
Această opinie este împărtăşită de încă 37% respondenţi care susţin că limba
moldovenească este un dialect1 al limbii române. Prin urmare, 85% din totalul
persoanelor care au participat la sondaj nu au dubii în ceea ce priveşte unitatea
1
Delimitarea cu precizie a noţiunilor de limbă şi dialect este dificilă şi complicată
[10, p. 66-70], deşi este evident că la baza disocierii lor se află criterii de natură socială mai
degrabă decât de natură lingvistică [14, p. 444). Dată fiind existenţa, din punct de vedere
istoric, a variantelor lingvistice reciproc comprehensibile, varianta care se bucură de un statut
sociopolitic superior este considerată, de regulă, drept limbă, pe când celelalte variante sunt
considerate dialecte. Cu toate acestea, practica lingvistică internaţională furnizează exemple,
când principiul comprehensibilităţii reciproce este violat în aprecierea gradului de înrudire
a limbilor. De exemplu, idiomul german vorbit în Elveţia este considerat ca dialect al limbii
germane standard, în pofida gradului înalt de opacitate dintre ele. Drept criteriu de bază, în
acest caz, servesc legăturile istorice şi politice dintre Germania şi regiunea germanofonă
respectivă din Elveţia. De asemenea, diversele dialecte ale limbii chineze, departe de a fi
reciproc comprehensibile, sunt considerate ca dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. Dimpotrivă,
există situaţii când, în pofida gradului de comprehensibilitate reciprocă totală sau parţială
dintre două variante, acestea din urmă sunt considerate ca două limbi diferite. Drept exemplu
pot servi norvegiana standard şi daneza, româna şi moldoveneasca. Aceasta, bineînţeles, din
motive sociopolitice recente.
limbii moldoveneşti şi române, restul (13%) considerând totuşi că este vorba
de două limbi diferite. De notat că 89% dintre respondenţii de etnie română
consideră că moldoveneasca şi româna este una şi aceeaşi limbă şi doar 9,2%
au o opinie contrară. Iată că, în sfârşit, adevărul ştiinţific este confirmat de
convingerile populaţiei.
Proporţia subiecţilor chestionaţi de alte etnii care estimează că
este vorba de unul şi acelaşi idiom, este următoarea: ruşi – 75%, ucraineni –
51%, găgăuzi – 50%, bulgari – 53%. În acelaşi timp, 24% ruşi, 45% ucraineni,
50% găgăuzi şi 38% bulgari consideră că moldoveneasca şi româna sunt
două limbi diferite.
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne oferă posibilitatea să
constatăm că ponderea populaţiei care afirmă unitatea limbii moldoveneşti şi
a limbii române nu diferă substanţial în funcţie de nivelul de educaţie, variind
între 80% şi 93%. Cât priveşte percepţia relaţiei dintre limba moldovenească
şi limba română în funcţie de vârstă, se observă că, odată cu majorarea vârstei
respondenţilor, ponderea subiecţilor care estimează că limba moldovenească
şi limba română este una şi aceeaşi limbă creşte, pe când proporţia celor
care afirmă că moldovenească este un dialect al limbii române descreşte (a se
vedea figura 4).
Figura 4. Percepţia relaţiei dintre limba moldovenească şi limba română

în funcţie de vârsta respondenţilor
În acelaşi timp, este important să menţionăm că, în ceea ce priveşte

unitatea limbii române şi a limbii moldoveneşti, populaţia din mediul rural
este mai aproape de adevărul ştiinţific decât populaţia din mediul urban.
Conform sondajului nostru, ponderea populaţiei de la sate care estimează că
româna şi limba moldoveneasca reprezintă o singură limbă depăşeşte de două
ori proporţia respectivă a respondenţilor din mediul urban (65, 7%, faţă de
34, 3%). Dimpotrivă, proporţia respondenţilor din mediul rural şi proporţia
respondenţilor din mediul urban, care estimează că moldoveneasca este un
dialect al limbii române, nu diferă prea mult: 49, 3%, faţă de 50, 7%.
În concluzie menţionăm următoarele: 1). Pretextând susţinerea

multilingvismului şi a multiculturalismului în procesul de edificare a noului
stat suveran, autorităţile agrariano-comuniste, în loc să pună accentul pe
promovarea limbii oficiale ca factor de unificare civică şi de consolidare
a coeziunii sociale, au contribuit la fragmentarea şi enclavizarea etniilor,
încurajând particularismele în defavoarea factorilor unificatori. Drept rezultat,
sentimentul de apartenenţă la poporul moldovenesc este lipsit de importanţă
pentru cetăţenii republicii, cvasitotalitatea cetăţenilor autoidentificându-se în
conformitate cu principalele caracteristici ale identităţii etnice, fapt care denotă
că identitatea civică (naţională) este vagă şi slab conturată. 2). Bruiajul identitar
creat în republică reflectă, în funcţie de două perspective ideologice, două
discursuri identitare distincte: discursul identitar românesc şi discursul identitar
moldovenesc. Cele două tipuri de discursuri identitare îşi găsesc manifestare
concretă în comportamentul politic al cetăţenilor, inclusiv în opţiunea acestora
cu privire la denumirea corectă a limbii oficiale. 3) În procesul de readaptare a
politicii lingvistice la realităţile actuale, urmează ca noua guvernare de orientare
liberalo-democratică să ţină cont de tendinţa de majorare semnificativă a celor
care optează pentru denumirea firească a limbii române (85%). Paralel cu
aceasta, pentru depăşirea vidului identitar, în acţiunile de edificare a identităţii
naţionale în noul stat suveran, este necesar să se deplaseze accentul de pe
principiul etnic pe principiul geopolitic.
1. Baggioni, D., Du rôle des États dans la construction de l’unicité et de la

diversité en Europe à l’aube de l’an 2000. în DiversCité Langues, 1997, vol. II.
Disponibil la adresa: http://www.uquebec.ca/diverscite
2. Bauman, Z., Imitations of Postmodernity, London: Routledge, 1992.
3. Barth, F., Introduction. în Barth, F. (ed.), Ethnic Groups and Boundaries: The
Social Organization of Culture Difference, Bergen and Oslo: Universitetsforlaget,
London: George Allen & Un-win, 1969, p. 9-38.
4. Berejan, S., Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova.
Aspecte identitare. în Basarabia. Dilemele identităţii, Iaşi: Editura Fundaţia Academică
„A. D. Xenopol”, 2001, p. 261-266.
5. Billig, M., Banal Nationalism, London: Sage Publications Ltd., 1995.
6. Boisvert, Y., L’analyse postmoderniste, une nouvelle grille d’analyse socio-
politique, Montreal: Ed. Harmattan, 1997.
7. Breton, A., Le rendement culturel des langues et l’assimilation
linguistique. în Breton, A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes: Explorer
l’économie linguistique, Ottawa: Ministère du Patrimoine Canadien, 2002,
p. 95-121.
8. Cărăuş, T., Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?
In Contrafort, nr. 4-5, 2002. Disponibil la adresa: http://www.contrafort.md/ 2002/90-
91/338.html
9. Ciobanu, A., Un deceniu cu Legislaţia lingvistică. în Arta comunicării –
necesitate stringentă în societatea contemporană. Materialele Conferinţei Ştiinţifico-
Didactice dedicate Anului Eminescu, Chişinău: Editura ASEM, 2000, p. 7-17.
10. Coşeriu, E., Politici lingvistice. în Limbaje şi comunicare: în honorem
E. Coşeriu: Colocviul Internaţional de Stiinţe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001,
Suceava: Editura Universităţii din Suceava, 2003, vol. al VI-lea, partea I, p. 59-70.
11. Diamond, L., În căutarea consolidării. în Diamond, L., Plattner,
M. et al. (coord.), Cum se consolidează democraţia, (trad. Muntean,
M., Muntean, A.), Iaşi: Polirom, 2004, p. 15-38.
12. Edwards, J., Language, Society and Identity, Oxford: Basil
Blackwell, 1985.
13. Fishman, J., Language and Ethnicity. în Giles, H. ( ed.), Language,
Ethnicity and Intergroup Relations, London: Academic Press, 1977,
p. 15-57.
14. Fishman, J., Concluding Comments. în Fishman, J. (ed.), Handbook
of Language and Ethnic Identity, Oxford: Oxford University Press, 1999,
p. 444-454.
15. Fishman, J., Social Theory and Ethnography: Language and Ethnicity
în Eastern Europe. In. Hutchinson, J. and Smith, A. (eds), Nationalism,
Critical Concepts în Political Science, London and NewYork: Routledge, 2000,
vol. I., p. 200-215.
16. Gellner, E., Nations and Nationalism (New Perspectives on the Past),
Oxford: Blackwell Publishing, 2006.
17. Giddens A., 1991, Modernity and Self-Identity: Self and Society în
the late Modern Age, Standford, Standford University Press, 1991.
18. Haarmann, H., Sprachpolitische Organisationsfragen der
Europäischen Gemeinschaft, Hamburg: Stiftung Europa-Kolleg, 1974.
19. Hegarty T., The Politics of Language în Moldova. în O’Reilly,
C. (ed.), Language, Ethnicity and the State, vol. 2: Minority Languages
în Eastern Europe Post – 1989, NewYork: Palgrave Macmillan 2001,
p. 123-153.
20. Heitman, K., Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău:
ARC, 1998.
21. Hobsbawn, E., Nations and Nationalism since 1780: Programme,
Myth, Reality, Cambridge: Cambridge University Press, 1992.
22. Hutchinson, J. and Smith, A., Introduction. în Hutchinson, J. and
Smith, A. (eds), Ethnicity: A Reader, Oxford: Oxford University Press, 1996,
p. 3-14.
23. Jenkins, R., Social Identity (Key Ideas). London and New York:
Routledge, 2005.
24. King, ch., Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism.
în Slavic Review, 1994, vol. 53, no. 2, p. 345-368.
25. King, Ch., The Moldovans. Romania, Russia, and the Politics of
Culture, Stanford: Hoover Institution Press, 2000.
26. Leclerc, J., Langue et société, Laval: Mondia Éditeur, collection
«Synthèse», 1986.
27. Linz, J. and Stepan, A., Problems of Democratic Transition and
Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Communist
Europe, Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press, 1996.
28. Linz, J., Stepan, A., Drumul spre o democraţie consolidată. în
Diamond, L., Plattner, M. et al. (coord.), Cum se consolidează democraţia
(trad. Muntean, M., Muntean.A.), Iaşi: Polirom, 2004, p. 51-67.
29. Lüdi, G., Sprachstandardisierung, Schwiez: Universitätsverlag

Freiburg, 1994.
30. MacIntyre, A., After Virtue: A Study în Moral Theory, Bloomington:
University of Notre Dame Press, 2007.
31. Mackey, W., Bilinguisme et contact des langues, Paris: Klincksieck,
1976.
32. Oakes, L., Language and National Identity: Comparing France and
Sweden, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2001.
33. Schnapper, D., La France de l’intégration. Sociologie de la nation en
1990, Paris: Gallimard, 1991.
34. Smith, A., The Ethnic Revival în the Modern World, New York:
Cambridge University Press, 1981.
35. Vikør, L., Northern Europe: Language as Prime Markers of Ethnic
and National Identity. în Barbour, S. and Carmichael, C. (eds), Language and
Nationalism în Europe. Oxford: Oxford University Press, 2002, p. 105-129.
321
MOARTEA MODALĂ A UNIVERSULUI1
IONEL NARIŢA
Universitatea de Vest din Timişoara
Propoziţiile sunt expresii lingvistice care se caracterizează prin valori de

adevăr, respectiv, o propoziţie este adevărată sau falsă în raport cu un anumit
context. Dacă o propoziţie este adevărată în orice context imaginabil, se spune
despre ea că este tautologie, iar o propoziţie falsă în orice context imaginabil
se numeşte contradicţie. Propoziţiile factuale sunt adevărate în unele contexte
şi false în altele. Tautologia, contradicţia şi factualitatea sunt valorile logice ale
propoziţiilor.
Pe lângă valoarea de adevăr şi valoarea logică, propoziţiile se caracterizează
prin valoarea modală, respectiv, o propoziţie poate fi necesar adevărată, posibil
adevărată, necesar falsă sau posibil falsă. Pentru abreviere, se spune despre
o propoziţie că este:
TABEL 1
necesar adevărată necesară
posibil adevărată posibilă
necesar falsă imposibilă
posibil falsă contingentă
Valorile modale sunt interdefinibile, dacă una dintre aceste valori este
definită şi celelalte sunt, la rândul lor, definite.
Valoarea modală a propoziţiilor are importanţă epistemologică. O propoziţie
este certă în mod justificat numai dacă este necesară. Propoziţiile contingente,
putând fi false, acceptarea lor nu poate fi certă. Necesitatea întemeiază certitudinea,
în vreme ce opiniile sunt relative la propoziţiile contingente.
Datorită faptului că valorile modale sunt reductibile la una dintre ele şi
negaţie, este suficient să se formuleze definiţia unei singure valori modale pentru
ca toate valorile modale să fie definite. De multe ori, însă, tentativele de definire
a valorilor modale cad în cerc vicios. Una dintre primele încercări de a defini
modalităţile astfel încât să nu se ajungă la cerc vicios îi aparţine lui Aristotel. Acesta
defineşte necesitatea raportând-o la relaţia de consecinţă dintre propoziţii. Pentru
Stagirit, concluzia unui raţionament corect urmează cu necesitate din premisele
1
Acest studiu este realizat în cadrul proiectului de cercetare Paradoxurile
implicaţiei stricte finanţat de CNCSIS, România.
322 Ionel Nariţa
acelui raţionament.1 Conform lui Aristotel, dacă P|-Q este un raţionament corect
atunci, dacă P este adevărată, Q este necesar adevărată (nu este posibil să fie
falsă). Conform acestei definiţii, o propoziţie, Q, este necesar adevărată dacă şi
numai dacă:
1) există o propoziţie P astfel încât Q este consecinţă a lui P;
2) P este o propoziţie adevărată.
Prin definiţia lui Aristotel valoarea modală a unei propoziţii depinde de
valoarea de adevăr a altei propoziţii şi de relaţia de consecinţă dintre acestea.
Tentativa de a reprezenta relaţia de consecinţă prin implicaţia materială a generat
paradoxurile implicaţiei materiale, respectiv, există propoziţii legate prin
implicaţia materială dar care nu se află în relaţia de consecinţă. Pentru a depăşi
paradoxurile implicaţiei materiale, C. I. Lewis propune reprezentarea relaţiei
de consecinţă dintre propoziţii printr-un alt conector, diferite de implicaţia
materială, pe care îl numeşte implicaţie strictă. Gânditorul american consideră
că implicaţia materială nu reuşeşte să dea seama tocmai de dimensiunea necesară
a relaţiei de consecinţă, remarcată de Aristotel. De aceea, pentru a obţine
o reprezentare corectă a consecinţei, la implicaţia materială trebuie adăugată
necesitatea. În acest fel, o propoziţie P implică strict o altă propoziţie Q dacă şi
numai dacă P implică material Q cu necesitate. 2
Din definiţia lui Aristotel rezultă că propoziţia P este necesar adevărată
dacă există o propoziţie adevărată, Q, a cărei consecinţă este. Pentru ca
valoarea modală a lui P să nu depindă de altă propoziţie ci numai de ea însăşi,
trebuie ca valoarea de adevăr a propoziţiei Q să depindă numai de valoarea
de adevăr a propoziţiei P, prin urmare, trebuie ca propoziţia Q să fie funcţie
de adevăr de propoziţia P. Totodată, pentru a fi în concordanţă cu definiţia
lui Aristotel, Q nu este o propoziţie necesar adevărată. Dacă ţinem seama de
aceste condiţii, ajungem la definiţia dată de C. I. Lewis propoziţiei necesare:
o propoziţie P este necesar adevărată dacă este implicată strict de către negaţia
ei. Pornind de la definiţia necesităţii, sunt obţinute şi definiţiile celorlalte valori
modale. Bunăoară, o propoziţie este posibil adevărată dacă şi numai dacă este
compatibilă cu ea însăşi.3
Analiza modalităţilor întreprinsă de C. I. Lewis, deşi depăşeşte
inconvenientul paradoxurilor implicaţiei materiale, generează alte paradoxuri,
numite paradoxurile implicaţiei stricte.4 Cauza paradoxurilor implicaţiei stricte
constă în identificarea tautologiilor cu propoziţiile necesar adevărate. Potrivit
lui Lewis o propoziţie este necesară dacă este implicată strict de către negaţia
sa. O asemenea relaţie are loc dacă şi numai dacă propoziţia respectivă este
tautologie. Analiza lui C. I. Lewis generează următoarea relaţie între valorile care
caracterizează propoziţiile:
1
„Silogismul (raţionamentul corect – n. n.) este o expresie, în care, fiind date anu-
mite propoziţii, rezultă cu necesitate (s. n.) altceva decât ceea ce a fost dat…”. (Analitica
primă, I, 1, 24b).
2
Lewis C.I., Langford C. H., Symbolic Logic, Dover Publ., Toronto, London,
1959, p. 124.
3
idem, p. 161.
4
idem, p. 251.
Moartea modală a universului 323
TABEL 2
Propoziţii adevărate Propoziţii false

Tautologii Propoziţii factuale Contradicţii
Propoziţii necesare Propoziţii contingente
Propoziţii posibile Propoziţii imposibile
Pe prima linie a tabelului (2) propoziţiile sunt clasificate după valoarea lor
de adevăr. Linia a doua a tabelului împarte propoziţiile după valoarea logică, iar
ultimele două linii cuprind repartizarea propoziţiilor după valoarea lor modală
rezultată în urma analizei lui C. I. Lewis. Se constată coincidenţa între tautologii
şi propoziţii necesare cât şi între propoziţiile imposibile şi contradicţii.
Clasificarea propoziţiilor conform tabelului (2) generează, aşa cum am
menţionat, paradoxuri. Totodată, o asemenea repartizare a propoziţiilor ridică
unele probleme epistemice. Dacă propoziţiile necesare coincid cu tautologiile şi
dacă singurele propoziţii care pot fi acceptate cu certitudine în mod justificat sunt
cele necesar adevărate, urmează că numai tautologiile sunt certe în mod justificat.
De aici rezultă că numai logica este întemeiată şi orice discurs care nu poate fi
analizat în legi logice ar trebui privit cu scepticism.
Ajungem la problema lui Kant: cum poate fi întemeiată fizica, respectiv,
cum poate fi întemeiată o disciplină ale cărei aserţiuni nu sunt tautologii?
Pentru a exista propoziţii certe justificate care nu sunt tautologii, ar trebui să
existe propoziţii factuale necesare, adică ar trebui să existe „propoziţii sintetice
necesare” în terminologia kantiană.1 Kant rezolvă această problemă argumentând,
neconvingător, că există propoziţii sintetice a priori.2
Prin urmare, problema lui Kant este rezolvată dacă se acceptă o altă
repartiţie a propoziţiilor după valoarea lor modală, unde există propoziţii factuale
necesare sau imposibile:
TABEL 3
Propoziţii adevărate Propoziţii false

Contradicţii
Tautologii Propoziţii factuale
Propoziţii necesare Propoziţii contingente
Propoziţii posibile Propoziţii imposibile
Dificultatea care se ridică este cum distingem între propoziţiile factuale

necesare şi cele contingente? Atâta vreme cât propoziţiile necesare coincid
1
Kripke S. foloseşte termenul „propoziţii necesare a posteriori”. Naming and
Necessity, D. Reidel Pub., Dordrecht, Boston, 1972, p. 140.
2
Kant I., Critica raţiunii pure, IRI, Bucureşti, p. 63.
324 Ionel Nariţa
cu tautologiile, deoarece metodele de decizie logică permit recunoaşterea

tautologiilor, ele servesc şi pentru delimitarea propoziţiilor necesare. Metodele
de decizie logică nu disting propoziţiile factuale unele de altele, prin urmare,
ele nu pot discrimina între propoziţiile factuale necesare si cele contingente.
Ca urmare a acestei situaţii, sistemele de logică modală au proliferat.1 În acest
fel, definiţia modalităţilor devine relativă la un anumit sistem logic. Oricine îşi
poate alege accepţiunea care îi convine privind valorile modale prin alegerea
unui anumit sistem de logică modală fără posibilitatea de a respinge o asemenea
alegere. Ca urmare, propoziţiile necesare, adică propoziţiile care pot fi acceptate
cu certitudine în mod justificat devin o chestiune de capriciu şi cei mai puternici
găsesc justificare să îşi impună punctul de vedere. Logica devine o ramură
a ideologiei.
Cea mai importantă tentativă de a rezolva problema proliferării sistemelor
de logică modală o reprezintă semantica lumilor posibile. Prin lume posibilă se
înţelege lumea descrisă de conjuncţia tuturor propoziţiilor compatibile între ele.2
Dacă o propoziţie, P, aparţine unei lumi posibile, L, atunci toate propoziţiile
compatibile cu ea aparţin lumii L şi toate propoziţiile care nu sunt compatibile cu
P, respectiv, toate propoziţiile aflate în opoziţie cu P nu aparţin lumii L. Semantica
lumilor posibile acceptă că nu se poate discrimina între lumi, respectiv, orice
lume poate avea loc la fel de bine ca oricare alta. Leibniz a încercat să introducă
o discriminare de ordin etic: are loc cea mai bună lume posibilă deoarece numai
pe aceasta o poate crea Dumnezeu.3
Dacă prin „propoziţie necesară” se înţelege o propoziţie adevărată în
orice lume posibilă, se ajunge din nou la confundarea propoziţiilor necesare cu
tautologiile adică se cade în paradox. De aceea, pentru evitarea paradoxurilor
implicaţiei stricte, prin propoziţie necesară trebuie să înţelegem o propoziţie
adevărată în lumile posibile dintr-o anumită clasă, care nu coincide cu clasa
tuturor lumilor posibile, adică o propoziţie este necesară dacă este adevărată în
orice lume posibilă care satisface o anumită condiţie.
Saul Kripke a dezvoltat o metodă pentru a circumscrie condiţia definitorie
pentru necesitate. El defineşte o structură peste clasa lumilor posibile cu ajutorul
relaţiei de accesibilitate. Prin propoziţie necesară în raport cu o lume posibilă
se înţelege o propoziţie adevărată în toate lumile accesibile faţă de acea lume.4
Valorile modale devin relative faţă de lumile posibile: o propoziţie necesară în
raport cu o lume poate fi contingentă într-o altă lume posibilă. Dacă se încearcă să
se utilizeze această metodă pentru a discrimina între sistemele de logică modală
1
Garson J.W., Modal Logic for Philosophers, Cambridge U.P., Cambridge, New
York, 2006, p. 2.
2
„O lume posibilă nu este o ţară îndepărtată în care să putem merge sau să
o vedem prin telescop… Chiar dacă ne-am deplasa mai repede decât lumina nu am putea
ajunge la ea. O lume posibilă este dată prin condiţiile descriptive care îi sunt asociate”.
Kripke S., op. cit., p. 44.
3
Ekeland I., The Best of All Possible Worlds, The University of Chicago Press,
Chicago, 2006, p. 36.
4
Kripke S., „Semantical Considerations on Modal Logic”, Acta Philosophica
Fennica, 16, 1963, p. 83.
se constată că nu este eficientă în respingerea lor. Singurul rezultat este că fiecărui

sistem de logică modală îi corespunde o relaţie specifică de accesibilitate. Cu
alte cuvinte, nu se obţine un concept neambiguu al necesităţii ci, de data aceasta,
alegerea unui înţeles convenabil al necesităţii se reduce la alegerea unei relaţii de
accesibilitate ori cine opreşte ca o asemenea alegere să fie arbitrară, odată ce nu
este supusă unor procedee de decizie logică? Cu toate acestea, mulţi cercetători
susţin succesul semanticii lumilor posibile deoarece, prin intermediul ei, pot fi
justificate sistemele de logică modală.
Permisivitatea semanticii lumilor posibile se datorează inconsistenţei
termenului „lume posibilă” şi faptului că dintr-o contradicţie decurge orice.
Devine explicabil de ce semantica lumilor posibile are succes, pentru că orice
dorim poate fi dovedit în interiorul ei. Nu e de mirare că această semantică este
folosită în cele mai diverse scopuri, îndeosebi ideologice.
Odată ce o lume posibilă conţine toate propoziţiile compatibile între ele,
urmează că două lumi posibile nu sunt compatibile una cu alta, prin urmare,
două lumi posibile oarecare nu sunt posibile împreună. Dacă lumile posibile ar
fi compatibile, atunci nu există nici un mijloc pentru a deosebi între ele, adică
ar forma o singură lume. Prin urmare, nu pot exista mai multe lumi posibile ci
o singură lume. Pe de altă parte, dacă ar fi posibile mai multe lumi simultan, ar
urma că este posibil ca un obiect atât să aibă cât şi să nu aibă o proprietate în
acelaşi timp, contravenind principiilor logicii.
Prin urmare, nefiind posibile mai multe lumi, urmează că există o singură
lume, cea reală. Teza lui Leibniz trebuie modificată astfel: nu trăim în cea mai
bună dintre lumile posibile ci în singura lume posibilă. Desigur că, ne putem
imagina mai multe lumi diferite de lumea reală, dar asta nu înseamnă că acele
lumi pot avea loc, nu înseamnă că sunt posibile. De exemplu, ne-am putea imagina
că Napoleon a învins în bătălia de la Waterloo, dar nu putem trage concluzia că
este posibil să fi învins în acea bătălie. Dacă am presupune că este posibil ca
Napoleon să fi învins la Waterloo, apare întrebarea: când anume? Napoleon nu
putea câştiga bătălia înainte de a avea loc cu toate calităţile sale militare şi nici
după ce aceasta a avut loc, când era deja învins. Prin urmare, Napoleon nu putea
câştiga acea bătălie nici înainte nici după încheierea ei, adică niciodată. Pe lângă
lumea reală, nu există decât lumi imaginare sau contrafactuale dar care nu pot
avea loc, nu sunt posibile.
Odată ce nu există decât o singură lume, urmează că definirea necesităţii
utilizând ipoteza existenţei mai multor lumi posibile este eronată. Modalităţile
pot fi definite numai prin raportare la lumea reală, având înţelesul că este necesar
sau posibil ca o propoziţie să fie adevărată sau un fapt să aibă loc în realitate şi nu
într-o zonă sau alta a imaginarului. Semantica lumilor posibile trebuie înlocuită
de semantica lumii reale.
Pentru a explica de ce există propoziţii factuale care îşi schimbă valoarea
de adevăr în timp, trebuie să admitem că lumea reală îşi schimbă starea. Fiecărui
moment îi corespunde o stare a lumii şi reciproc. Stările lumii se împart în două
clase, cele care deja au avut loc constituie trecutul iar stările care vor avea loc,
care se vor petrece, alcătuiesc viitorul.
Dacă propoziţia P este adevărată la momentul t atunci şi propoziţia
(P,t) = „P este adevărată la momentul t” devine adevărată la momentul t şi reciproc.
326 Ionel Nariţa
De exemplu, dacă în anul 2009 este adevărat că „România este republică” atunci
este adevărată şi propoziţia „România este republică în anul 2009” şi reciproc.
Mai mult, dacă P este adevărată la momentul t, atunci (P,t) este adevărată la
orice moment. Să presupunem că P este adevărată la momentul t şi că există un
moment t1 la care (P,t) este falsă. În acest caz, se ajunge la contradicţia că P este
atât adevărată, cât şi falsă la momentul t.
Odată ce o propoziţie (P,t) este adevărată, orice consecinţă a sa
trebuie să fie adevărată. Dacă ar exista o consecinţă falsă a propoziţiei (P,t),
ar urma că (P,t) este falsă, contrar ipotezei. Prin urmare, dacă o propoziţie
(P,t) este adevărată la momentul t atunci, la acel moment, orice consecinţă
a propoziţiei respective devine necesar adevărată. Cu alte cuvinte, dacă există
o propoziţie adevărată (P,t), unde t precede momentul t0, atunci orice consecinţă
a propoziţiei (P,t) este necesară la momentul t0. Am obţinut rezultatul că toate
consecinţele trecutului la momentul t0 sunt propoziţii necesar adevărate.
De asemenea, dacă o propoziţie este necesar adevărată la momentul t0 atunci
este consecinţă a propoziţiilor adevărate până la acel moment. Să presupunem
că propoziţia Q este necesar adevărată la momentul t0, dar nu este consecinţă
a trecutului la momentul t0. Dacă Q este necesar adevărată la momentul t0, atunci
ea trebuie să fie adevărată la orice moment t ulterior lui t0. Totodată, dacă Q nu este
consecinţă a trecutului la momentul t0, atunci trecutul este compatibil cu negaţia
propoziţiei Q, deci este posibil ca propoziţia Q să fie falsă ulterior momentului
t0, ceea ce contravine ipotezei că propoziţia Q este necesară la momentul t0.
Prin urmare:
o propoziţie este necesar adevărată la un moment dat dacă şi numai dacă

este consecinţă a trecutului la acel moment.
Dacă ţinem seama de modul în care sunt definite celelalte valori modale,
ajungem la următoarele definiţii:
1) o propoziţie este posibil adevărată la un moment dat dacă şi numai dacă
este compatibilă cu trecutul de la acel moment;
2) o propoziţie este imposibil adevărată la un moment dat dacă şi numai
dacă este incompatibilă cu trecutul de la acel moment;
3) o propoziţie este contingent adevărată la un moment dat dacă şi numai
dacă nu este consecinţă a trecutului de la acel moment.
Am obţinut rezultatul că valorile modale ale propoziţiilor depind de timp.
O propoziţie care are o valoare modală la un moment dat îşi poate modifica
valoarea modală la alt moment în raport de ceea ce se petrece în realitate. De pildă,
să presupunem că, până la momentul t0 există numai lebede albe. În acest caz,
dacă ne referim la toate lebedele, trecute sau viitoare, obţinem valorile modale:
1) „Toate lebedele sunt albe” – posibil adevărată la momentul t0;
2) „Unele lebede sunt albe” – necesar adevărată la momentul t0;
3) „Nici o lebădă nu este albă” – imposibil adevărată la momentul t0;
4) „Unele lebede nu sunt albe” – contingent adevărată la momentul t0.
Dacă, la un moment ulterior, t, apare o lebădă neagră, valoarea modală
a propoziţiilor de mai sus se schimbă astfel:
1) „Toate lebedele sunt albe” – imposibil adevărată la momentul t;

2) „Unele lebede sunt albe” – necesar adevărată la momentul t;
3) „Nici o lebădă nu este albă” – imposibil adevărată la momentul t;
4) „Unele lebede nu sunt albe” – necesar adevărată la momentul t.
Valoarea modală a propoziţiilor (2) şi (4) s-a schimbat de la momentul t0 la
momentul t. Propoziţia (2) a devenit necesară din posibilă, iar propoziţia (4) şi-a
modificat valoarea modală din contingent în necesar.
Din faptul că valorile modale ale propoziţiilor sunt determinate prin
raportare la trecut, nu rezultă că aceste valori ar privi numai viitorul. Consecinţele
unor fapte care au loc la un moment dat (sau a unor propoziţii adevărate la un
moment) se pot întinde atât în viitor cât şi în trecut. De pildă, odată ce propoziţia
R = „România este republică” este adevărată în 2009, toate consecinţele ei sunt
necesar adevărate în acest an. Una dintre condiţiile necesare ca România să fie
republică este ca România să existe ca stat în anul 2009, prin urmare, propoziţia
„România este republică” are drept consecinţă faptul că a existat un moment
anterior în care statul numit „România” a luat naştere. Cu alte cuvinte, odată ce
propoziţia R este adevărată în 2009, propoziţia S = „Statul România s-a format
înainte de 2009” este necesar adevărată în 2009. Totodată, această propoziţie va
fi necesară în orice moment temporal.
Prin definirea valorilor modale în cadrul semanticii lumii reale, paradoxurile
implicaţiei stricte sunt evitate, deoarece sunt admise propoziţii factuale necesare.
De pildă, chiar propoziţia anterioară, S, nu este tautologie deoarece ne putem
imagina variante ale cursului istoriei în care România să nu se fi format ca stat
înainte de 2009, dar aceste variante rămân imaginare; în istoria reală, propoziţia
S este necesară, deoarece în istoria reală, România este republică în 2009, fapt
imposibil dacă România nu ar exista ca stat în 2009.
Dacă o propoziţie este necesar adevărată la un moment dat, ea rămâne
necesar adevărată la orice moment ulterior. Relaţia de consecinţă nu depinde de
timp, prin urmare, dacă o propoziţie este consecinţă a trecutului la momentul
t0, atunci ea este consecinţă a trecutului respectiv la orice moment. Totodată,
trecutul nu se schimbă în timp, astfel că, este imposibil ca o propoziţie necesară la
un moment dat să devină, cu timpul, contingentă. La fel, propoziţiile imposibile
la un moment dat, rămân imposibile, orice s-ar întâmpla, deoarece o propoziţie
este imposibilă dacă şi numai dacă negaţia ei este necesară, dar am văzut că
propoziţiile necesare nu îşi mai schimbă valoarea modală.
De asemenea, valoarea modală a propoziţiilor nu depinde de evaluator,
deoarece trecutul este acelaşi pentru toţi, deci consecinţele trecutului nu pot diferi
de la un evaluator la altul. Propoziţiile necesare pentru un evaluator trebuie să fie
necesare pentru toţi evaluatorii. În această privinţă, valorile modale se comportă
ca şi valorile logice şi diferă de valorile de adevăr. În vreme ce o propoziţie poate
fi adevărată pentru unii şi falsă pentru alţii, în mod îndreptăţit, valorile logice
şi cele modale ale propoziţiilor sunt aceleaşi pentru toţi. De aceea, nu există
o pragmatică a valorilor modale, aşa cum nu există o pragmatică a valorilor logice.
Totodată, este imposibil să existe mai multe sisteme logice egal îndreptăţite cu
privire la valorile modale. Dacă ar exista mai multe sisteme logice modale, ar
328 Ionel Nariţa
urma că oricine este îndreptăţit să aleagă unul sau altul dintre aceste sisteme ceea
ce se opune concluziei că valorile modale sunt indiferente faţă de evaluator.
Valorile modale ale propoziţiilor se aseamănă cu valorile de adevăr prin
aceea că se modifică în timp şi diferă de valorile logice care rămân constante
în timp. O tautologie rămâne tautologie indiferent de ce se întâmplă în lumea
reală. În ce priveşte valorile modale, singurele schimbări care ar putea avea loc
sunt trecerea propoziţiilor posibile şi a celor contingente la un moment dat, în
propoziţii necesare sau imposibile. Propoziţiile necesar adevărate sau imposibil
adevărate nu sunt supuse schimbării în ce priveşte valoarea lor modală.
Datorită acestei proprietăţi, valorile modale ale propoziţiilor definesc
o săgeată a timpului. De pildă, dacă se constată că o propoziţie este posibilă la
momentul t0 şi că este necesară la momentul t se poate trage îndreptăţit concluzia
că momentul t este posterior faţă de momentul t0. Cu cât înaintăm în timp, cu atât
se acumulează mai multe propoziţii necesare şi imposibile. În schimb, valorile
de adevăr şi valorile logice nu determină un sens temporal. Din aceea că, la un
moment dat, o propoziţie este adevărată şi la alt moment, aceeaşi propoziţie
este falsă, nu rezultă nimic în ce priveşte succesiunea celor două momente. Să
spunem că la momentul t0, propoziţia „Ion Iliescu este preşedintele României”
este adevărată, iar la momentul t, propoziţia respectivă este falsă. Nu s-ar putea
în nici un fel trage concluzia că t precede sau succede momentul t0, deoarece,
de pildă, dacă t0 = 2001, s-ar putea ca t = 2009 sau t = 1995. De asemenea,
nici valorile logice ale propoziţiilor nu stabilesc sensul timpului, pentru că sunt
independente de timp.
Săgeata timpului este determinată de următoarele principii:
1) dacă o propoziţie este necesară la un moment dat, atunci acea propoziţie
este necesară la orice moment ulterior;
2) dacă o propoziţie este posibilă la un moment dat, atunci ea este posibilă
la orice moment anterior. (Dacă o propoziţie este posibilă la un moment dat, ea
nu poate fi imposibilă la un moment anterior, deoarece negaţia sa ar fi necesară şi
s-ar ajunge la contradicţia că, la un moment dat, în mod simultan, o propoziţie ar
fi posibilă şi negaţia ei ar fi necesară).
Deoarece numai propoziţiile posibile şi cele contingente lasă loc schimbării,
odată cu acumularea propoziţiilor necesare şi imposibile, variantele de evoluţie
ale lumii reale sau ale universului devin din ce în ce mai restrânse. Dacă am
admite că universul este descris de un număr finit de propoziţii, am putea prevedea
un viitor în care toate propoziţiile care descriu universul să fie necesare sau
imposibile, când orice schimbare ar înceta, când s-ar instaura moartea modală
a universului. Moartea termică a universului, teoretizată de termodinamică, este
o variantă a morţii modale. Moartea termică se instaurează odată cu creşterea
entropiei în univers, văzut ca un sistem închis. Creşterea entropiei reprezintă
scăderea probabilităţii evenimentelor, respectiv, se ajunge cu timpul ca orice
eveniment, orice schimbare, să fie extrem de improbabile, adică, orice eveniment
sau schimbare încetează să fie posibile sau contingente ci devin imposibile sau
necesare, aşa cum rezultă din analiza semiotică a valorilor modale. Vedem că
rezultatul la care ajunge termodinamica este un caz particular al teoriei semiotice
a valorilor modale.
1. Aristotel, Organon, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

2. Beall J. C., Van Fraassen B., Possibilities and Paradox, Oxford U. P.,
Oxford, 2003.
3. Chihara Ch. S., The Worlds of Possibility, Oxford U.P., 2004.
4. Divers J., Possible Worlds, Routledge, New York, 2008.
5. Ekeland I., The Best of All Possible Worlds, University of Chicago Press,
Chicago, 2006.
6. Garson J.W., Modal Logic for Philosophers, Cambridge U. P., Cambridge,
New York, 2006.
7. Kant I., Critica raţiunii pure, IRI, Bucureşti, 1994.
8. Kripke S., Semantical Considerations on Modal Logic, „Acta Philosophica
Fennica”, 1963.
9. Kripke S., Naming and Necessity, D. Reidel Pub., Dordrecht, Boston,
1972.
10. Lewis C. I., Langford C.H., Symbolic Logic, Dover Publ., Toronto, London,
1959.
11. Nolan D. P., Topics in the Philosophy of Possible Worlds, Routledge, New
York, 2002.
12. Popkorn S., First Steps in Modal Logic, Cambridge U. P., Cambridge,
1994.
330
CALC, TRADUCERE ŞI ÎMPRUMUT
Inna NEGRESCU-BABUŞ
Există o literatură bogată asupra complexului general al contactelor

lingvistice, în cadrul căruia se manifestă împrumutul şi calcul, ca premise
ale dezvoltării lingvistice, prin preluări ori transformări de formă şi (sau)
de conţinut.
Calcul este o formă de transfer lingvistic, dezvoltată ca o consecinţă
a interferenţelor lingvistice dintre limba română şi alte limbi. Th. Hristea face, în
lingvistica româneasca, cea mai amănunţită şi argumentată clasificare a calcului
lingvistic. El consideră calcul lexical ca fiind cel mai important, care duce la
îmbogăţirea vocabularului cu noi unităţi şi sensuri lexicale. În funcţie de ce se
imită şi de elementele nou apărute în vocabularul limbii influenţate, lingvistul
distinge calcul semantic de calcul lexical de structură (fiind un împrumut de formă
internă). Acesta din urmă, dacă imită în întregime structura modelului străin,
este total (de ex. anotimp < germ. Jahreszeit), iar dacă reproduce numai în parte
acea structură este parţial (de ex. triunghi < fr. triangle) – această clasificare este
comună atât compunerii, cât şi derivării. Aceeaşi categorie a calcului de structură,
privită însă numai din perspectiva derivării, va permite o clasificare şi în funcţie
de tipul de derivare: cu sufix, cu prefix şi parasintetic. Calcul semantic (atribuirea
unui sens nou unui cuvânt existent deja în limbă, după modelul corespondentului
său străin) este întotdeauna cel puţin bisemantic.1 Trimiţând la caracterul stabil al
structurii gramaticale şi la disocierea dintre frazeologie şi sintaxă, Hristea fixează
limitele calcului gramatical cu cele doua subdiviziuni ale sale, calcul morfologic
(de ex. a se ruga < sl. moliti se) şi cel sintactic (de ex. a locui folosit cu complement
direct < fr. habiter). Tot el este primul lingvist român care acordă un loc special
calcului frazeologic (traducerea literală a unei unităţi frazeologice – de ex. a face
act de prezenţă < fr. faire acte de présence) şi calcului lexico-frazeologic (un calc
combinat: frazeologic, pentru că este copiată structura unei unităţi frazeologice,
şi lexical, pentru că este împrumutată şi structura unuia dintre elemente – de ex.
a face anticamera < fr. faire antichambre).
În majoritatea lucrărilor ştiinţifice al căror obiect de cercetare îl constituie
calcul lingvistic se afirmă că, în producerea calculului, intervin împrumutul şi
traducerea. În acest sens, Boris Unbegaun observă că un calc reprezintă în acelaşi
timp un împrumut şi o traducere. Cât priveşte diferenţa dintre calc şi împrumut,
autorul menţionat spune că prin împrumut lingvistic se preia învelişul sonor sau
1
Se admite că termenul influenţat şi cel după care se calchiază trebuie să aibă cel
puţin un sens comun. Prin intermediul acestuia se efectuează transferul sensului, pe care
modelul îl are în plus faţă de cuvântul care imită.
Calc, traducere şi împrumut 331
forma externă şi sensul unui cuvânt dintr-o limbă în alta, în timp ce prin calc
se adoptă modalitatea de expresie a unui cuvânt, altfel spus forma internă. El
propune ca exemplu trei cuvinte ce aparţin unor limbi diferite: fr. impression,
germ. Eindruck, rus. впечатление. Atât termenul german, cât şi cel rusesc sunt
calchiate după derivatul francez. Sensul celor trei cuvinte este acelaşi, în vreme ce
forma externă diferă (cf. situaţia împrumutului germ. Bajonett din fr. baionnette,
unde există atât identitate formală, cât şi semantică între cele două cuvinte).
Totodată, observă lingvistul rus, există un element comun între cele trei cuvinte
şi noţiunea pe care ele o exprimă: este vorba despre forma internă sau modul de
organizare a elementelor constitutive ale cuvintelor. Concluzia lui Unbegaun este
aceea că un calc reprezintă un împrumut de formă internă.
Caracterul comun pe care calcul şi împrumutul îl au a fost subliniat şi de
Charles Bally, iar Vittore Pisani este de părere că „în categoria împrumuturilor
intră şi calcurile, care sunt împrumuturi de conţinut, de limbă internă; mai exact
acele cuvinte şi construcţii care sunt, desigur, formate din material indigen, dar
după o concepţie şi, în plus, după o structură de import” [5, p. 76].
Legătura intrinsecă dintre calc, traducere şi împrumut este exprimată chiar
prin numele pe care unii specialişti l-au dat fenomenului. Astfel, Kr. Sandfeld,
Charles Bally sau Louis Deroy l-au numit împrumut prin traducere1, în vreme
ce S. Ullmann propune denumirea calques-traduction2. Pentru a sublinia această
caracteristică comună dintre calc şi traducere, lingviştii germani folosesc
denumirea Lehnubersetzung, redată în limba engleză prin loan translation ori
translation loan word.
Se poate spune astfel că un calc lingvistic presupune în acelaşi timp
o traducere şi un împrumut. Dat fiind faptul că împrumuturile, pe de o parte, şi
traducerile, pe de altă parte, reprezintă, la rândul lor, fapte de limbă cu trăsături
bine definite şi pentru că, în anumite circumstanţe, acestea pot intra în sfera de
incidenţă a calcului lingvistic. De aceea o discuţie privitoare la trăsăturile pe care
aceste fenomene lingvistice le au în comun se impune a fi analizată. De asemenea,
cercetarea aspectelor prin care ele se deosebesc ni se pare necesară, întrucât ne
propunem şi prezentarea acestei forme de împrumut.
În lingvistica românească, o primă cercetare care îşi propune ca scop
stabilirea unor limite între calc, traducere şi împrumut îi aparţine lui I. Rizescu.
Autorul discută acest subiect într-un capitol aparte, intitulat Raportul dintre calc
şi traducerea propriu-zisă; raportul dintre calc şi împrumut3. Pentru început,
I. Rizescu constată că „orice calc poate fi socotit drept o traducere, fără de care
nici nu poate fi conceput. În schimb nu orice traducere este un calc. Traducând
cuvântul rus. человек prin „om” ori fr. paix prin „pace”, vocabularul limbii
noastre nu se îmbogăţeşte cu noi sensuri la cuvintele mai sus arătate, nici cu noi
cuvinte. În schimb, verbul a prelucra, deşi exista şi mai înainte în limbă, nu avea
1
Kr. Sandfeld, Linguistique balcanique, Paris, 1930, p. 33, Charles Bally,
Linguistique generale et linguistique frangaise, Berna, 1950, p. 304, Louis Deroy,
L’emprunt linguistique, Paris, 1956, p. 216.
2
S . Ullmann, Precis de semantique frangaise, Berna, 1952, p. 205.
3
Vezi George Thomas, The Calque — An International Trend în the Lexical
Development of the Literary Languages of Eighteenth-Century Europe, p. 22.
332 Inna Negrescu-Babuş
sensul de „a analiza”, de „a trage concluzii dintr-o anumită teză”, sensul acesta

primindu-l sub influenţa rus. „переработать”1.
Autorul citat continuă cu o stabilire a diferenţei dintre traducere şi calc
plecând de la raportul care se stabileşte între rezultatele acestora şi noţiunea
exprimată. Dacă traducerea se face prin termeni care exprimă noţiuni existente în
limbă, nu poate fi vorba despre calc. În schimb, o noţiune nouă poate fi reprodusă
prin împrumut sau calc, ceea ce, continuând raţionamentul autorului, ar exclude
posibilitatea de a mai vorbi despre traducere. Afirmaţia de mai sus ce ar putea
fi continuată cu ideea că nu numai traducerile care presupun echivalarea unor
termeni străini cu unii indigeni nu intră în categoria calcurilor, ci nici acelea
care, deşi introduc noţiuni noi, pentru care limba nu are corespondente, nu pot fi
considerate calcuri pentru că nu îndeplinesc o condiţie fundamentală.
Însă cele mai complete şi exacte precizări privitoare la acest aspect se
întâlnesc la Theodor Hristea. Autorul a exprimat un punct de vedere diferit de al
altor cercetători, dar foarte bine susţinut şi argumentat, astfel încât delimitarea
calcului de traducere este cât se poate de clară2. Pe lângă unele afirmaţii care vin să
le întărească pe cele ale predecesorilor săi, autorul propune o interpretare diferită
a unor fapte de limbă care, în opinia sa, nu pot fi considerate calcuri lingvistice
autentice, cum au apreciat anumiţi cercetători. El afirmă că „orice calc de structură
(fie el lexical sau frazeologic) este, în acelaşi timp, şi o traducere sui-generis,
însă nu orice traducere reprezintă un calc. După opinia noastră – adaugă autorul
citat – calcul autentic presupune o identitate sau cvasi identitate de structură între
model şi copie. Aceasta înseamnă că, dacă modelul imitat este un cuvânt compus
sau derivat, ceea ce rezultă prin calchiere trebuie să fie tot un compus sau derivat,
nu o îmbinare de cuvinte (liberă sau stabilă). Redarea, în româneşte, a germ.
Jahreszeit «timp al anului» prin anotimp este, desigur, nu numai o traducere, ci şi
un calc lexical de structură, deşi topica elementelor constitutive ale compusului
apare inversată în limba noastră (germ. Jahres e genitivul lui Jahr – «an», iar Zeit
= «timp»). Fie el şi imperfect, din cauza topicii modificate, calcul anotimp trebuie
opus traducerii autentice şi exclusive (timp al anului), aşa cum acesta apărea,
măcar şi sporadic, în secolul trecut” [7, p. 104-105].
Considerând că perifraze ca stare împrejur „circumstanţă” sau umblător
în somn „somnambul” nu sunt calcuri, ci doar simple traduceri, prima a lat.
circumstantia, iar a doua a fr. somnabule, Theodor Hristea propune o nouă
interpretare a faptelor lingvistice de acest gen. Aşa cum vom observa în continuare,
alţi lingvişti, români sau străini, sunt de părere că, în situaţii similare, în care un
compus străin a fost redat printr-o grupare de cuvinte, rezultatul îl constituie tot
un calc lingvistic.
Un asemenea punct de vedere se întâlneşte la N.A. Ursu, care, în lucrarea sa,
Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, în capitolul Calcuri şi semicalcuri,
include în categoria calcului lexical integral3 şi exemple ca: asemenea lăturat
pentru echilateral, sau asemenea piciorat pentru isoscel. În aceste cazuri este
1
Rizescu, Contribuţii, p. 19-23.
2
Vezi Theodor Hristea, Raportul dintre calc, traducere şi împrumutul lexical, în
Hristea, Sinteze, p. 103-106.
3
Pentru aceeaşi noţiune în unele lucrări apare denumirea calc total.
vorba însă numai despre traducerea prin perifraze a termenilor străini ce stau la
baza împrumuturilor1 care au înlocuit, ulterior, grupurile de cuvinte respective:
fr. équilatéral, lat. aequelateralis2, respectiv fr. isoscèle, lat. isoscelus3. În
concluzie, asemenea lăturat şi asemenea piciorat nu pot fi considerate calcuri
lexicale de structură morfematică, asemenea lui caldomesor, folosit iniţial pentru
termometru, sau greomesor pentru barometru.
Deşi îşi propune să delimiteze calcurile de simplele traduceri, Ion
Rizescu interpretează traducerea compuselor ruseşti prin combinaţii de două-
trei cuvinte ca fiind rezultatul unui calc, aşa cum rezultă din următorul citat:
„Calcurile după cuvintele compuse din limba rusă, apar în limba română în
expresii de câte două-trei cuvinte: rus. стенгазета, rom. gazeta de perete,
rus. штурмовщина, rom. munca în asalt” [4, p. 40].
Traducerea unor compuse ruseşti prin „combinaţii de două sau mai multe
cuvinte” este pusă de G. Mihăilă pe seama „caracterului mai analitic al limbii
române”4. Astfel, din precizările pe care autorul le face în continuare nu reiese
dacă acesta face o distincţie între reflexele pe care rus. партийность le-a avut în
română, şi anume spirit de partid, respectiv partinitate. Dacă cea de-a doua dintre
soluţii reprezintă un calc lexical de structură autentic, prima constituie numai
o traducere a derivatului rusesc. Aceeaşi interpretare este valabilă şi pentru înalt
conţinut de idei, care traduce rus. высокоидейность. Absenţa unei corespondenţe
de structură între termenul rusesc şi îmbinarea românească ne împiedică să vorbim
despre calc.
Lingvistul italian Roberto Gusmani5 consideră că în situaţiile în care nu
există identitate de structură între model şi copie, se poate vorbi despre calcuri
de structură imperfecte. În această ordine de idei, el afirmă că atât rus. железная
дорога, cât şi it. ferrovia sunt calcuri de structură după germ. Eisenbahn, chiar
dacă reflexul rusesc al modelului îl reprezintă o îmbinare de cuvinte formată
din adjectiv + substantiv, iar cel italian un compus. „De altfel, spune Roberto
Gusmani în continuare, sârbo-croata reproduce germ. Eilzug, fie prin brzovoz, fie
prin brzi voz şi este evident că între cele două produse ale interferenţei nu este altă
diferenţă decât aceea de fidelitate în reproducerea structurii modelului, mai mare
în cazul compusului, mai mică în celălalt caz: în esenţă procesul este identic”
[1, p. 43]. O situaţie contrară, în care un grup de cuvinte a fost transpus în altă limbă
printr-un compus, îl determină pe autor să afirme că cele două fenomene trebuie
interpretate la fel. El constată că la baza germ. Meerbusen, cuvânt compus, stă
sintagma lat. sinus maritimus. La fel s-a întâmplat şi în cazul germ. Quecksilber,
ce imită modelul oferit de lat. argentum vivum. Faptul că germana redă aceste
unităţi frazeologice prin cuvinte compuse se explică, spune Roberto Gusmani,
prin preferinţa pe care această limbă o are pentru compunere.
2
DEX, s.v. echilateral.
3
DEX2, s.v. isoscel.
4
G. Mihăilă, Observaţii asupra influenţei ruse în vocabularul limbii române con-
temporane, în LR, III, 1954, nr. 1, p. 32.
5
Vezi Aspetti semantici dell ‘interferenza, articol apărut în „Atti del Convegno
della Società Italiana di glottologia”, Perugia, 24-25 aprilie 1977.
În Aspetti semantici dell’interferenza se aduce în discuţie situaţia calcurilor

perfecte, care presupun o identitate de structură între model şi replică, şi a celor
imperfecte, categorie în interiorul căreia, susţine R. Gusmani, se poate distinge
între diferite subspecii. Autorul italian precizează că „nu intenţionează să
subestimeze diferenţele incontestabile între calcul la compuse, calcul la cuvintele
derivate şi calcul sintematic, ci numai să sublinieze că aceste diferenţe nu pot fi
considerate distinctive într-o clasificare ce, de cealaltă parte a aspectului exterior,
se inspiră din motivarea fenomenelor şi a mecanismelor acestora” [1, p. 28].
O clasificare a calcurilor în perfecte şi imperfecte se întâlneşte şi la Theodor
Hristea, însă criteriile după care lingvistul român face această diferenţiere sunt
diferite de acelea ale cercetătorului italian. „Diferenţa dintre model şi copie
este, adeseori, atât de evidentă, încât ne putem întreba dacă nu e vorba despre
simple traduceri” [6, p. 15]. Astfel, prin calcuri imperfecte, Theodor Hristea
denumeşte acele copii la care apar diferenţe de topică (ex. război-fulger, după
germ. Blitzkrieg), sau de gen (ex. anotimp, după Jahreszeit), în niciun caz de
structură, situaţie în care este vorba despre simple traduceri. „Spre deosebire de
calcurile lexicale imperfecte – adaugă autorul mai jos – cele perfecte presupun
o dublă identitate de ordin structural între model şi copie (mai precis: acelaşi
număr de elemente constituente şi aceeaşi ordine sau distribuţie” [6, p. 15].
Dacă un calc lingvistic autentic presupune identitate de structură între
model şi copie înseamnă că este greşită încadrarea în această categorie a acelor
fapte de limbă care nu sunt aidoma modelului. Subscriem astfel punctului de
vedere exprimat de Theodor Hristea, considerând că are dreptate atunci când
afirmă că sintagme ca picior plat, stare împrejur sau curgere de sânge, care traduc,
în ordine, germ. Plattfuβ, lat. circumstantia şi, respectiv, lat. haemorrhagia,
fr. hemorragie nu pot fi încadrate în sfera calcului lexical, întrucât ceea ce
a rezultat nu este un cuvânt, ci o grupare de cuvinte1. Mai exact se poate accepta
o oarecare diferenţă de structură între calc şi modelul care l-a generat, cu condiţia
ca, dacă este vorba despre calc lexical, ceea ce rezultă prin imitaţie să reprezinte
tot un cuvânt, fie el chiar şi aproximativ redat, nu mai multe.
Apariţia calcurilor într-o limbă este strâns legată de viaţa socială sau
culturală a poporului care vorbeşte limba respectivă. Printre cauzele care-i
pot determina pe vorbitori să recurgă la calchiere se numără următoarele:
1. Desemnarea unui obiect sau a unui concept nou; 2. Bilingvismul. Acesta fiind
atât o cauză, cât şi o condiţie a producerii calcului. În opinia lui R. A. Budagov2
bilingvismul reprezintă un aspect special al interacţiunii limbilor, când omul, din
diverse motive, ajunge să stăpânească, în egală măsură, două limbi. Aceste limbi,
însuşite de către vorbitor încă din copilărie, trebuie să-i fie la fel de familiare,
astfel încât devine dificil de stabilit care dintre cele două limbi este pentru el
cea maternă. Modurile în care cele două limbi se pot influenţa sunt diverse, unul
dintre aspectele la care se poate ajunge fiind calcul lingvistic.
1
Vezi Hristea, Sinteze, p. 105.
2
R.A. Budagov, Introducere în ştiinţa limbii. Traducere şi note de G. Mihăilă,
Buc., 1961, p. 461.
Spre deosebire de Budagov, A. Sauvageot1 dă o accepţie mai flexibilă şi mai

largă fenomenului de bilingvism. După părerea sa, acesta porneşte de la folosirea
perfect echivalentă şi chiar indiferentă a celor două idiomuri distincte, până la
folosirea rudimentară şi în acelaşi timp incorectă a uneia dintre cele două limbi.
În plus, vorbitorul bilingv poate să nu cunoască în mod acceptabil niciuna dintre
cele două limbi prin intermediul cărora se exprimă alternativ. Este cazul indivizilor
cu o cultură intelectuală rudimentară, însă eventualele inovaţii pe care aceştia
le-ar putea introduce în limba maternă nu pot avea decât un caracter ocazional,
fără posibilitatea de a se impune în limbă. Este importantă astfel distincţia între
bilingvismul individual şi bilingvismul colectiv, iar în cadrul celui din urmă
tip se poate vorbi despre bilingvismul maselor şi cel al oamenilor cultivaţi. În
majoritatea cazurilor, bilingvismul colectiv presupune faptul că prima limbă, de
care subiectul vorbitor se foloseşte ca fiind mijlocul cel mai sigur de exprimare,
este cea maternă. A doua limbă este adesea însuşită mult mai târziu decât prima,
fiindu-i necesară vorbitorului fie în relaţiile cu o colectivitate ce ignoră prima
limbă, fie pentru că pregătirea sa intelectuală i-o impune. Sauvageot forţează
limita noţiunii de bilingvism până la a îngloba în ea şi cazul în care subiectul
vorbitor, utilizând din ce în ce mai puţin limba maternă, o înlocuieşte treptat cu
cea auxiliară. Bilingve sunt, după părerea sa, şi colectivităţile care vorbesc un
dialect, un grai sau chiar un alt idiom, dar care se folosesc, pentru nevoile vieţii
intelectuale, administrative sau oficiale, de altă limbă. Este cazul bretonilor care
vorbesc franceza sau al bascilor vorbitori de franceză ori spaniolă. În sfârşit, de
bilingvism ar ţine şi folosirea de către subiecţii vorbitori, cărora le sunt specifice
limbi diferite, a unui limbaj comun alcătuit din elemente disparate, cel mai bun
exemplu constituindu-1, spune el, „le Pidgin English”2.
Dacă primul dintre autorii citaţi restrânge foarte mult sfera
fenomenului, cel de-a doilea este mult prea generos. Conform afirmaţiei
susţinute de Rizescu, nu se poate vorbi despre bilingvism nici în cazul
vorbitorilor unui dialect sau al unui grai, nici în situaţia în care a doua
limbă însuşită reprezintă un limbaj comun, alcătuit din lexicul mai multor
limbi. După părerea sa, fenomenul de bilingvism presupune cunoaşterea
din copilărie a unei a doua limbi, datorită conlocuirii a două populaţii care
vorbesc în acelaşi timp două limbi sau însuşirii limbii respective în anii
de şcoală. Accentuând şi continuând opinia lui Ion Rizescu, vom spune că
bilingvismul presupune, după părerea noastră, cunoaşterea de către vorbitor
a unei limbi străine în asemenea măsură încât să o poată folosi oricând ca
mijloc sigur de exprimare în orice situaţie de comunicare.
În urma utilizării alternative a celor două limbi, se ajunge la situaţia în
care subiectul bilingv introduce în limba maternă, conştient sau nu, mijloace sau
modalităţi de exprimare specifice celeilalte limbi. În categoria acestora includem
şi formarea calcurilor lexicale şi a celor gramaticale.
1
A.Sauvageot, Problème de la structure interne et du bilinguisme în Raports du
V Congrès International des Linguistes, Bruxelles, 1939, p. 20.
2
Ibidem, p. 36.
1. Gusmani Roberto, Aspetti semantici dell ’interferenza, în „Atti del Convegno

della Società Italiana di glottologia”, Perugia, 24- 25 aprilie 1977, p. 27-45.
2. Ursu N.A. Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962.
3. Unbegaun Boris, Le calque dans Ies langues slaves litteraires, în „Revue
des Ėtudes slaves”, XII, 1932, p. 19-48.
4. Rizescu Ion, Contribuţii la studiul calcului ligvistic, Bucureşti, 1955.
5. Pisani Vittore, L’etimologia. Storia – Questioni – Metodo, Paideia – Brescia,
1967.
6. Hristea Theodor, Tipuri de calc lingvistic, în „Studii şi cercetări lingvistice”,
XVIII, 1967, nr. 5, p. 507-527.
7. Hristea Theodor, Sinteze de limba română, Bucureşti, 1981.
8. Hristea Theodor, Contribuţii la studiul influenţei ruse moderne asupra limbii
române actuale (calcuri lingvistice), în „Romanoslavica”, XII, 1965, p. 315-326.
337
TRILOGIA LA SFÂRŞITUL POSTMODERNITĂŢII
FELIX Nicolau
Universitatea „Hyperion”, Bucureşti
De ce s-ar încumeta cineva să construiască o trilogie la trecerea dintre

mileniul al doilea şi al treilea, când se citeşte tot mai puţin şi microtextul triumfă?
Să fie o pornire nestăvilită, maniacală ori o încercare de ordonare într-un sistem
a temelor şi motivelor abordate în scrieri anterioare? La alte explicaţii, cum ar fi
captivarea cititorilor de diverse categorii, nici nu mă gândesc. De aşa ceva am
putea vorbi în cazul lui Marin Preda, cu Cel mai iubit dintre pământeni. Acolo
intenţia de captatio este evidentă, intriga fiind dezvoltată în vederea climaxului.
Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu, însă, dacă au ceva în comun, ar fi survolarea
în mare viteză a cititorului mediu cu scopul de a atinge altitudinea maximă, acolo
unde se află în aşteptare febrilă rândurile rărite ale elitiştilor. Cărtărescu o spune
explicit: „O carte era până la urmă o sită, un mecanism selectiv, o succesiune de
grile şi probe din ce în ce mai dificile, aşa încât hoarda de cititori ce pătrundea
în marea sală iniţială riscă să se piardă pe drum”1. Mai indulgent cu cititorul, el
îşi publică trilogia Orbitor în trepte, la Humanitas: Aripa stângă (1996), Corpul
(2002) şi Aripa dreaptă (2007). Breban, însă, se dovedeşte nemilos, oferind un
simultan – Amfitrion: Demonii mărunţi, Procuratorii şi Alberta apar toate la
Editura Du Style, Bucureşti, 2004.
Obsesii, piruete, şlefuiri

Revenind la intenţionalitate, observ că ambii trilogişti urcă în pagină topoi,
laitmotive prezente şi în alte texte ale lor. Breban reconsideră, fără modificări
majore, întâlnirea tensionată dintre bărbat şi femeie, acea pândă şi seducţie
care îi caracterizează şi pe noii reprezentanţi ai puterii ori pe cei văduviţi de ea.
Multdiscutatul nietzscheanism este proiectat în încartiruiri senzuale, luptătorii
fiind, de fapt, Don Juani camuflaţi: „donjuanii ascunşi, cei ce se lasă cuceriţi
mai degrabă decât cuceresc, cei care provoacă cucerirea, cei ce se lasă vânaţi”2.
De unde şi încercarea disperată a avocatului Marchievici de a fi admis în
apartamentul-salon al Albertei ori în rândurile lumii ieşite la promenadă: „acea
stradă-salon, stradă-instituţie, strada-istorie, sistem, cerc închis, arenă, strada-
existenţă, strada-carnaval”3. Absorbirea în decor îi este îngreunată individului
rasat. Mediul poate respinge prin ignorare, aşa încât debusolarea lui Marchievici
(„Sunt într-adevăr invizibil?”) este firească. În fond, eroul brebanian masculin nu
se regăseşte nici la polul unde se află grupată marea burghezie, nici la cel ocupat
de mica burghezie. Nici în apartamentul Albertei, „aproape un salon cehovian”,
1
Mircea Cǎrtǎrescu, Orbitor, Corpul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006,
p. 161.
2
Nicolae Breban, Amfitrion, Procuratorii, Editura Du Style, Bucureşti, 1994,
p. 26.
3
Ibidem, p. 41.
338 Felix nicolau
frecventat de o sumedenie de personaje ierarhizate în funcţie de responsabilităţile

casnice, nici pe bulevardul luat în posesie de mulţimea pestriţă. Aristocratul
Marchievici se simte peste tot un intrus, invidios pe „impertinenţa de a trăi”
a celorlalţi, pipăindu-le „pielea psihologică”. Concluzia se impune de la sine:
„Cine nu există încearcă tot timpul să existe!”1. Intrusul amuşină, tatonează.
Aceşti Don Juani rafinaţi sau mahalagii se măsoară reciproc, iar faţă de femei
simt teamă. Complexul de inferioritate este transformat într-unul de superioritate,
dar angoasa schopenhaueriană persistă.
Nicolae Breban este foarte mândru de tipurile feminine pe care le-a creat
în romanele sale. Nu sunt sigur că are de ce. Dând ocol „femeii-statuie-coloană”
sau celei faulkneriene, lovită de o „oligofrenie-pasageră”2, el are în vedere:
„o frumuseţe neliniştitoare, metalică, precum a nebunilor”3. Nu se intră în interior,
propriu-zis, indiferent cât de mult ar discuta sexele opuse. Bărbatul umblă năucit
după o femeie marţială ori, invers, femeia funcţionează ca un soi de pudel pe
lângă bărbatul experimentat şi condescendent. Feminitatea este considerată prin
raportare la virilitatea ţanţoşă; cea excesivă, stranie şi statuară oprimă, anticipează
eşecul masculin. Din nou o măsurare de forţe.
Şi Cărtărescu îşi reordonează obsesiile. Indiferent că citim despre liftul ce
alunecă de la un etaj la altul al unei lumi subtil dar ferm ierarhizate ori despre
fluturii imenşi hibernând sub gheţuri, sau despre cel care-şi întinde aripile pe coapsa
mamei, toate sunt imagini deja înregistrate. La fel şi poşeta mamei, Mendebilul,
tatuajele ezoterice, parăzile cu care alegorice pe bulevardele bucureştene. Stând
cu picioarele proptite de caloriferul cald sau rece, după sezon, din camera lui
de deasupra oraşului, naratorul se reflectă în realitate ca într-o oglindă: „privesc
Bucureştiul pe fereastra mea triplă ca un retablu baroc”4. Supra-tema Orbitorului
este exfolierea rozei mistice, dantescă şi senzuală ca în Halimà, sacră şi rafinat
perversă totodată: „Pliuri în pliuri, ca un trandafir, ca o vulvă”5. Dar roza este şi
un labirint şi fiecare petală a ei un palimpsest ce se citeşte la infinit, prin răzuire:
„privindu-se pe sine, trandafirului îi cresc, tocmai prin asta, petale noi, care trebuie
şi ele privite cu priviri noi, ca şi când mirifica floare ar creşte pe un nerv optic
şi cu ea am putea vedea invizibilul”6. Primează intenţia decodificării, de unde
şi necesitatea selectării dure a cititorilor. Autor, narator şi cititor pun din greu
umărul la descifrarea hieroglifei ivite pe covorul-cub ţesut de mama-medium,
anchetată de securitate pentru dezvăluirea unor secrete geopolitice şi militare în
tapiţeriile ei. Hărţi secrete, fabuloase, nu sunt doar covoarele ţesute în apartament,
ci şi tatuajul policolor pe care Herman îl execută pe craniul fetiţei Anca. Peste ani,
Mircea o tunde la piele pe purtătoarea palimpsestului şi îşi vede chipul zugrăvit
pe scalp. Mai mult, fiecare componentă a feţei sale este alcătuită din împunsături
ce reprezintă catastrofe sau narează evenimente reduse la o scară infinitezimală.
Viziunea per specula în enigmate permite descompunerea întregului în întreguri
1
Nicolae Breban, Amfitrion, Alberta, Editura Du Style, Bucureşti, 1994, p. 72.
2
Ibidem, p. 59.
3
Nicolae Breban, Amfitrion, Demonii mǎrunţi, Editura Du Style, Bucureşti, 1994,
p. 39.
4
Mircea Cărtărescu, Orbitor, Corpul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006,
p. 110.
5
Ibidem, p. 11.
6
Ibidem, p. 94.
Trilogia la sfârşitul postmodernităţii 339
mai mici, căci megasistemul este compus din sisteme subordonate: „să ignori
restul desenului şi să te fixezi doar pe un detaliu al detaliului iniţial, şi apoi pe un
detaliu al detaliului detaliului”1.
Cum să nu vezi prezentul

Lumea este percepută de cei doi prozatori prin intermediul unor organe de
simţ scindate, izolate sau unificate într-un supersimţ. La Breban precumpăneşte
vederea, dar asta nu înseamnă că el ar fi un vizual în accepţie obişnuită. De fapt,
personajele lui se privesc cu scopul spionării reciproce. Şi aici preeminentă este
fixaţia pe detaliu, doar că interesul este unul voyeurist, nu entomologic. Stăpânii
îşi spionează slugile, să vadă ce fac acestea în lipsa lor, bărbaţii scrutează femeile
cu o minuţiozitate de muzeograf ori de colecţionar. Exact asta şi face romancierul:
colecţionează tipuri umane pe care le angajează într-un joc al privirilor furişate
sau impertinente. Tehnica este a decupajului: „Când cineva îţi arată ceva cu mâna,
un peisaj, să zicem, în loc să priveşti în direcţia indicată, tu te rezumi să priveşti
mâna”2. Ca la Eminescu, privirea sau glasul sunt corporalizate: „întinse vocea ca
o mână şi-l mângâie pe ceafă” sau „picioarele privirii ei distante” ori „privirile
sale zăngăneau pe faţa de porţelan a tinerei femei măritate, ca nişte palme de
staniol”3. Cu această tactică se obţine o viziune deductivă, dinspre general înspre
particular. Zeii visează să fie acceptaţi printre muritori, reversul fiind şi el valabil:
„Să dilaţi existenţa, să poţi vedea lucrurile de jos în sus, din perspectiva unui
copil puternic; cum zic nemţii, din perspectiva broaştei – die Froschperspektive.
Să «sari» din locul psihologic pe care-l ocupi în propria-ţi viaţă, dar nu în sus,
ci în jos, să intri în ţesătura existenţei, în microexistenţă, în macroexistenţă, să
îmbogăţeşti fiecare jumătate de oră, să trăieşti ca un sinucigaş care mai are câteva
ore de trăit sau ca acel celebru condamnat la moarte de la începutul Idiotului lui
Dostoievski”4.
Şi Cărtărescu are probleme cu înregistrarea realităţii. Organele de
percepţie ale naratorului său sunt incandescente ca filamentul unui bec
aprins: „Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deşi trăiesc cu o intensitate de care
simplele senzaţii n-ar putea să dea seama”5. Sinteza senzorială nu conduce la
suprapunerea simţurilor, la sinestezii simboliste, dar nici nu lasă nealterate
obiectele percepute: „Sunt un singur mare organ de simţ, deschis asemeni
crinilor de mare, filtrând prin carnea albă a nervilor mei turbioanele acestei
unice vieţi”6. Simţurile, forme ale intuiţiei după Kant, nu sunt dereglate după
metoda lui Rimbaud, ci intensificate sau diminuate. O mărturisire de genul:
„nu mai ştiam de ce parte a pleoapelor mele mă aflu” confirmă deplasarea către
irealitatea imediată, visată mai întâi de Blecher.
Apăsarea butoanelor de zoom în şi zoom out afectează şi perceperea timpului
şi a spaţiului. Făcând uz de un concept bahtian, cronotopul din Amfitrion implică
vizionarea istoriei „la scară”, asemenea unei hărţi. Putem creşte sau scădea scara
1
Mircea Cǎrtǎrescu, Orbitor, Aripa stângǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006,
p. 86.
2
Nicolae Breban, Amfitrion, Demonii mǎrunţi, p. 61.
3
Idem, Procuratorii, p. 93.
4
Idem, Demonii mǎrunţi, p. 60.
5
Mircea Cǎrtǎrescu, Orbitor, Corpul, p. 9.
6
Ibidem, p. 10.
340 Felix nicolau
pentru a cuprinde întregul, respectiv pentru a studia detaliul infim. Utilizarea

prezentului istoric dispune întâmplările în ordine paradigmatică, le examineză
moral în acelaşi timp. Dar se poate surprinde şi momentul, trăgând brusc frâna de
mână a naraţiunii: „avea, în clipa când i-am ridicat de jos pardesiul, nici treizeci
de ani sau depăşise cu foarte puţin”. Perspectiva eleată, statică, se suprapune celei
heraclitice, fluidă, şi viceversa. Folosindu-se de percepţii şi senzaţii, Breban pare
să aplice un procedeu al formaliştilor ruşi, anume defamiliarizarea („ostranenie”),
resuscitarea uimirii prin urcarea sau coborârea punctului de fugă al perspectivei
tabloului. Motivaţia, ceea ce aceiaşi formalişti numeau punctul de contact cu
realitatea, nu este niciodată pulverizată, aşa cum se întâmplă la celălalt trilogist
luat în discuţie.
S-ar putea crede că pentru Cărtărescu frecventarea memoriei afective ar
echivala cu o căutare a timpului pierdut. Dar vremea copilăriei-adolescenţei nu
este considerată „pierdută” – ea trebuie doar valorificată ca durată, cum ar spune
Bergson. Căci: „nu descrii trecutul scriind despre lucruri vechi, ci aerul ceţos
dintre tine şi el”. Faptul trăit trebuie reinterpretat şi recodat în ordine ezoterică.
„Continuum-ul realitate-halucinaţie-vis” permite glisarea între regnuri, erezii,
amintiri de-a valma, înghesuindu-le în regatul fabulos-grotescului. Dacă „trecutul
este totul” şi „viitorul este nimic”, regresul intrauterin este calea către marea
revelaţie. Timpul galopând spre neant este un armăsar lovit de streche care trebuie
oprit: „Spaţiul e paradisul, timpul este infernul”. În sensul acesta memoria este
o luare a timpului în răspăr: „Există o memorie universală, cuprinzând, stocând
şi distrugând ideea de timp”. Încetinire şi umplere cu (supra)sens. Dar caută
Cărtărescu piatra filosofală cu adevărat? Sau mai degrabă pe cea poeticală? Oare
nu proclamă el: „Ar trebui să ne amintim cu testiculele şi să iubim cu creierul”?
Raţionalizarea instinctului şi împătimirea cerebralităţii – condiţie necesară şi
suficientă pentru a redispune timpul paradigmatic. Zbaterea între spectaculosul
oniric/ coşmaresc (gen Lautreamont) şi banalitatea îndârjirii cotidiene are efect
de duş scoţian. Cititorul este când ridicat la ceruri, când izbit de pământ. Autorul
nu se hotărăşte ce să fie: prozator sau poet barochist.
Câtă trilogie, atâta roman?

