Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
7 - Manual - Participant
7 - Manual - Participant
SOCIALE ŞI FAMILIEI
PROGRAM DE FORMARE
ÎN PRACTICA
ASISTENŢEI SOCIALE
MANUALUL PARTICIPANTULUI
BUCUREŞTI, 2005
MANUALUL PARTICIPANTULUI 3
CUPRINS
p.
Anexe
Glosar........................................................................................................................................151
CUVÂNT ÎNAINTE
Raţiunea acestui curs pentru referenţii sociali este de a oferi o perspectivă asupra
sistemului de asistenţă socială în Romania, bazată pe prezentări cu caracter teoretic,
relaţionate în acelaşi timp cu practica de zi cu zi din domeniu. Acest demers s-ar traduce
printr-o îmbinare echilibrată între teorie şi practică facându-se trecerea de la ascultarea activă
spre exerciţii şi lucrul în grup. O altă idee urmărită prin acest curs este de a se da
participanţilor posibilitatea de a discuta despre diverse probleme cu care se confrunta în
activitatea cotidiană precum şi de a dezvolta capacităţi viitoare de suport reciproc, fie în
rândul personalului din comune, oraşe sau municipii învecinate, fie între reprezentanţii
Consiliilor Judeţene sau Direcţiilor de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie.
Harald Hauben
Coordonator de proiect
INTRODUCERE
OBIECTIVE:
1. prezentarea participanţilor şi a formatorilor;
2. prezentarea de către participanţi a aşteptărilor lor pentru acest program de formare, a
unor informaţii legate de locul de muncă, de activităţile lor ca referenţi sociali, precum şi
a unor informaţii referitoare la principalele probleme cu care se confruntă în practica
profesională în domeniul asistenţei sociale;
3. prezentarea obiectivelor generale ale programului, a structurii programului şi a
metodelor de formare ce vor fi utilizate
4. stabilirea unor reguli de grup pe perioada programului de formare.
MATERIALE:
- prezentări flipchart/ppt cu scopul şi obiectivele programului;
- alte materiale necesare: coli de flipchart, mape participanţi, markere, rola scotch,
carneţele, pixuri.
TIMP: 90 min.
OBIECTIVE GENERALE:
TIMP: 60 min.
I. DEFINIŢII
Asistenţa socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile
sociale şi prestaţiile sociale.
Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în primul rând ce înseamnă a
funcţiona normal într-o societate.
Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul
serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea societăţii pentru a
le satisface.
Nevoie:
= o anumită stare de deficienţă, de lipsă, ce impune o anumită rezolvare;
= o stare de tensiune la un moment dat, resimţită sau de un grup de indivizi sau individual.
a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii
către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce. Prestaţiile
pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile,
indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în
natură pot consta din bunuri (“cornul şi laptele”, rechizite pentru şcolarii din familiile cu
venituri mici etc.)).
b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută
oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească
funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor (Parker, 1987, p. 154).
reprezintă: măsuri şi acţiuni care răspund nevoilor sociale individuale, familiale sau de
grup.
urmăresc: prevenirea şi depăşirea situaţiilor de dificultate, de vulnerabilitate sau
dependenţă, în scopul menţinerii autonomiei, prevenirii marginalizării şi excluziunii
sociale, creşterii calităţii vieţii.
Serviciile sociale se oferă sub diverse forme în comunitate, atunci când apar probleme şi
nevoi sociale.
Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe
persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează
disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată.
Tabel II.1.
