CURS 6.

Forme de protecţie şi asistenţă socială

a persoanelor deviante

1. Strategii de prevenire a devianţei,

delincvenţei şi infracţionalităţii

Experienţa acumulată, îndeosebi în domeniul practicii şi politicii antiinfracţionale

(anticriminale), aduce serioase argumente în favoarea accentuării şi intensificării activităţilor
preventive, pe următoarele considerente1:
 Ineficacitatea politicilor şi practicilor represive
 Facilitarea prevenţiei de existenţa unei baze naturale, anterioare oricărui delict pe
“principiul posibilităţii prevenţiei”
 “Multiplicarea factorilor de risc delictual” în contextul modificării realităţii sociale
în ansamblu
 Elaborarea de către Consiliul Europei a unor recomandări specifice domeniului de
combatere şi prevenire a fenomenului infracţional, transformate în politici generale
prin acceptarea acestora de către statele membre2.

Prevenţia este definită ca “ansamblu de politici, măsuri şi tehnici care, în afara cadrului
justiţiei penale, vizează reducerea diverselor tipuri de comportamente ce antrenează
prejudicii considerate de stat ca fiind ilicite”3.

Definiţia de mai sus subscrie “concepţiilor limitative” asupra definirii prevenţiei care
se referă la controlul infracţionalităţii “prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni şi
prin gestionarea adecvată a factorilor de mediu fizic şi social care provoacă ocazii favorabile”
(Alvaro Pires, 1995)4 comiterii de infracţiuni (crime şi delicte).
Conform “concepţiilor extensive” sau “totalizatoare”, combaterea infracţionalităţii în
general, inclusiv sancţiunile penale, capătă conotaţii preventive.

1. Tipuri de activităţi preventive

1
Pentru detalii a se vedea George Nemţu, Ioan Cîmpeanu, Cătălin Ungureanu, Intervenţie şi prevenţie în
delincvenţă, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1998, pp. 94-97.
2
A se vedea Recomandarea nr. R (87) 19 a Comitetului de Miniştri a Consiliului European.
3
Conform George Nemţu şi colab., op. cit., p. 101.
4
Ibidem, p. 102.
Tipuri de activităţi preventive sau “tipologii de prevenţie” plecând de la definirea, utilitatea
şi natura activităţilor concrete de prevenire5:

 Prevenţia delincvenţei juvenile este caracterizată prin măsuri educative de tip individual,
prevenirea delincvenţei juvenile constituind un domeniu specific al politicii
sociale (politici anticriminale) în care se găsesc implicate diferite aspecte
vizând educaţia, sănătatea, condiţiile de îngrijire şi de locuire, activitatea
serviciilor de asistenţă socială, a autorităţilor publice şi a organismelor
neguvernamentale6.

 Prevenţia infracţionalităţii în general are în vedere inhibarea comportamntelor ilicite

prin ameninţările pedepsei ce se va aplica.

 Prevenţia generală sau indirectă vizează factorii macro-sociali ai dinamicii conduitei

infracţionale

 Prevenţia specifică este focalizată pe factorii cauzali specifici, precişi şi vizibili ai

conduitei infracţionale.

 Prevenţia primară orientată spre modificarea factorillor şi condiţiilor criminogene din

mediul fizic şi social global

 Prevenţia secundară focalizată pe activităţi preventive la nivelul unor grupuri cu nivel

crescut al riscului de a comite fapte antisociale, ilicite.

 Prevenţia terţiară are în vedere activităţile de prevenire a riscului de recidivă, precum şi

cele care vizează reinserţia socială a persoanelor în cazul cărora este dovedită
comiterea unei infracţiuni.

 Prevenţia socială are ca obiectiv identificarea şi determinarea factorilor infracţionalităţii

în vederea canalizării efectelor prin intermediul unor programe specifice şi
complexe.

 Prevenţia situaţională vizează supravegherea, direcţionarea mediului imediat (de

“proximiate”) în vederea eliminării situaţiilor, împrejurărilor predelincvenţio-
nale (factori personali îmbinaţi cu factori situaţionali).

Ultima clasificare, şi cea mai operaţională, se regăseşte în practicile europene actuale,

acestea find axate pe implicarea publicului în aplicarea politicilor penale. Astfel, în
Recomandarea nr. R (83) 7 a Consiliului Europei cu privire la participarea publicului la
elaborarea politicii penale se face referire expresă la prevenţia socială care trebuie să fie
axată pe următoarele aspecte:

5
A se vedea George Neamţu, “Tipologii ale acţiunilor preventive”, în op. cit., pp. 104-108.
6
Conform Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană.Studiu
comparativ între Statele Unite şi România, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 405.
 a. Promovarea unei informări corespunzătoare a părinţilor asupra problemelor legate
de cauzele, simptomele şi prevenirea delincvenţei juvenile.
b. Pregătirea corespunzătoare a cadrelor didactice în vederea rezolvării problemelor
de adaptare şi integrare în mediul şcolar.
c. Asigurarea inserţiei/reinserţiei profesionale a persoanelor tinere în general şi a
celor care manifestă comportamente deviante, în mod special.
d. Implicarea asociaţiilor cetăţeneşti în dezvoltarea locală şi urbanistică în vederea
îmbunătăţirii calităţii vieţii şi a reducerii aspectelor criminogene ale urbanizării.
e. Promovarea şi încurajarea dialogului între autorităţile locale şi opinia publică în
vederea consolidării rolului celei din urmă la realizarea prevenţiei sociale.
f. Realizarea, în colaborare cu societăţile de asigurare şi cu specialiştii din domeniul
pazei şi securităţii, a unui inventar al măsurilor de precauţie şi al mijloacelor
tehnice elementare ce trebuie respectate şi utilizate în vederea prevenirii
infracţionalităţii.
În ceea cepriveşte modalităţile generale şi speciale ale prevenire a fenomenului
infarcţional, accentele sunt puse pe aplicarea pedepselor neprivative de libertate – în baza
sentinţelor comunitare – după cum urmează:

a. Sensibilizare opiniei publice privind repercursiunile pe plan social ale săvârşirii de

fapte penale în vederea descurajării infracţionalităţii.
b. Implicarea accentuată a personalului din unităţile de detenţie – centre de reeducare
sau serviciile socio-educative din penitenciare – în vederea pregătirii pentru
liberare prin:
- menţinerea legăturii între deţinuţi şi familie, comunitate;
- calificarea/recalificarea profesională la locul de detenţie;
- art-terapie, diversificarea programelor educative şi culturale din mediul de
detenţie.

c. Promovarea interesului faţă de pedepsele neprivative de libertate, în special în

rândul specialiştilor din cadrul justiţiei penale – magistraţi, consilieri de
probaţiune, poliţişti etc.
d. Sensibilizarea opiniei publice cu privire la regimul neprivativ de libertate al
persoanelor care au comis infracţiuni şi încurajarea opiniei publice în asumarea
unui rol practic în tratamentul neprivativ de libertate prin:
- sprijinirea dezvoltării serviciilor de probaţiune, în special, şi a celor de
asistenţă socială în general;
- utilizarea şi valorificarea voluntariatului în aceste structuri.
 e. Promovarea unor politici şi practici nediscriminatorii privind accesul la educaţie,
integrarea şcolară sau inserţia/reinserţia profesională a persoanelor delincvente sau
potenţial delincvente.
f. Promovarea colaborării în cadrul comunităţii, atât la nivelul sistemului de justiţie
penală, cât şi în afara acestuia, prin implicarea societăţii civile, organizaţiilor
neguvernamentale în vederea:
- sprijinirii morale şi materiale a persoanelor delincvente sau potenţial
delincvente;
- protecţia victimelor infracţiunilor.

2. Intervenţia psihosocială specializată

Intervenţia psihosocială specializată în domeniul devianţei, delincvenţei şi

infracţionalităţii se realizează într-un cadru instituţionalizat, în funcţie de care, se conturează
două mari arii de intervenţie:

2.1. Asistenţa psihosocială în afara sistemului de justiţie penală

Minorii care nu răspund penal (sub 14 ani) reprezintă o categorie aparte de persoane, a
căror protecţie şi asistenţă socială întră sub incidenţa legilor speciale care reglementează
activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială (D.G.A.S.) în fiecare judeţ din ţară, precum
şi a altor instituţi şi organizaţii abilitate de lege.
Protecţia copilului7 care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal se realizează
prin luarea următoarelor măsuri speciale:

Plasamentul copilului constitie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care
pote fi dispusă, după caz, la:
 persoană sau familie
 un asistent maternal
 un serviciu de tip rezidenţial

Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar,

care se stabileşte în situaţia copilulului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului
găsit sau abandonat în unităţi sanitare.

7
Conform Legii nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului , care exceptând
unele articole expres menţionate, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.
Supravegherea specializată este o măsură specială care se ia faţă de copilul care a săvârşit o
faptă penală şi nu răspunde penal şi constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia
respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
 frecventarea cursurilor şcolare
 utilizarea unor servicii de îngrijire de zi
 urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie
 interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.

Plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial specializat este o măsură de protecţie

specială care se ia faţă de copilul care nu răspunde penal, fie în cazul săvârşirii unei fapte
penale cu un grad ridicat de pericol social, fie în cazul săvârşirii în continuare de fapte
penale de către copilului asupra căruia s-a luat măsura supravegherii specializate.

În acest sens, serviciile de probaţiune manifestă un rol activ, atât prin parteneriatele
încheiate la nivel local cu instituţiile şi organizaţiile mai sus amintite, cât şi prin programele
de intervenţie iniţiate şi derulate în comun, cu scopul prevenirii delincvenţei juvenile. Este de
menţionat că rolul activ al Serviciului de Probaţiune se manifestă şi prin aceea că urmăreşte
atragerea instituţiilor din cadrul sistemului de justiţie penală – în special poliţia şi parchetul –
care reprezintă un important factor responsabil de activităţile de prevenţie în domeniul
infracţionalităţii.