9.

IMPACTUL TRATĂRII APEI

ASUPRA MEDIULUI
9.1. Necesitatea tratării apei din CTE
Poluarea biologică sau chimică a apelor naturale este o problemă foarte
importantă, deoarece la ora actuală puţine zone populate, fie din ţări dezvoltate sau
mai puţin dezvoltate, nu suferă din cauza poluării apei.
Multe ape de suprafaţă izolate au o calitate ridicată a apei şi pot fi pompate
prin reţele de alimentare şi distribuţie direct, la diferiţi utilizatori finali, inclusiv
consum uman, irigaţii, procese industriale sau stingerea incendiilor. Însă, sursele de
apă curată sunt o excepţie, în special în regiunile unde populaţia are densitate mare
sau unde există o utilizare intensă a apei în agricultură.
Toate operaţiile industriale, inclusiv producerea de energie în centrale
termoelectrice, produc, într-o măsură mai mare sau mai mică, ape uzate, care
trebuie evacuate în mediu. Apele uzate produse de centralele termoelectrice pot fi
clasificate ca: ape uzate menajere, ape uzate de proces şi ape uzate de răcire. Apele
uzate menajere sunt produsul duşurilor, cafetierelor şi ale celorlalte facilităţi puse
la dispoziţia personalului. Apele uzate de proces rezultă în urma scurgerilor,
deversărilor şi spălării echipamentelor.
Apele uzate de răcire sunt produse de numeroasele procese de răcire cu
recirculare sau fără recirculare. Sistemele de răcire cu un singur ciclu folosesc un
volum mai mare de apă de răcire, care este utilizată şi apoi evacuată în mediu.
Sistemele de răcire cu recirculare au diferite tipuri de turnuri de răcire, care
evacuează căldura în exces în mediu dar care necesită curăţări periodice, pentru a
preveni depunerea de săruri.
Apele uzate menajere sunt, în general, tratate de către sistemul de epurare
sanitară, pentru a preveni împrăştierea microorganismelor patogene ce pot provoca
boli. Apele uzate de proces prezintă un pericol potenţial pentru mediu, datorită
reacţiilor chimice directe sau indirecte. Unele ape de proces sunt deja degradate
biologic, fiind astfel necesară o cerere imediată de oxigen. Alte ape uzate de proces
sunt toxice şi reprezintă o ameninţare directă pentru gradul de sănătate al vieţii
biologice din mediu. Apele uzate de răcire sunt cele mai puţin periculoase, dar pot
conţine ape uzate de proces, ca rezultat al scurgerilor din sistemul de răcire.
Sistemele de răcire cu recirculare tind să concentreze, atât contaminarea organică,
cât şi pe cea anorganică, astfel că de la un anumit nivel, pot surveni neajunsuri.
Prezenţa în apă a anumitor substanţe, la concentraţii cu mult mai mici decât
cele la care se produce un efect toxic sau o reducere excesivă a oxigenului dizolvat,
poate avea un impact major, datorită predominanţei microorganismelor în
ecosistemul acvatic. Acesta a început să aibă efect asupra standardelor de calitate a
apei şi, în consecinţă, asupra deversărilor care pot fi permise.
Impactul tratării apei asupra mediului 169