Breban respectă mai îndeaproape condiţia de existenţă a romanescului.
Nici Amfitrion nu abundă în evenimente dar, chiar şi aşa, există un suspans în
stare pură, creat aproape din nimic, care împinge lectorul înainte. Răsucirea
frazei şi analizele extinse vădesc o ambiţie în a-l urma pe Thomas Mann, doar
că autorul trilogiei Iosif şi fraţii săi chiar relata fapte şi obiceiuri, recrea istoria
mitică, atunci când îi lipseau datele. Pe când la scriitorul român dăm doar peste
o „bârfă pe dos”, adică o „confesiune” cu rol catalizator. Confesiunile acestea
sunt, totuşi, de cele mai multe ori albe, în sensul descărcării de concret faptic.
Breban ia oglinda lui Stendhal şi o plimbă de-a lungul unui drum capilar, dacă
pot zice aşa. În Amfitrion se discută şi se dezbate enorm, plecând de la situatii
arhetipale: un incest, castitatea în care ar trebui să se odihnească din când în când
femeile, o sinucidere etc. Sunt doar pretexte pentru dezbateri subtile, fără studiu de
caz. La drept vorbind, lectura ambelor trilogii poate începe de oriunde, fără mare
preocupare pentru cronologie sau derulare logică. Ceea ce importă este secvenţa.
La rândul ei, puterea este mai mult teoretizată decât văzută în acţiune. Securiştii
lui Breban sunt nişte filosofi peripatetici, fără nicio legătură cu adevărul istoric.
În discuţia dintre studentul Larghilescu, infiltrat în Universitate şi contaminat,
Trilogia la sfârşitul postmodernităţii 341
şi naşul său, generalul Valentin, este citat mereu Chiţu, un lider de opinie boem.
Astfel, proclamă Chiţu: „Puterea trebuie să rămână discretă, intimă, individuală,
secretă! Puterea trebuie să se ignore pe sine, dacă vrea să fie eficientă!”. Am
văzut că această camuflare face ca, ulterior, ascunşii să se simtă intruşi în mediile
„obişnuite”. La fel, Larghilescu exclamă: „Nu puterea mă interesează, naşule, ci
ideea de putere!”. Roman ideologic, mai curând, decât unul critic la adresa puterii
comuniste. O trecere în revistă a disimulărilor de tot felul: „adevărul se îmbrăcă în
hainele pudice ale minciunii”. Şi într-adevăr, pudoarea brebaniană sare în ochi –
orice banală drăcuire implică prezentarea de scuze în paranteză, pentru că scriitorul
este captivat de aristocraţi sau de membrii straturilor sociale bine delimitate. Aşa
sunt mahalagii ajunşi ofiţeri în Securitate, un soi de „elită pe dos”, o camorră
dâmboviţeană. Ei teoretizează, în mod paradoxal, necesitatea faptei în defavoarea
teoriei. O viziune concentrică a clanurilor similară celei din Bietul Ioanide al
lui Călinescu. În fapt, toată lumea vorbeşte teribil de mult, ca într-un bâlci al
deşertăciunilor. Până şi boemul Chiţu este un urmaş al aristocraţilor macedoneni
din Munţii Pindului, care elogiază eticheta: „dacă tot suntem blestemaţi să trăim
la periferia istoriei, măcar să încercăm să salvăm aparenţele”. Decadentism à la
Oscar Wilde, suflat peste fondul balcanic cu identitate hibridă, deci neautentică.
Ceea ce se cere este „o anume aristocratică eleganţă în arta de a primi, în «arta
amfitrionatului»”. Exact ce face şi scriitorul cu cititorul lui: îl invită într-un roman
salonard şi-l momeşte cu delicatese, dar exclusiv cu delicatese!
În cazul lui Cărtărescu romanescul este pur şi simplu sfidat. Cititorul

se poate delecta cu scurt-metraje, indiferent dacă onirice sau mizerabiliste,
însă nu se poate vorbi despre o intrigă. Ceea ce impietează mai cu seamă
asupra degustării trilogiei este excesul de frumuseţe imagistică sau stilistică.
Culmea este că în poezie Cărtărescu a ştiut să se ţină aproape de cerinţa lui
Pound de a scrie poezie la fel de bine ca proza, de a diminua poeticitatea,
pe când în proză nu se poate abţine de la arabescuri năucitoare. Orbitor
este frumos, însă epatează şi oboseşte prin reluări obsesive. Faptul că el a
constituit un succes de piaţă şi la noi, dar şi în Occident, mi se pare că are
explicaţii diferite. În România ne hrănim încă din snobismul fanariot, cel
care îi făcea pe boierii din Ciocoii vechi şi noi să comande zugrăvirea de
biblioteci pe pereţii sălilor de recepţie. Să nu uităm că un eseist elitist cum
este H. R. Patapievici a fost, la un moment dat cel mai bine vândut autor
român! În străinătate, cred că Orbitor este perceput ca un monument literar
surprinzător, dat fiind că provine dintr-o ţară cu o economie tristă. Insă
impresia de sforţare în vederea depăşirii complexului culturii mici persistă.
Miza este crescută artificial. La atâţia ani după marile experimente ale
fluxului-de-conştiinţă, Orbitor nici măcar nu atinge nivelul experimentului
polifonic din Conversaţie la catedrală, romanul lui Mario Vargas Llosa.
Propriu-zis, nu putem vorbi de o modalitate revoluţionară de a dispune
materia epică. Ceea ce contează este vizionarismul simbolic, domeniu în
care Cărtărescu excelează, fără doar şi poate. El este un posedat angelic
(„îngerii îmi populează creierul ca spirochetele”), un scotocitor („câtă
scotocire de medic legist printre organe lichefiate!”) şi un născocitor de
mituri („Îmi imaginam uneori mântuirea ca pe o ejaculare de fluturi, levitând
cu miliardele într-o spermă de aur”).
342 Felix nicolau
Suspansul suspendat
Dacă pierde la capitolul suspansului, Cărtărescu recuperează faţă
de Breban la cel al spectaculosului. Descrierea invaziei de strigoi în satul
strămoşilor bulgari, a măcelăririi fluturelui-bivol ascuns sub gheaţa Dunării,
a vizionării hiperlumii cu ajutorul liftului, avatarurile sectei scopiţilor şi
sruprinderea extazului castrării sunt pasaje de o expresivitate maximă. De
asemenea, câştigător este şi la repudierea pudibonderiei prăfuite. Sexualitatea din
Orbitor este una puternică şi complet motivată de contextul narativ. Pendularea
deconcertantă între real şi imaginar, fără un plan cât de cât coerent, ci doar
în funcţie de disponibilitatea afectivă, este făcută suportabilă şi de orgiasticul
păgân, în linia lui V. Voiculescu şi a lui Blaga.
Amândoi scriitorii sunt suferinzi în ce priveşte umorul. La Breban el

lipseşte aproape total, lumea romanului său fiind una scorţoasă. La Cărtărescu el
există, dar este anihilat prin explicitare, ceea ce-i răpeşte tot hazul. Interesant este
că ambii prozatori îşi subestimează şi suprastimează cititorul în acelaşi timp. Cel
care are curajul să se înhame la una sau alta dintre trilogii, trebuie să dea dovadă
de subtilitate şi concentrare dar, totodată, rămâne cu impresia că scriitorul este
un demiurg absolut, în control insuportabil asupra universului creat/ evocat de el.
Cititorul este perceput ca un om fără însuşiri, inteligent, caracterizat de o răbdare
peste poate. Sau, cum ar spune autorul Orbitorului, tot ceea ce contează este
„crisalida mea de cuvinte”1.
Abstract
Trilogy to the End of Postmodernism
This comparison between two of the most important Romanian trilogists is also
an inquiry în the present day condition of the novel. With Nicolae Breban and Mircea
Cărtărescu the story is diminished and what matters is the side effect. Thus, Breban
is obsessed with the intellectual confrontation between his would-be aristocrats,
even the sexual attraction being infused with social domination. Cărtărescu, în
exchange, creates fabulous and nightmarish circumstances with a starting point în the
humble reality. Both novelists lack humour and adore intricacies, be they moral or
imaginative. Could this be interpreted as a complex specific to a second-rate culture?
Anyway, the reader is left with nothing else but with the obligation to submit and
admire the writerly craft.
Cuvinte cheie: stil, trilogie, suspans, imaginar, dominaţie, formalism, obsesie,

visionary, memorie, dezbatere, experiment.
1
Ibidem, p. 117.
343
STEREOTIPUL CULTURAL: CONCEPT ŞI FUNCŢII
ADELA NOVAC
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi
„… într-o lume în care a apărut o relativă abundenţă materială, putem

spune că adevărata raritate este alteritatea. Atunci poate că singurul mod
de a lupta împotriva unei asemenea rarităţi este inventarea unei ficţiuni
a altului” [1, p. 34]. Aceasta poate fi o explicaţie pentru care astăzi întreaga
intelectualitate europeană, americană sau orientală, indiferent de domeniul
umanist în care activează, vorbeşte şi scrie despre Celălalt, devenit parcă
peste noapte, un drog spiritualo-intelectual al secolului XXI. Astfel, Celălalt
ocupă locul pe care l-a căutat în timp, devenind atât obiectul, cât şi subiectul
preocupării umane, şi, în acelaşi timp, devenind funcţional în sensul în care
el nu mai poate exista (la nivel real).
De regulă, străinii sunt percepuţi în bloc compact, astfel că fiecare individ
posedă toate virtuţile şi, mai ales, toate viciile naţiei sale. Reprezentativitatea dată
se manifestă şi invers: trăsăturile fiecărui individ sunt transpuse întregii etnii. În
principiu, studiind imaginea străinului, creăm un fel de portret robot al unui străin
imaginar, portret compus dintr-un şir aproape nesfârşit de clişee, prejudecăţi,
cunoştinţe prost digerate, stereotipuri, în general.
La un moment dat ai impresia că străinul real nici nu mai este necesar,
pentru că nu pe „corpul” lui se suprapun aceste trăsături imaginare. Cu alte
cuvinte, existenţa românului real probează inexistenţa unora dintre viciile care
i-au fost atribuite. În lipsa unui model real, cel imaginar poate zburda nestingherit
în imaginarul nostru colectiv.
În cultura tradiţională, imaginea străinului vine dintr-o memorie colectivă
şi cu prestigiul unor prejudecăţi transmise din generaţie în generaţie. O bună parte
din prejudecăţi şi clişee sunt asimilate în copilărie, odată cu asimilarea limbii
materne şi cu tradiţiile neamului. Mitologia străinului este atât de puternică şi
de persistentă, pentru că se cantonează într-o zonă a minţii, în care raţiunea nu
poate să intervină. De aceea, societăţile moderne se simt cvasineputincioase în
faţa acestui tip de mentalitate tradiţională. Trebuie, probabil, multe decenii şi
secole de modernitate, de educaţie prin şcoală, mass-media etc., de comportament
raţional şi de atitudine democratică pentru a se reuşi dislocarea construcţiei de
beton armat a clişeelor, a ficţiunilor. Este vorba de o gândire latentă şi pasivă, care
poate fi oricând trezită, activată şi manipulată.
1. Stereotipurile1 sunt percepute în mod general ca structuri cognitive
stocate în memorie ce afectează concepţia şi comportamentul la nivel grupal.
Jacques-Philippe Leyens susţine că „stereotipurile sunt nişte „scurtături
cognitive”, nişte „scheme de percepţie” sau nişte teorii implicite ale personalităţii,
relativ rigide, pe care le împărtăşesc indivizii aparţinând unei entităţi date cu
1
Cuvântul stereotip are la origine grecescul stereos „solid” şi typos „caracter”
cu sensul de imprimare, marcare.
344 Adela nOVAC
privire la ansamblul atributelor1 sau membrilor unui alt grup ori ai grupului
propriu [2, p. 67].
În acest sens, T. Slama-Cazacu precizează existenţa unor stereotipe
(ca scheme fixe de percepere a realităţii, de încadrare cognitivă sau morală
a unor fenomene, de exprimare în sensul de clişee) şi a unor stereotipíi
(repetări de comportamente ori atitudini sau scheme comunicaţionale care
nu corespund realităţii din prezentul persoanei) [3, p. 31].
Formarea stereotipurilor este un proces cognitiv de categorizare socială
având funcţia de a simplifica şi sistematiza stimulii primiţi de individ cu
scopul de a facilita adaptarea cognitivă şi comportamentală într-o situaţie de
comunicare nouă.
Indivizii filtrează în permanenţă stimulii primiţi din mediu prin prisma
propriei culturi. Când realitatea percepută pare să iasă din tiparele de gândire
deja existente, oamenii recurg la stereotipuri: „scurtături în percepţie” prin care
indivizii confruntaţi cu necunoscuţi încearcă să-i includă pe aceştia în categorii
constituite apriori, prin extinderea unor atribute de grup generalizate asupra
fiecărui membru al grupului.
Constituirea stereotipurilor e un proces bazat pe simplificare (reducerea
complexităţii), exagerare şi distorsionare, generalizare, prezentare a atributelor
culturale ca parte înnăscută a fiinţei.
2. În literatura de specialitate, stereotipurile se caracterizează prin
următoarele funcţii: funcţia de economie cognitivă, funcţia explicativă şi funcţia
socială [4, p. 24]. Astfel, stereotipurile ne-ar permite să funcţionăm eficient din
punct de vedere cognitiv, să explicăm lumea în care trăim şi să avem un anume
comportament faţă de anumite grupuri sociale cu care interacţionăm.
2.1. Constatăm că la etapa actuală trăim într-o lume extrem de complexă,
care ne bombardează constant cu o cantitate enormă de informaţii. Din păcate,
creierul unui om este limitat în ce priveşte capacitatea de procesare şi, pentru
a putea face faţă situaţiei, suntem obligaţi să filtrăm şi să simplificăm informaţiile
care ajung la noi. În acest sens, remediul cel mai potrivit ar fi categorizarea2.
Acest proces ne va salva de calvarul operării cu fiecare obiect sau fenomen din
mediul înconjurător în parte, permiţându-ne să le grupăm pe categorii şi să le
considerăm pe cele care intră într-o anumită categorie ca echivalente.
Cunoaşterea stereotipică înseamnă că vedem pădurea în locul copacilor,
adică un membru al unui grup social este văzut prin prisma stereotipului
asociat categoriei sale şi se opune cunoaşterii individualizante, care înseamnă
că vedem copacii în locul pădurii, adică să îi percepem pe ceilalţi ca indivizi.
Individualizarea este un proces care necesită mult timp şi multe resurse cognitive,
pe când stereotipizarea reprezintă un proces mult mai eficient din punctul de
vedere al vitezei şi uşurinţei de execuţie şi care, în acest mod, economiseşte multe
resurse cognitive.
1
Atributele sunt explicaţii în legătură cu cauzele care au produs un eveniment.
La baza elaborării atributelor, adică a găsirii explicaţiilor, stă un proces inferenţial
(o serie de deducţii), capacitatea oricărui individ de a găsi explicaţii pentru fenome-
nele din lumea înconjurătoare.
2
Categorizarea este procesul de ordonare de către individ a stimulilor veniţi
din mediu, prin gruparea lor într-o manieră semnificativă, astfel încât percepţiile in-
dividuale să capete semnificaţie. Altfel spus, este procesul prin care un individ este
inclus/se include într-un grup [5, p. 163-164].
Stereotipul cultural: concept şi funcţii 345
Să ne imaginăm pentru un moment că la o petrecere aţi avut ocazia să-l

cunoaşteţi pe un american. Venind acasă, sunteţi întrebat ce părere aveţi despre
acest american. Din discuţiile pe care le-aţi întreţinut cu el puteţi spune că are
30 de ani, e celibatar, e inginer, e democrat, îi plac plimbările la aer liber etc. Cu
alte cuvinte, enumeraţi o serie de trăsături caracteristice acestui individ. Acum
însă să analizăm o altă situaţie. Mergeţi din nou la petrecere, dar vă întâlniţi
cu zece americani, nu cu unul singur. Veniţi acasă şi sunteţi întrebat ce părere
aveţi despre persoanele pe care le-aţi cunoscut la petrecere. Şansele de a apela la
individualizare de data aceasta sunt mult mai reduse. E mult mai greu să aduni
informaţii individualizante pentru zece persoane şi, chiar dacă le-am obţine, ar fi
mai greu să le memorăm şi să le reproducem ulterior. În acelaşi timp, pare lipsit
de sens să ne referim la fiecare individ în parte, în loc să încercăm să condensăm
impresiile disparate într-o impresie sintetizatoare.
Cu alte cuvinte, veţi folosi informaţii categoriale, spunând: Am cunoscut
nişte americani care sunt aşa şi pe dincolo.
De asemenea, stereotipurile sunt folosite nu numai în situaţiile în care
individualizarea e dificilă, dar şi atunci când interacţionăm cu un singur individ.
Mulţi dintre noi nu-l individualizăm pe cerşetorul de la colţul străzii, pe bătrânul
ce stă lângă noi în autobuz, ci ne limităm la o percepţie categorială, fie din cauza
lipsei de timp, fie dintr-o lenevie cognitivă (nu ne arde să facem acest lucru) sau
dintr-o economisire cognitivă etc.
2.2. Unii specialişti susţin că avem la dispoziţie prea multe informaţii, fiind
nevoiţi să le filtrăm, alţii (adepţii identităţii sociale), dimpotrivă, consideră că
dispunem de prea puţine informaţii şi că trebuie să le căutăm. De exemplu, dacă
mergeţi la o serată de odihnă, primii prezic că veţi fi uimiţi de atâtea persoane,
culori şi că veţi fi nevoiţi să recurgeţi la percepţii stereotipice.
În schimb ceilalţi, vor argumenta că într-o astfel de situaţie veţi avea nevoie
de o serie de informaţii (cine sunt oamenii îmbrăcaţi în haine naţionale, cine cântă
la pian, cine sunt persoanele care au dansat etc.), iar percepţiile stereotipice vă
vor ajuta în acest sens cu o serie de interferenţe utile.
Astfel, ar însemna că stereotipurile oferă informaţii, nu le filtrează. Credem
însă că stereotipurile au totuşi menirea de a simplifica informaţia, de a o comprima,
pentru a putea fi stocată în memorie.
2.3. Am analizat mai sus funcţiile stereotipice intrapersonale şi vom
preciza că unii specialişti evidenţiază, în acelaşi timp, funcţii stereotipice şi
la nivel de grup. Aceştia afirmă că stereotipurile pe lângă rolul pe care îl au
în procesul de diferenţiere intergrupală, au şi o importantă funcţie grupală
explicativă şi justificativă, care denotă că grupurile se folosesc de stereotipuri
pentru a înţelege evenimentele sociale şi a-şi justifica acţiunile faţă de alte
grupuri. Asta ar însemna, de fapt, că dacă eu ca român cred că ţiganii sunt
hoţi, o fac nu pentru că resursele mele cognitive sunt limitate, ci, în primul
rând, pentru că acest stereotip, prin faptul că îmi spune cine sunt ţiganii şi cum
să mă comport faţă de ei, serveşte unor interese sociale, economice, culturale
sau politice ale grupului meu (e. g., excluderea ţiganilor din viaţa socială)
sau dacă eu îl învinuiesc pe evreu că l-a omorât sau a participat la omorârea
lui Christos şi că e păcătos (incriminare reflectată în literatura populară şi în
iconografia creştină: scena Judecăţii de Apoi, în râul de foc ajung creştinii
păcătoşi (mincinosul, vrăjitoarea, dar şi evreul)), ar însemna, de fapt, să cred
aşa nu pentru că acestea ar fi reprezentările mele faţă de evrei, ci pentru că aş
346 Adela nOVAC
face-o din anumite interese sociale ale grupului din care fac parte (e. g., izolarea
evreilor, evitarea contactelor cu ei).
Din cele relatate, am putea concluziona că dreptatea pare a fi, în acelaşi
timp, de partea tuturor şi a nimănui, întrucât cei care se concentrează asupra
funcţiilor individuale ale stereotipurilor nu reuşesc să explice fenomenele
ce ţin de latura lor consensuală, iar cei care se ocupă de funcţiile sociale ale
stereotipurilor nu pot să explice cum nişte concepte stocate în memorie ar putea
îndeplini anumite funcţii.
Se ştie că fiecare cultură are propriile stereotipuri asupra oamenilor din alte
culturi. Astfel, în viziunea românilor germanii se caracterizează prin corectitudine,
disciplină, rigoare; italienii sunt petrecăreţi şi vorbăreţi; francezii – romantici,
orgolioşi şi naţionalişti; americanii – graşi, nu prea inteligenţi, superficiali,
pragmatici; ruşii – alcoolici, duri, puternici, războinici etc.
În acelaşi timp, şi perceperea românilor de către străini impune diverse
stereotipuri. Astfel, stereotipurile ce ţin de înfăţişarea românilor pun în evidenţă
următoarele: chipul aspru, trupul înalt şi vârtos, frumuseţea; stereotipurile ce ţin de
comportamente pun accentul pe capacitatea de adaptare, instinctul de supravieţuire
şi conservare, caracterizat adeseori prin maniere ce contravin moralei: lacomi la
bani, cruzi, şireţi, tâlhari, delăsători, însuşesc uşor orice limbă etc.; stereotipurile
ce ţin de atitudini pun în evidenţă un spirit grosolan, sunt neciopliţi, puşi pe harţă,
nervoşi, răzbunători, se îndrăgostesc repede, îşi iubesc ţara, îşi iubesc aproapele
etc.; stereotipurile ce ţin de educaţie şi de instruire pun în evidenţă următoarele:
trăiesc mai mult după legea firii decât după religie, deoarece se caracterizează
prin absenţa elementului religios, sunt inculţi etc.
De asemenea, fiecare cultură are propriile vederi stereotipe asupra
membrilor ei. În baza unor studii realizate, se relevă că românii se consideră
ospitalieri, ingenioşi, harnici, ipocriţi, leneşi, ignoranţi, săraci; românul tipic este
bărbatul între 30 şi 40 de ani, căsătorit care mănâncă sarmale şi bea ţuică.
Deşi constituie cunoştinţe aproximative, adesea caricaturale şi
distorsionate, stereotipurile, ca forme populare de cunoaştere, sunt utile,
oferind un punct de sprijin în ordonarea stimulilor veniţi dintr-o realitate nouă,
necunoscută, neînţeleasă.
1. J. Baudrillard, M. Guillaume, Figurile alterităţii, Paralela 45, Piteşti, 1994.

2. J.-F., Leyens, Sommes-nous tous de psychologues, Liège/Bruxelles, 1983.
3. C. McGarty, R. Spers, Stereotypes as explanation, Cambridge, 2002.
4. T. Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi,
Polirom, 2000.
5. A. Şerbănescu, Cum gândesc şi cum vorbesc ceilalţi. Prin labirintul culturilor,
Iaşi, Polirom, 2007.
347
CUVINTE STRĂINE ÎN VOCABULARUL CONTEMPORAN
Maria ONOFRAŞ
În dezvoltarea ei permanentă limba îşi sporeşte mereu potenţialul expresiv,

îmbogăţindu-şi lexicul cu unităţi care denumesc noţiuni noi. După cum se ştie,
modificările din limbă se produc iniţial în vorbire, fiind cauza şi efectul funcţionării
normale ale limbii. În acelaşi timp cuvintele recent împrumutate sunt întotdeauna
individuale şi pentru a deveni fapt de limbă ele trebuie să se impună colectivităţii
date, căci individul care lansează o anumită inovaţie nu creează nimic în afara
factorului social. [1, p. 51]. Totodată acceptarea cuvintelor străine implică din
partea vorbitorilor un gust lingvistic şi un simţ al limbii referitor la folosirea
adecvată a acestor unităţi lexicale.
Numărul mare de cuvinte venite în limba română îl constituie c u v i n t e l e
s t r ă i n e, noţiune care, după cum menţionează cercetătorul V. Bahnaru, trebuie
„… să fie rezervată numai cuvintelor luate din alte limbi cu tot cu ortografia şi
ortoepia originară, fără a se fi acomodat la normele fonetice şi morfologice ale
limbii române.” [2, p. 66].
În literatura de specialitate [3, p. 52; 238] se afirma că în preluarea unui
cuvânt din altă limbă se pot distinge mai multe faze, dintre care menţionăm:
a) împrumuturile propriu-zise, adică cuvintele pătrunse din alte limbi,
care s-au acomodat la sistemele fonetic şi morfologic, sunt folosite mai des, dau
naştere la derivate, uneori îşi schimbă conţinutul semantic şi nu mai sunt simţite
de vorbitori ca fiind de altă origine. De ex., divident, emergent, trend, top, poster,
card, marketing, server, portal etc.
b) cuvintele străine, adică cuvintele, care nu satisfac aceste condiţii, se
folosesc ocazional, iar vorbitorul, fără să fie specialist, le poate preciza uşor
originea. De ex., party, look, lobby, live, baby-sitter, dealer, flash, love-story,
pager etc. Cuvintele din această categorie, în vogă astăzi, au o răspândire redusă
şi uneori nu-şi justifică existenţa în limba noastră.
Utilizând cuvinte străine, vorbitorii le pronunţă şi le scriu în funcţie de
gradul în care sunt familiarizaţi cu această limbă. O mică parte a utilizatorilor
continuă să le citească şi să le scrie corect, în timp ce majoritatea foloseşte
cuvintele ignorând cu desăvârşire pronunţarea, iar uneori şi scrierea lor.
Contribuie la acest proces şi lipsa unui set de reguli şi principii riguros formulate,
care ar stabili limita între corect şi greşit. Astfel, în vorbire dar şi în scriere există
o concurenţă între forma grafică străină şi forma grafică corespunzătoare normelor
ortografice ale limbii române. De ex., se scrie show şi şou, site şi sait, player şi
plăier, outsider – outsaider, high-life – hailaif, naylon – nailon, rugby-rugbi-
regbi etc. Oscilaţiile în scrierea cuvintelor străine şi coexistenţa formelor paralele
se explică prin dificultăţile de pronunţare în larga circulaţie a acestor unităţi în
limba vorbită.
348 Maria Onofraş
În ce categorie le vom încadra? La cuvinte străine sau la împrumuturi?

Cuprinderea lor într-o categorie aparte şi găsirea unui termen care să
le denumească comportă numeroase dificultăţi, întrucât între cuvânt străin şi
împrumut nu există un hotar tranşant, nici criterii valabile pentru gruparea lor. Se
ia în considere şi faptul că unele cuvinte străine pot cunoaşte perioade mai lungi
sau mai scurte de timp în care prezintă imprecizii semantice, oscilaţii formale
sau încadrare morfologică, ori pot fi lipsite de adaptare efectivă la sistemul
limbii care le adoptă. Delimitarea devine posibilă datorită îmbinării mai multor
criterii – fonetic, semantic, geografic, şi mai ales frecvenţa lor şi timpul. Durata
prin care trec cuvintele străine în cursul adaptării lor nu este egală la fiecare
în parte. Unele îşi păstrează aspectul grafic şi chiar pronunţarea din limba de
origine, altele, pe măsură ce trece timpul, se supun regulilor limbii române. În
final, adaptarea cuvintelor străine pune în evidenţă anumite probleme: fluctuaţii,
oscilaţie limitată, dificultăţi de asimilare, gradul de cunoaştere a limbii străine etc.
Reieşind din această situaţie, folosim pentru faza respectivă îmbinarea „anomalie
tolerabilă” [4, p. 15], care presupune o etapă de trecere a cuvintelor străine în
împrumut: din punct de vedere fonetic cuvintele continuă să rămână în forma
lor firească, încălcând regulile fonetice ale limbii-receptor, de ex., boss, boom,
casting talk-show, stand-by etc., dar încearcă să se adapteze la normele literare
prin anumite trăsături, de ex., boss-ul, boom-uri, casting-ul, talk-show-uri etc.,
mai bine zis încearcă să se încadreze morfologic, primind articolul hotărât cu sau
fără cratimă.
Aşadar, cuvântul de altă origine, în prima etapă a existenţei sale pe teren
românesc este c u v â n t s t r ă i n, care devine împrumut doar atunci când se
supune cerinţelor limbii în care a ajuns. Împrumutul este punctul final, rezultatul,
încheierea procesului. Dacă procesul începe, dar nu parcurge etapele necesare şi
din cauze diferite se întrerupe, ne găsim în faţa unui cuvânt străin şi nu a unui
împrumut. Cu alte cuvinte, fiecare împrumut a fost cândva cuvânt străin, dar nu
fiecare cuvânt străin ajunge împrumut. [5, p. 52].
Faptul că o parte din aceste cuvinte ajung în dicţionare în forma
lor grafică originară se explică prin selecţia lor după criteriul atestării în literatură
şi în vorbirea curentă. Lexicul românesc cunoaşte o serie de cuvinte străine
a căror prezenţă în dicţionare este justificată prin lipsa unui echivalent românesc
precis, de ex., hard disk, grant, broker, leasing, play-back, securites, provider
etc. Printre avantajele utilizării lor se numără: precizia sensului, expresivitatea,
circulaţia internaţională, care facilitează schimbul de informaţii şi tehnologii
între specialişti, simplitatea structurii în comparaţie cu perifrazele româneşti –
disc rigid, sumă de bani, intermediar de bursă, închirieri de maşini şi utilaje,
înregistrare pe bandă magnetică, bunuri/ titluri garantate, furnizor de servicii
etc. Odată ajunse în limba literară, cuvintele străine intră în diverse raporturi cu
celelalte elemente lexicale, ceea ce le permite să funcţioneze într-un anumit mod,
contribuind la diversificarea mijloacelor expresive ale limbii.
Din păcate în ultimul timp are loc un proces de „neologizare”excesivă
a lexicului. Acad. Silviu Berejan menţiona într-un articol că vocabularul nostru
„riscă să se transforme într-un imens catalog de cuvinte (…), în masa cărora
ar dispărea de facto originalitatea limbii, ar fi şters specificul ei naţional. Un
Cuvinte străine în vocabularul contemporan 349
asemenea pericol este real.” [6, p. 26]. Pentru a diminua acest proces este nevoie,
după părerea noastră, de următoarele:
1. selectarea, după principii stricte, din diferite surse şi înregistrarea
cuvintelor intrate în lexic, întocmind o bază de date;
2. filtrarea acestor cuvinte întru a reţine doar cele absolut necesare;
3. elaborarea de dicţionare de tip „cuvinte recente”;
4. includerea cuvintelor străine în dicţionarele generale, dar numai cele
consfinţite de timp şi de uz, fiind tratate după regulile generale de elaborare
a dicţionarelor explicative.
Este evident că unele dintre cuvintele străine discutate aici nu au şanse
să ajungă în dicţionare şi nici în sistemul limbii române, având caracter efemer.
Totuşi sarcina lingviştilor este de a le semnala, de a constata ezitările formale,
unele imprecizii în legătură cu sensul, iar mai ales de a urmări procesul de adaptare
şi de încorporare, dacă este cazul, a cuvintelor străine în limba literară.
Acad. S. Berejan avertiza „atât pe cei ce elaborează dicţionare naţionale
… în prezent, cât şi pe acei ce vor realiza asemenea opere de amploare în viitor,
de existenţa acestui pericol iminent, ca să nu se lase ispitiţi de posibilitatea
existenţei nejustificate, nici din punct de vedere ştiinţific, nici din punct de
vedere practic, a registrului de cuvinte incluse în dicţionarul general al limbii,
care trebuie să-şi păstreze necondiţionat inerentul specific naţional în domeniul
resurselor sale lexicale. [Ibidem, p. 27].
1. Vezi Bahnaru Vasile, Mutaţii de sens: cauze, modalităţi, efecte, Chişinău,

1988.
2. Bahnaru Vasile, Vocabularul curent, de bază (esenţial) şi neologismele, în
„Filologia modernă: realizări şi perspective în context european”, Chişinău, 2008.
3. Kiraly Francisc, Contacte lingvistice, Timişoara, 1990; Dumitrescu Florica,
Elementele lexicale romanice recent introduse în limba română, în „Dinamica
lexicului românesc”, Bucureşti, 1995.
4. Беликов В.И., Никольский Л.Б., Культурологический и социолингвисти-
ческий аспекты изучения лексических заимствований в восточных языках,
în „Лексические заимствования в языках зарубежного востока”, Москва, 1999.
5. Kiraly Francisc, Contacte lingvistice, Timişoara, 1990.
6. Berejan Silviu, Terminologia tehnico-ştiinţifică internaţională în
dicţionarele naţionale generale, în „Terminologie şi limbaje specializate”,
ed. a II-a, Chişinău, 2000.
7. Ibidem, p. 27.
350
ELEMENTE STRĂVECHI ÎN GRAIURILE ROMÂNEŞTI

(Pe baza ALM/ALRR. Bas.)
Vasile Pavel
În virtutea împrejurărilor istorice, dialectologilor de la Institutul de

Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei le-a revenit sarcina să cerceteze
graiurile româneşti de la est de Prut, inclusiv pe cele vorbite în nordul
Maramureşului, în nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi în enclavele cu populaţie
românească din uriaşul spaţiu slav (şi nu numai) al ex.– URSS (din sud-estul
Ucrainei şi până în Ţinutul Primoriei al Extremului Orient).
În urma marilor anchete dialectale întreprinse de la 1957 încoace în
peste 300 de localităţi, dialectologii de la AŞM au cules mostre de viu grai,
care reprezintă o sursă documentară şi ştiinţifică deosebită în studierea limbii
vorbite în acest spaţiu. Cercetările de teren s-au concretizat cu lucrări importante.
În cadrul instituţiei academice au fost elaborate şi editate 8 volume de atlas: patru
din Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM, 1968-1973), coordonator Rubin Udler,
şi altele patru, continuare la ALM, cu un titlu reformulat, din Atlasul lingvistic
român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.,
1993-2003), coordonator subsemnatul.
Atlasele lingvistice ţin de cele mai prestigioase lucrări de geografie
lingvistică. Atlasul în opt volume, alcătuit la Chişinău, constituie un tezaur popular
cultural şi se înscrie pe acelaşi „şantier comun” numit Noul Atlas lingvistic român,
pe regiuni (NALR), elaborat în ţară1, lucrări de interes n a ţ i o n a l românesc,
cu largi ecouri pe plan internaţional. Acestora li se adaugă textele dialectale
şi glosarele regionale, afiliate acestora, ce ţin de Arhiva fonogramică
a limbii române.
Dialectologia (resp. geolingvistica) are legături strânse cu istoria limbii.
Studiile de dialectologie, ca şi cele de toponimie, capătă, adesea, statut de
analiză s t r a t i g r a f i c ă, graţie acelui fapt că hărţile lingvistice, de exemplu,
reprezintă coexistenţa diacroniei în sincronie, permiţând astfel cercetătorului să
pună în relaţie elementele de continuitate şi de discontinuitate, de tradiţie şi
inovaţie în dezvoltarea unei limbi.
1
Până în prezent au văzut lumina tiparului următoarele volume din NALR,
alcătuite – pe provincii istorice – de Centrele de dialectologie din Bucureşti, Cluj-
Napoca, Iaşi, Timişoara: Oltenia, vol. I-V, Maramureş, vol. I-IV, serii complete;
Transilvania, vol. I-IV, Muntenia şi Dobrogea, vol. I-V, Moldova şi Bucovina, vol. I-II,
Banat, vol. I-III, Crişana, vol. I-II, în total 25 de tomuri.
Elemente străvechi în graiurile româneşti (Pe baza alm/alrr. Bas.) 351
În studiul său, Importanţa graiurilor româneşti din Bucovina de Nord,

Basarabia şi Regiunea Transnistreană, Sever Pop afirma că forţa limbii române se
manifestă în direcţia unei unităţi lingvistice remarcabile, a unei reacţiuni puternice
împotriva idiomurilor străine înconjurătoare, a unei conservări a patrimoniului
lingvistic şi în direcţia asimilării elementelor împrumutate din limbile de contact
[6, p. 427].
Opiniile expuse de Sever Pop, acum şapte decenii, nu şi-au pierdut
actualitatea.
În cele ce urmează ne vom referi la o serie de cuvinte străvechi, astăzi
mai puţin cunoscute în limba comună sau care continuă să se menţină la
nivel regional.
Teară. Prelucrarea cânepei şi ţesutul se numără printre ocupaţiile

vechi şi tradiţionale ale populaţiei din spaţiul carpato-pontic-danubian.
Cânepa face parte din esenţa dăinuirii neamului nostru în tot ce exprimă
sârguinţă şi răbdare, ingeniozitate şi isteţime. Cuvântul regional teară < lat.
tela continuă să fie cunoscut mai ales în sudul Bucovinei, în jumătatea de
nord a Transilvaniei şi în Maramureş, unde este cunoscut cu sensurile de
„fire urzite, înfăşurate pe sulurile stativelor, urzeală, natră”; „război de
ţesut” [7, p. 41].
Cu aceleaşi sensuri străvechiul cuvânt moştenit din latină – teară, a fost
înregistrat în timpul anchetelor recente pentru Arhiva fonogramică, de echipa
de dialectologi de la Bucureşti şi Chişinău, la nord de Tisa, în Maramureşul
istoric (Ucraina), şi anume în localităţile Apşa de Jos, Biserica Albă, Plăiuţ,
Strâmtura [3, p. 518] şi dincolo de Nistru, în satul Bairak, regiunea Doneţk
(Ukraina) [4, p. 225-231].
Tindeche. Cel de al doilea termen din domeniul ţesutului – tindeche, are

sensul de „vergea de lemn sau de fier, cu dinţi la ambele capete, cu ajutorul căreia
se ţine întinsă pânza, când se ţese”. Tindeche provine din lat. tindicula. Atlasul
lingvistic român, serie nouă, îl înregistrează în Muntenia, Dobrogea, precum şi
în nordul Transilvaniei, în sudul şi centrul Moldovei din partea dreaptă a Prutului
[ALR, II, s. n., h. 486].
Tindeche figurează în lista cuvintelor latineşti moştenite în graiurile
româneşti actuale, analizate pe larg de Teofil Teaha [7, p. 56-70]. Datele oferite
de ALR sunt întregite de atlasele lingvistice regionale.
Atlasul lingvistic român pe pagini. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria lărgeşte, precizăm noi, aria de răspândire a lexemului luat în
discuţie. Astfel, ALRR. Bas., vol. II atestă termenul respectiv în variantele
tindechi, tindichi, tindeche, tindeauă într-o arie compactă care acoperă
aproape în întregime Basarabia şi Transnistria. În câteva localităţi au fost
notate variantele întindeică, întindeală, tindei [vezi harta anexată,
nr. 169).
352 Vasile PAVEL
Atlasul lingvistic român pe regiuni

Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria
Harta 106
Vitalitatea termenului tindeche în graiurile limbii române este confirmată

şi de existenţa altor accepţiuni pe care acesta îl cunoaşte, fie şi sporadic:
1. „dispozitiv la războiul de ţesut, format din două piese distincte numite bărbătuş
şi muieruşcă şi care strânge pânza ţesută, pe sulul dinainte”; 2. „chingă, punte
dintre coarnele plugului”, lat. tendicula având reprezentanţi şi în limbile italiană,
franceză, retoromană, franceză [7, p. 67-68].
Strug. Şi viţa de vie face parte din îndeletnicirile străvechi ale

strămoşilor noştri geto-daci. Sunt cunoscute acţiunile de defrişare şi reducere
a plantaţiilor de vii, întreprinse de Burebista. Mărturii se găsesc şi la Ovidiu.
Cuvântul strug cu sensul de „strugure” reprezintă, după părerea mai multor
cercetători [1, p. 116-117], un element lexical autohton, după al cărui plural,
struguri, s-a refăcut singularul strugur(e) [Ibidem, p. 116-117].
După datele oferite de ALRR. Bas., cuvântul strug formează arii compacte
şi l a t e r a l e distincte, care acoperă teritorii din nordul Bucovinei, din nordul
şi sudul Basarabirei şi din Transnistria [vezi harta anexată, nr. 106].
Cuvântul strug este înregistrat pentru ALRR. Bas. şi în localităţile româneşti
insulare, precum sunt pct. 34 (regiunea Nikolaev), pct. 112 (regiunea Zaporojie)
din Ucraina şi pct. 75 din regiunea Omsk, Federaţia Rusă. Persistenţa formei strug
în arii laterale şi izolate confirmă încă o dată principiul geolingvisticii, înaintat
de Matteo Bartoli (1873-1946), cu privire la rolul conservator al ariilor laterale şi
izolate, în evoluţia unei limbi.
Fag. Termenul fag „fagure de miere” este urmaşul în limba română a lat.
favus, vocabulă veche ieşită în mare parte din uzul vorbirii cotidiene.
Cea mai extinsă şi compactă arie a acestui termen este reflectată în
ALRR. Bas. Este întrebuinţat frecvent, uneori împreună cu sintagmele fag de
miere, fag cu miere, în Maramureşul istoric şi în nordul Bucovinei, acoperind
totodată o mare parte din spaţiul Basarabiei ţi Transnistriei. Acest cuvânt este
atestat ţi în majoritatea graiurilor româneşti din sud-estul Ucrainei, Ţinutul
Krasnodar, Kazahstan şi Kârghizstan [ALRR, Bas., II, h. 128].
Mur. Termenul mur < lat. murus cu înţelesul de „temelie de piatră la casele
de lemn, bătrâneşti” a fost atestat pentru ALR şi ALRR. Mar. în zona Maramureşului
istoric de la sud de Tisa. [ALR, II, h. 223; ALRR. Mar., II, h. 247-248]. Cu sensul
de „brâu, strat de piatră deasupra fundaţiei unei case” acest cuvânt străvechi
a fost semnalat pentru Arhiva fonogramică a limbii române (ancheta 1992) şi în
graiul maramureşenilor din dreapta Tisei, localităţile Biserica Albă, Apşa de Jos
şi Strâmtura [3, p. 334-335].
Termenul mur vieţuieşte, de asemenea, în aria marginală, reprezentată
de graiul românesc vorbit în Transnistria. D. Şandru îl înregistrează cu sensul
de „împrejmuire de piatră; zid” în localităţile Handrabura şi Vasilcău (raionul
Ananiev, regiunea Odesa, Ucraina) [apud. 7, p. 241]. Termenul mur, un adevărat
354 Vasile PAVEL
Atlasul lingvistic român pe regiuni

Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria
Harta 169
vestigiu glotic, e notat în sintagma mur de piatră „zid”, pentru Atlasul lingvistic
moldovenesc în aceeaşi zonă transnistreană, localităţile Hrustovaia şi Plopi,
Republica Moldova [ALM, I/2, h. 301].
Menţionăm unele cuvinte care prin f o r m a lor, în graiul popular, nu

s-au îndepărtat de etimon.
Crastavete. Acest termen provine din bg. krastaveţ, krastaviţa. În ALM

e cartografiat la plural: crastaveţi, formând o arie compactă şi bine distinctă în
sud-vestul Basarabiei pe linia Cahul, Vulcăneşti, Reni, Ismail, Chilia. Apare
de asemenea în două localităţi româneşti din regiunile Lugansk, Ucraina
(pct. cartografic 226) şi Aktiubinsk, Federaţia Rusă (pct. cartografic 92). Împreună
cu termenul pepeni, vocabula crastaveţi este fixată în localitatea Javtur, raionul
Cimişlia, iar în paralel cu forma literară castraveţi – în pct. 182, 193, 195 din
partea sud-vestică a Basarabiei. În forma crastaviţa apare şi în localitatea bulgară
Beşalma, raionul Comrat [ALM, II/2, h. 934].
Termenul de provenienţă bulgară este atestat, în variantele crăstăvete, pl.
crăstăveţi şi în graiul unor comunităţi româneşti din Ungaria [2, CXXXVIII,
p. 163].
Constatăm că în faza împrumutării din limba bulgară cuvântul şi-a schimbat
forma prin m e t a t e z ă, fiind cunoscut astfel în limba română literară în varianta
metatezată castravete. Aşadar, putem trage concluzia că unităţile lexicale mai
apropiate prin forma lor de etimon se păstrează mai bine în arealul învecinat
cu idiomurile în contact şi în ariile izolate, precum ni se înfăţişează graiurile în
medii alogene. În acest sens sunt edificatoare şi următoarele exemple.
Porumb. Hărţile lingvistice ilustrează, adesea, lupta dintre cuvintele vechi şi

noi, în sensul că vorbitorii nu întotdeauna suportă surplusul în vorbire (polisemia,
omonimia). În concepţia lui Gilliéron, omonimia este o boală primejdioasă pentru
cuvinte. În acest sens, de exemplu, ALR pune în evidenţă extensiunea, în Muntenia,
a formei diminutivale porumbel pentru pasărea numită în Ardeal porumb < lat.
polumbus, iar în Moldova hulub < ucr. holub. Aria porumbel „hulub” în Muntenia
se suprapune şi coincide aproape total cu aria porumb „păpuşoi”. E o dovadă că
forma porumbel pentru pasăre s-a generalizat, evitându-se astfel omonimia cu
planta numită porumb.
În confirmarea celor relatate, prezintă interes faptul că forma iniţială
porumb în înţelesul de „hulub” se păstrează atât în sud-vestul Basarabiei (pct.
206, 211, 212, 214, 216-222) şi în regiunea Cernăuţi (pct. 12, 18), arii în care
planta e numită păpuşoi, cât şi în Maramureşul de la nord de Tisa, arie în care
aceeaşi plantă e numită mălai [ALM, I/1, h. 154; ALRR. Bas., III, h. 342].
Vornic. În aria laterală transnistreană pentru noţiunea „vornicel, flăcău

însărcinat cu poftirea şi cinstirea oaspeţilor la nunţile ţărăneşti” persistă cuvântul
vornic < v. sl. dvornicu [ALM, II/2, h. 804].
Fărină. Prin forma sa, cuvântul fărină (~ de mălai), în graiul

maramureşenilor din regiunea Transcarpatică, Ucraina (pct. 1-4) este foarte
356 Vasile PAVEL
apropiat de etimonul său latin farina. O altă formă a cuvântului din limba
literară făină este fănină (~ de păpuşoi), care formează arii compacte în nordul
Bucovinei (pct., 5-8, 10, 11, 15, 16), în estul Basarabiei, în Transnistria, în
enclavele româneşti din sud-estul Ucrainei şi într-o arie – insuliţă din Kârghizstan
pct. 146 [ALRR. Bas., IV, h. 471].
Anină. Categoriilor de elemente lexicale semnalate mai sus i se alătură şi

cuvântul arină „nisip” (< lat. arena), atestat în textele vechi maramureşene sub
forma rotacizantă ariră, iar astăzi persistând în graiurile din Maramureş, nord-
vestul Transilvaniei, Crişana, Banat, precum şi în aromână [7, p. 245]. După
datele ALM, termenul anină e înregistrat în sud-estul Basarabiei, în Transnistria
şi în sudul şi estul Ucrainei [ALM, I/2, h. 310].
În anchetele dialectale realizate în localităţile dispersate pe cursul inferior
al Niprului au fost notate unităţile lexicale básmă „basma” (s. Troiţkoe, regiunea
Doneţk), cúmătră” (s. Voloşskoe, regiunea Dnepropetrovsk), a beteri „a termina”,
nicădúh „absolut nimic”, carte, hîrtie „scrisoare, ahmú „acum” ş. a. [5, p. 64].
Din cele relatate mai sus rezultă că pentru cercetătorul interesat de istoria
poporului român şi a limbii lui, graiul vorbit constituie un viu monument popular,
un tezaur profund al întregii experienţe de viaţă şi creaţie. În straturile vii ale
limbii române continuă să existe numeroase cuvinte străvechi, mai puţin cunoscute
astăzi în limba comună literară. Ţinem să adăugăm că nu numai „zona vestică”
a spaţiului glotic românesc excelează prin caracterul ei conservator, teză care
reprezintă „un loc comun” în dialectologie, ci în bună măsură şi zona estică.
Graiul vorbit în spaţiul pruto-nistrean are un rol primordial în păstrarea
unităţii limbii române şi a neamului românesc.
1. ALM I/1 = Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. I, partea I. Fonetica de Rubin

Udler, Chişinău, 1968.
2. ALM I/2 = Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. I, partea a II-a. Fonetica de
Rubin Udler, Morfologia de Vasile Melnic, Chişinău, 1968.
3. ALM II/2 = Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. II, partea a II-a.
Lexicul: Corpul omenesc, Familia de Vasile Melnic, Agricultura de Vasile Pavel,
Chişinău, 1973.
4. ALR II s. n. = Atlasul lingvistic român Vol. II, serie nouă de Emil Petrovici.
Bucureşti, 1956.
5. ALRR.Bas. II = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria. Vol. II de Vasile Pavel, Chişinău, 1998.
6. ALRR. Bas. III = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria. Vol. III de Vasile Pavel, Valeriu Sclifos, Constantin
Strugăreanu, Chişinău, 2002.
7. ALRR. Bas. IV = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria. Vol. IV de Vasile Pavel, Valentina Corcimari, Albina
Dumbrăveanu, Valeriu Sclifos, Stela Spânu, Rubin Udler, Chişinău, 2003.
8. ALRR. Mar. II = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş. Vol. II de

Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, Bucureşti, 1971.
9. Brâncuş Grigore, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.
10. Marin Maria, Mărgărit Iulia, Graiuri româneşti din Ungaria. Studiu
lingvistic. Texte dialectale, Glosar, Bucureşti, 2005.
11. Marin Maria, Mărgărit Iulia, Neagoe Victorela, Pavel Vasile, Graiuri
româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului.
Texte dialectale şi Glosar, Bucureşti, 2000.
12. Neagoe Victorela, Arhaism şi inovaţie în lexicul graiurilor româneşti
insulare din estul Ucrainei, în „Fonetică şi Dialectologie”, XX-XXI, 2001-2002,
p. 225-231.
13. Pavel Vasile, Graiurile româneşti de pe cursul inferior al Niprului,
din Donbas şi Caucaz, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1998, nr. 5,
p. 60-66.
14. Pop Sever, Importanţa graiului românesc din Bucovina de Nord,
Basarabia şi Regiunea Transnistreană, în „Extras din Revista Fundaţiilor
Regale”, 1941, nr. 8-9.
15. Teaha Teofil, Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti actuale,
Bucureşti, 2005.
358
TEORIA SISTEMICĂ A LITERATURII
SERGIU PAVLICENCU
În cadrul abordărilor sistemice ale literaturii, apărute în ultimele decenii în

diferite ţări, Manuel Maldonado Alemán [1, p. 18-19] evidenţiază trei orientări
dezvoltate de numeroşi cercetători din mai multe universităţi germane:
1. Ştiinţa empirică a literaturii, concepută şi dezvoltată de grupul de
cercetare NIKOL. Din 1984 grupul este integrat în institutul LUMIS (Institut für
Empirische Literatur- und Medienforchung) al Universităţii din Siegen. Fac parte
din acest grup, în primul rând, Achim Barsch, Peter. M. Hejl, Dietrich Meutsch,
Gebhard Rush, Reinhold Viehoff, Siegfried J. Schmidt, ultimul fiind şi directorul
grupului. Această orientare se bazează pe o versiune parţial modificată a teoriei
sistemelor a lui Niklas Luhmann şi pe concepţia constructivistă despre sistem
a lui Peter. M. Hejl.
2. Teoria sistemică a literaturii, dezvoltată de Dietrich Schwanitz,
Gerhard Plumpe, Matthias Prangel, Henk de Berg şi Niels Werber, profesori ai
Universităţilor din Hamburg, Bochum şi Leiden, în baza teoriei sistemelor a lui
Niklas Luhmann.
3. Teoria structural-funcţională a literaturii, elaborată la Universitatea
din München de către grupul de cercetare Sozialgeschichte der deutschen Literatur
1700-1900, care urmează teoria sistemelor a lui Talcott Parson şi concepţia
sociologică a culturii a lui Walter L. Bühl. Această orientare este reprezentată de
Friederike Meyer şi Claus-Michael Ort.
Despre ştiinţa empirică a literaturii am mai discutat cu alte ocazii. În această
comunicare vom încerca să prezentăm aşa-numita teorie sistemică a literaturii,
care se sprijină pe teoria sistemelor a lui Niklas Luhmann. În cadrul acestei teorii
se disting două orientări: modelul policontextural de teorie literară, elaborat la
Universitatea din Bochum de Gerhard Plumpe şi Niels Werber, şi modelul de
interpretare prin marcarea contextului, dezvoltat la Universitatea din Leiden
de Henk de Berg şi Matthias Prangel. Deoarece caracterizarea acestei orientări
ar necesita un spaţiu mai întins, în continuare ne vom opri doar la modelul
policontextural de teorie literară.
Concepţia lui Gerhard Plumpe şi Niels Werber porneşte de la necesi-
tatea de a elabora, ca fundament pentru o explicare şi o înţelegere cât mai
adecvată a fenomenului literar, o teorie socială ce ar permite conceperea artei
şi literaturii ca o modalitate de comunicare, ca un (sub)sistem social încadrat în
sistemul global al societăţii şi interrelaţionat cu alte sisteme sociale. Conform
sociologiei lui N. Luhmann, societatea reprezintă un sistem complex, compus
din diferite (sub)sisteme de comunicare (economic, politic, juridic, religios,
educativ, ştiinţific, literar etc.) cu respectivele lor funcţii specifice. În acest
sens, în sistemul global al societăţii literatura va fi, în acelaşi timp, sistem şi
anturaj al altor sisteme. Tocmai în clarificarea acestei duble condiţii a literaturii
Teoria sistemică a literaturii 359
rezidă elucidarea specificităţii sale. Această diferenţiere permite contemplarea

literaturii, pe de o parte, ca un sistem simbolic, în ordinea dimensiunii simbolice
a producţiilor artistice generate, iar pe de altă parte, ca un sistem social, în funcţie
de dimensiunea socială a interrelaţiilor cu anturajul, o interrelaţie care constituie
temelia modelului policontextural al lui Plumpe şi Werber.
Ca sistem de comunicare, literatura este definită, în primul rând, după
mijlocul de generalizare simbolică pe care îl utilizează; în al doilea rând, după
codul specific care reglementează această comunicare în interior şi diferenţiază
sistemul literar de anturajul său; şi în al treilea rând, după îndeplinirea unei funcţii
ce îi este proprie.
Opera este mijlocul de generalizare simbolică a comunicării artistice şi
literare, definindu-se ca diferenţă dintre mediu şi formă. Citând din mai multe
lucrări ale lui Niklas Luhmann, M. Maldonado Alemán precizează că „Plumpe
utilizează termenii Medium şi Form în sensul pe care li-l atribuie la început
Luhmann” şi conchide că „forma este alegerea unui mediu, iar acesta poate fi
natura şi corpul omului, societatea – aşa cum se întâmplă în romanul realist –,
limbajul, inclusiv arta şi literatura însăşi [2, p. 16]. Din modelarea „formală”
a mediului rezultă opera literară, care, astfel concepută, nu face referinţă la vreun
substrat empiric, ci la „acel magnet care din toate comunicările posibile triază
comunicările literare” [3, p. 36]. În interiorul sistemului opera se deosebeşte de
alte opere datorită combinării specifice a formei şi mediului pe care le prezintă,
ceea ce în exteriorul lui îi indică anturajului apartenenţa ei la sistemul comunicării
literare. Opera, prin urmare, articulează diferenţa dintre formă şi mediu: forma
poate fi înţeleasă numai dacă se observă deosebirea sa de mediu; numai de pe
fundalul unui mediu observatorul va putea capta forma. Cine nu va acorda atenţie
formei, nu va recunoaşte diferenţa dintre literatură şi mediul său sau dintre
literatură şi propriul ei trecut. Iar cine va ignora mediul, nu va putea valora forma.
O intervenţie adecvată în comunicarea literară presupune, în fond, a ţine seama
de diferenţa dintre mediu şi formă.
La rândul său, codul după care se conduce comunicarea literară este
constituit, în principiu, conform părerii lui Luhmann, din schematizarea binară
frumos/urât. Valorile codului stabilesc ceea ce se va admite şi ceea ce se va
respinge în comunicarea artistică: tot ce se comunică în sistemul artei este frumos
sau urât, şi nu drept, adevărat sau fals. Cine va pretinde a comunica în artă
conform ultimelor categorii, se va situa, de fapt, în anturajul ei şi va opera cu
scheme străine sistemului artistic.
Plumpe şi Werber pun la îndoială, cu toate acestea, faptul că amintitul cod
frumos/urât, pe care Luhmann îl stabileşte în consonanţă cu tradiţia estetică, ar
fi valabil pentru comunicarea artistică modernă. Acest cod aparţine mai curând
anturajului sistemului artei, filosofiei, iar mai concret esteticii ca subsistem al
filosofiei. Atât emiţătorii, cât şi receptorii abia de utilizează această schematizare
binară, în schimb îşi asumă ca valabile, în acţiunile lor comunicative, un cod bazat
pe diferenţa directoare interesant/plictisitor, inclusiv ajungând până la extrema de
a considera frumosul sau urâtul ca interesant sau plictisitor, cum procedează, de
exemplu, Goethe când afirmă că frumosul, atunci când este cunoscut, plictiseşte,
de aceea ar trebui să se renunţe la „frumosul pentru urât”. La începutul secolului
al XIX-lea, Friedrich Schlegel deja caracterizase, în sensul pe care îl au în vedere
Plumpe şi Werber, literatura modernă ca pe o „literatură interesantă”, şi nu ca
360 Sergiu Pavlicencu
pe o literatură frumoasă. În opinia lui Schlegel, idealul poeziei moderne nu este

frumosul, ci interesantul.
În fine, literatura îndeplineşte o funcţie socială proprie şi specifică. Înainte
de a o determina, Plumpe şi Werber supun criticii felul cum vede această funcţie
socială Luhmann. După părerea lui Luhmann, funcţia socială a literaturii şi artei
constă în a oferi societăţii o specie de demonstrare a contingenţei, adică a arăta că
ceea ce există poate fi şi altfel. Se constată însă, în opinia lui Plumpe, că societatea
are conştiinţa acestei contingenţe. În virtutea faptului că această conştiinţă
a contingenţei este larg extinsă, articularea ei nu poate fi funcţie specifică a artei.
Iar dacă şi o va face, va fi pentru a amuza, a distra. „Funcţia artei este de a distra
şi diferenţa dintre interesant şi plictisitor îi este codul” [4, p. 63]. Amuzamentul
(distracţia), deci, concepută ca fascinaţie percepţiei sensibile este, în opinia
lui Plumpe şi Werber, autentica funcţie socială a artei şi literaturii în societatea
modernă, o societate care se caracterizează prin abundenţa timpului liber. Aceasta
era şi părerea lui Nietzsche şi Brecht. Pentru primul „artele şi literatura vin înainte
de toate să distreze”, iar pentru cel de al doilea „sarcina dintotdeauna a teatrului,
ca şi a tuturor celorlalte arte, a fost să distreze oamenii”.
Pe de altă parte, diferenţierea funcţiei de distracţie atribuită literaturii şi
a funcţiilor ce le corespund producătorului şi receptorului în comunicarea literară
sunt o consecinţă a transformărilor complexe de tot felul care au condus la
formarea societăţii moderne, permiţând trecerea de la o societate stratificată la
o societate diferenţiată din punct de vedere funcţional.
Conform acestei abordări sistemice, arta şi literatura se definesc prin
intermediul combinării următoarelor elemente sau factori:
– funcţia distractivă pe care o îndeplineşte sistemul artistic;
– codul pe care îl foloseşte, bazat de opoziţia binară interesant/plictisitor;
– opera ca mediu comunicativ de generalizare simbolică şi diferenţierea
care se stabileşte între funcţiile asimetrice ale producătorului şi receptorului.
Literatura astfel concepută va putea întreprinde două tipuri de operaţii de
bază: să se observe pe sine însăşi, stabilind o referinţă internă, sau să observe
anturajul, în acest caz referinţa fiind una externă.
Varianta autoreferenţială corespunde unei literaturi de mare artificialitate,
artei parodiei şi a citatului, şi într-un caz extrem de referinţă internă – experimentării
în sfera limbajului. Cu toate acestea, adevărata autoreferenţialitate rezidă în
reflexivitatea imanentă a literaturii. În această variantă, literatura alege elemente
comunicative din trecutul său care au fost deja codificate din punct de vedere
artistic şi le cuplează din nou. Operele astfel realizate se vor putea înţelege numai
dacă se cunosc textele şi stilurile care au servit ca bază pentru variaţii, parodie
sau formalizare.
Când este vorba de o referinţă externă, literatura îşi observă anturajul şi
elaborează în mod artistic informaţiile extrase din acesta. Comunicarea literară,
în asemenea caz, apare ca motivată din punct de vedere extern: informaţia se
transpune în sistemul literar, urmând procedeul unei reproduceri neidentice,
descris de Luhmann [5, p. 257-258]. Literatura importă elemente informative
din anturajul său, care nu au fost codificate artistic, le desprinde din contextul
lor sistemic original şi transformă codul subiacent. Astfel, în cazul că sistemul
literar, ca să aducem un exemplu, se interesează de sistemul ştiinţific, îi va fi
indiferent dacă ipoteza acelui sistem este adevărată sau falsă, dar îl va interesa
doar dacă această informaţie poate fi integrată în contextul care impune codul
interesant/plictisitor, deoarece adevărurile în artă nu sunt adevăruri în sensul
comun al cuvântului. Astfel, „când Goethe numeşte un roman pornind de la
o teorie chimică, atunci nu valoarea ei în sistemul ştiinţei este decisivă. Ceea
ce este adevărat sau fals în afecţiunile elective este irelevant pentru literatură:
important este ce frumuseţe cuprinde” [3, p. 26].
Când literatura constituie anturajul altor sisteme sociale (economic, politic,
ştiinţific, juridic, educativ, religios etc.), aceste sisteme elaborează şi manifestă, la
rândul lor, un anumit interes pentru asemenea problemă ca ce este şi cum trebuie
să fie literatura, adică pretind să influenţeze şi chiar să determine, printr-un cod
extraliterar, dezvoltarea comunicării literare. În aceste cazuri, dacă literatura
doreşte într-adevăr să-şi prezerveze condiţia de sistem, va trebui să reacţioneze
şi să determine în mod autonom, şi numai prin intermediul aplicării propriului
cod, ce şi cum este sau trebuie să fie literarul. Tocmai având în vedere importanţa
acestor consideraţii externe şi pentru o mai bună înţelegere a fenomenului literar,
va fi necesară cercetarea operaţiilor „pe care le îndeplinesc sistemele unele pentru
altele… şi, de asemenea, a condiţiilor anturajului [3, p. 24].
În fine, teoria literară de orientare sistemică trebuie să îndeplinească
o triplă sarcină:
– să analizeze literatura ca sistem;
– să examineze reflecţiile sale despre propriul anturaj sistemic;
– să privească sistemul literar ca anturaj al altor sisteme coexistente şi să
reconstruiască conceptualizarea specifică pe care aceste sisteme o manifestă faţă
de literatură
Perspectiva pe care o va adopta teoria literară sistemică va fi, în acest caz,
una policontexturală, adică va încerca să urmărească şi să observe multiplele
dimensiuni şi interrelaţii atât interne, cât şi externe, de care depind fenomenele
literare studiate, complexitatea şi varietatea posibilelor sale sisteme de referinţă.
Această abordare va fi policontexturală dacă va examina nu numai cum propriul
sistem al literaturii observă lucrurile, ci, de asemenea, şi cum acesta, la rândul
său, este observat. Numai în cazul când literatura se analizează deopotrivă ca
anturaj al altor sisteme sociale, se va putea capta complicata sa integritate.
G. Plumpe şi N. Werber remarcă: „Sistemul literar atât de diferenţiator şi observator
trebuie permanent să decidă ce consideră poetic şi ce nu. Această hotărâre se
supune schimbărilor istorice… Cu toate acestea, în pofida diferitor teme, rămâne
stabilă întrebarea dacă temele importate din mediu în sistemul literaturii promit
o distracţie interesantă sau plictisitoare. Observaţiile literaturii se interesează în
acest sens, în primul rând, de farmecele anturajului ei, care înţelege să integreze
literatura în texte pentru a ajunge astfel la publicul său – şi nu pentru a schimba
raporturile economice sau politice, de exemplu. Astfel de efecte întru totul posibile
ale literaturii asupra mediului său sunt atribuiri efectuate de observatori din afara
literaturii” [6, p. 7].
Din aceste consideraţii de ordin teoretic modelul lui Plumpe şi Werber
preconizează consecinţe importante pentru o nouă conceptualizare a istoriei
literaturii, în special a literaturii moderne. Aceste consecinţe sunt extensibile în
egală măsură şi asupra conceptului de semnificat al textului literar, după cum
menţionează N. Werber: „Analiza policontexturală a textelor literare, propusă aici,
conţine totodată şi o propunere pentru soluţionarea problemei polisemiei literaturii,
respectiv face de prisos postularea unei convenţii a polivalenţei sistemului literar,

care ar diferenţia literatura de convenţia faptelor sau monovalenţei valabilă în
toate celelalte sisteme sociale ale societăţilor diferenţiate funcţional. Deoarece
diversitatea sau simplitatea tipurilor de lectură a fiecărui text nu rezidă într-o
ambiguitate sau claritate care i-ar fi substanţial inerentă, ci în pluralitatea
posibilelor referinţe de sistem, pe care receptorul le poate cuprinde în lectura sa”
[7, p. 97]. Revenind la istoria literaturii, trebuie menţionat că cercetătorii germani
precizează când începe modernitatea în literatură. În opinia lui Plumpe şi Werber,
literatura în sens modern, ca sistem social diferenţiat, cu o funcţie specifică şi
cu un cod propriu apare în Europa în ultima treime a secolului al XVIII-lea ca
rezultat al formării societăţilor segmentate şi diferenţiate din punct de vedere
funcţional, care depăşesc formele feudale bazate pe stările sociale de structurare
şi organizare socială. Un fenomen ce caracterizează apariţia acestor noi societăţi
este dezvoltarea în sânul lor a sistemelor sociale care au de îndeplinit nişte funcţii
foarte specifice şi relevante din punct de vedere social. După Luhmann, aceste
sisteme diferenţiate (economic, politic, juridic, educativ etc.) ce se află într-o
strânsă legătură reciprocă formează împreună societatea, capătă autonomie prin
autoorganizarea lor, adică prin intermediul stabilirii unor moduri instituţionalizate
de comunicare şi de activitate proprii fiecărui sistem. Unul dintre sistemele cele
mai importante este cel al ştiinţei, care, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a
ramificat şi diferenţiat într-o serie de subsisteme din ce în ce mai specifice şi
mai specializate. Lingvistica sau critica literară alcătuiesc asemenea subsisteme,
care, la rândul lor, s-au subdivizat în alte subsisteme diferenţiate de natură
naţională, cum ar fi filologia germană, filologia engleză, filologia romanică etc.
Pe lângă sistemul ştiinţei, în secolul al XVIII-lea apare şi sistemul social al artei,
căruia îi aparţine literatura, după cum consideră Siegfried J. Schmidt în lucrarea
Autoorganizarea sistemului social al literaturii în secolul al XVIII-lea (1989).
Înainte de această dată, după Plumpe şi Werber nu există artă, nici literatură,
în sens modern, „ci comunicări polifuncţionale cu anumite părţi estetice, pe
lângă multe altele” [3, p. 35]. Literatura premodernă este deci multifuncţională şi
cuprinde o codificare dispară şi diversă. În această literatură, cele două trăsături
care o deosebesc – multifuncţionalitatea şi supracodificarea – se restrâng reciproc:
frumosul este bine şi adevăr şi nu poate fi urât sau rău; frumosul este util; răul nu
poate fi frumos; urâtul nu este adevăr etc. În sfârşit, comunicarea protoliterară nu
diferenţiază cu claritate componentele sale epistemologice, morale, pedagogice
sau literare, adică, nu oferă un cod specific literar. De aceea „o istorie literară a
vechii Europe ar trebui să se ferească de citirea textelor vechi ca şi opere codificate
literar” [3, p. 36].
În orice caz, noul proiect de istorie literară, propus de Plumpe şi Werber,
are ca obiect exclusiv literatura modernă, adică modalitatea de comunicare
artistică din ultima eră sau macroperioadă. Această istorie modernă nu poate fi
alta decât istoria sistemului literaturii ca sistem social diferenţiat din punct de
vedere funcţional. Clasificarea epocilor (spre deosebire de termenul perioadă,
cel de epocă, în opinia lui Plumpe [8, p. 59], denumeşte iniţial „nu o perioadă,
ci o cotitură, un moment crucial al timpului, care diferenţiază perioadele”)
care compun istoria sistemului literar nu se poate face după criterii politice,
economice, filosofice sau estetice, ci exclusiv după criterii literare tocmai în
virtutea diferenţierii funcţionale a sistemlui.
Dacă se ia în vedere numai funcţionalitatea diferenţiatoare a mediului

comunicativ de generalizare simbolică a sistemului literar, adică opera ca diferenţă
codificată dintre mediu şi formă, se constată că în evoluţia istorică a sistemului
literaturii există numai continuitate: „Aproximativ de prin 1770 pot fi observate
opere care interesează sau plictisesc” [3, p. 37]. Datorită acestui fapt, în mod
concret, literatura modernă poate fi concepută ca o macroperioadă. Pentru a putea
explica evoluţia internă a literaturii moderne şi a diferenţia în sânul ei diferite
epoci, este necesar, prin urmare, un criteriu diferit de cel al diferenţierii sistemice
funcţionale. Indicarea doar a momentului apariţiei literaturii moderne nu poate
servi drept criteriu de delimitare a diferitor epoci care alcătuiesc continuum-ul
sistemului literar. De aceea Plumpe şi Werber propun ca parametru diferenţiator
ceea ce intervine ca mediu în constituirea formei operei. Astfel, ei obţin
o microclasificare care ia ca temelie categorii epocale deja existente.
În activitatea de autoobservare şi autoreflecţie pe care o realizează arta
verbală în procesul diferenţierii sale ca subsistem al societăţii, aproximativ între
1770 şi 1800, deja se distinge o primă epocă a literaturii moderne. Criteriul de
identificare a acestei prime epoci a modernităţii literare se sprijină pe reflecţia
asupra diferenţierii, pe felul cum, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, însăşi
literatura consideră ce este şi ce înseamnă să fii autonom, şi pe acceptarea de
către arta verbală a programării estetico-filosofice a acestei autonomii. În această
fază, literatura alege ca mediu propria diferenţiere sistem-anturaj. Formule
precum cea a lui Novalis „Poezia este poezie” exprimă reflecţia prin excelenţă
autoreferenţială a sistemului, care se codifică literalmente. Această primă epocă
este numită de Plumpe şi Werber romantism, în care includ, referitor la literatura
germană, mişcarea Sturm und Drang, epoca clasică şi romantismul timpuriu.
După reflecţia asupra diferenţierii sale ca sistem, în faţa literaturii moderne
se prezintă două opţiuni fundamentale în ceea ce priveşte tipul de referinţă ce
urmează a fi stabilit. În pofida faptului că literatura constituie un sistem operativ
închis, ea poate implanta o referinţă externă, observându-şi anturajul. În acest caz,
anturajul intervine ca mediu din care se constituie forma, dar acesta poate opera
şi în mod autoreferenţial, stabilind propriul sistem, adică literatura, ca referinţă.
Într-un asemenea caz, literatura este cea care reprezintă mediul pentru elaborarea
formei. Prima opţiune este caracteristică pentru literatura realismului, iar a doua
– pentru cea a estetismului. Ambele epoci constituie doi poli între care oscilează
literatura modernă.
Conform părerii lui Plumpe şi Werber, literaturii realiste astfel concepute
îi aparţin, în cadrul literaturii germane, romantismul tardiv, Biedermeier-ul,
realismul burghez şi naturalismul. Toate aceste curente din secolul al XIX-lea
coincid în stabilirea anturajului ca referinţă, deşi între ele există deosebiri în
ceea ce priveşte programarea lor, ceea ce ar permite stabilirea unor distincţii
mai nuanţate în interiorul epocii realismului: „Căci sistemul stabileşte ce va fi
considerat mediul său şi în acest sens există bineînţeles o diferenţă dacă lumea
este programată creştin ca la Eichendorff, materialist ca la Büchner, idealist ca la
realiştii burghezi sau aproape naturalist ca la unii naturalişti” [8, p. 61].
În estetism, conceput ca opţiune care foloseşte ca mediu sistemul literar, se
disting două variante ale acestei opţiuni care caracterizează literatura de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: una care construieşte realităţi
artistice pentru a le stabili ca mediu (ar fi lumile artificiale create de Huysmans,
Wilde sau George) şi alta, mai radicală, care recurge la limbajul artistic ca mediu
pentru formă (ar fi cazul cercului din jurul lui Herwarth Walden).
Între 1910 şi 1930, era avangardei, sistemul literar se întoarce, într-o
anumită măsură, la originile sale romantice atunci când alege din nou ca mediu
diferenţa dintre sistem şi anturaj. Numai că acum, totuşi, cu intenţia vădită de
a diferenţia această diferenţă şi de a integra sau contopi arta, literatura şi viaţa.
Finalitatea este anularea diferenţei dintre mediu şi formă, fie reintegrând forma în
mediu, ca în dadaism, fie mediul în formă, ca în futurism. Însă această suprimare
materială a operei, adică a ne-operei care rezultă, este, de asemenea, o operă în
măsura în care foloseşte, deşi într-o manieră indiferentă, diferenţa dintre mediu şi
formă: „Aşa-zisele ne-opere sunt tocmai acele opere, care au utilizat construcţia
unei indiferenţe de sistem şi anturaj ca mediu… Transferul artei în viaţa reală este
şi el doar o artă – plictisitoare sau captivantă” [3, p. 39].
Cu constatarea că de asemenea ne-arta sau anti-arta este, în fine, tot
artă, literatura modernă îşi epuizează, istoric vorbind, opţiunile şi posibilităţile
structurale. Literaturii postavangardiste îi rămâne numai posibilitatea de a repeta,
copia, varia, parodia sau combina ceea ce deja există. G. Plumpe spune: „Ea este
literatura care poate (şi ar trebui!) să ştie că toate posibilităţile şi imposibilităţile
sistemului literaturii moderne au fost deja cuprinse şi epuizate”[8, p. 63]. Literatura
postavangardistă este exact aceasta – o literatură posterioară. Datorită acestui
fapt, Plumpe şi Werber aleg termenul postism, preluat de la H. R. Jauss, pentru
a desemna această literatură a secolului al XX-lea care se vede nevoită să repete
şi să prezinte vechiul ca nou: neorealism, neoexpresionism, neoavangardism etc.
Astfel apare caracterizarea epocilor – romantism, realism, estetism, avangardism
şi postism – care alcătuiesc, după Plumpe şi Werber, istoria sistemului literaturii
moderne.
Acceptarea ca parametru exclusiv, în apariţia sistemului literaturii,
a diferenţierii funcţionale a sistemului în societate obligă, cu toate acestea,
conceperea literaturii nu numai ca sistem, ci în acelaşi timp şi ca anturaj al
altor sisteme sociale. În consecinţă, poate exista nu numai o singură istorie a
sistemului literaturii, ci multe alte istorii ale literaturii, elaborate din perspectiva
altor sisteme, pentru care sistemul literar constituie anturajul lor şi de pe ale cărui
poziţii sistemul literar capătă, pentru celelalte sisteme sociale, deşi sporadic, un
anumit sens.
Explicarea completă a motivării dezvoltării istorice a literaturii, clarificarea
înlocuirii unei epoci de către alta presupune nu numai o perspectivă internă care
apreciază opţiunile structurale pentru alegerea sensului, tendinţa intrinsecă a
sistemului de a se dezvolta într-o direcţie determinată, ci şi o perspectivă externă
care elucidează influenţa decisivă a anturajului în evoluţia sistemului literar.
Dintr-o perspectivă internă, schimbarea epocii nu este altceva decât un fapt
contingent, adică posibil, dar nu şi necesar, deoarece cauza acestei schimbări nu
rezidă în sistemul însuşi. Reconstruirea care ar explica transformarea contingenţei
în schimbare motivată are nevoie de o analiză policontexturală a evoluţiei literare,
care să ia în seamă complexele sale temeiuri, motivaţii şi cauze. Numai această
perspectivă integrală ar permite limpezirea problemei când şi de ce are loc
schimbarea unei epoci de către alta. În sfârşit, istoria sistemului literar nu poate
fi decât o istorie policontexturală, o istorie care ar valora factorii determinanţi
atât interni, cât şi externi ai evoluţiei literare. Astfel, s-ar putea elucida cauzele
faptului că în literatura germană realismul a fost substituit de estetism mult mai

târziu decât în literatura franceză. Dacă se consideră că literatura, de asemenea,
poate fi anturaj pentru alte sisteme şi este supusă influenţelor care derivă din
aceste relaţii, s-ar putea explica într-o formă adecvată problema când şi de ce
a avut loc această schimbare de epocă.
În afară de aceasta, în teoria sistemelor concepţia policontexturală
a istoriei literaturii se întemeiază pe teoria biologică a evoluţiei. Concret, Werber
propune, în baza combinării „teoriei sistemelor şi teoriei evoluţiei” [9, p. 433],
o istorie a literaturii care să se configureze în mod specific ca o istorie a evoluţiei
comunicării literare, şi nu ca o istorie socială a literaturii. Concepte sistemice
fundamentale ca cele de diferenţiere funcţională şi diferenţa sistem/anturaj se
amplifică în prezent cu categorii proprii modelului evolutiv. Istoria comunicării
literare ar constitui în acest caz un proces complex, compus din etape de variere,
selectare şi stabilizare.
1. Maldonado Alemán M. El pensamiento sistémico en la teoría literaria

alemana (I). – În: Revista de Filología Alemana, 1999, nr. 7, p. 15-60.
2. Maldonado Alemán M. El pensamiento sistémico en la teoría literaria
alemana (II) // Revista de Filología Alemana, 2000, nr. 8, p. 15-48.
3. Plumpe G./Werber N. Literatur ist codierbar. Aspekte einer
systemtheoretischern Literaturwissenschaft. – In: Schmidt S. J. Literaturwissenschaft
und Systemtheorie. Positionen, Kontroversen, Perspektiven. – Opladen: Westdeutscher
Verlag, 1993, p. 9-43.
4. Werber N. Economic vices-literary benefits. Zur Differenzierung von
Literatur, Ästhetik und Wirtschaft um 1800 // SPIEL (Siegener Periodicum zur
Internationalen Empirischen Literaturwissenschaft, 1993, nr. 12/1, p. 62-71.
5. Luhmann N. Ist Kunst codierbar?. – In: Luhmann N. Soziologische
Aufklärung. – Opladen: Westdeutscher Verlag, vol. 3, 1981, p. 245-266.
6. Plumpe G./Werber N. (eds). Beobachtungen der Literatur Aspekte einer
polykontexturalen Literaturwissenschaft. Opladen: Westdeutscher Verlag, 1995.
7. Werber N. Literatur als System. Zur Ausdifferenzierung literarischer
Kommunikation. – Opladen: Westdeutscher Verlag, 1992.
8. Plumpe G. Epochen moderner Literatur. Ein systemtheoretischer Entwurf.
– Opladen: Westdeutscher Verlag, 1995.
9. Werber N. Evolution literarischer Kommunikation statt Sozialgeschichte
der Literatur // Weimarer Beiträge, 1995, nr. 41/3, p. 427-444.
366
ASPECTE PRAGMATICE ALE POLISEMIZĂRII

