Idea de stat la primii creștini

Această lucrare este consacrată studierii atitudinilor politice în societatea primilor

creștini. Acest obiectiv este de interes nu atât de mult în ceea ce privește construcțiile teoretice,
dar în ceea ce privește punerea în practică a opiniilor primilor creștini în puterea statului și a
legii.

Intervalul istoric studiat, cuprinde secolele I-IV-lea î.Hr. e.n. Acesta include etapele
Bisericii apostolice și formarea Bisericii Episcopale. Autoarea analizează principiile bisericii și
punerea lor în aplicare, principii caracteristice pentru perioada Apostolică a Bisericii, dar și
schimbările apărute odată cu trecerea de la comunitatea creștină timpurie la o nouă formă de
organizație - Biserica Episcopală1.

Scopul acestei lucrări este de a identifica specificul înțelegerii problemelor de putere, de

stat și de drept în creștinismul timpuriu. Pentru a realiza acest lucru este necesar:

- Să indentific ideile și principiile politice a societății în creștinism;

-Să examinez punerea în practică a ideilor și principii în viața primelor comunităților

creștine;

-Să identific schimbările parvenite în perioada de tranziție;

-Să stabilesc caracteristica opinii politice reciproce ale creștinismului timpuriu și Imperiul
Roman.

Puterea, Statul și Dreptul în Perioada Apostolică

Primele secole ale creștinismului – începînd cu viața pământească a lui Hristos și până la
recunoașterea oficială a religiei - au fost marcate de persecuția creștinilor în societatea romană. A
fost extrem de dificil pentru existența comunității creștine, pentru că Hristos a predicat o
ideologie radical diferită de cea existentă în Imperiul Roman. Primii creștini au trăit într-un
imperiu sclavagist, care a forțat executarea formală a ritualurile păgâne și cultele aduse la
extremele hedonism și caesarismului2.

Atitudinea ostilă a statului roman creștinilor s-a bazat pe faptul că creștinii L-au venerat
pe Cel care ca un criminal a fost executat după legile romane. Dar în primele secole ale existenței
sale, puține comunități propovăduiau cu fermitate noua religie, care prevedea principii curate și
nedenaturate.

1
Свенцицкая И. С. «Ранее христианство: страницы истории» – М.: Политиздат, 1987.
2
Болотов В.В. Лекции по истории древней Церкви. – М., 1994 С. 265.
 Astfel, perioada Bisericii Apostolice, cea mai favorabilă pentru luarea în considerare a
creștinismului în adevărurile Evangheliei și, în special, - pentru înțeleagerea problemelor legate
de putere, de stat și de drept. Cu toate că creștinismul timpuriu nu a adus în lume o ideologie
politică bine articulată, a predicat principiile morale ale vieții, care ar putea fi baza statului
creștin ideal. În continuare vom analiza principalele principii.

Principiul evitării violenței

Predica lui Hristos a îndemnat pe urmașii lui să respingă utilizarea oricărui tip de violență
față de orice popor. Și anume, orice faptă, orice fel de complicitate, fie explicit, fie în secret care
să atenteze la viață, gîndurile și demnitatea aproapelui său, nici măcar să nu tulbure liniștea
acestuia. Pentru un creștin în calitate de aproape al său suntconsiderați toți oamenii din jurul lui,
inclusiv dușmani.

Creștinismul a predicat nu numai să se abțină de la utilizarea forței, care subminează în

mod clar existența pașnică a societății, dar, de asemenea, neîmpotrivirea în fața violenței.
Creștinismul a introdus la conceptul ideii de non-violență și ideea de sacrificiu și iubire față de
aproape. Era de neînțeles pentru Romani fenomenul martiriului în masă: primii creștini nu au
încercat să evite execuțiile pentru acuzații false, în mod voluntar au mers spre moarte, mai mult
decât atât – au binecuvântat torționari3.

