Sunteți pe pagina 1din 39

CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................4
CAPITOLUL 1................................................................................................................................6
INFLAMAŢIA................................................................................................................................6
1.1.Fiziopatologia inflamaţiei......................................................................................................6
1.2.►Inflamaţia acută..................................................................................................................7
1.2.1. Manifestări locale ale inflamaţiei..................................................................................7
1.2.2. Manifestări generale ale inflamaţiei..............................................................................7
1.3. ►Răspunsul imun................................................................................................................8
1.4.►Inflamaţia cronică..............................................................................................................8
CAPITOLUL 2................................................................................................................................9
SAPONOZIDE ŞI FLAVONOIDE.................................................................................................9
2.1. SAPONOZIDE.....................................................................................................................9
2.1.1.Generalităţi. Răspândire.................................................................................................9
2.1.2. Clasificare......................................................................................................................9
2.1.3. SAPONOZIDE STEROIDICE.....................................................................................9
2.1.4. SAPONOZIDE TRITERPENICE.............................................................................10
2.2. FLAVONOIDE...................................................................................................................12
2.2.1.►Generalităţi. Răspândire............................................................................................12
2.2.2.►Rol fiziologic............................................................................................................13
2.2.3. ►Acţiune farmacodinamică........................................................................................13
2.2.6. ►Întrebuinţări ale produselor farmaceutice cu flavonoide.........................................16
2.2.7. ►Flavonoide comercializate.......................................................................................17
2.2.8. Flavonozide..................................................................................................................19
2.2.9. Izoflavone....................................................................................................................20
2.2.10. Antocianozide............................................................................................................20
2.2.11. Proantociani...............................................................................................................21
2.2.12. Catecholi....................................................................................................................22
2.3. FLAVONOIDELE ŞI INFLAMAŢIA...............................................................................23
2.3.1. Inhibarea enzimelor cu rol inflamator.........................................................................23
2.3.2. Efecte asupra activării factorilor de transcripţie..........................................................23
2.3.3. Efecte asupra moleculelor de adeziune........................................................................24
CAPITOLUL 3..............................................................................................................................26
3.1. Soia (Glycine max). Sojae semen. Familia Fabaceae.........................................................26
3.2. Lemn dulce( Glycyrrhiza glabra). Liquiritiae radix. Familia Fabaceae.............................28
3.3. Salcâm japonez (Sophora japonica). Sophorae flores imaturae. Familia Fabaceae...........30
3.4. Arnică (Arnica montana). Arnicae flos. Familia Asteraceae..............................................32
3.5. Lămâi (Citrus limon). Citri pericarpium. Familia Rutaceae...............................................35
3.6. Portocal (Citrus aurantium). Aurantium pericarpium. Familia Rutaceae...........................37
CONCLUZII..................................................................................................................................39
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................40
INTRODUCERE

De-a lungul istoriei civilizaţiei, omul a fost legat cel mai mult de lumea vegetală, care i-a
furnizat acestuia hrană, combustibil şi medicamente (produse vegetale utlizate pentru vindecarea
şi ameliorarea unor simptome sau pentru scurtarea duratei unei boli). Astfel, nu este de mirare că
omul, încă din perioada ancestrală a existenţei sale, a apelat prima dată la plante, în scopul
alinării suferinţelor.
Natura, ca aliat al omului, i-a oferit din grădina sa primele leacuri încă din zorii existenţei
sale, născându-se astfel: FITOTERAPIA.
Fitoterapia (phyton = plantă + therapea = tratament) este o ştiinţă străveche, care
foloseşte plantele medicinale, numite şi oficinale, în scopul vindecării. Odată cu descoperirile
ştiinţifice ale secolului XX, fitoterapia a ieşit din empirism, punându-se bazele terapeuticii
cu plante pe baze ştiinţifice, luându-se în studiu principiile active din vegetale. Pe baza analizelor
chimice şi a testelor clinice, au confirmat în proporţie de peste 80%, proprietăţile
farmacodinamice ale plantelor, întocmai cum erau prescrise de către intuitiva medicină populară.
Fitoterapia se bazează pe efectele curative ale unor compuşi bio prezenţi în plante sau în
alte organisme vegetale, substanţe care poartă denumirea de principii active, valorificând
materialul vegetal fără a extrage selectiv anumite substanţe sau principii din ţesuturile plantelor. 
Principiile active din plantele medicinale se sintetizează la nivelul celulelor vegetale.
Pentru ca aceste substanţe naturale, cu acţiune biologică asupra omului, să poată fi valorificate
corespunzător de către organism, în diferite dereglări şi tulburări, ele trebuie să se regăsească în
diferite forme fitoterapeutice (fitofarmaceutice) :
 Forme farmaceutice simple-anumite părti ale plantelor se mestecă sau se consumă ca
atare, fie crude, fie uscate şi măcinate sub formă de pulberi (praf);
 Extracte fitoterapeutice- sunt acele preparate obţinute din plante medicinale, în care se
regăsesc principiile active din organele vegetale, după ce acestea au părăsit materialul
vegetal şi s-au dizolvat în anumite medii (apă, alcool, ulei vegetal sau alte grăsimi, etc.).
În cazul acestor preparate, plantele medicinale devin o materie primă care poartă
denumirea de drog.
-extracte hidrice (infuzie, decoct, macerat) ;
-extracte alcoolice, hidroalcoolice (tinctură), hidrogliceroalcoolice ;
Infuzia
- constă în extragerea componentelor active din produsele vegetale (flori, frunze, ierburi),
folosind apă încălzită la fierbere, care stă în contact cu produsul vegetal timp de 30 minute,
urmată de decantarea şi filtrarea soluţiei extractive.

4
Decoctul
- constă în extragerea componentelor active din produsele vegetale (rădăcini, rizomi, scoarţe,
fructe), folosind apă încălzită la fierbere şi menţinerea pe baia de apă timp de 30 minute, urmată
de decantarea şi filtrarea soluţiei extractive.
Maceratul
- se realizează la temperatura camerei, cănd produsul vegetal este în contact cu apa la
temperatura ambiantă, timp de 30 minute, cu agitări de 5-6 ori, după care se face decantarea
soluţiei extractive.
Tinctura
- soluţie extractivă alcoolică având ca solvent alcool etilic diluat.Raportul produs vegetal şi
solventul de extracţie este de 1:10 (m/m), iar pentru produsele vegetale care conţin substanţe
puternic active este de 1:5 (m/m).
Una dintre cele mai cunoscute şi importante cărţi despre plante medicinale este intitulată
“De Materia Medica” şi este atribuită medicului grec, Dioscoride, fiind scrisă în jurul anului 60
d.Hr.
Acest manuscris a circulat timp de sute de ani în Orientul Mijlociu şi în Occident şi
conţinea proprietăţile a peste 600 de plante.

Fitoterapia, în forma sa modernă, cunoaşte un nou avânt pe plan mondial în ultimii 20 de


ani. "Relansarea" ei a apărut ca o tendinţă de combatere a totalitarismului, conservatorismului şi
chiar fanatismului ştiinţific, dar şi drept recunoaştere, fără rezerve, a virtuţilor sale, de către OMS
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Până la urmă a început  să se înţeleagă, ceea ce spunea
odinioară John Lubbock, şi anume că "a sta surd şi orb în marele templu al naturii, nu poate
decât dăuna organismului uman".
Astfel, fitoterapia împreună cu celelalte domenii naturopate îşi recâştigă treptat locul
pierdut. 
Este de prevăzut, că într-un viitor nu foarte îndepărtat,  fitoterapia să se  îmbine armonios
cu realele cuceriri farmaceutico-medicale moderne, într-o abordare schimbată, simbiotică, în
spiritul naturii.