SEMNELOR LEXICALE
Veronica PĂCURARU
Polisemia este una dintre caracteristicile semnelor lexicale. Deşi cu referire

la fenomenul de polisemie se operează, în mod curent, cu conceptele de unitate
lexicală şi lexem (ambele trimiţând la unităţi ale limbii (sau la nişte constructe),
cărora li se atribuie polisemia, ca formă de organizare a conţinutului lor semantic
în sistemul limbii), în demersul nostru acordăm prioritate conceptului de semn
lexical, în detrimentul celorlalte două, întrucât anume semnul lexical permite
o abordare complexă şi, în acelaşi timp, dinamică a polisemiei. Semnul lexical este
capabil să îndeplinească mai multe funcţii, în speţă, semnificativă, denominativă,
comunicativă, la cele două paliere ale limbajului, limba şi discursul, unde
el funcţionează, fie ca unitate cu statut autonom, fie ca element constituent în
construcţia graduală a sensului, în cadrul enunţurilor. Totodată, semnul lexical
se caracterizează prin capacitatea de a exprima concomitent, la nivelul de
semnificant, mai multe sensuri, adică de a fi polisemantic.
Polifuncţionalitatea îi este asigurată semnului lexical, în particular, graţie
caracterului său de entitate tridimensională, ce constă din semnificant, semnificat
şi referent – un obiect din realitatea extralingvistică, la care trimite semnul. Dacă ar
fi să ne fondăm pe un pozitivism logic în cercetarea faptelor de limbaj, s-ar impune
imanenţa unei corespondenţe ideale, de unu la unu, între semn şi referent, ceea ce,
de o manieră grosieră, ar însemna că orice semn lexical, ca expresie lingvistică
(semnificant), ar trebui să trimită, prin mijlocirea unui concept (a semnificatului),
la un singur obiect (referent) din lumea extralingvistică. În realitate însă cele
mai multe dintre semnele codului lingvistic nu acuză corespondenţa univocă
exprimată în termenii de un singur semnificant, un singur semnificat, un singur
referent: la o parte considerabilă dintre semnele lexicale, semnificantul poate
trimite concomitent, prin intermediul mai multor concepte, la mai mulţi referenţi,
graţie cărui fapt semnul este polisemantic, altfel spus polisemia semnului lexical
este condiţionată de referinţă [5].
Tehnic vorbind, polisemia, ca una dintre caracteristicile pertinente ale
semnului lexical, se rezumă la facultatea lui de a trimite la mai mulţi referenţi din
lumea extralingvistică şi deci de a avea, concomitent, mai multe semnificaţii, în
codul limbii. Cert e însă că nu toate semnificaţiile semnelor lexicale polisemantice
provin exclusiv din raporturile referenţiale, care se stabilesc, de obicei, între
semnificantul semnului şi conceptele sau obiectele exprimate de el, adică din
referinţa directă, ci şi din inferenţă, din raporturile de referinţă indirectă ale
semnului, care pun în relaţie două obiecte sau două concepte legate printr-un lanţ
asociativ, inferenţial. În plus, ca entităţi semnificante, în procesul de funcţionare
a lor în discurs, semnele lexicale pun în joc nu doar raporturile dintre semnificant
Aspecte pragmatice ale polisemizării semnelor lexicale 367
şi semnificat, semn şi referent, dar şi pe cele dintre semn şi utilizator(i), dintre

semn şi situaţia de comunicare etc., şi aici intervine pragmatica, care modulează
sensul semnului în funcţie de contextul şi parametrii pragmatici ai comunicării,
contribuind la actualizarea sau virtualizarea diferitor seme constituente din
conţinutul semantic al semnului utilizat în discurs, la varierea lui semantică, ce
poate duce, eventual, la asignarea unor noi trăsături de sens şi deci la apariţia unor
noi sensuri, afectate de valori pragmatice. Or, „prin valoare pragmatică, trebuie
înţeleasă posibilitatea pentru un item anume de a contribui la realizarea unui act
de limbaj ” [9, p. 27; traducerea din limba franceză ne aparţine, V. P.].
Din perspectivă epistemologică, polisemia este definită în mod curent prin
două condiţii: 1. asocierea la o singură formă a unei pluralităţi de sensuri (sau de
semnificaţii, în sistemul funcţional al limbii), 2. acest ansamblu de sensuri nu este
construit la întâmplare: sensurile unui cuvânt polisemantic trebuie să partajeze
nişte elemente de sens comune. Întrucât discursul este terenul propice pentru
apariţia noilor sensuri, polisemia este tratată drept un fenomen de limbaj, inerent
semnelor lexicale şi aflat în strânsă legătură cu fenomenele contingente, cărora
ea riscă să li se asimileze, în anumite situaţii – omonimia şi monosemia. Astfel,
drept argumente pentru delimitarea polisemiei de aceste fenomene adiacente ce
constituie particularităţi ale semnului lexical, se aduc, pe de o parte, caracterul
non arbitrar al ansamblului de sensuri atribuite unui semn lexical polisemantic,
ceea ce permite a delimita polisemia de omonimie, iar, pe de altă parte, faptul
că unei singure forme sonore (unui semnificant) îi sunt asociate o pluralitate de
sensuri; acest ultim argument stabileşte distincţia dintre polisemie şi monosemie
(în cazul când se face abstracţie de modulările contextuale, la care pot fi supuse
semnificaţiile semnelor lexicale în discurs).
Polisemia este aşadar calitatea unui semn lexical (cuvânt sau expresie) de
a avea două sau chiar mai multe sensuri diferite. Cuvântul este, în acest sens,
o unitate de limbă, ale cărei realizări în discurs implică varieri de sens în funcţie
de context. Din această perspectivă, semnul lexical este o unitate de limbaj, cu
manifestări diferite în codul limbii şi în discurs, unde el se subordonează unor
norme şi necesităţi de comunicare, de obicei prin prisma diferitor funcţii şi
raporturi pragmatice.
În mod tradiţional, polisemia este abordată în funcţie de acţiunea mai
multor factori de natură distinctă, ce permit interpretarea ei ca fenomen al
limbajului. Se disting astfel factorii lingvistici (ce reprezintă cauzalităţile
intra- şi interlingvistice ale polisemizării1), factorii cognitivi şi factorii
pragmatici (în particular, factori socio- şi lingvopragmatici). Fiind aşadar una
dintre trăsăturile inerente semnelor lexicale-unităţi ale limbajului, polisemia
se produce, realmente, în două ipostaze: cea de polisemantism, adică prezenţă
a mai multor semnificaţii la un semn lexical, în cadrul codului lingvistic, în
rezultatul apropierii de către semn a unor sensuri noi, şi cea de polisemizare, id
1
Referitor la factorii interlingvistici ai polisemiei, S. Berejan menţiona că ei nu
doar contribuie la sporirea cantitativă a lexicului limbii, ci şi provoacă „mutaţii calitative
destul de precise în proprietăţile paradigmatice şi sintagmatice ale acelor unităţi lexicale,
cu care ei intră în corelaţie” (Berejan 1973, Semanticeskaia ecvivalentnosti lexiceskih
ediniţ, p. 198).
368 Veronica PĂCURARU
est proces de dobândire în discurs a unor noi valori semantice şi / sau pragmatice
şi de achiziţionare a unor sensuri noi de către semnele codului limbii. Abordată
sub acest unghi de vedere, polisemia presupune deci spaţii de interpretare
respective, ce depăşesc simplele limite tradiţionale ale codului limbii (după
cum se obişnuia în semantica structurală). Cert e că în ipostaza de proces,
polisemia trebuie cercetată în discurs, unde iau naştere, de fapt, sensurile
noi ale semnelor lexicale, şi astfel ea urmează a fi examinată prin prisma
raporturilor de articulare (referenţială sau inferenţială) a celor două planuri
ale limbajului, în funcţie de parametrii pragmatici ai comunicării (implicatură,
pertinenţă, inferenţă etc.) şi de componentele actului de comunicare (situaţie
comunicativă, intenţie de comunicare, cadru sociocultural al comunicării),
care se realizează prin concursul semnelor lexicale. Or, parametrii pragmatici
şi componentele actului de comunicare ţin, în ansamblu, de factorii pragmatici
ai polisemizării semnelor lexicale, şi deci aceştia urmează a fi reflectaţi în
dicţionarele limbii, atunci când se lexicografiază diferitele sensuri ale unui
semn lexical polisemantic, ca indicaţii de natură pragmatică, ce reprezintă
cadrul comunicativ care permite actualizarea fiecărui sens subordonat unor
raţiuni pragmatice al semnului descris în dicţionar. Prin urmare, în tratamentul
lexicografic al semnelor lexicale polisemantice, se impune conjugarea analizei
semantice cu analiza pragmatică a sensurilor1.
Polisemizarea, ca proces de asignare a unor semnificaţii noi unui semn
lexical, este aşadar nu doar în funcţie de raporturile referenţiale ale semnului, de
capacitatea lui de a se referi la mai mulţi referenţi, prin referinţa directă, dar şi de
posibilitatea de a exprima diverse lanţuri inferenţiale dintre obiecte sau concepte,
pe care locutorii le stabilesc, prin diferite asociaţii, în procesul de utilizare
a semnelor în discurs, în virtutea diferitor funcţii pragmatice şi implicaturi2,
inferenţe, intenţii etc., care stau la baza unor modele de constituire a sensurilor noi
la semnele lexicale3. În acest mod, funcţia pragmatică de implicatură contribuie,
de exemplu, la stabilirea în limba română a unui lanţ inferenţial ce constituie
1
Detalii privind necesitatea conjugării analizei semantice cu cea pragmatică în
tratamentul lexicografic al sensurilor derivate ale semnelor lexicale polisemantice care au
la bază factori de natură pragmatică, vezi în: Dostie Gaétane 2004, Pragmaticalisation et
marqueurs discursifs. Analyse sémantique et traitement lexicographique.
2
Apărută în pragmatică, în contextul aşa-zisei „teorii a implicaturilor” a lui
H.P. Grice, în strânsă legătură cu noţiunea de „funcţii pragmatice”, ideea de inferenţă ca
un lanţ de asociaţii de incodare a sensului presupune stabilirea de raporturi asociatrive
de tip implicativ, de obicei, între două obiecte din realitatea extralingvistică. Pentru mai
multe detalii privind rolul implicaturilor conversaţionale în apariţia sensurilor noi în
procesul de comunicare, vezi: Grice 1979, Logique et conversation, în: Communications,
30, p. 57-72.
3
Diferite lanţuri inferenţiale recurente pot sta la baza unor modele productive de
transfer semantic, care generează aşa-zisa „polisemie iterativă”, ce constă în prezenţa
unor sensuri derivate cu valoare identică la o serie de cuvinte din limbă (a se vedea,
de exemplu, sensurile cu valoare calificativ-apreciativă în raport cu persoanele, la unii
termeni vegetali sau la zoonime, în limba română: un bujor de fată, un brad de flăcău,
un lup bătrân, o vulpe vânătoare de afaceri tăinuite etc.). Referitor la diferite modele
de transfer semantic (metasemie) în limba română contemporană, vezi: Bahnaru 2009,
Elemente de semasiologie română, p. 193-245.
mecanismul unui transfer semantic de tipul ‘animal sălbatic’ → ‘blana acestui

animal’ → ‘obiect de îmbrăcăminte confecţionat din această blană’. A se vedea,
de exemplu, enunţul: Visez să-mi cumpăr o vulpe argintie. Evident, perceperea
sensului enunţului dat, care ilustrează mecanismul respectiv de transfer semantic
şi deci de polisemizare a semnului lexical vulpe argintie, presupune interpretarea
întregului lanţ inferenţial, care a generat sensul contextual al acestui semn lexical.
Or, printr-un calcul interpretativ, se poate constata că, în conformitate cu aşa-zisul
„ principiu al metonimiei integrate”, semnul vulpe argintie comportă în contextul
dat un sens bazat pe un raţionament inferenţial, prin care sunt puse în relaţie
două unităţi (obiecte-lucruri) ce ţin de acelaşi ordin al realităţii: vulpe cu blana
neagră cu luciu argintiu ↔ haină confecţionată din blana acestui animal. În
esenţă, mecanismul transferului semantic atestat aici este unul universal, de tip
metonimic; cert e însă faptul că un atare transfer de sens se produce în discurs,
graţie unei implicaturi conversaţionale, utilizate din raţiuni pragmatice şi care are
drept corolar o inferenţă. De altfel, polisemizarea semnelor lexicale prin asumarea
unor semnificaţii apărute în baza modelelor de transfer semantic ce se fondează
pe inferenţă este un fenomen caracteristic pentru limba română contemporană1.
Luând naştere în discurs, în virtutea funcţiei pragmatice de implicatură, atare
sensuri se suprapun sensurilor „normale” ale semnelor lexicale şi devin în
consecinţă semnificaţii ale acestora, în codul limbii.
Teoriile mai noi privind polisemia se fondează pe ipoteza unui semn
lexical – polisem cu un conţinut stabil şi cu o structură semantică variabilă în
funcţie de contextele de utilizare a sa. Astfel, conform teoriilor cognitiviste,
conţinutul semantic al unui semn lexical, care s-a stabilizat în codul limbii
drept conţinutul său memorial (sau drept „sens convenţional ” [7, p. 73]), se
constituie dintr-un prototip „versiune lărgită ” [8, p. 150] şi din mai multe
elemente de conţinut cu existenţă în formă haotică sau în una puţin structurată,
şi acest conţinut semantic nu capătă o formă organizată (adică nu devine „sens
instrucţional” [7, p. 73]) decât în momentul convocării elementelor sale într-un
context situaţional-discursiv concret. Sub aspect psiholingvistic, procesul de
precizare a sensului unui semn lexical polisemantic utilizat în cadrul unui enunţ
începe cu activarea celor mai curente semnificaţii ale sale şi are drept corolar
accesarea doar a uneia dintre ele, a celei mai adecvate contextului enunţiativ în
care compare semnul.
Evoluţia limbajului, care se datorează în mare parte faptului că el trebuie
să descrie fie o lume ce evoluează, fie o lume în raport cu care evoluează cel puţin
cunoaşterea noastră, duce uneori la utilizarea unui cuvânt cu un sens nou, apărut ca
emergenţă a extensiunii de sens. În această ordine de idei, se impune, în contextul
polisemiei, distincţia de principiu sens ↔ accepţiune. Cum accesul la polisemie se
face în baza criteriilor referenţial şi inferenţial, sensurile ce generează polisemia
apar, în mod curent, prin mecanismele de schimb referenţial sau inferenţial, în
1
Acest mecanism de transfer semantic, care favorizează polisemizarea semnelor
lexicale în limba română, este caracteristic şi pentru limba franceză. Pentru conformitate,
a se compara, de exemplu, modelul de transfer semantic, ce are la bază un lanţ inferenţial
de tipul ’plat ou produit culinaire’ → ’consommateur de ce plat ou produit culinaire’:
L’omelette est partie sans payer.
timp ce accepţiunea se fondează, în principal, pe o diferenţă de întrebuinţare, de

utilizare a semnului polisemantic în context cu unul dintre sensurile sale. Astfel,
când are loc o schimbare de referent, se constată apariţia unui sens nou. Uneori
însă, când semnul se raportează, în contextul în care el compare, nu la un referent
nou, în globalitatea sa, ci doar la un aspect, la o faţetă sau la o zonă a referentului
desemnat de sensul literal al semnului, unii lingvişti afirmă că e oportun a vorbi
nu de un sens nou al semnului, ci de o accepţiune a sa. E clar însă că limita
dintre sens şi accepţiune este foarte difuză. Drept dovadă serveşte şi faptul că
unii autori de dicţionare ezită în a delimita ca semnificaţie aparte a cuvântului
ceea ce ei consideră drept accepţiune, prezentând în dicţionar aşa-zisa accepţiune
în cadrul sensului de la care ea derivă, de obicei după menţiunea lexicografică
p. ext. (: prin extensiune). Pentru conformitate, a se compara modul de prezentare
în diverse dicţionare ale limbii române a unuia dintre sensurile semnului lexical
polisemantic pământ. Astfel, dicţionarul universal al limbii române (în continuare,
DULR) şi DEX 1998 descriu semnul în cauză în mod identic, după cum urmează:
1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe
această planetă. [Evidenţierea noastră, V. P.] 2. Scoarţa globului terestru, uscatul,
suprafaţa lui, pe care trăiesc oamenii şi alte vietăţi; sol. [10, p. 628; 12, p. 763].
Un atare mod de prezentare în dicţionar a unui transfer semantic de tip implicativ
(metonimic) face să apară întrebarea firească: această aşa-zisă „accepţiune”
a semnului pământ, ar trebui sau nu separată în dicţionar ca o semnificaţie aparte,
pe care semnul dat o posedă în codul limbii? După noi, dilema în cauză este de
natură cognitiv-categorială şi pragmalingvistică, în acelaşi timp, iar soluţia ei ar
fi următoarea: o dată ce în cadrul acestui transfer de sens de tip implicativ are
loc re-categorizarea ’planetă’ → ’oameni’, iar semnul pământ capătă un sens
nou, întrucât semul ’oameni’ indică un alt obiect, diferit de referentul «Planetă
a sistemului solar», la care trimite sensul literal al semnului descris, e cazul ca
în dicţionar aceste două sensuri să fie delimitate ca două semnificaţii distincte,
pe care semnul lexical pământ le posedă în codul limbii. Anume în acest fel s-a
procedat la lexicografierea semnului respectiv în dicţionarul explicativ DELM-2,
care se fondează pe principii riguroase de interpretare a faptelor de limbaj
descrise: în dicţionarul dat, se delimitează ca semnificaţie aparte a semnului
lexical pământ ceea ce autorii DULR şi DEX consideră drept o „accepţiune”
a semnului pământ. A se compara, în DELM-2: pământ 1. Planetă din sistemul
solar, pe care a apărut şi se dezvoltă viaţa. […] 6. Populaţia acestei planete;
lume; omenire; umanitate. [11, p. 286; evidenţierea noastră, V.P.].
Diverse mecanisme ale polisemizării unor semne lexicale pot fi explicate
prin prisma influenţei asupra acestui proces a factorilor de natură sociopragmatică,
în particular, atunci când semnele lexicale, fiind folosite în interacţiunile verbale,
capătă valori pragmatice, în funcţie de contextul situaţional-discursiv în care
ele se produc. Această ipoteză se lasă validată, de exemplu, prin semnul lexical
picătură, care comportă în codul limbii române sensuri cu valoare esenţialmente
cantitativă, fixate ca semnificaţii ale sale şi în dicţionarele limbii (a se vedea,
pentru conformitate, în DULR: 1.’părticică sferică desprinsă dintr-un lichid’ şi
2. p.ext. ’cantitate mică din ceva’; în DEX 1998: 1. Părticică sferică desprinsă
dintr-o masă de lichid prin condensarea unui gaz etc.; pic; strop; p. ext. cantitate
mică dintr-un lichid. ● P. gener. Cantitate neînsemnată din ceva; fărâmă.). Fiind
utilizat, din raţiuni de politeţe, în anumite situaţii discursive ce ţin de conversaţia

familiară, semnul dat poate căpăta, în interacţiunile verbale, o valoare suplimentară,
pragmatică (eventual, un sens nou), ce denotă intenţia locutorului de a diminua
efectul unei dorinţe pe care el o exprimă de o manieră voalată, prin intermediul
unor enunţuri de tipul: Toarnă-mi şi mie o picătură de vin. Cert e că semnul
lexical picătură nu-şi actualizează aici niciuna din semnificaţiile sale codice şi
deci niciuna din valorile semantice pe care el le deţine în mod obişnuit în cadrul
sistemului limbii, ci el capătă o valoare pragmatică şi acuză deci un sens nou. În
contextul dat, picătură exprimă, de fapt, sensul de „cantitate nedeterminată (de
vin), care este la discreţia cuiva; atât cât poate sau doreşte cineva (să toarne)” şi,
prin aceasta, semnul nu-şi pierde în totalitate valoarea sa semantică de cantitate.
Însă această nouă valoare contextuală a sa nu se lasă substituită cu valoarea lui
literală, de cantitate propriu-zisă, întrucât în atare contexte, legate de ritualul
politeţii, noua sa valoare pragmatică răspunde intenţiei enunţiatorului de a produce
o impresie bună asupra enunţiatarului, în speţă, de a atenua efectul dorinţei sale,
care este realmente diminuat graţie noului sens atribuit semnului picătură.
Întrucât o atare modalitate de exprimare se adevereşte a fi una din strategiile
discursive frecvent utilizate de către vorbitorii limbii1, e cazul ca acest nou sens
al semnului lexical picătură, generat de punerea ei în aplicare, să fie considerat ca
atare, drept una din semnificaţiile codice ale semnului dat, şi deci să fie înregistrat
şi în dicţionarele limbii, unde explicaţia sa urmează a fi dotată cu menţiunea
lexicografică specială fam, de natură pragmatică. Rolul acestei menţiuni va fi
de a indica tipul de situaţie discursivă de utilizare a semnului dat – conversaţie
familiară, în care el îşi poate actualiza sensul dat. Totodată, această indicaţie va
viza scenariul posibil al unui act de comunicare, în care semnului picătură îi va
reveni rolul central în enunţarea intenţiei locutorului de a diminua efectul unei
dorinţe a sa, din teama de a nu fi interpretată de către interlocutor ca fiind prea
îndrăzneaţă sau în discordanţă cu anumite uzanţe şi norme etico-morale.
În situaţii discursive similare, are loc şi varierea semantică a adjectivului
mic care, posedând în sistemul funcţional al limbii române sensuri cu valoare
preponderent dimensională, poate căpăta în procesul de comunicare diverse
valori pragmatice. În speţă, în situaţiile de conversaţie familiară, când un locutor
solicită ceva şi doreşte sau se vede obligat de circumstanţe să minimalizeze efectul
solicitării exprimate, se recurge la stratagema utilizării adjectivului mic, căruia i
se atribuie un sens nou, subordonat valorii pragmatice de modestie (sau poate
de şiretenie disimulată!). Astfel mic poate compărea în interacţiunile verbale în
enunţuri de tipul: Pot să vă cer un mic serviciu?/ V-aş ruga să-mi faceţi un
mic serviciu. sau: Îmi puteţi face o mică favoare?/ Aş putea să vă cer o mică
favoare?, care exprimă o rugăminte, în aparenţă, neînsemnată. Bineînţeles, în
aceste contexte semnul mic nici pe departe nu-şi actualizează valoarea semantică
dimensională, proprie lui în codul limbii, ci el capătă un sens nou, de natură
enantiosemică, practic opus sensului său obişnuit, şi acest nou sens s-ar lăsa
interpretat în felul următor: „care nu necesită prea mari eforturi (din partea
1
Referitor la diferite strategii discursive şi la modularea sensului în comunicare,
în funcţie de diverşi parametri pragmatici ai comunicării în limba română, vezi: Ionescu-
Ruxăndoiu 2003, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică.
cuiva)” sau „care nu obligă la prea multe (pe cineva)”. Prin aceeaşi stratagemă
discursivă, poate fi enunţată şi o ofertă, în cadrul unor enunţuri în care, din
diferite raţiuni pragmatice ale enunţiatorului (modestie, politeţe, şiretenie
disimulată etc.), va apărea adjectivul mic. De ex.: Aş vrea (sau permiteţi-mi) să
vă ofer un mic cadou. Bineînţeles, utilizarea semnului mic în enunţuri de acest
fel ţine de o strategie discursivă, prin intermediul căreia enunţiatorul urmăreşte
scopul de a-şi voala un gest al său nepermis sau condamnabil într-un cadru
social anumit şi în situaţii anumite. Astfel, mic nu va însemna aici nici „de
dimensiuni reduse” şi nici „neimportant ca valoare, ca pondere” (sensuri ale lui
mic înregistrate de dicţionarele limbii), ci el va exprima, mai degrabă, sensul de
„care nu obligă la nimic”, menit să voaleze intenţia enunţiatorului de a diminua,
în aparenţă, efectul gestului său. Cert e că doar conjugarea criteriului referenţial
cu cel cognitiv permite constatarea prezenţei/absenţei la semnele lexicale
examinate mai sus a unui sens nou, subordonat diferitelor valori pragmatice,
pe care locutorul le actualizează, atunci când face uz de cele două strategii
discursive – cea de politeţe şi cea argumentativă.
Concluzie:
Fiind un proces de constituire a noilor sensuri ale semnelor lexicale

din componenţa codului lingvistic, polisemizarea se realizează în discurs, în
cadrul structurat al enunţului, şi ea are la bază nişte modele şi mecansime de
transfer semantic universale. În mod iminent, ea presupune conceptualizarea
sau construcţia conceptuală a sensului, care trece prin diverse raporturi
cognitive, ce se stabilesc şi evoluează în uzul lingvistic, în cadrul unei
comunităţi lingvistice.
Ca proces de generare şi de asignare a noilor sensuri semnelor lexicale–
unităţi ale codului limbii, polisemizarea este, mai întâi de toate, în funcţie de
acţiunea diferitor factori de natură internă, intralaingvistică, ce reprezintă
potenţialitatea şi capacitatea sistemului limbii de a crea şi asimila aceste sensuri
noi. În acelaşi timp, apariţia multora dintre sensurile noi ale semnelor lexicale se
datorează influenţei unor factori externi limbii, în deosebi, factorilor pragmatici
(diversele implicaturi conversaţionale, inferenţele, situaţia de comunicare, intenţia
comunicativă a utilizatorilor limbii, cadrul sociocultural al comunicării etc.), care
conferă semnelor lexicale întrebuinţate în discurs diverse valori pragmatice şi, în
consecinţă, noi sensuri.
1. Bahnaru Vasile, Elemente de semasiologie română, Chişinău, 2009.

2. Berejan Silviu, Semanticeskaia ecvivalentnosti lexiceskih ediniţ,
Chişinău, 1973.
3. Dostie Gaétane, Pragmaticalisation et marqueurs discursifs. Analyse
sémantique et traitement lexicographique. Bruxelles, 2004.
4. Grice Henry Paul, Logique et conversation, în „Communications”, 1979, 30,

p. 57-72.
5. Honeste Marie Luce, Polysémie et référence, în „La polysémie ou l’empire
des sens. Lexique, discours, représentations”. // Sous la direction de Sylviane Rémi-
Giraud et Louis Panier, Lyon, 2003, p. 149-155
6. Ionescu-Ruxăndoiu Liliana, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică
lingvistică, Bucureşti, 2003.
7. Kleiber Georges, Contexte, où es-tu? în „Revue de sémantique et
pragmatique”, 1997, nr. 1, p. 65-79.
8. Kleiber Georges, La sémantique du prototype. Catégories et sens lexical,
Paris, 1990.
9. Sarfati Georges-Élia, Éléments d’analyse du discours, Paris, 2001
10. Şăineanu Lazăr, Dicţionar universal al limbii române, Chişinău, 1998.
11. Dicţionar explicativ al limbii moldoveneşti, vol. II, Chişinău, 1985.
12. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.
374
MAGDA ISANOS – LOGOSUL MIMETIC.

DE LA CONFIGURAŢIA INTERTEXTUALĂ
LA HIPERTEXTUALITATE
Lidia Carmen PIRCA

Colegiul Naţional „Octavian Goga”, Sibiu
Dinamica proprie limbajului poetic şi raportul său intertextual cu alte texte

devine obiectul cercetării noastre curente, având ca punct de plecare poetica
Magdei Isanos cu reverberaţii multiple îngemănate continuu într-o poetică
a modernităţii dictate de „spiritul veacului” (cf. Eugen Lovinescu).
Matricele conceptuale presupun certitudinea anteriorităţii prin care textul
nou creat absoarbe textele de până la el într-un dialog care-i conferă unicitate
doar prin forţa limbajului. Poezia este expresia sensibilităţii prin care creatorul
se raportează la realitate, o filtrează şi o inserează în opera sa, provocând
o interacţiune textuală în nuce. Traiectoria producerii textului poetic poate fi
refăcută printr-o disecare a nivelurilor textuale, care se deschid din interior, se
analizează şi se anulează unul pe altul, generând ceea ce Umberto Eco numeşte
opera aperta.
Julia Kristeva defineşte intertextualitatea acea „interacţiune textuală
care se produce în interiorul unui singur text […] indicele modului în care
un text citeşte istoria şi se inserează în ea” (1, p. 4). Astfel, putem afirma că
fiecare poezie este un text care intersectează, redublează, reuneşte idei, forme
expresive utilizate până la el, într-o logică imanentă prin care vor relaţiona
textele poetice de mai târziu.
O poezie nouă „este fixată într-o matrice de transformare care funcţionează
într-un proces de integrare în mişcare perpetuă” (2, p. 4) cu funcţie gnoseologică.
De fapt, intertextualitatea trebuie interpretată din perspectiva lui Gerard Genette
(Palimpseste) ca fiind o hipertextualitate, o „derivare” a unui text din altul, voit
sau nevoit, prin imitaţie sau transformare, valorificând prin transpoziţie ideile
care îi leagă pe creatorii dintr-o anumită epocă sau din alta precedentă. Transferul
temelor, al motivelor şi ideilor de la un poet la altul generează intertextualitatea,
subliniind ideea că nu există un punct zero în scriere.
S-a afimat deseori în critica literară că poezia Magdei Isanos îşi are rădă-
cinile în lirica argheziană şi cea blagiană, poeta absorbind lecturile contempora-
nilor ei, fără a neglija însă ecourile witmaniene sau pe cele eseniene.
Ne propunem în continuare să descifrăm câteva dintre rădăcinile liricii
poetei basarabene, identificând reverberaţiile pe care poezia predecesorilor sau
a contemporanilor le-au avut asupra textului isanoscian.
Existenţa meteorică a Magdei Isanos ne trimite cu gândul la destinul
labişian, fiind aureolată de sacrificiul individual şi moral de excepţie. Confruntarea
dintre viaţă şi moarte scoate la iveală victoria universală a vieţii, a binelui
Magda Isanos – logosul mimetic. De la configuraţia intertextuală 375
la hipertextualitate
şi a frumosului, victorie susţinută de un optimism funciar, exprimat metaforic
printr-un lirism profund, memorabil prin combustia afectivă a expresiei.
Boala sufletului, a fiinţei se anunţă şi se manifestă printr-o sumă de
semne: febra, Maica Domnului, îngerii. Simbolurile nictomorfe, besna,
ceasurile de-nnoptare, ceaţa, simbolul febrei personificate care „dansează şi
străluceşte” exprimând „masca morţii”, funeraliile din ciclul Spital o apropie
pe Magda Isanos de Tudor Arghezi din ciclul omonim, în care semnele
nefiinţei devin concrete, de coşmar, generând oroarea.
Sufletul poetei, care după numai un sfert de veac de existenţă ameninţă
cu părăsirea trupului, este sufletul care se caută în descoperirea echilibrului,
într-o însetată şi permanentă căutare amintind de confesiunea blagiană din poezia
Autoportret: „Sufletul lui e în căutare”, pentru ca la Magda Isanos sufletul bolnav
să genereze cominaţia în poezia Solii pământului: „N-ai să zbori suflete, n-ai
să zbori…/ strigam şi hohoteam uneori”, strigătul şi hohotul trădând neputinţa
fiinţei de a se opune limitelor ontologice, destinului prestabilit.
Semnificative sunt şi comparaţiile prin care se stabilesc analogii între
sufletul isanoscian şi cel arghezian, echivalenţele pornind de la elementele
heraclitiene atât de prezente în lirica poetei basarabene: pământ, apă, aer, foc,
fiecare dintre ele exprimând inerţia proprie încătuşării sufletului uman trădată
de poeziile Ţi-e sufletul de Tudor Arghezi şi Păsările de Magda Isanos: „Odaia
se umplu de vânt şi pene;/ clipeam alene./ Toate cântau soarele./ Ploaia care-
şi varsă ulcioarele”. Fiinţa eului liric isanoscian este ameninţată de moartea
generată de boală, iar la Arghezi sufletul suferă de neputinţa de a fi în sine, de
a nu se putea transcende.
Confesiunea lirică este populată de fiinţe stranii, recrutate din basmele
populare româneşti sau din credinţele populare, fiinţe care pentru Magda Isanos
devin adevărate soluţii de a învinge moartea sau de a se proiecta în eternitate:
solii pământului, Maica Domnului, îngerii, zânele, serafimii, păsările sacre şi
chiar Iisus, personaje care pot fi interpretate ca mesageri ai lumii sacre, simboluri
asociate cu moartea spre care accede sufletul rătăcit, trădând anxietatea celei care
se pregăteşte să treacă ultimul prag, sfidând boala sfâşietoare.
Autoportretele lirice punctează setea de lumină/ viaţă a spiritului isanoscian
„lumina care luce-srăluce/ a soarelui”, lexem care intră în antiteză cu „noaptea”/
moartea, definită metaforic „umbra de taină”. Finalul/ moarte apare ca o soluţie
salvatoare, o eliberare dintr-o epocă cu injuste legi în care istoria se „scrie cu
plugul de fer”, „Şi-n moarte vei intra mai târziu,/ ca-ntr-o apă/ răcoritoare”.
Suferinţa maladivă nu se aseamănă întru totul cu cea a „sufletului
arghezian”, care dezgustat de inaccesibilitatea la transcendenţă se resemnează, pe
când eul isanoscian afirmă cu tărie: „Nu pot muri ca sălbăticiunile,/ în resemnare
şi pace” (Poemul femeii care iubea primăvara).
Spre deosebire de serafimii decăzuţi ai lui Lucian Blaga din Paradis în
destrămare, care „mai însetează după adevăr”, heruvimul bolnav arghezian nu
simte niciun îndemn pentru redobândirea luminilor pierdute, iar serafimii Magdei
Isanos sunt deposedaţi de strălucire, se risipesc odată cu venirea dimineţii:
„erau serafimi,/ bătrâni oşteni şi paşnice mulţimi./ Când se făcea dimineaţă
zburau,/ în fereastră o dungă albastră lăsau”. „O mână misterioasă” este cea
care ordonează lucrurile în toată poezia interbelică, sângele are „picături sfinte”
376 Lidia Carmen PIRCA
şi devine vehicul al fiinţelor, simbolul legăturii dintre fiinţa umană şi natură,

el reprezintă principiul regenerator al fiinţei, strâns legat de timp, de perisabil,
pe care se construieşte mitul poveştii. Sângele este cel care excită percepţiile:
auzul, văzul amintind de lirica simbolistă. Ca şi la Charles Baudelaire transpar în
poezia Magdei Isanos o serie de corespondenţe complexe între simţuri (Auz).
Moartea taumaturgică oferă şansa învierii sufletului şi renaşterea fiinţei
în altă ipostază oferită de pământul-mamă. Dominanta teluricului isanoscian
este dezvăluită în „bucata verde de pământ” (Doamne n-ajung pân’ la tine), pe
care ar fi trebuit să o împartă tuturor muritorilor, dar mai ales în simbolistica
muntelui, verticală ontică şi gnoseologică, completată pe orizontala nesfârşirii
de simbolul „câmpiei”.
La Tudor Arghezi aceste elemente reprezintă „condamnarea, exilul,
blestemul adamic”(3, p. 4). „Pământul greu muncit cu duşmănie/ Şi cu nădejde…”
(Belşug), reprezintă amintirea continuă a culpei şi „a redempţiunii promise”,
reeditează momentul Genezei, sacralizează tabloul.
La Magda Isanos în poezia Ion, plugarul este logodit cu „ograda sa” şi
are puterea de a identifica umbra lui Dumnezeu „în ţarină la noi”, ba mai mult
se stabileşte o comuniune perfectă om-ţărână-divinitate, încât aceasta din urmă
poate fi întrezărită „printre cartofi dormind ca printre stele”, iar „Dumnezeu ca
şi mine-i plugar/ seamănă, pune vie, culege. Uneori nici n-aşteaptă să lege”,
descriind astfel un paradis pământesc. Gestul culesului dobândeşte valori ontice
deosebite, pentru că asemeni roadelor pământului, însăşi fiinţa eului liric va fi
culeasă: „Şi pe mine o să mă strângă într-o zi”.
Misterul pământului oferă promisiunea renaşterii, a germinării. Reiterând
mitul mioritic, poeta basarabeană crede cu certitudine în revenirea într-o altă
ipostază, astfel bezna pământului promite lumina veşnică întruchipată în copac
sau altceva din regnul vegetal. Chtonicul este implacabil, ca şi moartea, dar chiar
dacă pământul devine un cavou, ipostazierea secundă a poetei este de floare: „mi-
ar fi-n pământul cald aşa de bine/ şi trupu-n iarbă bună mi-aş preface…/ şi-oi
scoate-n chip de floare, din pământ” (La marginea cimitirului).
Ca şi la Tudor Arghezi recurenţa pământului-cavou accentuează ideea
beznei subterane cu promisiunea luminii de apoi. Noaptea ca şi moartea este
abisală. Din „adâncul nopţii vin cocorii” (Întoarcere în ţărână), pe când la Magda
Isanos „neagra noapte cu stoluri veni” (Noapte din volumul Poezii) sau „fiinţe,
lucruri tainic împăcate,/ lângă pământ cu umbrele culcate,/ şi mirosind a pământ”
(Noapte din volumul Ţara luminii). Noaptea este timpul revelaţiilor finale, al
halucinaţiilor, al incidenţei cu lumea sacră: „La patul vecinului meu/ A venit
az noapte Dumnezeu” (Cântec mut de Tudor Arghezi), iar bătrâna din poezia
omonimă a Magdei Isanos „văzu lângă pat/ pe Isus răstignit şi-nviat” (Bătrâna).
Apropierea de Dumnezeu, atingerea sublimului, reprezintă salvarea sufletului
celui condamnat la suferinţă.
Lumina-matrice exprimă viaţa, se opune beznei şi nopţii sterile. Soarele,
sursa luminii, este accesibil „soarele l-aş culege cu mâna” (Amiază), favorizează
starea de graţie apolinică a eului liric isanoscian, este temelia vieţii, a ţării ca în
poemele din Ţara luminii. Tot astfel, la Arghezi „lumea este lumina” (3, p. 4), care
apare ca temelie a lumii: „E pardosită lumea cu lumină…” (Vânt de toamnă).
Argheziană devine Magda Isanos şi în poezia În pădure când explozia
vieţii şi a luminii ne întoarce cu gândul la scenarii arhetipale, pline de mister:
„Primăvara-n pădure văzui/ cum trecea Dumnezeu cu cetele lui,/ şi-aprindea în
fiecare mugur un fir/ de lumină, ca un safir”. Acest ritual sacru în care se valorifică
gesturi primordiale îl regăsim şi în poezia Belşug, unde apare o lume primordială,
a începuturilor absolute, o lume „de-nceput de leat”, în care umbra Creatorului
se profilează printre boi, iar „brazda duce către cer”, suprapunându-se cu profilul
Dumnezeului isanoscian, „văd umbra Lui în ţarină la noi,/ printre cartofi dormind
ca printre stele” (Ion). Dumnezeul Magdei Isanos este umanizat, este descris ca
o forţă atotstăpânitoare, atotştiutoare, care „ar fi avut la masa noastră un tacâm”,
dar tot prin zbor s-a risipit şi s-a îndepărtat.
Influenţa lui Tudor Arghezi este „topită şi bătută în metal propriu” (4, p. 4),
pentru că ipostaza poetei este una apolinică, topită într-o sinteză lirică originală
în care sacrul şi profanul se împletesc, trădând la fiecare pas o mare sensibilitate
generată de nefireasca apropiere a destrămării fiinţei.
Una dintre căile de acces spre tărâmul lumii celeilalte este muntele la
Magda Isanos, simbol omniprezent şi în lirica blagiană. Muntele este un topos
magic care transcende timpul istoric. Muntele se identifică cu paradisul, intrarea
în el echivala cu pătrunderea într-o lume populată de zei, în Olimp la Mihai
Eminescu, la Blaga devenind simbol „al sfinţeniei, al elevaţiei”, al porţii astrale şi
chiar al introversiunii. Poeziile din volumul Cântarea munţilor sunt predominant
interogative, iar discursul liric trădează militantismul poetei basarabene, care
îşi asumă rolul de poet tribun. Cu vocea curgătoare ca o „cântare” ne cheamă
în faţa munţilor, în reiterarea drumului Domului Iisus. Poeziile din acest volum
degajă sensibilitate, panteism, suferinţa individuală se dizolvă în faţa suferinţei
colective, configurând în aceeaşi manieră panteistă, ideea de înălţare, de căutare
a divinităţii asemenea lui Tudor Arghezi.
Magda Isanos moşteneşte în lirica sa temele, ideile, miturile predecesorilor.
Observăm că de-a lungul timpului marile teme devin mituri în spaţiul literar.
Poeziile devin specii ale mitologiei şi sunt create pe de o parte pentru a dezvălui
frământări interioare ale eului liric, pe de alta pentru a străbate istoria şi de
a învinge timpul, ancorând opera şi creatorul în eternitate, în sacru. Literatura
sacră înseamnă această suprapunere de texte şi generează o tensiune textuală.
Prezenţa unor mari teme, ca viaţa şi moartea, dragostea şi natura, semnifică
re-editarea unui alt text al cărui conţinut ideatic a fost focalizat pe „mitul literar”.
Lectorul are funcţia de a descoperi tensiunea magică generată de textul poetic,
identificând intertextualitatea fondată pe interferenţa mit-literatură.
În ceea ce priveşte fenomenul intertextual, acesta se manifestă la trei nivele:
idee-prozodie-lexic. Demersul care apelează la triada-indice a intertextualităţii
nu-şi propune să surprindă exhaustiv fenomenul, ci în elementele lui esenţiale.
La nivel ideatic, intertextul prezintă o oarecare evanescenţă, astfel încât
sunt şanse mari ca lectorului să-i „scape” asocierea. În aceeaşi măsură în care la
acest nivel textul se dovedeşte susceptibil nesuprapunerilor intertextuale scriitor-
lector. Dacă prozodia şi lexicul sunt elemente de o oarecare concreteţe care
favorizează coincidenţa intertextualităţii la cei doi poli, ideea conferă maxima
libertate şi este sursă a dificultăţii în interpretare.
378 Lidia Carmen PIRCA
La Magda Isanos modelele asociative nu se reduc doar la cele două mari

nume din lirica interbelică modernă, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, ci lista poate
continua amintind şi de Emil Botta ale cărui ecouri se pot identifica în volumul
Ţara luminii prin popularea naturii cu făpturi bizare, îngereşti sau demonice, zei,
duhuri ale pământului ori zâne surprinse în gesturi teatrale. În ciclul Spital pe
care l-am interpretat prin întreţeseri cu alte poezii argheziene, putem identifica
şi influenţa lui Dan Botta prin starea de febră şi de halucinaţii, „cu cortegiul
de familiarităţi între variile personalităţi ale cerului, acel estetism pudrat şi
sentimentalism decadent” (5, p. 4), care alungă moartea printr-o valorizare
excesivă a imanentului.
În paradigma modernistă se instituie un dialog între textele lirice,
dinamizat de un limbaj mesianic şi uneori aspru care fixează punţi de legătură
între numeroşi poeţi, apropiind-o astfel pe poeta basarabeană şi de Aron Cotruş
şi Mihai Beniuc în volumul Cântarea munţilor. Discursurile lirice de aici sunt
o cronică a unei umanităţi suferinde şi abrutizate, construită pe o tonalitate
elegiacă, în care gândirea mitică din creaţiile populare se verifică prin dansul
simbolurilor şi motivelor ce gravitează pe orbita ţesută de textul liric.
Putem vorbi, aşadar, despre o „anxietate a influenţei” (6, p. 4) definită de
Harold Bloom ca o veritabilă teorie a intertextualităţii prin care se reeditează
textele de-a lungul epocilor. Intertextualitatea este o practică modernă de producere
a textului, în sensul că orice text trimite la alte texte către care el este orientat.
Împletirea acestor trimiteri este atât pentru geneza cât şi pentru comprehensiunea
textelor, o condiţie de posibilitate care asigură perenitatea, tocmai datorită
multiplelor analogii sau interpretări la care textul este supus.
Convergenţa scrierilor anterioare în mintea receptorului este o invitaţie la
prelucrarea experienţelor evocate într-o altă manieră decât cea încetăţenită până
în acel moment, printr-o sinteză care oferă o nouă viziune, o nouă interpretare,
o regândire a istoriei de până atunci. Astfel se ajunge la o nouă hermeneutică
a forţelor secrete ale Universului în scopul esenţializării lor în final.
Considerăm că nu trebuie omisă nici apropierea poeziei Magdei Isanos de
cea a lui Walt Whitman, poetul american care prezentând ţara natală în frumuseţea
ei particulară, dezvăluie o incisivă luptă pentru o nouă civilizaţie, o încredere
neţărmurită în instaurarea unor vremuri mai bune, asemeni poetei basarabene
care rosteşte cu optimism, cu faţa îndreptată spre lumina care vesteşte profetic:
„Aştept anul unu./ Anul păcii între popoare”.
Destinul scurt şi zbuciumat al poetei a fost comparat şi cu cel al poetului rus
Serghei Esenin, a cărui lirică timpurie dezvăluie existenţa a „două Rusii” (7, p. 4):
una a rugăciunilor şi alta a lumii văzută în momentele ei esenţiale, care adună tot
satul, nuntă, înmormântare, plecarea recruţilor. La Magda Isanos poemul, Prin el
am cunoscut norodul, dezvăluie tragismul unui popor antrenat într-o luptă injustă,
un tablou realizat într-o picturalitate violentă, bazată pe asocieri brutale de culori,
care pun laolaltă roşul cu toate nuanţele şi formele sale, foc, sânge, sfârşind cu
cele spiritualizate ale luminosului, verdele şi auriul.
Poeta sintetizează întreaga ei comuniune cu oamenii suferinţei şi ai
nădejdilor, marea ei sensibilitate şi forţă morală în contact cu asprimile destinului
omenesc. Ca şi la poetul rus în Radumiţa şi Magda Isanos în Cântarea munţilor
apelează la divinitate. Femeile „seamănă cu Fecioara Maria”, bărbatul „poartă un
jug blestemat”, „care-l apasă crâncen”, fetele „înfloresc o singură dată, o singură
zi/ atunci când îşi pun cununia”. E multă suferinţă în acest univers al poetei, sunt
„prea puţine bucuriile”,/ „deşi-i aşa de mult soare şi cântec acolo”. Aceste două
elemente simbolice sunt puse în antiteză cu „sărăcia, pustia”. În versurile din
acest volum se exprimă mesianismul isanoscian, pentru că poeta se constituie
ca un conducător al contemporanilor prin puterea Logosului magic. Ea aduce
sub flamura sa nu numai spaţiul sacru românesc, ci şi cerul de deasupra unit
prin verticala muntelui. Tulburătoare este aici simplitatea detaliului prin care sunt
descrise scenarii prin care se reconstituie evenimentele istorice, dezvăluind iubirea
de oameni şi spiritul de sacrificiu în numele triumfului binelui şi dreptăţii.
Toată această incursiune în lirica Magdei Isanos, sintetizând ecourile liricii
moderne interbelice, verifică dincolo de conceptul de intertextualitate în linia de
gândire a unor M. Bahtin şi J. Kristeva şi pe cel de hipertextualitate, în descendenţa
lui G. Genette (8, p. 4). Cunoscutul poetician francez defineşte hipertextualitatea
– relaţia de derivare a unui hipertext dintr-un hipotext, respectiv acea „literatură
de gradul al doilea” cu texte derivate din texte preexistente, tradiţionale. Dacă
intertextualitaea leagă o operă de altă operă prin motive şi simboluri recurente, ea
cuprinde de fapt fenomenul de hipertextualitate.
1. Julia Kristeva, Problemele structurării textului, în Pentru o teorie a textului,

Bucureşti, Editura Univers, 1980.
2. Philippe Sollers, Nivelurile semantice ale unui text modern, în Pentru
o teorie a textului, Bucureşti, Editura Univers, 1980.
3. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, Piaţa Scânteii 1, Editura
Eminescu, 1979.
4. George Mărgărit, Poezia Magdei Isanos în Tribuna poporului, nr. 89,
16 dec. 1944.
5. Mihai Chirnoagă, Magda Isanos, în Viaţa, nr. 804, 1943.
6. Harold Bloom, Anxietatea influenţei, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.
7. Emil Iordache, Serghei Esenin – Omul şi poetul, Iaşi, Editura Junimea,
1998.
8. Gerard Genette, Introducere în arhitext, Bucureşti, Editura Univers, 1994.
380
DESPRE CONCEPTUL TEXTUALIST DE LITERATURĂ
Ion PLĂMĂDEALĂ
În studiile literare moderne se manifestă o tensiune constantă între două

tendinţe epistemologice predominante. În prima se încearcă de a constitui
cercetarea literară în scientia – cunoaştere sistematică, implicită în termenul
Literaturwissenschaft, iar în a doua sunt recuzate metodele cantitative calchiate
după disciplinele logico-matematice. Dincolo de numeroasele şi constantele
tentative de a transfera în acest domeniu metodologii şi procedee din ştiinţele
„pozitive”, bazate pe o netă separaţie subiect/ obiect, cea mai influentă para-
digmă în umanitare a devenit, în secolul trecut, constructivismul. Originile
acesteia se plasează în „cotitura lingvistică” declanşată la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când, prin efortul conjugat al unor filosofi ca Fr. Nietzsche, W. Dilthey,
Ed. Husserl, M. Weber ş. a., accentul epistemologic se mută de pe Erklärung,
explicaţia fenomenelor sociale, pe Verstehen – înţelegerea şi interpretarea lor prin
fuziunea empatică a subiectului cu obiectul. Această orientare epistemologică, ce
a subminat autoritatea pozitivismului şi istorismului, deschide şi o nouă regiune
ontologică, circumscrisă de conceptele fundamentale ale sensului şi comunicării
intersubiective, ale semnului şi limbii, marcând „turnura interpretativă”
a ştiinţelor umane din secolul al XX-lea. Realul nu mai este reductibil la principiul
cunoaşterii („există ceea ce poate fi cunoscut raţional”), ci la cel al comunicării
şi semnificării: „nu există decât ceea ce este exprimat, comunicat, semnificat”
[1, p. 8]. Înţelegerea tradiţională a limbii ca instrument pasiv de reproducere şi
transmitere a adevărului unui real extern este înlocuită cu viziunea acesteia ca
mediu cultural dens1 şi creator, în şi prin care realitatea obiectivă a lumii şi cea
subiectivă a locutorilor este produsă ori interpretată. Orice experienţă a lumii
are caracter de limbaj, mediată de varii structuri discursive şi simbolice, de unde
universalitatea hermeneuticii. A fi-aici-în-lume, ca Da-Sein, nu înseamnă, după
Heidegger, a fi în atingere cu toate fiinţările intramundane, ci a fi aruncat într-o
lume de semne şi semnificaţii desfăşurate în mediul limbajului, în care fiinţa poate
surveni. Pornind de la această ontologie hermeneutică, Gadamer tematizează,
într-un orizont filologic, „fiinţa întru text” [3, p. 599], care există întrucât „se
arată” în raport cu limba: „Fiinţa, care poate fi înţeleasă, este limbaj” [4, p. 548].
Pe acest fundal filosofic şi hermeneutic, asimilarea lingvisticii lui Ferdinand de
1
„Densitatea” sau „opacitatea” este o trăsătură definitorie a textului poetic, care
îşi etalează materialitatea sa textuală, mecanismele de autogenerare. Cl. Geertz şi-a numit
„descriere densă” metoda prin care a fundamentat o antropologie textualistă, de tip hermeneutic,
urmărind interpretarea fenomenelor culturale din punctul de vedere al sensului pentru
indivizii umani, pornind de la intenţiile acestora şi contextele acţionale. Este o antropologie
hermeneutică, în care paradigma textului substituie activitatea de explicare cu cea de lectură
a culturii ca palimpsest: „Cultura unui popor constituie o colecţie de texte, şi fiecare din aceasta
este tot o colecţie, iar antropologul încearcă să citească textele peste umărul celor cărora ele,
de fapt, aparţin” [2, p. 512].
Despre conceptul textualist de literatură 381
Saussure şi proiectarea ei pe „hermeneutica suspiciunii“ (sau „negativă“) a lui

Marx, Freud şi Nietzsche a zdruncinat practic toate conceptele teoriei literare cu
privire la intenţionalitate şi expresivitate, reprezentare şi realism, interpretare şi
comprehensiune, formă şi conţinut etc.
În anii ’70 ai secolului trecut, în climatul teoretic dominat de
poststructuralism, deconstrucţie şi New Historicism, conceptul de „operă”,
ataşat puternic auctorialităţii, este eclipsat de cele de „text” şi „discurs“,
în primul prevalând o logică a codului, iar în ultimul, de inspiraţie
foucauldiană – ideea valenţelor perlocutorii la interfaţa dintre putere,
ideologie, cunoaştere şi instituţii.
Această „cotitură textuală” s-a generalizat în ştiinţele socioumane
prin o textualizare a întregii culturi, iar „condiţia textuală”, cum o numeşte
J. J. McGann [5], defineşte atât practica acesteia, cât şi esenţa diferenţială
a umanului. Devine un loc comun că „trăim într-o realitate textuală” şi
„condiţia umană este o condiţie a textualităţii”, exteriorizată începând
chiar de la nivelul biologic, prin transmisiunea şi replicarea codului genetic
[6, p. 76-78]. Respectiv, ştiinţele sociale şi cele umane îşi bazează demersul
pe modelul retoric de cunoaştere, pe metafora „societăţii ca text” narativ
[7, p. 198], elaborând modele de analiză sociotextuală. Acceptarea naturii
textuale a cunoaşteri relevă semnificaţia excepţională a limbii în cele trei
domenii conexe: producerea cunoaşterii, prezentarea acesteia şi lectura/
interpretarea rezultatelor obţinute. Limbajul intervine în modurile în care
gândim realitatea, în care formulăm, percepem şi apreciem cunoştinţele
şi experienţele.
În cazul studiilor literare, acest textualism triumfător s-a manifestat prin
restrângerea spectrului comunicării literare la studiul artefactelor denotate ca
texte, prin ignorarea sau marginalizarea autorului şi lectorului. Un rol cardinal
în acest proces l-a jucat studiul lui Roland Barthes De l’oeuvre au texte (1971).
Atât în această lucrare, cât şi în eseul din 1972 Jeunes chercheurs Barthes atribuie
Textului, ortografiat cu majusculă, însuşiri excepţionale – el este o entitate radicală,
disruptivă şi indeterminabilă, transgresivă în raport cu categoriile culturale
dominante şi interdisciplinar faţă de frontierele instituţionalizate ale cunoaşterii.
Textul nu constituie un obiect, ci un proces sau o practică, abia perceptibilă
în anumite momente, un „câmp metodologic”: „… Ce se poate spune despre
o operă este că în ea se regăseşte Text” [8, p. 107]. Dacă poţi demonstra că operele
din trecut conţin „du texte”, înseamnă implicit că le pui în valoare. O sarcină
a studenţilor devine de a „repera ce poate fi Text în Diderot, în Chateaubriand”,
de a depista „ceea ce, într-o operă veche, este Literatură şi ce este Text”
[ibid., p. 108]. Pornind de aici, la nivel teoretic se delimitează două viziuni
asupra literaturii şi obiectelor culturale, a operei şi textului, două modalităţi
de a le concepe de către „criticii operei” şi „criticii Textului” („noua critică”).
Conform opiniei curente, tradiţionale combătute de Barthes, Madame Bovary sau
Sarrasine, de exemplu, reprezintă opere, adică produse computabile ale intenţiei
auctoriale destinate consumului, conţinând un sens de interpretat şi o unitate
estetică de evaluat, calităţi sugerate de metafora organismului. Dimpotrivă,
conform textualismului barthesian, asemenea artefacte trebuie considerate texte,
adică efecte relaţionale ale sistemelor semiotice şi intertextualităţii, ale „replierii
infinite a semnificantului” [9, p. 72], componente ale proceselor istorice de
producere şi receptare. Astfel, operă şi text trebuie să constituie două concepte
382 Ion Plămădeală
distincte ale studiului literar, bazate pe supoziţii ontologice şi epistemologice

diferite. Deşi atenţionează că nu e vorba că anumite scrieri ar fi opere, iar altele
texte, totuşi tinerii cercetători sunt îndemnaţi să revalorizeze operele consacrate
prin prisma Textului, investit de Barthes cu un potenţial radical, subversiv,
„paradoxal“ faţă de doxa: opinia comună, prejudecăţile, mitologiile, limitele şi
clasificările convenţionalizate din cultură şi literatură. Textul devine spaţiul unei
produceri scripturale, locul sau „teatrul” de reuniune a producătorului textului şi
cititorului său.
Prin urmare, „text” şi termenii sateliţi ca „textualitate”, „textualism”,
„scriitură”, „discurs” etc. nu desemnează instrumente de analiză neutre, ci ele
se includ într-un sociolect teoretic şi ideologic („ideologem”), ajungând să
configureze o Weltanschauung textuală, parte a unei conceptualităţi colective
sau doxa. Textualitatea a devenit, cum observă judicios Fr. Jameson, „o ipoteză
metodologică potrivit căreia obiectele de studiu ale ştiinţelor umane (…) constituie
texte, pe care le descifrăm şi interpretăm, spre deosebire de concepţiile vechi ale
acestora ca realităţi, existenţe sau substanţe pe care, într-un fel sau altul, încercăm
să le cunoaştem” [10, p. 18].
Observaţia lui Jameson confirmă raportul ineluctabil al conceptelor şi
termenilor literari cu anumite sisteme de gândire filosofică, estetică şi politică,
cu anumite tradiţii culturale, structuri discursive epistemice şi practici semni-
ficante. Asumându-ne premisa generalizată de A. J. Greimas că orice proiect în
ştiinţele sociale nu poate fi decât ideologic [11, p. 38], este necesar să optăm
pentru o atitudine teoretică, dialogică şi critică faţă de conceptele examinate şi
discursurile care le încorporează pornind inclusiv de la nişte poziţii ale sociocriticii
franceze. Bunăoară, după P. Zima, un discurs ideologic promovează concepţii
monologice, fiind marcate de dualism (bine/ rău; erou/ antierou; adevăr/ fals
etc.), ele prezintă propriul limbaj ca natural, „adevărat”, identic cu „realitatea”,
deci refuză caracterul contingent şi „construit“ al mecanismelor sale retorice
[12, p. 15]. În mod invers, discursul teoretic, deşi se realizează la fel
într-un sociolect, adică o ideologie ca sistem de valori, este dialectic (nu respinge
alteritatea), e reflexiv cu privire la propriile mecanisme discursive, în care
vede conceptualizări posibile ale realului, ipoteze contingente ce pot fi
ameliorate, depăşite prin dialog cu Celălalt. Dualismul semantic este substituit
astfel cu o ambivalenţă a valorilor şi unitate a contrariilor, ce nu este însă anulată,
subsumată în final într-o sinteză sistematică a Aufhebun-ului hegelian.
Ştiinţele exacte suportă şi ele presiunile unei episteme1 predominante,
deşi în cazul lor se neagă orice imixtiune ideologică. Dimpotrivă, teoriile
literare debitoare „turnurii lingvistice” şi textualiste menţionate, de orientare
poststructuralistă şi postmodernistă, pornesc de la premisa că orice artefact
cultural, artistic este produsul idiosincratic al subiectului uman integrat unui praxis
sociocultural, reflectând valori, contexte, viziuni şi poziţii ideologice specifice.
1
Cu sensul pe care i l-a dat M. Foucault în Cuvintele şi lucrurile: spaţiul general
al cunoaşterii specifice unei anumite perioade, ce instituie condiţiile de posibilitate
(a priori-ul istoric) a constituirii ştiinţelor: „Acest a priori este ceea ce, într-o anumită
epocă, decupează în experienţă un câmp de cunoaştere posibil, defineşte modul de a fi al
obiectelor care apar în cuprinsul lui, înarmează privirea cotidiană cu puteri teoretice şi
defineşte condiţiile în care putem ţine despre lucruri un discurs recunoscut drept adevărat”
[13, p. 204].
Noţiunile pe care o comunitate le acceptă ca „date“ de bază ale existenţei sale

(cum ar fi identitatea de gen, sinele individual sau conceptele literaturii, artei etc.)
nu sunt lucruri imuabile şi fiabile, fixate solid „acolo”, în lumea reală a faptului şi
experienţei empirice, ci „constructe sociale”, modelate de practicile discursive, de
structurile reprezentării, de forţele sociale şi politice şi de modurile schimbătoare
de gândire. Filosofic vorbind, acestea sunt categorii contingente, temporare şi
provizorii, şi nu absolute şi imuabile, deci e vorba de o poziţie antiesenţialistă
[14, p. 34].
Teoria literară, ca discurs secund, metalimbaj în raport cu literarul1 şi alte
demersuri teoretice şi critice, interacţionează cu celelalte sfere ale praxisului
sociocultural şi se încadrează în istoria universală a ideilor. Metalimbajul poetic
este infuzat până la saturaţie de presupoziţiile ştiinţei, moralei, filosofiei (mai ales
cea fenomenologică), psihanalizei, istoriei sau politicii. Chiar şi în preocupările
programatice şi exclusive de „text”, văzut în obiectivitatea sa autonomă şi apropriat
prin metode ştiinţifice (lingvistice şi semiotice), aceste influenţe sunt covârşitoare,
precum a demonstrat Toma Pavel în cazul structuralismului francez din deceniile 6-7
[18, p. 145-166].
Aşadar, accepţiile termenilor decurg din strategiile interpretative aplicate
textelor, din „jocurile de limbaj“ şi „formele de viaţă” (Wittgenstein) în care
acestea au fost utilizate, din doxa literară şi orizonturile valorice ale tradiţiei
ş. a. „Definirea” termenului nu este posibilă în afara istoriei aplicărilor sale la
(re)descrierea obiectelor teoretico-literare, în discursurile critice sau teoretice,
perspectiva diacronică fiind implicită în orice tip de abordare sincronică, sistematică
în acest domeniu. O funcţie a termenului este de a delimita hotarele demersului
interpretativ, de a institui şi fortifica retorica actului lecturii, care echivalează
totdeauna cu o luare de poziţie într-o dezbatere valorică, deci e un act social şi
politic [19, p. 7]. A folosi un termen presupune a subscrie la anumite argumente
de ordin cultural, estetic sau politic, a te implica într-un dialog, într-un proces de
comunicare, de negociere a sensului, a te plasa pe o anume poziţie axiologică.
Nicio interpretare nu este inocentă, căci emerge dintr-o tradiţie hermeneutică,
atât opera, cât şi lectorul acesteia fiind într-o anumită măsură produse ale unei
poziţii teoretice şi ideologice. Această ubicuitate a teoriei este vizibilă deja la
etapa stabilirii obiectului de studiu filologic: textul ca referent semiotic, care
nu este însă un lucru, un „dat” sau „fapt” natural, ci o reprezentare mentală, un
construct conceptual, o ipoteză de cercetare [20, p. 20]. De unde, o sarcină actuală
a teoriei literare devine cercetarea critică a supoziţiilor, premiselor, principiilor şi
conceptelor legitimante, a procedeelor de constituire a sensurilor, problematizarea
doxei: simţul-comun literar, a tuturor poncifelor „naturalizate“ într-o concepţie
ideologică. Este vorba nu de o limitare a puterii termenului, ci de redescrierea
sa în noi contexte teoretice, în relaţie şi dialogică, şi critică, comparată cu alte
vocabulare, o recontextualizare, pentru a-i conferi noi valori de utilizare, în
1
În măsura în care dezavuăm pretenţiile definiţiilor esenţialiste şi substanţialiste
ale „literaturii”, adoptăm acest adjectiv substantivizat „literarul”, conceptualizat de cei
care, deşi îşi asumă viziunea poststructuralistă, încearcă să păstreze nişte referenţi pozitivi
pentru „literatură”: T. Eagleton [15], J. Bessière [16], P. Widdowson [17]. „Literarul”
vizează o „scriere” generică specifică în sînul culturii, deosebită de alte forme de scriere şi
de alte forme de artă nu atât prin calităţi estetice şi lingvistice intrinsece, cât prin efectele
sale sociale şi culturale, inclusiv funcţionalitatea estetică [17, p. 95].
384 Ion Plămădeală
sensul neopragmaticii lui R. Rorty [21, p. 93-110] şi al „noii critici” barthesiene.

În Critică şi adevăr, Barthes fixează originile noilor practici critice în reevaluarea
constantă a fenomenelor istorico-literare şi redescrierea lor în limbaje înnoitoare:
„… de a aborda periodic faptele din trecutul propriu şi a le descrie din nou, pentru
a înţelege ce se poate face cu ele astăzi: asemenea proceduri de reevaluare trebuie
să devină sistematice” [22, p. 319]. Conectarea termenului la noi uzaje pune în
lumină atât virtuţile sale interpretative, cât şi, adeseori, limitele, dificultăţile
teoretice şi ambiguităţile semantice pe care le generează, parţialitatea ce le impune
lecturii prin neglijarea sau escamotarea anumitor aspecte ale fenomenului literar.
Privitor la termenii vizaţi: „text”, „textualism”, „textualitate” etc., este evident că
aceştia configurează un anumit raport cu instituţia literaturii şi cu textele/ operele
acesteia, în care, cum se întâmplă exemplar în deconstrucţie, limbajul e mutat în
centrul discuţiei, atât cuvântul, cât şi lumea fiind regândite din punctul de vedere
al ideologemului textualităţii.
Simplificând, desigur, am putea plasa paradigmă poststructuralistă sub
egida „Textului”, ca emblemă a textualizării lumii şi culturii, a ontologiilor
hermeneutice şi a unui nou tip de raţionalitate deschisă spre iraţional, mitic şi
simbolic, afectivitate, percepţie şi emoţie, indicibil şi inexprimabil, antinomie
şi paradox, spre tot ce indică exces de semnificaţie şi trăire imaginativă. Dincolo
de toate limitele şi exagerările textualismului în raport cu limba, literatura,
cunoaşterea, subiectul/ intersubiectivitatea etc., de apreciat totdeauna global
şi în context istoric, este important să observăm că „textul”, fie în versiunea sa
gnoseologică sau ca mod de existenţă, rămâne expresia umanistă a informaţiei
în epoca noastră de post-postmodernism (after-postmodernism). În plus, ca
persoane dedicate literelor, adică, etimologic, literaturii ca textus şi scriptura,
nu putem trece cu vederea că unul din efectele majore ale textualismului
din secolul trecut a fost situarea literaturii în centrul discursurilor culturale,
filosofice, ştiinţifice şi autoritatea fără precedent a criticii şi teoriei literare în
spaţiul sociocultural.
1. Codoban Aurel, Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în

semiologie şi hermeneutică, Cluj-Napoca, 2001.
2. Гирц К., Интерпретация культур, Москва, 2004.
3. Gadamer H.-G., Text şi interpretare, în „Adevăr şi metodă” (trad.
Gabriel Cercel, Larisa Dumitru, Gabriel Kohn şi Călin Petcana), Bucureşti, 2001,
p. 596-618.
4. Гадамер, Х.-Г., Истина и метод. Основы философской герменевтики
(ред., вступ. статья Б. Н. Бессонова), Москва, 1988.
5. McGann Jerome J., The Textual Condition, Princeton, 1991.
6. Scholes Robert, The Crafty Reader, New Haven, 2001.
7. Brown Richard Harvey, Society as Text. Essys on Rhetoric, Reason, and
Reality, Chicago, 1987.
8. Barthes Roland, Jeunes chercheures, în „Le bruissement de la langue: Essais
critiques IV”, Paris, 1984, p. 103-110.
9. Barthes Roland, De l’œvre au texte, în „Le bruissement de la langue: Essais
critiques IV”, Paris, 1984, p. 69-77.
10. Jameson Fredric, The Ideology of the Text (1975-76/ 86), în „The Ideologies
of Theory: Essays 1971-1986, vol. 1 (Situations of Theory)”, London, 1988,
p. 17-75.
11. Greimas Aljirdas Julien, Sémiotique et sciences sociales, Paris, 1976.
12. Zima P. V., Idéologie, théorie et altérite: l’enjeu éthique de la critique
littéraire, în „Études littéraires”, 1999, vol. 31, nr. 3, p. 17-29.
13. Foucault M., Cuvintele şi lucrurile, Bucureşti, 1996.
14. Barry Peter, Beginning Theory. An Introduction to Literary and Cultural
Theory, Manchester, 1995.
15. Eagleton Terry, Literary Theory: an Introduction. 2end ed., Oxford, 1996.
16. Bessière Jean, Dire le littéraire. Points de vue théoriques, Liège et Bruxelles,
1990.
17. Widdowson Peter, Literature, London, 1999.
18. Pavel Toma, Mirajul lingvistic, Bucureşti, 1993.
19. McLaughlin Th., Introduction, în „Lentricchia Fr., McLaughlin Th. (eds.).
Critical Terms for Literary Study. 2nd ed.”, Chicago&London, 1995.
20. Greetham D. C., Theories of the Text, Oxford, 1999.
21. Rorty Rorty, Inquiry as Recontextualization: An Anti-dualist Account of
Interpretation, în „Objectivity, Relativism, and Truth. Philosophical Papers, vol. 1”,
Cambridge, 1991, p. 92-113.
22. Барт Р., Критика и истина, în „ Избранные работы”, Москва, 1989,
p. 319-374.
386
SILVIU BEREJAN ŞI GRIGORE VIERU:

SIMILITUDINI DE VIZIUNE ASUPRA LIMBAJULUI
ŞI A LIMBII ROMÂNE
Gheorghe POPA
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi
1. Bănuim că titlul articolului nostru poate oarecum să-i şocheze pe unii

(or în situaţia dată e vorba de două personalităţi marcante din cultura spirituală
românească, dar care s-au manifestat totuşi în domenii diferite), iar pe alţii – şi
aceştia constituind majoritatea – dimpotrivă, poate să-i îndemne la o îndelungă
meditare asupra unor realităţi (afirmaţii, observaţii, constatări, sugestii etc.)
care, deşi sunt bine cunoscute de ei, urmează a fi suplimentar decantate, etalate,
evaluate etc. Anticipând observaţiile ce urmează, ţinem să facem totuşi o remarcă
(cu referire, fireşte, la subiectul în discuţie): dacă în cazul reflecţiilor lingvistului
S. Berejan avem de a face cu texte guvernate, preponderent, de rigorile stilului
ştiinţific (terminologie specifică, structură sintactică proprie, invocare de
raţionamente, reducere maximă a potenţialului obiectiv al planului semantic al
unităţilor lexicale), apoi în cazul celor ale poetului Gr. Vieru avem de a face
cu texte guvernate, preponderent, de rigorile stilului publicistic şi beletristic
(creativitate metaforică, îngemănare de funcţii, cooptare de elemente din întregul
arsenal al limbii naţionale, sporire a potenţialului afectiv al planului semantic
al unităţilor lexicale). Cu alte cuvinte, S. Berejan, în virtutea condiţiei sale de
„lingvist” pe care a deţinut-o de cca 60 de ani, s-a apropiat de limbajul uman de
pe poziţiile unui utilizator-cercetător al acestui atribut inalienabil al omenirii, iar
Gr. Vieru, în virtutea condiţiei sale de „poet” pe care a deţinut-o, de asemenea,
de cca 60 de ani, s-a apropiat de acelaşi limbaj de pe poziţiile unui utilizator-
funcţionalist (deşi, în numele dreptăţii, nu ştiu cărui lingvist i-ar fi izbutit să
prezinte atât de punctual, argumentat, convingător şi nuanţat „tragismul limbii
române de pe teritoriul Republicii Moldova”, cum a făcut acest lucru Gr. Vieru
în consistentul şi emoţionalul Discurs de recepţie rostit de poet la 30 august 2007
cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa de către Academia de Ştiinţe
a Moldovei, intitulat mai mult decât sugestiv „Limba română, oastea noastră
naţională. Testament” [12, p. 62-71]). Valoarea remarcii noastre sporeşte evident,
credem, dacă ne gândim şi la faptul că există atâţia lingvişti, după cum există şi
nu mai puţini scriitori care au preferat sau chiar s-au „ostenit” să se posteze în
expectativă în situaţiile când intervenţia lor privind destinul limbii române ar fi
fost mai mult decât binevenită.
2. Referitor la problematica de natură teoretică a acad. S. Berejan
trebuie să subliniem în mod special că, dacă în studiile reputatului lingvist
atestăm o examinare inteligibilă şi profundă a faptelor glotice concrete, apoi
acest lucru se datorează anume substanţei teoretice consistente de la care
porneşte savantul. Nu vom insista asupra acestui aspect, întrucât el a fost
Silviu Berejan şi Grigore Vieru: similitudinii de viziune 387
asupra limbajului şi a limbii române
pe larg examinat într-o serie de studii consacrate în mod special „pasiunii”
prof. S. Berejan pentru chestiunile general-teoretice (a se vedea barem [8; 9]),
dar ar trebui să se ştie că numai atunci când s-a „ocupat de lingvistica teoretică,
de lingvistica generală”, savantul S. Berejan a simţit „adevărata atracţie pentru
munca ştiinţifică, pentru cercetare, pentru studiu în genere (fără comandă de sus,
fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi, mai ales, fără reticenţele pe
care ţi le impui singur, tot din laşitate în primul rând, şi care sunt şi ele extrem de
împovărătoare)” [3, p. 3].
În ceea ce priveşte reflecţiile vieriene despre esenţa, structura, mecanismul
de funcţionare, rosturile şi implicaţiile limbajului, trebuie să menţionăm că poetul,
deşi nu face uz de termeni lingvistici, nu citează surse ştiinţifice, nu polemizează
cu lingvişti, nu stăruie asupra implicaţiilor, valorii şi autenticităţii afirmaţiilor
formulate, dar, exploatând la maximum semnificaţiile virtuale ale cuvintelor
ce derivă din legătura labilă, inconstantă, variabilă dintre semnul lingval şi
semnificaţia lor, izbuteşte să confere mesajului său un caracter ştiinţific, să-l
„scientizeze”, câştigând, astfel, încrederea cititorului şi/sau ascultătorului faţă de
cele comunicate. Pentru confirmare: oare faptul că venim „din munţii latiniei”
nu e un argument „ştiinţific” în favoarea grafiei latine? Oare nu este considerent
„ştiinţific” afirmaţia că limba, fiind o comoară, „veghea asupra strălucirii ei
nu trebuie să pirotească nicicând”? Oare nu concordă cu părerile specialiştilor
observaţia că România şi Basarabia „n-au născut în desfrânare cei doi copii, care,
de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română”? Oare nu are suport
„ştiinţific” protestul contra ideii că schimbarea străvechiului grai/ … E un bine,
e un rai (cum eram învăţaţi de cei ce nu ne doreau binele)? Oare nu sunt nişte
adevăruri de valoare perenă raţionamentele că grafia unei limbi este „hotărâtă
de natura limbii”, că „sfinte sunt toate alfabetele lumii”, că limba are „legi care
trebuiesc respectate”, că „toate limbile pământeşti sunt la fel de frumoase”, că
„limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor”,
că „prima, cea mai importantă particularitate a oricărei poezii naţionale, este,
desigur, limba în care a fost zămislită iniţial poezia”? Lesne putem deduce că
aceste idei lingvistice vieriene depăşesc vizibil cadrul românisticii, ele vizând,
mai degrabă, aspecte de teorie a limbii.
3. Vom ilustra în continuare diversele maniere – „ştiinţifică” şi „poetică” –
de formulare a reflecţiilor lingvistice, punând alături câte trei pasaje din lucrările
lingvistului S. Berejan şi din creaţia poetului Gr. Vieru (deşi suntem conştienţi de
riscul confruntării), urmărind un singur scop: de a proba similitudinea de idei, de
raţionamente, materializată verbal prin mijloace specifice.
„E un lucru absolut normal ca, „Este adevărat că există un grai

fiind locuitor al Moldovei, să te consideri moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa
moldovean şi să vorbeşti în graiul local cum există unul transilvănean, muntenesc,
(după cum e tot atât de normal ca locuitorul bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este
Olteniei să se considere oltean sau locuitorul una singură şi ea se numeşte Română”
Banatului să se considere bănăţean <…>) [12, p. 63].
cu condiţia însă că îţi dai seama că el e local
<…> şi nu poate pretinde deci de a fi limbă
oficială de stat” [1, p. 55].
388 Gheorghe POPA
„Gradul ei (a limbii române – Gh. „Câtă limbă română a rămas în

P.) de cunoaştere a scăzut foarte mult, iar Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul”
sferele ei de funcţionare în societate s-au [13, p. 387].
îngustat la maximum, ea fiind utilizată doar
în mediul rural, la piaţă şi «la bucătărie»”
[7, p. 12].
„Nu poate să nu contribuie

„Legiferarea prin Constituţie
considerabil la îngustarea sferelor de folosire
a glotonimului «limba moldovenească» şi
a denumirii limba română şi articolul 13 –
a etnonimului «popor moldovenesc» (mă
antiştiinţific şi antinaţional – din Constituţia
mir cum de nu i-au zis norod moldovenesc)
RM <…>. Acest articol se cere redactat
va rămâne în istorie ca o ruşine naţională
în conformitate cu temeiurile ştiinţifice şi
care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii
idealurile noastre de renaştere naţional-
autorilor nesăbuitelor fapte” [11, p. 280].
spirituală şi votat din nou în Parlament” [5,
p. 264].
4. Numele lingvistului S. Berejan şi al poetului Gr. Vieru ocupă un loc

de frunte în istoria culturii şi ştiinţei româneşti şi graţie faptului că palmaresul
lor e fortificat şi de contribuţiile substanţiale la procesul de „regăsire de sine”
a românilor basarabeni. Şi au făcut acest lucru, pornind de la axioma că limba
este factorul identitar primordial, iar lupta pentru limba naţională nu este altceva,
în ultimă instanţă, decât o luptă pentru identitatea naţională. Indiscutabil că orice
mişcare spre bine pe acest tărâm este asigurată şi stimulată de generalitatea şi
intensitatea conştiinţei naţionale. Raportând acest adevăr la realitatea basarabeană,
S. Berejan şi Gr. Vieru constată cu adânc regret:
„Mişcare de renaştere naţională, în „Putem vorbi deocamdată de un rol

adevăratul înţeles al cuvântului, de fapt nici al afirmării, iar nu de unul de re-afirmare
nu a fost, căci masele largi ale populaţiei al conştiinţei naţionale. La noi, din păcate,
nu erau pregătite pentru aşa ceva, nu aveau nu există o conştiinţă colectivă. Sunt numai
cunoştinţele necesare şi erau impregnate de exemple izolate de conştiinţă, dar ele nu pot
ideologia comunistă antinaţională, cultivată avea un rol hotărâtor în zidirea destinului
cu mult succes de conducerea de partid” naţional” [10, p. 17].
[2, p. 58].
5. Pentru a înţelege mai bine neliniştea obsedantă şi insistenţa revenirii

permanente a academicianului-lingvist şi a academicianului-poet la acest tezaur
al unui neam, trebuie, mai întâi, să ne pătrundem temeinic de adevărurile despre
calvarurile prin care a trecut cu destoinicie limba română:
„Basarabia este o zonă specifică, „Avem un grai cu ochi umezi

unică în felul ei în această parte a lumii, de dor şi istorie. Cu paşnice şi delicate
deoarece aici, pe acest teritoriu, în diferite unghii formate din cristalizarea sudorilor
perioade istorice, în special cele de dominaţie rostogolite pe aerul vetrei în atâtea crâncene
a imperiului rus şi apoi a regimului sovietic, bătălii, unghii care la înstrâmtorări s-au
s-au stabilit reprezentanţi ai mai multe etnii preschimbat în ghiare, în săbii de foc.
şi popoare, oameni de diferite origini, ceea Un grai cu tâmpla îmbrobonată de roua
ce i-a imprimat <…> o fizionomie de care e trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de
imposibil să nu se ţină cont la soluţionarea desăvârşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu
unor probleme politice, sociale şi, în special, tărie ca în cuprinsul limbii” [11, p. 268].
naţionale” [6, p. 53].
6. De aceeaşi neîntinată conştiinţă naţională, căreia îi este străină minciuna,
simularea, compromisul, ne vorbeşte revolta lingvistului S. Berejan şi a poetului
Gr. Vieru în legătură cu ideea vehiculată cu îndărătnicie privind organizarea unui
referendum în problema denumirii limbii noastre:
„<…> basarabenilor li s-a inoculat „Poporul, am zice, să fie lăsat în

zeci de ani că ar fi altceva decât întregul din pace, că prea a fost hăcuit de război, prea
care istoriceşte făceau parte organică. Tocmai a fost muşcat mortal de foametea din
de aceea basarabenii au încetat treptat să 46-47, prea împrăştiat prin Siberia, cu
mai simtă şi să mai cugete româneşte <…>. căluşul de gheaţă în gură, prea speriat de
Ei s-au lăsat convinşi cu timpul că s-au rupt bodiulişti, prea mancurtizat sau, pentru
de la matcă, că basarabenii constituie totuşi a folosi un termen „din partea locului”, prea
o entitate aparte ce nu se include organic borşcizat… Să fiu înţeles drept: popor este
în neamul românesc, că sunt amplasaţi şi unchiul meu Petru, şi cum să nu-ţi fie drag
nu în interiorul neamului unic, ci în afara un unchi! Dar cum poate să opteze el pentru
lui, undeva alături şi paralel cu acesta, un alfabet sau altul (pentru o denumire sau
că formează deci un alt neam, înrudit cu alta a limbii – Gh. P.), dacă în decurs de
primul. Aşadar, basarabenii nu se identifică, 40 de ani, cât a lucrat la fermă, nu i s-a spus
de regulă, cu neamul românesc, ceea ce nimic altceva, decât să nu se uite peste Prut,
ne dă dreptul să afirmăm că e vorba de să fie internaţionalist şi să mulgă cât mai
o comunitate etnică ce şi-a pierdut, de fapt, mult lapte” [12, p. 89-90].
identitatea” [6, p. 58-59].
7. Sunt arhicunoscute discuţiile puerile şi sterile – care, cu mare părere

de rău, mai continuă inutil şi astăzi – privind sintagma „limba moldovenească”.
De la 1988 încoace, acad. S. Berejan a demonstrat cu lux de amănunte, în zeci
de intervenţii scrise şi orale, că „limba română exemplară nu poate fi numită
moldovenească, pentru că limbă literară «moldovenească» nu există. Există numai
vorbire dialectală moldovenească. Ceea ce ani în şir am numit noi în R.S.S.M.
impropriu «limbă literară moldovenească» nu era altceva decât limbă română
exemplară, doar că era scrisă cu alfabet rusesc” [2, p. 28]. Avem, într-un fel, parcă
toate motivele de a pronostica, împreună cu Gr. Vieru, – încercând, totodată, din
puţinele sentimente de satisfacţie din ultimul timp – destinul „fericit” al sintagmei
ideologizate „limba moldovenească”, adică acela că „va veni o zi când parii
smulşi (de la hotarul dintre Moldova şi România – Gh. P.) se vor sparge de capul
limbii moldoveneşti” [13, p. 429].
8. Având în faţă opera unui lingvist şi a unui poet, cititorul neavizat s-ar
putea întreba contrariat: prin ce se explică aceste similitudini de viziune asupra
limbajului, în general, şi a limbii române, în special?
În primul rând, e vorba de doi intelectuali care au absolvit aceeaşi facultate
(S. Berejan – Universitatea de Stat din Chişinău în 1952, iar Gr. Vieru – Institutul
Pedagogic „I. Creangă” în 1958) şi au activat în aceeaşi perioadă de timp;
– în al doilea rând, ambii „fac parte din cea mai tragică generaţie de români
basarabeni”, generaţie „intoxicată în copilărie, adolescenţă şi chiar în primii ani
ai tinereţii, de otrava propagandei antiromâneşti” [13, p. 453];
– în al treilea rând, trebuie luat în calcul „orgoliul” atât al lingvistului
S. Berejan, cât şi al poetului Gr. Vieru că sunt români (S. Berejan: „Dacă aş lua-o
tot în lingvistică de la început, aş prefera să fiu apreciat exclusiv de specialişti, nu
de şefi prin prismă politico-ideologică. Dar, dacă n-a fost să fie aşa cum aş fi vrut,
390 Gheorghe POPA
nu regret totuşi viaţa trăită, căci, la urma urmei, am studiat şi mi-am apărat, cât şi
cum am putut, limba neamului. Şi asta vreau s-o afirm acum, înspre apusul vieţii,
deschis: am iubit dintotdeauna limba şi neamul şi anume aceste sentimente
mi-au insuflat energie şi putere de rezistenţă. Le voi iubi şi în continuare cu
aceeaşi intensitate şi le voi apăra cu aceeaşi perseverenţă în orice situaţie”
[2, p. 60]; Gr. Vieru: „Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor
filologi care au semnat o asemenea declaraţie (e vorba de Declaraţia Adunării
Generale Anuale a A.Ş.M. potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat
a RM este limba română – Gh. P.). Ea îmi adâncise mândria că fac parte şi eu
din neamul care vorbeşte şi scrie româneşte” [12, p. 68]);
– în al patrulea rând, aceşti doi vrednici fii ai neamului au ştiut a alege grâul
de neghină, fiind nu numai mari naţionalişti (în sensul frumos al cuvântului), dar
şi mari internaţionalişti. Astfel, S. Berejan n-a pus niciodată la îndoială faptul că
„ruşii au spus multe lucruri. Suntem sau nu suntem noi înclinaţi spre cultura şi
ştiinţa rusă, spre contribuţia ruşilor la cultura şi la ştiinţa universală, dar trebuie să
recunoaştem că ei ne dau posibilitatea să vedem unele lucruri printr-o altă prismă”
[4, p. 59], după cum Gr. Vieru nu a „confundat niciodată politica imperială ţaristă
şi sovietică cu marea cultura rusă”, neratând nicio ocazie de a-şi exprima profunda
recunoştinţă „acestor mari savanţi ruşi de viţă nobilă”, cum ar fi R. Budagov,
R. Piotrowski ş. a. [12, p. 69];
– în al cincilea rând, atât S. Berejan, cât şi Gr. Vieru au conceput limba mai
mult decât un mijloc de comunicare interumană. Din acest motiv, ei s-au văzut
obligaţi să-şi depăşească statutul lor de simpli utilizatori ai acestui mijloc, dând
mai mult preferinţă statutului lor de valorificatori ai implicaţiilor, de glorificatori
ai virtuţilor şi de protectori ai rosturilor limbajului uman, în general, şi ale limbii
române, în special.
1. Berejan Silviu, Varietatea moldovenească a vorbirii orale româneşti şi

limba literară scrisă, în „Limba română” (Chişinău), 1994, nr. 5-6.
2. „Denumirea limbii noastre e cea ştiută de toată lumea – română”. Dialog:
Alexandru Bantoş – Silviu Berejan, în „Limba română” (Chişinău), 1995, nr. 3.
3. „Lingvistica nu m-a făcut fericit.”. Dialog: T. Rotaru şi S. Berejan, în
„Momentul”, 2 august 1997.
4. „… Am căutat să fac din lingvistică un fel de matematică”. Gh. Popa şi
N. Leahu în dialog cu acad. Silviu Berejan, în „Semn”, 2000, nr. 1-2.
5. Berejan Silviu, Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova.
Aspecte identitate, în „Basarabia. Dilemele identităţii”, Iaşi: Fundaţia Academică
„A. D. Xenopol”, 2001.
6. Berejan Silviu, Despre cauzele pierderii identităţii lingvistice şi etnice
într-o regiune ruptă din întreg, în „Identitatea limbii şi a literaturii în perspectiva
globalizării”, Iaşi: Trinitas, 2002.
7. Berejan Silviu, Degradarea vorbirii orale într-un stat în care funcţionează
paralel două limbi oficiale, în „Timpul”, 9 septembrie 2005.
8. Filologia modernă: realizări şi perspective în context european. în memoriam
acad. S. Berejan, Chişinău, 2009.
9. Omagiu academicianului Silviu Berejan, Bălţi-Chişinău: Presa universitară
bălţeană, 2002.
10. „Fără limba română n-aş fi ajuns poet”. Dialog: Alexandru Bantoş şi
Grigore Vieru, în „Limba română” (Chişinău), 1995, nr. 1.
11. Vieru Grigore, Acum şi un veac, Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional,
2002.
12. Vieru Grigore, Limba română, oastea noastră naţională. Testament,
în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 2007, nr. 3-4.
13. Vieru Grigore, Taina care mă apară. Opera poetică, Iaşi: Princeps
Edit, 2008.
392 Adrian Dinu RACHIERU
GRIGORE VIERU – PATRIA ŞI MATRIA
„Pierzând pe mama, îţi rămâne patria”