Acest principiu ar fi putea servi drept bază pentru un stat absolut umanist. În baza acestui
principiu au trăit primele comunități creștine, așa că viața lor a servit ca un exemplu al adevăratei
vieți creștine pentru multe secole până în ziua de azi. Acest principiu a fost baza pentru
dezvoltarea ideilor de non-violență în gândirea politică europeană de secole mai târziu, dar nu a
fost niciodată pus în aplicare într-adevăr în viața socială a statelor creștine, dat fiind că societatea
este compusă din oameni cu vicii. Aceste principii au încercata fi aduse la viață de unele secte
creștine individuale, cum ar fi quakerii.

Ideia despre drepturile omului

Un fenomen remarcabil în înțelegerea structurii sociale a creștinilor a avut-o înțelegerea

drepturilor omului. Creștinismul a proclamat valoare intrinsecă a persoanei umane - sufletul
uman. Sufletul uman este creat de Dumnezeu Tatăl, răscumpărat de păcate de Dumnezeu Fiul și

3
Пугачев В.П., Соловьев А.И. «Введение в политологию» – М.: АСПЕКТ ПРЕСС, 2000,
http://society.polbu.ru/pugachev_politology/ch12_iv.html С. 76
este inoit continuu de Duhul Sfânt, de aceea este nemuritor, liber, unic și incredibil de valoros
pentru Creator. Pentru că este atât de important pentru Dumnezeu, este mult mai importantă
printre oameni. Prin urmare, deducem principiul iubirii universale și al respectului într-o
societate creștină.

Este dificil de a supraestima importanța înțelegerii creștine a lumii interioare a fiecărei

persoane. Cu toate că fiecare suflet este unic, toți oamenii se nasc egali. Originea divină
determină egalitatea fundamentală și libertatea tuturor oamenilor. Astfel, chiar și a fost
proclamat unul dintre fundamentele statului ideal umanist. Dar, respectul pentru persoana umană
nu este obligatoriu, fiind bazată pe credința în Providența divină cu privire la fiecare persoană4.

Democrația

Iar caracteristica cea mai evidentă al comunităților creștine primitive a fost democrația,
care s-a bazat pe principiile menționate mai sus. Respectul obligatoriu pentru fiecare, dragostea
pentru aproape, sacrificiul de sine unul nu putea da naștere la o altă formă de existență.

Primii creștini trăiau într-o comunitate aproape unită, nu au avut cazuri cînd au fost
nevoiți să oblige membrii comunității să facă ceva. Tot ceea ce săvârșeau era realizat în mod
voluntar, dar ceea ce este cel mai surprinzător,este că societatea creștină se caracterizează printr-
un comportament moral ridicat. Așa că, toate bunurile în grupurile au fost împărțite și distribuite
între toți membrii. Fiecare a primit asistența necesară, nimeni nu s-a aflat sub opresiune sau
supunere.

Astfel, comunitatea creștină primitivă întruchipa idealul de conviețuire frățească,

propovăduită de Hristos. Cu toate acestea, nici un membru al comunității nu s-a simțit izolat de
societate, deoarece sprijinul reciproc legau membrii comunității între ei.

Democrația a fost detectată și în conducerea comunității. Desigur, fiecare lider al

comunității – pastorul, care era mai presus decât toți, acesta era unul dintre apostoli. El a acționat
în calitate de cap al familiei, nu triumfa asupra comunității, nu trăia separat de acesta. Nu a fost
observată o iererhie în primele comunități a creștinilor. Astfel comunitatea a dat dovadă de
solidaritate, consens și o înaltă calitate morală a vieții5.

4
 Пугачев В.П., Соловьев А.И. Введение в политологию. – М., 2000.   С. 86
5
Свенцицкая И. С. Ранее христианство: страницы истории. – М.: Политиздат, 1987. С. 98.
 Democrația Spiritului sau Împărăția cerurilor

Ideile de bază ale creștinismul erau legate de egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu,
dreptate și milă, dreptul tuturor la libertate și fericire, chiar și în viața de apoi. Aceste idei se
asemănau cu visele celor săraci și ale sclavilor. Creștinismul își învăța adepții să iubească
persoana nu pentru exterior sau pentru demnitate, pentru succese, dar pentru suflet. Conform
credinței, indiferent de viața dusă pe pământ putea spera la salvarea sufletului și viețuirea
acestuia în Împărăția cerurilor.