5
CAPITOLUL 1

INFLAMAŢIA

1.1.Fiziopatologia inflamaţiei

Inflamaţia este o reacţie complexă, neutropă, vasculară şi metabolică, declanşată de


pătrunderea unor agenţi patogeni străini sau agenţi de degradare proprii-în ţesuturile sănătoase
ale unui organism. Este o reacţie de apărare şi are unele mecanisme comune cu infecţia şi cu
alergia.
Inflamaţia reprezintă un răspuns normal, de protecţie, la lezarea ţesuturilor, cauzată de
un traumatism fizic, noxe chimice sau agenţi microbieni. Este un proces dinamic care constă în
modificări locale şi generale, expresii ale tulburărilor provocate de agentul patogen dar şi ale
reacţiilor de restabilire a funcţiilor alterate. Prin aceste modificări, organismul tinde să inactiveze
agentul cauzal, să înlăture produsele degradate existente în focarul inflamator, să refacă ţesuturile
lezate. Organismul face un efort de a inactiva sau distruge germenii infecţioşi,de a îndepărta
substanţele iritante şi de a iniţia etapa de reparare tisulară. În unele cazuri procesul inflamator se
termină cu vindecarea şi restabilirea funcţiilor organismului. Cînd vindecarea este completă
procesul inflamator se remite. Alteori, procesele inflamatorii devin o “boală”, se cronicizează şi
se stabileşte un ciclu continuu, inflamaţie-distrucţie celulară-inflamaţie.
Însă, inflamaţia este uneori declanşată inadecvat de un agent nepatogen, precum polenul
în astm, sau de un răspuns autoimun în poliartrita reumatoidă. În astfel de cazuri, reacţiile de
apărare pot determina prin ele însele progresia leziunii tisulare, fiind necesare substanţe
antiinflamatoare sau imunosupresive pentru modularea procesului inflamator.[4]
Considerat cel mai vechi aspect al răspunsului imun, este o reacţie de apărare care a
evoluat, fiind esenţială pentru supravieţuirea organismului în prezenţa agenţilor patogeni şi a
afecţiunilor tisulare. În unele cazuri însă, atunci când este scăpată de sub control riguros, devine
un fenomen patologic.
Cauzele inflamaţiei pot fi de natură microbiologică (bacterii, virusuri),
imunobiologică(produşi implicate în reacţii antigen-anticorp), fizică (traumă,obiecte
străine,radiaţii), chimică (substanţe iritante prin caracterul lor acid, alcalin).
Clasificarea inflamaţiilor:
-după etiologie-piogenă (produsă de infecţii bacteriene) şi reumatică;
-după localizare şi structuri afectate-artrită,tendinită,apendicită;
-după durată-acută, cronică (persistentă).
Inflamaţia poate fi împărţită în trei faze: inflamaţia acută, răspunsul imun şi inflamaţia
cronică.

6
1.2.►Inflamaţia acută

Inflamatia acută este răspunsul iniţial la agresiunea tisulară. Este mediată de eliberarea de
autacoizi(ex. histamină, serotonină, bradikinină, prostaglandine, leucotriene) şi precede
declanşarea răspunsului imun. Cuprinde:

1.2.1. Manifestări locale ale inflamaţiei

Sunt reprezentate de 5 simptome:roşeaţă (rubor), căldură locală (calor), umflare (tumor),


durere (dolor) şi impotenţă funcţională (functio lesa)-alterarea funcţiei organului afectat. Aceste
simptome sunt declanşate de 3 procese majore:
 Activarea celulelor “inflamatorii”: granulocitele polinucleare neutrofile (microfage),
bazofile (mastocite) şi eozinofile, monocitele (macrofage) şi trombocitele cu eliberarea/sinteza
de mediatori ai inflamaţiei ;
Activarea bruscă a celulelor inflamatorii determină:
-eliberarea mediatorilor preformaţi (stocaţi la nivelul granulelor). Substanţele eliberate în
cursul degranulării sunt:histamine, serotonina,citokinele (IL-1,IL-6,Il-8,TNF-tumor necrosis
factor), NCF (neutrophil chemotactic factor), ECF (eosinophilic chemotactic factor)-ultimele
două atrăgînd granulocitele neutrofile şi eozinofile.
-sinteza mediatorilor neoformaţi prin activarea degradării fofolipidelor membranare, mai
ales eicosanoide care sunt mediatori ai acidului arahidonic:via calea ciclo-oxigenazei
(prostaglandine,prostacicline şi tromboxani) şi via calea lipo-oxigenazei (leucotrienele B4,C4,D4
si E4) şi PAF (platelet activating factor).

1.2.2. Manifestări generale ale inflamaţiei

Mediatorii inflamaţiei nu acţionează doar pe plan local, ci determină participarea


întregului organism la procesul inflamaţiei, prin declanşarea aşa-numitului răspuns de fază acută
caracterizat prin:
 la nivelul hipotalamusului, o modificare a valorii de referinţă a temperaturii la nivelul
centrului termoreglării cu febră;
 la nivelul măduvei osoase hematogene, creşterea eliberării leucocitelor-leucocitoză;
 la nivelul ficatului, o creştere a sintezei proteinelor de fază acută: cele mai importante
fiind proteina C reactivă (CRP) şi amiloridul seric A (SAA).

7
1.3. ►Răspunsul imun

Se produce atunci cînd celulele imunocompetente sunt activate ca răspuns la


microoorganisme sau substanţe antigenice eliberate în timpul răspunsului inflamator acut sau
cronic. Rezultatul răspunsului imun poate fi folositor organismului (de exemplu,ducînd la
fagocitoză si neutralizarea microorganismelor invadatoare), dar poate fi nefavorabil dacă duce la
o inflamaţie cronică fără rezolvarea procesului lezional.

1.4.►Inflamaţia cronică

Implică eliberarea unui număr de mediatori care nu se remarcă în răspunsul


acut:interleukine-1,2,3,interferoni, factorul tumor necrotic α (TNF α), factorul de stimulare al
coloniilor de granulocite-macrofage (GM-CSF)etc.[5]
Una dintre cele mai importante boli implicând aceşti mediatori este poliartrita reumatoidă în care
inflamaţia cronică are drept rezultat durerea şi distrucţia osului şi cartilajului articular ducînd la
invaliditate severă, producîndu-se de asemenea, modificări sistemice care pot duce la scurtarea
vieţii.

8
CAPITOLUL 2

SAPONOZIDE ŞI FLAVONOIDE

2.1. SAPONOZIDE
2.1.1.Generalităţi. Răspândire
Saponozidele sau saponinele sunt substanţe de natură vegetală, mai rar animală, ale căror
soluţii apoase produc prin agitare o spumă abundentă şi au proprietatea de a hemoliza
eritrocitele.Cele mai multe saponozide sunt toxice pentru animale cu sânge rece şi iritante pentru
piele şi mucoase (sunt sternutatorii).
Denumirea de saponină provine din limba latină, de la cuvîntul „sapo” care înseamnă
săpun. Prima dată noţiunea de saponine a fost propusă în 1819 de Mellon, pentru substanţa
chimică izolată de Chraiderdin din săpunariţă (1810).
Sunt răspîndite în mai multe familii dintre care unele sunt deosebit de bogate. Pentru
unele specii constituie chiar un caracter de familie[ciulei] Familiile cele mai bogate în
saponozide sunt: Caryophilaceae, Fabaceae, Primulaceae, Polygonaceae, Araliaceae, Betulaceae,
Sapindaceae, Liliaceae, Dioscoriaceae, Amaryllidaceae[istudor]

2.1.2. Clasificare
Molecula saponozidei este formată din aglicon şi partea glucidică. Agliconul, compus
neglicidic obţinut în urma hidrolizei, se numeşte sapogenină. Deseori partea glucidică este
formată din D-glucoză, D-galactoză, acizii D-glucuronic şi D-galacturonic, mai rar L-arabinoză
şi L-ramnoză.
În funcţie de structura chimică a sapogeninei se cunosc:
 Saponozide steroidice, cu agliconi constituiţi din 27 atomi de carbon, cu nucleu sterolic
şi catena spirocetalică, cristalizate, neutre sau toxice;
 Saponozide triterpenice, cu agliconi alcătuiţi din 30 atomi de carbon, amorfe, acide sau
netoxice.

2.1.3. SAPONOZIDE STEROIDICE


Sunt derivaţi ai ciclopentanperhidrofenantrenului, cu o catenă spirocetalică sudată la C 16
şi C 17. Aceasta este alcătuită din două heterocicluri ce au un atom de carbon comun: un furan
(ciclul E) şi un piran (ciclul F). Ele provin printr-un proces de cetalizare intramoleculara a unui
precursor colestanic, după oxidare la C 16, C 22 şi C 26.
► Răspândire

9
Se găsesc în mai multe familii aparţinînd monocotiledonatelor: Dioscoreaceae,
Amaryllidaceae şi Liliaceae, şi doar în cîteva familii aparţinînd dicotiledonatelorŞ Fabaceae,
Scrophulariaceae, Apocynaceae.
Proprietăţi fizico-chimice
Saponozidele sunt substanţe incolore, galbene sau brune, amorfe, cu tendinţă la
cristalizare, higroscopice, optic active. Prin încălzire majoritatea se brunifică şi se descompun
fără a se topi. Sunt solubile în apă, alcool diluat şi metanol, mai solubile la cald, greu solubile în
etanol absolut şi acetonă, insolubile în solvenţi apolari.
Cu apa formează soluţii coloidale sau semicoloidale greu dializabile, cu proprietăţi
tensioactive (scad tensiunea superficială la interfaţa apă-aer sau apă-ulei, manifestînd proprietăţă
detergente, emulsionante şi spumefiante, la agitare).
Sapogenolii sunt substanţe cristalizate, rar amorfe, incolore sau gălbui (rareori cafenii),
optic active, insolubile în apă şi în alcool diluat, solubile în alcool absolut şi în solvenţi apolari.
[istudor]
Datorită faptului că saponozidele sterolice nu au grupări carboxilice pe nucleul lor, ele au
o reacţie neutră şi alcătuiesc grupa saponozidelor neutre. Ele precipită cu soluţia concentrată de
hidroxid de bariu şi soluţia de acetat bazic de plumb. Prin hidroliză acidă se pune în libertate un
genol care, în general, este cristalizat. Hidroliza se poate efectua şi pe cale enzimatică.[ciulei]
► Întrebuinţări
Din cauza toxicităţii, saponozidele sterolice nu sunt utilizate în terapeutică, însă servesc
ca materie primă, alături de steroli, glicoalcaloizi şi amine steroidice, în semisinteza hormonilor
steroidici (precum testosteron sau cortisol).