Rezumatul responsabilităţilor în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale (cf. OG
68/2003, modificată şi completată de OG 86/2004)
Instituţie, Coordonare Acordare de Finanţare
organizaţie metodologică prestaţii băneşti şi/
monitorizare, sau furnizare de
evaluare şi servicii
control al
serviciilor
MMSSF Da Nu De la bugetul de stat
Direcţiile Da Informarea privind De la bugetul de stat
teritoriale drepturile sociale;
stabilirea dreptului şi
ale MMSSF plata unor prestaţii
băneşti;
Consiliul Da Acordă o varietate de De la bugetul local al judeţului,
judeţean servicii specializate finanţare integrală sau în
- pentru copii şi adulţi parteneriat;
DGASP Proiecte cu finanţare externă
C
Consiliul local Control adm. al Servicii primare De la bugetul local; integral sau în
- DASPC serviciilor pentru copii şi adulţi parteneriat,
locale Proiecte cu finanţare externă
Organizaţii Nu Servicii primare şi Din donaţii private, programe
neguvernamen servicii specializate europene;
t ale pt. diferite categorii De la bugetul de stat (local sau
de beneficiari central) - fonduri publice prin
subcontractare;
Integral sau în parteneriat.
Structura sistemului public (de beneficii şi servicii) de asistenţă socială
Funcţii:
Emitere acte legislative
Finanţare
Acreditare
Inspecţie
Servicii sociale primare
Servicii specializate
Servicii
Beneficii de Asistenţă socială în natură
Bunuri (ex: proteze, alimente haine, etc)
C. Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice. La rândul lor, furnizorii
persoane juridice pot fi :
publici: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului la nivel judeţean şi
local, alte servicii sociale publice specializate. Direcţiile generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului de la nivel judeţean şi local pot externaliza activităţile altor furnizori,
prin subcontractare (nu oferă direct servicii, ci plătesc alţi furnizori pentru a oferi aceste
servicii)
sau
neguvernamentali şi/ sau privaţi: asociaţii, fundaţii, culte religioase, persoane fizice
autorizate.
C. Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele situaţii de
dificultate sau risc:
recuperare şi reabilitare;
suport şi asistenţă pentru familiile şi copiii în dificultate;
suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice;
suport şi asistenţă pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri,
victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane etc.
mediere socială;
consiliere;
îngrijire medico-socială pentru persoanele în situaţia de dependenţă totală
sau parţială din cauza vârstei, dizabilităţii, bolilor cronice sau bolilor
incurabile. Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.
Primul s-a constituit în toate judeţele în timp ce existenţa serviciului de la nivel local
este mai degrabă excepţională.
Structura comună este aceea compusă din două departamente, al căror specific este dat
de categoria de beneficiari: copii şi adulţi. Fiecărui departament îi corespunde un număr de
compartimente care răspund, la rândul lor, unor direcţii de acţiune în fiecare domeniu.
Acestea au în subordine diferite servicii.
Bibliografie
Moore, S., 1993, Social Welfare Alive, Cheltenham: Stanley Thornes Ltd.
Ordonanţa de Guvern 68 din 28.08.2003, actualizată cu modificările şi completările aduse
de Legea 515/2003 şi Ordonanţa 86/2004 (www.legis.ro).
Parker, R., 1987, The Social Work Dictionary, Maryland: NASW.
1 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL CA REFERENT SOCIAL
ÎN SERVICIILE PRIMARE
În cadrul sistemului public de asistenţă socială, există mai mult criterii în funcţie de
care analizăm personalul implicat. Iată-le în tabelul următor:
Concluzie:
Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în
Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu
grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc. Persoanele cu studii medii sau postliceale nu se
pot numi asistent social.
Programe ca cel prezent sprijină referenţii sociali să desfăşoare mai bine, mai eficient,
activităţi în asistenţa socială până la dobândirea diplomei şi competenţelor de asistent social,
dar nu îi transformă pe aceştia în asistenţi sociali profesionişti.
2 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Exerciţiul II.1.
Rolurile asistentului social şi rolurile referentului social
Scopul exerciţiului: Înţelegerea rolurilor asistentului social, ca profesie în cadrul sistemului
de protecţie socială şi a rolurilor pe care le joacă şi locului în sistem al referentul social (ca
funcţie similară cu cea de inspector, expert sau consilier la niveluri superioare) în lucrul cu
clienţii/beneficiarii în serviciile primare.