Împărăția cerurilor sau Împărăția lui Dumnezeu este un stat ideal, divin care există de
secole, însă pentru a putea ajunge aici, omul în viața sa pământească trebuie să accepte scopul lui
Dumnezeu .

Apocalipsa

În creștinismul timpuriu în special era pronunțat orientarea eshatologică a comunității.

Evenimentele reflectate în Evanghelie, cuvântul lui Hristos, imprimat în mintea discipolilor săi, a
determinat atitudinea creștinilor față de lume, viață și societate. Ei înțelegeau în sensul literal
cuvintele lui Hristos: "Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din
lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar lupta ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor; dar Împărăţia Mea nu
este de aici."6 (Ioan 18:36.). Ca urmare a acestor cuvinte, comunitatea creștină primitivă nu a
încercat să acumuleze bogății, să acapareze puterea politică, sau să creeze un nou imperiu.
Creștinii considerau că toate valorile lor nu sunt în lumea materială, ci dincolo de aceasta, astfel
încât aceștia să nu scape de sărăcie și de moarte.

Mai mult decât atât, primii creștini au așteptat cu nerăbdare noua venire a Domnului,
fiind absolut siguri co odată cu El că vin și ultimele momente ale lumii pământești. „Fiţi şi voi
răbdători, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului este aproape! Nu murmuraţi unii
împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi! Iată, Judecătorul stă chiar la uşi! 7" (Iacov 5: 8-9.)
- Aceste declarații sunt adesea găsite în scrierile apostolilor. Așteptarea Apocalipsei face fără
sens preocuparea cu privire la bunurile materiale, de putere, consolidarea poziției lor în societate.
Creștinismul a continuat să respingă orice activitate direcționată către stat și din lume, catre
plăcerile lumești, ei nu au vrut să știe despre o altă formă de organizare, decât cea divină, un alt
tip de societate, decît una de credincioși.8

6
Noul Testament, Ioan 18:36
7
Noul Testament, Iacov 5: 8-9
8
Соколов П. Агапы, или вечери любви в древне-христианском мире. – Сергиев Посад, 1906. С. 7.
 În ciuda caracterului eshatologic al vieții, creștinii au recunoscut necesitatea de a lucra. În
același timp, orice lucrare nu este considerată rușinoasă, deoarece orice lucrare care nu
contrazice credințelor și conștiinței, este pe plăcul lui Dumnezeu. Astfel, primii creștini au trăit și
au lucrat, dar nu au intrat în cursa pentru profituri, faimă și putere.

Perioada Bisericii apostolice reprezintă timpul de manifestare a principiilor existenței

comunității creștine. Acesta a fost momentul formării unei comunități umane umaniste. Nici un
stat, care și-a propus să creeze un astfel de sistem nu a ajuns la un rezultat de succes. Punerea în
aplicare a principiilor societății umaniste ideale a fost posibilă doar la primii creștini, deoarece la
ei persista credința și amintirea legământului lui Hristos răstignit.

Societatea umanistă a primilor creștini nu a durat atât cât comunitatea creștină a fost o
organizație autonomă față de statul roman. Prin urmare, până în anul 313 creștinii au fost
persecutați de către împărații.

Situatia s-a schimbat odată cu trecerea societății creștine la etapa Bisericii Episcopale.

Ideea despre stat în Apocalipsă și în Evanghelie

Indiferent de mărimea comunității creștine și de faptul că aceasta era independentă,

biserica și-a format o anumită părere despre stat. Această părere era reflectată în principiile din
Evanghelie.