2.1.4. SAPONOZIDE TRITERPENICE


Saponozidele triterpenice sunt O-heterozide ale unor agliconi de obicei pentaciclici şi în
mod exceptional triciclici (ambreina), alcătuiţi din 30 atomi de carbon.
► Răspândire
Sunt mai rar întalnite în Monnocotyledonatae însă se găsesc din abundenţă în unele
Dicotyledonatae: Fabaceae, Hippocastanaceae, Araliaceae, Caryophyllaceae, Primulaceae.
► Proprietăţi fizico-chimice
Proprităţile fizice sunt identice cu cele ale saponozidelor steroidice, cu deosebirea că
topirea este însoţită de descompunere; au punct de topire ridicat (200-300° C).
Hidroliza enzimatică a saponozidelor triterpenice se realizează treptat şi mai uşor decât la
saponozidele steroidice.
Deosebirea dintre saponozidele triterpenice şi cele sterolice poate fi pusă în evidenţă prin
reacţia de hidrogenare în prezenţă de seleniu, în urma căreia saponinele triterpenice formează
1,2,7-trimetilnaftalenul (sapotalina) iar cele steroidice formează hidrocarbura lui Diels (17-metil-
ciclopentanperhidrofenantren).

10
Saponozidele triterpenice pot forma soluţii acide sau neutre în funcţie de prezenţa sau
absenţa grupărilor carboxilice libere ale agliconilor, a acidului uronic din catena glucidică, sau a
ambelor.

► Rol fiziologic
Saponozidele posedă puternice proprietăţi antibiotice asigurând apărarea organismelor
vegetale împotriva atacului microbian şi fungic.

► Acţiune farmacodinamică
 antiinflamatoare şi antiedematoasă;
 analgezică;
 expectorantă- prin iritarea mucoasei bucale, gastrice şi a esofagului, produc creşterea
secreţiei salivare şi stimularea secreţiei bronhice, fluidificarea mucusului şi îndepărtarea
lui;
 diuretică datorită acţiunii iritante asupra epiteliului renal, ceea ce măreşte traficul unor
substanţe cu acţiune diuretică la nivelul rinichiului;
 citotrofică, cicatrizantă prin creşterea sintezei de colagen;
 antiulceroasă;
 adaptogenă- măreşte eficienţa fizică şi mentală, precum şi capacitatea de adaptare a
organismului în condiţii defavorabile, de suprasolicitare, la reacţii adverse ale
mediului.Se datorează cu precădere efectelor asupra hipotalamusului, hipofizei şi
suprarenalei, cu mărirea producerii de glucocorticoizi (consideraţi ca "hormoni" ai
stresului).
 antimicrobiană, antimicotică, antivirală;
 scăderea absorbţiei intestinale a colesterolului- interacţinile saponinelor cu colesterolul şi
cu alţi steroli justifică multe din efectele lor biologice, în special cele care implică
activitatea de membrană. A fost demonstrat că dieta cu saponine reduce nivelul
colesterolului în sânge. Aceste efect este rezultatul legării saponinelor de colesterolul
excretat în bilă, inhibând astfel circuitul entero-hepatic al colesterolului. Saponinele
afectează permeabilitatea celulelor intestinale prin formarea unor complexe cu
colesterolul în membranele celulare ale mucoasei[dietary saponin];
 acţiune iritantă asupra epiteliilor şi hemolitică - datorită proprietăţilor tensioactive cresc
permeabilitatea capilară ;
 vasoprotectoare.
► Întrebuinţări
Saponozidele sunt utilizate în domeniul farmaceutic pentru obţinerea medicamentelor cu
acţiune emetică şi expectorantă, utile în tratamentul virozelor respiratorii, gripelor, bronşitelor şi
a altor afecţiuni respiratorii.
Sunt utilizate în ulcer varicos, ulcer gastric şi duodenal, răni greu cicatrizabile, paralizii,
neoplasm, boli metabolice.

11
În tehnică se folosesc cel mai frecvent ca agenţi de spălare datorită proprietăţilor
tensioactive, prepararea pastelor de dinţi , a cremelor şi a spray-urilor spumante.
În alimentaţie, saponozidele sunt folosite pentru obţinerea unor băuturi spumoase, a
cremelor de patiserie , a halviţei şi a halvalei.

2.2. FLAVONOIDE

2.2.1.►Generalităţi. Răspândire

Flavonoidele reprezintă un grup de substanţe naturale, de origine vegetală, de tip C6-C3-C6,


derivaţi ai 2-fenil –benzopiranului (flavan) sau 3-fenilbenzopiranului (izoflavan) şi constituie o
parte din pigmenţii coloraţi din flori şi fructe : pigmenţi galbeni (flavonolii, flavonele, chalconele);
roşii, albaştrii, violet- în funcţie de pH-ul din ţesuturi- (antociani); brun-cafenii (taninurile). Datorită
unor proprietăţi fizico-chimice şi fiziologice flavonoidele sunt incluse în clasa polifenolilor vegetali,
însă, având unele proprietăţi farmacodinamice specifice, formează un grup aparte în studiul
farmacognostic.
Numele provine de la cuvântul latin flavus = galben şi, astfel, se ia în considerare faptul
că cele mai multe dintre aceste substanţe au, în forma lor pură, o culoare gălbuie.
Flavonoidele au fost descoperite în 1936, de către Albert Szent Gyorgyi. Doctorul Albert
Szent-Gyorgyi (medic şi biochimist, 1893-1986) laureat al Premiului Nobel în 1937, pentru
descoperirea vitaminei C, relata că pe la începutul cercetărilor sale privind acidul ascorbic
(denumire dată de el pentru a sublinia activitatea antiscorbutică), un prieten medic, cu predispoziţie
la hemoragii, i-a cerut acid ascorbic pentru a şi-l testa. Neavând suficient produs pur i-a trimis unul
impur, iar efectul a fost benefic. Ulterior a repetat experienţa cu acid ascorbic pur fără a obţine
vreun rezultat, ceea ce i-a permis sa presupună că, o altă substanţa, care însoţeşte vitamina C, era
responsabilă pentru efectul benefic obţinut cu acid ascorbic impur.
Din pericarpul lămâilor el a izolat o fracţiune flavonică pe care a denumit-o citrină,iar apoi
vitamina P (a "permeabilităţii", spre a sugera efectele favorabile asupra permeabilităţii crescute şi a
fragilităţii capilarelor).
Flavonoidele sunt substanţe foarte răspândite. Aproape că nu există reprezentanţi ai
regnului vegetal care să nu conţină constituenţi din grupa flavonoidelor.
Până în prezent, au fost identificate peste 500 de flavonoide naturale, existente mai ales ca
glicozide, din numeroase familii şi specii vegetale, iar numărul lor este în continuă creştere.
Au fost semnalate în insecte şi în fluturi unde provin din polenul sau nectarul florilor cu
care aceştia se hrănesc.
Familiile cele mai bogate în flavonoide sunt: Betulaceae, Urticaceae, Euphorbiaceae,
Ericaceae, Asteraceae, Polygonaceae, Cariophylaceae, Brassicaceae, Apocynaceae, Malvaceae,
Fabaceae, Rosaceae, Apiaceae, Myrtaceae.
O aceeaşi substanţă se poate întâlni în cadrul mai multor familii, sau poate fi specifică unei
singure specii. La rândul său, o plantă poate să conţină una sau mai multe substanţe flavonoide.
12
2.2.2.►Rol fiziologic
Încă din 1937, Szent Gyorgyi a arătat relaţia care există între derivaţii flavonici şi respiraţia
celulară a plantelor prevăzute cu peroxidaze. Flavonoidele constituie un intermediar în oxidarea
acidului ascorbic, datorită proprietăţilor lor reducătoare, având totodată capacitatea de a se reface
din formele lor oxidate în sistemul oxido-reducător, pe baza acidului ascorbic. De asemenea s-a
arătat că în prezenţa ionilor de Cu flavonele accelerează oxidarea acidului ascorbic, fiind astfel
asimilate unor coenzime cu proprietăti catalizatoare în sistemul oxido-reducător al plantelor vii.
Ele realizeză următoarele functii în organismul vegetal:

1. pigmentarea: conferă culoarea lor părţii vegetale care le produce, aceasta fiind trăsătura
cea mai specifică a antocianidinelor de culoare albastră-roşu-purpuriu (petudinina,
malvidina), respectiv  a flavonoidelor citrice, ca hesperidina, naringenina.
2. protecţie împotriva razelor UV, împotriva radicalilor liberi generaţi la nivelul celulelor
vegetale, împotriva microorganismelor şi altor factori dăunători/nocivi ai plantelor –
ciuperci, insecte, melci, etc.
3. participarea în procesele biochimice, de exemplu modificarea funcţionării enzimelor
4. coloranţi naturali, componenţi ai gustului în unele produse vegetale care servesc ca
alimente.