(Grigore Vieru)
Adrian Dinu RACHIERU

Universitatea „Tibiscus”, Timişoara
Ivit într-o „casă văduvă şi tristă/ De la margine de Prut”, cântând „crinii

latiniei”, Grigore Vieru a devenit, se ştie, figura tutelară a Basarabiei. Versurile
sale, de un teribil impact, riscă chiar anonimizarea, intrând în circuitul folcloric.
Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare
dualitate, cum observa, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte,
o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate
arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor
pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios,
cerând ocrotire le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul
Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât
de frumos” (Alex Ştefănescu) a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar
şi „terorist”. Dar mai presus de toate este şi rămâne un uriaş poet, noi având
obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Expediat sub etichete
infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, ignorat
ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate
(m. 18 ianuarie 2009). Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a
însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi. Românitatea îi rămâne datoare.
Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit,
istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia
poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte
iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind
„bijuterii cantabile” (cf. Constantin Cubleşan), Grigore Vieru, cu figura-i plăpândă,
iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i
copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea
înstrăinării, căutându-şi matca (tabuizată). El rămâne, indiscutabil, stegarul celei
„mai eminesciene generaţii” (M. Ungheanu), ştiind prea bine că „la Eminescu
abia dacă se ajunge”.
Ca „apologet al vieţii” (M. Cimpoi), poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”,
se vrea o „vioară ce vibrează”. Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare
isusiacă, el scria pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean
împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic,
invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita-Hotin a fost fruntaşul
şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia
Mateevici–Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – „alb de
Grigora Vieru – Patria şi Matria 393
duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase

pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea circumstanţelor,
replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate.
Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul şi izvorul îi
oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al
vieţii” – palpează esenţialitatea scoţând „pui de lumină” pe temelia „clasicismului
gnomic”. Scrisul îngăduie „căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, exorcizând
răutăţile lumii. Pricină pentru care lirica sa „dezgolită”, „înciudată”, developând
suferinţa ca rană este, deopotrivă, rugă şi blestem; cu un aer familial, aşezată în
intimitatea temelor majore şi cucerind simplitatea adevărurilor fundamentale, pe
temei etic, ea este – nu mai puţin – imprecaţie şi iertare, vibrantă şi radioasă, plină
de frăgezimi, cu reverberaţii liliale şi o puternică amprentă deceptivă. Poet al
candorilor (Ana Bantoş), primenind limbajul liric basarabean, firavul Vieru este
şi bătăios. Verbul său, direct, tăios a emoţionat şi mobilizat românii est-pruteni,
înrolaţi, sub stindard eminescian, într-o miraculoasă cruciadă, vestind renaşterea
naţională. Poate nu întâmplător volumul său de debut (1957), adresat celor mici,
se chema Alarma. „Un capăt toate au sub cer”, spune ferm poetul, supărat că
Prutul „de-o vecie izvorăşte”, despărţind fraţii. Şi acest titlu premonitoriu, urmat
de alte numeroase cărţi de succes i-au asigurat o faimă durabilă, întreţinând magia
Vieru (Theodor Codreanu). Surprinzător, întâi a fost vorba, totuşi, de o consacrare
unională şi abia apoi a fost recunoscut şi acasă; cântând, inevitabil, şi „steluţa de
octombrel” deşi contaminarea ideologică a fost superficială (cum demonstrează,
temeinic, criticul de la Huşi, într-o carte despre „omul duminicii”). Şi în care
Gr. Vieru e citit ca „un Bacovia de semn întors”, într-un ingenios şi pertinent
excurs contrastativ. De fapt, despre Vieru s-a scris enorm începând cu volumul
din 1968 (Mirajul copilăriei), semnat de M. Cimpoi, urmat de monografiile lui
M. Dolgan, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu şi Theodor Codreanu. Plus puzderia
comentariilor, glorificând vârsta paradisiacă, prospeţimea senzorială, cascada
bucuriilor simple, respirând blândeţe, conjugând credinţa şi eticismul.
Cu Grigore Vieru coborâm în starea „dintâi” a lumii: „Toate îmi par că sunt/
Prima oară”. Spaţiul vierean ingenuu, răscolit de o bunătate primordială se sprijină
pe arhetipul mamei, ca simbol matricial. În mitologia sa, încercând a îmbuna
lumea, poetul cheamă în ajutor şi spusa aforistică. Palpează elementaritatea, caută
bucuriile simple, durează, într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat o bază
paremiologică, pe temelia cărţilor, invocând texte sapienţiale. Poetul se împarte,
se risipeşte în poemele sale, lapidare şi memorabile, visând la o simplitate mereu
proaspătă: „M-am amestecat cu cântul/ Ca mormântul cu pământul”. Graiul
matern („săpat până la lacrimi”), îndureratul plai natal, cinstirea limbii, veneraţia
pentru înaintaşi (Legământ-ul fiind un veritabil testament poetic) sunt obsesiile
sale călătoare, nuclee tematico-motivice care îi definesc vitalitatea creaţiei, de
o cuceritoare sinceritate. Se poate încerca un tratament „pur tematologic” (cum
sugera M. Dolgan), descoperind, sub titluri seducătoare, reeditări. Dar, prin
acumularea detaliilor, textele lui Vieru aprind „dorul de viaţă”; de la mormântul
strămoşilor urcă o dragoste „fără sfârşit” (v. De la tine), iar moartea pânditoare,
curăţenia morală prelungesc tonic ecoul mioritic, poetica viereană închipuind
o „sfidare calmă a morţii” (cf. Fănuş Băileşteanu). În descendenţă eminesciană,
Grigore Vieru aduce prinos de recunoştinţă celei care l-a dăruit limbii „prin ziua/
Ce dulce datu-mi-s-a” (v. Graiul). Poemele sale circulând fără paşaport, publi-
cistica înfiorată de crezul unionist, cântecele îndrăgite fac din Vieru un simbol
(adulat sau hulit) şi o valoare certificată, nescutită de asalturi denigratorii.
La Vieru principiul matern umanizează, dobândeşte vibraţii cosmice,
devine chiar „substitut al eternităţii” (M. Cimpoi). Poetul, un evlavios, contemplă
succesiunea anotimpurilor, culege „roua sufletului”, e bolnav de armonie şi
înţelege că veşnicia e „ca laptele mamei”. Iar mama, cu „fierbintea ei respiraţie/
roteşte pe cer stelele, luna” (vezi Când sunt eu lângă mama). Aşadar, cosmosul
– s-a observat – capătă un nimb matern, mama devine osia lumii. Nu trebuie
subestimată „pedagogia” liricii lui Vieru. Romantic într-un secol deromantizat,
poetul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu poezia. El caută „umbra copilăriei”
(de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel „univers fericit”
invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Cum poetul, spuneam,
este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea)
caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni în locul Ei? – se întreabă Vieru.
O lume maternă, crescând sub acest simbol tutelar stăpâneşte universul liric:
„Nu poţi să smulgi din aer/ Al mierlei cântec spus/ De vorba mamei gura-mi/
S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape smulge/ Un soare oglindit/ De mine
chipul mamei/ Să îl desparţi nu poţi” (Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din
„casa mumei”, „plânsetul humei” (e un accent bacovian aici), iubirea ia chipul
mamei; „pierzând pe mama – citim în Caut umbra – mi-a rămas patria”. Deci,
sfârşind antologic: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!” (v. Mamă, tu eşti…).
Ca poet-rapsod cultivă, de fapt, un crez clasicist, gnomic, coborând în
ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru „a prinde” rostirea esenţială
a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religiozitatea). El toarnă într-o formulă
cantabilă fondul creştin, mângâiat de fiorul cosmic. Ingenuitatea (recuperată) ne
transportă într-un timp mitic, iar versul, gravid de afectivitate, bolnav de orfism
poartă o prospeţime nealterată. Omul Vieru, fragil, blând, cocoţat, totuşi, pe
baricade, risipind bunătate a devenit – ca poet mesianic – nu doar o respectată voce
publică, ci un simbol basarabean, idolatrizat sau, dimpotrivă, târât în războaie de
mahala. În care nu ezita a intra, paradoxal, cu violenţă pamfletară. El rămâne însă
un „izvorist” (cum bine s-a spus), decretând „retragerea amniotică” (M. Cimpoi),
defilând liric, sub impuls virginal, în Paradisul arhetipurilor. Scriind cu lacrimi
şi sporind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare,
Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa
copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita;
iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui
ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului
(Stanislav Rassalin), invocând neuitarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea
bătută a gâlcevii” pe care, vai, ne înghesuim. Cel „vândut” fraţilor, devenit – vorba
lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti află în zicerea aforistică
un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei.
Şi ura care nu oboseşte. Invitându-ne, compensator, „prin iarba verde de-acasă/
Cu lanţul de rouă la glezne” fără a uita de bătăliile pe care le are de purtat,
înfrângându-şi, prin verbul polemic fulgerat, blândeţea şi fragilitatea. Aparent
Grigora Vieru – Patria şi Matria 395
monocordă (judecată lăţită de răuvoitori peste toată opera), lirica sa confirmă

„frica de cuvânt” care îl încearcă pe Vieru, indiscutabil, un mare poet. Un poet
care – spunea inspirat N. Dabija – este chiar un destin.
O simplitate rafinată, captând vocea colectivităţii răzbate din opera
„omului de lacrimi”, cel care împletind orfic toate vârstele rămâne un exponent
al întregului românesc. Ca poet existenţial, Grigore Vieru a scris, de fapt, doar
o Carte; „copilul cel mare al Neamului” (cf. Vlad Ciubucciu), lampadofor al
ideii naţionale, „stropit de slavă/ ca de sânge” (v. Poetul), aflând în ochii mamei
„primul cer”, cu figura sa de ascet, ros de suferinţă a apărat „focul sacru” al
limbii. O sensibilitatea dureroasă, scuturându-se de frigul înstrăinării, traversând
„timpuri satanice”, reactivând legăturile cu o tradiţie boicotată străjuieşte drumul
de la copilăria pruteană la „versurile creştineşti” (cum le considera chiar Poetul)
din antologia Taina care mă apără (Princeps Edit, 2008), aşezându-l, îndreptăţit,
în galeria poeţilor metafizici. Dincolo de „capcana” simplităţii şi a capitalului
sentimental, poezia sa („dulceagă”, aparţinând unui elegiac minor, zic cârcotaşii)
exprimă, cu blajinătate şi delicateţe sau, dimpotrivă, vehement, strigătul sângelui,
„matria” şi patria, gama omenescului. Fiindcă doar marile spirite, palpând esenţele,
ajung la această simplitate cutremurătoare a spunerii: „Respectăm moartea,/
pentru că nu este/ Mincinoasă ca viaţa” (v. Cum să-ţi spun). Dar moartea, ne
prevenea poetul, „cântă-adânc în mine”. Moartea – spunea tot el într-un splendid
dialog cu Al. Bantoş (v. Limba română, nr. 1/ 1995, p. 7-21) – „ne priveşte din
fiecare floare de la începutul vieţii; de ce ne-am teme de ea?” Concluzia se
desprinde limpede: «Nu mi-e frică de moarte, „mi-i somn” de ea». Înfrângând
vicleniile morţii, poetul îşi savura revanşa: „Dar ai să-ţi iei din mine ce e lut/
Iar ce e foc, îţi va scăpa din mână”. Opera durată şi durută, sfidând „păienjenişul
sârmii ghimpate”, citind lumea prin prisma suferinţei basarabene, într-un limbaj
simplu, domestic, cantabil, bolnav de candoare, respirând un „trăirism organic”
(M. Cimpoi) este ceea ce ne rămâne. Un univers poetic care sărbătoreşte treimea
neamului, cele trei divine teme (Mama, limba română şi Iubirea). Cine a răsfoit
antologia de poezie românească Cât de frumoasă eşti, o idee veche care, în 2004,
a prins chip editorial devenind un vis împlinit ştie prea bine că volumul, dedicat
mamei Eudochia, se oprea doar asupra creaţiei celor „plecaţi la strămoşi”. Astfel,
Grigore Vieru, cercetând răbduriu zestrea noastră lirică, se căuta pe sine, „divinele
teme” irigând lirica sa.
De la Steaua de vineri (Junimea, 1978), manuscris strecurat de
M. R. Iacoban la „alte lucrări” în portofoliul editurii şi până la Taina care mă
apără (Princeps Edit, 2008), un „volum-lespede” (scria acelaşi M. R. Iacoban),
ivit prin osârdia lui Daniel Corbu tot în „dulcele târg”, traiectoria lirică a lui
Grigore Vieru, adus astfel acasă, nu suportă prefaceri spectaculoase. Poetul
se întorcea la izvoare, redescoperindu-şi rădăcinile; crescut în „înstrăinare”,
el absolvea şcoala din Lipcani fără a fi auzit de Eminescu. Încât revelaţia din 1957
şi, mai apoi, în 1988, vizita la „baştina Măriei-Sale” a cetăţeanului sovietic Grigore
Vieru i-au îngăduit să se considere „o lacrimă de-a lui Eminescu”, încercând
a dezlega taina limbii din care a răsărit. Cel alcătuit „din mai mulţi oameni”
a slujit cu har templul Limbii Române şi a pătruns, merituos, prin verbul agitatoric
şi dragostea pentru Ţară, fortificându-i curajul de a rezista, în galeria marilor
poeţi naţionalişti. Devenit o legendă vie, Vieru a îmbrăţişat o carieră misionară,

fiind – observa M. Ungheanu – „purtător de lacrimă colectivă”. A suportat,
aşadar, blamul, arbitrajul postmoderniştilor şi insolenţa junilor, inclusiv reproşul
că a rămas „tot la Eminescu”, inclus, aşadar, pe lista basarabenilor „defazaţi”.
Venind dintr-o „copilărie desculţă”, purtând amintirea grea a „anilor chirilici”
(asuprind limba strămoşească), poetul – un suflet vulnerat – s-a încăpăţânat să
rămână un slujitor cinstit al poeziei româneşti.
Fixat, aşadar, în matca marilor teme, trecând cuvintele prin „roua

suferinţei” şi trecând el însuşi, repetat, Prutul – „apa cu lacăt” pentru a mai
lua „o gură de aer” (cum mărturisea într-un interviu), Grigore Vieru şi-a
încheiat zbuciumul terestru. A început posteritatea celui care a fost „respiraţia
Basarabiei” (cf. Eugen Simion) şi care nu a ostenit să cânte, în seducătoare
propuneri sinonimice, trăite la temperatura bucuriilor simple, cheltuite fără
rest, PATRIA şi MATRIA.
397
DENUMIRI DE APE PROVENITE DE LA OICONIME
VIORICA Răileanu
Fără a fi considerată disciplină aparte, hidronimia rămâne, alături de

oiconimie şi oronimie o ramură distinctă în cadrul ştiinţei numelor de locuri,
prezentând o importanţă deosebită pentru istoria limbii şi a poporului.
Hidronimia, fie că este vorba de nume de ape mari (macrohidronime) sau
fie că este vorba de nume de ape mici (microhidronime) [1, p. 26] curgătoare ori
stătătoare, are un pronunţat caracter local, este un produs al graiului populaţiei
care a locuit şi locuieşte nemijlocit de un timp îndelungat în acele locuri, ea fiind
o reflectare directă a aspectului teritorial al limbii comune, a dialectului sau a
graiului vorbit de această populaţie.
Hidronimele sunt considerate, în ordinea stratificării, cel mai vechi strat,
dar şi cel mai rezistent. „Vechimea apelor – spunea Iorgu Iordan – este mai sigură,
căci aşezările îşi schimbă mai uşor numele, dar nomenclatura apelor, se dovedeşte
mai rezistentă” [2, p. 3; 3, p. 98].
Hidronimul este un nume propriu care exprimă diverse obiecte geografice
(naturale sau artificiale) care presupun existenţa apei în general. În funcţie de
caracterul acestora ele poartă diferite denumiri: oceanonime (nume de oceane,
mări, lagune), limnonime (nume de lacuri, bălţi, mlaştini), potamonime (nume de
ape curgătoare, fluvii, râuri).
Hidronimele şi-au demonstrat importanţa lor social-istorică, ţinând seama
de faptul că în multe cazuri apele au servit ca hotare între proprietăţi, moşii,
unităţi politico-administrative mai mari sau mai mici, aşa cum o dovedesc
documentele de epocă, divizând natural şi social suprafaţa geografică. Totodată
hidronimele interesează şi prin aspectele vechi de limbă pe care le pot păstra
mai bine decât toponimele (numele de locuri propriu-zise). Hidronimele, chiar
dacă sunt elemente care aparţin lexicului, adică sunt la origine nume comune,
nu pot fi totuşi confundate cu termenii comuni corespunzători, deoarece ele
treptat au dobândit trăsături individualizatoare, datorită unei utilizări specializate,
presupunând unele trăsături specifice, diferite de cele ale apelativelor, printre care
funcţia de desemnare este cea mai importantă [4, p. 207].
Hidronimele prezintă interes şi prin modul în care au luat naştere. Din
punct de vedere semantic hidronimele pot fi clasificate în mai multe categorii:
• hidronime care îşi au originea în aspectele geografice ale locurilor
(nume de ape care indică flora, fauna, diferite aspecte ale terenului, cele privitoare
la albia şi malurile apei);
• hidronime care exprimă diverse însuşiri ale cursurilor de apă;
• hidronime care prin conţinutul lor exprimă realităţi istorico-sociale
(anumite întâmplări petrecute în locurile respective);
• hidronime formate de la antroponime;
• hidronime provenite de la alte toponime (de la aşezările pe care apele le
străbat, de la munţii şi dealurile din apropiere sau de la alte locuri [5, p. 70].
398 Viorica RĂILEANU
Ponderea unei sau altei categorii depinde de cauzele obiective, socio-

istorice sau lingvistice, care au determinat-o. Se observă totuşi proporţia sporită
a hidronimelor provenite din apelative şi o reprezentare mai redusă a celor
provenite din antroponime sau alte toponime.
În analiza hidronimelor pe care o vom realiza în continuare ne permitem să
reproducem ca material factologic din arealul zonei hidrografice Prut. Aici vom
regăsi majoritatea din aceste categorii, însă ne vom opri asupra denumirilor de
ape provenite de la alte toponime, mai exact de la oiconime (această categorie de
nume topice reprezintă la origine termeni ce denumesc aşezări omeneşti, locuinţe,
diverse încăperi şi construcţii (< gr. oicos „locuinţă”, „localitate”, „încăpere” +
onyma „nume”)).
În activitatea cotidiană atestăm unele grupe de toponime care prezintă
o corespondenţă în denumire, o coincidenţă. Această coincidenţă există şi între
numele de sate şi ape, mai ales la satele care sunt aşezate aproape de vărsarea
unei ape, ceea ce demonstrează, pe de o parte, că a avut loc un transfer semantic,
care constă în denumirea unui obiect geografic prin intermediul unui termen
desemnând un alt obiect, iar, pe de altă parte, că denumirea este relativ nouă.
Când numele de ape şi sate au la bază un apelativ comun, punctul de plecare
este greu de stabilit, căci nu există un criteriu după care anumite grupuri lexicale
sunt apte să denumească anumite obiecte. Cu alte cuvinte atât numele de sate, cât
şi numele de ape nu pot fi, decât cu puţine excepţii, determinate printr-o anumită
sferă lexicală. Întâlnim denumiri ca: Budăi, Hârtop, Izvoare, Lunca, Poiana, Salcia,
Sărături, desigur nume de ape, dar denumiri de acest fel au şi satele, mai ales cele
aşezate la izvorul apei. Precizările, care se încearcă să se facă, apelându-se în acest
scop la serviciile statisticii, sunt mai mult de domeniul ipotezelor, au un caracter
aproximativ, încercând să se stabilească în ce împrejurări se putea face transferul de
denumire de la oiconim la apă şi invers.
Or, denumirea apei reprezintă numele unei aşezări prin care sau pe lângă
care trece apa respectivă. Analizând hidronimele care provin de la aşezările pe
care apele le străbat, trebuie să remarcăm că numai apele mici capătă astfel de
nume, ele fiind legate, în general, numai de o aşezare sau de o formă de relief
mai importantă. Apele mari care străbat numeroase aşezări şi forme de relief nu
primesc astfel de nume, decât poate, cu totul incidental [5, p. 73].
În general transferul de nume în toponimie prezintă dificultăţi foarte mari,
deoarece în multe cazuri este vorba de un lanţ de treceri ale numelui de la un
obiect la altul. Faptul acesta presupune că sensul toponimului a dispărut. Problema
transferului de nume nu poate fi convenabil rezolvată printr-o analiză semantică.
Greutatea începe tocmai din momentul în care se face transferul de nume de la un
obiect la altul: între numele de sate şi numele de ape se pot interpune nume ale
altor obiecte care pot fi, în egală măsură, plauzibile şi pentru un domeniu, şi pentru
altul [6, p. 171-180]. Rezolvarea corectă a transferului toponimic este posibilă
numai prin cunoaşterea situaţiei din teren şi prin analiza atentă a informaţiilor
furnizate de sursele istorice.
Atunci când vorbim despre transferul de nume în toponimie, trebuie
neapărat să avem la dispoziţie acei indici formali, care ar face o diferenţă netă
dintre aceste două grupe toponimice (în cazul nostru dintre hidronim şi oiconim)
şi pe baza cărora să putem stabili exact că anume hidronimul a provenit de la
numele de locuri şi localităţi şi nu invers. În continuare vom încerca să stabilim
Denumiri de apre provenite de la oiconime 399
ce argumente de natură lingvistică există şi ce posibilităţi ne oferă ele pentru a ne

conduce la rezolvarea problemei: nume de sat sau nume de apă?
1. Cel mai răspândit procedeu este formarea numelor de sate cu ajutorul
sufixului -eşti. Modelul acesta are o mare răspândire în toponimie. Sufixul -eşti
este un indiciu precis pentru formarea numelor de sate şi numelor de locuitori,
sau cu un alt termen, pentru „numele de grup”. De cele mai multe ori, numele de
locuri în -eşti au luat numele întemeietorului sau al proprietarului urmat de suf.
-eşti, care indică originea personală a locuitorilor şi descendenţilor celui care
au deţinut locul respectiv. Cu alte cuvinte, un nume de apă în -eşti nu poate fi
închipuit fără un nume de sat în -eşti sau un „nume de grup” în -eşti, prezenţa
unui hidronim terminat în -eşti este dovada existenţei unei aşezări în -eşti. Un
nume de apă în -eşti înseamnă: „apa care trece prin satul X + eşti” sau „apa care
trece prin moşia X + eştilor”. Chiar dacă aceste condiţii dispar, apa îşi păstrează
numele [7, p. 6].
Zona hidrografică Prut include aproximativ 815 de denumiri de ape dintre
care doar foarte puţine au terminaţia în -eşti. Numele aşezării poate apărea ca
atare în denumirea apei ca în exemplele: Făureşti (Lăpuşna) < Făureşti, mahala,
s. Lăpuşna, rn. Hânceşti; Bârneşti (Porumbeşti) < Bârneşti, loc pe stânga
drumului spre Porumbeşti, fostă pădurice; Negreşti (Măcăreşti, Ungheni),
Chivereşti (Nisporeni), Valea Tânjeleşti (Nisporeni), Valea Vinţeleşti, dar
există şi hidronime care se formează cu ajutorul entopicelor vale, pârâu ca prim
termen, iar al doilea termen având un nume de sat în cazul genitiv. În asemenea
cazuri entopicul folosit este adesea facultativ, folosindu-se uneori (doar) pentru
a denumi apa: Valea Făleştilor, Pârâul Hăreştilor, Valea Hitreştilor, Valea
Soltăneştilor, Valea Ciuteştilor, Valea Vărzăreştilor, Valea Vulcăneştilor, Valea
Mireştilor, Valea Cristeştilor.
Unele denumiri nu se mai întâlnesc astăzi ca nume de sate, fiind
schimbate în decursul timpului, însă oficialităţile nu au schimbat numele de
ape, ele rămânând intacte.
2. Un alt procedeu, nu mai puţin răspândit, este formarea numelor de sate
cu sufixul -easca, un sufix posesiv care are aceeaşi origine cu sufixul -eşti. Numele
de ape în -easca sunt în totalitate preluate de la nume de sate. Un nume în -easca
poate însemna: loc, moşie, proprietate etc., care aparţine unei anumite persoane.
Forma de feminin se explică prin acordul gramatical dintre adjectiv şi obiectul
posedat. Nume de ape formate cu acest sufix poate să însemne: o apă care trece
prin satul X + easca sau care izvorăşte dintr-un loc cu acest nume, ca şi în exemplul
Vărzăreasca (Cărpineni), atestat ca nume de apă în zona hidrografică Prut. În cazul
când denumirea a fost împrumutată de la un sat Vărzari sau Vărzăreşti nu mai
avem de a face cu denumiri identice.
Alături de formaţiile în -easca le întâlnim şi pe cele în -easa: Comăneasa
(Medeleni), Răjileasa (Valea Trestieni), Boldureasa (Ciuteşti), Şiurleasa
(Nisporeni), Pleşculeasa (Sărata-Mereşeni), Holbăneasa (Caracui), Bărăneasa
(Cania), Băbăneasa (Sărata-Mereşeni), Fântâna Mătiesei, Râpa Bălănesei, etc.
Deosebirea dintre aceste denumiri ar fi că ultimele au un pronunţat caracter
antroponimic, nefiind legate de un nume de loc. E posibil ca denumirea să fi
trecut direct de la antroponim la toponim, fără schimbări formale şi fără dezvoltări
speciale de sens.
3. În aceeaşi situaţie se află şi numele de sate şi de ape formate cu sufixul
-oaia. Cele mai multe hidronime formate cu sufixul -oaia sunt de origine
400 Viorica RĂILEANU
antroponimică. Ele provin de la nume de persoane de genul masculin prin

procesul de transonimizare, deşi unele nume de ape ar presupune şi o temă
toponimică: Tristoaia (Tabani), Găinoaia (Tabani), Creţoaia (Caracuşenii
Vechi), Fundoaia (Hădărăuţi, Ocniţa, Tabani), Clefăsoaia (Cepeleuţi),
Măzuroaia (Şofrâncani), Bozoaia (Şofrâncani), Şoltoaia (Zagarancea,
Bălăneşti), Bădrăşoaia (Frăsineşti), Hărmăsăroaia (Bălăneşti), Corpăcioaia
(Chilişoaia), Alboaia (Frăsineşti), Veleşoaia (Bălăureşti), Vâscoaia
(Soltăneşti), Focoaia (Chetroşeni), Cârjoaia (Voinescu), Găuzoaia (Pleşeni),
Zdroboaia (Tătărăşeni), Zăvoaia (Colibaşi), Valea Mârzoaiei (Mârzoaia),
Valea Chilişoaia (Chilişoaia), Fântâna Hăşoaiei (Bleşteni).
4. Un număr de ape provin din nume de sate cu finalul -eni (-ani), care
arată apartenenţa la o persoană sau la un nume de loc, care se pot transforma
în nume de sate, iar cu timpul au devenit şi hidronime. Uneori derivatele în
-eni par a proveni de la nume de persoană, dar pentru problema noastră nu
contează dacă numelor satelor în -eni au la bază o temă toponimică sau una
antroponimică. Pentru că, dacă numele de sate în -eni au, eventual, o temă
antroponimică, numele de ape nu o pot avea. Numărul hidronimelor formate
de la un antroponim este mic, deoarece dacă un sat poate fi proprietatea unei
persoane sau poate fi întemeiat de către acea persoană, urmând apoi să-i poarte
numele, apele curgând pe distanţe mari, au fost considerate dintotdeauna
proprietate a tuturor, a obştii [8, p. 208]. Din acest motiv, hidronimele provenite
de la antroponime caracterizează numai apele mici, care eventual, traversează
proprietatea unei persoane. Provenienţa unui hidronim de la un nume de
persoană nu indică, însă, întotdeauna, un raport de proprietate [5, p. 74].
Ele îşi iau denumirea de la sate: Bădrăjeni < Bădrăjeni, mahala, SE, s. Zăicani,
rn. Râşcani < fam. Bădrăjeanu; Popinţeni < Popinţeni, a fost sat, s. Bălăneşti,
rn. Nisporeni; Valea Trestieni (Bărboieni) < s. Valea-Trestieni, rn. Ungheni;
Ţuguleni (Băcşeni), Valea Coiceni (Chirileni), Valea Cărăuşeni (Negurenii
Vechi), Valea Păgubeni (Fântâna Albă), Valea Meşneşeni (Şendreni).
Menţionăm că numele în -eni (-ani) pot să se formeze nu numai de
la numele unei aşezări, de unde vin locuitorii satului, ci şi de la un nume
de loc, înălţime, depresiune, nume de apă etc. De la nume de sate în -eni
(-ani) se formează şi denumiri compuse cu ajutorul entopicelor vale, pârâu,
de tipul: Valea Bricenilor, Valea Brânzenilor, Valea Niorcanilor, Valea
Şaptebanilor, Valea Gălăşenilor, Valea Lucăcenilor, Pârâul Petruşenilor,
Valea Sturzenilor, Valea Clococenilor, Pârâul Glodenilor, Valea Taxobenilor,
Valea Urzicenilor, Valea Coşenilor, Valea Cetirenilor, Valea Şendrenilor,
Valea Şişcanilor, Valea Iurcenilor, Valea Perenilor, Valea Burdujenilor.
Uneori în comunicare aceste denumiri se suprimă şi apar în forma: Briceni,
Brânzeni, Niorcani, Şaptebani, Gălăşeni, Lucăceni, Petruşeni, Sturzeni,
Clococeni, Glodeni, Taxobeni, Urziceni, Coşeni, Cetireni, Şendreni, Şişcani,
Iurceni, Pereni, Burdujeni.
De la nume de sate sau locuri în -eni (-ani) se formează şi nume de ape
în -eanca (-ianca). De exemplu: Bârlădeanca (Cristeşti), Călugăreanca (Sărata-
Mereşeni), Ţâpileanca (Sărata-Mereşeni), Brătuleanca (Măcăreşti), Borobleanca
(Hlina), Şihoreanca (Petruşeni), Glodeanca (Ciuciulea).
Tot ca transfer de nume de la sat la apă trebuie socotite şi denumirile comune,
hidronime şi oiconime, formate cu sufixul -ea, -cea: Recea, Şpancea, Seliştea,
Denumiri de apre provenite de la oiconime 401
Drelea, Dulcea, Cânichiştea, Şerbintea, Nipercea, Tăbaşnea, Cumpenea, Gajea,

Bustea, Driglea, Sâliştea sau cele formate cu sufixul -in, (-ina, -inca): Dolina,
Baraghina, Paragina, Chiprina, Şobotinca, Grozinca.
Hidronimele formate din antroponime simple ca: Focşa, Nejimu, Beşleaga,
Moşana, Rotaru provin de la nume de sate.
După cum se poate observa, cazurile de transfer nume de locuri şi localităţi
– nume de apă sunt numeroase. Problema vechimii numelor oiconimice sau
de ape pare, pentru majoritatea cazurilor, să fie tranşată în favoarea numelor
de sate. Aşezările umane întemeiate pe cursul unor ape nu prea mari au fost
denumite înaintea apelor. Sigur că nu este exclusă posibilitatea ca unele ape să
fi avut denumiri mai vechi, care s-au schimbat odată cu întemeierea unor sate
noi pe văile prin care curgeau aceste ape.
Hidronimele, ca şi toponimele, reprezintă o creaţie colectivă de o
deosebită originalitate şi încărcată cu semnificaţii profunde. Numele de ape
constituie o părticică a sufletului unui popor, ele înmagazinează un volum
impresionant de informaţii de ordin social, economic, psihologic. în ele sunt
înglobate elemente de mentalitate şi credinţă populară. Multe sunt veritabile
metafore, al căror sens profund, dacă este decodificat corect, ne poate ajuta să
pătrundem mai bine în intimitatea unor evenimente a căror amintire se pierde
în negura vremii. Numele de ape reprezintă glasul străbunilor, un mesaj pe
care aceştia l-au încredinţat pământului ca să-1 păstreze şi să ni-l transmită
peste veacuri. Descifrându-1, devenim mai bogaţi sufleteşte, mai legaţi de
spaţiul etno-geografic din care am purces şi care alimentează mereu rezerva
noastră de spiritualitate.
1. Vasile C. Ioniţă. Contribuţii lingvistice. Onomastică. Lexicologie. I.

Timişoara. Editura Eurostampa, 2002.
2. Iorgu Iordan. Toponimia românească. Bucureşti. Editura Academiei, 1963.
3. Vasile Frăţilă. Lexicologie şi toponimie românească. Timişoara. Editura
Facla, 1987.
4. Emilian N. Bureţea. Unele aspecte ale relaţiei dintre toponimic şi apelativ
în toponimia din Oltenia. În: Limba română, XXIV, nr. 3, 1975, p. 207-214.
5. Viorica Florea. Cum au luat naştere numele româneşti de ape. În: Lucrările
Simpozionului de toponimie. Bucureşti, 1975, p. 69-76.
6. Gh. Bolocan. Transferul de nume în toponimie. În: Studii şi cercetări
lingvistice, 1977, nr. 2, p. 171-180.
7. Dicţionarul toponimic al României, Oltenia (sub redacţia prof. univ.
dr. Gheorghe Bolocan). Craiova, Editura Universitaria, 1993, vol. I, A-B.
8. Ana Marin. Consideraţii privind hidronimia, cu referire la structura
hidronimelor din Dobrogea. În: Ovidius University Annals of Philology, XVI, 2005,
p. 203-216.
402
MANIFESTAREA LUDICULUI ÎN POEZIA

DIN R. MOLDOVA DIN A II-A JUMĂTATE A SEC. XX
VITALIE RĂILEANU
Dezbaterile culturale în jurul conceptului de „postmodernism” din ultimii

vreo 30 de ani au impus în conştiinţa publicului receptor, dar şi a celui creator,
o „viziune” poetică (în sens stănescian) de natură specifică asupra lumii şi
a literaturii. Erodarea însăşi a ideii de originalitate, de noutate, de purisme,
a dus şi mai continuă să direcţioneze înspre o atitudine neutră, ale cărei singure
şanse de supravieţuire mai sunt recuperarea, într-o manieră relativizant-ironică,
a urmelor unui trecut care pare a fi actualmente însuşit de pe ecranele TV sau
de pe Internet. Experienţele artistice ale trecutului, înţelese ca JOC (expresie şi
manifestare ludică), sunt dispuse să concorde astăzi, în aceeaşi manieră ludică,
cu sursele mass-media, astfel ca prezentul să se poată prezenta doar în limitele
a ceea ce se vede: „Poezia descrie lumea nu aşa cum este, ci aşa cum este
văzută”, afirmă în microstudiul său Realismul poeziei tinere (1985) Mircea
Cărtărescu. Pluralitatea şi multicultismul, tendinţa de asumare a unei totalităţi
culturale, nondiscriminarea sexuală, refuzul transcendenţei, citarea, intertextul,
biografismul, cotidianul etc. constituie însemnele unei poetici distincte de
perioadele precedente, inclusiv de modernism.
Majoritatea cercetătorilor al căror obiect de cercetare este poezia
postmodernistă, identifică drept trăsătură dominantă a acesteia viziunea de
sinteză, de insolită coerenţă, un sistem de fracturi şi suduri, care poate fi
concentrată într-un mozaic apolinic-dionisiac. De aici, postmodernismului i se
relevă un chip „ludic, paratactic şi deconstrucţionist”, potrivit lui Ihab Hassan în
lucrarea sa Sfâşierea lui Orfeu (1971), una dintre încercările serioase de a elabora
o concepţie filosofico-literară despre postmodernismul din America. Ihab Hassan
este „primul care s-a angajat într-un efort susţinut pentru a-i formula criteriile
de utilizare” [1, p. 233-234] a postmodernismului, după cum consemnează
M. Călinescu, subliniind, în continuare, principiile metodei dialectice de cercetare
a teoreticianului american: „Ca şi alte mişcări avangardiste, modernismul
arhitectural «unificase» în mod artificial tradiţia, pentru a-şi justifica propria
atitudine cu desăvârşire negativă faţă de aceasta. Postmodernii s-au angajat în
direcţia opusă, şi anume către dezunificarea şi desimplificarea imaginii noastre
despre trecut. Esenţialmente pluralist, istoricismul arhitecturii postmoderne
reinterpretează trecutul dintr-o multitudine de unghiuri, de la cel drăgăstos-ludic
la cel ironico-nostalgic (subl. n. – V. R.), incluzând atitudini sau stări de spirit
precum ireverenţiozitatea umoristică, omagiul indirect, amintirea pioasă,
1
Călinescu, Matei. Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch, postmodernism. – Bucureşti: Editura „Univers”, 1995, 336 p.
Manifestarea ludicului în poezia din R. Moldova 403
din a II-a jumătate a sec. XX
citatul spiritual şi comentariul paradoxal” [1, p. 236]. Am subliniat cele
câteva caracteristici de bază ale artei literare postmoderniste, incadrabile în
limitele unor „unghiuri” de la cel „drăgăstos-ludic” la cel „ironico-nostalgic”,
pe care le vom identifica şi în literatura (în special, poezia) din Moldova ultimei
jumătăţi de secol.
Raliindu-se la caracteristicele artei postmoderniste, criticul Nicolae
Leahu subliniază, utilizând o metaforă paradoxală, că „Ludismul său
[al postmodernismului], prin reinventarea continuă a regulilor jocului,
nu mai aminteşte de funcţionarea unitară şi sentimentul de solidaritate
internă a componentelor ideologiilor anterioare. Ca şi cum opunându-se
modului tradiţional de a fi, el se împarte între continuitate şi discontinuitate,
omogenitate şi eterogenitate, asemănare şi diferenţă. Visător şi nostalgic în
acelaşi timp, postmodernismul este acest copil târziu ce pare a fi rezultat
dintr-un prelung concubinaj secret al tradiţiei cu modernitatea, îşi revendică,
în cel mai democratic mod, o tinereţe fără bătrâneţe, dincolo de intransigenţa
înaintaşilor sacrificaţi pe altarul confruntării dintre «progres» şi «reacţiune»”
[2, p. 55-56]. Faptul că se pune în prim-plan „naşterea” acestui „copil târziu”
nu este întâmplătoare, deoarece postmodernismul este deseori văzut ca un
nou antropocentrism, un nou umanism, un nou mod de integrare spirituală
a lumii şi a culturii.
Volumul „Poezia Generaţiei ’80” a lui N. Leahu reprezintă o originală
sinteză de eseuri în spaţiul cărora se exprimă neinhibat, imprudent chiar, dincolo
de nuanţă şi dubii. Autorul e mereu sigur de sine, de unde o radicalitate a tonului
care pare să fie o specie de curaj critico-literar, fie şi una de „obstinaţie” analitică.
Mai mult de jumătate, volumul indică o serie de referinţe asupra propriei identităţi
a scriitorilor „generaţiei ’80”, ce s-a axat pe experienţa biografică, motivată de
„acel centru de echilibru care i-a făcut şi îi mai fac încă să se menţină pe orbita
unui sentiment de comuniune spirituală, situaţie motivată fie printr-un complex
al frustrării, al marginalizării, care i-a obligat, ani îndelungaţi, pe majoritatea
din ei să cunoască zonele periferice ale societăţii, să îmbrăţişeze munci dintre
cele mai umile, de la muncitor necalificat, dactilograf, corector şi altele la
librar, bibliotecar…” (p. 14). Afirmaţiile autorului dau cărţii forme extrem de
surprinzătoare recapitulând „comentariile liminare ale criticii, care se rezumă la
o acţiune de sublimare a metaforei, la autoreferenţialitate şi angajare existenţială,
la o asumare a realului şi biograficului deopotrivă cu actul naşterii şi producerii
poemului” (p. 16).
Nicolae Leahu configurează un anume „model”, destul de încăpător pentru
demonstraţia oferită în acest volum. Temperate, clarisime, atente nu numai la
delimitarea specificului tematic al postmoderniştilor optzecişti, ci şi la descrierea
particularităţilor de ordin formal „în intenţia de a-i reda cuvîntului acoperirea
sentimentală cuvenită, iar sentimentului întreaga putere de exprimare a logosului,
de la extazul mistic la ironie şi parodie (p. 159)”, comentariile criticului de la
1
Călinescu, Matei. Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă,
kitsch, postmodernism. – Bucureşti: Editura „Univers”, 1995.
2
Leahu, Nicolae. Poezia generaţiei ’80. – Chişinău: Editura „Cartier”, 2000,
320 p.
404 Vitalie RĂILEANU
revista „Semn” fixează, în linii esenţiale şi ferme, personalitatea autorilor vizaţi.

Printr-o deosebită „rotire” a acestor medalioane individuale, este curios de urmărit
felul în care se profilează până la urmă, „portretul de grup” al unei aşa-numite
generaţii poetice din cultura română. Cucerirea tradiţiei ar fi obsesia revelatoare
a acestui volum, autorul considerând, în acest sens – fără a spune totuşi,
o noutate – ca generaţia optzecistă se înscrie în sfera unei literaturi ce „coincide
cu fertilizanta întâlnire a gândirii critice de la noi cu semiotica, textualismul,
deconstructivismul şi postmodernismul” (p. 38).
În urma acestor constatări, Nicolae Leahu defineşte postmodernismul
ca pe „un concept predispus să se specializeze în exercitarea unor funcţii
ordonatoare în orice sector al culturii…, ca pe o categorie epistemică, decisivă
pentru configurarea oricărui tip de discurs cultural sau ştiinţific, influenţei
căreia ultimul nu i se poate sustrage sub nici o formă” (p. 49), mai presus de
toate fiind totuşi poezia ca mijloc al „cultizmului”, ca primul „mod de expunere
a realului” (p. 114). Într-o relaţie polemică faţă de poezia scrisă de poeţi se
situează şi dorinţa de emancipare a poeziei feministe „în sensul asumării
plenare a femininului” (Linda Hutcheon) care „începe odată cu expansiunea
generaţiei ’80, cînd poetele Marta Petreu, Magda Cîrneci, Mariana Marin,
Denisa Comănescu, Elena Stefoi, Cleopatra Larenţiu, Simona Popescu, Călina
Trifan, Irina Nechit, Aura Christi ş. a. au afirmat preocuparea de dimensiunea
aspră, frustă, dramatică a feminităţii” (p. 148). Atât autoarele din România,
cât şi cele din R. Moldova îşi fundamentează poezia pe câteva obiective, detestate
post-factum de N. Leahu: în primul rând e vorba de o atitudine de recuperare
a autenticităţii feminine; în al doilea rând, poetele îşi revendică o perspectivă lirică
interesată nu de semnificaţiile simbolice tradiţionale ale fragilităţii feminine, ci de
o viziune eliberată de entuziasmul erotizant al „privirii masculine”; în al treilea
rând, discursul poetic feminin contează pe o proprie contribuţie la identificarea
problemelor fiinţei confruntate cu provocările condiţiei postmoderne (diferenţele
de sexualitate, vârstă, rasă, clasă, naţionalitate).
În acest sens, jocul poetic (al poeţilor, dar şi al poetelor) în pluritatea formelor
sale, devine un act suprem şi inevitabil de creaţie şi de regăsire/contemplare
a sinelui în limitele permise de ţesătura textuală, dar şi cele ale naturii şi culturii
din care face parte individul creator. Deşi nu e o condiţie şi nici o invenţie, autorul
postmodernist e pus, de cele mai multe ori, în raport cu condiţia de a (se) juca, de
a duce jocul creaţiei până la o limită existenţială, aceasta putând fi una fatală, şi
totuşi înţeleasă (auto)ironic.
Altfel spus, „poetul, ieşit pentru întâia dată în scena poemului care, asemeni
spectatorului teatral, a suspendat frontierele dintre autor şi actor, actori şi public,
încercând să se reumanizeze. Strunind elanurile absolutizate sau utopice, ironia
domină orgoliul acestei statuări unice a poetului în personajul care, cu expresiile
lui Cărtărescu, nu se mai ruşinează să valorifice şansa de a spune un cuvânt şi
despre sine. De aceea, personajul (e vorba aici de „personajul din poezie”, adică
o mască a eului liric – n. n. V. R.), inevitabil ludic, livrându-se textului, nu uită
să ridiculizeze în acelaşi timp limitele autopoetizării şi pragurile fiinţării textuale.
Ştiind că viaţa e repetabilă în evenimente şi întâmplări, biografismul practică
sistematic un exerciţiu al nuanţei, reapariţia elocutorie a poetului în poem aspirând
să se producă drept spectacol inconfundabil al contactului eului cu lumea şi cu
textul” [1, p. 226-227]. Deşi nu e exhaustivă această serie de caracteristici ale
„personajului din poezie”, termenul prin care se evită numirea instanţei „eului
liric”, sunt determinate in grosso modo trăsăturile actului poetic postmodernist,
şi anume: reumanizarea, înţeleasă ca întoarcere a privirii poetice înspre propriul
corp, cotidianul, descrierea unei mici istorii eminamente biografică a momentului
aici-acum, limitele textuale, raportul dintre text-lume-eu (auctorial).
Pe de altă parte, studiul poeziei nu poate fi conceput în afara receptorului,
care, la rândul său, are şi el pretenţiile sale estetice. De aceea, poezia tradiţională,
cea modernă sau postmodernistă depind, în mare parte de „orizontul de aşteptare”
(Jauss) al cititorului, de contextul istoric, precum şi de alţi factori care determină
succesul unui discurs poetic în defavoarea altuia.
Din perspectiva „întâlnirii” operei cu receptorul, vom consemna că „noutatea
unui curent literar sau a unei generaţii literare provoacă tensiuni specifice, în
sensul că neagă familiaritatea receptorilor cu anumite modele estetice. În cazul în
care receptorii, deşi aşteptările lor sunt contrazise, acceptă respectiva «bruscare»,
are loc o schimbare de orizont, o reînnoire a lui. Ruptura poate avea valenţe
nihiliste sau, dimpotrivă, o dimensiune constructivă” [2, p. 5], după cum remarcă
criticul M. Bârsilă, subliniind în continuare, pentru a reliefa poezia stănesciană,
că „nu există înnoire fără ruptură. Orice salt novator – chiar dacă este cerut în
mod firesc de tradiţie – înseamnă în felul său discontinuitate în raport cu vechiul
sistem de referinţă”. În concepţia autorului citat, poezia română de după Războiul
II Mondial, generaţia anilor ’60 din România, a avut două momente decisive:
acela al luptei cu inerţia sub semnul poeziei lui Labiş (care s-a sincronizat cu
generaţia şaizecistă şi şaptezecistă din Moldova) şi, respectiv, cel al despărţirii de
poetica labişiană. Aceasta din urmă s-a manifestat cu o forţă neaşteptată, potrivit
lui M. Bârsilă, în special „în orizontul ludic al poeziei”, a cărui „schimbare
imprevizibilă în 1) poezia ludică de sursă folclorică şi 2) în acea de extracţie
manieristă, barocă sau parodică, a însemnat, în primul rând, radicalizarea
principiului mimetic, renunţarea la paralelismul cu modelul, oricare va fi fost el,
şi resemantizarea conceptului de libertate, prin renunţarea la efectele polemice ale
caricaturii în favoarea unei gratuităţi senine şi proaspete” [p. 6]. Cele câteva surse
şi modalităţi ale ludicului, consemnate de cercetător (cea folclorică, manieristă,
barocă, parodică), precum şi „resemantizarea conceptului de libertate” consună
cu voinţa poetului de a depăşi unele teme bătătorite sau grave (uneori impuse de
anumite regimuri, cum a fost, de exemplu, în perioada anilor de până la şi imediat
după dezgheţul hruşciovist), de a „împrospăta” orizontul cititorului.
Am putea delimita, aşadar, între A) intenţia autorului de a se complace
în crearea şi recrearea propriului joc textual în care reumanizarea (aici şi acum)
este o condiţie existenţială; şi B) intenţia receptorului de a-şi face jocul lecturii
prin a accepta „regula” propusă în textul poetic de către autor. În acest sens,
fiecare autor în parte are un fel al său de a accede înspre dimensiunea ludică
a discursului, tot astfel cum şi fiecare cititor este orientat să accepte jocul textual
propus. De exemplu, în cazul lui Nichita Stănescu, potrivit cercetătorului
1
Leahu, Nicolae. Poezia generaţiei ’80. – Chişinău: Editura „Cartier”, 2000.
2
Bârsilă, Mircea. Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu. – Bucureşti,
2001.
406 Vitalie RĂILEANU
Mircea Bârsilă, „dispoziţia ludică a poetului are simultan două semnificaţii: una
tragicomică (provocată de insatisfacţia secretă faţă de iraţionalul din inima lui
şi care declanşează plăcerea distrugerii vechilor norme «normale» şi a regulilor
de care depinde jocul lumii) şi alta solară, de care depinde încrederea poetului
în reluarea jocului pentru a reconstrui o altă lume” [1, p. 11]. Evident, cititorul se
va complace prin a accepta jocul celor două aspecte complementare care „susţin
amfibolia atitudinii ludice”, adică al unei receptări sub semnul „râsu-plânsului”.
Schimbarea „opţiunilor discursului” liric este analizată din aceeaşi
perspectivă a „legăturii cu orizontul de aşteptare al lectorului (mediu) de poezie” şi
de către criticul Marin Mincu, pentru care „lecţia lui Labiş a avut un rol extrem de
important într-un moment când statutul poeziei ca şi statutul de poet fuseseră total
deturnate de la specificul şi autonomia lor implicite. Acţiunea „contra inerţiei” a lui
Nicolae Labiş „atacă” iniţial un spaţiu ce se află aparent în exteriorul discursului,
recucerind mai întâi dreptul la lirism al instanţei enunţătoare, al subiectului poetic
ce fusese eliminat în mod abuziv din perimetrul textului” [2, p. 53]. Fenomenul
descris îi permite criticului de la Constanţa să identifice, în România, patru
promoţii poetice3 de după Războiul II Mondial (nicidecum generaţii!):
1) debutul este marcat de promoţia labişiană, care „consacră primatul
metodei «autobiografice» ca unic criteriu de structurare”; din această promoţie
reuşeşte să se smulgă Nichita Stănescu (care, potrivit lui Marin Mincu, pornind
de la volumul Dreptul la timp, 1965, va fi „singurul poet care va depăşi limita
oricărui orizont de aşteptări, forţând receptivitatea, printr-un efort anticipator, să
se plieze după imprevizibilitatea «artelor» ale poetice experimentale” [4, p. 54]);
2) în cea de-a doua, numită „promoţia de substanţă” (descinsă sub
semnele tutelare ale lui Blaga, Bacovia şi Ion Barbu) şi fiind preocupată
să continue poezia în reperele ei „metafizice”, în care se încadrează tinerii
poeţi neoexpresionişti sau postblagieni (ex.: Ion Gheorghe, Ioan Alexandru),
postbacovieni (Mircea Ivănescu şi Cezar Ivănescu), cu ecouri de suprafaţă
venite din Barbu (Leonid Dimov) ş. a.
3) sub semnul manierismului structural se manifestă a treia promoţie,
având ca punct de reper gruparea de la revista „Echinox” şi fiind caracterizată
prin „rafinarea discursului şi barochizarea unor formule”. În acest sens,
„Conştientizarea programată a actului poetic şi manierismul structural (asumat
teoretic şi practic) reprezintă căile noi prin care toposurile culturale (de tipologie
1
Bârsilă, Mircea. Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu. – Bucureşti,
2001.
2
În lucrarea sa, Marin Mincu (Experimentalismul poetic românesc, Piteşti,
2006) rămâne deocamdată sceptic privitor la enunţarea unei „generaţii poetice ’80”,
limitându-se doar la calificativul de „promoţie”: „O generaţie poetică a anilor ’80? Nu
tocmai. Cred că e vorba doar de o promoţie – şi tare aş dori să greşesc! O adevărată
generaţie de creaţie nu se impune doar teoretic, ci şi axiologic. Sigur că se poate
vorbi de ceva cu totul deosebit faţă de promoţiile anterioare […] Scopul scriiturii va
fi textualizarea mai mult instinctivă decât programatică; suntem astfel urmaşii lui Ion
Barbu şi tradiţia ne marchează chiar fără s-o ştim” (p. 59).
3
Mincu, Marin. Experimentalismul poetic românesc. – Piteşti: Editura Paralela
45, 2006, 386 p.
4
Mincu, Marin. Experimentalismul poetic românesc. – Piteşti: Editura Paralela
45, 2006.
barochistă) le substituie pe acelea existenţiale (devenite stereotipii de conţinut şi
formule egalizatoare). Atitudinea faţă de actul poetic se schimbă şi ea, astfel că
parodicul, ironicul, ludicul (subl. n. – V. R.) iau locul destul de rapid tonului
solemn şi grav ce angajau alt tip de conştiinţă poetică la promoţiile anterioare”
[Idem, Mincu, p. 56]. De remarcat faptul că de aici, „delimitarea” între promoţii
are în vedere, în primul rând, felul de a concepe actul poetic şi nu „substanţa”
propriu-zisă a poeziei, iar polemica nu e în legătură cu modul de a scrie poezia,
ci mai degrabă cu modul de a simţi poezia.
4) a patra promoţie, cea textualistă şi textualizantă (a lui Petru
Romoşan şi Mircea Cărtărescu), radicalizează „modul de asumare a acţiunii
poetice în sistemul de receptare al momentului; această radicalizare
marchează angajarea directă a discursului în formulele diversificate ale unui
experimentalism lucid, ca unică formă „estetică” acceptată, de participare la
exprimarea poeticului, participare transformată în activitate de textualitate
conştientă, îndeplinită voluntar sau involuntar în cadrul vastului proces
intertextual ce cuprinde toate formele artei” [Idem, Mincu, p. 57].
Din perspectiva criticii din R. Moldova, evoluţia poeziei se
conturează într-un peisaj nu prea diferit de cel al lui M. Mincu. Majoritatea
cercetătorilor (M. Cimpoi, M. Dolgan, A. Ţurcanu, A. Burlacu) acceptă
delimitatea „generaţionistă” între şaizecişti sau „Întoarcerea la izvoare”
(înţeleasă ca o specifică „luptă cu inerţia”), şaptezecişti sau „Ochiul al
treilea” (caracterizată prin spiritul mesianic), şi optzecişti sau „generaţia
Abia tangibilului” [1] care se sincronizează cu „promoţia a treia sub semnul
manierismului structural” (M. Mincu), unii scriitori încercând să adere la
poetica textualistă de tip cărtărescian.
Altfel spus, vom identifica elemente de ludic şi ironic în creaţia
poeţilor care fie au renunţat deschis la tematica majoră impusă de ideologia
anilor ’60 şi au scris într-o manieră umoristică, fie textele scriitorilor (în
special optzecişti) care şi-au constituit o po(i)etică aparte din utilizarea
eficientă a ludicului în diferitele sale formule (intertext, colaj, pastişă etc.)
şi a ironiei.
1
Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări (Coord.
M. Dolgan). – Chişinău: Tipografia centrală, 1998.
408
DEDUBLAREA PERSONAJULUI LITERAR:

DISOCIERE SAU SCINDARE?
(studiu după „Fight Club” de Chuck Palahniuk)
CRISTINA ROBU
„je est un autre”

Artur Rimbaud
Dublul a fost şi mai rămâne a fi o temă recurentă în literatura tuturor

popoarelor, timpurilor şi tradiţiilor literare. Necesitatea disocierii personajului de
sine însuşi, conceperea unui rival fie mai puternic, mai atrăgător sau mai înstărit,
a fost calea aleasă de un şir de personaje, soarta cărora s-a împletit cu soarta
dublilor lor pentru a da literaturii universale o serie de texte profund psihologice,
în care este transpusă lupta omului cu această entitate controversată. Captivi în
corpurile şi minţile protagoniştilor, dublii emerg din aceştia şi devin, pe parcursul
povestirilor, propriii lor stăpâni. Ei decid intriga povestirilor prin totala lor
opoziţie cu personajele principale, coliziunea lor devenind, în final, fatală pentru
unul din ei.
Prin această schemă, simplistă la prima abordare, toate povestirile care
conţin personaje dedublate reuşesc totuşi să uimească, să trezească interesul
publicului care, cunoscând perfect scheletul narativ, caută să le cunoască
motivaţia, atitudinea şi descifrarea. Mobilul dublului este de cele mai dese ori
unul de rivalitate psihologica sau socială. Dublul se arată a fi imaginea societăţii
în care protagonistul se caută pe sine dar îl găseşte pe celălalt.
În acest studiu vom considera dublul ca fiind fenomenul care face referinţă
la dualitatea şi complexitatea fiinţei umane. Din punct de vedere fenomenologic
dublul poate lua aspecte diferite care sunt descrise în mai multe studii despre
fenomenele autoscopice (Ex. Sollier, Paul, Les phénomènes d’autoscopie. Paris,
F. Alcan, 1903).
Nu există nici o civilizaţie, cultură sau epocă care să nu fi explorat această
temă în felul său, din motive diferite:
– în religie, dublul presupune nemurirea sufletului, imortalitatea (Ex.
În religia egipteană, după practicile funerare ale lui Osiris (regele morţii), se
presupunea că există o reflecţie (qa) care poate fi confundată cu mumia defunctului
dar care se detaşează de ea şi are totalitatea necesităţilor pe care le-a avut acesta
în timpul vieţii (Guilhou, Nadine; Peyré, Janice , La mythologie égyptienne,
Marabout, 2006));
– reprezentările folclorice au asociat (de)dublarea cu moartea şi există
multe superstiţii care confirmă acest fapt (Ex. În folclorul irlandez, când o
Dedublarea ersonajului literar: disociere sau scindare? 409
persoană este văzută în câmp sau în jurul casei sale în timp ce este bolnavă la pat,
acesta este semn al morţii (Lebray, Anatole, Magies de la Bretagne, Editions
Robert Laffont, Paris, 1994));
– literatura a importat masiv din folclor, dar a tratat problema dublului
preponderent prin prismă psihologică şi psihiatrică.
Ultima din consideraţiile menţionate – dublul în opera literară - este
subiectul pe care dorim să-l punem în discuţie, delimitându-ne ca arie de studiu
romanul „Fight Club” de Chuck Palahniuk.
Multe din figurile duale ale literaturii au distrus cea mai preţuită unitate
literară: unitatea personajului, atrăgând atenţia asupra naturii sale relative, luând
în derâdere credinţa în coerenţa psihologică şi în valorile sublimării ca activitate
civilizatoare. În acelaşi mod, ca şi predecesorii săi mitologici, dublul din literatura
modernă râvneşte transformare şi diferenţiere, libertate şi recunoaştere. Acesta
vrea să schimbe lucruri, să fie pus în antiteză cu dublul său creator dar şi, de cele
mai multe ori, cu societatea, fructul căruia se consideră. De la gemeni, oglindire,
umbră, transă sau dedublare propriu-zisă, multiplele faţete ale dedublării
sunt exploatate de literatură pentru a exprima confuziunea, alienarea şi boala
generaţiilor şi societăţilor.
Cuvântul german „doppelgänger”, care este termenul literar uzual pentru
acest fenomen al dedublării în literatură, înseamnă, în traducere literală „dedublarea
personalităţii” şi a fost introdus în vocabular şi, simultan, în tradiţia literară, de
nuvelistul Jean Paul Richter. Această noţiune nouă, proprie fenomenului literar
în cauză, este definit de autor în subsolul nuvelei sale Siebenkäs (1796) ca „Aşa
sunt numiţi oamenii care se vad pe ei înşişi”.1 Pentru reverberaţiile termenului în
literatură, aceasta este o explicaţie suficientă. În prezent, este pe larg acceptată
definiţia lui Albert Guerard, care spune „Cuvântul dublu este ambarasant de vag
atunci când este utilizat în literatură. Acesta nu implică halucinaţiile autoscopice
nici asemănarea fizică.”2 De fapt, în cel mai larg sens al ideii de dublu poate fi
catalogată orice structură duală sau multiplă.
În ciuda interesului considerabil care se acordă figurii dublului în literatură,
această temă a rezistat categorisirilor şi definiţiilor, fiind percepută ca un dispozitiv
literar cu ajutorul căruia se articulează experienţa divizării de sine. Pentru a pune
bazele înţelegerii acestui concept, trebuie să începem de la premiza că dublul
ficţiunii nu este doar un motiv literar. Acesta este mai cu seamă o construcţie a
culturii tradiţionale -mituri, legende şi religie.
Supravieţuind ca un motiv peren în toate curentele, perioadele şi genurile
literare, dublul nu a fost niciodată „liber”. Acesta nu poate fi „în afara” timpului,
ci este produs în el, determinat de contextul social în care se naşte. Cu toate că
acesta luptă cu limitele contextului creării sale, el nu poate fi înţeles în afara
acestui context. Originile sale în cultura tradiţională îl fac să devină un motiv
viabil schimbărilor semantice pentru că literatura tinde să ajusteze metodele de
1
Richter, Jean Paul, Siebenkas, Werke, Carl Hansen Verlag, Munchen, 1959,
p. 242, în germană So heissen Leute, die sich selbst sehen.
2
Guerard, Albert, Concepts of the Double, Stories of the Double, ed. Albert
Guerard, J.P.Lippincott, NewYork, 1967, p. 3.
410 Cristina ROBU
structură ale dublului la cultura în care opera literară este creată, fiind în conexiune
permanentă cu aceasta. Într-o cultură în secularizare progresivă, dialogurile despre
sine şi dublul sunt în dezbatere perpetuă. Odată cu apariţia teoriilor moderne ale
psihanalizei, a devenit posibilă atribuţia funcţiei subversive motivului dublului.
Totuşi, literatura este acea care îşi permite cele mai multe „abateri” de
la teoriile construite pe marginea dublului. Aceasta şi-a permis să-l exploreze
până în cele mai îndepărtate extreme şi în circumstanţele apariţiei caracteristicilor
moderne ale dublului care au fost simultane cu apariţia unui gen literar - fantasticul.
Acesta îi atribuie aspectele cele mai sumbre şi dezvăluie ascunzişurile cele mai
terifiante care pot fi închise în caracterul omului.
Tiparul personajului dedublat şi în căutare, prezent în multe lucrări,
apare şi în proza postmodernă a lui Chuck Palahniuk şi mai exact în romanul
său „Fight Club”. Personajul său devenit mitic pentru cultura „underground”,
Joe – Tyler Durden, este structura modernă a arhetipului dublei personalităţi în
conflict constant, a personajului frustrat şi pierdut, în căutarea adevăratelor valori
moderne.
Naratorul propriu-zis al romanului nu are prenume, ceea ce contribuie la
crearea unui personaj incolor, fără identitate distinctă, fără calităţi sau defecte
deosebite. În acest text, el nu face decât să vorbească, să povestească toate cele ce
i se întâmplă. Acesta a fost botezat de cei care s-au referit la acest roman ca „Joe”
căci în anumite momente ale romanului, naratorul vorbeşte de anumite „puncte
slabe ale lui Joe” (Ex. „Punctul de Fierbere a lui Joe”1) în care se contopeşte şi
se identifică.
Tyler, dublul naratorului, este primul prenume dar şi primul cuvânt care
apare în text „Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un
pistol în gură şi zice că primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică
este să crăpi.”2. În aşa fel romanul este construit cu ajutorul şi, în anumită măsură,
de către Tyler, el devenind scheletul romanului, cel care duce povara adevărului,
a libertăţii şi a luptei cu boala cotidianului.
Aşa începe romanul şi aşa sfârşeşte povestea acestor două personaje,
o poveste despre dragoste şi, mai târziu ură, pe care o va purta Joe lui Tyler.
Personajele nu sunt întru totul antitetice dar au, totuşi, un număr mare de diferenţe
care creează pe parcursul textului tensiunea şi suspansul. Tyler e un luptător şi
un poet, un cântăreţ al libertăţii de spirit şi al eliberării omului de la închisoarea
obiectelor pe care le posedă. Posedarea omului de către aceste obiecte este de fapt
cheia spre înţelegerea acestui roman. Pentru a-l elibera pe narator de închisoarea
luxoasă în care acela murea încet, zi de zi, Tyler incendiază apartamentului
dublului său fără ca acesta sa-l bănuiască. Acest fapt îl face pe narator să trăiască
în casa mizerabilă, fără lumină şi apă, a lui Tyler, undeva la periferia oraşului şi,
în final, devine o normalitate. Acesta este punctul în care cele doua personaje sunt
unul, aici ele sunt unitatea alienată a naratorului de a deveni Tyler, liderul unei
armate de bărbaţi, scopul cărora devine distrugerea masivă a posesiilor oamenilor
şi eliberarea lor din sclavia cărţilor de credit.
1
Palahniuk, Chuck, Fight Club, Polirom, Bucureşti, 2004, p. 85.
2
Idem, p. 9.
Dedublarea ersonajului literar: disociere sau scindare? 411
Momentul în care aceste două personaje se disociază (dar lasă totuşi loc
pentru o eventuală reunificare a psihicului integru) reprezintă lupta naratorului
cu pornirile distructive ale dublului său. Acţiunile teroriste menite să uzurpeze
sclavagizarea umanităţii şi să perturbe complacerea de care se bucură oamenii pe
parcursul vieţii, îl fac însă pe narator să dorească dispariţia dublului, anihilarea
acestei părţi extrem de inteligente dar şi periculoase a psihicului său. De la
disociere până la scindare (momentul în care naratorul se împuşcă în cap ştiind că
asta îl va omorî pe Tyler) e o luptă în care naratorul înţelege, acceptă şi, în final,
caută soluţii pentru a-l face pe dublul său să dispară. Soluţia vine, asemenea multor
istorii de acest gen, din dragoste şi încercarea de-aşi salva iubita Marla, o tipă care
împarte conceptele lui Tyler despre daunele consumului abuziv şi îl nelinişteşte
până la incapacitatea de a mai plânge. Ea devine pe parcursul romanului sensul
luptei naratorului cu Tyler, necesitatea scindării de acesta, evadarea din lumea
creată de el.
Studiul de faţă demonstrează că în acest text scindarea fost finalitatea
actului de dedublare a personajului principal. Nefiind un standard de normalitate,
câştigarea binelui asupra răului este încă o necesitate catharctică la care se recurge
în marea majoritate a textelor pentru ca cititorul să simtă siguranţa unei lumi mai
bune.
Unele texte însă au ales calea opusă pentru dezlegarea misterelor dublului
şi a luptei cu acesta. În nuvela „William Wilson” de E.A. Poe, naratorul este
personajul desfrânat şi agresiv care este urmărit de un dublu binevoitor, dorit
să-l călăuzească pe drumul cel bun. Acesta din urmă este însă omorât de Wilson,
despre care Daniel Hoffman spunea că ar putea fi tradus şi ca „son of his own
Will”1, ceea ce ar explica structura dedublată confuză dar auto-determinată a
acestui personaj.
Nu există deci un tip de scindare caracteristică pentru textele care comportă
personaje dedublate, cum nu există texte identice.
Cele evocate mai sus ne permit să deducem, că fenomenul dedublării în

literatură este unul de scindare, de ruptură a celor doi subiecţi şi de confruntare a
lor. Dedublarea este, prin excelenţă, dezbinarea integrităţii personajului literar şi
lupta lui cu entitatea pe care a creat-o.
Din sinteza ideilor expuse, se mai pune o intenţie de cercetare ulterioară:

din aceste considerente ne interogăm asupra fenomenului dedublării în literatură,
dar şi în mod extins - asupra surselor de apariţie ale acestuia în condiţiile vieţii
comunitare şi a societăţii contemporane. Până unde poate ajunge actul dedublării
unei entităţi în condiţiile dublului social? Spre exemplu, dublul discurs politic?
Dublul care conduce spre confuzii identitare personale, sau lingvistice şi naţionale
etc.? Si în acest context ne vom interesa, bineînţeles, de modalităţile de exprimare
a acestor fenomene în literatura actuală.
1
trad. „fiu al propriei dorinţe” din Hoffman, Daniel, Poe Poe Poe Poe Poe Poe
Poe, Louisiana State University Press, Baton Rouge , 1972, p. 209.
412 Cristina ROBU
REFERINŢE BIBLIOGRAFIE
1. Bernard, Jean-Louis, „Double” în Dictionnaire de l’insolite et du

fantastique, Editura Dauphin, Paris 1971.
2. Freud, Sigmund, L’inquiétante étrangeté et autres essais. Editions Gallimard
Folio, Paris, 1988.
3. Guerard, Albert, Concepts of the Double, Stories of the Double, ed. Albert
Guerard, J.P.Lippincott, NewYork, 1967.
4. Guilhou, Nadine; Peyré, Janice, La mythologie égyptienne, Marabout,
2006.
5. Hart, W.D. „Dualism”, în A Companion to the Philosophy of Mind,
Blackwell, Oxford, 1996.
6. Hoffman, Daniel, Poe Poe Poe Poe Poe Poe Poe, Louisiana State University
Press, Baton Rouge , 1972.
7. Lebray, Anatole, Magies de la Bretagne, Editions Robert Laffont, Paris,
1994.
8. Palahniuk, Chuck, Fight Club, Polirom, Bucureşti, 2004.
9. Richter, Jean Paul, Siebenkas, Werke, Carl Hansen Verlag, Munchen,
1959.
413
LABIRINTUL STĂNESCIAN SAU PIRAMIDA LUI KEOPS
Timofei Roşca
Graţie canonului modernist cu noile structuri baudelaireană şi

whitmaniană, în primul rând, poezia românească a păşit pe alte trepte
vizionare. A devenit mai concentrată în sine şi mai aproape de fiinţa umană,
predispusă a „regândi omul concret, integral şi ireductibil”. „Dar nu prin
tot soiul de spiritualisme – specifică poetul şi criticul literar A. Muşina –
ci prin… redimensionarea spiritualităţii corpului, cu toate ale sale. Prin
redescoperirea valorii fiinţei ca integralitate, a coerenţei şi indivizibilităţii
animalului divin care suntem”1 (subliniat de autorul citatului).
O asemenea „redimensionare” a fiinţei umane, care se suprapune poeziei
însăşi, întreprinde Nichita Stănescu. El îşi instaurează un nou statut de po(i)
eticitate, inevitabil, şi o nouă structură a poeziei însăşi, care va deveni obiectul
de referinţă a criticii literare, precum şi modelul depăşirii nivelelor de gândire
a poeziei moderne, exemplu de consacrare „antimetafizică” şi de confruntare
ontologica cu cele mai înzestrate spirite vizionare ale tuturor epocilor.
„Mişcărilor de suprafaţă, spectacolului adesea derutant al formelor în
schimbare iniţiază exegetul Ion Pop în cuvântul său introductiv la un studiu
despre opera stănesciană poetul le caută principiul unificator, liniile de forţă
capabile să le configureze o geometrie relativ stabilă ceea ce ne-am obişnuit să
numim într-un cuvânt structură (subliniat de autorul citatului). Un subiect poetic
se construieşte pe sine, construindu-şi, totodată, un univers imaginar la care se
raportează, definindu-se în mod specific, ca voce inconfundabilă”.2
Din punct de vedere arhitectonic „construcţia” operei lui N. Stănescu
se asociază cu piramida faraonului Keops „una din cele şapte minuni ale
lumii” simbolizând, „scara care îl duce pe faraon la zeul soarelui, Ra, şi evocă
petrificarea razelor benefice ale soarelui”.3 Nu întâmplător Constantin Ciopraga
îşi începea capitolul despre poezia stănesciană („Nichita Stănescu între cuvinte
şi necuvinte”) cu o referinţă la focul primordial care stăpâneşte conduita
lăuntrică a poetului: „Vorbind despre sine (Al meu suflet, Psyche), febrilul
Nichita Stănescu se plasa convins sub semnul focului-, al focului primordial;
de un astfel de foc «depinde căldura sau răceala poeziei» – de el şi de vorbele
lui.”4 Sofisticată geometric, ea ascunde în interior coduri indescifrabile şi până
astăzi. Anticipînd mult, se poate confirma, la moment, că miezul poeziei lui
N. Stănescu îl constituie volumul „11 elegii”. Totuşi „Elegiile” sunt aproape de
nepătruns fără a lua în calcul şi celelalte cicluri, chemate, parcă, să înlesnească
înţelegerea modelului cu alte viziuni.
În debutul său, „Sensul iubirii”(1960), asistăm la o polemică tacită,
deghizată asupra conceptualităţii poeziei în perspectivă labişiană, la o „arbitrare”
a principiului iubirii. Debutantul vine, însă, cu intenţia nu numai de a repune
poezia în albia tradiţiei eminesciene, sau ale celei interbelice, barbiene, de pildă,
414 Timofei ROŞCA
dar şi a le relansa pe acestea din urmă sau a se confrunta cu ele. Metoda extatică
blagiană, cu principiul „minus cunoaşterii” şi cu viziunile aleatorii ale „luminii”
sau ale „tăcerii” îi servesc drept puncte de plecare în acest demers, deşi tânărul
poet mai trăieşte fiorul comuniunii cu natura ca şi M. Eminescu, împărtăşind cu
acesta „O călărire în zori”.
În „O viziune a sentimentelor”(1964) atestăm la o insolită structurare a eului.
Poetul încearcă să vorbească despre marile sentimente, stări existenţiale omeneşti,
pornind nu de la sine ca în practicile tradiţionale, dar înspre sine, dinspre obiecte
fenomene, dinspre expresia valorilor. Între acestea sau din componenţa acestora
fac parte înseşi atributele, elementele propriei fiinţe ca entităţi vii, individuale,
„conştiente”. Poetul trăieşte senzaţia „imponderabilităţii”, fiorul unei atracţii sau
al căderii ca „fumul” blagian: „Mîinele mele sunt îndrăgostite/ vai, gura mea
iubeşte/ şi, iată m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine,/ încât abia
pot merge printre ele fără să mă rănesc”(„Vârsta de aur a dragostei”).
Nu avem aici un joc al fanteziei juvenile. Este vorba, mai degrabă,
de un pas spre metafizic. „Însă autoexprimându-se, comunicând o experienţă
specifică – observă criticul literar Nicolae Manolescu – poetul o ridică la
o semnificaţie filosofică. El scoate din contemplarea propriei fiinţe motive
de meditaţie asupra alcătuirii universale. Cu totul remarcabilă şi personală
e alunecarea aceasta din planul biologic într-unul cosmic. Sufletul repetă în
spaţiu specific dialectica universală, continuitatea… trupul despică o materie
densă şi vie. Timpul iubirii e încărcat de sugestia eternităţii”6 – remarcă
foarte importantă pentru intuirea din start a fondului metafizic, ca să zic aşa,
al poeziei stănesciene, cu specificile lui legităţi.
„Dar ce fel de legi, ce fel de filosofie? – intervine academicianul Mihai
Cimpoi. – Strategemele în cazul său înseamnă propriile mijloace de care dispune,
legile sunt legi interne, iar filosofia e o metafizică, tot pe cont propriu, adică
aşa cum zice chiar poetul, o antimetafizică. Nichita Stănescu ne convinge, prin
toată întreprinderea sa poetică (prin creaţia spontană şi facerea), că poezia însăşi
este sieşi strategie, lege şi înţelepciune. Poezia naşte adevărurile din propria
«existenţă»: ea le moşeşte în mod socratic”.4
Caracterul autarhic al metafizicii şi, respectiv, al structurii po(i)eticităţii
stănesciene, sugerată de autorul volumului „Sfinte firi vizionare. Clasicii români.
Medalioane literare” (1995), atenţionează să fim mai precauţi faţă de fenomenul
intertextualizării sau în cazul unor tangenţe paradigmatice.
În „Necuvintele”(1969) autorul este mai răspicat în ceea ce priveşte
raportul poet-cuvânt sau necuvânt. Poezia se prezintă ca o artă comată a încetăţeni
o asemenea perspectivă. Se trăieşte o atare condiţie, când „Eu”-l poetic se
instaurează în (ne)cuvânt în „El”, cum declară autorul în piesa „Eu, adică
el”- perspectivă care va fi dezvoltată în ciclul „Elegiilor”, începînd cu „Elegia
întâi(a)”. Până atunci poetul ne trece prin starea de a fi şi a deveni. Simplificând
mult, reţinem că poetul comunică cu organicitatea, iar necuvântul, individualizat
în lucruri şi relaţii, inserează esenţa acelei organicităţi. Semnul grafic sau cel
fonetic, sonor este umbra cuvântului, deci a amalgamului ce îmbină viaţa cu
toată respiraţia ei. „Necuvântul” reprezintă o glorie stănesciană, atât în sens
ontologic, cât şi în plan artistic propriu-zis. Ea presupune nu doar un efect creator
sau o dominantă artistică. Necuvintele în sens „poetic”înseamnă şi o depăşire
de sine: necuvântul ar chema după sine „nepoetul”, înţeles în sensul tradiţional
Labirintul stănescian sau piramida lui Keops 415
al termenului. Avem de a face cu alt auz, alt văz. Mutaţia statutară este totodată
o mutaţie în organicul propriu-zis sau cum zice poetul: „Auzeam cum se-nteţeşte
seva lui bătând/ ca sângele./ Auzeam cum se încetineşte sângele meu suind ca
seva.// Eu am trecut prin el./ El a trecut prin mine./ Eu am rămas un pom singur/
El/ un om singur.”
Dar piramida lui Keops îşi are multiplicate labirintele. În ultima vreme
ele sunt „asediate” cu roboţi moderni. Poetul ne va preveni în repetate rânduri
referitor la complexităţile matematice, geometrice, ca o obsesie barbi(li)ană, în
„Oul şi sfera”(1967) sau în „Laus Ptolemaei” (1968), chiar şi după ce va scrie cele
„11(12)elegii”(1966). În primul rând, autorul ciclurilor vrea să spulbere impresia
de haos, anarhie în spaţiul gândirii. Unul din sensurile profesiunii de credinţă: până
şi ambiguitatea cere în ultima instanţă logică şi sens teză nedeclarată, dar ilustrată
print-o viziune ovoidală, de esenţă brâncuşiană. Pe lângă proiecţiile cosmologice,
pe care ni le ilustrează „Oul”, ca şi în „Oul dogmatic” din cunoscutul poem barbian,
această entitate simbolică va comporta, totodată, şi sensul de „necuvânt”, deoarece
el va fi „surprins” dincoace de starea sau ipostaza „creatului”, adică structura
a ceea ce se conţine în germenele fiinţialităţii. „Metodic”, poetul ne conduce spre
sensul de „interioritate”. Ni se demonstreză traiectoria genetică a ne(cuvântului),
sesizată prin lucruri, fiinţe, obiecte, ca în poemul „Andru plângând”: „În străfundul
fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt/ înfăţişarea trupului meu,
tristă,/ Ştia legea acestui pământ/ că până la urmă în lucruri nu este/ în miezul
miezului decât un cuvânt…”. Necuvântul ar fi chintesenţa apriorică a rostirii.
Materializarea lui în sens biblic este însăşi existenţa; nu numai materială, ci şi cea
spirituală, sau ceea ce înţelegea L. Blaga prin „Marele Tot”.
Viziunea interiorităţii e preluată şi în „Laus Ptolomaie”.De data aceasta,
autorul porneşte de la macrocosmos, de la sfericitatea lui, găsind-o uniformă,
deci limitată, întrucât „rotundul” ne întoarce la unul şi acelaşi punct. Ca
o chintesenţă a totului, cuvântul, ca şi eul hyperionic eminescian, are curajul de a ieşi
„din sfera sa cu greu”, sfidează convenţiile, ordinea absolută. Metafizicul suportă
restructurări insolite, obţinute pe suport semiludic sau semioniric, imperceptibil,
altfel decât pe calea conformării cu acest regim care nu are alt scop decât
a depăşi barierele, limitele, standardele. Cei care încercase să comenteze această
poezie cu mijloace, categorii tradiţionale sau moderne se pomenise într-un
labirint straniu, apelând la explicaţiile autorului. Dar şi aici, în cadrul eseului,
unde Nichita Stănescu continuă să fie poet, exegeza a rămas derutată de
noua terminologie orientativă: „vederea”, „necuvânt”, „cuvânt în viitor”,
„metalingvism”, „tensiune semantică”, „înapoia” ş. a. Ceea ce a şocat pe critici
e că şi „explicaţiile” poetului sunt ispititoare, incitante, aleatorii. E şi firesc:
a explica poezia înseamnă a o anula. Iată de ce N. Stănescu, în spiritul metodei
extatice blagiene, vorbeşte mai mult despre perspectiva poeziei, decât oferă
definiţia ei. Înainte de a se referi la cele „trei grupuri genetice” ale poeziei,
în general: „fonetic, morfologic şi sintactic”, autorul „Fiziologiei poeziei”
ne „descrie” perspectiva poeziei în noua structură a modernităţii, dincolo de
aceea a lui Baudeleire, Rimbaud sau Mallarmé – „întemeietorii şi, încă şi azi,
conducătorii liricii moderne europene”, cum i-a clasat teoreticianul german
Hugo Friedrich.4 Obscurităţii şi magiei limbajului, neutralităţii interioare şi sfidării
semtimentului, N. Stănescu opune tensiunea semantică care precede cuvântul, în
general, adică viaţa sau mişcarea sensului de dincoace de cuvânt, „precuvântul”
416 Timofei ROŞCA
(Şt. Mincu), desfiinţează cuvântul în accepţia lui autoritară şi optează pentru ceea
ce continuă din precuvânt şi urmează dincolo de cuvânt. Preluând sugestia din
versul blagian referitoare la cuvinte care sunt „lacrimile” „celor ce ar fi voit / aşa
de mult să plângă şi n-au putut” („Către cititori”), N. Stănescu o dezvoltă tot în
cheie semimetafizică:
„Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu
l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există. Semantica precede
cuvântul. Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia foloseşte cuvântul
din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului,
pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă.
În poezie putem vorbi de necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu
vehicul care nu transportă deasupra semantica sa proprie, ci, sintactic vorbind,
provoacă o semantică identificabilă numai la modul sintactic…”7 O interpretare
complementară la cele spuse de N. Stănescu oferă acelaşi A. Muşina într-un alt
studiu al său:
„Limbajul uman este convenţional, exterior senzaţiilor şi emoţiilor
individului. E o unealtă imperfectă, care deformează umanul, acceptată doar în
lipsa de altceva mai bun. Mai mult, deoarece limbajul e comun tuturor oamenilor,
el nu are nimic de-a face cu ceea ce este (simte, trăieşte) realmente individul.
La limită, limbajul nu falsifică, nu degradează doar comunicarea între indivizi,
ci falsifică, degradează însăşi natura individului. Omul este natural (şi toate
valorile sale de asemenea), limbajul e artificial. Oamenii ar comunica perfect
între ei dacă nu ar exista limbajul”.8
În cazul dat se iscă, inevitabil, altă problemă: criza hermeneutică,
insuficienţa sau lipsa limbajului teoretic însuşi. Întrebarea şi-o pun cei mai
avizaţi teoreticieni.
„Cum să traducem în limbaj sărac al criticii literare aceste metafore
năzdrăvane? – se întreabă academicianul Eugen Simion în prefaţa la Operele
în trei volume ale colegului său de şcoală şi de studii universitare – sau,
mai exact, cum să le aproximăm… O poezie care să se situeze «deasupra
metaforei», zice el inspirat şi neclar, tipul de poezie pe care mimează este
acela care presupune o tensiune semantică spre un cuvânt din viitor… În ce
fel să interpretăm aceste formule, totuşi, sibiline? Ce reprezintă, în realitate,
tensiunea semantică spre un cuvânt din viitor şi ce reprezintă, la urma
urmei, necuvântul în raport cu cuvântul care este, orişice am zice şi am face,
instrumentul esenţial de lucru al poetului?!…”9
Înainte de a menţiona răspunsul cunoscutului exeget, s-ar cere să revenim la
teza statutară a lui N. Stănescu, exprimată în poezie şi în reflecţiile sale eseistice.
Ele, dacă studiem cu atenţie, au şi o nuanţă polemică, dialogică în ceea ce priveşte
interpretarea produsului poetic. Poetul e în căutarea altei suprastructuri, a altor
forme de timp şi spaţiu care ne scapă. Suntem constrânşi într-un convenţional
de civilizaţie şi structură care şi-a epuizat limitele – pare să sugereze autorul
„Antimetafizicii”. Despre care cuvânt poate fi vorba în cazul dat? Poetul e în
căutarea altor „limbaje” ale existenţei, a unui limbaj al mutaţiilor în propria noastră
existenţă, fiinţialitate. Evident, şi exegeza, psihocritica, hermeneutica trebuie
să-şi schimbe registrele, întrucât are de a face cu un proces mai mult decât anevoios.
Oricum, contează, în cazul dat, cum se modelează însuşi spiritul exegetic, cum se
nasc în actul interpretării noile noţiuni sau categorii de felul: „divagantele spaţii
vulnerabile”, „vânturile pieririi”, „suflul neantului”, „explicaţii câlţoase” etc.

