Interviu Dragoș Bako: „Presa se supune regulilor de ierbicid ale

consumerismului”

Deși nu mi-am propus să discutăm exclusiv despre cartea nou apărută,

recunosc încă de la început că am parcurs-o cu mult interes, mai ales
datorită faptului că ea acoperă o realitate care, cel puțin în ultimul timp,
suferă metamorfoze cât se poate de evidente. Așadar, în „Editorialul.
Strategii de interacțiune cu literatura”, Editura „Ideea Europeană”, ai
analizat cu instrumentele profesionistului conceptul de editorial, stabilind
câteva repede solide în dezvoltarea argumentelor. Cum a luat naștere
această carte, cât de mult a contat experiența in vivo de la „Tribuna”?
Am crezut, cred și voi crede mereu că editorialul este genul publicistic
cel mai apropiat de literatură, că forța sa stă în posibilitatea de a
relaționa cu aceasta. În editorialele pe care le scriu, mizez de multe ori
pe acea putere persuasivă a cuvântului ce înflorește sub stropii
literarității, pe intercalarea formulelor de culoare, capabile să nuanțeze
un text, în așa fel încât să fie receptat și acceptat mai lesne. Scriind în
fiecare zi, încercând să ambalez mesajul într-un text care să ajungă mai
ușor la cititor, să stabilească între mine și el o relație amicală, uneori
chiar de complicitate ideologică, am început să îmi pun întrebări legate
de rolul și puterea acestui gen de articole de opinie. Încetul cu încetul,
am găsit răspunsuri la aproape toate întrebările și am schițat câteva
posibile definiții ale editorialului, dar și tipologii ale acestuia. Am
considerat că frământările mele profesionale ar trebui integrate într-o
cercetare științifică și, de aici, începe drumul tezei de doctorat care a
generat și cartea despre care vorbim. Cu siguranță, fără exercițiul zilnic
al redactării unui editorial, în decursul anilor, la cotidianul „Tribuna” din
Sibiu, nu m-ar fi preocupat deslușirea „măruntaielor” unor astfel de texte,
structura intenționalității și „relațiile de bună vecinătate” cu literatura.
Textul cărții este o întâlnire între întrebările care mi-au încolțit în minte în
decursul anilor și răspunsurile date de cercetările științifice în domeniu,
care m-au ajutat să observ evoluția unor concepte din domeniul abordat.
Mai este astăzi editorialul cu adevărat vârful de lance al unei publicații?
Apoi, în ce măsură se mai intercondiționează acesta cu valorile morale
de factură clasică?

În primul rând, trebuie să facem distincție între presa adevărată, în

sensul clasic al cuvântului și platformele de informare, ce nu țin cont de
regulile de bază ale jurnalismului. Există publicații unde editorialul a
rămas articolul de fond, cel care impune direcția și exprimă politica
editorială a ziarului. Trebuie să recunosc, aceste cazuri reprezintă, din
păcate, o minoritate, fiind sufocate de avalanșa publicațiilor online,
specializate în mondenități sordide, goană după senzațional și sesiuni
de bârfe cu pretenție de știri. Trăim vremuri în care foarte mulți inși, ce
dispun de o tastatură și o conexiune la internet, se suspectează că pot fi
lideri de opinie, editorialiști, chiar dacă sunt în conflict atât cu limba
română, cât și cu abordarea echilibrată a subiectelor tratate. Nu vreau
să bagatelizez strădaniile nimănui în a-și exprima părerile, dar editorialul
se supune unor reguli și e altceva decât un comentariu personal, izvorât
din nemulțumiri private, postat pe un blog. M-aș bucura ca editorialul
bine scris, în bună măsură pertinent, să fie vârful de lance al fiecărei
publicații, dar ceea ce se întâmplă azi în media ne încredințează că
acest deziderat rămâne doar un vis.

Înainte de hai-s-o-numim revoluție, cenzura ideologică determina întru

totul textul propriu-zis. Am convingerea că și în contemporaneitate am
putea vorbi despre alte fețe ale nevoii de a „controla”. De acord?

Cenzura de dinainte de 1989 era dublată de autocenzură, de acea

disciplină impusă și autoimpusă. Oricât de rău ar suna, îndrăznesc să
spun că nu există nicăieri în lume o publicație, care produce venituri,
sută la sută independentă. Există o interdependență între presă și
factorul politic, economic, relație care duce la un anume tip de cenzură
sau autocenzură. Cred că trebuie să fim onești și să spunem lucrurilor
pe nume. Diferența e dată de dimensiunea compromisului care instituie
o mai mică ori mai mare cenzură. Te poți autocenzura, trecând sub
tăcere un derapaj banal, al unui agent economic, cu care ai o relație
contractuală, dar e imoral și neprofesionist să cenzurezi o informație
care privește – să zicem – probleme grave ce afectează sănătatea
publică, doar pentru că ai o relație comercială cu o companie care
încalcă regulile. În privința cenzurii ce decurge din partizanate politice,
ea e sublimă, dar nu lipsește cu desăvârșire, ci dimpotrivă. Sunt bine
cunoscute orientările principalelor ziare naționale și ale posturilor de știri.
Diferența față de perioada anterioară Revoluției din 1989 este că atunci
dicta un singur partid, iar acum avem o varietate de formațiuni ce
influențează mai mult sau mai puțin discret politica editorială a unor
instituții de presă.
Particularizând, ce mutații a suferit editorialul odată cu apariția New
Media?