2.2.3. ►Acţiune farmacodinamică

Figura 1. Acţiunile flavonoidelor

Principala proprietate biologică atribuită iniţial flavonoidelor este cea de a fi venotonice,


prin capacitatea de a diminua permeabilitatea capilarelor sanguine şi de a le spori rezistenţa. La

13
animalul de experienţă au produs reducerea semnelor unei hipovitaminoze C indusă experimental.
Aceste aspecte au determinat denumirea lor ca ”vitamine P”, însă nefiind structuri ce se pot
încadra în clasa vitaminelor (carenţa flavonoidelor nu induce nici un sindrom specific), acestea au
primit titlul de ”factori P”. Totuşi şi aceşti termeni ambigui sunt tot mai puţin folosiţi fiind înlocuiţi
cu noţiuni ca venotrope sau şi mai frecvent flavonoidele sunt tratate în rubrici generale ce reunesc
informaţii despre compuşi vasculoprotectoare şi venotonice. Cu toate acestea interesul în
proprităţile flavonoidelor nu este unanim, organizaţia FDA, sau alte tratate de farmacologie clasică
nerecunoscându-le valoarea terapeutică. Aceasta totuşi nu împiedică prescrierea, recomandarea
farmaceutică şi folosirea ca auto-medicaţie, pe scară largă în aria patologiilor circulatorii minore, a
preparatelor pe bază de flavonoide, în special în tări precum Franţa, Germania, Spania sau Italia.
Un interes sporit prezintă interacţiunea dintre flavonoide şi radicalii liberi, consecinţele acesteia cu
potenţial preventiv. Numeroase studii sunt efectuate în vederea elucidării efectelor produse de
aceste molecule la nivelul sistemului imunitar şi al procesului inflamator.

Factori de permeabilitate capilară (vitamine P)


Noţiunea de factor P este legată de observaţii asupra tratamentului unor forme de scorbut,
cu acid ascorbic ca atare (vitamina C) sau cu suc de lămâie. În primul caz, anumite manifestări nu
au putut fi ameliorate, în timp ce prin tratare cu suc de lâmâie acestea au dispărut. A fost deci
remarcat faptul că acidul ascorbic nu poate acţiona decât în asociere cu un alt factor (numit ulterior
factor P), denumire care a fost iniţial acordată flavonoidelor ”stricto sensu”, urmând ca mai apoi să
fie incluse în această categorie şi antocianozidele şi oligomerii flavonoidici. Astfel s-a descoperit
rolul antioxidant al derivaţilor flavonici în protecţia vitaminei C şi în procesele de oxidare celulară.
La nivel vascular flavonoidele acţionează prin legarea de proteinele intracelulare, scăzând
permeabilitatea capilarelor sanguine şi crescându-le rezistenţa (sunt potenţial venoactive). Aceste
proprietăţi au fost puse în evidenţă prin măsurarea presiunii necesare pentru producerea ruperii
capilare; presiunea este exercitată prin aplicarea unor ventuze la nivelul pielii, ruptura vasculară
fiind observată prin apariţia peteşiilor.
După Martini, mecanismul posibil prin care flavonoidele menţin integritatea capilară se
poate însuma astfel:
1. efectul direct asupra capilarelor;
2. potenţarea acidului ascorbic;
3. inhibarea hialuronidazei, în special de către proantocianidine, ceea ce duce la conservarea
substanţei fundamentale a matricei vasculare;
4. inhibarea histaminei prin acţiune directă antihistaminică, prin inhibarea eliberării
histaminei sau prin inhibarea formării sale;
5. inhibarea elastazei;
6. stimularea activităţii enzimei prolin-hidrolază, ceea ce determină o fortificare reţelei de
colagen;
7. inhibarea oxidarii adrenalinei şi inhibarea nespecifică a COMT, scăzând astfel disponibilul
de catecolamine şi deci o reducere a rezistenţei vasculare periferice;

14
8. inhibarea fosfodiesterazei, cu reducerea AMPc, ce explică în parte efectul antiagregant
plachetar
9. acţiune asupra timpului de sângerare şi coagulare.

Acţiunea antioxidantă
La concentraţii mari, experimentale, abilităţile antioxidante ale flavonoidelor sunt mai
puternice decât cele ale vitaminei C si E.
Consumatorii şi producătorii de alimente au devenit interesaţi de flavonoide pentru
proprietăţile lor medicinale posibile,în special pentru rolul în prevenirea cancerului şi a bolilor
cardiovasculare.
Deşi nu este pe deplin stabilit, efectele benefice ale fructelor, legumelor, ceaiului, vinului roşu au
fost atribuite flavonoidelor.
Acţiunea antioxidantă nu este cauzată direct de flavonoide, ci se datorează cel mai probabil
nivelului crescut de acid uric care rezultă din metabolismul acestora.
Flavonoidele captează radicalii liberi formaţi în diverse stări patologice:anoxie (are loc
generarea de radical superoxid), inflamaţii (se produc anioni superoxid prin NADPH-oxidaza
membranară a leucocitelor,radicali hidroxil şi alţi radicali reactivi ce se formează în timpul
fagocitozei), autooxidarea lipidică (cu formare de radicali hidroperoxid şi alcoxil lipofili).

Alte proprietăţi
♣Acţiunea antiinflamatoare
Unele flavonozide au acţiune antiinflamatoare “in vitro” datorită influenţei asupra
metabolismului acidului arahidonic, prin blocarea ciclooxigenazei cu efect antiagregant plachetar,
dar şi a 5-lipooxigenazei, deci reducând producţia de leucotriene, substanţe mediatoare ale
inflamaţiei şi reacţiilor alergice. De asemenea s-a determinat existenţa intercaţiunii dintre
flavonoide şi polimorfonucleare şi trombocite.
♣Acţiune hepatoprotectoare (izobutrina, hispidulina, flavolignanii – silimarina)
♣Acţiune antispastică
S-a dovedit efectul agonist al unor flavonoide asupra colonului de cobai (flavonoide din
cimbru şi alte Lamiaceae).
Pe aceasta acţiune se bazează potenţarea medicamentelor hipotensive şi chiar a teofilinei.
Totodată, are loc şi o uşoară şi temporară vasodilataţie care se manifestă direct.
♣Acţiune antialergică
♣Acţiune hipocolesterolemiantă
♣Acţiune antiulceroasă
Medicii olandezi au stabilit că diferite preparate din Liquiritiae radix au efect bun în
tratamentul ulcerului gastric. Acţiunea este cu atât mai marcată cu cât avem de a face cu forme
glicozidate sau cu cât creşte numărul de oxidrili.
♣Acţiune antibiotică, antifungică şi antivirală
Cvercetolul inhibă acţiunea virusului Herpes virus hominis asupra culturilor de celule
HeLa.
15
♣Acţiune modificatoare, în principal de inhibare a proceselor legate de malformaţii cancerigene.
Posibil prin interferarea sistemelor enzimatice de metabolizare a xenobioticelor, prin inhibarea
efectului de inducere sau a celui promotor al procesului tumoral.
♣Acţiune estrogenică, caracteristică doar izoflavonoidelor