Bineînţeles, nu este vorba de nişte categorii cristalizate, ele aflându-se în stadiul
fermentării ca şi poezia stănesciană însăşi, interpretată de critic, care e nevoit
a găsi formule de neadeziune sau de confirmare. Astfel G. Grigurcu remarcă:
„În loc de a se aprofunda în sine, de a-şi resorbi, cum un ţesut însănătoşit,
cusuturile străine, producţia în discuţie, din ce în ce mai copioasă, mai truculentă
şi mai inconştientă de primejdii şi-a extins divagantele spaţii vulnerabile. Înainte
de a-şi consolida un specific, poezia lui Nichita a cochetat cu vânturile pieirii.
Suflul neantului se împleticeşte curent între explicaţii câlţoase.”10
Cinci probe definitorii propune E. Simion în prefaţa a celor trei volume de
Opere stănesciene, nu fără a fi obsedat şi el de impresia „sofismului”, căci, spune
savantul, „necuvântul” până la urmă tot prin cuvânt se exprimă.
Din punctul nostru de vedere, poezia lui N. Stănescu e şi o invitaţie la
un experiment, la un proces de coparticipare şi concreativitate inovatorie şi nu
o formulă cochetătoare, codificată intenţionat pentru a fi descifrată. Poetul
a mers pe această cale până la istovirea intuiţiei, oferindu-ne o „fantezie”
a metalingvismului şi a metalirismului, totodată, întrucât poezia se naşte din
„propria conştiinţă”, cum a subliniat academicianul M. Cimpoi. Procedeul de
boltă nu putea fi altul decât acela al „deconstrucţiei”, termen-cheie în teoria
lui J. Derrida.
„Deconstrucţia – spune J. Derrida – presupune faza indispensabilă de
răsturnare. Să rămânem în răsturnare înseamnă să operăm, desigur, în imanenţa
sistemului care trebuie distrus.”11
La N. Stănescu ceea ce numeşte J. Derrida „deconstrucţie” se confundă cu
„mersul”, curgerea continuă, cu vorbirea, adică, iar, cu cuvântul în mers.
E. Simion vine cu o observaţie aparent clarificatoare în latura
conceptului buclucaş de „necuvânt”, atunci când se referă la propria
confesiune estetică al lui N. Stănescu şi care i se pare criticului lansată „în
stilul lui (stănescian – n. n.) evaziv metaforic (un prim sofism în care cade,
căci teoria necuvintelor o formulează prin cuvinte puse în frază!)… Valéry
scria că poezia este altă limbă, o limbă nouă, cu propriul sistem, în interiorul
limbii literare comune. şi are dreptate. Nichita Stănescu spune, în fapt acelaşi
lucru, în felul lui, folosind o noţiune deliberat ambiguă: necuvintele.”12
Să încercăm să înţelegem ideile criticului, ale poetului francez şi ale
poetului român. Eugen Simion are convingerea că ceea ce intenţionează să
facă poetul, adică „să definească un concept nou de poezie”, mai exact „poezia
necuvântului”, o exprimă „tot prin cuvânt”. Exegetul, însă, nu ne spune aproape
nimic despre noua structură a acestui „cuvânt”. Cât priveşte definiţia lui
Valéry, ea mizează, în primul rând, pe autarhia limbajului, pe arta combinării
matematice, continuându-l pe Mallarmé. Ea are tangenţă cu condiţia po(i)
eticităţii stănesciene, mai cu seamă în marginea „inflexiunii prin care parcă
transpare altceva, anume o scenă spirituală a însuşi actului poetic, pentru care
aşteptarea Muzei e mai plină de har decât sosirea ei”.13 Prin acest demers poetul
colaborează mai mult cu „visul” şi nu cu lumea sau cu viaţa, ca N. Stănescu.
Cuvântul, pentru cel mai mare liric francez al secolului al XX-lea, cum aprecia
el însuşi, „e mijlocul spiritului de a se multiplica în neant”. Unul dintre gândurile
cele mai originale ale lui P. Valéry, după părerea lui H.Friedrch, şi care are
tangenţă directă cu lirica lui N. Stănescu, adăugăm noi, e că „poemul e un
418 Timofei ROŞCA
fragment perfect constituit al unui edificiu inexistent”.14 Anume în acest punct

criticul E. Simion identifică, probabil, conceptul metalingvistic stănescian,
implicând acel „cuvânt din viitor”: în raza viziunii valeryene. Îi scapă, însă, un
moment decizional: modul de „multiplicare a cuvântului” „în neant”, care în
viziunea poetului francez nu se clarifică.
Noul cuvânt nu mai este „cel ştiut”, cu „dubla lui intenţie”(T. Vianu).
El e mai mult decât sugestia, decât masca figurativă. E o predispunere semantică
într-o complexitate continuă. „Necuvintele”, deci nu pot fi exprimate prin
„cuvinte”(să le zicem „normale”, încetăţenite). Ele sunt, de fapt, inexprimabile,
deci au altă prezenţă, ca şi piatra, lemnul, argila lui C. Brâncuşi. Altul este limbajul
prin care comunică poezia: „neauzul”, „nevăzul”, ceea ce se acumulează şi ni
se propune din tensiuni, din degajări, din multiplele abilităţi fiinţiale, corporale,
inclusiv cele umane, fie mai limpezi, fie mai nebuloase, după cum e şi domeniul
şi starea de limită a eului poetic.
Piramida lui Keops nu este doar un simplu monument memorabil: este
expresia unei introduceri în tainele continuităţii cosmice şi fiinţiale, totodată.
1. Muşina Alexandru. Noul antropocentrism. În: Muşina Alexandru. Unde se

află poezia. Târgu Mureş: Editura Arhipelag, 1996, p. 13.
2. Pop Ion. Nichita Stănescu. Spaţiile şi măştile poeziei. Bucureşti: editura
Albatros, 1980, p. 5.
3. Dicţionar Enciclopedic. 98000 de definiţii. Ediţia a VI-a. Bucureşti: Cartier,
2008, p. 677.
4. Ciopraga Constantin. Personalitatea literaturii române. Bucureşti: Institutul
European, 1997, p. 315.
5. Manolescu Nicolae. Literatura română postbelică – Lista lui Manolescu-1.
Poezia. Braşov: Editura AULA, 2001, p. 111.
6. Friedrich Hugo. Structura liricii moderne de la mijlocul secolului
al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea. Bucureşti: Editura Univers, 1998,
p. 7.
7. Stănescu Nichita. Fiziologia poeziei. Proză şi versuri 1957-1983. Bucureşti:
Editura Eminescu, 1990, p. 38.
8. Muşina Alexandru. Criza limbajului. În: Muşina Alexandru. Eseu asupra
poeziei moderne. Chişinău: cartier, 1997, p. 123.
9. Simion Eugen. Prefaţă. În: Stănescu Nichita. Opere I. Versuri. Bucureşti:
Universul Enciclopedic, 2002, p. VII-IX.
10. Grigurcu Gheorghe. Nichita Stănescu. În: Grigurcu Gheorghe. Poeţi români
de azi. Bucureşti: Cartea Românească, 1979, p. 311.
11. Derrida Jaques. În afara cărţii, prefeţe. În: Derrida Jaques. Diseminarea.
Bucureşti: Universul Enciclopedic, 1977, p. 2.
12. Simion Eugen. Studiul citat, p. IX-X.
13. Friedrich Hugo. Studiul citat, p. 182.
14. Friedrich Hugo. Studiul citat, tot acolo.
Motivarea utilizării locuţiunilor verbale

monosemantice ce redau concomitent
mai multe tipuri de acţiune
Angela SAVIN
Am menţionat anterior despre faptul că limba recurge la două categorii

lexico-gramaticale pentru a denumi aspectualitatea în limba română: Aktionsart
şi Terminativitatea: Aterminativitatea. A treia categorie a aspectualităţii, cea
a aspectului propriu-zis, lipseşte în limba română, deoarece lipsesc instrumentele
gramaticale care o exprimă, lipseşte caracterul de confruntare gramaticală,
paradigmatică. Locuţiunile verbale au luat asupra lor desemnarea tuturor tipurilor
desfăşurării acţiunii. Deja acest fenomen este extrem de important şi relevant.
Însă cercetările ulterioare şi sistematizarea faptelor de limbă au demonstrat că
limba este şi mai ingenioasă. Astfel, pe parcursul cercetării am ajuns la o concluzie
extrem de importantă privind posibilitatea de denominare în limbă. Limba română,
desemnând aspectualitatea, utilizează o serie de locuţiuni verbale nu doar pentru
desemnarea unui singur mod de desfăşurare a acţiunii, în paralel fiind redată şi
o acţiune Terminativă sau Aterminativă, adiacentă tipului respectiv de Aktionsart.
Limba foloseşte locuţiunile verbale pentru redarea mai multor moduri de
desfăşurare a acţiunii concomitent, realitatea desemnată fiind mult mai complexă.
Cu alte cuvinte, lumea înconjurătoare este atât de diversă în desfăşurarea acţiunii,
încât limba recurge la utilizarea unor fenomene glotice deja existente, însă într-o
nouă combinare a lor. Fenomenul depistat demonstrează încă o dată că limba,
fiind un organism viu, se află într-o permanentă mişcare şi combinare a resurselor
deja existente, pentru a face faţă cerinţelor actuale de denominare în limbă.
Astfel, rezolvarea contradicţiei dintre necesităţile comunicării care apar în
societatea în transformare şi mijloacele glotice care servesc pentru exprimarea
noului conţinut apare în acest caz în calitate de lege generală şi universală
a evoluţiei limbii.
Consider că fenomenul de limbă atestat este propriu limbilor analitice, în
general, şi limbii române, în special. Pe când în limbile sintetice, care posedă un
arsenal de afixe, opoziţii şi paradigme, strict destinate pentru desemnarea unui
anumit mod de desfăşurare a acţiunii, fenomenul în cauză nu îşi are realizarea.
Am menţionat mai sus că fenomenul de denominare a mai multor tipuri de
desfăşurare a acţiunii printr-o singură locuţiune verbală se manifestă în trei moduri:
1) Locuţiunea verbală este monosemantică şi exprimă un singur tip de Aktionsart,
o singură desfăşurare a acţiunii. 2) Locuţiunea verbală este monosemantică şi redă
concomitent mai multe moduri de desfăşurare a acţiunii. 3) Locuţiunea verbală
este polisemantică şi fiecare sens, de cele mai multe ori, desemnează un alt mod
al desfăşurării acţiunii. Deşi există locuţiuni verbale polisemantice care exprimă
acelaşi tip de Aktionsart.
420 Angela SAVIN
Să exemplificăm cele susţinute mai sus în punctul 2 – locuţiunea verbală

este monosemantică şi redă concomitent mai multe moduri de desfăşurare
a acţiunii. Menţionăm că fiecare tip al desfăşurării acţiunii mai exprimă şi
o acţiune Terminativă sau Aterminativă.
Materialul glotic ne-a permis să determinăm ce tipuri de desfăşurare
a acţiunii se pot combina între ele.
Acţiune ingresivă şi orientată motoric
A bate în retragere – aici: acţiune incipientă de a se retrage, AT.
Spandau atacă de la început repede şi cu putere… dar germanul, cu aceeaşi
gravitate profesională a tuturor, bătu în retragere, ascunzându-se după pumni…
(G. Călinescu, CN, 201).
A ieşi cu fuga – aici: acţiune incipientă de a fugi, T. … şi cu boierii din
partea lui a ieşit cu fuga din Iaşi (M. Costin, 89).
A o şparli la fugă – fam., aici: a pleca în fugă, pe neobservate, T. Noi,
atunci, am şparlit-o la fugă (I. Creangă, 250).
Acţiune ingresivă şi semelfactivă
A izbucni în hohot – aici: acţiune bruscă şi incipientă de a râde, T. Ciobanii
şi baciul izbucniră în hohot, scuturându-şi pletele. În vâlvătăile schimbătoare ale
focului, obrazurile lor aveau schimonosituri demonice, ca şi cum i-ar fi aruncat
în singurătatea aceea un pământ necurat (M. Sadoveanu, DT, 18). Am izbucnit
într-un hohot de râs sarcastic şi i-am confirmat: „Ei, da, tandreţea, da, nu ştiu,
dar n-o să mă înveţi tu ce e…!” (M. Preda, CIP, 81).
Acţiune ingresivă şi atenuativă

A se miji de ziuă – aici: acţiune incipientă şi atenuată, micşorată din
plinătatea ei de a se lumina, T. Iată-ne, în sfârşit, ajunşi la Giurgiu, băiatule. Noi
o să ne căutăm, la vre-o cunoştinţă, pe aici, pe marginea apei, culcuş, iar mâine,
când s-o mijii de ziuă, o s-o pornim în sus, spre casă (Z. Stancu, 471).
Acţiune ingresivă şi intensivă
A cuprinde o agitaţie (pe cineva) – aici: acţiune incipientă de a fi agitat,
emoţionat, T. De a pus-o cu numele ei de-acasă? se gândi Puiu, cuprins de
o agitaţie nouă (L. Rebreanu, C, 61).
Acţiune ingresivă şi relaţională
A pune la chinuri – aici: acţiune incipientă de a chinui, a tortura,
a maltrata (pe cineva), AT. Pe drum bătrânul îi explică ceea ce auzise
vorbindu-se printre ţăranii din sat, că veniseră nişte zbiri din Călăraşi, cari
puseseră lumea la chinuri (D. Zamfirescu, 159).
Acţiune incoativă şi orientată
A (se) face roată – aici: a se aranja în formă de cerc (despre fiinţe sau
lucruri). Toţi făcură roată în jurul mirilor şi femeile sărutară iarăşi zgomotos pe
Vera (G. Călinescu, CN, 217).
Acţiune incoativă şi intensivă
A cădea în spaimă– înv., aici: acţiune incipientă cu trecere în starea
de a fi foarte speriat, T. …iară leşii au cădzutu la mare spaimă şi turbare
(M. Costin, 105).
A se pătrunde de bănuială – aici: a intra în suspiciuni, AT. Iurii Serghievici
Vorşaghin, pătruns de o umbră de bănuială, după ce îi privise cu ochii fini pe
unul şi pe celălalt, aplaudă (C. Petrescu, 165).
Motivarea utilizării locuţiunilor verbale monosemantice ce redau 421
concomitent mai multe tipuri de acţiune
Acţiune incoativă şi atenuativă
A fura somnul – aici: acţiune incipientă, micşorată din plinătatea ei, cu
trecere în starea de a dormi, AT. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, şi
somnul îi plăcea numai când îl fura (G. Călinescu, CN, 254).
Acţiune incoativă şi reciprocă
A lega frăţie – aici: acţiune incipientă de a deveni prieteni foarte
apropiaţi, T. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să umple
cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce (M. Eminescu, III, 9).
Acţiune incoativă şi iterativă
A se cuprinde de tremurături – aici: acţiune incipientă, de durată şi
repetată de a tremura, AT. Ca la ştirea unei catastrofe nemaipomenite, trupul
Agepsinei fu cuprins de tremurături şi, ieşind în curte, strigă: – Fetelor, a fugit
Lisandrina, fetelor! (G. Călinescu, CN, 222).
A se lua la pumni – aici: acţiune incipientă şi repetată de a se bate, AT.
Au încălzit, la foc de paie, o cană de rachiu. Ciocnesc şi se înjură. Gata-gata să
se ia la pumni (Z. Stancu, 67).
Acţiune incoativă şi relaţională
A inspira simpatie/încredere etc. – aici: acţiune incipientă cu trecere în
starea de a simpatiza (pe cineva), de a avea încredere (în cineva) etc., AT. …
se numeşte Ion Ursu şi e fiu de ţăran. Foarte corect şi foarte conştiincios; are
singurul cusur că e cam stângaci, cam colţuros, încât nu inspiră mare simpatie,
cel puţin la început, până îl cunoşti mai de aproape (L. Rebreanu, C, 47).
A pricinui întristare – aici: acţiune incipientă de a întrista (pe cineva),
AT. – Mă iartă, prietene, – îmi zice el, – că ţi-am pricinuit întristare…
(V. Alecsandri, III, 12).
Acţiune durativă şi orientată motoric
A-şi căuta de drum – aici: a-şi continua călătoria, a merge mai departe,
AT. Eu atunci să nu-mi caut de drum tot înainte? (I. Creangă, 255). Îl întrebară
dacă n-a văzut pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. Ciobanul răspunse
că n-a văzut pe nimeni. Şi îşi căută de drum (D. Zamfirescu, 142).
A fi în goană – aici: proces durativ de urmărire în fugă, de fugărire
întreprinsă (de cineva), AT. Ai noştri, moldovenii, … îndată au plecatu
fuga şi holota leşilor, ce era în goană, aşijdere (M. Costin, 105). … iar
Janet în acest ceas al biruinţei sale era de acum în plină goană după noi
aventuri (I. Druţă, 26).
Acţiune durativă şi neorientată
A sta la/ de război, înv.,/ A sta războiul, înv. – aici: acţiune durativă
de a lupta, AT. … Şi au stătut războiul câteva ceasuri şi apoi au pierdut
Simion vodă războiul (M. Costin, 81)… niciun neam nu este care, stăpânind
o ţară aşa de mică ca dânşii, să stea ca şi dânşii pentru cinste la război
(M. Sadoveanu, V, 22).
Acţiune durativă şi evolutivă
A sta la îndoială – aici: acţiune durativă de a se îndoi, a ezita, a şovăi
(înainte de a lua o hotărâre), AT. Morometele …îl strigă deodată, ca şi când
până atunci ar fi stat la îndoială, gândindu-se la ceva (M. Preda, M, 38).
Acţiune durativă şi rezultativă
422 Angela SAVIN
A se ţine de clevetir i/ insinuări/ vorbe etc. – aici: acţiune durativă de a

cleveti, a bârfi (pe cineva), AT. Dordea nu vorbeşte niciodată fleacuri şi nici nu
se ţine de clevetiri (L. Rebreanu, C, 86).
Acţiune durativă şi relaţională
A ţine cu/ de vorbă – aici: acţiune durativă de a sta de vorbă cu cineva
(nelăsându-l să-şi vadă de lucru), AT. – Mă ţii atâta de vorbă şi nu mă laşi să-mi
văd de treabă, măi Nicule!
Acţiune durativă şi reciprocă
A ţine prieteşug – înv., acţiune durativă de a avea relaţii de prietenie, AT.
Aşé ţin turcii prieteşugul pentru voia banilor (I. Neculce, 70).
Acţiune durativă şi atenuativă
A roade supărarea (pe cineva) – aici: acţiune durativă de a avea un
sentiment permanent de nemulţămire, AT. – Ar fi bine, conaşule, să vă siliţi să
gustaţi niţică mâncare, chiar dacă n-aveţi poftă!… Omul supărat nu-i bine să
stea nemâncat, că destul îl roade supărarea … (L. Rebreanu, C, 57).
Acţiune durativă şi statică
A ţine puterile – aici: acţiune durativă de a avea forţă,, AT. – Umpleţi-mi,
maică, urciorul cu apă… Nu pot scufunda ciutura… Nu mă mai ţin puterile …
(Z. Stancu, 432).
Acţiune finitivă şi monosecvenţială
A curma o viaţă – aici: a omorî (pe cineva), T. … era clar, Nineta nu
ezitase să curme singură o viaţă care „nu mai mergea” (M. Preda, CIP, 77).
Acţiune finitivă şi orientată motoric
A opri ochii – aici: a fixa privirea, T. S-au oprit ochii în treacăt. A rămas
imaginea lor fugară, ascunsă undeva, de unde acum tresare (C. Petrescu, 43).
Acţiune iterativă şi orientată
A purta paşii (pe cineva) – aici: acţiune repetată de a umbla, AT. …
trecătorii din fiecare zi, de pe Calea Victoriei. N-aveau nicio ţintă. Paşii ii purtau
într-o parte şi alta; să-şi vorbească, să vadă, să afle (C. Petrescu, 58).
Acţiunea iterativă şi neorientată motoric
A bate câmpiile/câmpurile – aici: a umbla fără rost, dezorganizat,
AT. Matei şi Saşa, de când fetele plecaseră cu conu Dinu la Bucureşti,
ieşeau în toate zilele, singuri, bătând câmpiile întinse, pe luciul cărora
orizontul se făcuse parcă mai larg (D. Zamfirescu, 174).
Acţiunea iterativă şi relaţională
A bate capul (cuiva) – aici: acţiune repetată de a cicăli, a plictisi cu vorba,
a se ţine stăruitor (de cineva), AT. Dacă-l laşi în pace pe Simion, fără să-i baţi
capul, se înduplecă (G. Călinescu, EO, 93).
Acţiune iterativă şi reciprocă
A-şi da sărutări – aici: acţiune reciprocă şi repetată de a se săruta, AT.
Pe cărare-n bolţi de frunze,/ Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe
cale/ Dulci ca florile ascunse (M. Eminescu, I, 59).
Acţiune iterativă şi intensivă
A turna la vorbe – aici: acţiune repetată de a vorbi mult, a pălăvrăgi, AT.
Şi hai a turna la vorbe goale (I. Druţă, 16).
Acţiune amplificativă şi orientată motoric
A cuprinde cu ochii/ a cuprinde ochiul – aici: a îmbrăţişa cu privirea, T.
Balta – nici n-o cuprinzi toată cu ochii – are stuhărişuri, trestie, papură, pipirig.
Acum în toiul verii trebuie tăiat şi adus la mal stuhărişul (Z. Stancu, 432).
Acţiune intensivă şi neorientată motoric
A da buzna – aici: a năvăli pe neaşteptate, a se repezi să intre sau să iasă,
T. În sfârşit, celelalte fete dădură buzna pe uşă, gătite de plecare (G. Călinescu,
CN, 67).
Acţiune intensivă şi monosecvenţială
A scoate un urlet – aici: acţiune singulară şi intensivă de a urla, a striga,
T. Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poenei… începu
să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vârful lui şi de acolo scoase un urlet
(M. Preda, CIP, 196).
Acţiune intensivă şi evolutivă
A bate gândul (pe cineva) – aici: acţiune intensivă de a fi preocupat (de
ceva), a fi obsedat de un gând, AT. …Mie nu mi-a plăcut asemenea viaţă pe care
o duc…Şi mă bate gândul să mă las (M. Sadoveanu, DT, 39).
Acţiune intensivă şi statică
A şti de ştire/ urmă (cuiva), – aici: a şti (ceva despre cineva), AT. Nănaşa
din grindă are să-i ştie de ştire, de nu l-or pute scoate din mâna mea tot neamul
strigoilor şi al strigoaicelor din lume (I. Creangă, 251). – Nimeni nu-i ştie de
ştire, Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte…(M. Eminescu, I, 56).
Acţiune intensivă şi relaţională
A ţine ca în palmă – aici: acţiune amplificată, intensivă de a îngriji
(pe cineva), a-i face (cuiva) viaţa plăcută, uşoară, AT. … Panait Barcaş, căruia
oamenii îi spun „domnu Barcă” negustor de cereale… Nevasta ca-n palmă
o ţine… (Z. Stancu, 23).
Acţiune monosecvenţială şi orientată motoric
A da o raită – aici: acţiune singulară de a face un drum în trecere, în
grabă; a face o vizită scurtă, T. Dădură o raită prin faţa lui Ovidiu, care
îl privea pierdut în gânduri ca pe nişte delfini în valuri… (G. Călinescu,
CN, 102). Am dat o raită prin sat, m-am întors la masă. Îl aşteptam pe tata.
Întârzie (Z. Stancu, 355).
Acţiune monosecvenţială şi neorientată motoric
A pune sub sabie – înv., aici: a omorî, a răpune, T. Pentru a se feri de
duşmanii casnici, Ioan-Vodă îi puse pe toţi sub sabie (B. P. Hasdeu, 246). La
Deli a pus sub sabie o sută de mii de robi cu care nu avea ce face în acea clipă
(M. Sadoveanu, V, 14).
Acţiune monosecvenţială şi rezultativă
A face un serviciu – aici: acţiune singulară de a ajuta, a servi (pe cineva),
T. …mă gândeam că-i fac un serviciu lui popa, aflându-i unde-l poate găsi pe
domnul Vardaru (C. Petrescu, 90).
Acţiune monosecvenţială şi reciprocă
A (nu) schimba un cuvânt – aici: a (nu) rosti, a (nu) conversa (puţin),
T. Coborâră în Calea Victoriei fără a schimba un cuvânt (L. Rebreanu,
R., 28). … nu-i făcusem niciun rău, nu schimbasem cu ea niciodată niciun cuvânt
(M. Preda, CIP, 81).
Acţiune monosecvenţială şi atenuativă
424 Angela SAVIN
A schiţa un surâs – aici: acţiune singulară de a zâmbi incomplet, T.

Tresări când îşi recunoscu chipul în oglindă. „Bietul Puiu Faranga!” făcu dânsul,
schiţând un surâs trist, pe care cel din oglindă i-l întoarse promt (L. Rebreanu,
C, 17).
Acţiune evolutivă şi orientată
A fi pe cale – aici: a fi pe punctul să…, gata de a… AT. … Parlamentul
e pe cale să divorţeze definitiv de diletantismul său (LA, 1990, N 21, 2).
Acţiune semelfactivă şi intensivă
A fulgera cu privirea – aici: a privi brusc şi intens (ceva), T. Sofron înţelese
pentru cine era aceasta, şi fiindcă avea acum gura arhiplină, încât nu mai putea
răspunde, îl fulgeră numai cu o privire teribilă (C. Petrescu, 163).
Acţiune semelfactivă şi atenuativă
A fura cu ochiul – aici: a privi (pe cineva) brusc pe furiş (cu dragoste,
cu plăcere), T. … şi Smărăndiţa începea din când în când a mă fura cu ochiul
(I. Creangă, 231).
Acţiune rezultativă şi intensivă
A-şi bate capul – aici: a se ocupa mult (de ceva); a se gândi intensiv
(la ceva), AT. Nu-mi bat capul de politică şi n-am nicio opinie
(C. Negruzzi, 235). Trebuie să fiu smintit să-mi bat capul cu fleacuri,
când pe conştiinţa mea apasă o crimă (L. Rebreanu, C, 31).
Acţiune rezultativă şi orientată motoric
A da de urmă – aici: a găsi (pe cineva), a obţine date cu privire la
o persoană pe care o caută, T. În ciuda cercetărilor care începură, nu se reuşi
să se dea de urma ei (M. Preda, CIP, 78).
Acţiune rezultativă şi relaţională
A ţine sobor – înv., aici: a ţine sfat, a face adunare, întrunire, AT. Mitopolia
a ţinut sobor ieri, în ziua de joi.
Acţiunei reciprocă şi relaţională
A sta la/ de vorbă – aici: a conversa, AT. Şi stând la vorbă cu turcul,
Vasilie-vodă au spus povestea cum că el ştie (I. Neculce, 73). Măi motane,/
Vină-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic (M. Eminescu, I, 36).
Acţiune relaţională şi şi comitativă
A ţine tovărăşie – aici: a ţine (cuiva) de urât, AT. Înţelegerea era
că, după ce se închide vânatul, inginerul pleacă şi vine doamna Eufrosina
Melinte, să ţie tovărăşie profesorului (M. Sadoveanu, U, 267).
Acţiune relaţională şi intensivă
A şti de frică (cuiva) – aici: acţine intensivă de a se teme (de cineva), AT.
Îi ştia tatii de frică, …Pe tata, nu-l înjură nici boierul, necum un logofăt, necum
Ginţă, pocitania (Z. Stancu, 161).
Acţiune întrerupt-atenuativă
A pica/ a picota de somn – aici: acţiune întreruptă, neregulată în durata
ei de a aţipi, a adormi, T. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în
copilărie, de trudă la maturitate, i se întâmpla nu rareori să „pice de somn”,
să simtă neputinţa de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în
neant (G. Călinescu, CN, 254). Lângă cal, tolănit în iarbă, picotă de somn
pândarul. – Ce cauţi noaptea în câmp, mă? – Mă doare capul. Ieşii să mă mişc
puţin… (Z. Stancu, 273).
2.1. Modele semantico-distributive productive ale locuţiunilor verbale
monosemantice
V(refl.) + (art. ind.) + S; V(o), (refl. se, -şi) + prep. + S, unde prepoziţiile
sunt următoarele: la, în, cu, de, pe, pe la, după, sub, din; V + Adv.
CONCLUZII
1. Limba română utilizează următoarele verbe semiauxiliare pentru

a forma locuţiuni verbale monosemantice ce desemnează aspectualitatea: a(şi)
bate, a băga, a bombarda, a cădea, a (se) cuprinde, a-şi căuta, a copleşi,
a curma, a da, a(se) face, a fi, a fulgera, a fura, a ieşi, a inspira, a intra,
a izbucni, a îndrepta, a se înfige, a întoarce, a lega, a lovi, a o lua, a (se)(-şi) lua,
a se miji, a năpădi, a năvăli, a opri, a se pătrunde, a ploua, a podidi, a se porni,
a pricinui, a pune, a purcede, a (se)purta, a-şi rătăci, a repezi, a(se)(-şi) ridica,
a o rupe, a turna, a vârî, a sări, a (nu) schimba, a shiţa, a scoate, a sta, a se strînge,
a o şparli, a şti, a trage, a ţine, a (se) umple, a pune.
1.1. Şiruri productive formează verbele: a(-şi) bate capul/ la cap/
câmpiile/ coturile/ gândul/ joc/ războaie/ retragere; a-şi căuta de drum/ de
cale/ de treabă, a copleşi spaima/ tristeţea/ bucuria; a (se) cuprinde de silă/
de tremurături; a da buzna/ o fugă/ năvală/ un ocol, ocoluri/ în pârtie/ o raită,
raite/ război/ de râpă/ sărutare, sărutări/ târcoale/ tumba/ de urmă; a face un
ocol, ocolul/ paşi/ roată/ un serviciu/ vânt; a izbucni în aplauze/ în hohot/ în
lacrimi/ în plâns/ în râs/ în urale; a lega cunoştinţă/ frăţie/ prietenie; a lovi
ploaia/ spaima, a o lua într-o direcţie/ pe drum/ cu fiori/ înainte/ înapoi/ în jos/
în sus/ din loc/ la fugă/ la goană/ la sănătoasa/ la trap/ la vale/ la deal; a-şi
lua loc/ tălpăşiţa/ zborul; a se pătrunde de bănuială/ de uimire/ de spaimă; a
podidi lacrimile/ plânsul/ râsul; a pricinui întristare/ vătămare; a pune în
mişcare/ în ordine; a (se)purta paşii/ războaie; a(-şi) ridica ochii/ privirea/
o privire, a (nu) schimba un cuvânt, cuvinte/ fraze/ priviri/ vorbe; a scoate din
fire/ din pepeni/ un urlet/ un suspin/ un oftat; a sta la îndoială/ la război/ la vorbă;
a şti de frică/ de ştire/ de urmă; a ţine puterile/ sobor, soboruri; a umple de
sânge/ de teroare; a se umple de gânduri/ ridicol/ bucurie/ nelinişte.
2. În urma cercetărilor efectuate, am constatat că numărul existent
al tipurilor bine definite ale Aktionsart nu este suficient pentru desemnarea
multitudinii de moduri în care poate decurge o acţiune. În baza clasificării
materialului glotic, am determinat că limba română, în mare, utilizează
următoarele combinări de moduri ale desfăşurării acţiunii pentru una şi aceeaşi
locuţiune verbală în scopul de a denomina realitatea din lumea înconjurătoare
privind diverse tipuri de desfăşurare a acţiunii.
Acţiunea: ingresivă / orientată motoric, ingresivă / semelfactivă, ingre-
sivă / atenuativă, ingresivă / intensivă, ingresivă / relaţională, incoativă /
iterativă, incoativă / orientată motoric, incoativă / intensivă, incoativă /
atenuativă, incoativă / reciprocă, incoativă / iterativă, incoativă / relaţională,
durativă / orientată motoric, durativă / neorientată motoric, durativă /
evolutivă, durativă / rezultativă, durativă / relaţională, durativă / reciprocă,
durativă / atenuativă, durativă / statică, finitivă / monosecvenţială, finitivă /
426 Angela SAVIN
orientată motoric, iterativă / orientată motoric, iterativă / neorientată

motoric, iterativă / relaţională, iterativă / reciprocă, iterativă / intensivă,
amplificativă / orientată motoric, intensivă / neorientată motoric, intensivă /
monosecvenţială, intensivă / evolutivă, intensivă / statică, intensivă / rela-
ţională, monosecvenţială / orientată motoric, monosecvenţială / neorientată
motoric, monosecvenţială / rezultativă, monosecvenţială / reciprocă, mono-
secvenţială / atenuativă, evolutivă / orientată motoric, semelfactivă / intensivă,
semelfactivă / atenuativă, rezultativă / intensivă, rezultativă / orientată motoric,
rezultativă / relaţională, relaţională / reciprocă, relaţională / comitativă, rela-
ţională / intensivă, întrerupt / / atenuativă.
3. Au fost determinate de noi 49 de combinaţii de tipuri acţionale în raport
cu 21 de tipuri acţionale clasice.
V. Alecsandri, III: Vasile Alecsandri, Opere, Vol. III, Chişinău, Cartea

Moldovenească, 1976.
Călinescu, CN: George Călinescu, Cartea nunţii, Bucureşti, Editura
Minerva, 1978.
Călinescu, EO: George Călinescu, Enigma Otiliei, Bucureşti, Editura
Albatros, 1983.
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-
M. Costin:
Vodă încoace, Chişinău, Cartea Moldovenească,
1972.
Ion Creangă, Opere, Chişinău, Literatura artistică,
I. Creangă:
1981.
Ion Druţă, Clopotniţa, Chişinău, Literatura artistică,
I. Druţă:
1984.
Mihai Eminescu, Opere, Vol. I. Vol. III, Chişinău,
M. Eminescu I; III:
Literatura artistică, 1981.
B. P. Hasdeu, Opere alese, Chişinău, Şcoala sovietică,
B. P. Hasdeu:
1956.
Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării
I. Neculce: Moldovei, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1974.
Cezar Petrescu, Întunecare, Bucureşti, Cartea
C. Petrescu:
Românească, 1984.
Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Vol. I,
M. Preda, CIP:
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984.
Marin Preda, Moromeţii, Bucureşti Editura de stat
M. Preda, M:
pentru literatură şi artă, 1959.
Liviu Rebreanu, Ciuleandra. Catastrofa şi alte nuvele,
L. Rebreanu, C:
Chişinău, Litera, 1997.
Liviu Rebreanu, Răscoala, Bucureşti, Editura
L. Rebreanu, R:
Albatros, 1979.
M. Sadoveanu, DT; U: Mihail Sadoveanu, Demonul tinereţii. Uvar, Bucureşti,
Editura Minerva, 1979.
M. Sadoveanu, V: Mihail Sadoveanu, Viaţa lui Ştefan cel Mare, Cartea
Moldovenească, 1989.
Z. Stancu: Zaharia Stancu, Desculţ, Bucureşti, Cartea românească,
1979.
D. Zamfirescu: Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară. Tănase Scatiu. În
război, Bucureşti, Cartea românească, 1982.
LA Literatura şi arta.
428
COLECTAREA MATERIALULUI FRAZEOLOGIC REGIONAL

PRIN APELURI, CHESTIONARE ŞI CORESPONDENŢI
VALERIU SCLIFOS
Metodele de anchetă dialectală utilizate pentru culegerea faptelor de limbă

în graiurile populare sunt variate. De cele mai multe ori, în practica cercetărilor
de teren, pentru obţinerea unor materiale lingvistice substanţiale, din punct de
vedere calitativ şi cantitativ, sunt folosite câteva procedee simultan, adică sînt
îmbinate metodele clasice de cercetare ştiinţifică cu cele moderne.
Cea mai importantă şi mai eficientă metodă de culegere a faptelor de limbă,
recunoscută de majoritatea specialiştilor în domeniu, este cea a anchetei dialectale
de teren. Aceasta, la rândul ei, poate fi de două feluri: a) ancheta dialectală
directă şi b) ancheta dialectală indirectă. Ancheta dialectală directă presupune
deplasarea pe teren a cercetătorului pentru adunarea faptelor de limbă necesare
pentru examinare, folosind în acest scop un chestionar lingvistic special ori o listă
de întrebări sau de cuvinte, pregătite din timp. Cel de-al doilea tip de anchetă,
despre care va fi vorba în articolul de faţă, este ancheta dialectală indirectă, numită
şi ancheta prin corespondenţi sau ancheta cu ajutorul corespondenţilor.
Tipul dat de anchetă constă în expedierea pe diverse căi a unui chestionar
lingvistic special (fonetic, lexical, frazeologic etc.) ori a unei liste de întrebări,
de cuvinte sau de expresii populare, pregătite anterior, intelectualilor săteşti,
oamenilor instruiţi de la ţară, pentru ca aceştia să răspundă personal, dar şi adune
de la cei apropiaţi: bunici, părinţi, fraţi, surori etc. sau de la informatorii selectaţi
pe parcursul sondajului, efectuat în prealabil, diverse unităţi ale limbii, specifice
graiurilor populare, răspunzând în limba graiului local la întrebările din chestionarul
respectiv sau din lista de întrebări ori de cuvinte. Este nevoie, în acest sens, de un
chestionar adecvat, cu un conţinut bogat, care să remarce trăsăturile specifice ale
graiurilor populare şi stadiul evoluţiei lor în perioada contemporană. În cele din
urmă, persoanele implicate în această anchetă urmează, ca într-un termen relativ
scurt, după acumularea faptelor de limbă, să expedieze (prin intermediul poştei,
a poştei electronice, personal sau prin alte metode) materialele colectate personal
sau obţinute de la corespondenţii voluntari din localitatea respectivă, precum şi
de prin părţile locului.
În continuare ne vom referi, în succesiune cronologică, la principalele
momente ce ţin de ancheta prin intermediul corespondenţilor, încercând să
stabilim cât a fost ea de răspândită în trecut, de către cine şi în ce scopuri a fost
utilizată, cum a evoluat pe parcursul timpului şi cât de eficientă ar putea fi aceasta
în cazul cercetărilor frazeologice de teren.
În lucrările de dialectologie şi geografie lingvistică, atunci când se
discută despre primele încercări de adunare a materialului lingvistic cu ajutorul
corespondenţilor, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de obicei,
Colectarea materialului frazeologic regional prin apeluri, 429
chestionare şi corespondenţi
se face trimitere la cercetările întreprinse în anul 1876 de lingvistul german Georg
Wenker. Preocupat în exclusivitate de aspectul fonetic al limbii germane, mai
exact al graiurilor renane, el a alcătuit în acest scop un chestionar, care, de fapt,
era constituit din 40 de propoziţii scurte, pe care l-a trimis învăţătorilor şi altor
oameni instruiţi de la ţară. După cum menţiona I. Iordan, „Materialul adunat şi, în
parte, prelucrat de Wenker nu s-a pierdut, ci a fost depus la Academia de Ştiinţe
din Berlin, pentru ca, îmbogăţit prin anchete noi (tot cu ajutorul corespondenţilor),
să fie utilizat mai târziu de Ferdinand Wrede, fost profesor la Universitatea
din Marburg, unde s-a înfiinţat un adevărat institut de geografie lingvistică”
[1, p. 151]. Un merit deosebit al lui Georg Wenker constă în faptul că localităţile
anchetate constituiau aproximativ 30000. Mai apoi, ancheta prin corespondenţi
a fost extinsă pe întreg teritoriul Germaniei.
În realitate însă au existat şi alte cazuri de utilizare a acestei metode
care au avut loc mai înainte, în scopul valorificării tradiţiilor naţionale prin
intermediul chestionarelor şi apelurilor. Astfel, la începutul secolului al
XIX-lea, în Transilvania, ia naştere o mişcare culturală şi socială, cunoscută în
istoria literaturii şi culturii române sub numele de Şcoala ardeleană, care şi-a
adus contribuţia la fondarea Societăţii pentru cultivarea limbii române (1808).
Membrii curentului au elaborat şi au lansat un Apel foarte important pentru
cărturarii de la sate referitor la cultivarea limbii române şi culegerea literaturii
populare. Apelul lansat de intelectualitatea ardeleană se încheie cu o idee foarte
preţioasă pentru folcloristica română: „Ar creşte în măsură foarte mare prestigiul
limbii noastre dacă oamenii pricepuţi ar aduna cântările frumoase, proverbele,
sentinţele, parabolele frumoase care sunt atât de specific româneşti şi de care
avem mai multe decât alte naţii” [2, p. 15].
E de reţinut faptul că încă până la aplicarea acestui procedeu de colectare
a materialelor prin mijlocirea corespondenţilor de Georg Wenker, chiar înainte de
lansarea chestionarelor lui B. P. Hasdeu, în unele judeţe şi regiuni ale ţării au fost
întreprinse anumite acţiuni privind valorificarea tezaurului popular românesc.
În periodicele vremii se vorbeşte despre Apelul din 1874 (deci cu doi ani
mai înainte de Georg Wenker) al Ministerului învăţământului şi al revizoratului
judeţului Ilfov privitor la culegerea obiceiurilor, basmelor şi snoavelor, ghicitorilor
şi a „vorbelor din bătrâni”. Drept urmare a acestei adresări, au venit răspunsuri
din 17 localităţi ale judeţului. Nu sunt cunoscute alte amănunte asupra acestui
Apel, probabil că el n-a fost tipărit şi a fost difuzat doar în judeţul Ilfov. Profilul
Apelului, constată Ion Muşlea, în care se insista asupra obiceiurilor şi a expresiilor
populare, pare să indice tot o iniţiativă haşdeiană [3, p. 68]. Cu anumite rezerve,
am putea, totuşi, pune la îndoială ipoteza enunţată. Am crede, totuşi, că Apelul
din 1874 a constituit mai mult o iniţiativă a Ministerului învăţământului şi
artelor al judeţului Ilfov, dat fiind faptul că Chestionarul juridic şi Chestionarul
lingvistic ale lui Haşdeu fusese difuzate mai târziu, respectiv, peste trei şi zece
ani. Întru susţinerea ideii exprimate, vom aduce un alt exemplu concludent.
Iată despre ce este vorba. În perioada revizoratului şcolar pentru judeţele Iaşi şi
Vaslui (1 iulie 1875 – 4 iunie 1876), poetul Mihai Eminescu, împărtăşind ideea
lui Titu Maiorescu expusă în Raportul întocmit la 15 noiembrie 1875 cu privire
la culegerea şi valorificarea producţiilor populare cu ajutorul învăţătorilor, „…
promisese în 1875 lui Titu Maiorescu şi prietenului său Teodor Nica, secretar
430 Valeriu SCLIFOS
general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, să întocmească un

chestionar folcloric, care urma să fie multiplicat de minister (probabil pentru
tipar) şi să fie expediat şcolilor săteşti din ţară.
Cunoscător al problemelor de folclor, şi fără să ştie că merge pe drumul lui
Odobescu, pentru preţuirea şi grija de a se culege literatura populară a naţiei lui,
Eminescu vedea cu îndreptăţire în învăţător elementul şi capabil, şi util pentru
culegerea tezaurului popular” [4, p. 166].
În Arhivele statului Iaşi se păstrează originalul telegramei în care T. Nica,
de la care au rămas amintiri de orientare în literatură, îi „…cerea revizorului
poet să înainteze chestionarul folcloric cu redactarea căruia se însărcinase: Când
trimiteţi chestionarul relativ la poeziile şi obiceiurile populare cu care v-aţi
însărcinat? Răspundeţi astăzi” [4, p. 166]. Întru realizarea scopului propus, poetul
l-a atras la întocmirea chestionarului pe bunul său prieten, „povestitorul poporal”,
Ion Creangă. Ulterior, acest chestionar a fost difuzat în mai multe şcoli săteşti.
Munca la elaborarea şi redactarea chestionarului este descrisă de Mihai Eminescu
mai târziu în ziarul Timpul din 1 aprilie 1882, într-o notiţă bibliografică asupra
revistei Columna lui Traian, unde comentând răspunsurile unor învăţători rurali
harnici şi conştiincioşi, în legătură cu Chestionarul juridic al lui Haşdeu din
1877, aminteşte că „…încă sub ministeriatul D-lui Maiorescu se împărţise, după
cum ştim, un chestionar privitor la datinile poporului la naştere, înmormântări şi
la alte ocazii solemne. La chestionarul acesta a lucrat mai cu seamă Ion Creangă”
[4, p. 167], iar „chestionarul simplu” a fost întocmit de Ion Creangă şi Mihai
Eminescu” [5, p. 20]. Din rândurile de mai sus desprindem ideea că apelarea
la ajutorul intelectualilor de la sate pentru a le furniza material din popor abia
începuse în Moldova şi Muntenia, „…căci în Transilvania solicitarea colaborării
cărturarilor săteşti începuse ceva mai înainte Atanasie Marienescu şi episcopul
Andrei Şaguna” [3, p. 47].
O activitate cu adevărat prodigioasă în această direcţie a desfăşurat
scriitorul B. P. Haşdeu în calitatea sa de animator al ideii de culegere şi valorificare
a „producţiunilor populare” cu ajutorul corespondenţilor. După ce în 1877
publicase şi difuzase cu succes Chestionarul juridic, intitulat Obiceiurile juridice
ale poporului român, peste câţiva ani, în 1884, neobositul lingvist întreprinde
organizarea unei anchete dialectale prin corespondenţi, întâia de acest fel la
noi şi una dintre primele în Europa. În acest scop el „…alcătuieşte Programa
pentru adunarea datelor privitoare la limba română (cunoscută şi sub numele
de Chestionarul lingvistic), pe care o trimite în toate provinciile, adresându-se
învăţătorilor, preoţilor şi altor persoane de la ţară pentru a răspunde la întrebările
formulate şi a-i comunica material” [6, p. 43]. Această anchetă a fost determinată,
în primul rând, de necesităţile elaborării dicţionarului academic Etimologicum
Magnum Romaniae.
Cu ajutorul Chestionarului lingvistic respectiv, care conţinea 206 întrebări,
dintre care 133 vizau limba, iar celelalte se refereau la folclor, B. P. Haşdeu
a obţinut, în scurt timp după lansarea lui, un material bogat şi preţios, trimis de
un număr impresionant de corespondenţi voluntari din peste 700 de localităţi
din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, material utilizat mai târziu
pentru elaborarea dicţionarului academic Etimologicum Magnum Romaniae,
a cărui redactare i se încredinţase de curând. Consemnăm în acest sens că în
răspunsurile primite la cele două chestionare ale lui Haşdeu pomenite mai sus au
fost înregistrate şi un număr de 242 de expresii populare, proverbe şi zicători. Iată
câteva dintre acestea: Creşte în lături ca varza; îs mai multe zile ca maţe; va fi ac
şi de cojocul lui; pune oala la foc şi iepurele în pădure; aşchia nu sare departe
de butuc; cine-i flămând – pâinea-i în gând, nu toată musca face miere ş. a.
[10, p. 522-528].
Despre ancheta prin intermediul corespondenţilor efectuată de
B. P. Haşdeu, lingvistul D. Macrea constată că aceasta „…a fost cea dintâi făcută la
noi după metoda prin corespondenţă şi una dintre primele din lingvistica mondială”
[7, p. 13].
La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea la Sibiu
îşi desfăşoară activitatea Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului
român (mai târziu Asociaţia a înfiinţat secţiuni şi în Basarabia), fondată la 1861
în Transilvania (iniţiatorul Asociaţiei a fost episcopul Andrei Şaguna), al cărei
scop era răspândirea culturii sub toate formele între români. La şedinţa Asociaţiei
din 8 februarie 1898, prezidată de Ioan Papiu, protopop al Sibiului, la propunerea
făcută anterior de secretarul ei, dr. Elie Cristea, a fost emis un Apel „…mai ales
cătră cărturarii de la sate, cari trăiesc în nemijlocita atingere cu poporul nostru, cu
rugarea, ca să binevoiască a aduna şi însămna deocamdată : a) toate proverbele
române, pe cari le cunosc, fie că le-au auzit imediat din gura poporului, fie că
le-au aflat scrise şi ştiu că ocură în graiul românului de dincoace de Carpaţi;
b) precum şi idiotismele, cari formează expresiuni aforistice specifice şi sunt
totodată podoabe ale limbii, ca d. e. „fuge mâncând pământul”, „duce câinii
la apă”, „e cască-gură”, „dă cu barda-n lună” etc., etc. Atât proverbele, cât şi
idiotismele să se noteze, după alfabet, şi întocmai, după cum au fost auzite de la
popor, explicându-se eventualele expresiuni, cari nu se află în folosinţă generală,
ori explicându-se – dacă se ştie – chiar şi provenienţa idiotismelor şi a proverbului
întreg, respectiv însemnându-se tradiţia păstrată în popor cu privire la originea
lor; asemenea să se noteze şi localitatea unde s-au colectat.
Colecţiunile făcute să se expedieze, împreună cu subscrierea corectă
a colectătoriului la adresa subscrisului secretariu dr. Elie Cristea (Sibiiu
Nagyszeben) până cel mult la Înălţarea Sfintei Cruci a. c. (1898 – n. n.).
E de dorit ca nu numai cărturarii din comunele aparţinătoare despărţământului
Sibiiului, ci cărturarii români din toată ţara să colecteze productele indicate,
îndemnaţi de faptul, că prin aceasta fac un serviţiu „Asociaţiunii” şi preste tot
literaturii române, pe care datori suntem cu toţii a o sprijini” [8, p. 291].
Între timp, susţinătorul acestei acţiuni, Elie Cristea, a adunat şi a prelucrat
cu o deosebită grijă şi cu mare responsabilitate toate aceste materiale preţioase
oferite de corespondenţii voluntari. Mai târziu, acest vast şi original material
paremiologic şi frazeologic a fost inclus de E. Cristea în lucrarea sa Proverbe,
maxime, asemănări şi idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania
şi Ungaria, Sibiu, 1901, apoi reeditată de Antonie Plămădeală în 1978 în cartea
Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare (cap. Proverbe, maxime,
asemănări şi idiotisme p. 290-384). Iată câteva exemple din acest volum: A ajuns
în corn de capră; a bate ca meliţa; aleargă ca calul la ovăs; drept ca leuca; ca
câinele cu oala-n cap; negru ca păcatul greu; cade ca musca-n zăr; drept ca funia
în straistă; bun ca sarea în ochi; mut ca peştele ş. a.
432 Valeriu SCLIFOS
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

folcloristul român Iuliu A. Zanne a întocmit fundamentala lucrare în zece volume
Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi
Macedonia (1895-1912), folosind pentru elaborarea acestei lucrări alte câteva
sute de opere clasice. La alcătuirea acestei lucrări au contribuit, de asemenea,
câteva sute de corespondenţi din diferite regiuni ale ţării, în primul rând învăţători
şi preoţi. Pentru colectarea materialului paremiologic şi frazeologic din câteva
localităţi ale Basarabiei au fost antrenaţi scriitorul şi folcloristul Gh. V. Madan şi
profesorul I. Titorian. Prezintă interes, în acest sens, materialul bogat colectat de
Gh. V. Madan în zona centrală a Codrilor, şi anume în satul natal Truşeni şi în satul
Costeşti, ambele din ţinutul Chişinău, Valea Părului, ţinutul Bender, satul Hârtop-
Mare, ţinutul Orhei ş. a. Conştient de această sarcină importantă, folcloristul
şi publicistul Gheorghe V. Madan, dându-şi toată silinţa şi cunoştinţele pentru
realizarea acestui scop nobil, a colectat cu migală din aceste localităţi, într-o
perioadă de timp, peste o sută de proverbe şi expresii populare. Iată câteva dintre
acestea: A prins mămăliga la coarjă = arată pe bogatul, ridicat dintre nevoiaşi
şi totodată fudul; carnea fără oase nu se vinde = printre multe lucruri bune
trebuie să fie şi ceva rău; este poftă şi răbdare; după sac şi petecă; la laudă
mare, nu merge cu sacu mare; ce mai baţi apa, că unt nu se mai face; jupoaie
teiu când se ia ş. a. Renumita colecţie-gigant a lui Iu. Zanne, tipărită în condiţii
grafice impecabile pentru acea perioada, este recunoscută, pe bună dreptate, de
specialiştii în domeniu drept „… una din cele mai importante din toate timpurile
şi din toate ţările lumii …” [9, p. 53].
În lingvistica românească Sextil Puşcariu este cel care vine mai târziu,
cu contribuţii personale, întru susţinerea ideii promovate la sfârşitul secolului
al XIX-lea de B. P. Haşdeu cu privire la colectarea „producţiunilor populare”
din graiul viu al poporului cu ajutorul corespondenţilor. Meritul deosebit al lui
S. Puşcariu a constat în faptul că acesta a creat, în 1920, pe lângă Universitatea din
Cluj, Muzeul limbii române, una din sarcinile căruia era „ strângerea şi prelucrarea
ştiinţifică a materialului lexicografic al limbii române din toate timpurile şi din
toate regiunile locuite de români” [10, p. 3], care urma să fie realizată atât prin
adunarea materialului faptic la faţa locului, cât şi prin trimiterea chestionarelor
în toate ţinuturile româneşti. S. Puşcariu a organizat personal anchete prin
corespondenţi, iar chestionarele respective publicate la Cluj între anii 1922-1937
au fost trimise de către Muzeul limbii române, în ţară, în vederea realizării unei
anchete prin intermediul corespondenţilor. La alcătuirea şi revizuirea celor opt
chestionare şi-a adus o contribuţie deosebită Ştefan Paşca.
Tot în cadrul Muzeului limbii române şi-a desfăşurat activitatea cercetătorul
Ştefan Paşca. El a participat activ la elaborarea mai multor chestionare în vederea
anchetei prin corespondenţi, publicând mai târziu, în 1928-1929, un Glosar
dialectal impunător, alcătuit în baza faptelor de limbă din domeniul lexicului,
frazeologiei etc., trimise de corespondenţi voluntari din diferite regiuni ale ţării,
contribuind, astfel, la o sporire a cunoaşterii lexicului şi frazeologiei graiurilor
dacoromâne. În Introducerea la acest Glosar, Şt. Paşca menţiona: „credem chiar
că e bine să se pornească o acţiune de îndemn pentru intelectualitatea de la sate ca
să adune şi să dea la iveală asemenea material de care studiile de specialitate pot
profita. Preoţii şi învăţătorii de la sate şi chiar profesorii de la şcolile secundare
din oraşe, prin mijlocul elevilor pot fi de cel mai mare folos în această privinţă”
[11, p. 194]. Iată câteva exemple: A vorbi de-a bocna = a spune ceva cu răutate la
adresa cuiva; a da o calcavúră cuiva = a lovi cu palma pe cineva, a pălmui; cupă
goală = cap sec; beat leucă = beat peste măsură, beat mort ş. a.
O activitate extraordinară, demnă de invidiat, în ceea ce priveşte adunarea
materialului folcloric prin intermediul chestionarelor şi corespondenţilor,
a desfăşurat reputatul folclorist clujean Ioan Muşlea. Punctul de vârf al muncii
acestuia de colectare a creaţiei populare l-a constituit lansarea unui Apel către
intelectualii satelor în scopul adunării sistematice a folclorului. „Prin cele 14
chestionare şi cinci circulare, difuzate în întreaga ţară între anii 1931-1940,
I. Muşlea şi colaboratorii săi au reuşit …să recolteze un material de excepţie
prin cantitatea, calitatea, diversitatea şi cuprinderea lui” [12, p. 122].
Alte materiale lingvistice preţioase, culese în diferite zone ale ţării cu
prilejul unor anchete dialectale de teren sau trimise de corespondenţi voluntari,
au văzut lumina tiparului în mai multe volume separate, ca de exemplu:
Mic glosar dialectal de Romulus Todoran (1949); Lexic regional, I, redactor
coordonator Gh. Bulgăr (1960); Glosar regional de V. Arvinte, D. Ursu,
M. Bordeianu (1961); Lexic regional, 2, redactor responsabil L. Mareş (1967);
Glosar regional Argeş de Gr. D. Udrescu (1967); Glosar dialectal Oltenia de
G. Ghiculete, P. Lăzărescu, N. Saramandu şi M. Vulpe (1967) ş. a.
În prefaţa volumului Lexic regional, I, redactorul responsabil Gheorghe
Bulgăr consemnează că au fost primite liste bogate de cuvinte trimise de
culegători din numeroase regiuni [13, p. 2]. La o cercetare atentă a materialului
lexical din acest volum, descoperim adeseori şi frazeologisme specifice
graiurilor populare. Iată câteva exemple: Nas de câine = fără ruşine; a face
pere-mere = a risipi, a toca banii; a se ţine landră = a se ţine şir, a alerga
grămadă; a vinde pe ochi = a vinde apreciind după vedere ş. a.
Din cele şase volume enumerate mai sus, ne vom opri doar asupra
Glosarului regional Argeş, semnat de Gr. D. Udrescu, deoarece este mai aproape
de preocupările noastre. Această lucrare extraordinară a constituit rodul muncii
autorului de aproape jumătate de veac. Acest material, valoros şi de amploare,
a fost acumulat de Gr. Udrescu în cariera de învăţător, fiind alături de vorbitorii
de grai în viaţa de toate zilele, precum şi în cadrul a numeroase concentrări
militare (între anii 1913-1918, 1939-1943), „…care m-au pus în contact direct
cu ostaşii ţărani din toate colţurile regiunii şi de aiurea şi mi-au oferit prilejul
multor verificări, confruntări şi completări” [14, p. V]. „Adevărata comoară se
dezvăluie, însă, după părerea noastră, – scrie în Prefaţă autorul – în mulţimea
de expresii şi locuţiuni, care, presărate în vorbirea oamenilor, îi dau acel colorit,
plasticitate şi savoare specifică limbii populare” [14, p. IX]. În cele 304 pagini
ale Glosarului consemnăm peste o mie de expresii populare specifice graiului
argeşean. Vom cita doar câteva dintre acestea: A lua fiertură = a avea succes,
a reuşi, a se termina cu bine şi definitiv; a se juca ca pisica cu coada = a-şi
pierde vremea degeaba; a se face miere de găleată = a se preface, a se linguşi;
a-i da cuiva râsul (sau bâzul) prin piele = a mânca bătaie; a da de necaz, a o păţi;
a sări de pe ţăncuş = a-şi pierde cumpătul, a se înfuria; a fi cu ţepi pe (sau aguridă
sub) limbă = a fi răutăcios, înţepat, ironic; a umbla după pui de cloşcă = a pierde
vremea; a fi cu două dimineţi = a fi prefăcut, ipocrit, făţarnic ş. a.
434 Valeriu SCLIFOS
În concluzie, consemnăm că alături de celelalte tipuri de anchete dialectale,

ancheta prin corespondenţi şi apelurile constituie, după părerea noastră, un
procedeu eficient şi operativ de colectare a materialelor frazeologice regionale
într-un termen restrâns.
Pentru aplicarea în practică a tipului dat de anchetă este necesar să fie
trimis, mai întâi, intelectualilor din câteva localităţi un chestionar frazeologic de
probă cu indicaţiile de rigoare pentru anchetatorii şi subiecţii anchetaţi, ceea ce
constituie un aspect deosebit de important pentru realizarea cu succes a scopului
propus. Iar apoi, după revizuirea chestionarului, să se întreprindă adunarea pe
scară largă a inventarului de resurse frazeologice regionale din zona respectivă.
1. Iordan Iorgu, Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti,

1962.
2. Pâclişanu Zenovie, O veche Societate pentru cultivarea limbii române, în
Revista istorică, 1921, nr. VIII, p. 128-134, apud Vrabie Gh., Folcloristica română.
Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, 1968.
3. Muşlea Ioan Bârlea Ovidiu, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la
chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970.
4. Pop Augustin Z. N., Noi contribuţii documentare la biografia lui
M. Eminescu, Bucureşti, 1969.
5. Jucan Graţian Eminescu şi Creangă, în Supliment al ziarului „Clopotul”
din Botoşani editat cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la trecerea în nemurire a lui
Mihai Eminescu, 15 iunie 1989.
6. Marioţeanu Matilda Caragiu, Giosu Ştefan, Ionescu-Ruxăndoiu Liliana,
Todoran Romulus, Dialectologie română, Bucureşti, 1977.
7. Macrea Dimitrie, Atlasele lingvistice regionale româneşti, în „Cercetări de
lingvistică”, 1965, nr. 1.
8. Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare. Ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi note de Antonie Plămădeală, Bucureşti, 1984.
9. Gheorghe Gabriel, Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice.
Studiu comparativ, Bucureşti, 1986.
10. Dacoromania. Buletinul „Muzeului limbii române”, condus de Sextil
Puşcariu, Cluj, an. I, 1921.
11. Glosar dialectal, alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din
diferite regiuni de Ştefan Paşca, în Academia Română „Memoriile secţiei literare”,
seria III, tomul IV, Bucureşti, 1928-1929.
12. Dobre Alexandru, Ion Muşlea şi chestionarele arhivei de folclor
a Academiei Române, în Memoriile comisiei de folclor, tomul II, 1988,
Bucureşti, 1992.
13. Lexic regional, I, Redactor responsabil Gheorghe Bulgăr, Bucureşti,
1960.
14. Udrescu Gr. D., Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1967.
435
PARTICULARITĂŢI FONETICE ALE GRAIURILOR

ROMÂNEŞTI DIN SUD-ESTUL UCRAINEI
Stela SPÎNU
Istoria dialectologiei române prezintă diverse interpretări ale structurii

dialectale a limbii române (a dacoromânei). Philippide, I. Iordan, E. Vasiliu,
Al. Mareş, afirmă că dialectul dacoromân include două ramificări teritoriale:
nordică, din care fac parte graiurile de tip moldovenesc, şi sudică, din care
fac parte, în principal, graiurile de tip muntenesc. G. Weigand, M. Gaster
vorbesc despre trei „dialecte”: bănăţean, moldovean şi muntean. E. Petrovici
completează această informaţie, constatând că vorbirea din Crişana formează
o a patra subdiviziune dialectală a dacoromânei, iar S. Pop şi Romulus Todoran
stabilesc al cincilea subdialect dacoromân – cel maramureşean. În prezent
putem constata că repartiţia graiurilor dacoromâne continuă să rămână un
subiect nefinisat în literatura de specialitate.
Graiul românilor basarabeni ţine de subdialectul moldovean. În baza
Atlasului lingvistic moldovenesc, vol. I (Chişinău, 1968), R. Udler efectuează
o clasificare a graiurilor de la est şi nord de Prut. Sunt stabilite următoarele
subunităţi dialectale: grupul de graiuri centrale, de nord-vest, de nord-est,
de sud-vest şi grupul de graiuri bucovinene, susţinându-se că cea mai vădită este
opoziţia dintre graiurile centrale şi cele de sud-vest [6; p. 152]. În afara graniţelor
celor două state româneşti existente astăzi – România şi Republica Moldova –
trăiesc, în mase compacte, românii transnistreni, bucovineni şi herţeni, românii
din nordul şi sudul Basarabiei. Grupuri mari de români se mai găsesc pe ambele
maluri ale Bugului, în sud-estul Ucrainei, în Caucaz, în Asia Centrală şi în
Extremul Orient al Federaţiei Ruse [2; p. 173].
Rădăcinile istorice ale aşezărilor româneşti din sud-estul Ucrainei sunt
deosebit de adânci, acestea fiind desprinse de comunitatea lingvistică românească
de aproximativ 250 de ani. Istoria acestor enclave s-a aflat în atenţia istoricului
Ion Nistor şi a acad. Vladimir Şişmariov. Graiurile insulare vizate au fost
cercetate la faţa locului şi de dialectologii de la Chişinău, în vederea alcătuirii
ALM / ALRR. Bas. (1957–1965). Cercetări de teren mai recente au fost efectuate
în 1998 de echipa Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe (Institutul de
Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti”, Bucureşti) şi Vasile Pavel (Institutul de
Filologie, Chişinău).
Lucrări de sinteză privind vorbirea dialectală din sud-estul Ucrainei până
în prezent lipsesc. Or, cercetarea acestor graiuri insulare româneşti (pe linia
Kirovograd, Nikolaev, Dnepropetrovsk, Doneţk, Lugansck, Zaporojie, Herson)
prezintă un interes ştiinţific deosebit prin faptul că au evoluat timp de peste două
secole şi jumătate în condiţii specifice, într-un mediu aloglot, în afara legăturii
cu limba română literară, păstrând multe elemente arhaice şi suferind o influenţă
puternică din partea limbilor rusă şi ucraineană.
436 Stela SPÎNU
În continuare ne vom referi la trăsăturile fonetice distinctive ale graiurilor

româneşti din sud-estul Ucrainei, stabilind specificului acestei zone dialectale din
cadrul dacoromânei.
Vocalismul
În graiurile româneşti din sud-estul Ucrainei semnalăm conservarea
etimologicului a, particularitate notată în graiurile moldoveneşti din nord-estul
şi nord-vestul Republicii Moldova, în graiurile munteneşti, dobrogene, oltene
de răsărit. Izolat, în regiunea cercetată, înregistrăm varianta fonetică proprie
graiurilor moldoveneşti (cu a >ă): aţ – ăţ, ar, ar@ – ăr, ări – ar, ări – ăr, ar@
[1; h. 5–7]. Fenomenul trecerii lui a aton la ă în poziţie iniţială, precum şi în tema
unor verbe la indicativ prezent sau conjunctiv, apărut prin analogie cu infinitivul,
a fost notat pentru prima dată în Moldova şi în Transilvania după 1600.
În vorbirea dialectală din regiunea cercetată a fost înregistrată tendinţa
trecerii lui a accentuat la ă, ca urmare a pronunţiei dure a consoanelor prepalatale
j, ş: şắrpi, şắpti, jắli, şă [1; h. 18–21], fenomen specific graiurilor de tip nordic.
I. Gheţie afirmă că fenomenul durificării lui ş, j se află în neîntreruptă expansiune.
El a apărut în jumătatea sudică a ţării, extinzându-se apoi spre nord, în Moldova
şi Transilvania. Actualmente, doar graiurile de tip sudic îl păstrează pe a intact
după consoanele ş, j. Harta lingvistică a termenului aşa [1; h. 22] înregistrează
forma cu a rămas intact în aria cercetată, în sud-vestul Basarabiei şi în regiunea
Cernăuţi. În restul teritoriului notăm varianta fonetică tipică graiurilor de tip
moldovenesc – aşă.
Închiderea lui ă final la â este tipică subdialectului moldovenesc, respectiv
graiurilor cercetate: !ínimî, stéclî, sâtî, urCâcî, şânî, râşânî, prajânî, cásî, sâmbîtî,
mKduhî, s©ácrî, gúşî, cârjî [1; h. 55, 56, 59, 62, 65– 67, 193–198, 200, 201],
înaintând apoi spre graiurile munteneşti de răsărit, având urmări în planul
morfologiei prin neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective
feminine. Exemple: pentru casă, case avem varianta de sg. şi pl. cásî, pentru aţă,
aţe avem varianta áţî.
În arealul dialectal din sud-estul Ucrainei este atestată trecerea
lui ă neaccentuat la a (barbát, magár, marár, mascát, padúre, papşó!, batrân,
vadaó! – vezi: ALM, h. 147-150, 152, 154, 155, 156). După S. Puşcariu
[4; p. 354], fenomenul este cauzat de prezenţa accentului în silaba ce urmează,
precum şi de asimilarea vocalică în cadrul cuvintelor.
În cazul cuvântului pământ înregistrăm varianta fonetică pomânt (h. 153).
În graiurile cercetate mediala e, în poziţie accentuată şi neaccentuată,
trece la ă în urma pronunţiei dure a consoanelor ş, s, z, ţ, j: slujKsc, tuşKsc,
sămn, sKti, şăd, CKŝi, æiţKl, zKstri, ţăæ, bisKricî [1; h. 35, 33, 25, 51, 26, 32, 52,
30, 28, 29, 141]. Evoluţia medialei e la ă este specifică Moldovei, Banatului,
Olteniei şi Transilvaniei şi a avut loc, iniţial, în poziţie tare, ulterior, durificarea
fiind produsă în cuvintele în care e se găsea în poziţie moale: rKpîdi, rKŝi, mărg
[1; h. 36, 3745].
În sud-estul Ucrainei, în nord-estul Republicii Moldova, în regiunile
Cernăuţi şi Ismail, mediala e > a în cuvintele necaz, sperios, perete, carpen,
galben, (mă) învelesc, ciupercă – nacaz, spariós, paréti, cárpan, gálban,
ma-mvalésc, ß!çpárcî, pe când în restul masiv moldovenesc anterioara e > ă
[1; h. 116, 119, 120, 121, 123, 125, 43].
Particularităţi fonetice ale graiurilor româneşti 437
din sud-estul Ucrainei
În cazul cuvintelor zemos (derivat al lui zeamă), secară în sud-estul
Ucrainei, în nord-estul RM înregistrăm varianta Camos, sacarî, în restul masiv
moldovenesc arii largi formează lexemul Cămos, săcarî [ 1; h. 113, 114].
E neaccentuat în cadrul cuvântului şi la sfârşit de cuvânt în toate graiurile
dacoromâne de tip nordic trece la i în urma tendinţei de a se închide sau a se
pronunţa central: sKti, Câßi, mâni, fráti, !épuri, æ!umatáti, stânjân, fißór [1; h. 51,
52, 79, 183–187, 189, 115, 126].
E neaccentuat, precedat de o labială sau de o labiodentală, trece la ă în
graiurile moldoveneşti din sud-estul Ucrainei: galben > gálbăn, învelesc –
învălesc [1; h. 123, 124].
E în poziţie neaccentuată se diftonghează (e > }a) în graiurile cercetate
în urma palatalizării sonantei ce o precede: guler > gúl}ar (< ung. gallér),
nepot > n}apót (< lat. nepotem), nevastă > n}avástî (< sl. nevĕsta), ceva > ß!avá!
[1; h. 128–130, 132]. Acest fenomen este notat şi în graiurile din nord-estul
Republicii Moldova şi Maramureş. În restul masiv moldovenesc e rămâne
a fi intact.
În graiurile cercetate şi în nord-estul Republicii Moldova, vocala e > u în
cuvintele de tipul femeie, pentru: femeie > fumé!i, pentru > púntru [1; h. 127, 42],
în restul masiv moldovenesc e > i.
Cel mai răspândit fenomen în legătură cu vocala u este revenirea lui la
etimologicul o şi invers. Prin urmare, poruncă, săpun (< lat. saponem), fudul
(< tc. fodul), poruncit > poró¡cî, sapón, fodú¾, poronßít în aria cercetată
[1; h. 102, 106, 177, 179].
În cazul cuvintelor jură (< lat. iǔrare), jug (< lat. iǔgum), tutun (< tc. tütüni),
în toate graiurile moldoveneşti, respectiv în sud-estul Ucrainei, se păstrează
formele etimologice: æ!úrî, æ!ug, t!ut!ún [1; h. 101, 103, 105].
În cazul cuvântului bucată u > î (bâcátî – h. 182) în urma asimilării vocalice.
În graiurile din sud-estul Ucrainei, din nord-estul, nord-vestul Republicii
Moldova şi din regiunea Cernăuţi, o la iniţială de cuvânt şi în cadrul cuvintelor
se diftonghează: ouă > ç©áuî, rouă > rç©áuî, nouă > nç©áçî, plouă > plç©áuî
[1; h. 84, 94– 96]. Formele cu oa în cuvintele de acest tip caracterizează scrierile
din sec. XVII – XVIII, care pe lângă alte realităţi ale vorbirii din acea perioadă
oglindesc şi pronunţarea acestui diftong rezultat din o, urmat de o silabă
cu ă. Acest fenomen dialectal vocalic se explică prin distribuţie cu alte vocale şi
prin poziţie faţă de accent, care şi acestea pot fi nişte faze mai vechi de evoluţie
[3; p. 50].
În cazul cuvintelor tot, toţi, în arealul cercetat, în graiurile din sud-vestul
şi nord-estul Republicii Moldova notăm variantele fonetice tot, toţ, apropiate de
cea etimologică (mag. tot); în restul masiv moldovenesc o a evoluat la ă: tot – tăt
[1; h. 92].
De regulă, în graiurile din Moldova, nordul Banatului, estul Transilvaniei,
sporadic în grupurile de graiuri din Dobrogea, vocala accentuată de deschidere
mijlocie o se rosteşte mai închis u în urma disimilării vocalice în cuvintele
de origine latină şi în unele cuvinte intrate în română din alte limbi. Trecerea
lui o la u este specifică documentelor moldoveneşti elaborate după 1600.
În perioada actuală fenomenul trecerii lui o la u este specific subdialectului
moldovenesc, respectiv graiurilor cercetate: fasúli, túcma, cucóş, bubóc
[1; h. 87, 89, 170, 171].
438 Stela SPÎNU
Analizând hărţile 59, 61–63, 65, 67, 143, 144 ale ALM, notăm în masivul
cercetat trecerea în seria centrală î a vocalei palatale anterioare i după consoanele
s, z, ţ, ş, j, r: sâtî, Câc, urCâcî, cuţât, şânî, prăjânî, frásân, piţâgó!. Acelaşi fenomen
îl notăm în graiurile moldoveneşti, bănăţene, transilvănene. De regulă, în graiurile
munteneşti, i rămâne intact.
Analizând harta termenului ridică (< lat. ridicare), înregistrăm varianta
fonetică specifică graiurilor moldoveneşti râdícî [1; h. 136].
În cazul cuvântului puţin atestăm formele puţuntél (34, 112, 165, 224),
punţutél – 48, 231, 232 [1; h. 64].
În graiurile cercetate î etimologic se păstrează în cuvintele de tipul îmblă,
îmflă, împle, înregistrate în cea mai mare parte a Moldovei, a Banatului, Bucovinei
şi nord-estul Transilvaniei. În restul arealului dacoromân î a fost substituit de u:
umplu, umflu [1; h. 72, ALR s. n., II, h. 1902, 1903].
Fenomenul î > a /u notăm în cazul cuvântului rândunică: randunícî
(34, 231-233), rundunícî (48, 112, 165, 190, 225, 229, 234, 235) – [1; h. 160].
Fenomenul închiderii diftongului }a trecând la a, în cazul când este
urmat în silaba următoare de a sau ă, creează în masivul dacoromân două arii
distincte. Prima ţine de graiurile de tip nordic, adică ea >a, a doua arie este
o continuitate a ariei munteneşti, deci diftongul rămâne ocurent. Graiurile
cercetate fac arie comună cu graiurile moldoveneşti: albáţî, sâ márgî, sárî,
Cámî, ţápan [1; h. 210–214].
La sfârşit de cuvânt, diftongul }a accentuat se monoftonghează. Fenomenul
este anterior primelor texte în limba română, provenind din Banat, Maramureş,
nordul Ardealului şi nordul Moldovei. Examinând hărţile 222, 225, 226 ale ALM,
am notat aria comună a graiurilor din sud-estul Ucrainei cu celelalte graiuri
moldoveneşti, adică }a > ă: măsắ, curắ, ră. În cazul cuvintelor stea, (mă) vedea
avem transferul ea la ę: stę, ma vidę [1; h. 220, 221].
Ca urmare a procedeului de acomodare, diftongul ea > ia: ß!áun, luß!áfăr,
sprinß!ánî, æ!ánî, ß!áfî, st!árpî, st!ag [1; h. 111, 158, 164, 215, 216-218].
Aceeaşi situaţie o notăm şi în cazul realizării diftongului !a ca !e la început
de cuvânt sau în poziţie postvocalică, ca urmare a procedeului de acomodare:
bă!ét, încu!ét [1; h. 16, 17].
Înregistrăm fenomenul preiotării lui o din cadrul diftongului oa: ç©ámen@,
rç©átî, pç©ártî, cç©asî, sç©ári, tç©átî, sâ-nsç©ri [1; h. 228-235].
În baza hărţilor 24, 80-83, 98, 133, 134, 169 din ALM constatăm că
fenomenul preiotării este specific graiurilor de tip moldovenesc, extinzându-se
şi asupra graiurilor munteneşti de nord: !!ése, çoW, çopt, çorz, çórî, çúrdî, !!nél,
!
emáş, çoréz.
Consonantismul
În arealul cercetat, ca şi în cazul graiurilor moldoveneşti din nord-
estul Republicii Moldova şi a celor din Maramureş [26; p. 326], palatalizarea
labialei b, urmată de i, iot şi i final cunoaşte stadiul X: Xíni, Xétu, alXínî,
vráXi!i, zX!árî, bunX [1; h. 246-252].
În raport cu celelalte grupuri de graiuri moldoveneşti, în sud-estul
Ucrainei este notat stadiul ä al palatalizării bilabialei p: äept, äéli, ä!átrî, luä, säic
[1; h. 239, 238, 240, 244, 241], propriu graiurilor româneşti din nord-estul
Republicii Moldova şi Maramureş. În cazul cuvintelor copită şi Spiridon
Particularităţi fonetice ale graiurilor româneşti 439
din sud-estul Ucrainei
[1; h. 242, 245] înregistrăm stadiul final al palatalizării bilabialei p:
kokítî, Skridón.
În arealul dialectal cercetat, labiala m se întâlneşte în stadiul final de
palatalizare Ç, făcând arie comună cu graiurile moldoveneşti: Çic, (dă-mi) Çí!a,
Çírişti, Çíri, Çir!ásî, Ç!éri, Çercur@, luÇínî, Ç!eC [1; h. 255-262, 343].
În graiurile moldoveneşti, inclusiv în arealul cercetat, labiodentalele f, v,
fiind urmate de vocalele e sau i, se palatalizează la stadiile ß, æ: ŝérbi, înŝípt,
trandaŝír, Ŝilíp, Gaŝíţa, æis, æiç, æíşînî [1; h. 268–274, 276-279].
În masivul dialectal din sud-estul Ucrainei, nord-estul Republicii Moldova
şi în graiurile maramureşene, prepalatalele ĉ, V > ß, æ: śinß, crúße, ß!olán, ß!©árî,
æinźínî, ßer, aræínt [1; h. 349, 353–358].
În arealul cercetat, ch > ä, gh >X: äem, çoäilar@, şä!op, uréäi,
Xíndî, Xem, X!áţî, únX!i, înXít, oXi!álî [1; h. 376-378, 379, 381-386],
particularitate tipică graiurilor moldoveneşti din nord-estul Republicii Moldova
şi a celor maramureşene.
G trece în seria lui h în cazul cuvintelor galoşi şi bragă sub influenţa
graiurilor ucrainene: halóş, bráhî [1; h. 389, 392]
Depalatalizarea lui j înainte de o, u s-a produs până în sec. al XVI-lea şi
este în curs în sec. al XVI-lea [5; p. 62]. Analizând hărţile 374, 375 ale ALM,
consemnăm varianta fonetică specifică graiurilor moldoveneşti – æ în sud-estul
Ucrainei: æo!, æ!os [1; h. 374, 375].
Referindu-ne la subdialectul moldovean, nu întâlnim o situaţie identică
în privinţa sunetului C. Astfel, în timp ce în centrul şi sudul Moldovei ea este
prezentă în mod consecvent, în nordul Moldovei s-au înregistrat forme cu vechea
africată dentală C, înregistrată şi în sud-estul Ucrainei: máCâri, búCî, bot!áCî,
Ç!eC, mânC [1; h. 340–344].
Prin urmare, prezentarea principalelor particularităţi fonetice ale graiurilor
româneşti din sud-estul Ucrainei pune în evidenţă specificul graiurilor studiate în
urma evoluţiei sale izolate de întregul masiv dacoromân şi a contactului permanent
cu graiurile ucrainene şi cele ruse.
1. Atlasul lingvistic moldovenesc, Chişinău, 1968, vol. I, partea I–II, Fonetica

de Rubin Udler.
2. Pavel Vasile, Graiuri româneşti în medii aloglote. Consideraţii
sociolingvistice, în „Fonetică şi dialectologie”, XVII, Bucureşti, 1998.
3. Purice Mihail, Zagaevschi Vladimir, Ciornâi Ion, Curs de dialectologie
română, Chişinău, 1992.
4. Puşcariu Sextil, Limba română. Rostirea, vol. II, Bucureşti, 1994.
5. Spânu Stela, Graiurile româneşti din sud-vestul Basarabiei, Chişinău, 2002.
6. Spânu Stela, Terminologia vitivinicolă în graiurile româneşti, Chişinău, 2008.
7. Turculeţ Adrian, Observaţii asupra rostirii şuierătoarelor în graiurile
dacoromâne în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza”, XXVI, 1980.
8. Удлер Р., Диалектное членение молдавского языка, vol. I-II, Chişinău, 1976.
440
ACCENTUL – INDICIU AL CULTURII EXPRIMĂRII
Svetlana STANŢIERU
Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi
E cunoscut faptul că limba literară se defineşte, în primul rând, prin