Metoda sau gradul de tratare a apei este importantă pentru inginerii de mediu.
În general, caracteristicile apei brute determină metoda de tratare.
Centralele termoelectrice necesită un anumit consum de apă pentru:
• apă de adaos în circuitul termic, care compenseză pierderile din circuitul
termic al centralei, prin purjări, prin scăpări de abur şi de condensat;
• apa de adaos în reţeaua de termoficare, care să înlocuiască pierderile pe
reţeaua de transport şi distribuţie a energiei termice;
• apă de adaos pentru circuitul de de răcire, pierdută prin evaporare, prin
antrenarea stropilor, prin neetanşeităţi şi purjare a circuitului de răcire.
Acest consum de apă de adaos provine din surse naturale şi nu se găseşte
niciodată în stare pură, necesitând operaţii de tratare. Impurităţile din apă pot fi
clasificate în două categorii:
• impurităţi în suspensie, nedisociate electrolitic;
• impurităţi dizolvate, disociate electrolitic.
În afară de apa de adaos, în centralele termoelectrice sunt supuse operaţiilor
de tratare condensatul principal şi condensatul returnat de consumatorii industriali.
O importanţă deosebită, dată în principal de mărimea fluxului, o are apa de
răcire, pentru care este necesară menţinerea unor anumite condiţii de calitate.
Calitatea apei din diferitele circuite ale centralei termoelectrice este urmărită
prin determinarea continuă sau periodică a principalilor indici.
Principalii indici folosiţi pentru aprecierea calităţii apei sunt:
• duritatea – reprezintă conţinutul apei în compuşi de calciu şi magneziu,
deosebindu-se duritatea temporară (carbonatică), duritatea permanentă
(necarbonatică) şi duritatea totală; se măsoară în mval/l, care reprezintă
28 mg/l CaO şi 2.8°d (grad german);
• alcalinitate –reprezintă conţinutul de NaOH şi se exprimă în ppm;
• conţinutul de suspensii în stare coloidală interesează, deoarece precipită,
parţial sau total, depunându-se sub formă de nămol pe suprafeţele de
transfer de căldură;
• conţinutul de săruri – reprezintă totalitatea sărurilor dizolvate în apă,
exprimat în mval/l;
• pH-ul –reprezintă conţinutul de ioni de OH- şi dă indicaţii asupra
alcalinitaţii sau acidităţii apei; pentru a fi neagresivă faţă de oţel pH-ul
apei trebuie să fie 7÷8.5.
Funcţiile tratării apei la centralele termoelectrice, în cazul cel mai
general, sunt următoarele: tratare fizică (coagulare – filtrare), desuleiere, tratare
chimică, degazare, tratare termică (distilare), degazare chimică, condiţionare
(fosfatare), adaos hidrazină, [1].
Apa de adaos în circuitul termic este supusă procedeelor de filtrare şi tratare
chimică.
Condensatul principal necesită cea mai mare atenţie, dată fiind temperatura
170 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

ridicată la care lucrează şi necesitatea evitării coroziunii; este supus operaţiilor de

filtrare, tratare chimică, degazare termică şi chimică şi condiţionare.
Apa de adaos din reţeaua de termoficare necesită filtrare, tratare chimică şi
degazare termică.
Returul condensatului din industrie este desuleiat, filtrat şi tratat chimic.
Apa de răcire necesită decantare, filtrare şi pretratare chimică.

9.2. Procedee de tratare a apei din CTE

Tratarea fizică are loc prin decantare, filtrare şi coagulare - filtrare.
Apa preluată din râu este, înainte de toate, trecută printr-un grătar care reţine
solidele plutitoare şi apoi printr-un denisipator, care reţine nisipul şi alte particule
grele.
Decantarea constă în conducerea apei de alimentare într-un bazin decantor,
în care, ca urmare a reducerii vitezei de circulaţie a apei, particulele, având
densitate mai mare ca apa, se depun pe fundul decantorului, viteza de depunere
depinzând de densitatea şi dimensiunile particulelor, [2].
Prin decantare nu se pot îndepărta impurităţile de dimensiuni mici, în
suspensie.
Schema unui denisipator cu decantor este redată în figura 9.1, în care 1 –
canal de intrare; 2 – bazin de liniştire; 3 – grătar de liniştire; 4 – camera
denisipatorului; 5 – grătar de fund cu palete; 6 – vană de spălare; 7 – canal de
spălare; 8 – canal de ieşire a apei decantate. Aceste operaţii îmbunătăţesc condiţiile
de funcţionare ale pompelor de apă de răcire.

Fig.9.1. Secţiune printr-un denisipator cu decantor

Particulele de aluviuni suspendate în apă sunt dificil de îndepărtat, deoarece
sunt de dimensiuni foarte mici, adesea de dimensiuni coloidale, prezentând
încărcări negative, care împiedică acumularea şi formarea de particule largi, care ar
putea mai uşor să sedimenteze. Pentru îndepărtarea acestor particule prin decantare
este nevoie mai întâi de neutralizarea încărcărilor, iar în faza a doua, de încurajarea
particulelor să intre în coliziune unele cu altele. Neutralizarea încărcării este
denumită coagulare, iar construirea de flocoane mai largi din particule mai mici
este denumită floculare.
Coagularea, procedura de eliminare a impurităţilor coloidale, se bazează pe
Impactul tratării apei asupra mediului 171

neutralizarea sarcinilor particulelor, prin adăugarea de coagulanţi.