A devenit un fel de știre comentată sec, uneori pătimaș. Citesc unele

texte așezate sub sigla „Editorial”, publicate pe site-uri de știri și constat
că autorul nu face mari eforturi pentru a-și convinge cititorii, pentru a
stabili cu ei o relație specială, pentru a-i captiva. Am sentimentul, uneori,
că citesc niște procese verbale ale unor evenimente, situații sau
declarații publice. Simt o diferență între cuvântul tipărit și cel postat pe o
platformă electronică; primul are o anume greutate, poartă o
responsabilitate, în timp ce al doilea poate fi supus oricărei corectări,
modificări survenite din varii motive. Am observat că multe publicații
online respectă cu sfințenie principala caracteristică a acestui canal de
transmitere a informației, rapiditatea. Ei transmit informații, iar când le
comentează par să o facă tot sub presiunea timpului. Nu vreau să
generalizez, există și în mediul online texte de tip editorial bine scrise, ce
respectă o condiție principală din punctul meu de vedere, aceea a
interacțiunii cu literatura. Nu voi da exemple, pentru că nu vreau să omit
pe cineva ori să nedreptățesc pe altcineva. Important e că există
editoriale bine scrise și editorialiști care nu au abdicat de la valorile
clasice.

Cred că ne aducem aminte împreună de vremurile când abia așteptam

ziua de miercuri, ziua când „Cațavencu” apărea la tarabe. A fost poate
prima publicație care a mizat peste convențional pe elementul grafic.
Până prin anii 2000, aproape fiecare publicație respectabilă își avea
caricaturistul ei. Aș vrea să ne detaliezi câteva aspecte ce definesc
„editorialul ilustrat”!

Acest tip de editorial, pe care l-am analizat și în cartea mea recent

apărută, este întâlnit, cu precădere, în SUA. În presa românească,
existau caricaturile despre care vorbești, tratau o chestiune importantă
din ziua respectivă, dar cred că mulți dintre cei ce le realizau nu știau, de
fapt, că ele au puterea unui editorial. Cred că, fără să știe, unii făceau
ceea ce, în unele țări, cu tradiție în presă, se manifesta ca „editorial
ilustrat”. Din păcate, azi, acest produs media e pe cale de dispariție, și
această tendință vorbește despre instaurarea unei superficialități în
acest domeniu. Presa, ne place sau nu, se supune regulilor de ierbicid
ale consumerismului.
Citându-l pe Caragiale, ne aduci aminte că „Națiile mari au câte un dar
sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul,
francezii l’engougement, […] spaniolii morga, italienii vendetta; românii
au Moftul” – am sesizat că un ingredient de bază al editorialelor pe care
le semnezi pentru „Tribuna” stă într-o ironie abil mascată sau dimpotrivă,
sagace. E arma ta împotriva tuturor mofturilor...