caracterul ei normat şi reprezintă aspectul сel mai îngrijit al limbii, iar unul dintre
obiectivele principale ale studierii limbii îl constituie exprimarea orală şi scrisă.
Poetul Grigore Vieru spunea: „A vorbi sănătos limba mamei este o datorie – una
dintre cele patriotice”. Şi academicianul Silviu Berejan, calificat de conaţionalul
nostru Eugen Coşeriu drept „savantul cel mai de seamă din Republica Moldova”
[1, p. 50], opina că „formarea unei generaţii pregătite pe potriva timpurilor ce vin
este de neconceput în afara unei temeinice culturi lingvistice” [2, p. 39].
Or, cultivarea limbii nu este altceva decât propagarea, pe toate căile posibile,
a normelor limbii literare. Însă prin cultivarea limbii trebuie să avem în vedere
nu numai o activitate cu caracter prohibitiv, ci şi una de prevenire şi combatere
a greşelilor, ceea ce conduce la însuşirea unei exprimări apte să confere vorbitorului
calitatea de om instruit. Forma superioară a limbii, în opinia lui Eugen Coşeriu,
este limba exemplară, care constituie, de fapt, „idealul de limbă al unei societăţi,
sistemul căreia nu este încă realizat în întregime (în totalitatea sa), dar care tinde
în permanenţă spre realizare deplină” [3, p. 109].
În societatea noastră se acordă o atenţie sporită corectitudinii textului scris
şi mai puţin se conştientizează importanţa normelor ortoepice. Însă corectitudinea
exprimării este condiţionată în cea mai mare măsură de calitatea pronunţiei.
Mai mult chiar decât cunoaşterea problemelor de vocabular (lexic), cunoaşterea
şi aplicarea normelor ortoepice constituie „principala marcă, principala emblemă
a vorbirii corecte” [12, p. 106].
Evident, un loc aparte îl ocupă, în acest sens, greşelile de accentuare, care,
în pofida numeroaselor semnale de alarmă, nu se împuţinează, ci dimpotrivă.
Propagarea acestora însă îngreunează şi mai mult procesul de însuşire a limbii.
Pentru cine observă atent acest fenomen, este limpede că abaterile, foarte frecvente,
se produc fie din neglijenţă în exprimare, fie din comoditatea vorbitorilor. Analizând
aspectul vorbit al limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru, lingvistul Silviu
Berejan menţiona că „sub raport lingvistic, denaturările care au îndepărtat aspectul
vorbit al limbii române din Basarabia de matca comună a vorbirii româneşti
din sud-estul Europei sunt uşor explicabile, dată fiind influenţa neîntreruptă
a limbii ruse dominantă aici nu numai în trecut, ci şi în prezent” [4, p. 51]. Astfel,
„presiunea mediului se face simţită şi în fonetică, ea fiind nu doar dialectală,
ci şi rusească (în special accentuarea). Cuvintele cu forme fonetice identice sau
foarte apropiate sunt accentuate aproape toate ruseşte” [ibidem]: audit, compas,
complex, credit, diplomă, dispută, epidemie, epocă, export, excavator, import,
marketing, matriţă, mumie, senator, standard, studio, rucsac în loc de audit,
compas, credit, diplomă, dispută, epidemie, epocă, export, excavator, import,
marketing, matriţă, mumie, senator, studio, rucsac.
Accentul – indiciu al culturii exprimării 441
Se ştie că limba română se caracterizează printr-o mare diversitate a poziţiei

accentului. Această diversitate poziţională a accentului românesc constituie o sursă
de greşeli pentru acei vorbitori ai limbii care nu posedă suficient normele limbii
literare. Astfel, variaţia accentuală se datorează, pe de o parte, „particularităţii
limbii române de a avea accent l i b e r, iar pe de alta, unei carenţe a ortografiei
româneşti: lipsa regulilor referitoare la notarea grafică a vocalei accentuate din
secvenţa fonică reprezentând cuvântul” [11, p. 3].
Vom menţiona că notarea în scris a accentului este permisă pentru
a marca distincţia dintre elemente omografe dar neomofone care diferă (şi)
prin poziţia accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii
(uneori supărătoare). De asemenea, se păstrează accentul grafic din limba
de origine în unele neologisme şi la unele nume proprii străine, cât şi în
situaţiile în care un scriitor utilizează variante vechi sau regionale, care
trebuie respectate ca atare.
În limba română, este cunoscută tendinţa de a accentua cuvintele terminate
în consoană pe ultima silabă: autobuz, caracter, compozitor, decodor, fotograf,
paragraf, orator, robot etc., însă există o serie de cuvinte noi terminate tot în
consoană, dar care nu au accentul pe silaba finală: biftec, bitum, bruderşaft, bonus,
campus, casting, cocktail, congresmen, crenvurşt, cumul, desktop, landşaft,
laptop [pron. leptop], managment [pron. meniğment/ manağment], manager/
manager1, presing, sandvici/ sendviş, senzor, standing [pron. stending], weekend
[pron. uĭchend], western etc.
Totodată, ţinem să menţionăm că un număr mare de cuvinte sunt
înregistrate cu accentuare dublă. Formele duble de accentuare se întâlnesc în
special la neologisme. Aceasta se explică prin faptul că acelaşi cuvânt ne-a putut
veni concomitent sau la distanţă în timp şi în spaţiu din două ori mai multe limbi
de cultură şi civilizaţie.
În opinia noastră, un număr mare de greşeli se produce şi din cauza acestor
forme duble de accentuare. Astfel, conform DOOM 2005, unele cuvinte sunt
acceptate cu două modalităţi de accentuare, spre deosebire de vechiul DOOM
unde se accepta doar una, cea indicată prima: acatist/ acatist, anaforă/ anaforă,
antic/ antic, asfixie/ asfixie, balonzaid/ balonzaid, candid/ candid, facsimil/
facsimil, halteră/ halteră, intim/ intim, jilav/ jilav, gingaş/ gingaş, gângav/
gângav, mijloc/ mijloc (pentru talie), penurie/ penurie, polip/ polip, ponei/ ponei,
precaut/ precaut, primulă/ primulă, pojghiţă/ pojghiţă, puber/ puber, rolfilm/
rolfilm, trafic/ trafic, sinecdocă/ sinecdocă.
În schimb, cuvinte care în vechiul DOOM aveau două tipuri de accentuare,
în DOOM 2005, primesc un singur accent valabil, precum: anatemă (nu şi
anatemă), aripă (nu şi aripă), bariton (nu şi bariton), calcar (nu şi calcar), cobalt
(nu şi cobalt), crater (nu şi crater), infim (nu şi infim), neutru (nu şi neutru),
simpozion (nu şi simpozion) sau vermut (nu şi vermut). Tot în acest context
amintim că la unele cuvinte se propune modificarea accentului: avarie (nu avarie
1
Petru Zugun opinează că nu o dată, în locul formelor aproape generale şi
legiferate anterior – precum manager, penalti, rugbi, sandviş – sunt preferate, fără
justificări, formele etimologice, precum manager/ manager, penalty, [ragbi], sandvici,
renunţându-se la un început de tradiţie, care favoriza şi scrierea fără cratimă, deci
normală, a formelor flexionare cu articol conjunct. Cu astfel de oscilaţii ortoepice şi
ortografice nu se va ajunge niciodată la stabilitate şi la norme literare (unice), ci vom
ilustra „complexul Meşterului Manole” [15, p. 179].
442 Svetlana STANŢIERU
ca în vechiul DOOM), bormaşină (nu bormaşină), ferigă (nu ferigă), regizor (nu
regizor), mizer (nu mizer), radar (nu radar).
Câteva cuvinte exotice îşi schimbă accentul de pe ultima pe prima silabă,
permiţându-se astfel articularea lor: emu, nandu, zebu.
În cazul cuvintelor terminate în -o se observă tendinţa de a fixa accentul
pe radical: duo, logo, loto, magno, mango, motto, picolo, porto, respiro,
rizoto, rodeo, scampolo, scherzo, siroco, solo, sombrero, tempo, torpedo,
tremolo, verso, video, veto. Acestea păstrează la forma articulată şi la plural
accentul pe prima silabă (logoul – logouri, lotoul, magnoul, mamboul –
mambouri, mangoul – mango, mottoul – mottouri etc.), dar accentuăm
şi mikado – mikadoul, rondo – rondoul, studio – studioul – studiouri,
şevro – şevroul – şevrouri. Menţionăm că se păstrează accentul mobil la
radio – radioul – radiouri, zero – zeroul – zerouri.
În prezent, asistăm la procesul de asimilare a unui număr foarte mare de
neologisme. „Dincolo de îngrijorări şi lamentaţii, afirmă Rodica Zafiu, momentul
e unul prielnic pentru a observa tendinţele vii ale limbii, zonele în care sistemul
lingvistic acţionează cu mai multă putere şi consecvenţă. Una dintre zonele fără
reguli absolute, dar cu tendinţe clare ale uzului, e accentuarea cuvintelor” [14].
Utilizarea neologismelor ne cere o pregătire lingvistică bună, o atenţie
permanentă şi o intuiţie exactă pentru cuvântul potrivit la locul potrivit. Are
perfectă dreptate Ion Ciocanu când afirmă că „suntem inculţi şi chiar ridicoli”
când folosim neologismele „oricum la întâmplare”, greşit sub aspectul pronunţării
şi că „în privinţa accentelor puse greşit suntem, probabil, campioni mondiali nu
numai în cazul neologismelor” [5, p. 146].
Credem însă că viciul fundamental al numeroaselor greşeli de accentuare
îl constituie „lenea” de a consulta dicţionarul, de a verifica acele elemente ce
le auzim accentuate diferit sau avem conştiinţa dubiului, a ezitării în privinţa
corectitudinii. În această ordine de idei, Narcisa Forăscu menţionează că „din
păcate, o defectuoasă înţelegere a «libertăţii» în numele căreia putem să ne
exprimăm cum vrem, «moda» lingvistică şi, ce este mai grav, lipsa de deprindere
a vorbitorilor de a apela la dicţionar pentru a se lămuri asupra formei corecte sau
a sensului unui cuvânt duc la preluarea automată a termenilor auziţi şi ca atare, la
răspândirea rapidă a greşelilor” [9, p. 9]. Faptul este regretabil, întrucât accentul,
ca element de bază al pronunţării, poate contribui la marcarea exprimării corecte
sau incorecte a unui vorbitor, având implicaţii semantice.
Fireşte, necesitatea utilizării corecte a limbii literare în exprimarea
orală a fost în nenumărate rânduri subliniată prin articole în literatura de
specialitate, prin emisiuni speciale la radio şi televiziune. În impunerea
normelor lingvistice ale exprimării literare este necesar însă ca acei care
o folosesc, adresându-se în diverse forme publicului, să întrebuinţeze ei înşişi
o limbă corectă, astfel încât forma mesajului lor să constituie, în acelaşi timp,
şi un model pentru ceilalţi vorbitori.
În pofida eforturilor specialiştilor, formele greşite de accentuare se
răspândesc cu rapiditate prin intermediul mass-media. Narcisa Forăscu opinează
că acest fapt se explică prin respectul pe care vorbitorii s-au obişnuit să îl acorde
unor instituţii (ca radioul sau televiziunea) care, se presupune, îşi controlează
(sau ar trebui să-şi controleze) atent modul de exprimare [9, p. 8-9]. Apariţia
acestor greşeli are un dublu efect negativ: şi asupra redactorilor (de la televiziune
sau radio, fiind astfel descalificaţi cultural, şi asupra vorbitorilor, cărora li se
Accentul – indiciu al culturii exprimării 443
creează confuzii în privinţa raportului dintre normă şi greşeală. Abaterile de

la normele ortoepice în vigoare continuă să persiste în vorbirea chiar a unor
miniştri, parlamentari, profesori, în vorbirea celor care ar trebui să constituie
un model ortoepic.
Materialul propus pentru examinare îl constituie audio-vizualul. Auzim
frecvent accentuări de tipul: businessman pentru businessman [biznismen],
chelneriţă pentru chelneriţă, cocteil pentru cocteil, colibri pentru colibri,
crenvurst pentru crenvurst, cumul pentru cumul, doctoriţă pentru doctoriţă,
etcetera pentru etcetera, exit-poll pentru exit-poll, folie pentru folie (material
plastic), gingie pentru gingie, graniţă pentru graniţă, impuls pentru impuls,
industrie pentru industrie, inox pentru inox, instructor pentru instructor, isterie
pentru isterie, item pentru item, întrevedere pentru întrevedere, kaki pentru
kaki, standart pentru standard, futbol pentru fotbal, hochei pentru hochei, judo
pentru judo, taxi pentru taxi, volei pentru volei ş. a.
Valeria Guţu Romalo opinează că adeseori varianta neliterară este rezultatul
unei lecturi neavizate: neghidat în ce priveşte accentuarea de forma grafică a unor
cuvinte pe care, în limitele propriei experienţe lingvistice, nu le-a întâlnit decât
în scris, vorbitorul le interpretează fonic în termenii unor tipare accentuale care
îi sunt mai familiare, ceea ce îl conduce adeseori la rezultate care nu coincid cu
norma ortoepică [11, p. 4].
Ce e mai grav că şi consultarea dicţionarelor ridică uneori unele
probleme: astfel, DOOM 2005 recomandă doar accentuarea capsulă, iar DEXI
recomandă şi accentuarea capsulă (după lat.), DOOM 2005 recomandă ibidem,
DEXI indică ibidem, DOOM 2005 recomandă karate, DEXI indică karate, dar
acceptă şi forma karate etc. În prefaţa Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii
române citim: „deşi DEXI nu are un caracter explicit normativ, au fost respectate
recomandările din Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii
române (DOOM), ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005. Spre deosebire de DOOM, <…> am semnalat unele dublete de
pronunţare, de accent sau variante care lipsesc din DOOM, dar pe care le-am
considerat ca fiind pe acelaşi plan în limba română literară” [8, p. VI].
În această ordine de idei, este edificatoare următoarea constatare: „unele
oscilaţii şi inconsecvenţe reflectă, în primul rând, realitatea instabilă, greu de
fixat, a limbii actuale, dar, uneori, lasă impresia unei oarecare lipse de sistem,
a unor principii mai generale clare: se pare că fiecare caz în parte este considerat
separat, în raport cu «uzul» comun” [13, p. 175].
Deşi normele ortoepice nu se pot contura în reguli generale, aşa cum se
prezintă cele ortografice şi punctuaţionale, aceasta nu ne permite de a le încălca.
În acest sens, în asimilarea şi promovarea normelor ortoepice în permanenţă şi
prin toate mijloacele posibile, un loc aparte îi revine şcolii. Şcoala este cea care
trebuie să formeze deprinderile de exprimare corectă. Totodată, considerăm că
subiectul abordat aici nu trebuie să constituie un capitol separat în studiul limbii
române în şcoală, ci să fie o preocupare permanentă a celor ce se îngrijesc de
corectitudinea exprimării.
O importanţă deosebită în formarea abilităţii de a se exprima corect şi frumos
o pot avea şi activităţile extraauditoriale şi extraşcolare. E bine să se propună
elevilor modele de exprimare prin audierea discurilor, vizionarea emisiunilor. În
acest context, pot fi recomandate emisiuni atât ca model de exprimare, cât şi ca
obiect de discuţie în sens negativ. Evident, cultura lingvistică se face prin şcoală,
444 Svetlana STANŢIERU
însă nu numai la orele de limba şi literatura română, ci prin toate disciplinele

predate. Cultura lingvistică se face însă şi înainte de şcoală, în familie, şi se face
pe parcursul întregii vieţi.
Aşadar, avem o datorie sfântă: să ne vorbim corect şi frumos limba. Poetul
Grigore Vieru afirma: „vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzând a o vorbi
corect şi frumos, cinstim astfel, omenim pe străbuni” [10, p. 22]. Aceasta însă
se poate obţine prin muncă continuă, asiduă, dar plăcută şi necesară. Eforturile
fiecărui vorbitor trebuie să se îndrepte spre un model de rostire corectă, pentru
a face vorbirea mai clară, mai expresivă, mai frumoasă. Or, cultivarea rostirii
constituie o problemă de etică şi estetică şi deci nu e politicos să pui la încercare
inteligenţa interlocutorului printr-o rostire incorectă, neinteligibilă, inestetică,
producând astfel şi un disconfort psihologic, deoarece „cuvântul e o haină care
trebuie să-ţi vină bine şi să nu te facă ridicol”.
1. Academicianul Silviu Berejan. Biobibliografie, Bălţi, 2005.

2. Berejan Silviu, Atitudinea conştientă faţă de limbă a purtătorilor ei, în
volumul Omagiu prof. Ion Ciornîi, Chişinău, 1999.
3. Berejan Silviu, Unitatea limbii române – funcţionarea ei în Republica
Moldova în „Limba Română”, Chişinău, 2003, nr. 6-10, p. 109-112.
4. Berejan Silviu, Aspectul vorbit al limbii române între spaţiul dintre Prut şi
Nistru în „Limba Română”, Chişinău, 2004, nr. 9-10, p. 51-53.
5. Ciocanu Ion, Neologismele în spaţiul basarabean, în „Limba Română”,
Chişinău, 2001, nr. 4-8, p. 144-147.
6. Dicţionar ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie, Chişinău,
1990.
7. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, ed.
a II-a revăzută şi adăugită, 2005.
8. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău, 2007.
9. Forăscu Narcisa, Câteva observaţii asupra lexicului actual (I) în „Limba şi
Literatura Română”, 1996, nr. 2, p. 8-11.
10. Gherman Victor, Cultura limbii materne, Chişinău, 1984.
11. Guţu Romalo Valeria, Limba română actuală. Aspecte negative ale
pronunţării în „Limba şi Literatura Română”, 1999, nr. 1, p. 3-6.
12. Şerdean Ioan, „Comoară… pe moşie revărsată”. Educarea şi autoeducarea
pronunţării în „Limba Română”, Chişinău, 2001, nr. 4-8, p. 105-108.
13. Turculeţ Adrian, Aspecte actuale ale ortografiei, în „Limba română azi”.
Lucrările Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, ediţia a X-a, Iaşi,
2007, p. 155-176.
14. Zafiu Rodica, Accentul în „România Literară”, 2007, nr. 8.
15. Zugun Petru, Concordanţe şi discordanţe în DOOM 2, în „Limba română
azi”. Lucrările Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”, ediţia
a X-a, Iaşi, 2007, p. 177-182.
445
LUMEA CLERULUI LA ALEXEI MATEEVICI

ŞI LEON DONICI
POLINA TABURCEANU
Universitatea de Stat din Tiraspol
Dacă Leon Donici expune problemele clerului în contextul operei sale

literare, atunci Alexei Mateevici o face în articolele sale de publicistică.
Alexei Mateevici e cum afirmă Mihai Cimpoi cel care „impune prin opera
şi pledoariile sale publicistice … un homo christianus genuin, organic. Acordul
dintre Christos şi popor, asemenea acelui dintre sămânţă şi arătură, după cum
zicea Nichifor Crainic, este intuit magistral de Alexie Mateevici şi exprimat
ca marea temă, ca toposul fundamental al poeziei sale tunătoare, oraculare,
mesianice” [1, 80]. Poetul, ca Preot, le înalţă în tonuri psalmodiate, de rugăciune
pământească spre cerurile pline de taină ale lui Dumnezeu. El se leapădă de
lumeasca deşertăciune şi vrea să se pătrundă de duhul Mîntuirii:
Chemarea mea-i Fiinţa sfântă,

Viaţa mea-i cerescul cântec…
(Ioan Damaschin)
La propunerea redactorilor revistei bisericeşti, dar şi dintr-o pornire proprie,

Alexei Mateevici scrie o serie de poezii religioase ce apar toate în Luminătorul.
S-a afirmat că lirica religioasă a poetului este în genere inferioară liricii sale
profane, lipsindu-i deseori o inspiraţie autentică, o vibraţie interioara profunda,
deşi sinceritatea sentimentelor evlavioase, cărora a tins să le dea glas autorul, nu
poate în nici un caz să fie pusă la îndoială.
E adevărat, unele poezii religioase ale lui A. Mateevici par a fi nişte
ilustrări versificate ale unor episoade din Noul Testament (Pocăinţa hoţului,
Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, Înălţarea la ceruri a Domnului
Iisus Hristos, Noaptea naşterii, În Betleem, Hristos pruncul) sau simple predici
în fond (Mîntuirea, Un sfat, Roagă-te), în care prevalează valori morale, gînduri
de împăcare şi resemnare. Astfel, din episodul cu hoţul pocăit pe cruce poetul
deduce o învăţătură plină de smerenie creştinească şi de supunere fatalistă:
Nu-i vorbă, de răbdat îi greu, Nu-i vorbă, că putem şi noi,
Cînd cineva te prigoneşte, Răbdând obide şi nevoi,
Dar, frate, pentru acest rău Să răsplătim. Dar ce folos
Acel de Sus te răsplăteşte. Când calci porunca lui Hristos
Şi vrajba, pizma, ele-odată Şi pilda Lui?…
Găsi-vor dreapta judecată.
Poezia Mângâiere, într-o manieră apostolică, pare să împace pe creştinul

amărât cu destinul său nefericit:
446 Polina TABURCEANU
Când crucea vieţii te doboară

Pe tine la pământ, creştine,
Grozava soartă te-nfioară
Fă-ţi pace: Domnu-i cu tine!
Un alt poem, Hristos a înviat, sugerează atmosfera solemnă de dinaintea

producerii marelui miracol divin. Sentimentul evlavios şi lumesc de compătimire,
de dragoste nemărginită pentru semenii săi se dezvăluie în poezia Fratelui creştin.
Ca o replică la această stare de lucruri sînt concepute o serie de poeme cu imagini
şi viziuni apocaliptice ca în Căutarea lui Dumnezeu. Alexei Mateevici ca homo
christianus „nu poate concepe lumea decît prin Isus, ca singurul Domn care
o întruchipează, precum se spune în Întâia epistolă către Corinteni a Sfântului
apostol Pavel…” [1, 80].
De altfel, aceasta e o stare sufletească pe care Leon Donici încearcă să
o transfigureze prin monologul lui Petre Sorocoletov din Noul Seminar:
„Seminarul e o clădire mare, înaltă, cu patru etaje. Pe de lături, aripi de case
cu două etaje pentru profesori. De cîte ori am stat pe locul acesta, în grădină,
gândindu-mă la seminar cu mânie şi cu dragoste. Îmi dau seama pentru ce-l
urăsc, nu-mi pot explica însă pentru ce îl iubesc. Pentru totdeauna aici va rămînea
o părticică din sufletul meu, şi din seminar voi duce cu mine în inimă o rană
veşnică şi însângerată. Apropiindu-mă de poartă, simt cum mi se strânge inima şi
cum pătrunde în mine ceva nou, ceva străin, plăsmuit aici, între zidurile acestea,
în odăile acestea luminate…” [2, 14]. Autorul redă o dragoste inexplicabilă pentru
un locaş sfânt, între pereţii căruia se simte suflarea dumnezeiască.
E de observat că Alexei Mateevici şi Leon Donici, aparţinând unui
popor prin excelenţă moral şi evlavios, sunt iubitori ai libertăţii şi frumosului.
Ei şi-au găsit în creştinism cel mai adecvat sprijin în rezistenţa faţă de vitregiile
de tot felul care le-au bântuit viaţa şi sufletul. Dumnezeu şi Biserica au fost
o statornică credinţă în toate ceasurile vieţii – şi în cele de linişte şi în cele de
urgie. Către Biserică au venit ei spre a se ruga pentru bine, dreptate şi libertate şi
tot acolo s-au dus în puţinele zile de răgaz spre a mulţumi lui Dumnezeu pentru
toate cele ce El le-a hărăzit. Şi dacă în cazul invocării Divinităţii, Mateevici
este evlavios şi pios, atunci, în ceea ce priveşte clerul, el, ca şi Leon Donici,
îl înfierează critic, demascându-l.
Elocvent în acest sens e Leon Donici în romanul Noul Seminar, în timp
ce Alexei Mateevici îşi exprimă atitudinea faţă de cler în mai multe articole
publicistice, în care nu oboseşte a semnala faptele mârşave ale unor sacerdoţi
infami, nevrednici de rasa pe care o purtau.
Chestia preoţească este unul dintre cele mai drastice articole ale lui
A. Mateevici şi atacul violent la adresa clerului revine ca un laitmotiv în publicistica
lui. În articolul Preoţimea şi poporul nostru Mateevici susţine „că mulţi preoţi
sunt vrăjmaşii poporului şi chiar îşi dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri nelegiuite
[…] Mai sunt destui preoţi, care chiar îşi arată duşmănia lor către popor, intrând
în «soiuzul adevăraţilor ruşi» (cea mai reacţionară organizaţie a şoviniştilor ruşi
de la începutul secolului al XIX-lea – n. n.), iarăşi făcând fel de fel de ticăloşii…”
[4, 440]. Chiar dacă această atitudine nu vizează întreaga tagmă clericală, totuşi
neaşteptat de îndrăzneţ pentru starea sa. „În fiecare obşte de oameni sunt şi
Lumea clerului la Alexei Mateevici şi Leon Donici 447
lepădături, scrie în continuare A. Mateevici. Asta se poate vedea întotdeauna şi

peste tot locul […] Noi luăm preoţimea întreagă îndeobşte şi vedem cu bucurie că
poate să fie cea mai bună tovarăşă şi ajutoare a ţăranului…” [4, 440-441].
Nici Leon Donici nu înfierează întreaga preoţime, ci doar o parte a ei.
Printre aceştia e directorul seminarului, părintele Varsanofie şi alţi pedagogi care
apar drept exponenţii fideli ai preoţilor ce-şi „dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri
nelegiuite”, zisa lui A. Mateevici. Ei sunt acei care întruchipează mediul vicios nu
numai al seminarului, ci şi al clerului în general. De altfel, Leon Donici va insista
în roman că nu există unitate în rândurile profesorilor. Printre marea majoritate de
preoţi depravaţi, degradaţi şi reacţionari se găsesc câţiva cu idei progresiste care
au curajul să se ridice în apărarea seminariştilor propuşi pentru excludere.
Leon Donici critică beţia, ca viciu al societăţii, prin intermediul personajelor
sale. În romanul Noul Seminar unicul lucru veşnic şi neschimbat în tagma clericală
e beţia. Beau toţi: profesorii şi seminariştii. Pe lângă acest viciu sar în ochi şi
altele, multe şi mărunte, şi care, toate la un loc, întregesc atmosfera seminarului.
În fruntea tuturor stă directorul instituţiei care „privea beţia condescendent şi
chiar el aranja acasă la el chefuri sau, cum le numea dânsul, „stăruinţe”, pentru
seminariştii din cursul superior… Iar peste două-trei zile, adeseori, unii dintr-înşii
erau eliminaţi…” [2, 33].
Asupra viciului stăruia şi Alexei Mateevici în Două cuvinte despre
tiutiun şi băutură. Acestea ar fi o pacoste, o adevărată calamitate obştească.
Beţia, după convingerea autorului, este cauza principală a creşterii criminalităţii.
În Basarabia, consemnează el alarmant, „în fiecare an se săvârşesc mai mult de
16000 de nelegiuiri de către beţivi. Te apucă fiorii, cînd te gîndeşti la aceasta –
o oaste întreagă de tîlhari şi hoţi” [4, 456].
În Cuvînt împotriva beţiei e reluat preceptul biblic – „nu beţi băutură
beţivă” – autorul observă că din „mulţimea de curse”, pe care diavolul le născoceşte
„spre înşelăciune şi pierzarea oamenilor”, „cea mai ră şi mai vicleană este beţia,
pentru că ea este rădăcina tuturor păcatelor” [4, 458]. De altfel, Leon Donici
sugerează acelaşi lucru prin intermediul personajului Vanişca, om talentat, pe
care beţia l-a transformat într-un rob al său. Rolul acestui personaj este de a reda
atmosfera ce domnea la „fabrica de popi”: „Erau în seminar beţivi profesionişti.
Unul din ei, cunoscut în seminar, Vanişca, om talentat şi cu capacităţi, bea de
dimineaţă, îşi bea şi cizmele şi-apoi zăcea în infirmerie şi se căuta „de boală”,
deoarece n-avea cu ce să se încalţe ca să se ducă în clasă, până când directorul
nu dădea ordin să fie îmbrăcat şi încălţat. Şi Vanişca apărea în clasă cu ochi
strălucitori şi inflamaţi, cu pleoapele umflate şi cu un neîncetat zâmbet bătrânesc
pe faţă” [2, 59].
Ambii scriitori, aparţinând unor familii ai căror înaintaşi au fost
preoţi, şi Leon Donici şi Alexei Mateevici au crescut – să zicem tot într-o
terminologie religioasă – cu agheasmă şi prescură, în miros de smirnă,
de busuioc şi de tămâie, ascultând „troparele din strană”, s-au dezvoltat
într-un mediu bisericesc, din care vor împrumuta imagini şi termeni de
comparaţie: unul pentru proza sa artistică, altul pentru publicistica sa.
Scriitorii care aveau studii teologice şi cunoşteau viaţa seminariilor nu
din auzite, ci „pe dinăuntru”, au abordat critic această tematică în scrierile
lor. Însăşi soarta predestinată a lui A. Mateevici, ca de altfel şi a lui
L. Donici este tangenţială cu cea a unor personaje doniciene. În romanul lui

Leon Donici, dar şi în publicistica lui Alexei Mateevici se fac vădite unele
elemente de natură socială, cum e, de exemplu, un fragment donician, în care
Petre Sorocoletov meditează asupra inegalităţii existenta în societate. Motivele
sociale sunt tangenţiale celor clericale şi apar în strânsă legătură cu acestea:
„Nu-mi place cimitirul. Ştiu că mănăstirea ia mulţi bani pentru locurile de
odihnă, că cei bogaţi zac mai aproape de biserică, în «rangul întâi», iar cei
săraci mai departe, lângă gard. Nici chiar moartea n-a egalizat pe oameni, şi
morţii bogaţi au mai multe privilegii decât cei săraci” [2, 12-13].
În publicistica lui A. Mateevici motivul este exprimat astfel: „Sfatul cel
din urmă al meu e: să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atâta până
acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate
face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el […] Mântuirea
ţărănimii e în noi, şi a noastră în ea” [4, 463] (Cuvîntarea la primul congres al
învăţătorilor moldoveni din Basarabia).
Poetul basarabean a tradus mai multe poezii de o inspiraţie religioasă,
aparţinând toate poeţilor ruşi din diferite epoci. Arătându-se indiferent faţă
de curentul mistico-anarhic iniţiat de filozofii şi publiciştii moderni ruşi,
ca V. Rozanov şi D. Merejkovski, el preferă acele scrieri în care motivele
evanghelice sunt tratate într-un spirit tradiţional ortodox, cum sunt: Învierea
după V. Briusov, Cina cea de taină din I. K. P., Fecioara din Nazaret după
A. Maikov, Hristos şi samariteanca, după O. Ciumina, Mîntuitorul din
A. K. Tolstoi, Sf. apostol Petru de S. Soloviov etc. Pentru maniera de
transpunere de către poetul basarabean a scrierilor poeţilor ruşi poate servi ca
exemplu prelucrarea Din psalmul al XIV-lea de N. Iazîkov:
Cui, Doamne, i-i făgăduită Ce nu şi-au clevetit duşmanul,
Înălţimea muntelui Tău sfânt? Pe frate n-au obijduit…
A cărui inimă-i cinstită Dar care cu credinţă vie,
Dorinţele curate-i sânt Cu cugetul neîngrelat
Şi care faptele cu banul Ţi-aduce-nchinăciune Ţie
Nu şi-au vândut, n-au cântărit, Înaintea Ta, drept şi curat!
O dată cu poezii de mici proporţii, Alexei Mateevici s-a apucat să
tălmăcească şi creaţii de o largă respiraţie epică: Rugăciunea pentru pahar
de I. S. Nikitin, Creştina de S. Nadson, Păcătoasa de A. K. Tolstoi. Ultimul
poem în special i-a oferit traducătorului posibilitatea de a-şi manifesta darul
descriptiv şi portretistic, bunăoară, ca în următoarea imagine a Mântuitorului,
ce se aseamănă cu o veche icoană, al cărei fundal s-a înnegrit de timp, dar faţa
a rămas tot aşa de strălucită şi vie ca şi mai înainte:
Smerita Lui înfăţişare Îi cade-n valuri părul moale
N-arată foc ce-n ochi s-aprinde, În două despărţiri pe frunte,
Dar o adîncă îngîndurare Şi lâna-mbrăcămintei Sale –
Umbreşte chipul frunţii sfinte. Hitonul cel din in – ascunde,
Nu-i în privirea minunată Sărăcăcioasa ţesătură,
Însufleţire prorocească, Frumos statura-i învăleşte;
În faţa blândă, luminată Şi barba pe la dulcea gură
Nu vezi mărire îngerească… Uşor şi moale se cresteşte…”
Motivele religioase originare în unele din bucăţile tălmăcite au fost

amplificate şi aprofundate, căpătând semnificaţii mai largi, mai generale. Aşa, de
pildă, în poemul lui Nadson Iuda cunoscutul subiect biblic ajunge să semnifice
ideea generală a crimei josnice, a păcatului de neiertat al orişicărei trădări. Există
în opera poetului rus şi un alt moment important. Este vorba despre motivul
răsplătirii, al chinurilor nesfârşite şi cumplite pe care le simte trădătorul obsedat
de imaginea victimei sale:
Dar pân-în cel din urmă ceas
Vedenia lui ce de groază
Nu-l lepăda, al lui năcaz
Mărind în noaptea luminoasă.
La aproape un secol după tălmăcirea lui Constantin Stamati studentul-
teolog se încumetă şi el să realizeze o versiune neaoşă a celebrei ode Dumnezeu
a lui G. Derjavin, o genială operă cosmogonică şi mai puţin una religioasă.
Rămânând în esenţa sa un creştin evlavios, care-l vede pe Creator în toate şi
peste tot, poetul rus n-a rămas, totuşi, străin de spiritul raţionalist al sec. al XVIII-
lea, ceea ce rezultă din modul cum îl concepe şi cum îl apreciază pe Dumnezeu
printr-o prismă eminamente filozofică.
Oda lui Derjavin este una din primele traduceri versificate ale lui Mateevici.
Din această cauză „nu i-au ajuns destule resurse poetice pentru a reda unele idei
şi imagini din original” [3, 48]. Dar nu arareori dăm şi aici de versuri perfect
adecvate, cum sunt, de exemplu, cele din pasajul unde e vorba de măreţia omului,
creatură a lui Dumnezeu, de relaţiile inseparabile complexe dintre divinitate şi
fiinţa umană:
Eu sunt – deci dar şi Tu eşti, Sunt părticica din zidire,
Tu eşti – îmi dă veste firea, Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire,
Îmi spune gândul meu cel mic, Între fiinţele trupeşti
Mi-arată voia şi simţirea: Şi duhurile îngereşti.
Tu eşti – deci nu-s eu un nimic.
Printre poeziile traduse de Mateevici sînt şi unele care-s religioase numai
prin titlurile lor. Rugăciunea de M. Lermontov, prima traducere a poetului, încă
imperfectă pe alocuri, sugerează forţa magică a formulelor armonioase care îl susţin
moraliceşte pe om „în clipe de amărăciune”, de „scârbă”. O altă Rugăciune, a lui
Al. Kolţov, este dominată de gânduri lugubre despre moarte, despre inevitabila
dispariţie fizică, de regretul de a nu putea pătrunde până la capăt „tainele zidirii”.
O creaţie meditativă prin excelenţă este şi poezia Lupta cea de pe urmă a aceluiaşi
autor, care se referă la semnificaţiile majore ale existenţei şi destinului uman, la
atitudinea stoică faţă de lumea înconjurătoare, reflecţii nuanţate de un sentiment
de pioşenie reţinută.
O tonalitate elegiacă, liniştitoare caracterizează poezia Nădejdea de
C. Batiuşkov. Trimite-i, Doamne, bucurie de Tutcev este un emoţionant apel la
compasiune şi mizericordie faţă de năpăstuiţii sorţii. Către copii de A. Homeakov
dă glas dorului după copiii care, făcându-se mari, s-au împrăştiat prin lume, lăsând
părinţilor doar amintirea vremii fericite de altădată.
Un loc aparte printre traducerile cu aspecte religioase ale lui A. Mateevici îl
ocupă poemul lui Al. K. Tolstoi Ioan Damaschin, versiunea românească a căruia
a apărut mai întâi în revista Cuvânt moldovenesc, apoi în Luminătorul. Anume în

transpunerea acestui poem, consideră Pan Halippa, Mateevici îşi dezvăluie „tot
sufletul său creator şi toată înclinarea spre ţelurile cele înalte şi spre veşnicile
adevăruri” [3, 49]. Într-adevăr, prin evocarea aforistică a unui episod din viaţa
unuia din „părinţii bisericii” şi înzestratului imnolog, poetul rus a ţinut să afirme
cultul frumosului, dreptul suprem al artistului de a crea liber, de a-şi manifesta
nestingherit şi plenar harul divin.
Pornirea nestăvilită spre creaţie, spre cântare îl face pe Ioan, mare sfetnic
al califului din Damasc, să renunţe la situaţia sa înaltă în societate, la onoruri şi la
avuţiile sale şi să se retragă într-o mănăstire, ca să se dedice în întregime pasiunii
sale nobile. Cum o spune el singur: Chemarea mea-i fiinţa sfântă, // Viaţa mea-i
cerescul cântec… dar visul cântăreţului n-avea să se îndeplinească. Stareţul, sub
ascultarea căruia nimereşte el, îi interzice printr-un aspru legământ anume ceea
ce era mai scump pentru dânsul:
De cântecele tale te dezvaţă,
Lumeasca leapădă deşertăciune:
Căci duhul mântuirei ş-al ei rost
Se află numai în smeritul post.
Ioan Damaschin se supune legământului, deşi chemarea-i nesatisfăcută îi
provoacă o suferinţă nesfârşită, în mintea sa derulându-se fără încetare „chipuri
vii… în roiuri schimbătoare”. Dar la moartea unui călugăr Ioan îşi calcă legământul,
deoarece un frate monah îl înduplecă să compună un tropar, un emoţionant cântec
de înmormântare, ce deplânge deşertăciunea existenţei lumeşti a omului:
Viaţa e deşertul joc
Al năzuinţelor deşerte,
Şi ca un vânt i-al ei noroc,
Ce ţine clipe şi să pierde…
Stareţul îl pedepseşte aspru, dar pentru cântăreţ intervine Maica Domnului,
în ale cărei cuvinte se rezumă tot sensul poemului:
De ce-l goneşti pe Ioan? […] De ce dar cântecul opreşti
Pe al bisericei oştean? Să curgă roditor şi viu
Al rugăciunelor lui cântec Prin valea scârbei omeneşti
Îi pământescul glas din cer […] Şi să adape-al ei pustiu?
Versiunea românească a lui A. Mateevici abundă în fragmente emotive, ca
de exemplu acest peisaj biblic:
Şi ostenitul călător S-oglindă-n vale printre pietre;
Privelişti felurite vede: ………………………………
Omătul sus pe munţi albind, Amurgul vine. E tăcere.
Mai jos al lor stâncos părete, Plutesc prin ceri albastre ceţe,
Ce stă încins de nalţii chedri, Ard stelele la priveghere
Iar Iordanul strălucind, Deasupra stâncilor măreţe…
Astfel, atât A. Mateevici, cât şi L. Donici au cunoscut şi au apreciat

literatura rusă a secolului, literatură din care, în parte, s-au şi inspirat.
Cert este şi faptul că nici lui A. Mateevici, nici lui L. Donici şi nici
multor dintre personajele acestuia nu putem să le reproşăm un conformism
religios. Drept dovadă ne servesc atât poeziile pe motive religioase şi articolele
publicistice ale lui A. Mateevici, cât şi o bună parte dintre scrierile artistice
ale lui Leon Donici.
1. Cimpoi Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. –

Chişinău: ARC, 1996.
2. Donici Leon. Noul seminar. – Bucureşti: Editura „Cultura Naţională”,
1929.
3. Levit Efim, Pînzaru Sava. Alexei Mateevici, poetul, cărturarul şi profetul
Basarabiei. Studiu introductiv // A. Mateevici, Opere, I. – Chişinău: Ştiinţa,
1993.
4. Mateevici Alexei. Opere. – Chişinău: Ştiinţa, 1993.
452
SENSUL ŞI CAPCANELE IMPLICITULUI

PSIHO-SOCIO-CULTURAL
Lilia TRINCA
Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi
Din capul locului, relevăm că totul în viaţa noastră colectivă sau

individuală s-ar putea situa între explicit şi implicit, între ceea ce e spus şi
ceea ce e nespus, între presupus şi, respectiv, subînţeles. Implicitul are un rol
esenţial în formularea şi comprehensiunea oricărui mesaj: el se poate afla la
baza comunicării conflictuale sau consensuale. În măsura în care implicitul
este conştientizat de emiţător / receptor, se pot regla, elimina, atenua sau
amplifica litigii sau tensiuni comunicative.
Ce rezultă la capătul interpretării unui enunţ sau a unei suite coerente
de enunţuri? Evident, o înţelegere mai clară, mai bogată, mai complexă etc.
a sensului enunţului respectiv. Întrebarea firească care apare, ce este sensul?
Sensul nu trebuie considerat ca fiind imobil, întrucât nu constituie o entitate
rigidă, aşa cum s-a interpretat mult timp. Când doi oameni comunică între ei,
nu-şi transmit unul celuilalt sensuri, ci semnale, pe care le traduc,
datorită priceperii comune locutorilor de a le decodifica şi a le interpreta,
atribuindu-le semnificaţiile cerute imperativ de situaţia dată. Sensul nu este
un lucru, ci un continuum într-o permanentă derulare, un flux semantic care
gravitează (de obicei) în jurul unui centru unificator. Altfel spus, sensul
e ceea ce „survine”, ce ni se „întâmplă” pe parcursul unei conversaţii sau
al unei lecturi. Ca atare, înţelegerea constă în a „adulmeca” ceea ce spun
explicit, dar şi ceea ce implică un enunţ sau mai multe, într-un efort constant
de a „converti” mesajul respectiv în termeni adecvaţi situaţiei.
De fapt, esenţial e că sensul derivă din „jocurile de limbaj pe care le îngăduie
cuvântul” [Ducrot et alii, p. 160], că el nu epuizează niciodata conţinutul semnului
de care e „reprezentat”, că e totdeauna disponibil, deschis, negociabil, sensibil la
contexte şi injoncţiuni. Mai simplu şi mai pregnant exprimat, orice cuvânt sau expresie
lingvistică aduc cu sine „un cerc al inexprimatului” sau o „infinitate a nespusului”.
Între noţiunea de limbaj şi comunicare există o legătură indispensabilă.
Or, după cum relevă R. Deliége, „Cine spune limbaj spune şi comunicare, iar,
după Lévi-Strauss, societatea este chiar un sistem de comunicare, sau mai degrabă
un ansamblu de sisteme de comunicare”. [R. Deliége, p. 251].
Dacă, într-adevăr, limbajul este un „ţesut de diferenţe” – cum spunea
Saussure – ori o instanţă logocentrică, fără centru şi fundament – cum a arătat
Derrida –, atunci nu trebuie să ne surprindă nici lipsa de corespondenţă dintre
cuvinte şi lucruri, nici imixtiunile individuale în formarea semnificaţiilor, nici
caracterul nonfinit, permanent deschis, al dicţionarelor, nici, fireşte, relativa
facilitate cu care ne înţelegem greşit unii pe alţii.
Este limpede că, din cauza dificultăţii de a-l realiza, un dialog reuşit
reprezintă mai degrabă excepţia decât regula. Pe interlocutori îi despart uneori
Sensul şi capcanele implicitului psiho-socio-cultural 453
convingerile, alteori lexicul cu care operează. În principiu, fiecare caută pentru

diversele enunţuri contexte interpretative capabile să le elucideze, dar, în multe
cazuri, nu reuşeste să 1e găsească, fie din lipsă de informaţie ori de imaginaţie,
fie din rea-credinţă ori din cauza blindajului său ideologic. Uneori se întâmplă că
interlocutorii nu numai că nu cooperează la elaborarea unui sens comun, ci subminează
fără scrupule orice efort de mutualitate, insistându-se să obţină influenţă sau să-şi
impună propriul punct de vedere. Desigur că dialogismul nu implică neapărat acordul
partenerilor, dar nici nu poate face completă abstracţie de el.
Pentru cine analizează riguros practicile conversative care depăşesc
schimbul rutinier de replici, noţiunea de înţelegere deplină nu se justifică:
ea pare mai degrabă un deziderat decât o realitate. Nu este nevoie să fii
deconstructivist pentru a observa că neînţelegerile sunt mai frecvente decât
înţelegerile. În dialoguri, discursuri, lecturi întâmpinăm mereu oscilaţii,
uneori majore, ale sensului atribuit aceloraşi cuvinte ori fraze, ne împiedicăm
continuu de ambiguităţi, incongruenţe şi aproximări ale exprimării. Oricărei
interpretări i se ataşează o incertitudine care constituie corelatul inevitabil al
bogatei variabilităţi a semnificaţiilor. Şi atunci ne întrebăm când se încheie
o interpretare? Răspunsul firesc este: când găsim rezolvarea corectă a problemei
pentru care am instrumentalizat-o. Un astfel de caz fericit e însă rar, el reprezintă
excepţia, şi nu regula. Apare în diversele variante ale „descifrării”: când punem
în ordine un puzzle, „spargem” un cifru secret, dezlegăm o problemă de şah, un
joc de cuvinte încrucişate, un rebus etc.
Iată de ce în ştiinţa lingvistică deja nu se mai pune la îndoială
faptul că modelul comunicării nu corespunde imaginii telegrafului sau
a ping-pong-ului – când un emitent trimite un mesaj unui receptor care devine,
la rândul său emitent –, ci e ilustrat de metafora orchestrei. Actualmente,
comunicarea e concepută drept un sistem cu multiple canale, la care actorul
social ia parte în fiecare moment, volens-nolens: prin gesturi, privire,
tăcere sau chiar prin absenţă. În calitate de membru al unei anumite culturi,
el aparţine comunicării, aşa cum instrumentistul face parte din orchestră.
Însă în această vastă orchestră culturală nu există nici dirijor, nici partitură,
fiecare cântă acordându-se celorlalţi.
Viitorul spaţiu european trebuie înţeles ca un loc al confruntării
fructuoase dintre mai multe coduri culturale diferite, care poate avea efecte
disfuncţionale, cel puţin în anumite momente, dacă nu va fi gestionat
inteligent. Pe de altă parte, spaţiul existenţei individuale, la acest sfârşit de
secol, depăşeşte limitele tradiţionale ale ambianţei originare, de formare
şi socializare iniţiale. Constituie un truism afirmaţia că societatea noastră
actuală devine din ce în ce mai accentuat pluriculturală. Întâlnirea şi dialogul
culturilor, în ciuda distanţelor care le separă în timp şi spaţiu, sunt inevitabile,
deşi, în multe cazuri, problematice şi complexe.
Situaţiile de comunicare la care participă indivizi proveniţi din culturi
diferite sunt considerate situaţii de comunicare interculturală. În procesul
comunicării interculturale, indivizi din medii cultural diferite îşi negociază
identităţile culturale, regulile de semnificare, percepţiile, efectele produse în
cadrul interacţiunii. După cum am mai spus, eficienţa comunicării şi relaţionării
este coextensivă schimbului de mesaje şi creării de sens. Când comunicăm,
454 Lilia Trinca
atribuim un sens mesajelor pe care le construim şi le transmitem partenerilor

noştri, iar aceştia ne trimit, de asemenea, mesaje pe care le interpretăm. Nu
suntem totdeauna conştienţi de aceste operaţii de codificare şi decodificare,
pentru că am achiziţionat, în cursul dezvoltării noastre, teorii implicite asupra
comunicării, pe care le aplicăm inconştient. Aplicarea inconştientă a acestor teorii
ne face să presupunem că predicţiile noastre asupra comportamentului celuilalt
sunt adecvate, deşi nu întotdeauna. Tindem să credem că partenerii noştri ne
interpretează mesajele în sensul pe care noi l-am transmis, fapt ce nu se întâmplă
întotdeauna. Mai simplu şi mai pregnant spus, comunicarea este eficientă în
momentul în care receptorul mesajului îi conferă acestuia un sens aproximativ
identic cu cel conferit de emiţătorul său. Cu cât interlocutorii sunt mai străini unul
de altul, cu atât neînţelegerile îşi fac loc mai uşor. Comunicarea interculturală este,
în mod special, ameninţată de ineficacitate. Pentru a repara aceste neînţelegeri
trebuie să fim conştienţi de procesul comunicării şi de specificul provocărilor sale.
De aceea, a vorbi o limbă străină, limba celuilalt, nu este o garanţie a comunicării
eficiente dintre indivizi. A vorbi o limbă străină presupune, de fapt, mai mult
decât a-ţi însuşi regulile de structură şi vocabularul limbii respective: înseamnă
a vehicula semne şi simboluri în maniera validată de cultura respectivă. „Dacă
învăţăm limba celuilalt, dar nu şi cultura lui, riscăm să ne facem de rîs fluent”
[Fitz Gerald, p. 35].
În plan interacţional, diferenţele dintre membrii unor grupuri etnice se
reflectă în stilul psiho-socio-cultural de comunicare. Indivizi proveniţi din culturi
diferite au stiluri de comunicare diferite: recurg la alte reguli gramaticale şi
norme pragmatice, având expectaţii comunicative de alt tip. Când se află într-o
situaţie de comunicare interculturală, vorbitorii au tendinţa de a aplica normele
lingvistice şi resursele pragmatice ale limbii-culturii materne, având expectaţii
comunicative diferite de ale interlocutorului. Acest transfer poate fi pozitiv
(în măsura în care cele două limbi-culturi se aseamănă) sau negativ (acolo unde
cele două limbi-culturi se deosebesc). Transferul negativ dă naştere neînţelegerilor
dintre interlocutori. Acestea pot fi superficiale, interlocutorii rezolvându-le uşor
sau acordându-le atenţie minimă; pot conduce la probleme de adaptare reciprocă
între interlocutori (stres intercultural), pot produce grave conflicte de comunicare1.
În acest proces, un rol important îl joacă limba. Indivizii îşi afirmă şi îşi negociază
identitatea prin limbă. Folosirea limbii în procesul de negociere a identităţii
culturale este influenţată de vitalitatea etnolingvistică.
Competenţa interculturală incumbă medierea, adică punerea în acord. Una
dintre cele mai uzitate medieri e cea de ordin lingual. Medierea interlinguală
reprezintă acel proces de intermediere între două sau mai multe limbi, mai exact,
între persoane care vorbesc limbi diferite. Astfel de medieri (mai ales orale) sunt
parţiale, selective şi subiective. Mediatorul informează/ deformează procesul
însuşi de mediere cu experienţe şi sensuri care îi aparţin. Mediatorul lingual trebuie
să-şi recentreze comunicarea, să creeze sensuri din mers, adesea contextuale, să
elaboreze o punte de comprehensiune care depăşeşte perimetrul strict al limbii. Un
1
Studiile au pus în evidenţă faptul că nativii tolerează greşelile de limbă (lexicale
şi gramaticale) ale străinilor, dar recurg foarte repede la stereotipuri negative legate de
interlocutorii care nu respectă regulile interacţionale validate de cultura-gazdă.
mediator lingual nu este un simplu traducător sau o maşina de tradus, ci o fiinţă ce

pune în contact două experienţe de viaţă, două sisteme de valori, purtate, desigur,
de limbă. Un bun mediator lingual devine un excelent animator al comunicării
interculturale. De aceea, profesorii de limbi moderne joacă un rol deosebit în
întâlnirea şi comunicarea interculturală. A negocia înseamnă a asigura o serie
de schimburi, de puncte de vedere, de înţelesuri pentru a ajunge la un acord.
E vorba de realizarea unui minimum de înţelegere sau a unui compromis, pentru
a evita violenţa simbolică dintre protagoniştii raliaţi la coduri simbolice diferite.
Compromisul, ca realizare a unui spaţiu cultural comun, este un proces complex,
care presupune din partea protagoniştilor o minimă deschidere şi flexibilitatea
referenţilor culturali. Iată câteva principii care ar putea sta la baza unei deschideri,
în cazul confruntărilor valorilor:
– crearea unor seturi valorice „universalizabile”, care mai pot fi negociate,
şi nu a unor coduri „particulare”, definitive, pentru fiecare dintre părţi;
– deschiderea mutuală către reprezentări edificate pe aceeaşi realitate, chiar
prin creaţie culturală;
– refuzarea adevărurilor definitive etc.
Competenţa de comunicare interculturală se dobîndeşte prin învăţare:
individul învaţă să înţeleagă distincţiile dintre el şi alţii şi să acţioneze asupra
lor pentru a rezolva eficient probleme zilnice cu care se confruntă oamenii.
Concomitent cu învăţarea, o bună parte din cunoştinţele şi abilităţile personale
favorizează dezvoltarea competenţei de comunicare interculturală: cunoaşterea
particularităţii culturii cu care se interacţionează, fluenţa în limba-gazdă,
capacitatea vorbitorului de a observa şi a înţelege diferenţele de comunicare,
gradul de autocunoaştere şi cunoaştere a celuilalt, deschiderea şi interesul
pentru noutate, sensibilitatea interculturală, sentimentele pozitive faţă de cultura
celuilalt, capacitatea de empatizare, capacitatea de decodificare a semnelor
nonverbale etc.
Interculturalismul este considerat drept: filosofie ce conferă un cadru de
reprezentare şi interpretare a realităţii; proces care oferă un model raţional de
organizare a gândirii şi a eforturilor; program ce oferă o cale sistematică de
organizare a activităţilor orientate spre crearea unui mediu cultural divers.
De aceea, comunicarea cu un străin, adică reprezentant al unei culturi
străine implică, cel puţin, trei procese: descrierea, interpretarea şi evaluarea.
Descrierea se referă la un raport asupra a ceea ce am receptat prin simţuri, cu
o minimă distorsiune şi fără să atribuim semnificaţii sociale comportamentului.
Interpretarea implică ataşarea stimulilor sociali a unui sens, a unei semnificaţii.
Evaluarea implică judecata noastră asupra stimulilor sociali. Pentru a reduce
probabilitatea de a interpreta greşit comportamentele altora, trebuie să fim
conştienţi că:
a) nu putem şti niciodată atitudinile, gândurile şi sentimentele altcuiva;
b) depindem de semnale adeseori ambigue – pentru a ne informa despre
atitudinile şi dorinţele celorlalţi;
c) folosim propriul sistem de codificare, ce poate fi defectuos, pentru
a descifra semnalele emise de ceilalţi;
d) în funcţie de starea de spirit de moment, putem greşi în decodificarea,
interpretarea comportamentului altcuiva;
456 Lilia Trinca
e) măsura în care credem că am înţeles corect motivele şi atitudinile altei

persoane nu exprimă neapărat corectitudinea credinţei noastre.
Aşadar, o creştere a abilităţii de a descrie comportamentele altora şi de
a căuta interpretări multiple ale acelor comportamente poate produce o creştere
a abilităţii de a explica şi a prezice corect comportamentele celor care aparţin
unor culturi străine.
La fel, competenţa de a comunica cu un străin incumbă abilităţile
necesare comportamentului de relaţionare eficient: abilitatea de a tolera
incertitudinea, abilitatea de a empatiza, de a-şi adapta comunicarea,
de a găsi şi a utiliza o informaţie adecvată despre ceilalţi şi abilitatea de a-şi
adapta comportamentul.
Întâlnirea interculturală se concretizează în întâlnirea dintre reprezentările
interlocutorilor, formate în culturi diferite. Aceste reprezentări sunt cu atât mai
diferite cu cât ele nu constituie simple rezultate ale interiorizării realităţii, ci
sunt „constructe”, modalităţi de realizare a imaginii lumii la care participă activ
chiar cel care o percepe. În această ordine de idei, amintim că, potrivit concepţiei
lui Charles Sanders Peirce, sensul desemnează cel de-al treilea element din triada:
semn-obiect-interpretant. Interpretantul e deci sensul, definiţia obiectului în acord cu
codul lingvistic curent, cu o unitate culturală. Orice interpretant e posibil să aibă
unul sau mai mulţi echivalenţi substituibili, cu care se află într-o relaţie paradigmatică
[Ducrot et alii: 141]. Recent s-a propus ca triada lui Peirce şi Frege să fie înlocuită
cu un patrulater: semn-obiect-interpret 1 – interpret 2, pentru a sublinia caracterul
intersubiectiv al semnificaţiei. Wolker Percy o defineşte în felul următor: „Actul de
conştiinţă constând în a face intenţional astfel încât un obiect să fie ceea ce este
pentru ambii interlocutori sub auspiciile unui simbol” (cf. [Ducrot, p. 378]).
Comunicarea în general, şi comunicarea interculturală în special, este locul
de întâlnire al reprezentărilor particulare asupra lumii, dialogul transformându-se
într-un „joc inter-subiectiv” al conotaţiilor în care au loc ajustări şi co-construcţii
menite să netezească drumul de la particular spre universal. Reuşita în comunicarea
interculturală depinde astfel de indivizii concreţi, de caracteristicile lor şi de
modul în care, pe baza acestor caracteristici, îşi structurează reprezentările asupra
realităţii. Este normal astfel ca în procesul codificării – decodificării reprezentărilor
să apară deformări care pot deveni chiar blocaje ale comunicării atunci când,
pe lângă diferenţele interpersonale, intervin structurări diferite determinate de
apartenenţa culturală. Blocajele se situează deci şi dincolo de nivelul transmiterii
mesajului (aşa cum postulează schema tradiţională a comunicării), intervenind în
procesul de construcţie a sensului.
În orice întâlnire între doi oameni are loc o negociere de sens, ceea ce
reprezintă esenţa faptului de a comunica: a ajunge la un sens împărtăşit de ambele
părţi. Aşadar, conţinutul semantic al unui cuvânt folosit într-o propoziţie nu se deduce
pur şi simplu din semnificaţia sa canonică, deşi aceasta îl explică şi, până la un punct,
îl prelimină. Ce înseamnă „exact” cuvântul depinde de rolul pe care-l joacă în lanţul
verbal, de vecinătăţi, de situaţie şi, bineînţeles, de gramatică. În procesul comunicării,
semnificaţia serveşte ca suport al negocierii dintre locutori. Altfel spus, cu o metaforă
care i-ar fi fost pe plac lui E. Goffman, sensul devine în cazul enunţului „o punere
în scenă a referinţei”. Cât priveşte sensul unei fraze sau al unui text, 1-am defini ca
o „aproximare tatonantă şi procesuală a centrului (centrelor) de control semantic”.
Principiul este că enunţul spune „ceea ce receptorii săi estimează (pe drept sau pe
nedrept, în mod sincer sau prefăcut, de bună sau de rea-credinţă) a fi pretenţia şi intenţia
semantico-pragmatică a locutorului” [Kerbrat-Orecchioni 1990, p. 339].
Ceea ce este specific în cazul comunicării interculturale este faptul că
interlocutorii nu au aceleaşi referinţe culturale sau nici măcar nu vorbesc aceeaşi
limbă. Eficienţa unei relaţii de comunicare interculturală depinde de istoria
evoluţiei indivizilor implicaţi, dar şi de istoria devenirii grupurilor ai căror purtători
de cultură sunt. A forma oamenii în perspectiva competenţelor interculturale în
general este o utopie, pentru că nu există răspunsuri clare, unice, valide în toate
situaţiile şi în toate momentele.
Or, mediul cultural, care fiinţează la un moment dat, este fundamental
pentru crearea unei identităţi. Suntem ceea ce suntem nu numai prin determinaţii
fizico-materiale, ci şi prin referinţele noastre spirituale, înainte de a fi diferiţi
din punct de vedere psihosomatic, ne diferenţiem şi pornind de la valorile pe
care le adorăm sau le întrupăm. Suntem limitaţi de trăsăturile corpului nostru,
dar suntem încapsulaţi într-un perimetru spiritual pe care greu îl putem pune
între paranteze. Toate acestea, fireşte, pot reprezenta nişte riscuri ale distorsiunii
mesajului. Apar situaţii când, dintr-un motiv sau altul, suntem nevoiţi să
„părăsim” propriile noastre ancadramente culturale, să experimentăm, pentru
mai mult sau mai puţin timp, valori care ne sunt oarecum nefamiliare.
În aşa fel, comunicarea interculturală este acel schimb (tranzacţie) valoric,
însoţit de înţelegerea semnificaţiilor adiacente între persoane sau grupuri care
fac parte din culturi esenţialmente diferite. Astfel de comunicare este cu atât mai
dificilă, cu cât cea mai mare parte a elementelor ei componente sunt destul de
evanescente, mai puţin vizibile şi mai greu comprehensibile.
Cumulul valoric achiziţionat, precum şi antecedentele culturale
funcţionează ca un filtru de lecturare a noilor stimuli culturali. Predeterminările
culturale (cultura iniţială a celui care se apropie de una străină) sunt resemnificate
ele însele prin comparări cu noile date culturale. Cunoscându-i pe alţii, mă
cunosc mai bine şi pe mine. Comunicarea interculturală constituie o coordonată
importantă, având ca obiectiv cultivarea receptivităţii faţă de diferenţă, integrarea
optimă a noutăţii valorice, mărirea permisivităţii faţă de alteritate, formarea unei
competenţe interculturale.
Accesul la o cultură anterioară sau la o altă cultură se realizează
printr-un soi de traducere şi interpretare permanentă. Reformularea şi
transmutarea sunt exerciţii intersemiotice, prin care o cultură încorporează
elemente ale altei culturi. Această relecturare intraculturală conduce la
ceva mai mult sau mai puţin decât a fost. Echivalările sunt aproximative şi
schimbă deseori sensurile prime. Reactualizarea unei culturi este „creatoare”,
„îmbogăţitoare”. Persoana care transgresează propria cultură, pentru a ajunge
într-o alta, nu va avea capacitatea de a reformula unitatea originară a noii
culturi, ci va crea un nou registru, un nou cîmp de ramificaţii semiotice şi noi
contexte ilustrative, prin îmbinarea experienţei culturale vechi cu elementele
nou-apărute. Noul este lecturat însă prin intermediul instrumentelor culturale
vechi. Niciodată individul nu va putea renunţa la schemele culturale
achiziţionate mai demult, înţelegerea altuia înseamnă un act interpretativ şi
presupune o minimă poziţionare hermeneutică.
458 Lilia Trinca
Persoana care penetrează într-un alt orizont cultural se va vedea

confruntată cu un alt sistem de percepţii ale realului, un ansamblu de viziuni
culturale specifice asupra timpului şi spaţiului, un mod diferit de relaţionare
faţă de altul. În situaţia creată, trebuie să se exploateze simbolurile comune,
elementele culturale asemănătoare, care fac o breşă şi pot facilita „pasajul”
dintr-o lume (cu valorile ei) în alta, mai bogată şi mai permisivă la valori
eterogene. Pentru înţelegerea mutuală, este necesară o negociere a sistemului
de referinţe comune între partenerii acestui schimb. Elementele comune se pot
converti în suporturi pentru catalizarea procesului de integrare1. Se va forma
o competenţă interculturală, adică acea capacitate de a transgresa în mod optim
limitele propriei culturi spre „stimuli valorici străini, care vor fi semnificaţi din
perspectiva referinţelor culturale iniţiale, de bază. În această ordine de idei,
Al. Tănase afirmă că „Istoria culturii a cunoscut dintotdeauna o dublă tendinţă
contradictorie, având caracter de lege: a) către unitate prin afirmarea unor vocaţii
universaliste, a unor principii de cooperare şi influenţare reciprocă a culturilor;
b) către diversitate prin afirmarea unor vocaţii de originalitate şi autonomie
a culturilor, pe temeiul existenţei şi devenirii istorice a unor formaţiuni etnice
distincte, a popoarelor, iar mai târziu a naţiunilor”. [Al. Tănase, p. 160].
Analizând cele enunţate anterior, concluzionăm că sensul e considerat,
pe drept cuvânt, de Ion Manolescu, în recenta lui carte Videologia, drept
o „mărime fluctuantă”, variind teoretic între un minim şi un maxim. Dacă
ar funcţiona doar valorile maxime, n-am putea să ne înţelegem cu ceilalţi,
nici să acţionăm împreună. Dacă ar funcţiona doar valorile minime, n-ar
mai exista subînţelesuri şi ambiguităţi, iar un text literar ar fi tot atât de
plicticos ca unul de chimie. În cotidianul comun, fluctuaţiile se situează însă
pe trepte intermediare, ceea ce ne permite în situ să aproximăm suficient
sensul, aşadar intenţia locutorului, spre a putea comunica [Manolescu,
p. 22-23]. Aceste caracteristici ale sensului sunt şi mai elocvente în cadrul
comunicării interculturale, care, datorită implicitului psiho-socio-cultural
e ameninţată de ineficacitate. Comunicarea interculturală autentică are,
într-o dimensiune analogică, structura unui edificiu la zidirea căruia participă
ambii interlocutori, aşezând cărămizi diferite ca funcţionalitate, componenţă
şi culoare. De măiestria cu care acestea au fost alese şi combinate depinde
reuşita comunicării interculturale.
Comunicarea interculturală este un proces deschis. Întâlnirea cu un
altul, ca termen generic pentru alteritatea culturală, poate produce schimbări
la nivelul eului fie în sensul deschiderii, fie în sensul opus, al încapsulării
culturale. Iar problema întâlnirii a devenit tot mai mult un subiect adus
în discuţie de evoluţia societăţii contemporane, în care ritmul situaţiilor
interculturale a devenit tot mai intens.
1
Cultura contemporană poate fi considerată ca o suită de traduceri/transformări
constante ale câtorva motive de bază. Prin această „traducere” (transcripţie, transpoziţie,
reiterare, variaţie), „structurile de profunzime” ale unei culturi rezistă şi se actualizează
contextual în „structuri de suprafaţă”, în funcţie de o referenţialitate socioculturală
determinată. Astfel, configuraţiile spirituale occidentale sunt, în fond, variaţii tematice
ale aceloraşi motive care se pot găsi în toate culturile.
1. R. Deliége, O istorie a antropologiei. Şcoli, autori, teorii, Chişinău, Editura

Cartier, 2007.
2. O. Ducrot, Le dire et le dit, Paris, Les editions Minuit, 1984.
3. O. Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajlui, trad.rom. de Anca Măgureanu, Bucureşti, Editura Babel, 1996.
4. Fitz Gerald, H. (2003), How Different Are We? Spoken Discourse
în Intercultural Communication: The Significance of the Situational Context,
Multilingual Matters, Clevedon, 2003.
5. Manolescu, Videologia. O teorie tehno-culturală a imaginii globale, Iaşi,
Editura Polirom, 2003.
6. C. Kerbrat-Orecchioni, Les interactions verbales, Paris, Armand
Colin, 1990.
7. Al. Tănase, Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, 1977.
460
GEORGE MENIUC EPISTOLIERUL: VOCAŢIA DIALOGULUI

REVELATOR DE ALTERITĂŢI
ELENA ŢAU
Scoaterea din „sertar”, la lumina tiparului, a corespondenţei lui George

Meniuc – în fapt, înainte de a fi expirat termenul de „tabuizare” prevăzut de
cutume – este justificată, ne place să credem, de interesul excepţional pe care îl
prezintă ea pentru cercetare, în special pentru cercetarea vieţii şi operei scriitorului
în cauză. De altfel, motivată de acelaşi interes, mediatizarea scrisorilor semnate
de Meniuc şi/sau adresate lui a început demult, o serie dintre acestea apărând,
integral sau fragmentar, în publicaţiile periodice şi în volume.1
Cum se poate constata la o primă lectură, farmecul ineditului editorial,
pe care şi-l revendică pe drept cea mai mare parte a corespondenţei meniuciene
incluse într-un volum ce urmează să apară curând, este dublat de savoarea
descoperirii în paginile ei a unor dialoguri de suflet, în esenţă intelectualizate,
purtate de personalităţi notorii (Ovidiu Bârlea, Nicolae Romanenco ş.a.), care,
confruntate cu istoria, exprimă adevăruri psihologice, uneori cutremurătoare,
vizavi de creaţie, destin literar şi timp.
Protagonistul acestor dialoguri este în principal George Meniuc, scriitor
talentat şi intelectual rafinat cu lecturi vaste, pentru care comunicarea epistolară
reprezintă fundamental o convorbire, un schimb de păreri, eventual cu finalitate
spirituală. „Ar fi bine să ne continuăm convorbirile recente cel puţin pe cale
epistolară”, îşi expune el programatic opţiunile prietenului său din copilărie Theo
Calian în scrisoarea din 16.02.1976, în care, îndemnându-l pe acesta să revină
la uneltele uitate ale prozei, reiterează în final: „Chiar ar fi bine să ne trimitem
fragmentele de roman şi să ne spunem unul altuia părerea”.2 Pentru dânsul,
dialogul ar fi un catalizator important al gândului, al energiilor spirituale: „Numai
în ziua când mi-a venit scrisoarea ta, stând singur în sufragerie, îngândurat, fără
să ştiu de ce (dialogând cu tine, mi se pare), mi-a venit o idee cu totul nouă”
(Meniuc-Găluşcă, 05.02.1975). În fine, pentru Meniuc, care, se ştie, avea o
predispoziţie nativă, pe de o parte, spre reflexivitate filosofică, iar, pe de altă parte,
spre emotivitate lirică, conversaţia epistolară ar avea şi o finalitate de catharsis,
prilejuindu-i eliberarea de presiunea gândurilor şi sentimentelor, mai cu seamă
de cele virulente, provocate de experienţa stresantă a scrisului, de rateurile sale
1 Vezi în: Orizont, nr. 4, 1988, p. 18-22; Basarabia, nr. 12, 1991, p. 167-168;
Magazin bibliologic, nr. 3-4, 1995, p. 37-38; Viaţa Basarabiei, nr. 3-4, 2005, p. 217-218;
volumul George Meniuc sau Întoarcerea în Itaca, coordonat de Arcadie Suceveanu şi
Nicolae Romanenco, Chişinău, Editura Cartier, 1999, p. 137-197; volumul In memoriam
Nicolae N. Romanenco. Cum să trăieşti în vremurile normale, alcătuit de Anastasia Sta-
rostina, Moscova, Editura Критерион, 2006, p. 117-134.
2 Aici şi în continuare sublinierile cu italice, în text, ne aparţin – E.Ţ. Sublinierile
cu aldine aparţin lui G. Meniuc.
George Meniuc epistolierul: vocaţia dialogului 461
revelator al alterităţii
literare deprimante. Nerăbdarea de a-şi împărtăşi unui interlocutor inteligent şi
receptiv ceea ce gândeşte şi simte cu acuitate îl face expansiv şi dominator în
discurs, el fiind, de obicei, cel ce incită la discuţie, dictează tonul şi întreţine
aproape permanent tensiunea ei. În scrisorile către prieteni şi cunoscuţi Meniuc
recurge frecvent la interogaţii de tipul : „Ce crezi?”, „Ce zici?”, „Ce părere ai?”,
„E adevărat?”, „Nu-i aşa?” prin care le solicită insistent adresanţilor reacţii de
răspuns, necesare pentru a asigura continuitatea dialogului. La fel întru susţinerea
liniei dialogale el obişnuieşte să reia întrebări sau afirmaţii din scrisorile adresate
lui, expunându-şi, ca răspuns, consideraţiile pe marginea lor: „Ce să-ţi spun? Nu
sunt deloc «un munte singuratic», aş fi putut deveni, probabil, dacă n-aş face o
mulţime de prostii în viaţa mea de după război” (Meniuc-Găluşcă, 06.01.1976);
„Tu spui că am totul, şi casă, şi masă, iubire etc. Pe dinafară pare că omul are
totul, iar înăuntru mereu îi lipseşte ceva. Şi ceva important, adânc” (Meniuc-
Găluşcă, 10.10.1972). Procedeul respectiv este concurat de cel al inserării
unor întrebări imaginare, care, venind parcă din partea adresantului, îi servesc
epistolierului drept motiv pentru deschideri de paranteze la temă: „Ce roman? O,
dacă ai fi aici pe-aproape l-aş scrie mai uşor. Intenţionez să scriu ceva despre…
Târgul Moşilor” (Meniuc-Găluşcă, 13.04.1978). Neîndoielnic, în cazul dat este
mimat un schimb discursiv, deci şi un dialog. Din recuzita unor atare schimburi
discursive – foarte bogată în scrisorile lui Meniuc – se mai reţin autointerogările
polemice ale autorului însoţite de notele şi comentariile lui cu statut de răspuns:
„Deunăzi eseul lui Paul Tutungiu O viziune asupra Mioriţei publicat în România
literară, nr. 8 m-a făcut să recitesc o mulţime de variante din Fochi şi să mă
întreb: oare e posibilă ipoteza că omorul din Mioriţa, colindă sau baladă, să
fie urma unui ritual al dacilor? Că moare ciobanul ştiind că duce un mesaj
la zeul atotputernic? Toată povestea asta îmi pare ciudată” (Meniuc-Găluşcă,
martie 1974). De asemenea se reţin şi suitele de replici şi observaţii critice, care,
înscrise într-un context polemic, susţin palpabil caracterul dialogal (şi dialogic)
al corespondenţei meniuciene.
Este adevărat, caracterul dialogal al corespondenţei particulare îl
favorizează înseşi convenţiile ei discursive pragmatice. Situată în proximitatea
jurnalului intim şi a memoriilor, scrisoarea particulară se deosebeşte în acelaşi
timp de aceste genuri conexe prin faptul că, în procesul corespondării, destinatorul
devine succesiv destinatar şi viceversa, ceea ce, fireşte, legitimează dialogul
ca act comunicaţional de utilitate practică. Totuşi, dincolo de pragmatica sa
comunicaţională, dialogul epistolar este pentru Meniuc înainte de orice, cum am
menţionat anterior, o modalitate propice de exprimare a gândirii şi a interiorităţii.
Mai mult, este şi un mod sui-generis de a fi în lume ca fiinţă gânditoare şi de
limbaj, mod asumat manifest de către scriitor, amintim, ceva mai înainte, într-un
eseu intitulat semnificativ Dialogul mă urmăreşte (în care, evocând începuturile
literare promiţătoare ale liceistului Theo Călin, tot el Theo Calian, reflectează
despre condiţia afirmării talentului). Exemplar în acest sens este următorul
fragment din eseul sus-consemnat: „Dialogul mă urmăreşte, oriunde aş fi şi
la orice oră, în tren ori în avion, în codru ori pe mare, dialoghez întotdeauna
cu cineva dintre cunoscuţii mei, indiferent de treapta lor socială şi de gradul
lor de cultură, dialoghez cu oricine, în gând; iar dacă mă năpădesc amintirile,
nostalgiile, visurile – mă dedublez pe nesimţite în „tu” şi „eu”, conversez destul de
fierbinte cu mine însumi, până când nu-mi lămuresc o situaţie, un ideal. Nimeni
462 Elena Ţau
n-ar putea să conteste dialogul ca modalitate de existenţă a spiritului omenesc,

proces incontinuu prin care se manifestă cugetarea, viaţa lăuntrică a omului.
Chiar personajele ireale îmi sunt interlocutori, mi-e drag să stau cu ele la taifas
ori să mă arunc în vâltoarea unor polemici înverşunate, fără stavilă. […] În orice
caz dialogul mă urmăreşte totdeauna, chiar dacă nu totdeauna este dat în vileag,
ofrandă lumii.”
De notat că aplecarea irezistibilă a autorului pentru dialog, adjudecat „ca
modalitate de existenţă a spiritului omenesc”, aplecare confirmată efectiv de
întreaga sa creaţie literară, pare să fie stimulată în mare măsură de reflexivitatea lui
filosofică funciară, de neostoita-i sete de cunoaştere. Cert e că reversul dialogării
eului artistic meniucian – cu lumea şi timpul, cu sine însuşi, cu „tu” şi „ceilalţi”
– îl constituie neabătut năzuinţa lui ferventă de a găsi răspunsuri vizavi de ceea
ce se întâmplă în interiorul „cosmic” şi, bineînţeles, în univers, de a accede la
marile taine existenţiale. „Ce ai cu noi, Ahşena?” interoghează naratorul din Disc,
neîmpăcat cu meandrele destinului implacabil. „De unde vraja-n noi şi-n Cosmos
jocul? / Ce vrajă începu nopţile şi întâia floare? / Ce gând văzduhurile? Ce
cântec focul?” ţine să înţeleagă eul liric din poezia Ce vraja! dialectica ascunsă a
lucrurilor, mizând în acest scop pe suportul unui „tu” iniţiat, care îi intermediază,
într-un final, revelaţii metafizice „bizare”: („Emoţii universale de-a valma s-au
clintit”; „Şi fulguie Non-eul, bizar, în necuprins”).
În epistolele autorului reversul dialogului (şi al dialogismului), deşi pare în
linii mari asemănător cu cel din proza şi poezia sa, se dovedeşte totuşi a fi restrâns
prioritar la cunoaşterea de sine, extrem de dramatică, a acestuia, care, începând
cu anii ’70, traversează o puternică criză de identitate şi de conştiinţă. Întâmplător
sau nu, anume dialogurile epistolare cu Ovidiu Bârlea, Tatiana Găluşcă, Theodor
Calian, Nicolae Romanenco, înfiripate la începutul anilor ’70, îl determină pe
Meniuc să se întrebe cine este el ca scriitor, să-şi evalueze activitatea literară,
să-şi facă aspre rechizitorii de conştiinţă din cauza faptului că din opera sa nu
ar rămâne decât un „sfârâiac”. Astfel, provocat de o „vorbă” a Tatianei Găluşcă,
prietenă dragă din tinereţe, cum că nu ştie cine este el realmente „acum”, după
trei decenii, de când i-a despărţit războiul, Meniuc încearcă într-un şir de scrisori
adresate ei să facă lumină în această chestiune, supunându-şi analizei identitatea
scriitoricească.
Notabil e faptul că în acest proces de analiză se manifestă, uneori în
acelaşi text, câteva egouri labile, rezultate din scindarea lăuntrică a identităţii
epistolierului. Cu deosebire proeminent este un ego narcisic, orgolios şi sigur
de sine, tentat să propună cu mult entuziasm imaginea idealizată a unui Meniuc
prosper, operele căruia, traduse în limbi străine şi distinse cu premii, dispar
rapid din librării. Mai puţin distinct este un alter ego al lui – modest, nesigur şi
circumspect – care se eschivează de la orice etalări, preferând anonimatul: „Cine
sunt eu acum – nici eu nu ştiu. Sunt un om ca oricare altul” (Meniuc-Găluşcă,
28.09.1972). În opoziţie cu aceste euri se situează un alter ego dur, demistificator
vehement, totdeauna orientat spre o polemică acerbă nu numai cu propriile
slăbiciuni şi inconsecvenţe, dar şi cu oportunismele politice ale contemporanilor
săi, cu agramaţia şi prostia din jur, un alter ego, care, dispus să-şi aprecieze
cu maximă obiectivitate întreaga cale de creaţie, realizează că trena aşa-zisei
„glorii” meniuciene ascunde în fapt eşecuri literare irecuperabile. Deopotrivă
ironic şi autoironic, sarcastic şi autosarcastic („O, romanele mele imaginate,
George Meniuc epistolierul: vocaţia dialogului 463
revelator al alterităţii
promise, neîncepute şi neterminate! O, piesele mele scrise numai în interviuri
pompoase! O, studiile mele în domeniul esteticii!” – Meniuc-Nic. Romanenco,
02.03.1972), acest eu erupe adeseori nevrotic în discurs, anatemizând cu fervoare
„împrejurările istorice”, care l-au „derutat”, iar astfel l-au împiedicat să ajungă „la
înălţimile unei arte originale” (Meniuc-Găluşcă, martie 1973). El regretă enorm
că, după război, a apucat-o „hăisa pe calapoade imitative” (Meniuc-Găluşcă,
10.10.1972) şi, în consecinţă, şi-a irosit energia şi timpul pe „fleacuri”, a pierdut
„focul sacru” pe care i-l hărăzise dumnezeu, a pierdut „acea precocitate poetică
uluitoare” din tinereţe (Meniuc-Găluşcă, 05.02.1975). Aceste pierderi au condus
la mutaţii dezastruoase: „Dacă va fi prilejul să ne întâlnim, vei vedea în mine un
altul, coborât de pe alte meleaguri, ca de pe cruce” (Meniuc-Găluşcă, decembrie
1972). Revelarea alterităţii sale absurde şi jalnice îi provoacă dureri sfâşietoare de
suflet şi de conştiinţă: „Tocmai că ştiu cine sunt, şi conştiinţa mă doare” (Meniuc-
Găluşcă, 17.04.1973).
Asumându-şi frecvent privirea străinului, acest eu al epistolierului Meniuc
descoperă că identitatea sa este fracturată iremediabil de diagonalele ideologice
ale istoriei. Or, în conştiinţa lui, grevată de sentimentul vinei că şi-a trădat talentul,
se opun tranşant un acela de atunci, de până la 1940, care, muncind de istov
şi ferindu-se precaut de „trei blestemuri” (femeia, tutunul şi alcoolul), a reuşit
să-şi pună în valoare cu eficienţă harul, şi un acesta, de acum, care, lăsându-
se copleşit de „treizeci şi trei de blestemuri”, a degenerat, ca scriitor, într-un
„personaj” stupid. Decalajul uriaş dintre „acela” şi „acesta” îi smulge strigăte
zguduitoare de durere, tensiunea dialogului atingând cote maxime: „Când îmi
recitesc poeziile din tinereţe, îmi vine să bocesc, înţelegând că geniul aceluia
s-a spulberat în stupiditatea unui personaj lipsit de harul lui Dumnezeu. Citeşte
Interior cosmic şi Imaginea în artă, compară-le cu tot ce-am scris mai târziu,
după război, şi vei fi năucită de contrastul dintre ele. Parcă mi-am pierdut cheile
de la casa mea şi, apucând la nimereală altele, m-am trezit într-o casă străină. În
loc să dezvolt ceea ce am descoperit, cu atâta strădanie, cu atâtea eforturi uriaşe,
m-am învârtit pe loc ca într-o luntre cu spărturi ce se umple cu apă. Reciteşte
poemele de până la război şi vei constata uşor că-s tăiate în bazalt, sunt cioplite
cu dalta. Cum s-a putut oare să pierd aceste miracole, această vrajă?” (Meniuc-
Găluşcă, iulie 1974). Raportarea la marile modele („Ce s-a întâmplat cu mine?
Oare Grigorescu sau Luchian ar fi devenit mâzgălitori de reclame?” – Tot acolo)
îl face să conştientizeze dimensiunea regresului său ca artist al cuvântului,
acutizându-i obsesia morţii: „Ah, Tatiana, de câţiva ani sunt zguduit de moartea
mea! Voi învia oare?” – Tot acolo).
Interesant că, în cazul izbucnirilor nevrotice de acest gen al eului în cauză,
disperarea lui paroxistică se conjugă, de obicei, cu o voinţă excepţională de a
se (re)construi pe sine: „Acum mă zvârcolesc ca un leu în capcană. Muşc din
mine, dar ce pot face, sleit, deziluzionat, înrăit, sfâşiat de nostalgii amare?
Dacă dumnezeu îmi va lăsa un snop de energii nestingherite, voi încerca să mai
scriu ceva, da, o voi face cu disperare nebună, cu disperarea unui pribeag care
a supravieţuit în largul mării după naufragiu şi stă acum cocoţat pe o epavă.
N-am încotro, trebuie să mai strig o dată, deşi nimic nu mă mai poate salva
de pierzanie şi uitare. Un astfel de strigăt a fost Floarea-soarelui şi vor mai fi
câteva în singurătatea mea imensă.” (Meniuc-Nic. Romanenco, 10 Cuptor 1984).
Re(construirea) sinelui erodat ar fi posibilă, în convingerea lui, graţie unei munci
464 Elena Ţau
recuperatoare în singurătatea „imensă” şi, nu în ultimul rând, graţie alinierii la

marile modele, ceea ce presupune inerent asumarea unei grile valorice superioare.
Se înţelege, în situaţia dată refuzul lamentaţiei şi lupta cu timpul sunt esenţiale:
„Hai, Meniuce, îmi spun, nu te boci. Marcel Proust întâi şi-a scris romanul În
căutarea timpului pierdut şi apoi s-a dus pe copcă, dar tu te plângi de timpul
pierdut fără a munci vârtos până la ultima clipă ca să nu te dai de ruşine în faţa
generaţiei tale…” (Idem).
Cum se poate vedea, această tulburătoare dramă a artistului care, în urma
impactului cu „împrejurările istorice” potrivnice, a renunţat la formula sa poetică
reprezentativă de până la război, – dramă asemănătoare cu cea a altor contemporani
care, din motive identice, s-au înstrăinat de uneltele scrisului de până la 1940 (L.
Deleanu) sau au plătit „tribut” la „nătărăi” (A. Lupan), – cumulează în dialogurile
epistolare ale lui G. Meniuc accente relevante de document psihologic. În virtutea
acestui fapt, în spaţiul scrisorilor meniuciene se conturează efigia impresionantă
a unui cunoscut necunoscut.
465
FIGURILE DISCURSULUI REPETAT

(ADIECTIO, DETRACTIO, IMMUTATIO, PERMUTATIO):
PERSPECTIVĂ GRAMATICALĂ ŞI PRAGMATICĂ
Elena UNGUREANU
Într-o lingvistică textuală, problema figurilor de construcţie nu poate fi

în niciun fel neglijată. Discurs repetat – pentru ştiinţele limbajului, intertext –
pentru ştiinţele literaturii, conceptele respective sunt revendicate la ora actuală cu
tot mai multă insistenţă şi argumentaţie. Preluăm conceptul de discurs repetat
din lingvistică integrală coşeriană, dezvoltat de şcoala ieşeană „Tehnica liberă
a vorbirii şi discursul repetat” sub conducerea cerc. St. Dumistrăcel [1; 2].
Ţinem să remarcăm din capul locului că discursul repetat, în opinia lui
E. Coşeriu, „este mult mai vast decât s-ar putea crede în general (evid. n. –
E. U.); vorbirea este ca un fel de pictură cu colaj simultan, adică în parte este
tehnică actuală şi în parte sunt bucăţi de vorbire deja existente” [3, p. 55].
Cercetătorii problemei consideră că discursul repetat (noţiune lingvistică)
reprezintă un cod al intertextualităţii: „Semnele limbii au atât o valoare de schimb,
cât şi o valoare de întrebuinţare. Negocierea sensului anulează limitele operei,
favorizând fenomenul intertextualităţii. Dacă intertextul devine, prin reiterare
obsesivă, un discurs legitim al postmodernismului, atunci discursul repetat
(pe care se grefează spaţiul intertextual) este un cod intertextual al literaturii
postmoderne” [4, p. 130-131].
Microstudiul nostru investighează textul artistic, în speţă cel postmodernist,
intertextualist prin definiţie. Am ales să ne oprim la reprezentantul cel mai
important al generaţiei optzeciştilor – Mircea Cărtărescu, şi la opera de vârf
a acestuia – Levantul (în special Cântul VII) cu extinderi în opera celor 7
poeţi reprezentativi ai literaturii române (Mihai Eminescu, George Bacovia,
Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi însuşi
Mircea Cărtărescu), textul epopeii cărtăresciene fiind un adevărat manual
al postmodernismului românesc, o sursă inepuizabilă de citate şi colaje
intertextuale, precum şi teren extraordinar de fructuos atât pentru literaţi,
cât şi pentru lingvişti.
Mai amintim aici că conceptul de discurs repetat, după Coşeriu (fără
ca aceasta să fie definiţia cea mai riguroasă, şi totuşi una frecvent reperată),
aşadar, discursul repetat (opus discursului liber) reprezintă „tot ceea ce în
vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică
sub formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă,
ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»” [5, p. 258-259], altfel
spus „prefabricate de vorbire”. Dintre acestea fac parte proverbe, zicători, vorbe
de duh, locuţiuni, cuvinte înaripate, aforisme, expresii din alte limbi (latină,
greacă, franceză, engleză etc.), citate biblice etc. Atunci când toate acestea nu
466 Elena Ungureanu
sunt modificate în niciun fel, deci sunt preluate ca atare, sunt considerate ca
aparţinând tradiţiei lingvistice.
Însă în limbajul oral, în cel publicistic, în cel al literaturii moderne,
dar mai ales postmoderne, asemenea prefabricate pot suferi, cu intenţia deliberată
a vorbitorilor/ autorilor, modificări radicale. Atunci când se întâlnesc în vorbirea
cotidiană asemenea modificări, după acelaşi Coşeriu, se vor constitui în tradiţii
literare inserate în tradiţii lingvistice. Acestea pot fi clasificate după construcţia
celor 4 figuri din retorica quintiliană din Institutio oratoria (cel mai renumit tratat
de retorică din Antichitate), şi anume: adiectio (adăugare), detractio (suprimare),
immutatio (substituire) şi transmutatio (permutare), despre care vom vorbi mai
jos (într-o ordine parţial schimbată).
Am selectat drastic doar câte 1-2 exemple din fiecare cei şapte autori de
referinţă (proiect pe care intenţionăm să-l desfăşurăm într-un studiu mai amplu),
fără intenţia de a le ochi pe cele aşa-zis reprezentative, chiar dacă unele dintre ele
trimit, din prima (lectură), la „sursă”. Însă nu trimiterea în sine e spectaculoasă
(care s-a banalizat oarecum ca procedeu), ci modalitatea prin care fragmentul
de discurs repetat e de-construit şi apoi re-construit, producând resemantizarea
discursului – anume aici găsim terenul pe care se poate afirma o gramatică de
tip (neo)structuralist, şi anume gramatica textuală, sau şi mai exact, gramatica
intertextuală, pentru care vom încerca să optăm în continuare (s-ar numi aceasta
gramatică, pragmatică sau altfel – e o altă chestiune discutabilă, dar nu o vom
aborda aici). Pentru început, o asemenea abordare ar putea porni de la unităţile
de bază ale gramaticii tradiţionale (părţile de vorbire, părţile de propoziţie,
propoziţia, fraza), dar în niciun caz nu s-ar limita la ele, profitând mai cu seamă
din teoriile moderne ale textului şi discursului, pe care noile ediţii academice ale
gramaticilor [vezi 6] încearcă oarecum timid să le ia în discuţie (comunicarea,
organizarea discursivă, coeziunea, coerenţa, teoria actelor de vorbire, teoria
genurilor, temporalitatea, modalizarea comunicării etc.).
Să încercăm deci o aplicare şi să extindem. Constantin Noica spunea
că „morfologia culturii ar constitui reflexul morfologiei gramaticale”
[7, p. 94], constatând că „părţile de cuvânt” în realitate sunt „tiparele, condensările,
formele şi ipostazele gândului. E adevărat, morfologia gramaticală ca atare a fost
mai degrabă nesocotită de către gramaticienii moderni, care au înţeles să arate
preeminenţa sintaxei. (…) Dintr-un capitol începător de gramatică, morfologia
ar putea deveni o adevărată gramatică a culturii privite ca arhetip al vieţii
istorice” [7, p. 90-91]
Dar nu numai despre morfologie se afirmă că nu ar fi îndeajuns de solicitată
în vederea descrierii sistemului limbii; nici sintaxa nu şi-a îndeplinit în măsura
aşteptărilor rolul de cel de-al doilea mare compartiment al gramaticii, care să
ofere descrieri pertinente ale structurilor limbii. Mihail Bahtin spunea, în 1975,
că „sintaxa marilor ansambluri verbale (…) îşi aşteaptă încă fundamentarea;
până acum lingvistica n-a avansat, din punct de vedere ştiinţific, mai departe de
frază; acesta este cel mai amplu fenomen de limbă (…) Se creează impresia că
limbajul lingvistic pur din punct de vedere metodic se opreşte brusc. (…) Totuşi,
analiza pur lingvistică poate fi dusă şi mai departe, oricât ar fi de greu, şi chiar în
ciuda ispitei de a introduce aici puncte de vedere străine lingvisticii” [8, p. 81].
Este vorba despre acea „interdisciplinaritate” modernă, când la aceeaşi masă se
Figurile discursului repetat (adiectio, detractio, immetatio, permutatio): 467
perspectivă gramaticală şi pragmatică
adună ştiinţele limbajului şi ale literaturii, psihologia, antropologia, culturologia,
matematica etc.
Ca să nu ne ducem totuşi prea departe, ne vom opri, dintru început,
la retorică, disciplina antică care furnizează concepte actuale şi azi, inclusiv
gramaticii şi pragmaticii [„retorica – studiul forţei persuasive a discursului” –
a se vedea 9, p. 15]. Cele patru figuri (numite şi reguli) de construcţie din
retorica lui Quintilian, cunoscute sub denumirea de quadripartita ratio
(în traducere – „împătrita modalitate”), s-au aflat în atenţia Grupului μ de la
Liège, care le-a denumit solecisme, altfel spus „greşeli de sintaxă”. Între timp,
semnificaţia lor s-a extins surprinzător, şi acestea nu mai sunt examinate ca
greşeli, ci ca manifestări ale dimensiunii creativităţii limbajului.
Cercetătorii acestor aspecte (a se vedea bibliografia) scot în evidenţă
utilizarea frecventă a celor patru figuri de construcţie, întâlnite atât în limbajul
cotidian, publicistic sau artistic: detractio, adiectio, immutatio, transmutatio,
dintre care primele trei sunt considerate figuri substanţiale, în timp ce permutarea
este o figură de relaţie (numită şi inversiune) şi se întâlneşte mai rar. În continuare
ne referim exclusiv la Cântul VII din Levantul de Mircea Cărtărescu, deşi ne-ar
fi fost mai uşor să recurgem la exemple din întrega epocă, unele dintre acestea
devenind deja antologice.
I. DETRACTIO (suprimare) – figură de construcţie constând în

eliminarea unei unităţi morfologice sau sintactice din componenţa unui
fragment de text şi preluarea în noua formulă:
– Nu caut vorbe pe ales,

Nu ştiu cum aş începe –
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe.
(M. Eminescu, Luceafărul, p. 78 –
pagina se referă la sursa consultată).
Sub aspectul strict formal, modificarea constă în reutilizarea enunţului final

al strofei prin eliminarea pronumelui personal te:
Manoile, tu spui vorbe cari eu nu pot pricepe,

Lumea în cristalul ista să sfârşeşte şi începe,
Iară eu dă orice murmur, d-orce dor departe sum.
Eu a veciniciei doară trag în pept amar perfum.
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 87)
Modificarea se mai poate întrevedea şi în utilizarea diferită a verbului

tranzitiv a pricepe: a pricepe pe cineva, în primul exemplu, şi a pricepe
ceva – vorbele, în cazul al doilea), dar şi forma de discontinuitate (anacolut)
pe care o practică adesea Mircea Cărtărescu – tu spui vorbe (pe) care eu nu (le)
pot pricepe.
Efectul pragmatic al unei asemenea reutilizări se bazează pe faptul că
textul iniţial, dintr-o accepţie profund filosofică a neînţelegerii omului de geniu
468 Elena Ungureanu
de către muritorul de rând, se transformă, prin efortul cărtărescian, într-un text

ludic, ironic şi care, bineînţeles, se datorează nu doar acestei figuri (minore, am
zice, în acest context), ci modalităţii în sine de parodiere a unui fel de a spune, de
a denumi lucrurile.
I. ADIECTIO (adăugare) – figură mai curând nu de construcţie, ci de

deconstrucţie (aşa cum remarcă Stelian Dumistrăcel [1, p. 181], care constă în
adăugarea practic a oricărei părţi de vorbire sau unităţi sintactice în fragmentul
de discurs repetat (textul-călăuză, care călătoreşte) amplasat în textul-gazdă:
Atâtea clăile de fire stângi!

Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?
(I. Barbu, Grup, p. 25)
Ş-ochiul verde în triunghi virgin deschisul

La geamii încolăcite…
Adăugarea în spaţiul formulei barbiene a adjectivelor verde şi deschis,

care, chiar dacă nu sunt relevante în raport cu originalul, au menirea să desfacă
din montura originară textul pentru a-i conferi şi o anumită doză de accesibilitate,
pe care limbajul barbian o ascunde cu îndărătnicie.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
(Ion Barbu, [Din ceas, dedus])

http:// www.romanianvoice.com/ poezii/ poezii/ dinceas.php
Tot la figurile adiectio încă un exemplu, pentru care nici nu trebuie să fii
un virtuos deţinător de competenţă lectorală (numită de Coşeriu competenţă
expresivă [5, p. 236], care are tangenţe cu noţiunea de memorie discursivă
[10, p. 59]):
Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă

ce-nchide în sine supreme puteri.
(L. Blaga, Mirabila sămânţă, p. 210)
care, prin tehnica deconstrucţiei şi a reconstrucţiei se transformă astfel în

poetica cărtăresciană:
Şi un măr se-nfiripează-n palma blândului rapsod

Ce ascultă cum lumina lunii lunecă pe coajă
Cum suspină-n somn sămânţa în mirabila ei vrajă
Şi presimte rădăcina.
Mirabila sămânţă (ca titlu, sintagma are o topică inversată – adjective

+ substantiv); în corpul poeziei însă are topică firească – sămânţă mirabilă.
Sintagma bliagiană nu putea fi trecută cu vederea într-unul din cele mai importante
texte postmoderniste cum e Levantul, în care autorul şi-a propus să rescrie,
să re-inventeze stilul marilor înaintaşi – sintagma o regăsim într-o formulă
refăcută prin adiectio, de astă dată adăugându-i-se substantivul vrajă (mirabila
vrajă): Cum suspină-n somn sămânţa în mirabila ei vrajă.
III. IMMUTATIO (substituire) – figură cu cea mai mare frecvenţă şi

poate cel mai mare impact la nivelul expresivităţii, constând în înlocuirea unor
elemente ale discursului iniţial cu altele – în cel final. Prezentăm mai întâi un
exemplu antologic, a cărui frecvenţă se datorează indiscutabil şi faptului că opera
se studiază în şcoală:
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag,

Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?
(M. Eminescu, Scrisoarea III, p. 60)
Şi de crunta lui magie tu te aperi cu-n motor
Să mă-mpiedic în deliru-mi de un biet inventator?
Am mai adăuga aici că operele răscunoscute fac obiectul celor mai

multe parodii şi pastişe, inclusiv pe internet, de exemplu site-ul Citatepedia
(http:// parodii.citatepedia.ro/ ), care însă nu vor avea niciodată calitatea de
opere literare, ceea ce ne face să credem că cercetarea fenomenului la acest nivel
de transfigurare reprezintă o dovadă în plus că fenomenul discursului repetat
(cu figurile lui) reflectă dimensiunea creativităţii vorbirii. Aşadar, fenomenul
intertextualităţii se datorează, nu în ultimul rând, şi faptului asimilării unui
anumit text de către cât mai mulţi vorbitori ai unei limbi, indiferent de faptul că
ar constitui obiect de studiu sau ar reprezenta un „text” promovat de mass-media
(exemplele în acest sens sunt nenumărate). Dar să revenim la texte care constituie
literatura. Un exemplu de immutatio într-un text de asemenea răscunoscut de-al
lui Tudor Arghezi:
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

(T. Arghezi, De-abia plecaseşi, p. 86)
De ce nu-s singur şi nefericit?
Tu îţi făcuseşi din mine un schit

Săpat în hoitul meu, Părinte,
De-ţi înălţam în piscuri crucile sfinte.
(M. Cărtărescu. Levantul, p. 96)
470 Elena Ungureanu
Pentru a intra în pielea textului arghezian, Cărtărescu recurge la sugestia

unui verb „de vârf” al creaţiei acestuia – utilizat la mai-mult-ca-perfect –
plecaseşi, înlocuită cu verbul a face (făcuseşi). Această formă verbală a fost
la vremea ei atât de individuală în poezia argheziană, încât orice reluare a unei
asemenea valori temporale în poezie a fost imediat asociată cu stilul poetului.
Adverbul de-abia în contextul poeziei argheziene nu are un sens temporal
(cum se crede uneori), ci unul modal („cu greu, anevoie”). Deşi cercetătorii
verbelor româneşti constată că „spre deosebire de celelalte timpuri trecute,
mai-mult-ca-perfectul este un timp nonautonom, în sensul că utilizarea lui
este condiţionată de prezenţa altui timp trecut al indicativului sau de prezenţa
circumstanţialelor de timp” [11, p. 27], textul cărtărescian scoate în evidenţă
o oarecare autonomie a verbului făcuseşi, care, din câte se poate observa, nu
are în preajmă niciun alt timp trecut al indicativului, nici vreun complement
circumstanţial de timp sau subordonată circumstanţială de timp.
IV. TRANSMUTATIO (permutarea) – figură care se află la polul opus în

raport cu substituirea şi care constă în permutarea locurilor anumitor elemente
de discursul preluat şi plasat în textul-gazdă. Se întâlneşte mult mai rar decât
celelalte trei figuri de construcţie.
În lipsa altor exemple de transmutation (pe care, din păcate, Cântul VII
nu le are), îl preluăm pe cel identificat de cercetătorul Stelian Dumistrăcel
[1, p. 307]:
Te iubesc precum iubeşte sclavul lumina şi orbul libertaua!

(I. L. Caragiale, (Rică Venturiano către Veta)
O noapte furtunoasă)
Robul va vedea lumina, iară orbul libertatea!

(M. Cărtărescu, Levantul, 1998, p. 177)
În ambele exemple întâlnim permutări în textul unor enunţuri reprezentând

formule ale expresivităţii populare”: proverbul „Orbul la vedere râvneşte”,
la Iordache Golescu: „Robul la slobozenie visează” [ibidem].
Modalităţile de utilizare a discursului repetat în poeziile care mimează
stilul înaintaşilor se pot rezuma, din perspectiva gramaticilor generativ-
transformaţionale, la categoria de URMĂ [a se vedea 12, p. 560], pe care Jaqcues
Derrida [13, p. 24–25] o califică în felul următor: „Că e în ordinea discursului
vorbit sau a discursului scris, niciun element nu poate funcţiona ca semn fără să
trimită la un alt element care el însuşi nu este numai prezent. Această înlănţuire
face în aşa fel încât fiecare „element” – fonem sau grafem – să se constituie
plecând de la urma în el a celorlalte elemente ale lanţului sau sistemului.
Această înlănţuire, această ţesătură, este textul (evid. aut.) care nu se produce
decât în transformarea unui alt text. Nimic, nici în elemente, nici în sistem, nu
este nicăieri şi niciodată doar prezent sau absent. Nu există, de la un capăt la
celălalt, decât diferenţe şi urme de urme” (evid. n. – E. U.). Şi nu e vorba
aici de o metaforă, ci de un concept filosofic cât se poate de aplicabil ştiinţelor
limbajului şi literaturii: „Gramme (sau diferenţa – n. n.) este atunci conceptul cel
mai general al semiologiei – care devine astfel gramatologie – şi se potriveşte nu
numai câmpului scriiturii în sens îngust şi clasic, ci şi celui al lingvisticii…”. Am
insistat cu acest citat prelung, întrucât ni se pare că anume aici se intersectează
convingerea lui Derrida cu opinia lui Coşeriu de la începutul acestei comunicări
(„discursul repetat este mult mai vast decât s-ar putea crede în general”),
având în vedere că „totul este intertext”, conceptele unei asemenea teorii trebuie
raportate întotdeauna la Marele text al lumii, care deja e o problemă de filosofie
a limbajului. Cărtărescu reuşeşte să imite surprinzător stilul lui Bacovia (ritmul,
genul speciei lirice, piciorul de vers etc., etc.)
Te uită cum ninge decembre… Spre geamuri, iubito, priveşte – Mai

spune s-aducă jeratic Şi focul s-aud cum trosneşte. … Mai spune s-aducă şi
ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, - Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningă…
zăpada ne-ngroape. (G. Bacovia, Decembre)
E seară şi ninge-ndesat,
Zăpada-n zăpadă se lasă,
Şi-abia mă mai mişc îngheţat,
Şi-abia mai ştiu drumul spre casă.
…
E noapte şi ninge turbat
Şi nu mai zăresc niciun drum…
Cum viaţa-i un loc depărtat!
Cum totu-i mai simplu de-acum!
Pentru a identifica mai uşor categoria urmei, doar câteva exemple din
Stănescu (care au stat la baza transformărilor din textul cărtărescian):
Inima se vărsa printre coaste,

sufletul cădea cu fluturare.
(Nichita Stănescu, vol. I, Cântec, p. 402)
Murise îngerul
dar nu l-am putut ţine în braţe,
se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete.
(Nichita Stănescu, vol. II, Semn 19, p. 313)
Deşi inima mea este

ascunsă între coaste,
să vezi tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
(Nichita Stănescu, vol. III, Deşi, p. 303)
Lexeme precum substantivele inimă, coastă, înger (adverbul deodată,

adjectivul pronominal tot, verbul a fâlfâi, interjecţia bă etc. – la care ne vom referi
cu altă ocazie) reprezintă o foarte distinctă marcă a registrului de autor. Derivarea
472 Elena Ungureanu
unui text din altul prin imitaţie sau transformare, într-un cuvânt, arhitextualitatea,
cum îl denumesc specialiştii, se află la ea acasă:
Deodată mi s-a făcut moarte

cum altora somn li se face.
şi cum lor li se îngreunează ochii
aşa şi mie mi se îngreunează inima.
Atât inima îmi ajunge de grea
că o scap dintre coaste
cum aş scăpa-o dintre degete.
Şi chiar atunci vine îngerul

– Ce ai făcut, bă, cu inima ta?
– Ce ai făcut cu inima ta?
(M. Cărtărescu, Levantul, p. 101–102)
Exemplele ne stau la îndemână din tot cuprinsul textului Levantului, dovadă

elocventă a cunoaşterii exemplare a literaturii române, dar şi a unui susţinut
efort creator într-un elan postmodernist, care a vrut să le cuprindă pe toate „ale
literaturii” într-un singur text:
Ca o lumină mare vine în peştera mea

Şi-o pasăre măiastră îmi adoarme pe umăr.
(L. Blaga, Nu-mi presimţi?)
M-am retras într-o peşteră

Şi număr stele căzătoare.
În cer, Bate ora de bronz şi de fier. Într-o stea Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate În turla din cetate. În ora de lână Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie Ora de hârtie. Lângă domnescul epitaf Bate glasul orei de praf.
Az noapte, soră, N-a mai bătut nici-o oră. (T. Arghezi, Ceasul de-apoi)
Şi nimeni n-auzea ca să vie

Clopotul meu de pâslă, ceaţă şi hârtie.
În cele două exemple (Arghezi – Cărtărescu) se poate observa iarăşi mutaţia

de accente de un substantiv pe altul, de pe un sens poetic îmbrăcat într-o haină
lingvistică pe un sens modificat care păstrează urmele celui din care a derivat
(într-o poetică a transformărilor): oră de pâslă – clopot de pâslă; n-a mai bătut
nicio oră – nimeni n-auzea ca să vie clopotul de păslă etc.
În sfârşit, referitor la tipul de intertext utilizat cu privire la propriul
text, Mircea Cărtărescu recurge la cel de tip colaj [4, p. 177], inserând la
un moment dat, atunci când preia stilul celui de-al şaptelea corifeu (care nu
e altcineva decât însuşi Cărtărescu) începutul propriului produs poetic, şi
anume 14 versuri exact în aceeaşi formulă ca la începutul epopeii (procedeu
postmodernist prin excelenţă):
Floare-a lumilor, val verde cu lucori de petre rare,
Mări pe care vase d-aur port piper şi scorţişoare,
Părând piepţeni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat,
Strop de rouă-n care ceriul e cu nouri mestecat,
O, Levant, în cari zefirul umflă-ai sei obraji de zeu,
Cu simţiri aprinse umpli neguros sufletul meu!
O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare,
Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare
Noaptea turbure din peptu-mi, zbuciumul ce am în sîn,
De când sunt deştept pe lume, de când ştiu că sunt român!
Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrămioare
Să jelesc ticăloşită a poporului meu stare
Peste care lupi şi pardosi s-au făcut stăpâni deplin,
Zgâriind cu gheare lunge al Valahiei drag sân!
Teoria gramaticii textului recunoaşte că textul nu poate fi definit doar în

termeni sintactici, textul este întotdeauna o entitate semiotică având cele trei
dimensiuni: sintactică, semantică, pragmatică. În ideea că poate fi elaborată
o gramatică şi o pragmatică a intertextului, într-o asemenea teorie va recurge la
„regulă şi gramaticalitate” [14, p. 98–138], dar tot aici trebuie să li se găsească
locul şi figurilor de construcţie (adiectio, detractio, immutatio şi transmutatio),
întrucât acestea vor putea fi descrise mai pertinent, raportându-le în permanenţă
la text, care este o categorie mult mai complexă. Întrucât vorbitorii comunică prin
texte, nu prin propoziţii [a se vedea şi studiul de sinteză 15, p. 68], ideea este că
studiul ştiinţelor limbajului şi ştiinţelor literaturii ar fi mai mult decât oportun să fie
orientat prioritar către una din categoriile fundamentale ale acestora – TEXTUL.
În definitiv, textului i se pot aplica toate categoriile ontologiei: substanţă, esenţă,
existentă, model, formă ş. a., dar îndeosebi coeziune, coerenţă, intenţionalitate,
semnificaţie, transcendenţă, istorie, subiectivitate, intersubiectivitate, lectură,
interpretare, reexpunere hermeneutică etc.
În concluzie, gramatica-pragmatica intertextului ar putea furniza gramaticii
textuale (sau lingvisticii textuale) importante concepte şi modalităţi privind
stabilirea şi clasificarea entităţilor şi categoriilor acesteia.
1. Dumistrăcel Stelian. Discursul repetat în textul jurnalistic. Tentaţia instituirii

comuniunii fatice prin mass-media. Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006.
2. Discursul repetat între alteritate şi creativitate. Volum omagial Stelian
Dumistrăcel. (ed. Cristinel Munteanu). Institutul European, Iaşi, 2007.
3. Coşeriu Eugen. Arhitectura şi structura limbii// Prelegeri şi conferinţe. Iaşi,
1994.
4. Alexandrescu Ileana. Discursul repetat, cod intertextual al literaturii
postmoderne. Aplicaţie pe „Levantul”, de Mircea Cărtărescu. Editura ALFA,
Iaşi, 2007.
5. Coşeriu Eugen. Lecţii de lingvistică generală, Arc, 2000.
474 Elena Ungureanu
6. Gramatica limbii române. Vol. I: Cuvântul; vol. II: Enunţul. Editura

Academiei Române, Bucureşti, 2005.
7. Noica Constantin. Modelul cultural european. Humanitas, Bucureşti,
1993.
8. Bahtin Mihail. Probleme de literatură şi estetică. Univers, Bucureşti,
1982.
9. Maingueneau Dominique. Pragmatică pentru discursul literar. Enunţarea
literară. Institutul European, Iaşi, 2007.
10. Adam Jean-Michel. Lingvistică textuală. Introducere în analiza textuală
a discursurilor. Institutul European, Iaşi, 2008.
11. Constantinovici Elena. Semantica şi morfosintaxa verbului în limba română.
Chişinău, 2007.
12. Dicţionar de ştiinţe ale limbii/ Angela Bidu-Vrănceanu ş. a. Nemira,
Bucureşti, 2001.
13. Derrida Jaqcues. Semiologie şi gramatologie // (Ex)poziţii. Convorbiri cu
Henri Ronse, Julia Kristeva, Jean-Louis Houdebine, Guy Scarpetta. Idea Design &
Print, Cluj-Napoca, 2001.
14. Boboc Alexandru. Limbaj şi ontologie. Semiotica şi filosofia modernă
a limbajului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
15. Plămădeală Ion. Opera ca text. O introducere în ştiinţa textului. Chişinău,
Ed. Prut Internaţional, 2002.
Izvoare
1. Mihai Eminescu. Scrisoarea III. Luceafărul. Ediţie îngrijită de perpessicius.

Bucureşti, Ed. Minerva, 1992.
2. Tudor Arghezi. De-abia plecaseşi. Chişinău, Hyperion, 1991.
3. Ion Barbu. Opere. Vol. I. Bucureşti, 2000.
4. George Bacovia. Plumb. Chişinău, Ed. Litera Internaţional, 2004.
5. Lucian Blaga. Opere. Vol. I. Chişinău, Rd. Ştiinţa, 1995.
6. Nichita Stănescu. Opere. Vol. I–III, Bucureşti, Univers enciclopedic, 2002.
7. Mircea Cărtărescu. Levantul. Bucureşti, Cartea Românească, 1990.
elena_u_67@yahoo.com
475
ANALIZA SEMANTICO-PRAGMATICĂ
A CUVINTELOR POLISEMANTICE
Violeta UNGUREANU
Spre deosebire de tratarea clasică a sensului, care prin mecanismul referinţei

trimite la o realitate existentă sau virtuală, tratarea pragmatică trimite la sensul
actelor de vorbire, realizate şi semnificate simultan. În această optică, sensul
poate fi definit ca o relaţie. Relaţia semn-referent formează obiectul semanticii;
relaţia semn-interpretant, (adică persoana care foloseşte sau interpretează semnul)
formează obiectul pragmaticii, iar relaţia dintre semne formează obiectul sintaxei.
[1. p.11]. Pragmatica s-a afirmat în ultimele trei-patru decenii ca un domeniu
de cercetare deosebit de dinamic, aflat în continuă extindere şi diversificare.
Datorită complexităţii şi extensiei problematicii abordate, pragmatica îşi
revendică spaţii de cercetare din ce în ce mai diversificate, incluzând în opinia
lui Carmen Vlad „cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care
sensul enunţării devine constitutiv enunţului … fundamentarea distincţiei dintre
sensul literal şi cel comunicat … teoria actelor de limbaj în toată complexitatea
şi variabilitatea lor.” [2, p. 1]. La definirea structurii semantice a cuvintelor se
iau în considerare, pe de o parte, natura acestora, modul lor de apariţie, iar pe
de altă parte, importanţa sensurilor în comunicare, faptul că acestea se află în
anume relaţii cu obiectele, fenomenele, procesele, însuşirile etc. ce există în
realitate. Se poate afirma că pragmatica studiază sensul unei unităţi determinate
în relaţie cu agentul/ pacientul actului de vorbire, cu situaţia de comunicare şi
cu contextele respectivului act. Astfel, sensul nu e unic determinabil, ci deschis,
reformulabil în funcţie de subiect, deşi se înscrie, de obicei, în limitele unui spaţiu
de joc al unui câmp semantic care poate fi aproximat. Prin situaţia de comunicare,
pragmatica guvernează atât modalităţile de actualizare prin nivelul sintactic ca
forme de suprafaţă produse de regulile de bună formare, cât şi realizarea sensului
într-o situaţie comunicativă cu referire la ceea ce Garcia–Berrio desemnează prin
„relativitatea pragmatică a sensului” [3, p. 145]. „Pragmatica analizează procesul
de semnificare prin enunţuri, în diferite situaţii comunicative” [1, p. 16]. Astfel,
aceasta este o disciplină al cărei obiect îl constituie limba, privită nu ca sistem de
semne, ci ca acţiune şi interacţiune comunicativă. Între semantică şi pragmatică
există o relaţie de complementaritate. În ambele dimensiuni de analiză, un rol
esenţial i se atribuie contextului.
După R. Jakobson, contextul este aspectul la care se referă mesajul, în
linii generale referentul acestuia. Orientarea spre context determină funcţia
referenţială, denotativă sau cognitivă [4, p. 139]. În literatura de pragmatică se
vorbeşte de câteva tipuri de contexte: contextul lingvistic (verbal) sau „textul din
jurul unui fapt de limbă (cuvânt, propoziţie, frază, fragment de text)” [5, p. 60],
care include microcontextul (vecinătatea imediată a cuvântului luat în considerare,
476 Violeta Ungureanu
alcătuită din cuvântul precedent şi cel următor), contextul referinţelor, contextul

situaţional, contextul acţional al fragmentelor discursive ca acte lingvistice şi
contextul psihologic al intenţiilor, dorinţelor şi credinţelor interlocutorilor etc.
În continuare vom examina tipurile de context care sunt relevante pentru tema
discutată.
1. Delimitarea sensurilor unui cuvânt din punct de vedere semantic

constă în identificarea microcontextelor sau a posibilităţilor de combinare
pentru cuvântul respectiv. Pentru a pune în lumină diferenţele de sens sunt
analizate şi comparate microcontextele în care este folosit un cuvânt dat.
Deci microcontextele sunt fundamentale pentru diferenţierea sensurilor
cuvintelor, în special, a celor polisemantice. Unui cuvânt i se pot atribui
atâtea sensuri în câte microcontexte este utilizat în momentul dat într-o
limbă. De exemplu, cuvântul Ac are 4 sensuri care pot fi uşor delimitate
în microcontexte: 1. (ustensilă de metal) Ac de cusut, de brodat. Ac de
maşină de cusut. Vârful acului. Urechea acului. 2. (obiecte asemănătoare
cu un ac) Ac cu gămălie. Ac de cravată. Ac de păr. Ac de patefon.
Ac de seringă. Acele ceasornicului. 3. (organ) Acul albinei, viespii. Acele
ariciului. 4. (frunză ascuţită) Ac de brad, de molid. Pentru cuvântul foaie se
pot identifica microcontextele: foaie albă, foaie de drum, foaie de titlu, foaie
de aluat. În funcţie de aceste microcontexte se stabilesc următoarele sensuri:
1. (bucată de hârtie; filă dintr-un caiet, dintr-o carte sau dintr-un registru),
2. (document special care dă dreptul de a călători), 3. (pagină de la începutul
unei publicaţii), 4. (aluat întins cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăieţei).
Cuvântul ramură se foloseşte în diverse contexte verbale. Cuvântul respectiv
apare cu mai multe posibilităţi de interpretare chiar la sensul propriu, având
ideea comună de parte a unui întreg „fiecare din ramificaţiile unei tulpini
de plantă”; „fiecare din ramificaţiile coroanelor cerbului”; „diviziune a unui
curs de apă” sau „diviziune a unei artere, nerv”. Identificarea valorii sensului
nu se dispensează de context: 1. Ramurile copacului 2. Ramurile coarnelor
căpriorului 3. Blocarea unei ramificaţii a inimii. Pentru realizarea sensului
2 al acestui cuvânt e obligatoriu ca determinantul să fie denumirea unei
ştiinţe”. În cadrul lexicologiei se disting mai multe ramuri: semasiologia,
onomasiologia, etimologia, frazeologia, lexicografia. Prezenţa unor asemenea
combinaţii e posibilă în stilul ştiinţific. Cuvântul corn are de asemenea câteva
sensuri diferenţiate în microcontexte: 1. (excrescenţă osoasă pereche de pe
osul frontal al rugumetoarelor) Coarnele taurului. Cornul berbecului. Cornul
căprii. 2. (obiect făcut din corn (1) sau asemănător cu el) Cornul pădurii.
Pieptene de corn. Mâner de cuţit din corn. Corn de sare. Cornul olarului.
Cornul lunii. Animal cu coarne. Coarnele cerbului. Coarnele melcului.
Coarnele furculiţei. Coarnele crucii. Viperă cu corn. Corn nazal. 3. (produs
de panificaţie în formă de semicerc) Am cumpărat două cornuri. 4. (fiecare
dintre cele două mânere ale plugului) Coarnele plugului. 5. instrument
muzical de suflat) Corn de vânătoare. A cânta din corn. Secţia de corn
a Conservatorului. Corn englezesc.
Sensul unui cuvânt, în limbă, se realizează numai în îmbinări de cuvinte,
denumind obiectele. Astfel, atunci când cuvântul este înţeles, el apare în mintea
Analiza semantico-pragmatică a cuvintelor polisemantice 477
vorbitorului în grupuri de cuvinte, tocmai pe baza conexiunii cu aceste cuvinte

se pot delimita diferite sensuri ale lui. Fiecare sens al adjectivului original, chiar
şi cel de bază, se precizează numai prin context verbal. Realizarea primului sens
„care constituie întâiul exemplar” căruia de multe ori îi este asociată trăsătura
semantică „autentic”, „cu valoare reală”, este condiţionată de exprimarea
explicită a substantivului a) documentul original sau b) tabloul original.
Diferenţierea semantică este făcută numai prin context în cazul sensului al doilea
„noutate”. Acest sens al cuvântului original se realizează numai în combinaţie
cu substantive desemnând idei, teorii, opere, persoane. Sensul al treilea al acestui
adjectiv, „neobişnuit, ciudat, excentric”, combinat cu un substantiv animat în
exemplul „este o persoană originală” se bazează pe informaţii extralingvistice,
cunoaşterea unor caracteristici, obiceiuri ale persoanei respective. În combinaţie
cu substantive inanimate sensul adjectivului original se înţelege mai uşor, chiar
dacă presupune informaţii extralingvistice în interpretarea semantică: de exemplu.
„bluză originală” înseamnă mai multe lucruri „modernă” sau „neobişnuită”.
Cercetările în problema dată sunt orientate şi în direcţia identificării unor
1. cuvinte polisemantice între sensurile cărora se stabilesc numai diferenţe
contextuale, dar nu şi semantice, de exemplu, sensul cuvântului ROI se defineşte
astfel „cineva sau ceva care formează un grup, o mulţime”, referitor la albine,
la insecte, la păsări, se mai referă şi la oameni, la corpuri cereşti şi 2. cuvinte
polisemantice care înregistrează atât diferenţe semantice, cât şi contextuale: de
exemplu, SALVARE desemnează: „acţiunea de a salva; modalitate, mijlocul de
a salva; fiinţă, obiect, situaţie care salvează”, dar şi „serviciu medical destinat
să dea primul ajutor accidentaţilor sau bolnavilor în stare gravă” sau „maşină
destinată şi amenajată pentru transportul persoanelor în stare gravă”. Un alt
cuvânt ce exprimă mai multe sensuri este MOŞ „bărbat bătrân, moşneag; termen
cu care se adresează o persoană mai tânără unui bătrân”, dar şi „bunic, înaintaş,
strămoş; expresia din moşi-strămoşi, moştenit de la strămoşi; de demult, din
vremuri îndepărtate” (înv. şi reg.), sau „bîlci tradiţional la care se organizează
distracţii publice” (Ne vedem la anul la moşi) (pop.).
2. Definirea sensului denotativ se face în cadrul contextului referinţelor

şi este strâns legată de exstralingvistic printr-o raportare la proprietăţile clasei
de obiecte aşa cum sunt văzute de o comunitate social-istorică dată. Important
este să amintim în această ordine de idei numele lingvistului francez Jean-Claude
Milner care a propus o teorie lingvistică a referinţei. Milner consideră că funcţia
principală a limbajului este desemnarea, iar referinţa este relaţia dintre limbaj şi
realitate sau relaţia între cuvinte şi lume. În acelaşi timp s-a constatat că analiza
pur lingvistică nu este suficientă pentru identificarea unui referent situat în
lume. Astfel, pe lângă procesele ce ţin de codul lingvistic propriu-zis, trebuie
să recurgem la procese extralingvistice şi inferenţiale, care permit identificarea
din ansamblul de referenţi posibili ai referentului avut în vedere de locutor
[6, p. 141-142]. (Dar nu trebuie scăpat din vedere faptul că un cuvânt trimite nu
la un singur obiect, ci la o clasă de referenţi; desemnarea unui obiect unic se face
doar prin intermediul enunţării semnului, adică din perspectivă pragmatică.) Se
deosebesc două tipuri de referinţă: referinţa actuală (pentru a desemna referentul
cuvântului) şi de referinţă virtuală (pentru a desemna semnificaţia lui lexicală).
478 Violeta Ungureanu
Astfel un cuvânt are referinţă virtuală independent de întrebuinţarea lui, iar

referinţă actuală o poate avea doar în întrebuinţare. E vorba că unui cuvânt i se
poate atribui o referinţă actuală doar dacă acesta apare într-un enunţ produs de
un locutor [6, p. 328]. În procesul de atribuire a unei referinţe actuale unui semn,
referinţa virtuală joacă un anumit rol menţionând condiţiile pe care trebuie să
le satisfacă un anume obiect pentru a deveni referentul termenului respectiv.
În exemplul: Calul a fost furat pentru descripţia definită calul este posibilă
atribuirea unui referent, un obiect din lume care ar trebui să satisfacă condiţiile
legate de faptul de a fi cal. În cazul acesta se actualizează referinţa virtuală,
adică semnificaţia lexicală a cuvântului cal „animal domestic erbivor…” Dacă
e să ne referim la exemplul nostru, descripţia definită a acestui cuvânt poate
fi completată prin selecţia culorii, să zicem calul negru a fost furat. În cazul
acesta referinţa semantică îşi îngustează aria: există mai mulţi cai în general,
decât cai negri. Pentru a ajunge la identificarea unui referent unic este nevoie
de un alt context: Calul meu negru a fost furat. În această ordine de idei, este
relevantă următoarea afirmaţie a lui Sextil Puscariu: „Cuvântul cal singur poate
însemna orice cal din lume; când îi adaug atributul «şchiop», am eliminat toţi
caii care au picioarele întregi…”.
Problema pusă în discuţie poate fi privită şi din perspectiva polisemiei.
În exemplul comentat de noi cuvântul cal poate avea şi alţi referenţi: aparat de
gimnastică pentru sărituri, piesă la jocul de şah, unitate de măsură a puterii. Folosit
cu aceste sensuri, atribuirea referinţei semantice este mai facilă, contextul jucând
un rol hotărâtor. În exemplul, Mişcarea calului negru i-a adus victorie şahistului
nimeni nu se va gândi la un animal domestic, ci la piesa respectivă care poate fi,
de fapt, ori albă, ori neagră.
3. S-a remarcat în lucrările de specialitate că sensurile sunt condiţionate
de situaţii. „Dacă un cuvânt sau o expresie are mai multe sensuri în uz, aceasta
este consecinţa nu a organizării sistemului lexical, ci a unui principiu pragmatic
aplicat enunţului” [6, p. 20]. Contextul situaţional este relevant pentru
dezambiguizare, pentru actualizarea unor sensuri mai ales în cazul cuvintelor
polisemantice. De exemplu, în funcţie de tipul situaţiei, verbul a se abate, îşi
diferenţiază sensurile. Într-o situaţie de comunicare de tipul: – De ce întârzie dl
X? – Probabil fiindcă s-a abătut din drum verbul exprimă sensul „a se îndepărta
de la o anumită direcţie”. Dacă avem altă situaţie de comunicare, verbul va
actualiza alt sens: Ce s-a întâmplat aici? – S-a abătut o furtună peste localitate.,
verbul pierde sensul de deplasare, actualizând sensul „a veni pe neaşteptate”.
Sensul figurat „a se îndepărta de la normă, a devia” poate fi actualizat într-o
situaţie de comunicare de tipul: – De ce a fost concediat colegul tău? – Fiindcă
s-a abătut de la regulamentul instituţiei.
O situaţie similară e în cazul verbului a veni care, în exemplul – El vine
acum la noi în ospeţie actualizează sensul de deplasare, în opoziţie cu – Ce
facem? Sarcina e prea complicată, Îmi vine să renunţ. unde a veni, are sens modal
(exprimă o dorinţă). La fel e şi în cazul verbului a merge: El merge la facultate. /
vs/ Îmi merge bine/rău.
Pentru verbul polisemantic a acompania dezambiguizarea sensurilor este
de asemenea situaţională, deoarece din secvenţa – Cine l-a acompaniat? – Dl.
Ionescu, polisemia cuvântului respectiv este ascunsă. Sensurile pot fi dezvăluite
Analiza semantico-pragmatică a cuvintelor polisemantice 479
situaţional: Când situaţia comunicativă vizează un concert se actualizează sensul

„a executa partea de acompaniament a unei piese muzicale”, când situaţia vizează
o plimbare atunci se actualizează sensul „de a însoţi pe cineva”.
În exemplele date, verbul izolat de context este semantic ambiguu;
contextului îi revine rolul de dezambiguizare.
4. Un rol esenţial în delimitarea sensurilor cuvintelor polisemantice îl au

actele de vorbire sau contextul acţional al fragmentelor discursive. Aceasta pentru
că „Enunţurile nu comunică stări de fapte (funcţia lor de reprezentare), ci acţiuni,
adică acte de limbaj ca a ordona, a promite, a dori, a afirma, a argumenta”. În
această ordine de idei, Liliana Ionescu–Ruxăndoiu menţionează că „Enunţul
poate funcţiona ca o aserţiune sau ca un refuz, dar şi ca o scuză”. [1, p. 10].
Deci, în unele cazuri, sensurile cuvintelor polisemantice pot fi utilizate în diverse
acte de vorbire. De ex., verbul a reţine se utilizează pentru a exprima un ordin:
Reţine-te, nu striga.; o rugăminte: „Reţine, te rog, numărul meu de telefon.;
o solicitare: „Reţineţi rândurile 8, 9, şi 10 pentru delegaţia noastră., o dorinţă: „Nu
pleca, reţine-te, am nevoie de tine”. Şi de fiecare dată se actualizează un alt sens.
La fel e şi în cazul verbului a saluta care prin unul din sensuri exprimă respectul
şi afecţiunea: Vă salut, dragi prieteni, iar în altul bucuria: Salutăm această veste
bună. Substantivul ruşine exprimă un sfat şi o ocară: Nu-ţi fie ruşine, că n-ai făcut
nimic rău. Şi De ce vorbeşti aşa de urât, ruşine să-ţi fie.
Faptele examinate supra ilustrează individualitatea semantică a cuvintelor
polisemantice, importanţa contextului în determinarea gradul de generalitate al
unui cuvânt şi localizarea acestuia în timp şi spaţiu. În acelaşi timp „Faptul că
receptorii enunţurilor recunosc ca atare sensurile contextuale arată că utilizarea
limbii în procesele curente de comunicare, departe de a fi arbitrară, este guvernată
de un sistem de principii şi de convenţii specifice, pe care diversele modele
gramaticale nu le pot capta” [1, p. 10].
1. Ionescu-Ruxăndoiu Liliana, Limbaj şi comunicare. Elemente de

pragmatică lingvistică, Bucureşti, 2003.
2. Vlad Carmen, Introducere în Dicţionar de pragmatică, Cluj, 1999.
3. Garcia-Berrio Antonio, A., Theory of the Literary Text, Berlin New
York, 1992.
4. Bidu-Vănceanu A., Călăraşu C., Ionescu-Ruxăndoiu L., Mancaş M.,
Pană Dindelegan G. Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, 2001.
5. Bărbuţă I., Constantinovici E., Hanganu A., Ungureanu E., Mic dicţionar
de termeni lingvistici, Chişinău, 2008.
6, Moeschler Jacques, Reboul Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică,
Cluj, 1999.
480
EUL DEDUBLAT ÎN LITERATURA ANILOR ’60-’80

AI SEC. XX DIN R. MOLDOVA
Ludmila USATÎI
Dedublarea este apreciată de psihologi şi psihanalişti drept o stare

generatoare a dualităţii de conştiinţă. În formula lui Alfred Binet, dedublarea
reprezintă două existenţe psihologice ce constituie, alternativ, viaţa unei persoane
sau, mai bine zis, „diviziunea conştiinţei” [1, p. 80].
În opera poetică imaginarea unui act de dedublare se impune drept
o modalitate de conturare a unei identităţi complexe a eului. Valorificată mai ales
în lirica modernă, universală şi naţională, dualitatea manifestărilor de conştiinţă
asumate de eu ia forme diverse şi, în principal, inedite. Una dintre acestea e,
bunăoară, vocea interioară a eului reflectând asupra unor fapte sau adevăruri
contradictorii (cum e în Vocea ş. a. de Ch. Baudelaire).
În poezia din Republica Moldova dedublatul, adică eul care, în virtutea
dualităţii sale de conştiinţă, are un dublu (în alţi termini, o dublură, un alter ego)
capătă o răspândire considerabilă în anii ’60 ai secolului al XX-lea. Dublul la
şaizecişti este resimţit pe plan psihologic drept o existenţă separată şi se creionează
ca o imagine desprinsă de identitatea eului. Desemnarea dublului se realizează cu
ajutorul diverselor mijloace, unul dintre acestea fiind simbolurile de circulaţie
universală: Omul Negru, Corbul (negru), spînul etc.
Simbolul Omului Negru ca proiecţie a dublului (a unui alter ego subversiv),
utilizat, bunăoară, de poetul rus S. Esenin în poemul Omul negru, se întâlneşte în
mai multe scrieri ale lui N. Costenco (Coţofenele albastre, Omul negru, Ziliana).
Iată un fragment din Coţofenele albastre:
Omul Negru,
Iată-l cum iese din oglindă
Grav, ca o foaie de pergament.
Sunt bolnav. Asta-i halucinaţie!
Nu există niciun Om Negru!
Înţelesurile conotate nu sunt univoce. Într-o accepţie mai largă, Omul

Negru este o „întruchipare a forţei răului, a urii şi a primejdiei alarmante”
[2, p. 179]. Într-o înţelegere mai restrânsă însă se admite că el reprezintă un
„spirit al negării, al aroganţei, făţărniciei şi trădării, dar poate că un alter ego, «în
sinistră singurătate», existent în fiecare din noi” [3, p. 123].
Un spaţiu simbolic propice pentru metamorfozele caracteristice dedublatului
este oglinda. Utilizarea ei frecventă (sau a ochiului de apă ş. a.) este dictată,
probabil, de necesitatea de a vizualiza imaginea dedublată. În acest caz eul are
în faţă alter egoul său, el pierzându-se sau, mai bine zis, regăsindu-se în ambele.
Oglinda este un mijloc de a reflecta adevărul. Ea sugerează regăsirea unităţii eului
Eul dedublat în literatura anilor ’60-’80 481
ai sec. XX din R. Moldova
în contrarii, a conştientizării faptului că lumea lui, internă şi externă, e o îmbinare
de pozitiv şi negativ, de lumină şi întuneric, de culori vii şi estompate.
O variantă a Omului Negru este corbul negru. Eul din poezia Interior de
Gr. Vieru se ciocneşte cu un corb negru ce-i poluează existenţa:
Zice corbul negru, Cel în mine stând,
Negru ca un hău: Tu de ce iertării Câte vrei şi nu vrei
Nu pleci capul tău! Zice ani la rând.
– N-am spurcat fîntînă, Ani la rând în sine-mi
N-am furat lăicer, Zic înverşunat
Corbule, iertare, C-am să-l dau afară
Eu de ce să-ţi cer?! Şi-ncă nu l-am dat.
Zice corbul negru,
Conflictul interior condiţionează aici dedublarea. Făcându-şi un

examen de conştiinţă (care durează „ani la rind”), locutorul nu numai că
percepe existenţa în sine al unui alter ego, dar îl şi vizualizează: Corbul negru.
Deşi zice „cite vrei şi nu vrei”, el nu simte o necesitate stridentă de a scăpa
de acesta. Dedublarea este dezvăluită, cum se întâmplă nu o dată, cu ajutorul
dialogului dintre eu şi dublura sa (Tu de ce iertării/ Nu pleci capul tău!/ – N-am
spurcat fîntână,/ N-am furat lăicer,/ Corbule, ierare,/ Eu de ce să-ţi cer?!).
Atare dialoguri demonstrează existenţa unei fiinţe detaşate imaginar de identitatea
eului şi îi permit acestuia prezentarea a cel puţin două puncte de vedere asupra
unui eveniment sau fenomen. Tocmai acest moment, cu referinţă la opera lui
Gr. Vieru, îl consemnează M. Dolgan: „… în glasul lui (al eului liric – L. U.) se fac
auzite două voci, însuşi discursul său poetic ia forma unei comunicări dialogale
imaginare, care presupune neapărat prezenţa unui contact bilateral: al celui care
vorbeşte, se spovedeşte şi a celui care în prezent ascultă, dar care anterior, dincolo
de textul poeziei, s-a pronunţat şi el” [4, p. 376].
Conflictul eului cu un atare alter ego al său este iremediabil, autoanaliza
presupunînd procese acute de conştiinţă cum e în următoarele versuri :
Mă uit la mine Şi îmi zic: „Auzi, străinule,
Şi-mi spun: „El îmi lipseşte, De ce ţi-aş lipsi,
El, care mai trebuie să se nască, Dacă nu m-am născut
Să refuze dorinţa mea Şi va trebui să mor pentru tine? ”
De a-l avea”. (Mă uit la mine, A. Codru)
Mă uit la mine
Eul din textul citat asistă la un dialog în controversă dintre „spirit” şi

„trup”, acceptându-se pe sine ca o sinteză a acestora. Starea de spirit pe care
o trăieşte el în momentul dedublării, – dezorientarea, înstrăinarea de propria-i
identitate –, marchează ruptura produsă în conştiinţa lui, ruptură împotriva
căreia protestează în mod voalat. Credem că la atare situaţii se referă Sanda
Cordoş când afirmă că dedublarea funcţionează „în egală măsură, ca o formă
de protecţie a eului, a intimităţii sale, dar şi ca o formă (ineficientă, desigur) de
protest în surdină” [5, p. 15].
În poezia anilor ’60-’80 ai sec. XX rememorarea unor secvenţe din propria
copilărie face ca eul să se detaşeze de sine şi să întreprindă escapade pe tărâmul
482 Ludmila USATÎI
ei mirific. Martor mut al existenţei eului în timp şi spaţiu, copilăria generează

nostalgii şi reflexivitate. Aparent comunicativ, sociabil, locutorul din piesa
Copilul de A. Busuioc păstrează o zonă secretă, ferită de privirile insistente, zonă
în care chiar el nu are întotdeauna acces liber:
Copilul ce mai zace viu în mine

din când în când se-nduplecă şi vine.
……………………………………………
…Aş vrea să-l prind, să stau cu el o clipă,
Să râd cu el de-a timpului risipă,
să-mpart cu el o vorbă sau o glumă,
dar parcă am picioarele de humă,
iar de-l îndemn şi-l văd de parcă vine
copilul mai adânc se-ascunde-n mine…
Copilăria, proiectată cu putere în afară, continuă să trăiască aparent

o viaţă autonomă, ce absoarbe pe de-a-ntregul fiinţa din care a descins şi pe care
o dizolvă până la urmă.
Mecanismul dedublării diferă de la un caz la altul. Efectiv, în lirica poeţilor
basarabeni din anii 1960-1980 putem depista cel puţin două niveluri ale dedublării:
de ordin moral şi de ordin psihic.
Dedublarea de ordin moral este un proces disimulat la nivelul conştientului
şi se caracterizează prin aceea că eul, în virtutea jocului sau în virtutea altor
factori, îmbracă o mască pentru a-şi ascunde adevărata identitate.
În creaţia poeţilor din această perioadă personajul liric face uz de strategia
sus-numită, în special atunci când simte nevoia imperioasă a regăsirii sinelui său
pierdut sau nevoia autoevaluării de ordin civic şi moral.
Dedublarea de ordin psihic se produce la nivelul subconştientului, fiind
resimţită în vis sau într-o stare – neîndoios simulată – de alienare, inconştiinţă
şi dezechilibru. Efectele dedublării nu sunt previzibile, din motiv că instalează
diferenţe între conştient şi subconştient. Acesta din urmă depozitează aspiraţii,
principii pe care eul nu le poate afişa sau realiza ca fiinţă social-istorică.
Cercetătoarea Ioana Creţulescu atrage atenţia că „tot ceea ce în istoria individuală
şi socială a omului este interzis se «refulează» în inconştient. De aici presiunea
acestuia asupra eului: tot ce e refulat caută un eşapament pentru defulare, pentru
trecerea de la starea de latenţă la aceea de manifestare” [6, p. 250]. În astfel de
cazuri, „starea de manifestare” pentru eul liric nu poate fi în operă decât visul,
alienarea, condiţia inconştientă.
Somnul, implicit visul, slăbeşte „cenzura conştientului” şi eul se dedublează
mai lesne în aşa mod, încât pune în evidenţă dubla conştiinţă a existenţei sale.
Dar visul exprimă nu numai condiţia de dedublat a eului, ci şi, după cum
menţionează S. Freud, „dorinţa realizată”, el oferindu-ne „această realizare sub
o formă reală şi actuală” [7, p. 20].Preocupat de enigma dezlegării visului,
exegetul crede că visele „nu sunt altceva decât realizări voalate ale dorinţelor
refulate” [7, p. 48]. Luînd ca punct de plecare această aserţiune, am putea afirma
că visul îi furnizează personajului liric posibilităţi de revelare a dorinţelor sale
ascunse (ce constituie, cel puţin în parte, o sursă a dedublării), de a se sustrage
influenţei nefaste a unei societăţi opresive.
Eul dedublat în literatura anilor ’60-’80 483
ai sec. XX din R. Moldova
Dedublarea eului, am menţionat, este provocată nu rareori de starea de
dezechilibru. Locutorul, într-o asemenea stare, nu este capabil să intervină activ
în procesul dedublării:
Iar uneori am nişte stări caudate:

De trupul meu mă lepăd în neştire;
Inima-mi sare în copaci şi bate,
Braţul în ierbi îmi fumegă subţire.
Carnea mea oarbă-şi încleştează zimţii
Cu-ascunse angrenaje minerale
Şi-n acest ritm îmi regăsesc părinţii,
Şi acest ritm e-al lumilor totale.
(Reintegrarea în natură, A. Suceveanu)
Cum se poate observa, subconştientul scoate la suprafaţă „stări caudate”,

asocieri bizare, care suspendă coerenţa şi slăbesc cenzura. Eul se regăseşte
în „inima care bate în copac”, în „braţul din ierbi”, descoperind astfel un nou
mod de a exista în univers, finalizat cu divizarea sa în două identităţi aparent
incompatibile. Dar tocmai graţie acestei divizări, locutorul capătă conştiinţa
adevăratei sale identităţi, el intuind că, pentru a-şi menţine echilibrul într-o „lume
totală” şi pentru a-şi „regăsi părinţii”, este necesară contopirea, până la sfâşiere
fizică, cu natura, care, în universul imaginar, nu i-o poate asigura decât limbajul.
Doar limbajul realizează pătrunderea în „adâncuri inefabile”, oferind existenţei
o altă dimensiune.
Dedublarea prefigurează, în operele inspirate (ale lui V. Teleucă, L. Lari,
Em. Galaicu-Păun ş. a.), metamorfoze subtile ale interiorităţii, străluminează
adâncimi sufleteşti, reliefează procese psihologice complexe. În general,
oscilările, destul de obişnuite, ale dedublatului între interior şi exterior este
o modalitate eficientă de analiză psihologică. Cu o măiestrie inegalabilă valorifică
această modalitate V. Teleucă. În Ciudată insistenţă de repaus dedublatul lui
V. Teleucă apare într-o permanentă căutare susţinută de o aprigă dorinţă de a se
cunoaşte şi de a cunoaşte:
– Eu vreau să dorm! Ciudat un glas

din mine parcă îl aud.
Dar sufletu-mi de toamnă ud
Vrea altceva şi nu popas.
Dialogul eului cu sufletul său ilustrează că el este conştient de ceea

ce se întâmplă în interiorul său şi că vrea să înţeleagă sensul acestui proces,
să afle răspuns la întrebările care îl frământă. Cum e posibil însă să obţină
dezlegările la care aspiră? Evident, prin sondarea interiorităţii sale, prin
cercetarea diferitelor stări ale conştiinţei, prin adoptarea mai multor puncte
de vedere, dar mai cu seamă prin gândire. „Pus să gândească profund şi
nestereotip, notează Elena Ţau, eul îşi afirmă singularitatea sa structurală şi
imagistică. Prin gândire el dobîndeşte complexitate şi accede la o cunoaştere
virtuală, practic nelimitată, a sinelui şi a ceea ce există dincolo de hotarele
„probabilităţilor” [8, p. 3]. Or, la V. Teleucă, mai ales în Piramida singurătăţii
484 Ludmila USATÎI
şi în volumul postum intitulat Ninge la o margine de existenţă, gândirea eului

este consubstanţială unei cunoaşteri de sine.
Dedublarea ocazionează, la nivel metafizic, o adevărată trezire la realitate.
Prin viziunea metafizică dedublatul participă imaginar la apariţia „dublurii” sale
asemenea unui spectator:
De când mi-aflai dublura, mi-s gesturile noi,

Ea nu contemplă-amurgul cu ochii reci şi goi
Mai mult decât atâta: în fiecare zi
Ea vede tot ce este şi nu ce pare-a fi.
(Transfigurare, L. Lari)
Viziunea fascinantă, iniţiatică în esenţa ei, răvăşeşte lăuntricul eului

contribuind la exteriorizarea unui alter ego nonconfotmist, ce nu poate fi negat,
ignorat, ci doar asumat. Fiinţa „nou-născută” este animată de o dorinţă nestăvilită
de a cunoaşte, renunţând la „lentile roze”, care, se pare, îi erau imanente eului
până la momentul dedublării.
În concluzie, subliniem că dedublarea este „ieşirea” prin care eul liric
(implicit alter egoul lui) pătrunde într-o altă realitate, aptă să-i permită, printr-o
confesiune directă sau mediată de mască, să înregistreze atât spectacolul exterior,
cât şi vibraţiile interiorităţii.
1. Binet Alfred, Dedublarea personalităţii şi inconştientul, Bucureşti, 1998.

2. Dolgan Mihail, Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, 1982.
3. Botezatu Eliza, Poezia meditativă moldovenească, Chişinău, 1977.
4. Dolgan Mihail, Dialogismul discursului liric al lui Gr. Vieru, în „Literatura
română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări”, Chişinău, 1998.
5. Cordoş Sanda, Litreratura între revoluţie şi reacţiune, Cluj-Napoca, 1999.
6. Creţulescu Ioana, Critica psihanalitică, în „Analiză şi interpretare. Orientări
în critica literară contemporană, Bucureşti, 1972.
7. Freud Sigmund, Interpretarea viselor, Bucureşti, 1991.
8. Ţau Elena. Orizonturile cunoaşterii, în „Moldova Suverană”, 2002,
19 ianuarie.
485
un manuscris chişinăuian de la 1790 al Alexandriei
Galaction Verebceanu
Scurt istoric. Nu există, probabil, în literatura populară universală, inclusiv

în cea românească, un roman cu un răsunet atât de puternic ca cel cunoscut sub
numele prescurtat de Alexandria. Vestitul roman popular are ca subiect istoria
vieţii şi a războaielor lui Alexandru Macedon (supranumit Alexandru cel Mare),
regele Macedoniei, care, continuând un plan de cucerire al tatălui său, Filip,
poartă numeroase războaie între anii 336, la vârsta de numai 20 de ani, şi 13 iunie
223 î. e. n., anul morţii sale.
Având la bază un subiect atât de incitant, în care realul şi fantasticul se
împletesc măiestrit, făcând lectura interesantă şi captivantă, Alexandria a fost
savurată, câteva veacuri la rând, de masele largi, constituind una din puţinele
delectări sufleteşti la acea vreme. Tocmai graţie acestui fapt, romanul a avut, în
literatura română, cea mai intensă difuzare1, în special prin copii manuscrise2, el
fiind capul de listă al cărţilor populare3.
La una dintre versiunile româneşti ale romanului popular Alexandria
vrem să ne referim în cele ce urmează. Avem în vedere textul conservat în
manuscrisul românesc nr. 817 (muz. 372), depozitat în Biblioteca Ştiinţifică
Centrală a Academiei de Ştiinţe a Ucrainei (Kiev), secţia de manuscrise, fond
D. A. [Duhovnaja Akademia]4.
Descrierea manuscrisului. Manuscrisul, cu dimensiunile 195 X 310 mm,
conţine 78 de file5, cu numerotare veche, dintre care textul romanului Alexandria,
1
Referindu-se la răspândirea largă a Alexandriei, mai ales în rândurile maselor
populare, B. P. Hasdeu, încă în 1886, scria că ea „au ajuns a fi cea mai lăţită din toate
cărţile poporane” [1, p. 600].
2
Cifra copiilor manuscrise româneşti descrise până astăzi nu este cunoscută cu
exactitate, ceea ce însă se ştie este că aceasta se situează între 42, vezi [2, p. 55-95], şi
peste 50; cf. [3, p. 115].
3
Primele menţiuni, în literatura ştiinţifică, despre circulaţia şi receptarea Alexan-
driei în cultura română ţin de sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al
XIX-lea. Vezi, în acest sens, bibliografia bogată a romanului în [2, p. 27 şi urm.]. La
începutul secolului următor cel care se ocupă îndeaproape de această carte populară este
Nicolae Cartojan, care îi consacră, la 1910, primul studiu filologic, vezi [4], urmat de
editarea integrală, în 1922, a celei mai vechi copii manuscrise a Alexandriei, conservată
în ms. rom. BAR 3821 (Codex Neagoeanus), vezi [5]. Recent, după 84 de ani, a văzut
lumina tiparului cea de a II-a ediţie a Alexandriei. Volumul, apărut în cadrul seriei Cele
mai vechi cărţi populare în literatura română, serie inaugurată la Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan–Al. Rosetti” al Academiei Române, avându-i coordonatori pe regretatul
Ion Gheţie şi Alexandru Mareş, este semnat de Florentina Zgraon şi conţine, în afară de
textul propriu-zis, un amplu studiu introductiv şi un glosar, vezi [3].
4
Vezi descrierea sumară şi bibliografia manuscrisului în [2, p. 83-84].
5
În descrierea noastră am folosit copia fotografică a manuscrisului şi informaţiile
preţioase oferite cu bunăvoinţă de regretata colegă, Valentina Pelin.
486 Galaction VEREBCEANU
precedat de două file conţinând un fragment de literatură apocaliptică

(fără început şi sfârşit, cu numerotare recentă), se cuprinde între filele 13r
şi 76v (cu 19 file lipsă: primele 12 file (1-12) şi 7 file din cadrul textului
(20, 21, 37,45, 49, 50, 62). Scrierea este cursivă, de un singur copist, cu vădită
tendinţă caligrafică, fără însă a fi respectate în totalitate prescripţiile scrierii
chirilice. Manuscrisul este bogat ilustrat cu ornamente realizate în cerneală
şi chinovar, reprezentând miniaturi florale (15v, 29r, 30v, 38r, 39r, 40r, 48v,50v,
52v, 57v) şi desene redând scene din text (Atina cetate 17v, Cetatea Râmului
19r, Ţara cerşilor 19v, Sfânta cetate Ierusalimul 23v, Cetatea Eghipetului
25v, Cetatea Vavilonul 29v, Cetate lui Darie-împărat 38v, Curţile lui Iraclie-
împărat 41r, Curţile lui Poriu 56v, Împărăţie muierească a amazonilor 59v,
Alexandrie 60v, Cetatea Ravanul 61v). La fel cu cerneală şi chinovar sunt
executate iniţialele şi titlurile capitolelor. Legătura manuscrisului este în piele
şi pânză, cu încrustaţii în chenar şi cruce în mijloc.
Manuscrisul are mai multe însemnări, dintre care mai importante sunt cele
făcute de copist. Astfel, din însemnarea de pe fila 56r se poate deduce uşor anul şi
locul redactării manuscrisului, precum şi numele copistului:
„Scrisu-s-au această Alexandrie cu toată chieltuiala a dumisale Donie,
fecior lui Grigore Pavlovici din târgul Chişinăului, la anii de la naştere
D<o>mnului H<risto>s 1790, în luna lui noiemvrie 20, în zilele blagocestevei
împărătesăi Ekaterinii Alexeevnii a toată Rosia, pre vreme când băte
moscalii cetate Ismail, fiind cneaz sfitli[i]şii Aleksandrovici Potemki[n],
mai mare preste toată armie. Deci fiind eu pre aceea vreme dascal aice în
Chişinău de învăţam copii, m-au poftit acest frate Donie, neguţătoriu de
aice, însă cu toată cheltuiala dumisale, Donie neguţătoriu, Chişinău, şi eu,
Ştefan dascal din Putna, am scris cu chieltuiala dumisale”.
Acelaşi copist intercalează în textul de pe fila 66r următorul comentariu,
delimitat de acesta prin scrierea lui cu chinovar:
„Frate cetitoriule, carele ţi să va tâmpla să ceteşti pre această carte
Alexandrie, de unde arată că ar fi întrat Alexandru întru acea peştiră, carele
zicu să fie fost iadul, eu, frate, n-am scris cu dovad<ă> ca aceea, ca să fie
de crezut, ce, precum am aflat şi eu scris de alţi istorici, aşa am scris şi eu,
numai ca să să afle, iar lucru cu dovad<ă> şi de crezut n-am pus, fiindcă
omul cu trup să între în iad şi apoi să mai iasă de acolo nu este de crezut.
Ştefan dascal din Putna dovedeşte dintru alte scripturi, fiindcă în iad numai
X<risto>s au întrat. Iară, de au fost alt<ă> peştiră aceea, de aceasta nu
putem şti. Iară în iad n-au întrat”.
Dintre alte însemnări, făcute de altă mână, posterioare anului în care a
fost copiat manuscrisul, aşa cum se poate deduce din caligrafia lor, menţionăm
pe cea din partea de sus a filelor 47v şi 47r, din care se poate deduce unul din
viitorul posesor al manuscrisului: „Această Alixandrii să numeşti a lui Vasilii
<sinu Ivana…?> din satu Chiperceni. Am dat pi dâ<nsa>…” şi pe cea de pe fila
22r, un fragment dintr-un cântec: „Frunză verdi nucă sacă / Nu-mi trebui bui şi
vacă/Numai ochii negi-mi plac-o”. Apar, de asemenea, pe spaţiile nescrise ale
filelor, iar uneori şi pe cele din text, numeroase nume de familie însoţite de cifre
(probabil persoane datornice posesorului de manuscris), ca cele de pe filele 14v şi
15r-v, 17v, 22v şi 23r, 24v şi 25r etc. şi încercări de peniţă.
Un manuscris chişinăuian de la 1790 al Alexandriei 487
Cuprinsul manuscrisului. Titlul romanului este redactat deasupra textului,

început pe fila verso şi terminat pe cea recto, şi apare scris, de cele mai multe ori,
fie Împărăţie marelui Alexandru Machedon, fie, mai rar, Împărăţie lui Alexandru
Machedon. Începutul textului nu s-a păstrat. Primele secvenţe ale lui apar
pe fila 13r:
„…şi rupsă carte şi zisă cătră sol: «N-ar trebui lui Darie să grăiască cu
picioarele şi la obraz să nu caute, că încă nu este Machedonie aşa fără
de cap precum îi pare lui». Şi învăţă Alexandru pre loc să scrie carte la
Darie-împărat. Iară pe sol îl trimisă la gazdă. Şi scrisă carte întru acestaş
chip zâcând…”.
Manuscrisul conţine următoarele capitole:
Când au mers Alexandru la cetatea Solunului spre Arhidon-împărat
(f. 14 v-15 v)
Când a mers Alexandru la Atina, cetate cea mare şi slăvită
(f. 15 v-17 v)
Când au mers Alexandru la apus şi au întrat în cetate Râmului
(f. 18 -17 v)
r
De aice înainte să începe ţara cerşilor, ce să trage spre miază de

noapte, întru carele acum multe limbi şi crăii să află întru această ţară
(f. 19 v; textul se întrerupe pe fila 19v, ultimele secvenţe fiind „…luo ţara
cerşilor cu mult războiu şi vărsare de sânge şi mai bătu acolo…” şi continuă
pe fila 22 r: „…în Ţara Ungurească al patrăle rând. De acolo au venit şi
în Ţara Moldaviei în zilele lui Dragoş-voievoda. Acest domn au deşchis
Moldova, căci mai înainte au fost pustie ţara aceasta, tocma din zilele lui
Decheval, craiul nostru al daţilor celor vechi…”)
Când au mers Alexandru spre Persie în hotarăle lui Darie-împărat
(f. 22 v)
Când au scris Darie cărţi la Ierusalim, la Eghipet şi la Vavilon întărind
cetăţile lui (f. 22v-23v)
Când au mers Alexandru la cetate Ierusalimului (f. 24r)
Când au mers Alexandru la Eghipet (f. 24r)
Când au mers Alexandru la Persida asupra lui Darie-împărat (f. 26r-27r)
Darie trimisă sol şi carte la Alexandru zâcând aşa (f. 27r-29r)
Când au mers Alexandru la cetate Vavilonul (f. 29r-17v)
Plângere lui Darie dac<ă> au auzit că au luoat Alexandru şi Vavilonul
(f. 30r-30v)
Când au mers Amvis veteazul ca să taie pre Alexandru (f. 30v-31v)
Când au scris Darie al treile rând carte la Alexandru (f. 31v-32r)
Când au mers Alexandru sol la Darie-împărat şi nu l-au cunoscut pre
dânsul Darii (f. 32r; textul se întrerupe pe fila 36v la secvenţa „Alexandru
dac<ă> auzi aşa, îndată descălecă de pre cal şi găsi pre Darie cu puţintel suflet; şi
milostivindu-să Alexandru îl luo în braţ<e> şi-l ştarsă de prah…” şi continuă pe
fila 38r: „… şi şas<e> cas<e> de mărgăritariu scump de mult preţ…”
Când au mers Alexandru la împărăţiile despre răsărit (f. 39r-42v)
De aice să începi împărăţie lui Ivantie (f. 42v; textul se întrerupe pe fila 44v
cu „…ce vei merge înainte aproape de răsărit şi îndată numaidecât încă vor ieşi
înainte îngeri şi-ţ vor zice; şi precum te vor învăţa ei, aşa să faci…” şi continuă pe
fila 46v: „…era înfloriţi şi cu ramurile pân<ă> în pământ, minunat de frumoas<e>.