Pentru coagulare se foloseşte sulfatul de aluminiu, sulfatul feric, sulfatul
feros sau clorura ferică. Se creează floconi, prin precipitarea impurităţilor în
suspensie şi apoi are loc operaţia de floculare.
Tratarea chimică cuprinde dedurizarea şi demineralizarea. Prin dedurizare se
reduce, parţial sau total, duritatea temporară, iar prin demineralizare se reduce
conţinutul de săruri, paralel cu dedurizarea.
Tratarea termică realizează demineralizarea apei prin vaporizare, urmată de
condensare. Tratarea chimică realizează demineralizarea, bazându-se pe schimbul
ionic, folosind cantităţi importante de masă ionică. Pentru agentul termic din
generatoarele de abur este necesară reducerea concentraţiei de oxigen, în scopul
limitării coroziunii, aceasta realizându-se prin degazare termică şi uneori, când nu
este suficient, chimic, prin introducerea de hidrazină.

9.3. Caracteristicile apelor uzate

Condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor
sunt stabilite prin normativul NTPA-002/1997. Normativul are ca scop stabilirea
condiţiilor în care se acceptă evacuarea apelor uzate în canalizările publice ale
localităţilor, astfel încât să se asigure protecţia şi funcţionarea normală a acestora,
precum şi protejarea mediului
Apele uzate care se evacuează nu trebuie să conţină: materii în suspensie,
substanţe cu agresivitate chimică, substanţe toxice, nocive şi cu grad ridicat de
periculozitate, substanţe organice greu biodegradabile. Caracteristicile generale
sunt redate în tabelul 9.1 şi acestea variază foarte mult. Caracteristicile specifice
vor afecta tehnicile de tratare alese pentru îndeplinirea cerinţelor la deversare, [3].
Compuşii organici solubili în apă, cu greutate moleculară scăzută, sunt
biodegradabili. Odată ce creşte complexitatea organică, scade solubilitatea şi
biodegrabilitatea. Biodegradarea compuşilor organici necesită în mod adecvat azot,
fosfor, fier şi urme de sare.
Anorganicii din majoritatea deşeurilor industriale sunt rezultatul direct al
compuşilor anorganici în apele de transport. Sursele de apă moale vor avea
anorganici mai puţini decât cele cu apă dură sau sărată. Totuşi, unele ape uzate
industriale pot conţine cantităţi semnificative de anorganici, rezultaţi din compuşii
chimici deversaţi în perioada de funcţionare a instalaţiei.
Multe ape uzate din procesele de alimentare sunt bogate în sodiu. În vreme
ce apele uzate menajere au un echilibru între compuşii organici şi anorganici, multe
ape uzate de proces din industrie sunt deficiente în compuşi anorganici specifici.
Sărurile de amoniu sau de nitrat pot furniza azotul, în timp ce fosfaţii pot furniza
fosforul. Sărurile feroase sau ferice sau chiar corodarea oţelului normal, pot furniza
fierul necesar. Alte elemente, în cantităţi foarte mici, necesare biodegradării sunt
potasiul, calciul, magneziul, cobaltul, molibdenul, clorul şi sulful.
172 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

Tabel 9.1.
Caracteristici generale ale apei uzate

Proprietăţi Caracteristici Exemple Mărimea sau concentraţia

Solubilitate Solubilă Zahăr > 100 mg/l
Insolubilă PCB < 1mg/l
Stabilitate biologică Degradabilă Zahăr
Refractară DDT, metale
Solide Dizolvat NaCl < 10-9 m
Coloidal Carbon > 10-6< 10-9 m
Suspensie Bacterii > 10-6 m
Organic Carbon Alcool
Anorganic Anorganic Cu2+
pH Acid HNO3
Neutru Sare (NaCl) 1 ÷ 12
Bazic NaOH
Temperatură Ridicată- Răcire > 5 ºC
scăzută Schimb de > 30 ºC
căldură
Toxicitate Efect biologic Metale grele Variază
Compuşi
prioritari
N NH3 Variază
Nutrienţi P PO43-
Apele uzate trebuie să aibă pH-ul cuprins între 6 şi 9, pentru a avea un
impact minim asupra mediului. Apele uzate cu pH-ul mai mic decât 6 tind să fie
corozive, ca rezultat al excesului de ioni hidrogenaţi. Pe de altă parte, creşterea pH-
ului peste 9, determină anumiţi ioni metalici să se precipite în carbonaţi sau
hidroxizi. Alcalinitatea este importantă pentru păstrarea pH-ului în limitele
normale. Alcalinitatea bicarbonatului este primul tampon pentru apele uzate. Este
important să avem alcalinitatea adecvată, pentru a neutraliza componentele acide
ale deşeului, ca şi acelea formate de metabolismul parţial al compuşilor organici.
Mulţi compuşi organici, precum carbohidraţii, aldehidele, cetonele şi alcoolii sunt
biodegradate prin acizi organici, care trebuie neutralizaţi de către alcalinitatea
disponibilă. Dacă alcalinitatea este inadecvată, este de preferat adăugarea de
carbonat de sodiu, decât de var. Varul este dificil de controlat cu acurateţe, aceasta
conducând uneori la niveluri ridicate ale pH-ului şi precipitarea calciului, care face
parte din alcalinitate. În scurt timp, bicarbonatul de sodiu poate fi cea mai bună
sursă de alcalinitate.
Temperatura. Majoritatea apelor uzate din centralele termoelectrice sunt
calde. Operarea la temperaturi scăzute şi foarte scăzute (iarna) conduce la viteze
scăzute de reacţie, atât ale sistemelor de tratare biologică, cât şi ale celor de tratare
Impactul tratării apei asupra mediului 173