2.2.6. ►Întrebuinţări ale produselor farmaceutice cu flavonoide


Unele produse vegetale sunt utilizate la nivel industrial pentru extracţia flavonoidelor
(citroflavonoidele, hesperidina, rutozida); substanţa diosmină, deşi prezentă în Citrice, este
obţinută prin hemisinteză. Alte produse sunt active datorită mai multor principii active, fiind
întrebuinţate sub forma extractelor standardizate (ginkgo). În cazul produselor utilizate în
fitoterapie, cu excepţia câtorva produse, este totuşi dificil să vorbim despre produse cu flavonoide,
deoarece deşi aceşti compuşi din compoziţia lor participă activ la mecanismul terapeutic, nu sunt
însă singurii responsabili de efectele produse; substanţe de tipul uleiurilor volatile, a compuşilor
fenolici cu alte structuri, a sărurilor minerale, a saponozidelor, contribuie sinergic la proprietăţile
biologice ale plantelor.
În ceea ce priveşte utilizarea terapeutică a flavonoidelor, dincolo de testele biochimice,
evaluările in vivo pe animalul de experienţă, trebuie considerate şi studiile asupra eficacităţii
clinice. Cel mai adesea studiile pe om nu sunt decât observaţii şi nu respectă rigoarea şi normele de
conformitate ale acestor tipuri de evaluări.
Există însă un număr restrâns de molecule sau extracte standardizate care şi-au dovedit,
dincolo de subiectivitatea simptomelor sau a efectelor placebo, o eficacitate simptomatică
moderată în insuficienţă venoasă cronică a membrelor inferioare. În acest caz produsele vizate
sunt indicate ca tratament. În ceea ce priveşte restul produselor pe bază de flavonoide,
nerespectând întru totul standardele actuale, se încadrează doar în categoria produselor destinate
ameliorării anumitor simptome.
Ca atare, domeniul terapeutic cel mai abordat prin indicaţia flavonoidelor, singure sau în
asocieri, este cel al problemelor capilaro-venoase:
 tratarea simptomelor care însoţesc insuficienţa venolimfatică (gambe grele, parestezii,
edeme, claudicaţie intermitentă);
 tratament al manifestărilor funcţionale legate de criza hemoroidală;
 tratarea simptomatică a tulburărilor legate de fragilitate capilară la nivelul pielii (echimoze,
peteşii) şi a mucoaselor (gingivoragii, epistaxis);
 ameliorarea tulburărilor legate de fragilitatea capilară
 tratarea metroragiilor datorate contracepţiei prin dispozitive intrauterine, sau după
investigarea clinică şi paraclinică
 ameliorarea tulburărilor de circulaţie retiniană şi/sau coroidiană;
 tratamentul limfedemelor la nivelul membrelor superioare, posttratament radio-chirurgical
al cancerului de sân.

16
2.2.7. ►Flavonoide comercializate
Citro-flavonoidele sau citrobioflavonoide – flavonoidele din fructele diverselor citrice
Aceste flavonoidele sunt concentrate în special în pericarpul citricelor, fiind reprezentate în
general de heterozide ale flavanonelor (hesperidina, neohesperidina, naringina, eriodictiozida,
eriocitrozida), dar şi ale flavonelor (diosmina). În industria farmaceutică sunt utilizate în special:
 un amestec total de citroflavonoide
 glicozide ale flavanonelor pure: hesperidina, naringina
 derivaţi semisintatici: hesperidin-metil-calcona, diosmina
Compuşii aceştia sunt utilizaţi în monoterapie (diosmina) sau în asociere (între ele sau cu:
acidul ascorbic, esculozida, ruscozidele,etc). Indicaţiile recunoscute pentru aceste preparate (în
special diosmina în concentraţie de 0.3-0.6 g/priză) sunt ameliorarea simptomelor legate de
insuficienţa veno-limfatică, tratamentul adjuvant al fragilităţii capilare, al simptomatologiei
funcţionale a crizelor hemoroidale (1.2-1.8 g/zi).

Rutozida şi derivaţii săi


Rutozida este o flavonoidă relativ larg răspândită în natură, însă există un număr restrâns de
plante care să conţină concentraţii suficiente pentru a permite extracţia industrială. Aceste produse
sunt: bobocii florali ai salcâmului japonez, Sophora japonica, frunzele de hrişcă, Fagopirum
esculentum, frunzele de eucalipt, Eucalyptus macrorrhyncha.
Singură sau în asociere cu esculozida, citroflavonoidele, acid ascorbic, etc., rutozida este propusă
spre întrebuinţare în cazul manifestărilor funcţionale ale insuficienţei venolimfatice, fragilităţii
capilare, crize hemoroidale, scăderea acuităţii şi tulburări ale câmpului vizual de origine vasculară.
Datorită solubilităţii reduse, au fost dezvoltaţi derivaţi ai rutozidei cu solubilitate îmbunatăţită: 3`,
4`, 7 –tris (hidroxietil)- rutozida (DCI – troxerutina).

Produse a căror activitate biologică este datorată şi flavonoidelor


Frunzele de Ginkgo biloba
Sunt 2 clase de compuşi în compoziţia acestui produs vegetal care contribuie la eficienţa
terapiei: flavonoidele (de tip heterozide ale flavonolilor, flavonelor, proantocianidoli şi
biflavonoide – bilobetina, ginkgetina) şi diterpene cunoscute şi ca ginkgolide A,B,C,J.
Frunzele acestui arbore nu se utilizează ca atare, sub formă de pulbere sau infuzie, ci doar ca
materie primă pentru obţinerea unor extracte speciale : EGb 761, LI 1370, sau a extractelor totale –
Egb. Cel mai cunoscut şi studiat extract este Egb 761 (24% ginkgoflavonozide şi 6% terpene,
respectivi acizi ginkgolici alergeni sub limita admisa de 5 ppm). Acţiunea farmacologică a acestui
extract este complexă, putându-se afirma că el manifestă acţiune antiischemică, antiedematoasă,
antihipoxică, antiradicalară şi îmbunătăţeşte proprietăţile reologice ale sângelui. În peretele
vascular stimulează sinteza de prostacicline ce duce la scăderea tonusului vascular, uşoară
vasodilataţie, stabilizarea permeabilităţii capilare, crescând toleranţa ţesutului faţa de eventuala
hipoxie. Raţionalizează consumul de oxigen şi glucoză. În cazul tulburaroilor de circulaţie
periferică se pot administra preparate standardizate din Ginkgo biloba, dar în ceea ce privenţie

17
tulburările circulatorii cerebrale şi afecţiunile neurologice se recomandă indicarea doar a
extractului Egb 761. În cazul demenţelor de origine vasculară şi cele de tip Alzheimer s-a dovedit
că acţionează prin efectul hemoreologic, neuroprotector şi de captare a RLO.

Produsele comerciale disponibile în ţara noastră


În cadrul compendiilor farmaceutice, aceşti compuşi se regăsesc la categoria: Sistemul vascular –
Vasoprotectoare - Medicaţia capilarelor.
 Detralex – Lab. Servier, Franţa: Flavonoide micronizate exprimate în diosmină (450 mg) şi
hesperidină (50 mg), comprimate filmate 500 mg
 Rutinoscorbin – GSK, Polonia: rutozida (25 mg), acid ascorbic (100 mg), comprimate
filmate
 Tarosin – Zentiva, România: rutozida (20 mg), acid ascorbic (50 mg), comprimate
 Troxevasin – Balkanpharma, Bulgaria : troxevazin, capsule (300 mg), gel (2%)
 Troxerutin MK – Fiterman, Romania: gel (2%)
 Venoruton – Novartis, Germania: comprimate efervescente (1000 mg), capsule (300 mg),
gel (2%)
Alte preparate încadrate la secţiunea medicaţiei capilarelor sunt reprezentate de derivaţi
antocianozidici şi oligomeri procianidolici:
 Difabiol – Fabiol, România: Vaccinium myrtillus 100 mg, comprimate
 Difrarel 100 E – Leurquin Mediolanum, Franţa: extract antocianozide din Vaccinium
myrtillus (100 mg), betacaroten (5mg), drajeuri
 Mirtilene Forte – Sifi, Italia: antocianozide (25mg), betacaroten (40 mg), Vitamina E (40
mg), capsule şi capsule moi
 Antistax – Boehringer Ingelheim, Germania: extract uscat din frunze de viţa de vie 180
mg, capsule
 Endotelon – Sanofi-Aventis, România: extract purificat din sămânţă de strugure
standardizat în oligomeri procianidolici, comprimate filmate gastro-rezistente, 50 şi 150
mg
 Ginkor Fort – Beaufour Ipsen, Franţa: troxerutin 300 mg, heptaminol 300 mh, extract din
Ginkgo biloba 14 mg, capsule

Preparatele pe bază de Ginkgo biloba, se încadrează la categoria preparatelor destinate terapiei


Sistemului nervos central – Psihoanaleptice –Substanţe contra demenţei:
 Bilobil – Krka, Slovenia: extract standardizat din frunze de Ginkgo biloba siccum 40 mg
(10%ginkgoflavone exprimate în quercetină), capsule 40, 80 şi 120 mg
 Flavotan – LaborMed Pharma SA, România: extract standardizat din Ginkgo, 40 mg,
comprimate şi capsule
 Tanakan – Ipsen Biotech, Franţa: extract standardizat Egb 761, 40 mg, comprimate filmate
şi picături orale

18
 Prevenţia bolilor cardiovasculare hipertensiune arterială;
afecţiuni hepatice degenerative sau ca hepatoprotectoare, în cazul administrării medicamentelor cu
potenţial hepatotoxic.

 De asemenea, flavonoidele sunt utilizate în chimia analitică drept reactivi de culoare sau de
chelatare, în industria chimică drept materii colorante iar în industria alimentară ca
antioxidanţi pentru grăsimi.

2.2.8. Flavonozide
Sunt pigmenţi vegetali răspunzători de coloraţia galbenă a florilor,fructelor, uneori şi a frunzelor.
►Răspândire şi localizare
Sunt frecvente la :
 Bryophytae
 Pteridophytae
 Gymnospermae
 Angiospermae,
unde diversitatea structurală a acestor compuşi este maximă.