Ironia face parte din ființa mea și mi-a adus chiar unele necazuri. De
multe ori sunt ironic fără a intenționa să amendez ceva sau pe cineva,
să jignesc, să fiu răutăcios. Cred că e o formă de glumă, prin care
încerc, de fapt, să mă apropii de oameni, să rup niște bariere, dar, de
multe ori, am constat că efectul e invers. În privința puterii de
sancționare a ironiei, da, cred că un enunț acid lovește mai eficient decât
o acuzație gravă, formulată în termeni apocaliptici. Și, bineînțeles, este o
strategie prin care te poziționezi de aceeași parte cu cititorul, stabilind o
țintă comună. De exemplu, când ironizezi un personaj public amendabil,
creezi o solidaritate cu publicul tău. Și cum poate fi ironia strașnică, dacă
nu prin literaritate? Aceasta îți permite construcții ironice, de efect, așa
cum putem regăsi în virulența publicisticii lui Eminescu, a lui Arghezi sau
Caragiale.
Un gazetar bun „iubește” clișeele – nu mă pot totuși abține: cum scrii un
editorial, care e rețeta ta?
Eu cred că un gazetar bun se ferește de clișee. Cum scriu un editorial?
La început a fost ideea. Culeasă din presă, de la jurnalele de știri, de pe
stradă, din piață, din autobuz sau dintr-o simplă conversație. Condiția
principală e să fie un subiect de larg interes, o problemă care produce
efecte mai mult sau mai puțin conștientizate în rândul publicului.
Niciodată nu știu cum va arăta editorialul. Îmi fixez câteva puncte, ce
conturează un schelet cu armătură puternică, pe care îl îmbrac apoi cu
fraze în care strecor, după caz, parcele de literatură. Aici e crucială
capacitatea de dozare, întrucât, pentru a transmite și a impune mesajul,
trebuie să folosești cantități rezonabile. Poți alterna enunțurile tehnice cu
formule literare bine plasate, astfel încât textul să curgă lin, să aibă
muzicalitate, să poate fi lecturat armonios, iar, la final, cititorul să își
dorească să parcurgă și editorialul de mâine. Unii spun că pun titlul
înainte de a scrie textul. Eu îl pun mereu la final, pentru că îl extrag din
text. De multe ori pornesc la drum cu un concept, dar pe parcurs mă
surprind pe mine însumi cotind brusc, descoperind o dantelărie
lingvistică. E un interval în care te trezești cu planurile inițiale date peste
cap, iar o frântură de gând poate reașeza textul din temelii. E ca atunci
când începi să cânți la chitară o melodie, pe acorduri dinainte stabilite,
dar pe parcurs ai o revelație și introduci niște note scăpate din brațele
entuziasmului, care schimbă simțitor piesa.
Te scot ușor din zona aceasta, cu voia ta să pășim în politichia de pe
plaiurile noastre – și nu numai! Aș spune că un ziarist ar trebui să fie
încântat: cu cât mai multe gafe, cu atât mai multe subiecte! Și totuși,
parcă a început să fie obositor...

Așa e. La un moment dat te saturi de contabilizat și valorificat gafe,

pentru că îți dai seama că și tu ești unul dintre cei ce le decontează. Eu
unul încerc, ori de câte ori am ocazia, să abordez și lucruri pozitive,
pentru că gafele, coțcăriile și tunurile politicienilor au devenit deja
banalitate. Personajele și întâmplările pozitive capătă, din păcate, o aură
de fapt divers.

Țin minte că demult apărea o revistă cu un format aparte, „Sfera

politicii”. O percepeam sub forma unei publicații care era în stare să
comenteze extrem de pertinent tendințele de atunci, mai ales ale
politicilor externe. Poate greșesc, aș spune că astăzi comentariile
pertinente cu referire la această zonă lipsesc cu desărvârșire. Cum s-ar
putea explica o asemenea lipsă de interes?

Într-adevăr, echilibrul nu mai e la modă. Cine nu înfierează cu mânie

proletară totul, de la politică internă la cea externă, nu există. Azi, când
traversăm vremuri în care teoriile conspirației se îngrămădesc pe toate
canalele de comunicare, o analiză pertinentă de politică externă are
soarta unui produs considerat neatractiv. Publicul pare că vrea să
consume cât mai multe acuzații, vrea să i se livreze confirmări ale unor
bănuieli de sorginte conspiraționistă. Pe vremuri se spunea că toată
lumea se pricepe la politică și la fotbal. Azi ai impresia că toți sunt
experți în politică externă, în probleme de geopolitică, de diplomație,
orice utilizator de smartphone îți poate spune care sunt interesele
marilor puteri și cum se înțeleg liderii globali să decimeze planeta. O
spun cu mâhnire, orice demers prin care se dorește o analiză echilibrată,
pertinentă a situației internaționale e catalogat drept un semn de
slăbiciune, de nepricepere sau chiar de partizanat. Nu am vârsta unui
individ năpădit de nostalgii, dar trebuie să recunosc, erupția canalelor de
informare a întețit procesul de instaurare a superficialității analizelor de
tot felul. Paradoxal, complexitatea mijloacelor de informare duce la
anchilozarea capacității de evaluare corectă.

Mulțumesc pentru transparență, aș mai avea o curiozitate: mai poate fi

resuscitat editorialul? Mai merită resuscitat?
Fără îndoială, merită, pentru că e un demers de însănătoșire a
percepției asupra realității. Nu știu în ce măsură această revigorare e
posibilă în condițiile în care degetul arătător, degrabă răsfoitor pe
ecranul smarphone-ului devine un instrument complementar de lectură,
unul care elimină acea reflecție de după citire. Întrebarea e dacă cititorul
dorește să mai pătrundă dincolo de șirul de litere, dacă mai e dispus să
zâmbească, să facă haz de necaz, să se lase purtat pe valurile frazelor
ce pot decripta situații care îl privesc direct. Pentru că pomeneai de
sinceritate, îți voi răspunde în modul cel mai onest de care sunt capabil:
nu știu dacă editorialul va fi sau nu resuscitat. Nu știu, pentru că, habar
nu am dacă însăși normalitatea va ieși de la reanimare.