chimică. Vâscozitatea mărită a apelor uzate, la temperaturi scăzute, face separarea

solidă mai dificilă.
Oxigenul dizolvat. Oxigenul este o resursă de mediu critică în râuri şi lacuri.
Viaţa acvatică necesită un nivel acceptabil de oxigen dizolvat. Este recomandat un
nivel al oxigenului dizolvat de 5 mg/l pe timp de vară, când rata metabolismului
biologic este maximă. Este important ca apele uzate să aibă un nivel maxim de
oxigen dizolvat când sunt deversate şi un minim de componente care solicită
oxigen, astfel încât acesta să rămână peste 5 mg/l, [4]. Deversarea apelor uzate
calde tinde să agraveze situaţia oxigenului dizolvat în apele receptoare.
Solidele totale reprezintă reziduul remanent dintr-o apă uscată, evaporată la
103÷105 ºC, fiind incluse şi părţile prezentate în figura 9.2.

Fig. 9.2. Identificarea solidelor

Azotul şi fosforul dau naştere la numeroase probleme în mediu şi, de aceea,
necesită o atenţie specială în cazul apelor uzate industriale. Azotul, fosforul sau
amândouă pot determina o creştere a productivităţii biologice acvatice, rezultând
un nivel scăzut al oxigenului dizolvat şi eutrofizarea lacurilor, râurilor, estuarelor şi
apelor marine.
Petrol şi uleiuri. Acestea tind să plutească la suprafaţa apei, blocând
transferul de oxigen, împiedicând regenerarea şi producând un efect estetic negativ.
Măsurările se fac cu ajutorul procedurii extragerii solventului. Adesea, petrolul şi
uleiul interferează cu alte operaţii de tratare, de aceea, ele trebuie îndepărtate în
cadrul stadiilor iniţiale de tratare.

9.4. Neutralizarea soluţilor de regenerare

Soluţiie de regenerare şi spălare care ies din filtre au caracter acid sau bazic după
natura filtrului şi, de aceea, ele nu pot fi evacuate la canalizare. Concentraţia acidă şi
bazică a soluţiilor se modifică în timpul regenerării, crescând spre sfârşitul ei.
Programul de regenerare al filtrelor duce la succesiuni de operaţii din care
rezultă, când exces de ape acide, când exces de ape bazice.
În vederea neutralizării lor, apele reziduale de la tratarea chimică se adună
într-un rezervor de neutralizare. După un ciclu de funcţionare, în mare măsură
apele se neutralizează reciproc. Dacă apele bazice sunt în exces, neutralizarea
174 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

finală se face prin adaos de acid chorhidric sau sulfuric. Dacă apele din bazin au un
caracter acid, neutralizarea are loc prin trecerea lor peste un pat din piatră de calcar,
înainte de evacuarea la canal. În cazul centralelor cu combustibil solid şi evacuarea
hidraulică a cenuşei, neutralizarea poate avea loc în conductele de evacuare în care
lichidul este puternic alcalin.
Instalaţia de neutralizare se execută, de obicei, subteran şi este protejată
anticorosiv. Pentru amesterarea soluţiilor se foloseşte un agitator mecanic, antrenat
de un motor electric, capsulat şi protejat anticorosiv.
Printre efluenţii evacuaţi din instalaţiile de tratare a apei care necesită tratare
sunt:
• nămoluri de la purjarea reactoarelor de coagulare;
• ape de la spălarea filtrelor de limpezire;
• ape de la regenerarea filtrelor Na-cationice;
• ape de la regenerarea şi spalarea instalaţiilor de demineralizare totală a
apei sau a condensatului;
• ape de la regenerarea filtrelor H-cationice din schemele de demineralizare
parţială.