Abundă la:
 Apiaceae
 Asteraceae
 Fabaceae
 Lamiaceae
 Liliaceae
 Malvaceae
 Polygonaceae
 Primulaceae
 Rosaceae
 Rutaceae
 Scrophulariaceae, etc.
Sunt prezente în toate organele plantelor sub forma glicozidică sau de aglicon.
Existenţa lor în cuticula foliară şi în celulele epidermice ale frunzelor asigură protecţia
ţesuturilor împotriva efectelor nocive ale radiaţiior U.V.
Formele heterozidice(hidrosolubile) se acumulează în vacuole, se concentrează în epiderme
frunzelor sau se repartizează între epiderma şi mezofil.
În cazul florilor,sunt depozitate în celulele epidermice.
Ca agliconi sunt repartizate în cuticula frunzelor şi în lemn.

19
2.2.9. Izoflavone
Spre deosebire de toate celelalte flavonoide, izoflavonele sunt derivaţi ai de 3-
fenilbenzopiranului (3-fenilcromona), specifici familiei Fabaceae (speciile acestei familii conţin
o enzimă specializată, responsabilă de transformarea 2-fenilcromanului în 3-fenilcroman), ceea
ce le păstrează în domeniul flavonoidelor ca proprietăţi generale, dar au şi proprietăţi specifice.
Întrebuinţări
Se folosesc sub formă de pudre sau de extracte în fitofarmacie (tratarea plantelor de
apartament şi a grădinilor de legume) şi pentru distrugerea ectoparaziţilor la animalele
domestice.

2.2.10. Antocianozide
Sunt pigmenţi vegetali care dau culoarea roşie,violetă şi albastră a florilor, fructelor şi
tegumentelor semintelor, caracterizaţi ca derivaţi de benzopiriliu, ca urmare a formării cationului
piroxoniu.
Varietatea culorii este imprimată de ph-ul sucului celular şi de microelementele din
organismul vegetal, cu care se combină.

► Răspândire
Sunt prezente în familiile:
 Rosaceae
 Moraceae
 Rhamnaceae
 Polygonaceae
 Berbidaceae
 Malvaceae
 Fabaceae
 Compositae
 Gramineae
 Liliaceae

► Localizare
Antocianii se acumulează în vacuolele celulelor ce alcătuiesc ţesuturile epidermice.

Proprietăţi fizico-chimice
Antocianidolii sunt substanţe solide, cristalizate, colorate ca şi antocianozidele, solubile
în alcool concentrat sau diluat şi în solvenţi organici apolari la pH=7, sunt insolubili în apă.

20
În apă acidulată (pH<3) formează săruri de oxoniu solubile, colorate în roşu.
Cu bazele formează fenoxizi solubili, de diferite nuanţe, de la violet la albastru.
Acţiune
♣ Factori de permeabilitate (vitamine P)
Sunt considerate factori P, alături de flavonozide şi de proantocianidoli (diminuă
permeabilitatea şi cresc rezistenţa capilarelor).
♣ Acţiune antiinflamatoare, prin inhibarea ciclooxigenazei (COX) şi lipooxigenazei;
♣ Acţiune diuretică, însoţită şi de o creştere a eliminării de acid uric;
♣ Inhibă parţial acţiunea limfopenizantă a citostaticelor. Unele dintre ele sunt dotate cu
proprietaăţi antimitotice;
♣ Cresc acuitatea vizuală prin mărirea sintezei de rodopsină (chemoreceptor pentru bastonaşele
retiniene care uşurează adaptarea la vederea crepusculară);
♣ Reduc răspunsul contractil al coronarelor izolate la clorură de bariu (pe iepure), acţiune
imprimată de stimularea sintezei locale de prostaglandine (PG) vasodilatatoare;
♣ Scad permeabilitatea barierei hematoencefalice pentru substanţele toxice;
♣ Influenţează activitatea corpului galben;
♣ Acţionează ca antioxidanţi şi “captatori de radicali liberi”;
♣Inhibă agregarea plachetară şi favorizează retracţia cheagului datorită reducerii sintezei de
tromboxani A 2.

►Întrebuinţări
♣ Tratamentul tulburărilor induse de insuficienţa venoasă şi de fragilitatea capilară (purpură
vasculară, varice, sechele după flebită, hemoroizi, gingivoragii);
♣ Retinopatie diabetică;
♣ Afecţiuni vasculare retiniene
♣ Ateroscleroză;
♣ Hipertensiune arterială;
♣ Microangiopatia diabetică;

2.2.11. Proantociani
Proantocianidolii sunt derivaţi ai flavan-3,4-diolilor şi mai sunt cunoscuţi şi sub
denumirea de leucoantociani.

►Răspândire
Se găsesc în familiile :
 Rosaceae(Crataegus sp);
 Fabaceae
 Ericaceae(Vaccinum vidis ideae);
 Vitaceae(Vitis vinifera);
 Cannabaceae(Humulus lupulus);

21
Proprietăţi fizico-chimice
Sunt substanţe solide, incolore, cristalizate sau amorfe, solubile în apă, acetonă, acetat de
etil, insolubile în solvenţi organici apolari. Nu au miros, au gust astringent. Prezintă tendinţa
mare de polimerizare, polimerii fiind insolubili (reacţia este favorizată de prezenţa aerului).
În mediu acid, la cald, se transformă în antocianidoli.
Acţiune
♣ Vasoprotectoare (angioprotectoare);
♣ Antiartimică;
♣ Antioxidantă (captează radicalii liberi);
♣ Antimutagenă;
♣ Hipocolesterolemiantă;
♣ Cresc rezistenţa capilarelor sanguine, scad permeabilitatea lor şi cresc tonusul venos;
♣ Inhibă enzima de conversie a angiotensinei I;
♣ Stimulează regenerarea rodopsinei;
► Întrebuinţări
 Insuficienţa venolimfatică
 Angiopatie diabetică;
 Fragilitate capilară;
 Retinopatii;
 Aritmii şi ischemie cardiacă;

2.2.12. Catecholi
Sunt derivaţi ai 3-hidroxiflavanului, care prin condensare formează taninuri catechice.
► Răspândire
Sunt prezenţi în scoarţa speciilor:
 Aesculus hippocastanum L;
 Cinnamomum sp.;
 Quercus sp ;
 Cassia fistula
 Theobroma cacao L.;
 Cola sp. ;
 Thea sinensis L.;
 Dryipterix filix max.

2.3. FLAVONOIDELE ŞI INFLAMAŢIA

22
2.3.1. Inhibarea enzimelor cu rol inflamator

Efectele flavonoidelor asupra diferitelor procese inflamatorii au constituit subiectul unor


studii şi s-a demonstrat că flavonoidele sunt capabile să inhibe o serie de enzime care sunt
activate în cursul unui proces inflamator.
Prostaglandinele şi biosinteza acidului nitric sunt implicate în inflamaţie şi izoformele
oxid nitric-sintetazei (iNOS) şi ciclooxigenazei (COX-2) sunt responsabile de producerea acestor
mediatori în cantităţi mari.
Studiile in vitro au confirmat faptul că flavonoidul quercetin inhibă producţia de oxid
nitric şi expresia oxid nitric-sintetazei.
Există diferenţe între flavonoide, de exemplu, quercetinul şi kaempferolul au arătat mici
diferenţe în ceea ce priveşte capacitatea lor inhibitorie asupra oxid nitric-sintetazei în celulele
RAW 264.7 al doilea inhibând într-o măsură mai mare acumularea de nitriţi în mediul de
cultură lipopolizaharid (LPS) stimulând celulele
Deşi inhibarea oxid nitric-sintetazei poate contribui pentru efectul antiinflamator al
flavonoidelor, mecanismul de acţiune responsabil pentru acest efect nu este cunoscut încă în
profunzime.
Astfel,în timp ce în celulele din adenocarcinomul pulmonar quercetinul reglează iNOS la
nivel translaţional, inhibând producţia de oxid nitric şi nivelul proteic, efecte transcripţionale au
fost descrise în interleukina 1β-activând hepatocite.
Rezultate contradictorii au fost raportate cu privire la reglarea expresiei COX-2.
Astefel, quercetinul inhibă expresia COX-2 în macrofage. Totuşi, el creşte expresia
COX-2 în celulele din cancerul de colon uman sau nu modifcă expresia în celulele din cancerul
pulmonar. Mai mult decât atât, o doză unică de quercetin este capabilă să reducă expresia COX-2
în limfocitele umane in vivo dar nu ex vivo.