Cea mai veche carte a Noului Testament este Apocalipsa lui Ioan Botezătorul
(Apocalipsa), datat din anul 68. Analizând această sursă, putem vedea că aceasta se deosebește în
mod esențial de gândirea creștină timpurie. Este interesant de remarcat faptul că creștinismul
reprezentat în ea (Apocalipsa) ca doctrină, nu a fost complet separată de Iudaism. Îi lipsește etica
iertării, blândețea și umilința, care mai târziu a apărut în Evanghelii.

Această carte reflectă ura față Roma, acesta este prezentată ca sursă a răului. La
momentul scrierii acestei cărți nu era formată încă dogma creștină, lipsindui mai multe elemente
importante din creștinism.

Unii consideră că Apocalipsa este un program revoluționar de acțiune. Aceste hotărâri se

bazează pe fragmentul din Evanghelie: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ; n-
am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să-i întorc «pe fiu împotriva tatălui său, pe fiică
împotriva mamei ei şi pe noră împotriva soacrei sale, aşa încât duşmanii unui om vor fi chiar cei
din familia lui»9 (Mat. 10, 34-36).

În cărțile Noului Testament de după Apocalipsă. În Evanghelii, doctrina îndeamnă la

iertare, la îndurarea oricărei suferințe, au fost formate principiile de bază ale eticii: de ascultare,
de îndurare a răului și a violenței.

Fără necesitatea de a participa la viața socială romană, biserica originală nu a stabilit în

mod activ acțiuni împotriva ei. Nu este considerat un păcat să se supună statului, să recunoască
competența autorităților romane.

Formarea Bisericii Episcopale

Schimbarea autorității ecleziastice

De la începuturile sale, creștinismul a atras oameni indiferent de statutul social și de

mărimea bogăției, datorită ideii egalității tuturor în fața lui Dumnezeu. Inițial membrii societății
creștine provin din straturile inferioare ale societății, însă până la sfârșitul secolului III, în
comunitatea creștină iintră tot mai multe persoane bogate și influente ai societății. Creștinii au
devenit cei mai înalți reprezentanți ai nobilimii romane, elite educate, funcționarii, preoții.

Răspândirea creștinismului în diferitele sectoare ale societății a dus la o schimbare în

credința creștină: clasele inferioare ale populației a adaptează la stilul său de viață unele practici
ale cultelor păgîne. În același timp, decalajul dintre grupurile creștine a provocat nevoia de
unitate, care a fost un impuls pentru formarea bisericii. Biserica creștină universală trebuie să
devină forța care unește și ajută la evitarea greșelilor și este un conductor al voinței lui
Dumnezeu. Biserica se bazeaz pe puterea clerului – aparatul care îndrumă comunitățile creștine
să se identifice cu noul concept al Bisericii. Cler era reprezentat de episcopi, preoți și diaconi -
hirotoniți după felul apostolilor, care au primit puterea și harul lui Hristos Însuși10.

Treptat, în ierarhia preoților a apărut un nou rang bisericesc - episcopul. Acesta avea
obligația de conducere a comunității creștinilor, să o reprezinte în relațiile cu alte comunități și să
menține ordinea și unitatea în credință. Puterea episcopilor pe parcurs se extindea - ei nu doar
iertau păcatele și să acceptau în comunitate, dar, de asemenea, gestionau averea comuntăți. cu
toate acestea apariția comunităților creștine în diferite state, la diferite distanțe a dus la pierderea
legăturii dintre comunități, inclusive și între episcope.
9
Noul Testament, Mat. 10, 34-36
10
Свенцицкая И. С. Ранее христианство: страницы истории. – М.: Политиздат, 1987. С. 134.
 Schimbarea puterii imperiale

Răspândirea creștinismului și a compoziției sociale în schimbare ale comunităților

afectate a dus nu numai la schimbări în organizarea internă a comunității creștine, ci și în ceea ce
privește creștinismul în Roma imperială. La începutul secolului al IV-lea împăratul Constantin a
atras atenția asupra faptului că noua religie poate reînnoi și de a consolida statul, care a ajuns la
decăderea deplină a culturii și a moralității. El a văzut în Biserica creștină un suport solid al
puterii absolute a Împăratului, ceea ce a dus la o puternică întorsătură în politica religioasă.
Creștinii au dobândit dreptul de a practica credința lor în mod deschis, iar mai târziu împăratul
Constantin a declarat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman11.