9.5. Tratarea apelor uzate

Apele uzate industriale conţin o varietate de poluanţi insolubili, coloidali şi
alte forme specifice, atât organice cât şi anorganice. În plus, standardele impuse
pentru efluent sunt diverse, variind în funcţie de clasa poluantului. În general,
combinarea mai multor procese de tratare este utilizată pentru a realiza gradul de
epurare necesar, la un cost cât mai scăzut, [5].

Preepurarea
Multe ape uzate ar trebui preepurate înainte de a fi deversate în canalizarea
municipală sau chiar în sistemul central de canalizare industrial. Preepurarea
individuală ar trebui luată în consideraţie atunci când apele au un efect advers
asupra sistemului de epurare totală.
Egalizarea este una dintre cele mai importante acţiuni de preepurare.
Încărcătura deversată de deşeuri concentrate este cea mai potrivită pentru egalizare.
Poate fi importantă egalizarea curgerilor de ape uzate, a concentraţiilor apelor uzate
sau chiar amândouă. Deversările periodice de apă uzată tind să supraîncarce
unităţile de epurare. Egalizarea curgerii tinde să elimine încărcările hidraulice
asupra unităţilor de epurare, până la un anumit nivel. Este posibilă sau nu
diminuarea variaţiei concentraţiei, în funcţie de gradul de amestecare din bazinul
de egalizare. Amestecarea mecanică poate fi adecvată în cazul în care deşeurile nu
reacţionează chimic. Deşeurile biodegrabile primesc în mod normal aerarea prin
amestec, astfel încât microorganismele sunt menţinute aerobic şi se previn
Impactul tratării apei asupra mediului 175

mirosurile neplăcute. Sistemele cu aerare prin difuzie oferă o mai bună amestecare
în condiţii variate de încărcare, faţă de echipamentele de aerare de suprafaţă. Atât
amestecul, cât şi transferul de oxigen sunt importante pentru apele uzate
biodegradabile. Operarea în cicluri regulate determină mărimea bazinelor de
egalizare. Nu există vreun avantaj în construirea unui bazin de egalizare mai mare
decât este nevoie, pentru ameliorarea variaţiilor apei uzate. Pentru operarea
industrială de 5 zile, adică o săptămână de 40 de ore se recomandă un bazin de
egalizare de 2 zile cu dimensiuni suficiente pentru o operare continuă a sistemului
de epurare a apelor uzate în condiţii uniforme.
Apele uzate acide sau bazice, provenind de la staţia de tratare chimică a
centralei, trebuie neutralizate înainte de deversare. Bazinele de egalizare pot fi
utilizate ca bazine de neutralizare. Atunci când este necesară o neutralizare chimică
separată, cel mai simplu de utilizat este hidroxidul de sodiu în stare lichidă, care
poate fi folosit la diferite concentraţii, pentru o neutralizare în linie, cu minimum
de echipament. Totuşi, varul rămâne cea mai utilizată bază pentru neutralizarea
acidă. Calcarul este utilizat atunci când viteza reacţiei este mică şi există un timp
considerabil disponibil pentru reacţie. Acidul sulfuric este acidul primar folosit
pentru a neutraliza valori mari ale pH-ului apelor uzate, doar dacă sulfatul de calciu
poate fi precipitat ca rezultat al reacţiei de neutralizare. Dacă acidul sulfuric nu este
acceptabil, poate fi utilizat acidul clorhidric pentru neutralizarea apelor uzate
bazice. Pentru neutralizarea adecvată a apelor uzate foarte slab bazice, poate fi
utilizat dioxidul de carbon.
Îndepărtarea uleiului şi a petrolului. Uleiul şi petrolul tind să formeze cu
apa straturi insolubile, ca rezultat al caracteristicilor lor hidrofobe. Aceste materiale
hidrofobe pot fi uşor separate gravitaţional sau prin agitare de apă, dacă nu sunt
prea bine omogenizate cu aceasta. Dacă petrolul şi uleiurile emulsionează cu apa,
ca rezultat al amestecării turbulente, emulsiile sunt dificil de separat. Separarea
petrolului şi a uleiului ar trebui să aibă loc în apropierea punctului de amestec cu
apa. În câteva momente, pot fi adăugate bule de aer amestecului pentru a separa
materialele hidrofobice de apă prin flotaţie. Pentru a ajuta la separarea emulsiilor
pot fi adăugate şi substanţe chimice. Se pot utiliza capcane pentru a colecta
uleiurile înainte de deversare. Din păcate, capcanele de ulei sunt proiectate pentru o
curăţire regulată a uleiului captat. O capcană de uleiuri ar trebui să fie proiectată
pentru un volum de colectare specific pentru o anumită perioadă. Trebuie
manifestată o mare grijă în proiectarea capcanei, astfel încât uleiul să fie uşor de
îndepărtat. Din cauza neglijenţei şi a proiectării deficitare, utilizarea de capcane de
ulei este aproape ineficientă.
Substanţele toxice. Legislaţia recentă declară ilegale deversările toxice în
apa uzată. S-a identificat un număr de poluanţi prioritari care trebuie îndepărtaţi şi
păstraţi în condiţii de siguranţă, de la sursă până la depozitarea finală. O importanţă
mai mare s-a acordat recent metalelor grele şi compuşilor organici complecşi care
176 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