Şi merge Alexandru pre acel câmp frumos cu toate oştile sale…”)
De aice înainte să scrie de împărăţie lui Poriu-împărat de la Indie (f. 48v;
textul se întrerupe pe fila 48v la „…Poriu-împărat auzi că au venit Alexandru
pre hotarul lui şi-i pradă ţărâle şi-i răsâpeşti cetăţâle supuindu-le supt a lui
stăpânire…” şi continuă pe fila 51r cu „…fiindcă ei <…> vecini lui Poriu-împărat
şi ştiu tot obiceiul indienilor şi sânt tot de o lege cu dânşii…”)
Venire lui Filon, marelui voievod de la Persida (f. 52v-56v)
La <venirea lui> Alexandru în Indie, la cetatea lui Poriu (f. 56v-57v)
Pentru împărăţie Talistradiei-împărătesii a Ţării Amazoneşti (f. 57v-60r)
Războiul ce au avut Alexandru cu limbile cele păgâne (f. 60r-61v)
Pentru cetate ce din Ţara Mestredonului şi pentru curţile Candachii
Cleotilii-împărătesii (f. 61v-74v; textul se întrerupe pe fila 61v la „…Şi întru acea
cetate era o împărăteasă văduv<ă> ce o chiema Candachie Cleofila-împărăteasă
şi ave 2 feciori; şi pre unul îl chiema Candasal, iară pre altul…” şi continuă pe fila
63r cu „…căscând gura cum ar sări în apă îndată să-l înghiţe…”)
Pentru moarte marelui Alexandru-împărat cum i s-au tâmplat (f. 74v-76v;
textul se întrerupe pe fila 76v cu fraza „Iară când duce pre Alexandru la mormânt
să-l îngroape mulţi filosofi merge în urma lui de-l petrece cu mare plângere şi jale.
Şi aşa zice Aristotel…”).
Probe de text. Aşadar, cele 57 de file ale textului manuscris redau, în bună
parte, conţinutul naraţiunii despre Alexandru cel Mare, nu însă şi naşterea sa
misterioasă, copilăria şi primii ani de învăţătură a lui Alexandru.
Primele secvenţe ale romanului surprind cititorul în momentul în care
tânărul Alexandru, de curând devenit împărat al Macedoniei, şi Darie, împăratul
turcilor, îşi trimit „cărţi”, recurgând la diverse mijloace ingenioase pentru a-şi
demonstra forţa militară:
„…«Alexandru veteazul, împăratul machidonenilor, fecior lui Filip-crai şi
Olimbiiadei-împărăteasăi, scriu ţie, Darie-împărate al turcilor, sănătate. Şi
carte ce ai trimis la oamenii miei am înţeles şi-ţi foarte mulţămescu că porţi
grijă de ţara me şi pre mine, fiind cocon tânăr, mă pofteşti la Împărăţie-
Ta. Ce însă mă aştaptă pân<ă> când mă voi înţărca de la ţâţa maicii mele
şi atunce oi veni la Persida cu toţ machidonenii miei şi mă vei curteni la
împărăţie ta. Iară pre Candarcus, pre care l-ai trimis sol şi d<o>mn să fie
la Machedonie, să nu-l mai trimiţi, că nu-l vei mai vede, că încă nu este
Machedonie aşa fără de cap, precum îţ pare ţie». Cu acest răspuns s-au
întors Candarcus, solul lui Darie. Şi-i mai zis<e> Alexandru: «Candarcuse,
fereşti-te de împărăţie Machedoniei, ca să nu te primejduieşti». Iară Darie-
împărat, dac<ă> citi carte de la Alexandru, începu a râde. Iară Candarcus
zis<e>: «Nu trebuieşte să râzi, Împărăţie-Ta, de nişte cuvinte ca aceste, că
eu văzui pre Alexandru că este cocon tânăr, iară minte îi fu de bătrân. Ce
trebuieşti dintele carele te doare să-l scoţi întăi când te doare, că apoi mai
rău te va dure. Şi spinul să-l scoţ de mic, că mare nu-l vei pute scoate şi te
va zgârâie foarte rău». Iară Darie de aceea nu să grij, ce chiem<ă> pre
boierii şi scrisă alt<ă> carte la Alexandru zâcând aşa: «Darie-împărat preste
toţ împăraţii şi Dmnezăul turcilor, scriu ţie, fătul mieu Alexandre,
sănătat<e>. Dară eu n-am ştiut că eşti tu atâta de înţălept, ce te-am cunoscut
din solie […] tăi. Ce să ştii tu că mândrie tinerilor scumpă esti; pentru acea
iată că ţ-am trimis giucărei copilăreşti, căruţ cu 2 roate să te joci cu dânsul.
Şi ţ-am trimis şi 2 racle deşarte să mi le umple de galbeni, haragiul de un
an. Şi ţ-am mai trimis şi 2 saci cu mac să-l numeri, să vezi câtă oaste am eu.
Iară tu să ştii că vei veni legat la mine». Şi trimis<e> carte aceasta pr<e> alt
sol la Alexandru. Şi dac<ă> întră, să închin<ă> lui Alexandru şi scoas<e>
giucăreele, raclele şi sacii cu macul şi-i dede şi carte. Iară dacă citi carte,
clăti cu capul şi zis<e>: «O, nespusa ta mândrie şi nebunie, Darie-împărat,
că tu cu Dmnezău te potriveşti, iar mie mi s<e> pare că, de-mi va ajuta
Dmnezău, niciunui om dintru cel proşti nu te vei pute potrivi. Şi pân<ă>
în ceriu te vei înălţa, dară pân<ă> la iad te vei pogorî». Şi luo mac din
saci şi începu a roade, iară raclele le spars<e>. Şi trimis<e> solul la gazdă
şi scrisă carte întru acestaş chip zâcând: «Alexandru-împărat preste toţ
împăraţii cu voie şi mila lui Dmnezău Savaot din ceriu, veteaz vetejilor
al machedonenilor de la Filip cetate, scriu ţie, Darie-împărate, sănăt<ate>.
Iată să ştii tu că astăz ai ajuns mint<e> de copil mic şi bătrâneţâle tale le-ai
dat câinilor, căci mi-ai trimis mie jucărei copilăreşti, căruţ cu 2 roate. Ce
să ştii tu că, precum să joac<ă> copii cu căruţul, aşa voi şi eu să m<ă>
joc cu tine, numai aştapt<ă> puţin<ă> vreme şi apoi vei vede. Iară raclele
mi-ai trimis poclon, iară macul l-am ros şi fu dulce şi moale. Dară eu ţ-am
trimi<s> numai o traistră de chiperi să vezi şi să cunoşti cât <sânt> de iuţ
machidonenii ca chiperiul. Şi te rog ţine-ţ Răsăritul, că ţi-i destul, iară de
Apus te fereşte». Aceasta scriind Alexandru, au trimis carte aceea pre solul
lui Darie-împărat. Iară el, dac<ă> citi carte, să umplu de mânie şi porunci
<…> să s<e> gătească de război, ca să marg<ă> să tropşască toată Ţara
Machedonie, să o facă pământ şi cenuş<ă>. Ce nu l-au lăsat boierii lui
zâcând: «Împărate, nicidecum să nu faci un lucru ca acesta, care vine cu
mare ocară şi ruşine Împărăţii-Tale să baţ război cu un copil fără de
vârstă, că te vor râde şi te vor huli toţ împăraţii lumii, fiind Împărăţie-Ta
împărat mare şi vestit. Căci, de au şi scris Alexandru Împărăţii-Tale
nişte cuvint<e> ca aceste împrotivă, de aceea nu este minune, că este mic
şi nebun. Iară Împărăţie-Ta eşti împărat înţălept şi bătrân şi nu să cade a
bate Împărăţie-Ta război cu unul ca acela, căci esti fără de vârstă». Cu
aceste cuvint<e> a boierilor s-au mai îmblânzit Darie-împărat şi n-au mai
adaos a mai trimite alt<e> cărţ la Machedonie pân<ă> când s-au bătut
cu Alexandru, precum înainte arată” (13r-14v).
Acţiunea se desfăşoară cu mare intensitate, cum se poate deduce din titlurile
capitolelor, care numără peste 25.
Ultimul capitol descrie cu mult amănunt, pe o notă sentimentală şi tristă,
ultimele clipe din viaţa lui Alexandru:
„…Iar Levcaduş atunce băgă în pahar otrava şi turnă vin şi dede lui
Alexandru de bău. Şi cum bău, îndată şi pricepu că era otrava foarte mare.
Şi strigă pre Filip vraciul şi zis<e>: «O, dragul mieu Filipe vraciule, bău
vin dulce şi s<e> făcu foarte amar, că-m mars<e> răc<e> prin inim<ă>
şi slăbi tot trupul mieu». Iară Filip îndat<ă> sări de la mas<ă> şi începu a
topi ierbi şi dede lui Alexandru de bău, ca să mai poprească putere otrăvii.
Şi zis<e> Alexandru: «O, dragul mieu Filipe vraciule, poţ tu acum să-m
dai zile de la tine?». Filip zis<e>: «Numai Dmnezău poate da zile, iară
eu nu pot. Da-ţ-voi numai 3 zile pân<ă> când îţ vei tocmi împărăţiile şi
d<o>mniile». Atunce clăti Alexandru cu capul şi zis<e>: «O, mincinoas<ă>
lume şi mărire putredă, cum te arăţ în puţin<ă> vreme dulce şi frumoas<ă>,
iară mai apoi urâtă şi netrebnic<ă>. Te prefaci că puţin<ă> vreme vieţuiiu
cu tine şi acum degrabă mă lipsiiu de tine». Şi căută spre machidoneni
şi zis<e>: «O, dragii miei machidoneni, doară voi îmi puteţ da zile de la
voi?». Zis-au lui machidonenii: «De ar fi voia lui Dmnezău, dare-am
toate zilele noastre pentru tine». Iarăş zis<e> Alexandru: «O, dragii
miei machidoneni, cum luoai toat<ă> lume şi nimene nu au putut să-m
stei împrotiv<ă>, iară eu stam împrotiv<a> a întunerece de oameni şi nu
mă temem de dânşii de toţ, cum mă tem acum numai de o moarte.
Plângeţ toţ, machidonenii, pentru mine, că de astăz vă despărţiţ
toţ de mine». Şi chiemă pre maică-sa, Olimbiiada, şi pre împărăteasa
lui, Ruxanda. Şi zis<e> lui Filon şi lui Potolomei: «Iată, fraţilor, că de astăz
dau la mâna voastră pre maică-me, Olimbiiada, şi pre împărăteasa me,
Ruxanda, ca să le cinstiţ şi să le socotiţ pân<ă> la moarte lor şi să nu
uitaţ dragoste şi frăţie noastră ce am avut noi când trăiem în lume. Deci
toat<ă> lume bine să o orântuiţ cu judecăţ drepte şi Machedonie
să o cinstiţ şi dup<ă> moarte me. Trupul mieu să-l îngropaţ la
Alexandrie cetate». Şi veniră toţ ostaşii lui Alexandru de-ş luoară
zioa bună şi iertăciune de la dânsul. Atunce porunci Alexandru de spars<e>
toate vistierile împărăteşti şi le împărţi oştenilor lui celor veteji. Şi nu
s<e> băga nici întru o sam<ă> aurul şi argintul în zilele lui Alexandru, ca
cum nu s-ar băga în sam<ă> acum hierul şi plumbul în zilele noastre. După
aceea zis<e> Alexandru să-i aduc<ă> pre Ducepal, calul său cel minunat.
Şi-l adusăr<ă>. Iară dac<ă> îl văzu Alexandru, îl apucă cu mâna de corn
şi-l sărută în frunte şi începu a plânge zâcând: «O, dragul mieu Ducepal, să
ştii că de astăz înainte altul ca Alexandru nu te va mai încăleca». Iară calul,
fiind cu dar dmnezăiesc, au priceput că Alexandru vra să moară şi-ş
plecă capul pre braţăle lui Alexandru. Şi-i curge lacrămile din ochi, cât să
minuna toţ cei ce privie: un dobitoc necuvântătoriu făce jale pentru
moarte stăpânului său. Apoi îş rădic<ă> capul în sus şi bătu cu piciorul
foarte tare, cât s-au cutremurat locul un<de> sta; şi au nechezat tare şi,
căutând preste oaste, văzu pre Levcaduş otrăvitoriul. Şi îndat<ă> s-au
răpezit asupra lui ca fulgerul şi, lovindu-l tocma în pântece cu cornul, îl
rădică în sus şi apoi îl trânti de pământ de-l făcu mici bucăţ cu picioarele. Şi
aşa îş dede Levcaduş optrăvitoriul spurcatul suflet în mâinile diiavolului.
Apoi râncheză calul şi mai tare ca un leu turbat şi plecă a fugi pre câmpii
Sinariului cu şe, cu sabie, cu armele şi cu toate podoabele cele împărăteşti
pre dânsul. Şi de ici nimene nu l-au mai văzut pân<ă în zioa de astăz ce s-au
făcut şi unde s-au dus, precum sângur Alexandru i-au zis. Când s-au plinit
zioa a triia, au chiemat Alexandru pre toţ voievozi lui cei credincioş
şi ş-au luoat iertăciune de la dânşii şi de la maică-sa şi de la Ruxanda-
împărăteasa. Aceste de mai pre urmă cuvinte dac<ă> le zis<e> muri. Şi
aşa să săvârşi marele împărat Alexandru de la Machedonie în luna lui mai
în […] zile, fiind om ca de […] de ani. Şi au împărăţit […] ani. Iară atâta
plângere s-au făcut, care nu s-au mai făcut de cându-i lum<e> la alt<ă>
împărăţie. Că pân<ă> şi copii cei mici din braţăle maicilor să văieta,
plânge şi striga zâcând: «Unde te tuci, împărate Alexandre, de ne laş
pre noi săraci?». Iară mumă-sa, Olimbiiada, şi împărăteasa lui, Ruxanda,
umbla moarte să-ş fac<ă>, ce nu le lăsa Filon şi Potolomei. Atunce
începu Ruxanda a plânge şi cu glas de jale a zice: «O, viiaţa me cea mare
şi plină de scârbă! Astăz au pierit soarele şi lumina tuturor limbilor. Astăz
s-au umplut codrii şi câmpii de lacrămile mele. Astăz s-au stins lumina
sufletului mieu. Astăz luna şi stelile au apus de la ochii miei. Iată astăz toată
oaste şi toţ vetejii tăi plâng dup<ă> tine. Dulcele mieu Alexandre, cum
de te înduraş de mă lasaş prin ţări streine? Că tatăl mieu, Darie, când
au murit, nu am plâns aşa după cum plâng acum dup<ă> tine, ticăloas<a>
viiaţa me ce fără de vreme şi nenorocită! Dar eu în ce ţară voi merge ca s<ă>
găsăsc eu de acum pre Alexandru? De unde m-ai luoat şi unde m-ai lăsat?
Pentru aceea şi eu de tine nu mă voi despărţî». Şi luo sabie lui Alexandru
şi o înfipsă tocma în inim<ă> şi căzu moartă preste Alexandru. Apoi mai
mult<ă> plângere şi jale s-au făcut, cât luoar<ă> pre toţi fric<a> şi spaimă.
Şi le făcură la amândoi o raclă de aur şi cu pietri scumpe împodobit<ă>.
Şi aşa îi petrecur<ă> cu toate oştile pân<ă> la mormânt şi cu mare cinste
îi îngropară. Iară când duce pre Alexandru la mormânt să-l îngroape, mulţ
filosof merge în urma lui de-l petrece cu mare plângere şi jale. Şi aşa
zice…” (f. 75v-76r).
Particularităţi de limbă. Limba textului reflectă deopotrivă atât fenomene
lingvistice de tip nordic (moldoveneşti sau cu precădere moldoveneşti), cât şi
fenomene lingvistice localizabile în zona sudică (muntenisme sau preponderent
muntenisme).
Dăm în continuare, selectiv, câteva exemple de fonetisme caracteristice
epocii în care a fost redactată copia.
– a posttonic etimologic apare conservat în cele două ocurenţe ale
cuvântului dascal (56r);
– ă aton este menţinut în păhar(34v); v. însă şi pahar (34r);
– ă nu s-a păstrat, ci a evoluat, prin stadiul e, la i: privie (76r);
– în formele verbului a ridica pare să atestăm fonetismul veci, neevoluat
la i: rădică (55v);
– ă etimologic a evoluat la o: folosi-m-va (24v);
– fonetismul e este redat în formele verbului a citi: cetiră (24v); cf. însă şi
să citească (32v);
– e medial aton se închide la i: prietinilor (54r), au vinit (22r); cf. şi fecior
(43 ), fetele (59r);
v
– în a întra şi derivate consemnăm, fără excepţie, fonetismul arhaic: va

întra (15v);
– evoluţia lui î la u este consemnată în: umbla (57r), umblând (24v) şi să
umplu (14r);
– u iniţial trece la i, prin asimilare vocalică, în sisioară (54v);
– epenteza semivocalei i se întâlneşte frecvent: mâine (24v); câinilor
(14 );
r
– diftongul ea este redus la e: ave (24v), vede (24v), me (63r);

– diftongul ia (medial şi final), în poziţie tare, evoluează frecvent la ie în

cuvinte ca junghie (55v), a tăie (53r);
– palatalizarea labialelor p, în stadiul k, şi a lui f, în stadiul h, este consemnată
în: chiperi (14r), her (48v);
– rostirea dură a labialelor este pusă în evidenţă de grafii ca să otrăvască
(24v), să să lovască (55r); aştaptă-mă (32r);
– s, ţ şi z au timbru dur în cuvinte ca să vesăliră (57v), înţălept (55r), zâcând
(58 ), dar şi zioa (55r), zile (58r), zidiu (61r);
v
– rostirea dură a lui r este consemnată în s-au răpezit (76r);

– r nu a fost disimilat în prepoziţiile pre (63v), preste (14r);
– s şi j au timbru dur: şarpe (63r), dar şi jilţul (56v), şede (63r),
uşe (sg. 61r);
Din domeniul lexicului am selectat unii termeni care, deşi curenţi în
epocă, fie că au dispărut din fondul activ al românei actuale, devenind arhaice
sau regionale, fie că au cunoscut, ca rezultat al modificărilor semantice, sensuri
distincte de cele din limba literară contemporană.
beli vb. „a jupui” (48v);
bere s. f. „băutură” (24v);
carte s. f. „scrisoare” (54r);
cădea vb. „a ajunge, a sosi” (53v);
căuta vb. „a privi” (33v);
ciudesă s. f. „minune” (47v);
clăti vb. în expr. a clăti cu capul „a clătina capul (din cap), a da din cap”
(33r, 35v);
a clăti vb. „a se mişca, a se clinti” (54v);
corcodel s. m. „crocodil” (63r);
crunt adj. „însângerat, plin de sânge” (40v);
cure vb. „a curge” (53r);
deosebi vb. „a se despărţi” (44r);
desăvârşit adv. „definitiv, de tot” (40v);
dumesnici vb. „a domestici” (47v);
gadină s. f. „animal sălbatic” (47v);
jecui vb. „a prăda” (53v);
judeca vb. „a conduce, a administra” (39v);
iertăciune s. f. „iertare” (76r);
ispolin s. m. „uriaş” (47r);
lifantă s. f. „elefant” (51v, 52r);
limbă s. f. „neam, popor” (39r);
a se lovi vb. „a se bate, a se lupta” (54v);
mişel adj. „sărman” (48r);
muiere s. f. „femeie, soţie” (44v);
ocainic s. m. „sărman”: ocainicul de mine (53v);
osebit adj. „aparte” (44v);
nărui vb. „a cădea” (42v);
negomudri s. m. „înţelepţi goi, brahmani” (42v);
nevoie s. f., în expr. a avea nevoie „ a suferi, a pătimi” (39v);
pardos s. m. „leopard, panteră” (51v);
poamă s. f. „fruct” (41v, 43v);

poclon s. n. „dar”, cadou, plocon” (43r);
rând s. n. „rânduială” (40r, 47v);
scula vb. „a se ridica la luptă” (42r);
sfârşenie s. f. „sfârşit” (39v);
scriptură s. f. „scris” (48v);
sparge vb. „a împrăştia, a răzleţi o oaste; a birui” (54r);
stob s. n. „gard, îngrăditură” (stoburi de pietre 40r);
tabără s. f. „loc de popas al unei oşti”, în expr. a se aşeza cu tabără (40r),
a pune tabără (42v), a sta tabără (41r, 42v);
ticălos adj. „sărman” (36v);
vedenie s. f. „vis” (32r);
zahară s. f. „produse alimentare” (52v).
Privit în ansamblu, textul cuprins în manuscrisul românesc al Alexandriei
de la 1790 prezintă interes pentru istoria limbii literare şi prin faptul că reflectă
stadiul atins de limba noastră de cultură la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Punerea în circulaţie a versiunii chişinăuiene, sub forma unei ediţii, se impune,
ea completând lista de lucrări, nu tocmai bogată, care aparţin acestei perioade
insuficient cercetate.
1. B. P. Hasdeu, Etimologicum magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice

şi poporane a românilor, Bucureşti, 1986.
2. Mihai Moraru, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a cărţilor populare
laice, partea I, sub îngrijirea ştiinţifică a lui I. C. Chiţimia, Bucureşti, 1976.
3. Cele mai vechi cărţi populare în literatura română. Coordonator, Alexandru
Mareş. [Vol.] XI. Alexandria. Cea mai veche versiune păstrată. Studiu introductiv,
ediţie şi glosar de Florentina Zgraon, Bucureşti, 2006.
4. N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Bucureşti, 1910.
5. N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Noi contribuţii (studiu şi
text), Bucureşti, 1922.
494
CRITERIILE DE PREZENTARE A UNITĂŢILOR

FRAZEOLOGICE ÎN DICŢIONARELE EXPLICATIVE
LIDIA VRABIE
Dicţionarele sunt considerate instrumente de cunoaştere a limbii. Din acest

motiv, pe lângă faptul că includ lexicul de bază al limbii, ele încorporează şi
expresii frazeologice. Un dicţionar va fi considerat o colecţie reală de unităţi
lexicale şi va servi cu adevărat la formarea simţului limbii doar atunci când va
include cât mai multe expresii frazeologice, minuţios selectate şi însoţite de
explicaţii veridice [1, p. 102 ].
Expresiile frazeologice alcătuiesc o adevărată bogăţie a limbii, fiind
frecvent folosite ca nişte fragmente gata făcute, cu un sens care diferă de cel
al elementelor componente ale expresiei. „Ele posedă o calitate preţioasă, sunt
expresive şi plastice, aducând nuanţe noi, proaspete în comparaţie cu sensurile
cuvintelor sinonimice” [2, p. 30 ]. De exemplu, zgârâie-brânză = „zgârcit”;
papă-lapte = „molâu”; poamă bună sau bună poamă = „persoană cu apucături
rele; coadă de topor = „trădător”; fluieră-vânt sau vântură-lume = „hoinar” etc.
Care este locul expresiilor frazeologice în dicţionare?
După părerea noastră, nu sunt încă elaborate principii riguros selectate de
repartizare a frazeologismelor în dicţionarele explicative. În diferite dicţionare
expresiile sunt prezentate diferit. Spre exemplu, în Dicţionarul explicativ şi practic
al limbii române de azi (E. Comşulea, V. Şerban, S. Teiuş) frazeologismele şi-au
găsit locul imediat după prezentarea sensurilor cuvântului-titlu, urmând după un
cerc plin, în ordinea alfabetică a cuvintelor alcătuitoare.
De ex., a face vb. după explicarea a optsprezece sensuri urmează expresiile
frazeologice: ● A avea (de-) a face cu cineva = „a se răfui”; a face abstracţie de
…= „a ignora”; a face bine = „a se simţi bine”; a i-o face (lată sau cu vârf) = „a-i
cauza cuiva neplăceri”; a-i face cuiva una (şi bună) = „a-i face cuiva un rău”; a-l
face pe cineva cum îi vine la gură = „a-l ocărî foarte tare”; Ce are a face? = „ce
interesează?” Ce-i de făcut cu…= „cum să se procedeze cu…”; Ce mai faci? =
„cum trăieşti?” etc. [3, p. 251].
Alte dicţionare (Noul dicţionar universal al limbii române) includ
expresiile frazeologice în articolul lexicografic al tuturor cuvintelor ce intră în
componenţa ei, după sens. De ex., a tăia frunze la câini (câine, frunză, a tăia), dar
explicaţia se dă o singură dată la cuvântul pe care cade greutatea semantică (câine)
[4, p. 287], în celelalte cazuri se face trimitere la cuvântul cu explicaţia. De ex.,
subţire adj. … ♦ a avea obraz subţire v. Obraz [4, p. 1579]. Credem că acest
procedeu de a prezenta un frazeologism agravează găsirea expresiei, deoarece
alegerea cuvântului-cheie de către cititor este de multe ori subiectivă.
Dicţionarele elaborate de Sectorul de Lexicologie şi Lexicografie al
actualului Institut de Filologie al AŞM. (DELM, DEU, Dicţionar concentric al
limbii române etc.) prezintă expresiile frazeologice pe lângă sensurile cuvântului-
titlu, după romb. Evidenţierea cuvântului-cheie al unei expresii sub care să
Criteriile de prezentare a unităţilor frazeologice 495
în dicţionarele explicative
figureze construcţiile respective s-a făcut având în vedere semnificaţia
întregii expresii, fără a trimite la alt component al frazeologismului, iar
articolul lexicografic are aproximativ atâtea romburi câte sensuri are.
De ex., în Dicţionarul explicativ uzual al limbii române substantivul lume
are următoarele sensuri cu expresiile frazeologice: 1) … univers. ♦ De când
(e) lumea (şi pământul) = „din totdeauna”. Pentru nimic în lume = „cu nici
un preţ”. 2) … pământul cu întreaga lui viaţă. ♦ În (sau prin) toată lumea
(sau în lumea toată) = „pretutindeni”. A-şi lua lumea în cap = „a pleca
undeva departe”. A cutreiera toată lumea ( a umbla prin lume) = „a călători
mult”. 4) … omenire, umanitate. ♦ Lumea toată (sau întreagă) = „mulţime
de oameni”. 6) … norod. ♦ Lume de pe lume = „mulţime foarte mare”.
7) … ambianţă. ♦ A fi în rând cu lumea = „a fi la nivelul cuvenit”. A ieşi în
lume = „a lua contact cu societatea”. 8) … viaţă. ♦ A veni pe lume = „a se
naşte”. A nu-i fi dragă lumea = „a fi sătul de viaţă” etc. [4, DEU, p. 318 ].
Când expresia are două, trei cuvinte cu aceeaşi greutate semantică, ea este
prezentată, de obicei, la primul cuvânt, chiar dacă acesta nu comportă semnificaţia
respectivă. De ex., ce-i în mână, nu-i minciună s-a dat la mână [4, DEU,
p. 343].
Deşi în lexicografie nu sunt principii unice de tratare a materialului
frazeologic, totuşi în practica lexicografică se susţine aplicarea următoarelor
principii de găsire a cuvântului-cheie [6, p. 8 ].
■ Unităţile frazeologice construite din substantiv + substantiv se dau la
primul substantiv. De ex., apă de ploaie = „vorbe goale” se dă la apă; calea-valea
= „fie, aşa şi aşa” se dă la cale; baie de sânge = „măcel” se dă la baie; linişte şi
pace = „calm” se dă la linişte.
■ Cele construite din substantiv + adjectiv se dau la substantiv. De ex.,
gurile-rele = „bârfitori” se dă la gură; limbă lungă = „flecar” se dă la limbă;
cornul abundenţei = „belşug” se dă la corn; noapte albă = „noapte de nesomn”
se dă la noapte.
■ Cele construite din substantiv + pronume se dau la substantiv. De ex., om
de-al nostru = „persoană de încredere” se dă la om; pe legea mea = „pe cuvântul
meu” se dă la lege; din partea cuiva = „delegat, sol” se dă la parte.
■ Cele construite din substantiv + adverb se dau la substantiv. De ex., din
cale-afară = „peste măsură” se dă la cale; cu vârf şi îndesat = „din belşug” se dă
la vârf.
■ Cele construite din adjectiv + substantiv se dau la adjectiv. De ex., fudul
de-o ureche = „surd” se dă la fudul; mare pagubă! = „puţin îmi pasă” se dă la
mare; vechi ca pământul = „foarte vechi” se dă la vechi.
■ Cele construite din verb + substantiv se dau la substantiv. De ex., a sta la
taifas = „a vorbi” se dă la taifas; a obţine o victorie = „a birui” se dă la victorie;
ucigă-l crucea = „drac” se dă la cruce.
■ Cele construite din verb + substantiv + substantiv se dau la primul
substantiv. De ex., a pune unghia în gât = „a forţa” se dă la unghie; a pune
piciorul pe grumaz = „a subjuga” se dă la picior; a arunca praf în ochi =
„a amăgi” se dă la praf.
■ Cele construite din verb + verb se dau la primul verb. De ex.,
du-te-vino = „încolo şi încoace” se dă la a duce; lasă-mă să te las = „persoană
neglijentă” se dă la a lăsa; ninge-plouă = „în orice împrejurare” se dă la
a ninge.
496 Lidia VRABIE
■ Cele construite din verb + adjectiv se dau la adjectiv. De ex., a ajunge

bine = „a prospera” se dă la bine; a arăta rău = „a avea o înfăţişare bolnăvicioasă”
se dă la rău; na-ţi-o bună ! = „asta mai lipsea” se dă la bun.
■ Cele construite din verb + adverb se dau la adverb. De ex., a da afară =
„a concedia” se dă la afară; a vorbi aiurea = „a vorbi fără sens” se dă la aiurea;
a umbla lela = „a hoinări” se dă la lela; a mânca popeşte = „a mânca mult” se dă
la popeşte.
■ Cele construite din verb + pronume se dau la verb. De ex., a o împlini
cu cineva = „a o păţi” se dă la a împlini; a se îndulci la ceva = „a se obişnui (cu
ceva)” se dă la a se îndulci; nu face nimic = formulă de politeţe se dă la a face;
lasă pe mine (pe noi) = „bizuie-te pe mine (pe noi)” se dă la a lăsa.
■ Cele construite din verb + numeral se dau la verb. De ex., a face
trei-trei = „a tremura” se dă la a face; a bea (a mânca) cât şapte = „a bea
(a mânca) foarte mult” se dă la a bea.
■ Cele construite din verb + interjecţie se dau la verb. De ex., a trage
hăisa = „a nu fi de acord cu alţii” se dă la a trage; a face hârşti = „a înhăţa”
se dă la a face.
■ Cele construite din adverb + adverb se dau la primul adverb. De ex.,
târâş-grăpiş = „anevoie” se dă la târâş; azi aşa, mâine aşa = „mereu în felul
acesta” se dă la azi; azi-mâine = „în zilele apropiate” se dă la azi; tot atât
= „indiferent” se dă la tot; de aici (de acum, de astăzi, de azi etc.) încolo =
„pe viitor” se dă la aici.
■ Cele construite din pronume + pronume se dau la primul pronume. De
ex., eu şi cu mine = „chiar eu” se dă la eu; noi între noi = „între ai noştri” se dă
la noi.
■ Cele construite din numeral + substantiv se dau la substantiv. De ex., de
doi bani = „fără valoare” se dă la ban; de trei parale = „de calitate proastă” se
dă la para; primul (cel dintâi) pas = „început, debut” se dă la pas; la doi paşi =
„(foarte)aproape” se dă la pas; în patru iţe = „foarte beat” se dă la iţă.
■ Cele construite din numeral + numeral se dau la primul numeral. De ex.,
mii şi sute = „o cantitate foarte mare” se dă la mie; sută la sută = „complet, în
întregime; sigur” se dă la sută; mii şi mii = „foarte mulţi” se dă la mie.
■ Cele construite din prepoziţie + substantiv se dau la substantiv. De ex.,
la alegere = „după cum vrea fiecare” se dă la alegere; pe apucate = „ în grabă” se
dă la apucate; pe ales = „ după plac” se dă la ales; fără (de) păcat = „nevinovat”
se dă la păcat; pe sub mână = „pe ascuns” se dă la mână.
■ Cele construite din prepoziţie + adverb se dau la adverb. De ex., până
aici = „ajunge! Încetează!” se dă la aici; la o adică = „la nevoie” se dă la adică;
în de aproape = „intim” se dă la aproape.
■ Cele construite din prepoziţie + numeral se dau la numeral. De ex., cu
miile, cu sutele = „foarte mulţi” se dă la mie; cât patru = „foarte puternic” se dă
la patru.
■ Cele construite din prepoziţie + pronume se dau la pronume. De ex.,
până una-alta = „între timp” se dă la una; între noi = „în secret” se dă la noi.
■ Cele construite din conjuncţie + substantiv se dau la substantiv. De ex.,
nici pomeneală, nici un pic, nici de poftă = „nimic” se dă la pomeneală, pic,
poftă; nici (un, de-un) pas = „nicidecum” se dă la pas.
■ Cele construite din conjuncţie + adjectiv se dau la adjectiv. De ex., nici
albă, nici neagră = „ nicicum” se dă la albă.
Criteriile de prezentare a unităţilor frazeologice 497
în dicţionarele explicative
■ Cele construite din conjuncţie + adverb se dau la adverb. De ex., nici aşa,
nici aşa = „nici într-un fel” se dă la aşa; ca mâine, poimâine = „în curând” se dă
la mâine; ca ieri (alaltăieri) = „de puţin timp” se dă la ieri.
■ Cele construite din interjecţie + adverb se dau la adverb. De ex., hâţ în
sus, hâţ în jos = „cu mişcări repezi în sus şi în jos” se dă la sus; hâr încoace, hâr
încolo = „nehotărât” se dă la încoace.
■ Cele construite din interjecţie + substantiv se dau la interjecţie. De ex.,
scârţa-scârţa pe hârtie = „conţopist” se dă la scârţ; tura-vura la minciuni =
„pălăvrăgeală” se dă la tura; hai noroc = formulă de salut se dă la hai.
Dicţionarele explicative existente sunt, menţiona regretatul acad. S. Berejan,
realizate în linii mari de pe poziţii conceptuale tradiţionale, urmărindu-se
doar îmbogăţirea registrului şi acumularea de informaţie lingvistică, mai ales
extralingvistică, considerată utilă pentru acei cărora le sunt adresate aceste
dicţionare. Mai urmăreşte, în special, funcţionalitatea lexicului şi se ignorează
sistematicitatea lui, care însă într-o lucrare ce prezintă vocabularul limbii în tot
ansamblul său, este o deficienţă regretabilă [7, p. 76]. Necesitatea unei noi metodici
de elaborare a dicţionarelor este confirmată în lucrările lexicografice întocmite de
Sectorul de lexicologie şi lexicografie al Centrului de Lingvistică (DELM, DEU,
DECE). Scopul şi sarcina sectorului rămân aceleaşi de „…căutarea celor mai
adecvate căi de prezentare lexicografică a vocabularului, căi ce, pe de o parte, ar
lărgi informaţia oferită despre lexicul limbii, iar pe de alta, ar prezenta această
informaţie într-o formă clară şi comodă pentru cititor” [5, DELM, p. 6 ].
1. Corlăteanu Nicolae, Probleme de frazeologie în dicţionarele bilingve şi

explicative, în „Cercetări de lingvistică”, anul VI, nr.1, 1961, p. 102.
2. Lupuşor Larisa, Cu privire la tratarea frazeologismelor în dicţionarele
explicative, în „Studii de lexicografie şi lexicologie”, Chişinău-Bucureşti, 1973,
p. 30-41.
3. Comşulea Elena, Şerban Valentina, Teiuş Sabina, Dicţionar explicativ şi
practic al limbii române de azi, Chişinău, 2007, p. 251.
4. Oprea Ioan, Radu Rodica, Panfil Carmen-Gabriela, Zastroiu Victoria, Noul
dicţionar universal al limbii române, Chişinău-Bucureşti, 2006.
5. Dicţionar explicativ al limbii moldoveneşti, vol. II, Chişinău, 1985,
Dicţionar explicativ uzual al limbii române, Chişinău, 1999, Dicţionar explicativ
ilustrat. Clasele I-IV, Chişinău-Bucureşti, 2003, Dicţionar explicativ concentric,
vol. II, în curs de apariţie.
6. Celac Tatiana, Eţcu Ion, Ursu Tamara, Dicţionar moldovenesc-rus, Chişinău,
1989, p. 8.
7. Berejan Silviu, Reinterpretări lexicografice ale unităţilor de vocabular
în dicţionarul explicativ, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1992,
nr. 4, p. 76.
498
NOTE PRIVIND CORECTITUDINEA UTILIZĂRII

UNOR ÎMPRUMUTURI
ANA VULPE
Este evident faptul că înnoirile din limbă sunt determinate, întâi şi întâi, de
necesităţile obiective de fixare prin limbă a noilor valori materiale şi spirituale.
Or, pătrunderea neologismelor în limbă este un proces ce are loc în concordanţă
cu exigenţele comunicării şi necesităţile cunoaşterii, determinate de evoluţia
continuă a societăţii.
Împrumuturile lexicale neologice sunt cuvintele pătrunse în limba
română aproximativ pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea până astăzi. La început
împrumutul se efectua prin traduceri. Anume traducerile favorizau preluarea unor
cuvinte străine. Traducătorul, dintr-o anumită comoditate, nu mai căuta sinonimul
românesc, ci adapta termenul străin la limba română. Începând cu acea perioadă
şi până în prezent, împrumuturile au sporit substanţial vocabularul limbii române,
contribuind, totodată, şi la modernizarea lexicului. Remarcăm că procesul de
modernizare a lexicului s-a amplificat, mai ales, în ultimii 10-20 de ani, fapt
condiţionat de lărgirea relaţiilor economice şi culturale, de creşterea interesului
pentru limbile de largă circulaţie, cu precădere pentru limbile franceză, engleză,
italiană etc. Ideea rolului limbilor cu prestigiu cultural şi social mai ridicat
a fost lansată încă de lingviştii americani E. Sapir şi L. Bloomfield. E. Sapir, spre
exemplu, a demonstrat că limbile de mare propagare culturală pot împrumuta un
număr considerabil de lexeme altor limbi, fără a primi nimic în schimb.
Pe baza concepţiei lui F. de Saussure privind lingvistica internă, opusă
lingvisticii externe, împrumutul nu apare în această postură decât după ce a fost
introdus în noul sistem, pentru că el nu există decât prin opoziţie cu alte cuvinte,
care sunt anterioare lui în sistemul limbii respective. Dar fiecare îmbogăţire şi
fiecare sărăcire a sistemului conduce la reorganizarea tuturor vechilor opoziţii
distinctive ale sistemului [vezi 1].
Procesul de modernizare a lexicului a constat, pe de o parte, în împrumutarea
din limbile menţionate mai sus, şi nu numai, a numeroşi termeni necesari referitor
la ştiinţă, cultură, tehnică, comerţ etc. şi, pe de altă parte, în substituirea multor
cuvinte din fondul vechi al limbii române cu sinonimele lor neologice. În această
ordine de idei, menţionăm faptul că noul în limbă nu întotdeauna se produce
cu acelaşi grad de obligativitate. Sub acest aspect, amintim că în literatura de
specialitate există noţiunile de neologism „absolut necesar” (adică a apărut
un obiect, un fenomen nou, trebuie să apară şi denumirea corespunzătoare) şi
neologism „de lux” (când e vorba de o împrospătare a lexicului, deşi există
cuvinte pentru denumirea obiectului, fenomenului respectiv) [vezi 2].
Prin urmare, unităţile care intră în limbă odată cu noţiunea desemnată şi
inexistentă în limba dată sunt considerate necesare, iar acele care vin să înnoiască,
Note privind corectitudinea utilizării unor împrumuturi 499
să împrospăteze, să îmbogăţească lexicul cu noi forme sunt numite „de lux”.

Din seria celor dintâi indicăm astfel de inovaţii lexicale ca parbriz, telecomandă,
a picheta, moratoriu, maraton, sponsor, imprimantă, display raiting, brifing,
liberalizare, tender, pizza şi multe altele. Din categoria acelora din urmă fac parte
elemente lexicale ca market, computer, parking, service, week-end, exchange,
show, top, parapet etc. Dacă în ce priveşte importanţa împrumuturilor din prima
clasă nu se discută, atunci referitor la cele din clasa a doua se opinează că ele,
oricum, au şi anumite avantaje faţă de unităţile băştinaşe. De obicei, acestea sunt
monosemantice, desemnând noţiunea cu o mai mare precizie, fapt deloc neglijabil
în procesul de comunicare [vezi 3].
Totodată, unităţile străine comportă şi anumite nuanţe distinctive faţă de
cele băştinaşe, altfel ele nici nu ar putea coexista în limbă, ar fi inutile. Amintind
aici şi de principiul economiei în comunicare, menţionăm că o bună parte din
împrumuturile în cauză vin să substituie unele sintagme bi- tri- şi, mai ales,
plurimembre, formate din termeni ai limbii române. (De ex.: monolexemele
parbriz [< fr. pare-brise], remontoar [< fr. remontoir] şi imprimantă [< fr.
imprimante] substituie respectiv îmbinările polimembre geamul din partea din
faţă a unui vehicul; mecanismul pentru întoarcere a arcului unui ceasornic şi
dispozitiv pentru extragerea datelor din calculatoare şi înscrierea lor automată
pe hârtie; anglicismele blues, display substituie îmbinările dans lent cu caracter
melancolic şi respectiv dispozitiv de vizualizare la un calculator; cuvântul german
bliţ substituie îmbinarea sursă intensă, de scurtă durată, la unele aparate de
fotografiat etc.).
Constatând faptul că în ultimele decenii modernizarea lexicului s-a produs
prin neologisme, mai ales, de origine anglo-americană, totuşi nu putem diminua,
în acest sens, nici rolul împrumuturilor de sursă romanică, în special a celor din
limba franceză. Iată doar câteva dintre acestea: bruion, bumerang, desuetudine,
expeditiv, golaveraj, holocaust, lucrativ, picnic, papiotă, remontoar, revolutiv,
reverenţă, reviriment etc.
Desigur, bogăţia de cuvinte împrumutate transformă radical imaginea
limbii române literare moderne, procesul fiind salutar.
Problema constă însă în faptul că de multe ori utilizarea împrumuturilor
este secundată de o serie de abateri de la normă. După cum se ştie, în interiorul
limbii literare funcţionează un sistem întreg de norme:
a) norme ortoepice, care reglementează pronunţarea corectă a sunetelor
vorbirii, aplicarea corectă a accentului;
b) norme ortografice şi de punctuaţie, care au menirea de a unifica
exprimarea în scris;
c) norme gramaticale, care legiferează folosirea corespunzătoare a logo-
formelor;
d) norme lexicale, care se referă la întrebuinţarea adecvată a unităţilor
lexicale.
Respectarea normei la orice nivel este o cerinţă capitală. Cu regret, această
cerinţă este neglijată şi cu referire la împrumuturi.
În cele ce urmează, prezentăm o serie de exemple de împrumuturi
neologice franceze, dintre cele mai frecvente, care circulă într-o formă greşită,
fie de pronunţare, fie de scriere, fie de ordin semantic. Cu alte cuvinte, e vorba de
500 Ana VULPE
greşeli ce apar în procesul de utilizare a împrumuturilor, în cazul de faţă a celor

franceze, la toate nivelurile limbii.
Astfel, cuvântul bacalaureat este cunoscut deja, este frecvent utilizat, dar,
cu părere de rău, în vorbire se pronunţă greşit şi anume bacaloreat. Greşeala
poate avea explicaţia, în primul rând, în adaptarea formei franceze (baccalaureat),
neexcluzându-se nici intenţia de a rosti rapid. Cuvintele corigent şi corigenţă
apar rostite şi chiar scrise în formele: corijent şi respectiv corijenţă. Aceste forme
greşite, prezente şi în exprimarea unor intelectuali, sunt susţinute de verbul
neologic a corija, provenit din verbul francez corrijer. Unele greşeli sunt generate
de o aparentă simplificare a rostirii. Astfel cuvintele delincvent şi delincvenţă apar
sub formele delicvent şi respectiv delicvenţă; verbele a ausculta şi a inaugura
(şi derivatele lor) nu rareori sunt pronunţate a asculta şi a inagura, primul şi
sub influenţa verbului identic a asculta. Verbul a implementa şi derivatele lui
implementare, implementat este utilizat greşit sub forma a implimenta şi respectiv
implimentare, implimentat. E vorba de substituirea vocalei e din silaba – le – prin
vocala i, iarăşi dintr-o comoditate de rostire. În ultimul timp se face tot mai mult
auzit în procesul de comunicare cuvântul, preambul, la fel din limba franceză
(préambule), mai ales, cu sensul figurat de „moment ce precedă, premerge
o acţiune, o manifestare”. Însă şi acesta deseori e utilizat greşit şi anume în
forma de feminin şi cu accentul deplasat preámbulă (plural preámbule). Forma
corectă este preambúl (plural preambúluri). Greşeli de accent se atestă şi în cazul
substantivelor debit (fr. debit), credit (fr. crédit), scrupul (fr. scrupule), care
urmează să fie pronunţate corect débit, crédit, scrúpul şi nu debít, credít, scrupúl.
Afectează împrumuturile lexicale şi extinderile de sens sau utilizarea într-un sens
nefiresc, inadecvat. De exemplu, verbul a demara, împrumutat din limba franceză
ca termen tehnic şi sportiv şi înregistrat şi în dicţionarele explicative ale limbii cu
sensurile: „I. intranz. 1) (despre autovehicule, motoare etc.). A se pune în mişcare,
a porni. 2) fig. sport. A-şi lua avînt, a porni în viteză. II. tranz. (corăbii). A elibera
de parâme (în vederea plecării)”, în ultimul timp este folosit în presă, la radio
etc. extrem de frecvent, chiar cu riscul de a elimina din uz sinonimele a începe,
a porni: demarează un festival, o competiţie, un an de studii, lucrările în câmp
etc., etc. Considerăm că e vorba de o lărgire de sens exagerată.
Verbele a învesti şi a investi sunt foarte apropiate ca formă, dar total
diferite ca sens: a învesti înseamnă „a acorda cuiva oficial un drept, o atribuţie
etc.”; a investi înseamnă „a face o investiţie”. Cu regret, deseori în locul verbului
a învesti se foloseşte a investi, greşeală generată, în primul rând, de asemănarea
lor formală în limba română (fenomenul paronimiei) şi, în al doilea rând, de
omonimia acestora în limba franceză (e vorba de două verbe diferite, dar cu
acelaşi aspect sonor investir). Într-un mod cu totul greşit sunt folosite de multe
ori cuvintele neologice din cauza necunoaşterii exacte a sensului lor. Într-o
atare situaţie s-a pomenit cuvântul tenebră, atestat frecvent în îmbinări de tipul
economie tenebră, afacere tenebră etc. Remarcăm că aceste îmbinări le folosesc,
în special, ziariştii, corespondenţii etc., adică acei care, în virtutea meseriei ce
o practică, sunt obligaţi să posede o limbă corectă. Vorba e că elementul lexical
tenebră, conform dicţionarelor explicative ale limbii, e atestat doar ca substantiv
feminin tenebră – tenebre (din fr. tenebres) având următorul sens: „Întuneric de
nepătruns; obscuritate adâncă; beznă”. Dacă ar fi fost un adjectiv, poate că s-ar fi
Note privind corectitudinea utilizării unor împrumuturi 501
admis utilizarea lui, cu un sens figurat, pe lângă substantivele economie, afacere

etc. Dicţionarele înregistrează însă alt cuvânt, un adjectiv, şi anume tenebros (din
fr. tenebreux) care comportă sensuri similare: „1) Care este întunecos; 2) fig.
(despre persoane) Care este posomorât, sumbru; 3) fig. Care se face pe ascuns şi
cu intenţii rele; care este plin de mister”. Probabil anume tenebros cu sensul „care
se face pe ascuns, care e plin de mister”, trebuie să fie utilizat pe lângă cuvintele
economie, afacere şi alte lucruri ce pot fi făcute pe ascuns, misterios. Remarcăm
că pentru aceste contexte s-ar potrivi şi adjectivul subteran în sensul figurat
„ilegal”. Adică se poate spune economie, afacere, subterană, adică ilegală.
Stăpânirea precară a limbii române şi, prin urmare, nediferenţierea semantică
a unor neologisme, generează formulări ridicole, pretenţioase, inacceptabile.
E cazul cuvântului integru (din fr. intègre) utilizat de unii autori, puţin iniţiaţi în
materie de vocabular, în îmbinări de tipul ţară integră, constituţie integră, sens
integru, tablou integru etc. Fiind întrebuinţat în astfel de îmbinări, adjectivul
integru este confundat cu adjectivul integral, fapt condiţionat, în primul rând,
de necunoaşterea sensului primului şi, în al doilea rând, de asemănarea sonoră
a acestor două cuvinte. Însă sub aspect semantic, aceste elemente lexicale nu
au nimic comun: integral înseamnă „întreg, complet, indivizibil”, iar integru
înseamnă „cinstit, onest, incoruptibil”. Prin urmare, integru poate fi utilizat
în îmbinări cu elemente ce denumesc persoane sau presupun o totalitate de
persoane, adică integru poate fi un prieten, un coleg, un judecător, un colectiv,
un guvern etc.
În încheiere, ţinem să menţionăm încă o dată importanţa incontestabilă
a neologismelor în limbă, dat fiind faptul că acestea contribuie evident la
îmbogăţirea vocabularului limbii, la diversificarea utilizării lui. Însă prima
condiţie este ca cei ce le folosesc să le cunoască bine sensul şi forma.
1. Berejan Silviu, Evoluţia raporturilor de sinonimie pe baza împrumuturilor,

în „Восточно-молдавские языковые взаимоотношения”, Chişinău, 1967.
2. Gheorghe Bulgăr, Prefaţă la N. Felegan, Dicţionar de paronime, Bucureşti,
2001.
3. Corlăteanu Nicolae, Neologismul în contextul limbii literare, în „Congresul
XVIII al Academiei Româno-Americane de Ştiinţă şi Arte”. Rezumate, vol. I,
Chişinău, 1993.
4. Coşeriu Eugeniu, Introducere în lingvistică, Cluj-Napoca, 1995.
5. Elena Toma, Cazuri ale folosirii incorecte a unor neologisme în limba
română, în „Limba şi literatura română”, 1992, nr. 1.
502
FUNCŢIONAREA INTENSEMELOR DERIVATIVE ÎN PRESĂ
LUDMILA ZBANŢ, EUFROSINIA AXENTI

Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău
Orice societate contemporană se află sub dominanta impresionantă

a creşterii volumului de comunicare între membrii ei. Instrumentul şi suportul
principal al acestei comunicări îl constituie limba, căci prin mijlocirea ei este
analizată experienţa umană. Ritmul de dezvoltare a unei societăţi are un impact
direct asupra funcţionării oricărei limbi, generând schimbări ce rezultă din
adaptarea permanentă a limbii la necesităţile purtătorilor ei. Adică, nu ar fi
paradoxal să afirmăm că o limbă se schimbă deoarece ea funcţionează [4, p. 40].
Anume din aceste considerente, vocabularul unei limbi necesită o analiză din
perspectivă funcţională.
În linii generale, vom ţine cont de faptul că studierea funcţională
a vocabularului (numită de E. Coşeriu lexematică [1, p. 333]) îşi găseşte
justificarea în raport cu lexicologia şi semantica tradiţională prin ierarhia
faptelor ce trebuie studiate [1, p. 336]. Un teren benefic pentru un astfel de
studiu ni-l oferă presa scrisă.
Lingvistul R. Jakobson propune să distingem şase funcţii ale limbajului
[2, p. 73]: funcţia „expresivă” sau emotivă care transmite emoţiile; funcţia
„conativă” (persuasivă) are scopul de a acţiona asupra destinatarului; funcţia
„fatică” urmăreşte stabilirea şi păstrarea contactului; funcţia „metalingvistică”
reglează propriul discurs; funcţia „poetică” are în centru efectele de stil; funcţia
„referenţială” constă în transmiterea informaţiei.
Trebuie să acceptăm faptul că textul jurnalistic se caracterizează prin
cofuncţionarea, practic, a tuturor funcţiilor numite, fără care s-ar rupe legătura
dintre emiţător (jurnalist) şi receptor (cititor). În plus, este important ca informaţia
să circule în ambele sensuri, căci reacţia receptorului este o parte constitutivă
a procesului de comunicare. Cititorul nu este pasiv, dar atenţia lui este întotdeauna
selectivă. Anume din aceste considerente, trebuie menţinut interesul destinatarilor
informaţiei prin căutarea permanentă „al ineditului expresiv şi al pitorescului
lexical” [6, p. 7].
Comunicarea este marcată şi de natura subiectivă, apreciativă a elementelor
la care recurg interlocutorii pentru a-şi exterioriza ideile şi sentimentele.
Arsenalul acestor elemente este foarte variat, toate, însă, vădesc tendinţa spre
originalitate. Acest fapt motivează atragerea în comunicare a unor procedee
noi sau a celor uitate, astfel focalizând atenţia destinatarilor asupra informaţiei
emise. Enunţiatorul introduce, pe lângă altele, relaţiile intersubiective, bazate
pe exprimarea aprecierilor graduate ale realităţii, ele fiind, concomitent, intra- şi
translinguale.
Deseori, pentru a construi un mesaj cu o încărcătură emotivă, se recurge la
un lexic care posedă seme ale afectivităţii, acestea bazându-se pe diferite afixe cu
valoare de intensificare, adică pe afixe purtătoare ale intensemului [7, p. 13].
Funcţionarea intensemelor derivative în presă 503
În lucrările lingviştilor contemporani întâlnim mai multe referinţe la

acest compartiment al limbii, s-au făcut diverse clasificări bazate pe principii
etimologice, diacronice, funcţionale etc. [7, p. 98-108]. În consecinţă, s-a conturat
un şir de afixe capabile să genereze intenseme care modifică unele însuşiri,
acţiuni sau stări. Condiţiile socio-istorice de dezvoltare, i-au oferit limbii române
multiple posibilităţi de îmbogăţire a clasei acestor formanţi. Reunindu-i într-un
câmp semantico-funcţional, încercăm să analizăm tendinţele de fixare a unor
astfel de unităţi în spaţiul câmpului dat.
Amintim că principiile de constituire a câmpurilor semantico-funcţionale
[11, p. 17-20] necesită o corelare cu un câmp conceptual, în cazul nostru ne
referim la conceptul şi categoria intensităţii.
Aderăm la opinia prof. N. Arutiunova care defineşte intensitatea drept
o categorie transversală: „Категория интенсивности в силу особенностей
её смыслового содержания является сквозной категорией: берёт своё
начало в области восприятия мира…, проходит через сферу общения,
отлагается в лексической, словообразовательной и синтаксической
семантике и завершается в словесном творчестве” [9, p. 304].
Lingvista rusă afirmă într-o altă lucrare că problema graduării şi
a mijloacelor sale de exprimare a atras atenţia numeroşilor cercetători. Valorile
scalare manifestă concomitent două tendinţe opuse: pe de o parte, se remarcă
încercarea de a stabili o anumită ordine a elementelor de graduare intensivă,
pe de altă parte, are loc încălcarea normelor deja stabilite [8, p. 246].
Având un caracter deictic, graduarea se realizează sub influenţa
numeroşilor factori de ordin pragmatic care presupun comparaţia, măsurarea şi
aprecierea. Operaţiile date sunt realizate de locutori, fiind marcate, în diferită
măsură, de viziunile subiective ale realităţii şi de imaginarul lingvistic al
vorbitorilor. Toţi factorii enumeraţi extind în permanenţă arsenalul elementelor
utilizate în vederea graduării intensive a diferitor însuşiri, acţiuni sau stări.
Aceste unităţi pot fi grupate în baza principiului semantic şi funcţional în cadrul
unui câmp semantico-funcţional.
Câmpul, în general, şi cel semantico-funcţional al intensităţii, în
particular, nu este o structură statică, ci presupune un echilibru instabil între
multiple forţe ce oscilează permanent, dând naştere, în anumite momente, unor
configuraţii noi.
Nu există câmpuri omogene, căci un câmp cuprinde întotdeauna elemente
dominante şi unităţi dominate, poziţii centrale şi periferice. În mod tradiţional,
un câmp semantico-funcţional este divizat în două părţi – într-un nucleu (sau
un centru) şi o periferie, ceea ce reprezintă legea asimetriei, o latură universală
a limbii [12, p. 131].
În prezentul articol ne-am propus să analizăm felul în care se manifestă
un câmp semantico-funcţional al intensităţii înalte bazat pe afixe. Ca şi alte
elemente ale limbii, afixele posedă o semantică variată, numeroase dintre
ele având capacitatea de a genera valori intensive ale calităţilor, stărilor
sau acţiunilor pe care le modelează. Perspectiva abordării noastre este una
de tip descriptiv, fiind orientată spre evidenţierea tendinţelor generale de
utilizare a afixelor de intensificare şi, în particular, a rolului acestora în
textele mediatice.
504 Ludmila Zbanţ, Eufrosinia Axenti
În limba română, se deosebesc două grupuri mari de prefixe: vechi şi noi, iar
printre cele de intensificare figurează: arhi-, baş, extra-, hiper-, ne-, para-, prea-,
proto-, răs-, răz-, stră-, super-, ultra-. În aceeaşi funcţionare de intensificare se
întâlneşte sufixul -isim. La momentul actual, „tendinţa dominantă a lexicului
limbii române moderne este caracterizată în mod vădit prin creşterea numărului
neologismelor de origine romanică, în primul rând franceze” [3, p. 50]. Pentru
majoritatea afixelor numite mai sus, intensemul apare ca o valoare secundară.
Fiind parte a mijloacelor ce privesc dinamica internă a lexicului limbii
române, prefixele neologice care exprimă ideea de superlativ absolut vădesc o
productivitate remarcabilă în presă şi în limbajul reclamelor, dând naştere unor
derivate marcate stilistic [6, p. 9].
Informaţia pe care o putem extrage din „Noul dicţionar universal al limbii
române” cu referire la unii formanţi intensificatori ne oferă prilejul unor analize
detaliate privind modul lor de funcţionare în limba română contemporană, mai
ales în limbajul presei:
arhi-: element de compunere cu semnificaţia „foarte”: arhicunoscut,
arhimilionar, arhioptimist, arhiplin, arhirăspândit, arhiurban.
18.11.2009 Producătorul german de automobile Mercedes a prezentat
ultima versiune a modelului de autobuz Citaro, arhicunoscut bucureştenilor
pentru că Regia Autonomă de Transport Bucureşti posedă şi utilizează mai mult
de 300 de autobuze Citaro. (http://www.indexstiri.ro)
baş-: element de compunere cu semnificaţiile: 1. cel mai înalt într-o funcţie;

2. de primă calitate; 3. ironic: excelent, grozav; (afix practic ieşit din uz );
extra-: element de compunere cu sensul: a) „afară (de)”, „deosebit (de)”;
b) „superior”, „foarte” şi serveşte la formarea unor adjective: extrafin.
hiper-: element de compunere cu sensul „peste”, „deasupra”, „în

exces”: hiperactiv, hipercorect, hiperdimensional, hiperemotiv, hipersensibil,
hipertermal.
Sarkozy, lovit în imaginea de preşedinte hiperactiv (http://www.instpol.ro/
politica-externa)
para-: element de compunere cu sensul: a) „alături (de)”, „lângă”, „peste”;

b) „foarte”, „tare”, „puternic”; depreciativ: „mult”, „prea numeros”;
prea-: al patrulea sens în articolul respectiv: element de compunere cu sensul

„foarte”, „peste măsură”, servind la formarea unor substantive, a unor adjective
şi a unor verbe: preacinstit, preacurat, preafrumos, preaiubit, preaputernic,
preasfânt, preaslăvit (formanţii se referă, mai ales la limbajul bisericesc);
proto-: element de compunere cu sensurile a) „primul”, „cel dintâi”, b)
„preistoric”; c) „foarte vechi, anterior”, d) „primitiv”, „simplu”, „iniţial”;
răs-, răz-: element de compunere formând derivate semnificând (al doilea

şi al treilea sens în articolul respectiv): 2. o intensificare a însuşirii exprimate
de adjectivul simplu; 3. ideea de intensitate ori înrudire îndepărtată în raport cu
substantivul simplu: răscopt, răsfiert;
stră-: element de compunere care indică vechimea, depărtarea în timp,

intensificarea unei acţiuni, pătrunderea dintr-o parte în alta: străfund, străvechi.
super-: element de compunere cu sensul „peste”, „deasupra”, „foarte”,

„excesiv”, „mai presus de…”: supercalculator, supercampion, superciment,
superconfort, supercultură, superdezvoltat, superexpres, superfin, supergreu,
superîngust, supermagazin, supermaraton, supernavă, superprofit, superputere,
superrevistă, superrezistent, supersensibil, supershow, superstar, supertrăsnet,
supertren, supervedetă:
Cel mai puternic supercalculator din învăţământul universitar românesc,
lansat de Universitatea „Ştefan cel Mare” (ttp://www.evenimentul.ro); Cum
credeţi că se mai poate face şi un super profit. Partea proastă a fost că intre timp
s-a declanşat şi criza economică care brusc a influenţat pieţele imobiliare.(http://
www.romanialibera.ro)
supra-: element de compunere cu sensul „deasupra”, „peste” sau „foarte”,

„extrem de…” „excesiv” ori „mai presus de…”: supraabundenţă, supraaglomerat,
supracalificat, supraconsum, supradotare, supraefort, supraelastic, supraexcitat,
suprafin, suprafluiditate, supraîncălzit, supraîncărcat, suprapoluat, suprarezistent,
suprasensibil, suprasolicitat:
Accident în intersecţia supraaglomerată din centrul Sucevei. (http://www.
monitorulsv.ro);
„Fenomenul s-ar putea să nu fie vizibil din cauza atmosferei suprapoluate”,
a explicat Lozovanu. (http://ziarero.realitatea.net)
ultra-: element de compunere cu sensul „dincolo de”, „de peste”, „foarte”,

„extrem de”: ultracentrifugă, ultracivilizat, ultraconfortabil, ultraconservator,
ultrafiltru, ultramicroscop, ultramodern, ultrarapid, ultrasecret, ultrasensibil,
ultraspecial.
Vicepreşedintele PNL Eugen Nicolăescu a declarat, duminică, într-o
conferinţă de presă, că proiectul de buget pe 2009 este aprobat ilegal, este
imoral pentru că nu respectă promisiunile electorale, dar şi ultrasecret,
menţionând că Executivul dă dovadă că este „ageamiu” şi că „lucrează după
ureche”. (http://www.mediafax.ro)
În acelaşi context, se cere menţionat că au fost emise diverse opinii despre

prefixul ne-, unii savanţi acceptând, iar alţii negând valoarea de intensificare
proprie formantului menţionat. Lingviştii care-i atribuie prefixului ne- valoarea
de intensificare o remarcă, de obicei, după cea de negare. Este evidentă intenţia
de a prezenta valorile descrise ţinând cont de factorul cronologic la caracterizarea
unor sensuri, negaţia relevându-se drept o valoare de bază. Limba română
atestă prefixul de origine slavă ne- în textele româneşti vechi, devenit în româna
contemporană un element polisemantic. În opinia acad. S. Berejan, prefixul
indicat denotă relaţii de omosemie cu baza negativă formativă ce i se ataşează,
ceea ce produce structuri negative după formă, apte a exprima un superlativ
absolut [Бережан, 1973, 282]. Prefixele negative, în general, rămân „la modă” în
stilul publicistic, a căror pondere este pusă „în legătură cu conţinutul contestatar
şi negator al presei române postdecembriste” [6, p. 9].
506 Ludmila Zbanţ, Eufrosinia Axenti
Urmărind scopul de a rămâne fideli destinaţiei unui text mediatic de

a informa şi de a suscita variate reacţii afective la receptorii acestora, jurnaliştii
recurg, practic, la toată gama formanţilor de intensificare, obţinând efecte de
graduare afectivă prin plasarea afixelor tradiţionale în contexte actuale, prin
combinarea lor cu elemente din limbaje specializate, prin atragerea unor formanţi
noi care-şi dezvoltă sensuri intensificatoare.
Ne referim la un formant intrat recent în aria afixelor de intensificare,
anume graţie utilizării lui sporite în presă. Este vorba de prefixul mega-:
megaloman, megalopolis.
În articolul respectiv din „Noul dicţionar universal al limbii române” se
menţionează că mega- este un element de compunere cu sensul „de un milion de
ori”, iar prin extensiune el capătă sensul de „foarte mare”:
Ţinând cont de respectiva experienţă (tristă şi descurajantă), eu tratez cu
mult scepticism ideile despre megablocuri, megapartide, megaalianţe, cărora li
se atribuie o forţă magică […] (C. Tănase).
În ambianţa dată, formantului i se atribuie valori aproximative, ceea ce
condiţionează transpoziţia lui în clasa intensificatorilor. Exemple de acest fel apar
cu o anumită regularitate în presa în limba română, inclusiv în titluri. Iată doar
câteva exemple:
Kremlinul vrea în Moldova un megapartid liberal în frunte cu Serafim
Urechean. (http://www.basarabeni.ro/stiri)./ Fii primul care comenteaza pe
articolul „Mega-partidul lui Basescu prinde contur”/ Mega-afacere. Creantele
„Tractorul Brasov” au fost vândute unui clujean cu 1% din valoare./ Mega-
scandal TV./ Mega-scandal penal in Primaria Sebes./ Mega-scandal cu criminalul
canibal./ Mega-escrocheria CEREALCOM./ Mega-afacere – Explozia telefoniei
mobile./ Liga Campionilor – Mega Inter Adriano. (http://www.9am.ro/stiri-
revista-presei)./ Megaalianţe sau mezalianţe? (http://2006.informatia.ro).
Putem constata mişcarea lui mega- de la periferia câmpului
semantico-funcţional al afixelor de intensificare spre centru, cu toate că, la
moment, acest formant oscilează mai aproape de periferie, dat fiind statutul său
neologic de formant intensificator. Acest fapt este confirmat şi de ortografierea
diferită a unităţilor ce conţin formantul respectiv. În unele exemple înregistrăm
scrierea prin cratimă: mega-partid, mega-afacere, mega-escrocherie, în acest
caz avem de a face cu nişte cuvinte compuse, iar formantul mega- funcţionează
cu statut de afixoid. Alteori, întâlnim scrierea într-un cuvânt: megaalianţe,
megapartide, în acest caz mega- poate fi clasificat printre afixe. Dispunem şi de
un exemplu în care mega este utilizat separat: Liga Campionilor – Mega Inter
Adriano. În acest exemplu, constituind titlul unui articol de presă, formantul
mega este atribuit unui nume propriu şi apare ca o unitate autonomă. Astfel,
observăm că mega- nu şi-a pierdut încă definitiv autonomia funcţională, ceea
ce ne face să-i atribuim, la moment, statutul de afixoid.
Comentariile referitor la semantica afixelor graduative, extrase din
dicţionar, confirmă faptul că ele sunt polisemantice, iar sensurile de intensificare
sunt incluse, cel mai des, pe poziţia a doua. Această situaţie se explică, pe de
o parte, prin ordinea cronologică a apariţiei sensurilor respective. Dacă, însă, am
face o analiză centrată pe frecvenţa utilizării formanţilor graduativi în limbajul
jurnalistic, ne-am convinge că, ponderea sensului de intensificare este mai mare la
formanţii noi arhi-, super-, supra-, ultra-, ceea ce demonstrează tendinţa afixelor
în cauză de a se fixa în apropiere de nucleul câmpului semantico-funcţional al

elementelor purtătoare de o graduare intensivă a însuşirii, a acţiunii sau a stării.
Mişcarea în interiorul câmpului direcţionată de la nucleu spre periferie este
valabilă pentru elementele arhaizate, care sunt mai puţin prezente în comunicarea
cotidiană, mai ales în funcţie de elemente de graduare. Ele rămân, totuşi, în cadrul
acestui câmp şi sunt actualizate, în anumite contexte, fiind însoţite de valori
depreciative, ironice ş.a. (constatăm că informaţia respectivă este inclusă şi în
dicţionarul consultat).
Frecvenţa înregistrării afixelor de intensificare în textul jurnalistic diferă
substanţial de cea din textul literar. Se conturează, totuşi, o tendinţă clară de
a utiliza în toate registrele limbii afixele noi arhi-, super-, supra-, ultra-. Limbajul
presei rămâne deschis pentru achiziţii noi de acest gen care pot avea sursele cele
mai neaşteptate.
1. Coseriu E. L’homme et son langage. Louvain-Paris-Sterling-Virginia:

Editions Peters, 2001.
2. Jakobson R. Essais de linguistique générale. Paris: Minuit, 1963.
3. Macrea D. Lingvistica şi cultura. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1978.
4. Martinet A. Fonction et dynamique des langues. Paris: Armand Colin
Editeur, 1989.
5. Oprea I. et alii. Noul dicţionar universal al limbii române. Bucureşti: Editura
Literat Internaţional, 2006.
6. Stoichiţoiu-Efim A. Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate. Braşov: ALL Educaţional, 2001
7. Zbanţ L. Intensitatea absolută a calităţii şi acţiunii (în limbile franceză şi
română). Chişinău: CE USM, 2009.
8. Арутюнова Н.Д. Типы языковых значений. Оценка. Событие. Факт.
Москва: Наука, 1988.
9. Арутюнова Н.Д. Язык и мир человека. Москва: Издательство Языки
русской культуры, 1998.
10. Бережан С. Г. Семантическая эквивалентность лексических единиц.
Кишинев: Штиинца, 1973.
11. Бондарко А. В. Грамматическая категория и контекст. Ленинград:
Наука, 1971.
12. Ольшанский И. Г. Полисемия и проблема «центр-периферия» в лексике.
Omagiu lui Grigore Cincilei. Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1997,
p. 131-137.
508
MOTIVAREA SEMANTICĂ: ÎNTRE ONTIC ŞI GNOSTIC
Aliona ZGARDAN, Olga BOZ

Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”
Motivarea semnului lingvistic, deşi abordată, de la F. de Saussure până

în prezent, în numeroase studii lingvistice, continuă să fie un subiect interesant,
complex pentru investigaţie lingvistică, relaţionat cu alte diverse şi interesante
fapte de limbă.
Elucidarea motivării semnului lingvistic poate servi drept suport ontic
şi gnostic în limpezirea unor aspecte privind legătura dintre semnificantul şi
semnificatul glosemului, relaţiile dintre sensurile cuvintelor polisemantice,
tipologia acestor sensuri şi locul fiecăruia în semantem etc., dar este importantă
şi pentru utilizarea corectă a limbii în procesul comunicării. Un argument în
susţinerea importanţei motivării pentru studiile lingvistice în general şi pentru
vorbire în special este tendinţa vorbitorilor de a resemantiza sau chiar de a motiva
unele gloseme, necunoscute pentru ei, pentru a le memora mai uşor şi a înţelege
legătura dintre ele şi referenţii pe care îi denumesc. Din această cauză, considerăm
că este bine-venită abordarea fenomenului motivării semnului lingvistic sub
aspect ontic şi gnostic.
Analiza legăturii dintre sensurile cuvântului, pe de o parte, şi dintre obiectele
care sunt desemnate cu acelaşi nomem ar putea explica, de cele mai multe ori, de
ce un complex sonor se asociază cu o anumită entitate conceptuală, folosindu-se
pentru exprimarea unui oarecare sens. În calitate de exemplu, prezentăm cuvântul
nas cu sensul său etimologic „parte proeminentă mediană a feţei, în formă de
piramidă, situată între obraji, frunte şi gură, servind ca organ de respiraţie şi
olfactiv, care este formată din oase şi cartilaje acoperite la exterior de piele şi
căptuşite în interior cu o mucoasă” şi cu sensul său secundar, derivat din primul,
„partea anterioară a corpului unei nave sau a fuzelajului unui avion; botul luntrii”.
Evident, botul luntrii a fost denumit cu cuvântul nas în baza unei metafore,
a unei asemănări dintre cele două obiecte denumite nas – ca loc al dispunerii şi ca
formă, botul luntrii poate fi comparat cu nasul omului.
Motivarea este clasificată de V. Gak în „absolută şi relativă, directă şi
indirectă, totală şi parţială” [4, p. 17, 19], de Ch. Bally în „explicită şi implicită”
[1, p. 152, 153], de S. Ullmann în „fonetică, structurală (morfologică) şi semantică”
[9, p. 255], de I. Toropţev în „semantică, lexicală, sintagmatică şi psihologică”.
[8, p. 132]
Cea mai accesibilă şi explicită clasificare specifică existenţa motivării
„fonetice, morfo-lexicale şi semantice”. [6, p. 230 – 238]
În articolul de faţă ne interesează motivarea semantică, de aceea, în
continuare, ne vom referi în special la acest tip de motivare.
S. Ullmann consideră că motivarea semantică, la fel ca şi cea fonetică,
este o universalie lingvistică. [9, p. 255] Ea se manifestă atât prin „explicarea
Motivarea semantică: între ontic şi gnostic 509
devenirii unei unităţi date, a cauzelor şi a etapelor istorice parcurse de unitatea

respectivă într-o limbă dată” [6, p. 236], cât şi prin condiţionarea unui sens de
către un alt sens, materializat în aceeaşi formă verbală ca şi primul: perdea „obiect
confecţionat din diferite materiale textile, suspendat în faţa unei ferestre, a unei
uşi etc., în scop decorativ sau pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru
a opri vederea din exterior etc.” > perdea „cortină (la teatru), perdea „ceea ce are
aspect de perdea; ceea ce acoperă vederea ca o perdea”. [DEXI, p. 1423]
Este evident că, pe de o parte, motivarea condiţionează alegerea unităţii
denominative necesare pentru realizarea denominării unui referent, iar pe de
altă parte, motivarea permite a sesiza „raţionalitatea legăturii dintre complexul
sonor şi sens”. [2, p. 96] Motivarea caracterizează tipurile de denumiri, însă, pe
parcursul timpului, vorbitorul nu întotdeauna sesizează legătura dintre elementul
primar şi cel secundar.
Spre deosebire de cuvintele marcate de motivarea fonetică sau morfo-
lexicală, când legătura dintre formă şi conţinut este efectiv vizibilă (comp.: fâl >
a fâlfâi; fructe > fructieră), în cazul motivării semantice deseori se pare că această
legătură „este distrusă”, dar ea poate fi restabilită apelând la etimon, întrucât acesta
ne dezvăluie adevărul din interiorul cuvântului; altfel spus, ne indică sensul de la
origine, primar al cuvântului. În vederea argumentării acestei aserţiuni, propunem,
în continuare, a se vedea cum a evoluat semantemul cuvântului latin charta spre
constituirea semantemului cuvântului din română carte.
Cuvântul latin (polisemantic) charta (1. foaie de papirus, ind. hârtie. 2. foaie
scrisă, scrisoare, compunere. 3. carte. 4. foiţă foarte subţire. 5. tufă de papirus)
a evoluat în diacronie: unele sensuri din latină au fost uitate (au dispărut din uz),
totodată, semantemul s-a modificat şi în direcţia îmbogăţirii cu noi sensuri în
română. Astfel, semantemul actual al lui carte este foarte bogat: carte I. 1. scriere
cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum, 2. fig. cunoştinţe
de scriere şi de citire; învăţătură, ştiinţă, cultură, 3. registru; II. 1. (urmat de
determinări introduse prin prep. de) carnet cu date personale, care atestă sau
conferă unei persoane anumite drepturi, 2. bucată de carton, cu însemnări scrise
sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuinţări: pentru corespondenţă (carte
poştală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare),
indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc.;
III. (înv. şi pop.) 1. scrisoare, 2. ordin scris, emis de o autoritate, 3. act scris,
document, dovadă. [DEX, p. 141]
Motivarea semantică a sememelor derivate din interiorul semantemului
lui carte, la prima vedere, nu este vizibilă. Într-adevăr, pentru vorbitorul
de rând e greu a stabili o legătură între toate sensurile cuvântului şi numai
cunoaşterea etimonului, care în prezent este considerat „învechit şi popular”,
ne ajută să stabilim tipologia filiaţiei sensurilor conform căreia s-a produs
semantemul cuvântului carte: de la sensurile III 1, 2, 3 au derivat toate
celelalte sensuri, primele constituind punctul de pornire pentru realizarea
denominării referenţilor apăruţi sau constataţi ca existenţi de către vorbitori
mult mai târziu.
Caracteristica „ordin, act scris”, depistată în urma reflectării obiectelor
ce urmau să fie denumite în conştiinţa omenească, a servit ca semn motivaţional
în alegerea cuvântului carte pentru desemnarea unor obiecte noi. Cunoaşterea
510 Aliona ZGARDAN, Olga BOZ
etimonului înlesneşte înţelegerea şi perceperea legăturii dintre toate sensurile

lui carte.
De altfel, din punctul de vedere al practicii etimologice, sensurile cuvintelor
polisemantice se eşalonează în semantem în ordinea provenienţei sensurilor
secundare de la cele primare, iar de aici reiese oportunitatea studierii semantemelor
în diacronie, în vederea atestării legăturii între semnificat şi semnificant, când
aceasta nu este sesizată de către vorbitor.
DLR-ul (academic) respectă această practică. Aici, semantemul lui carte
este prezentat ca un sistem de sensuri foarte dezvoltat, elementele căruia sunt
eşalonate conform principiului derivaţional. Evoluţia semantică s-a produs
concomitent cu modificarea unor referenţi vechi şi cu apariţia altor referenţi,
noi. Sensul considerat în prezent învechit şi popular este, de fapt, sens primar,
etimologic; de la el provin sensurile înregistrate în dicţionarele explicative
contemporane: carte I. (vechi şi popular) 1. scrisoare, cf. epistolă, răvaş, 2. spec.
ordin (domnesc) în scris, 3. (adesea întregit printr-un atribut complinitor) act scris
dat de cancelaria domnească, de o autoritate publică şi făcut între particulari,
document (uneori sinonim cu act (de posesiune, de hotărnicie etc.), înscris, zapis,
diplomă etc. [DLR, I/II, fasc. III, p. 161].
Aşadar, în unele cazuri, motivarea se află „la suprafaţă”, în altele ea
este umbrită de un şir întreg de „influente şi stratificări semantice şi fonetice”
[3, p. 44]. În urma dispariţiei motivării, semnul capătă un caracter propriu-
zis arbitrar pentru vorbitor. Gr. Cincilei susţine că „dispariţia motivării este
condiţionată de utilizarea frecventă a cuvântului” [110, p. 136]. Se consideră că
motivarea morfo-lexicală îngustează, specializează sensul cuvântului, din care
cauză se îngustează şi sfera lui de utilizare, dar nu şi frecvenţa utilizării lui –
cuvintele motivate se folosesc foarte des în comunicare.
Termenul motivare, în limbă, corelează nemijlocit cu termenul formă
internă: „caracterul legăturii dintre forma sonoră a cuvântului şi conţinutul său
iniţial este numit uneori formă internă a cuvântului” [3, p. 44].
Deseori, forma internă (în cuvântul polisemantic) condiţionează structura
semantemului, ei revenindu-i funcţia de organizator al conţinutului în limbă.
Motivarea se realizează prin relevarea formei interne şi prin promovarea
ei în calitate de bază a denominării; ea poate fi considerată drept o însuşire
latentă a formei interne, ce se activează în momentul realizării unui anumit
procedeu al denominării. Deci motivarea este un proces, iar forma internă –
un mijloc prin care se realizează procesul motivării; în acelaşi timp, motivarea
este o caracteristică a formei interne – calitativă şi cantitativă.
Forma internă constituie esenţa gnoseologică ce ne ajută să cunoaştem
obiectele desemnate printr-un anumit procedeu al denominării. Particularităţile
ontologice ale formării unităţilor de denominare în limbă şi constituirea statutului
de verigă de legătură a formei interne, ce se manifestă prin legătura dintre două
etape ale procedeului denominării – prima etapă, constituită din reflectarea
referentului şi motivare, şi a doua etapă, ce constă în denominarea propriu-zisă
a referentului cu un glosem în urma realizării primei etape – generează rolul
de mecanism reglator al formei interne în procesul denominării. În legătură cu
aceasta, menţionăm că motivarea semantică a semnului lingvistic corelează cu
fenomenul numit etimologie populară. După cum consemnam mai sus, pentru
Motivarea semantică: între ontic şi gnostic 511
vorbitori cuvintele motivate sunt mai explicite, mai expresive şi, din această
cauză, utilizate mai des în comunicare. Atunci când legătura dintre denumire
şi referent nu este evidentă, sesizabilă, vorbitorii încearcă o resemantizare,
o motivare a denumirii, ceea ce duce la apariţia unor forme noi, explicite pentru
vorbitorii de rând, dar evident incorecte. Ne referim aici la aspectul motivării
semantice numit mai sus explicarea devenirii unei unităţi date. Or, etimologia
populară (falsă) este o modificare de către vorbitori a formei unui cuvânt
recent intrat în limbă sub influenţa unui cuvânt mai cunoscut, cu care prezintă
asemănări de formă şi, uneori, de înţeles, pentru a-şi explica cuvântul nou,
necunoscut anterior: reclamaţie + a lăcrimă > lăcrimaţie, mostră + monstru
> monstră, cooperativă + a cumpăra > comparativă, a se îmbiba + bombat >
a se îmbomba (îmbiba). Putem vorbi aici despre aspectele gnostic şi ontic ale
denominării referenţilor, ale utilizării cuvintelor în limbă, care interferează,
în procesul acestei interferenţe onticul efectiv înlocuind gnosticul.
Uneori, cuvintele formate pe bază de etimologie populară pătrund
în limba literară: călţunul doamnei > colţunul-doamnei; sanatoria >
sunătoare (planta nu are nimic comun cu verbul a suna); temerar + a se
teme > temător.
De mai multe ori se întâmplă că etimologia populară duce la
identificarea totală a două cuvinte, în sensul că elementul inductor (vechi)
se substituie celui indus (nou). După paronime, cum erau la început, cele
două cuvinte devin omonime şi nu sunt rare cazurile când uzul general
consacră astfel de confuzii.
De altfel, acest fenomen al limbii este valorificat de mai mulţi scriitori,
printre care şi I. L. Caragiale, pentru a-şi caracteriza personajele (de exemplu:
lăcrămaţie, remuneraţie etc.).
Forma internă, în calitate de „memorie derivaţională” a cuvântului,
este un punct de plecare în formarea de sensuri şi de cuvinte noi; aşadar,
ea face parte din componenţa sensului lexical. Motivarea este considerată
o particularitate tipologică universală, ce se manifestă, în mod diferit, în toate
limbile. Nu sunt limbi naturale în care să nu existe elemente lexicale motivate,
dar e imposibil să-ţi imaginezi o limbă în care ar fi motivate toate cuvintele
[7, p. 128].
Problema studierii motivării rămâne şi în continuare un capitol
aparte în lingvistica contemporană, întrucât o mare parte din problemele
lingvisticii sunt generate de problema corelării planului expresiei şi cel
a conţinutului elementelor lexicale, corelare asimetrică de cele mai multe ori.
Explicarea acestei asimetrii rezidă în consemnarea existenţei formei interne şi
a importanţei acesteia pentru formarea semantemelor [5, p. 7].
Raporturile motivaţionale dintre cuvinte, pe de o parte, şi dintre sensurile
unui cuvânt, pe de altă parte, reprezintă, de fapt, continuitatea realităţii, ce
se reflectă în mintea omenească sub formă de anumite segmente, porţiuni,
materializate într-un anumit glosem. Motivarea determină evoluţia semantică
a cuvintelor şi formarea propriu-zisă a acestora.
Legăturile existente în mod real între elementele realităţii obiective
sunt reflectate în relaţiile de motivare şi de denominare în limbă, aceste relaţii
reprezentând o premisă de mare importanţă în procesul organizării sistemice
a lexicului.
512 Aliona ZGARDAN, Olga BOZ
1. Балли Ш., Общая лингвистика и вопросы французcкого языка,

Москва, 1955.
2. Блинова О., О мотивационном словаре диалекта//Вопросы
лексикологии, Новосибирск, 1977.
3. Будагов Р., Очерки по языкознанию, Москва, 1953.
4. Гак В., Беседы о французском слове, Москва, 1966.
5. Голев Н., Динамический аспект лексической мотивации, Томск, 1989.
6. Munteanu E., Introducere în lingvistică, Bucureşti, 2005.
7. Соссюр Ф., Курс общей лингвистики, Москва, 1933.
8. Торопцев И., Язык и речь, Воронеж, 1985.
9. Ульманн С., Семантические универсалии, în „Новое в лингвистике”,
Москва, 1970, vol. V, p. 250 – 299.
10. Чинчлей Г., Соотношение минимальных значимых единиц языковой
структуры, Кишинэу, 1975.
SURSE ŞI ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române. – Bucureşti, 1996.

DEXI – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române. – Chişinău.
Arc–Gunivas, 2007.
DLR – Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei). Sub redacţia
lui S. Puşcariu. – Bucureşti, 1913 – 1936. – Vol. I. Partea II. Fascicula I– IX.
Vol. II. Partea I.
513
514
Filologia modernă:
realizări şi perspective în context european
(ediţia a III-a)
10-12 noiembrie 2009
__________________________________________________________________
Formatul 70×100 1/16. Coli de tipar conv. 9,25

Tirajul 200 ex. Comanda 121
__________________________________________________________________
Tipografia Centrală,
Str. Florilor, nr. 1, or. Chişinău
515
516
517
Filologia modernă: realizări şi perspective în context european
Academia de Ştiinţe a Moldovei

Institutul de Filologie
Filologia modernă:
realizări şi perspective în context european
(ediţia a III-a)

Chişinău, 2010

Filologia Moderna (Editia A III-a) (Final - Ora 13.40) PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Filologia Moderna (Editia A III-a) (Final - Ora 13.40) PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Limbă, limbaj, vorbire

10-12 noiembrie 2009

Lucrarea a fost recomandată pentru tipar de Consiliul ştiinţific

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii:

FilologiA modernă: realizări şi perspective în context

Procesare computerizată: Galina Prodan

© Institutul de Filologie al AŞM, 2010

Stela SPÎNU Particularităţi fonetice ale graiurilor româneşti

Volumul de faţă propune publicului interesat rapoartele şi

a abordat varietăţile ei dialectologice. Aspectele morfo-sintactice şi semantice

Pornind de la distincţiile operate în cadrul funcţionalităţii limbajului de către

Necesitatea abordării limbajului literar prin prisma actualităţii

dr. Nina Corcinschi

DRUMUL – TOPOS SPECIFIC AL PROZEI BALCANICE

Conştiinţa unei literaturi balcanice, ca o formă de expresie distinctă în

2. Drumul – cronotop specific al prozei balcanice

Cercetarea care a reprezentat baza acestei lucrări a generat mai multe

3. Aspecte ale simbolisticii drumului în literatura balcanică

Valoarea simbolică a drumului este evidentă încă din perioada antichităţii,

4. Funcţia cronotopului drumului la nivelul compoziţiei

Romanul balcanic postmodern a preluat din literatura populară asocierea

Într-o manieră ironică, specifică postmodernismului, scriitorul Vasile

Cercetarea privind rolul pe care imaginea drumului o are în stabilirea

scriitorilor din regiune, privită din punctul de vedere al specificităţii sale şi

1. Albu Mihaela – Sud-estul european (sau Peninsula Balcanică) regiune

REGIONALISMUL ÎN ACTUL TRADUCERII LITERARE

Realitatea din R. Moldova abundă în multiple fenomene negative cauzate

* Anume pe la mijlocul anilor ’80, s-a întrerupt, practic, dialogul intercultural

în baza graiurilor locale. În aceste graiuri „se implantau, fără discernământ

скатерть strecătoare faţă de masă

W. Wasilewska. Curcubeul, Chişinău, 1953, traducător A. Şoimer.

прoступать a zăcea a se întrezări

M. Koţiubinski. Povestiri, Chişinău, 1953, traducător F. Cibotari.

свитка burcă flanea

Nuvela ucraineană, Chişinău, 1953, traducător la Cutcoveţchi.

cкатертина stricătoare faţă de masă

O. Gonciar. Nuvele şi schiţe, Chişinău, 1955, traducător Vl. Belistov.

баклажаны pătlăgele roşii vinete

Lingvistul Vasile Pavel, într-un studiu al său, accentua: „Tentativa

1. Berejan, Silviu, Folosirea glotonimului limba română în Republica

ESEU ASUPRA LIMBII CA FACTOR INTEGRATOR

0. Înainte de a examina tema enunţată în titlul acestei comunicări, aş vrea

— Să te duci în târg, să-mi cumperi ce va fi mai rău şi mai amar, că voiu

de însuşire şi stăpânire de către fiecare din noi a elementelor limbii. De aceea

calea convingerii, se face uz de mijloace persuasive specifice (propunerea, sfatul,

Caracteristica de bază a limbii, care o face să dispună de trăsături similare

sentimentelor şi atitudinii locutorului în raport cu obiectul exprimării, iar funcţia

limbă oficială. În această ordine de idei urmează să admitem că rusofonii, pur şi

4. În fine, este cazul să readucem în actualitate afirmaţia cunoscutului

1. Cărţile populare în literatura românească. Ediţie îngrijită şi studiu

UNELE ASPECTE SEMANTICO-FUNCŢIONALE

Noţiunea despre aşa-numitele „blocuri sintactice” şi-a făcut apariţia în

Fraze cu blocuri sintactice cauzal-temporale

Bazându-ne pe aceste opinii ale diferitor savanţi referitor la aspectul activ

Iată cum va arăta schematic această frază:

Bloc cauzal-temporal Ce?

Aşadar, atât analiza, cât şi schema frazei permit să afirmăm că PS 1 cauzal-

Fraze cu blocuri concesiv temporale

E sesizabil faptul că verbele predicate din propoziţiile (1) şi (3) se află în

Fraza (9) Când îl cred poet1, el e romancier2,

În această frază ne va interesa raportul dintre propoziţia (5), (3) şi (4).

acest plan pe care le conţine subordonata completivă (4), formînd împreună un