În legătură cu această schimbare se schimbă si părerea creștinilor despre natura puterii

imperiale. Ca pretext al acestor schimbări se consideră teza apostolului Pavel: „Orice persoană
trebuie să se supună autorităţilor, pentru că nu există nici o autoritate care să nu fi fost instituită
de Dumnezeu. Autorităţile care există au fost instituite de Dumnezeu. Prin urmare, oricine se
împotriveşte autorităţii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu, iar cei care se împotrivesc
îşi vor primi condamnarea”.12 (Romani 13: 1-2) Potrivit acesteia, împăratul este intermediarul
voinței lui Dumnezeu, pentru că nici-un conducător nu poate primi puterea fără voința Lui. Prin
urmare, toate acțiunile și deciziile împăratului prezintă în mod explicit sau implicit un sens divin.

În plus, ierarhia funcțiilor în Imperiul Roman era crată ierarhiei împărăției lui Dumnezeu.
Astefel Împărat pe pământ ocupă același loc, care îi aparține Domnului în Împărăția Lui. Tot
ceea ce vine de sus, depinde numai de la Dumnezeu, tot ceea ce se întâmplă pe pământ – de
împărat, unicul conducător împărăției pământești. Astfel, organizarea politică nu a fost
schimbată în urma adoptării creștinismului13.

Așa că, în urma tranziției de la comunitate creștină la stat, statul bizantin creștin a curățat
societatea romană de corupție și imoralitate, moștenind sistemul său politic. Puterea imperială a
găsit o nouă sursă de reînnoire religioasă și pentru crearea unei baze încrezătoare pentru
menținerea existenței sale.

Concluzii

Analiza ideei creștinismului în timpul Bisericii Apostolice a făcut posibilă determinarea

principiile de bază a societății absolut umaniste: evitarea violenței, respectul pentru persoana
umană, democrația. Aceste principii au fost încorporate în practica comunității creștine timpurii,

11
История государства и права зарубежных стран: Учебник для вузов. – М., 1999. С. 147.
12
Noul Testament, Romani 13.1-2
13
Гийу А. Византийская цивилизация. – Екатеринбург, 2005. С. 101.
care este o organizație informală a statului roman. În legătură cu această fază a Bisericii
apostolice poate fi văzută ca un fenomen unic în istoria mondială a statului și a legii.

Odată cu trecerea la o nouă formă de organizare a societății creștine - așa-numita Biserica

Episcopala - schimbarea imaginii interne și externe a perspectivei creștine asupra puterii, statul și
dreptului. Coexistența frateră se înlocuiește cu o ierarhie strictă a imperiului. Aceste schimbări
au dus la anularea unor principii ale Evangheliei - imposibilitatea de a trăi în iubire frățească,
pacea și sărăcia, care în cele din urmă a condus la necesitatea de a crea un aparat ramificat de
putere, legi și penalități.

Cu toate acestea în baza exemplului vieții comunităților creștine timpurii este posibilă
existența unui stat umanist, care pare societatea umană ideală.
 Bibliografie

1. Noul Testament
2. Болотов В.В. Лекции по истории древней Церкви. – М., 1994.
3. Гийу А. Византийская цивилизация. – Екатеринбург, 2005
4. Пугачев В.П., Соловьев А.И. «Введение в политологию» – М.:
АСПЕКТ ПРЕСС, 2000.
5. Свенцицкая И. С. «Ранее христианство: страницы истории» – М.:
Политиздат, 1987.