ar putea fi implicate în provocarea cancerului. Pentru reducerea metalelor grele sub

nivelul toxic şi pentru prevenirea deversării compuşilor organici toxici este
esenţială preepurarea. Din fericire, compuşii organici toxici pot fi distruşi prin
diferite sisteme de oxidare chimică. Incinerarea pare să fie cea mai economică
metodă pentru distrugerea compuşilor organici toxici. Pentru a face incinerarea
economică, compuşii organici trebuie separaţi de diluarea apelor uzate şi trataţi în
forma lor concentrată. Dacă metalele grele nu pot fi reutilizate, trebuie concentrate
şi plasate în substanţe insolubile, care nu le pot lixivia.

Epurarea primară
Epurarea primară a apelor uzate este îndreptată direct spre îndepărtarea cu
minimum de efort a poluanţilor. Solidele în suspensie sunt îndepărtate prin tehnici
de separare fizice sau chimice şi operate apoi ca solide concentrate.
Grătarele. Pentru îndepărtarea particulelor de mărime medie, greu
compresibile, în curgerea fluidului sunt utilizate grătare fine, precum
hidrogrătarele. Grătarele fine sunt de obicei utilizate când cantitatea de particule
este destul de mare. Grătarele fine cu curăţare mecanică sunt folosite pentru
separarea particulelor mai mari. Sunt folosite grătare rare, pentru a reţine solide
mari, care pot strica pompele sau echipamentul din amonte de grătare.
Denisipatoarele se utilizează pentru reţinerea nisipului sau a particulelor
dure, inerte, din apele uzate. Camerele de denisipare cu aerare sunt destul de mici,
cu un volum total bazat pe o retenţie de 3 minute la o curgere maximă. Solidele
flotabile sunt îndepărtate în camera de denisipare cu aerare. Este importantă
îndepărtarea regulată a solidelor flotabile de la suprafaţa camerei, altfel putându-se
crea condiţii neprielnice.
Sedimentarea gravitaţională. Particulele care se sedimentează încet sunt
îndepărtate cu ajutorul bazinelor de sedimentare gravitaţională. Proiectarea
acestora se face pe baza timpului de retenţie, rata suprafeţei de inundare şi
adâncimea minimă. Un bazin de sedimentare poate fi circular sau rectangular.
Factorul important care afectează eficienţa de îndepărtare este modelul de curgere
hidraulică prin bazin. Energia conţinută de apa uzată care intră trebuie disipată
pentru ca fluidele să poată sedimenta. Pentru o eficienţă maximă de sedimentare,
curgerea apei uzate trebuie distribuită adecvat prin volumul de sedimentare. După
ce solidele s-au sedimentat, efluentul trebuie colectat, fără a crea curenţi hidraulici
care ar putea avea un efect negativ asupra procesului de sedimentare.
Precipitarea chimică. Solidele uşoare, în suspensie şi cele coloidale, pot fi
îndepărtate prin precipitare chimică şi sedimentare gravitaţională. În mod normal,
precipitarea chimică necesită un sistem de amestecare rapid şi un sistem de
floculare, înaintea bazinelor de sedimentare, conform schemei din figura 9.3.
Parametrii utilizaţi pentru proiectarea amestecului rapid şi a sistemelor de
Impactul tratării apei asupra mediului 177

floculare este radicalul gradientului de viteză G definit de ecuaţia:

1   P [kW ]  ( 9. 1)
G   =  3

 s   V [m ] ⋅ η[Pa ⋅ s] 
unde: P [kW] – puterea furnizată sistemelor de floculare; V[m3] – volumul amestecului
floculat; η[Pa ⋅ s] - vâscozitatea dinamică a apei.
Amestecarea optimă necesită în mod normal o valoare a G mai mare decât
1000 perioade (1/s).
Flocularea optimă are loc atunci G este cuprins între 10÷100 1/s.