2.3.2. Efecte asupra activării factorilor de transcripţie


Există câţiva paşi critici la care flavonoidele pot modula cascada de evenimente
moleculare care pot duce la exces de iNOS sau COX-2.
Acestea includ:
a) inhibarea protein-kinazei;
b) inibarea fosfolipazei C sau A2 şi a fosfodiesterazelor;
c) modularea indirectă a iNOS prin inhibarea căii ciclooxigenazei şi/sau lipooxigenazei;
d) inhibarea factorilor de transcripţie AP-1 şi C/EBPd; sau efectele asupra factorului reglator de
interferon (IRF-1) şi calea de semnalizare Akt.
În orice caz, calea de inducere a iNOS şi COX-2 se pare că, converge cu activarea
transcrierii (transcripţiei) ,esenţială pentru expresia genelor proinflamatorii, factorul nuclear
KappaB (NK-KappaB).
NK-KappaB este unul dintre principalii factori de transcriere a cărui modelare declanşează o
cascadă de evenimente moleculare, unele dintre ele putând constitui potenţiale ţinte-cheie pentru

23
tratamentul inflamaţiei. În cursul modificărilor însoţite de inflamaţie sunt activate nişte celule,
precum macrofagele, care eliberează citokine (de exemplu factorul de necroză tumorală alfa,
TNFα) şi ROS.
ROS poate contribui la apariţia stresului oxidativ în special în acele cazuri în care există
un dezechilibru în apărarea antioxidantă enzimatică sau non-enzimatică (glutation, vitamine şi
probabil flavonoide). În situaţii de stres oxidativ acesta poate fi un stimulent important pentru
activarea NF-KappaB, care apare în formă latentă în citoplasma celulelor nestimulate, formând
un complex cu inhibitorii săi, IkappaBs (IkappaBα şi IkappaBβ). Când celula este stimulată,
factorul NF KappaB este activat prin fodforilarea şi degradarea IkappaB şi migrează spre nucleu
stimulând expresia genelor ţintă.[ Fosforilarea IkappaB implică 2 IkappaB-kinaze: IKKα şi
IKKβ.
Odată stimulat, NF-KappaB poate stimula expresia iNOS, cu creşterea formării oxidului
nitric. Reacţia acestuia cu ROS, cum ar fi anionul superoxid, produce formarea peroxidului nitric
care în plus contribuie la lezarea celulară.
A fost demonstrat, într-un model experimental de ischemie-reperfuzie, faptul că
substanţele antioxidante, precum glicina, pot bloca în paralel stresul oxidativ, activarea NF-
KappaB şi producţia de oxid nitric.
Studiile pe modele de inflamaţie în hepatocite izolate confirmă de asemenea că efectele
protectoare ale agenţilor imunosupresori FK506 şi a rapamicinei sunt legate de inhibarea
factorilor comentaţi.

2.3.3. Efecte asupra moleculelor de adeziune


Disfuncţiile endoteliale au o importanţă enormă în procesele inflamatorii şi implică
modificări în expresia moleculelor de adeziune endotelială, precum ICAM-1, VCAM-1 şi E-
selectin fiind capabile să declanşeze procesul inflamator stimulând migrarea şi adeziunea
leucocitelor şi determinând deteriorarea ţesutului. Activarea factorului NF-KappaB este un pas
necesar în inducerea transcripţiei moleculelor de adeziune, lucru confirmat de faptul că blocanţi
ai factorului NF-KappaB inhibă de asemenea expresia VCAM-1 în celulele endoteliale stimulate
de TNF-α.

Flavonoidele, pe lângă capacitatea lor de a inhiba in vitro oxidarea lipoproteinelor se pare


că exercită acţiuni benefice şi în bolile cardiovasculare, prin modularea adeziunii monocitelor în
timpul procesului inflamator din ateroscleroză. Deşi toate mecanismele implicate în acest efect
nu sunt cunoscute cu exactitate, a fost indicat faptul că ele pot inhiba expresia mediatorilor
inflamatori, precum ICAM-1, prin activarea factorului NF-KappaB. Cu toate acestea, a fost
demonstrat că unele flavonoide inhibă expresia moleculelor de adeziune în celulele endoteliale
activate printr-un proces independent de factorul NF-KappaB.

24
CAPITOLUL 3

25
3.1. Soia (Glycine max). Sojae semen. Familia Fabaceae

Soia (Glycine max.) este una dintre cele mai importante plante de cultură, cu o
multitudine de întrebuinţări, atât ca hrană pentru om şi animale, dar şi ca materie primă pentru
diferite ramuri industriale. Este printre cele mai vechi plante de cultură, fiind originară din
China nordică şi centrală. Cuvântul “soia ” vine de la cuvântul chinezesc “shiang-yu”, care se
pronunţă “shoyu” în japoneză. Trebuie menţionat că el desemnează nu planta întreagă, ci sosul
de soia. Cuvântul s-a schimbat apoi în “so-ya” în Japonia, şi în continuare a fost adoptat de ţările
în care planta a fost introdusă, iar semnificaţia s-a extins pentru planta întreagă.
Primele menţiuni referitoare la soia se găsesc într-o carte cu titlul: „Pen Ts’ao Kong Mu”
(Marea Farmacopee) care datează din anul 2838 î.e.n. şi a fost scrisă de împărătul chinez
ShengHung (MORSE, 1950).
► Descriere botanică

FIGURA NR 2 FIGURA NR. 3

Planta ierboasă, anuală, cu rădăcină pivotantă, lungă de pănă la 1 m, prevazută cu


numeroase nodozităţi. Tulpina este înaltă, de 30-200 cm, erecta, putin ramificata, pentamuchiata,
paroasa. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole paroase, ovat-lanceolate.
Florile sunt lipsite de miros si nectar si cresc grupate in 3-9 raceme axilare, corola violacee pana
la alba, papilionata.Androceul monadelf. Fructul este o pastaie paroasa, cilindrica, ce contine 2-5
seminte globuloase.

► Compozitie chimica
Soia conţine până la 40% proteine, toţi aminoacizii esenţiali, lipide, glucide, săruri
minerale, enzime, ulei gras (lecitine), izoflavone cu proprietati estrogenice.

► Actiune
Nutritiva (semintele), estrogenica (semintele, izoflavonele),
hipocolesterolemianta, hepatoprotectoare.
► Indicatii

26
 aliment usor digerabil si foarte nutritiv;
 tratament adjuvant al osteoporozei si tulburari legate de menopauza;
 hipercolesterolemie;
 hepatopatie;
 ciroza.
Uleiurile se folosesc pentru obtinerea preparatelor injectabile si ca excipienti la prepararea
unguentelor.
Din boabele de soia se prepară ulei de soia, tofu (brânză de soia), miso (pastă dulce de soia),
făină de soia din care se produc harusame (tăiţei subţiri, transparenţi ca sticla). Preponderent, din
soia se obţine aşa-numita carne vegetală, un extract de proteine vegetale utilizat ca înlocuitor de
carne în preparatele dietetice. Seminţele încolţite de soia sunt foarte apreciate ca ingrediente
delicate în diverse preparate culinare.

Produse farmaceutice

FIGURA NR. 4 FIGURA NR.5

FIGURA NR. 6 FIGURA NR. 7

27
FIGURA NR. 8

3.2. Lemn dulce( Glycyrrhiza glabra). Liquiritiae radix. Familia Fabaceae

Figura Nr. 9 Figura Nr. 10

► Descriere botanică
Subarbust cu înălţimea de pînă la 1,5 m, cu rizom gros şi sistem radicular foarte bine
dezvoltat (rădăcini lungi de 1-2 m). Tulpinile aeriene sunt viguroase , cu frunze imparipenat –
compuse, care au 11-17 foliole ovat-eliptice. Florile sunt grupate în raceme spiciforme alungite.
Corola este violaceae, papilionată. Fructele sunt mici păstăi comprimate, turtite, glabre, erecte,
coriace, de culoare cafenie, indehiscente şi conţin 4-8 seminţe.[ciulei]
Specia creşte pe soluri nisipoase şi are capacitatea de a fixa solul. Este răspîndită în sudul
Europei, Africa de Nord, Asia de Sud-Vest. În Romînia este o specie rară, putînd fi întîlnită în
judeţele Tulcea şi Botoşani.[antal]

► Compoziţie chimică
Saponine triterpenice ( între 2,3 si 12% glicirizina sau acid glicirizinic), flavone
(liquiritozida,ramnoliquiritozida,neoliquiritozida), chalcone (izoliquiritozida,
neoizoliquiritozida), cumarine, fitosteroli.

28
► Acţiune
Antiinflamatoare de tip cortizonic şi mineral-corticoidă, demulcentă şi expectorantă,
antispastică, oestrogenă, cicatrizantă şi antiulceroasă, antalgică, previne complicaţiile diabetului
prin inhibarea aldo-reductazei.[istudor]

► Indicaţii
 maladia Addison,
 artrită reumatoidă;
 ulcer gastro-duodenal, gastrite şi gastroduodenite;
 afecţiuni bronhopulmonare
 afecţiuni cutanate (dermatite acute şi cronice, neurodermite, eczeme, psoriazis);
 corector de gust pentru preparate mai puţin agreabile (produsul vegetal pulverizat).
[istudor]
► Contraindicaţii
 hipertensiune arterială, fără avizul medicului;
 corticoterapie.

