Sunteți pe pagina 1din 6

Stabilirea traseului spaţial

Aparatele de deviere folosite uzual măsoară înclinarea a şi azimutul w în


diverse puncte de-a lungul lor. Pentru a stabili traseul lor, dar şi pentru a evalua
înclinarea şi azimutul în orice alt punct, diferit de cele măsurate, este nevoie de
un sistem de referinţă, anumite ipoteze privind forma traseului şi o metodă de
calcul adecvată.
Ca origine a sistemului de referinţă se admite, de obicei, gura sondei,
considerată fie la nivelul mesei rortative, fie la nivelul pământului, fie la nivelul
mării, pentru sondele marine. Celelalte repere ale sistemului (fig. 6.1) se referă
la:
N – axa meridianului magnetic (sau geografic), cu sensul pozitiv spre
nord;
E – axă perpendiculară pe prima direcţie, cu sensul pozitiv spre est;
V – axa verticală, cu sensul pozitiv îndreptat în jos;
a - înclinarea;
w - azimutul;
L – lungimea sondei;
H – deplasarea orizontală.
DN, DE, DV, DH, DL – variaţiile finite ale mărimilor între două puncte A
şi B.
Dacă se cunosc coordonatele punctelor A (N1, E1, V1), se pot determina
coordonatele punctului B (N2, E2, V2), cu condiţia să fie cunoscute variaţiile
funcţiilor a (L) şi w(L). Pentru calculul variaţiilor finite se poate utiliza una
dintre metodele următoare [6]: metoda tangentelor, metoda unghiului mediu,
metoda tangentelor balansate, metoda razei de curbură.
Fig. 6.1. Variaţiile coordonatelor unui punct de pe axa sondei

Metoda tangentelor:

ΔV =ΔL cosα 2 , (6.1)


ΔH =ΔL sin α 2 , (6.2)
ΔN =ΔH cosω 2 , (6.3)
ΔE=ΔH sin ω2 . (6.4)

Metoda unghiului mediu:

α 1+ α2
ΔV =ΔL cos
2 ,
(6.5)
α 1 +α 2
ΔH =ΔL sin
2 , (6.6)
ω1 + ω2
ΔN =ΔH cos
2 , (6.7)
ω +ω
ΔE=ΔH sin 1 2
2 . (6.8)

Metoda tangentelor balansate:


ΔL ΔL
ΔV = cosα 1 + cos α 2
2 2 , (6.9)
ΔL ΔL
ΔH = sin α 1 + sin α 2
2 2 ,
(6.10)
ΔL ΔL
ΔN = sin α 1 cos ω1 + sin α 2 cos ω 2
2 2 ,
(6.11)
ΔL ΔL
ΔE= sin α 1 sin ω1 + sin α 2 sin ω2
2 2 . (6.12)

Metoda razei de curbură:

180 ΔL
ΔV = sin α 2 −sin α 1 )
π α 2 −α 1 ( ,
(6.13)
180 ΔL
ΔH = ( cos α 1−cos α2 )
π α 2 −α 1 , (6.14)
180 ΔH
ΔN = sin ω 2 −sin ω1 )
π ω2 −ω1 ( ,
(6.15)
180 ΔH
ΔE= ( cosω1−cos ω2 )
π ω2 −ω 1 .
(6.16)

Desigur, traseul calculat printr-una din metodele amintite poate să difere


de cel real din cel puţin două motive: aproximaţiile introduse de modelul
matematic şi erorile măsurătorilor de deviere (sistematice sau întâmplătoare). În
presupunerea că există un număr suficient de mare de măsurători, şi că erorile
erorile sistematice şi cele întâmplătoare au o anumită comportare, ele pot fi
prelucrate probabilistic [2, 6]. Mai mult, pentru un punct oarecare aflat de-a
lungul sondei, s-a introdus noţiunea de elipsoid de incertitudine (fig. 6.2)
Fig. 6.2. Elipsoidul de incertitudine al unei sonde

Mărimea erorilor depinde de foarte mulţi factori: construcţia şi precizia


aparatului de deviere, centrarea lui în gaura de sondă, înclinarea, azimutul,
curbura locală, amplasarea geografică, durata operaţiei, tehnologia de operare,
starea găurii de sondă etc.
Există, în literatura de specialitate, şi relaţii specifice pentru corectarea
traiectoriei [6]. Să presupunem că ultima măsurătoare s-a efectuat în punctul M
(EM, NM, VM), cu înclinarea aM şi wM, iar ţinta este punctul F (figurile 6.3 şi 6.4).
Pentru corecţia unghiului de înclinare (valoarea aC) se au în vedere
relaţiile următoare (cf. fig. 6.3):

2 2 2

MF= ( E F −E M ) + ( N F −N M ) + ( V F −V M )
, (6.17)

ΔV =V F−V M , (6.18)

ΔV
α F = cos−1
[ ],
MF (6.19)

α C = α F −α M , (6.20)

Gradientul de schimbare a înclinării va fi:

2 αC
Γα =
MF . (6.21)
Fig. 6.3. Corecţia înclinării

În mod similar, pentru corecţia azimutului se determină (fig. 6.4):

ΔE=E F −E M , (6.22)

ΔN =N F −N M , (6.23)

ΔE
ω F = tg−1
[ ],
ΔN (6.24)

de unde rezultă azimutul corectat

ωC = ω F−ω M , (6.25)

respectiv gradientul de schimbare a azimutului

2 ωC
Γ ω=
MF . (6.26)
Fig. 6.4. Corecţia azimutului

Variaţia maximală de azimut (cu care se poate roti la dreapta sau la stânga
un anumit dispozitiv de deviere) pentru unghiul de înclinare a este dată de
relaţia practică

180
Δω=
α . (6.27