Fig. 9.3. Schema sistemului de precipitare

Precipitarea chimică poate reţine 95 % din solidele suspendate, până la 50 %
din solubilele organice şi o cantitate de metale grele din apa tratată. Reţinerea
substanţelor organice solubile depinde de coagulantul chimic folosit. Reţinerea
metalelor depinde, în primul rând, de pH şi de tipul de ion metalic.

Tratarea fizico-chimică
Procesele şi/sau operaţiile unităţilor care intră în această categorie includ:
absorbţia, schimbul de ioni, diluarea, oxidarea chimică şi separarea prin membrane.
Toate acestea sunt mult mai scumpe decât tratarea biologică, dar sunt utilizate
pentru îndepărtarea poluanţilor ce nu pot fi uşor anihilaţi de biomasă. Adesea,
acestea sunt utilizate în serie cu tratarea biologică, dar uneori sunt utilizate ca
procese singulare.
Absorbţia. Acesta este cel mai utilizat proces de tratare fizico-chimică. Este
utilizat în primul rând pentru îndepărtarea compuşilor organici solubili, carbonul
activ servind ca absorbant. Majoritatea reacţiilor de absorbţie cu carbon activat, în
stare lichidă, urmăresc izoterma Freundlich (ecuaţia 9. 2).
1 (9. 2)
y = k ⋅cm
unde : y - capacitatea absorbantului, masa poluantului/masa carbonului; c -
concentraţia poluantului în deşeu, masă/volum; k şi n - constante empirice.
Presupunând că se atinge echilibrul, izoterma furnizează doza de carbon
necesară tratării. Într-un proces concurent, capacitatea carbonului este stabilită de
concentraţia poluantului din deşeul netratat. Este preferabil contactul în
178 IMPACTUL CTE ASUPRA MEDIULUI

contracurent.
Carbonul activat este disponibil într-o formă energizată (200÷400
particule/m2) şi într-una granulară (10-40 particule/m2). Ultima este mult mai
scumpă, dar este mai uşor de regenerat şi de utilizat într-un contactor contracurent.
Carbonul energizat este aplicat în contactori de şlam, cu amestecare, pentru timpi
de detecţie de câteva ore, după ce are loc separarea prin sedimentare. Adesea
coagularea, flocularea şi filtrarea sunt necesare pentru completarea sedimentării.
Deoarece este dificil de regenerat, carbonul energizat este, de obicei, aruncat
după folosire. Carbonul granular este utilizat în contactorii în coloană, cu un timp
de contact efectiv cuprins între 30 de minute şi o oră. Adesea se folosesc câţiva
contactori în serie, realizându-se astfel un contact contracurent complet. Un singur
contactor furnizează doar un contact contracurent parţial. Când un contactor este
epuizat, carbonul este regenerat, fie printr-o metodă termică, fie prin trecerea unui
solvent printr-un contactor.
Pentru aplicaţiile de tratare a deşeului în care trebuie îndepărtat un mare
număr de poluanţi, dar cantitatea din fiecare poluant este mică, este favorabilă
regenerarea termică. În situaţiile în care un poluant aflat în cantitate mare este
îndepărtat de carbon, poate fi folosită regenerarea cu extragerea solventului, în
special acolo unde poluantul poate fi recuperat din solvent şi reutilizat.
Regenerarea termică este o operaţie complexă. Ea necesită îndepărtarea
carbonului din contactor, drenajul apei libere, transportul la un reactor, încălzirea în
condiţii controlate de temperatură, oxigen, timp, presiunea parţială a vaporilor de
apă, transportul înapoi în reactor şi reîncărcarea coloanei. Între cinci şi zece
procente de carbon sunt pierdute în acest proces de regenerare, datorită arderilor şi
frecărilor din timpul fiecărui ciclu de regenerare. Pentru regenerarea cu succes se
folosesc cuptoare rotative cu vetre multiple.
În mod uzual, pretratarea se face înaintea absorbţiei carbonului pentru
îndepărtarea solidelor în suspensie. Adesea, acest proces este utilizat ca tratare
terţiară, după tratarea primară şi biologică. În fiecare situaţie, coloanele de carbon
trebuie proiectate pentru spălare. Unele solide vor scăpa de pretratare şi va avea loc
o creştere biologică în carbon, în ciuda tratării excesive. La început, tratarea cu
carbon a fost văzută doar ca o aplicaţie la îndepărtarea compuşilor organici toxici
sau a acelora care sunt dificil de degradat biologic. În prezent, absorbţia carbonului
este o procedură pentru îndepărtarea tuturor tipurilor de compuşi organici. S-a
observat că anumite activităţi biologice au loc, în aproape orice unitate, cu carbon
activat, deci, proiectarea trebuie ajustată în consecinţă.
Schimbul de ioni. Acest proces a fost aplicat timp de mai mulţi ani pentru
tratarea apelor industriale uzate, dar nu şi pentru deşeuri. Totuşi, recent, au fost
dezvoltate unele materiale cu schimb de ioni, care pot fi utilizate pentru
îndepărtarea unor poluanţi specifici. Aceste noi răşini sunt, în primul rând,
folositoare pentru îndepărtarea selectivă a metalelor grele şi chiar şi aşa, metalele
ţintă sunt prezente în concentraţii scăzute în apa uzată, ce conţine mulţi alţi
Impactul tratării apei asupra mediului 179