► Produse farmaceutice

FIGURA NR. 11 FIGURA NR 12

29
3.3. Salcâm japonez (Sophora japonica). Sophorae flores imaturae. Familia
Fabaceae

Figura Nr. 13 Figura Nr. 14

► Descriere botanică
Arbore exotic, este originar din China, Japonia, Coreea, la noi în ţară fiind cultivat doar
în scop ornamental, în parcuri si grădini.[ciulei]
Arbore înalt de 20-30 m, cu frunzele imparipenat compuse, formate din 5-11 foliole, cu
flori galbene grupate în panicule piramidale terminale şi fructe sub formă de
păstăi cărnoase, indehiscente, ştrangulate între seminţe, lungi de 5-10 cm, numite lomente.[antal]

► Compoziţie chimică
Componentul principal al bobocilor de salcîm japonez este rutozida, în proporţie de 12-
20%.[ciulei] Mai conţine izoflavone(soforicozidă), pterocarpani glicozidaţi, triterpenice
pentaciclice (betulinol, soforadiol), mucilagii, pectine.

► Acţiune
Acţiune de vitamina P (micşorează permeabilitatea şi creşte rezistenţa capilarelor
sanguine). Acţiune antiinflamatoare, diuretică, antioxidantă (acţioneaza sinergic cu vitamina C)
[istudor]

► Indicaţii
Produsul vegetal nu se foloseşte ca atare, ci numai ca materie primă pentru obţinerea
rutozidei, în vederea utilizării sale în industria chimico-farmaceutică.[ciulei]
 tratamentul fragilităţii capilare;
 prevenirea complicaţiilor hemoragice (inclusiv hemoragii retiniene);
 ateroscleroză; hipertensiune arterială;
 diabet;
30
 purpură acută şi cronică;
 glaucom (ca medicaţie adjuvantă);
 varice, hemoroizi, stază venoasă.

► Produse farmaceutice

Figura Nr.15 Tarosin cp. Figura Nr.16 Rutin cps. 500 mg

Figura Nr.17 Rutoven cremă Figura Nr.18 RUTOVEN C cps.

Figura Nr. 19 Troxevasin 2% gel Figura Nr. 20 Troxevasin cps. 300 mg

31
Figura Nr.21 Venoruton 2% gel Figura Nr. 22 Venoruton cps. 300 mg

Figura Nr.23 Troxerutin MK 2% gel Figura Nr.24 Troxerutin 2% gel

3.4. Arnică (Arnica montana). Arnicae flos. Familia Asteraceae

Figura Nr.25 Figura Nr.26

► Descriere botanică
Plantă ierboasă, perenă, cu rizom gros, orizontal. Tulpina este erectă, cilindrică, simplă,
rar ramificată, cu peri scurţi, terminată cu o inflorescentă. Frunzele bazale sunt ovale sau eliptice,

32
sesile, glabre sau cu peri aspri, dispuse în rozetă; frunzele tulpinale mici, opuse.[parvu]
Inflorescenţele sunt calatidii terminale, alcătuite din flori ligulate galbene (marginale) şi flori
tubuloase galben-portocalii (centrale). Fructul este o achenă.
Specia creşte în pajişti , tufărişuri din regiunea de munte pînă în cea subalpină. Este
considerată o specie periclitată.[antal]
► Compoziţie chimică
Ulei volatil, lactone sesquiterpenice (helenalina),ulei volatil, flavonozide, cumarine.

► Acţiune terapeutică
Uz intern: acţiune antiinflamatoare, analgezică, antimicrobiană, antimicotică
Uzextern: antiseptic şi cicarizant puternic, balsamic, rubefiant mediu (activează local circulaţia
sanguină).

► Indicaţii
 reumatism;
 mialgii
 hematoame;
 entorse, luxatii;
 flebite;
 inflamaţii buco-faringiene (gargarisme).

► Produse farmaceutice

Figura Nr.27 Extract hidroalcoolic de arnică Figura Nr.28

33
Figura Nr. 29 Cremă cu arnica si galbenele Figura Nr.30 Crema cu arnică şi untul
pămîntului

Figura Nr.31 Figura Nr.32 Unguent cu arnică

Figura Nr.33 Şampon cu arnică Figura Nr.34 Gel de curăţare cu miere


şi arnică

34
3.5. Lămâi (Citrus limon). Citri pericarpium. Familia Rutaceae

Figura Nr.35 Figura Nr.36

► Descriere botanica
Arbore mic, de 2-7 m inaltime, ramurile sunt mai mult sau mai putin acoperite de spini
scurti.Frunzele sunt obovate, cu varful ascutit si cu petiol aripat.Florile sunt solitare sau dispuse
in raceme, cu petale albe la interior si cu mici pete purpurii pe fata exterioara. Fructele sunt
hesperide verzi pana la galbene, ovale, prevazute cu o prelungire la varf.[antal]
Lamaiul este originar din Asia orientala, sudul Chinei, India; se cultiva in bazinul mediteranean
si in USA.

► Compozitie chimică
Ulei volatil (cu citral, citronelal, limonen), substante amare, flavonozide, cumarine.
Endocarpul lamailor este bogat in flavone, acizi organici si vitamina C.
► Actiune terapeutica
Tonic amara, stomahica, antispastica, antiscorbutica, antigripala, antioxidanta .
► Indicatii terapeutice
 inapetenta;
 dispepsie;
 scorbut;
 reumatism;
 stari gripale.

35
► Produse farmaceutice

Figura Nr.37 Lapte demachiant Figura Nr.38 Ulei esential de lamaie

Figura Nr.39 Figura Nr.40 Ceai de lamaie

Figura Nr.41 Unt de corp cu lamaie si masline Figura Nr.42 Sapun cu lamaie

36
3.6. Portocal (Citrus aurantium). Aurantium pericarpium. Familia Rutaceae

Figura Nr.43 Figura Nr.44 Fructe crude

► Descriere botanica
Arbore cu frunze persistente, cu inaltimea de pana la 10 m, avand coroana rotunda;
ramurile poarta spini scurti si subtiri. Florile sunt ovate, rotunjite la baza, cu petiol aripat. Florile
sunt solitare sau dispuse in raceme mici, la baza frunzelor, avand petale albe si stamine
numeroase (20-25). Fructul este o hesperida globuloasa, portocalie.
Speciile sunt originare din Sudul Chinei, unde sunt cultivate de peste 3000 de ani.[antal]
► Compozitie chimica
Ulei volatil (cu limonen, terpinolen, linalol, citronelol, geraniol), principii amare
(aurantiamarina), carotenoide, flavanone (naringina), cumarine, triterpene amare(limonine).
► Actiune terapeutica
Tonic amara, stomahica, antiseptica, carminativa, sedativa, fluidifiant sangvin, tonic
general.
► Indicatii terapeutice
 anorexie;
 astenie;
 dispepsie;
 corector de gust;
 hipervascozitate sanguina;
 tulburari intestinale.

37
► Produse farmaceutice

Figura Nr.45 Ulei esential de portocala Figura Nr.46 Ulei de masaj

Figura Nr.47 Sapun cu catina si portocala Figura Nr.48 Sare marina cu portocala

38
CONCLUZII

Tratamentul bazat pe plante nu provoacă efecte adverse sau cel puţin nu atât de multe
precum medicamentele tradiţionale, datorită conţinutului slab de substanţă activă comparativ cu
medicamentele tradiţionale.Costul remediilor bazat pe plante sunt în general mai mici decât
medicamentele convenţionale iar în ţărilesărace medicina tradiţională este singura variantă
accesibilă din cauza preţurilor mult prea mari ale tratamentelor convenţionale.Cunoştinţele
despre plantele medicinale, atât de folosite în prezent, reprezintă împletirea tradiţiei medicinii
empirice cu cercetările cele mai recente realizate în acest domeniu un valoros tezaur oferit de
natură omului, în scopul vindecării diferitelor afecţiuni. Utilizarea plantelor medicinale pentru
vindecarea unor afecţiuni la om datează din timpuri foarte vechi, preistorice, când omul a sesizat
ca anumite plante au beneficii asupra bolilor.Puritatea biologică a plantei medicinale depinde din
ce în ce mai mult de mediul înconjurător în care s-a dezvoltat specia respectivă, spontan sau
cultivat. La fel ca şi alimentele, plantele medicinale, pentru a avea o valoare biologică
superioară, trebuie să provină dintr-un mediu natural cât mai puţin poluat.

39
BIBLIOGRAFIE

Constantin Milică – „Tratamente naturiste în serviciul sănătaţii”


FARMACIA NATURII, FLORENTIN CRĂCIUN, OVIDIU BOJOR, MIRCEA ALEXAN,
EDITURA CERES, BUCUREŞTI, 1977

WWW.WIKIPEDIA.ORG

40