anorganici. Un proces cu schimb de ioni funcţionează în mod uzual astfel: deşeul

curge printr-o serie de coloane, ce conţin răşinile schimbătoare de ioni adecvate.
Sunt utilizaţi timpi de contact efectivi, între 30 de minute şi o oră. Este practicată
pretratarea solidelor în suspensie şi îndepărtarea compuşilor organici, precum şi
ajustarea pH-ului.
Capacitatea unei răşini schimbătoare de ioni depinde de tipul şi concentraţia
regenerantului. Deoarece răşinile schimbătoare de ioni sunt aşa de selective cu
compuşii ţintă, trebuie utilizat un exces semnificativ al regenerantului. Până la un
punct, cu cât este mai mult regenerant, cu atât este mai mare şi capacitatea răşinii.
Din păcate, aceasta are ca rezultat prezenţa deşeului majorităţii regeneraţilor. De
fapt, cea mai mare parte a costurilor operaţionale ale acestui proces sunt alocate
cumpărării de regenerant şi depozitării sale şi, de aceea, regenerarea trebuie
optimizată. Regeneranţii utilizaţi (selecţia se face în funcţie de răşinile cu schimb
de ioni) includ clorura de sodiu, carbonatul de sodiu, acidul sulfuric, hidroxidul de
sodiu şi amoniac.
Diluarea cu aer este aplicată pentru îndepărtarea substanţelor volatile din
apă. Legea lui Henry este relaţia cheie în utilizarea şi proiectarea sistemelor cu
diluare.
Raportul minim gaz/lichid necesar diluării este:

pentru un proces în echicurent
G S m − X out
=
(9. 3)
L ( H ) X out

pentru un proces în contracurent

G X m − X out
=
(9. 4)
L (H ) X m

unde: G - rata curgerii de aer, masă/timp; L = rata curgerii deşeului, volum/timp; X -

concentraţia poluantului din deşeu, masă/volum; H - constanta lui Henry pentru
poluantul din apă, volum/masă.
Sunt necesare rate mai mari ale curgerii gazelor decât cele calculate mai sus,
deoarece trebuie învinse limitările date de transferul de masă. Diluarea poate avea
loc prin împrăştierea aerului într-un rezervor ce conţine deşeu. Împrăştierea
compuşilor organici din rezervoarele cu nămol activat reprezintă o grijă, din cauza
posibilităţii ca publicul să fie expus la poluanţi ce se transmit prin aer, inclusiv
mirosuri.
Oxidarea chimică. Acest proces nu a fost utilizat pe scară largă din cauza
costului său ridicat. Este recomandat doar acolo unde concentraţia compusului ţintă
este foarte mică, iar cantitatea de oxidant necesar suficient de mică, pentru
justificarea tratării prin oxidare chimică. Eficienţa acestui proces este, de
asemenea, mică, deoarece pot avea loc multe reacţii secundare, care să crească
consumul de oxidant.