În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe
sau se poate specializa, dezvoltându-le mai mult pe unele. Cele mai frecvente roluri jucate de
cei care se află la baza sistemului de asistenţă socială, din primării sau de la nivel local, sunt
cele de intermediar, avocat, educator şi consilier. Sarcinile de serviciu pot fi numeroase şi
poate că asistentul social nu mai poate fi şi factor de dezvoltare a colegilor de serviciu,
manager de caz ori administrator, cel puţin deocamdată. Ca asistent social generalist este
necesar să stăpâneşti/cunoşti cât mai bine toate aceste roluri, pentru că, deşi este posibil ca la
momentul actual să exerciţi doar unele dintre ele, în viitor este foarte probabil să îţi extinzi
aria de manifestare (cum se întâmplă, de exemplu, în protecţia copilului).
Bibliografie
DuBois, Brenda; Krosgrund Miley, Karla, 1996, Social Work- an empowering profession,
Allyn and Bacon.
Howe, David, 2001, Introducere in teoria asistentei sociale, MarLink.
Northen, Helen; Kurland, Roselle, 2001, Social work with groups, Columbia University
Press.
Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, 1997, Techniques and guidelines for
social work practice, Allyn and Bacon.
SESIUNEA III: Suportul social şi relaţiile interpersonale
SUPORTUL SOCIAL ŞI
RELAŢIILE INTERPERSONALE
OBIECTIVE: La sfârşitul sesiunii, participanţii vor fi capabili să:
1. identifice şi să descrie sursele de suport social şi tipurile de suport social adecvate
situaţiilor problematice;
2. cunoască tipurile de nevoi ce necesită suport social;
3. conştientizeze şi să aplice deprinderile interpersonale cu clienţii într-o situaţie dată;
4. conştientizeze necesitatea de a fi empatici şi de a respecta clienţii atunci când stabilesc
relaţii suportive cu aceştia (salutarea lor, prezentarea, folosirea numelor acestora,
ascultarea activă) într-o situaţie dată.
TIMP: 90 min.
Calitatea relaţiilor
De asemenea, în evaluarea sprijinului social de care poate să dispună o persoană la un
moment dat, devin importante aspecte ce ţin de calitatea relaţiilor acelei persoane, de
posibilitatea ca aceste relaţii să deţină funcţii de sprijin la un moment dat.
De exemplu, nu este suficient ca persoana care are nevoie de sprijin să facă parte
dintr-o familie numeroasă (aparent, o sursă importantă de sprijin), ci este necesar să
evaluăm şi ce crede persoana respectivă despre sprijinul pe care-l poate primi de la familie.
Uneori, familia se constituie într-o sursă de tensiuni şi conflicte, ceea ce determină persoana
în nevoie să caute sprijin, apelând la alte surse de suport.
Relaţiile sociale pot îndeplini una sau mai multe dintre următoarele funcţii:
a. Funcţia emoţională:
a) suportul emoţional:
- este necesar în faza de criză, tranziţie sau deficit;
- sursa cea mai importantă o reprezintă membrii familiei.
Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de
informaţii legate de posibile oportunităţi existente pe piaţa muncii, de formare a unor
abilităţi şi deprinderi practice utile pentru găsirea unui nou loc de muncă etc. Pentru
acest tip de sprijin se poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la
serviciile comunitare şi specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.
Exemplu: Persoana care şi-a pierdut locul de muncă are nevoie în această etapă de
suport material, financiar sau de suport constând în anumite bunuri sau servicii,
necesare pentru a depăşi situaţia de dificultate. Trebuie subliniat caracterul temporar
al acestui tip de sprijin, mai ales în situaţiile problematice care pot fi soluţionate.
Doar în aceste condiţii poate fi prevenită crearea dependenţei de acest tip de ajutor şi
promovate autonomia şi responsabilitatea personală. Pentru acest tip de sprijin se
poate apela la familie, prieteni, colegi, cunoştinţe sau la serviciile comunitare şi
specialişti precum asistenţi sociali, consilieri etc.
Asistenţa socială
“Arta în care cunoaşterea ştiinţei relaţiilor umane şi a deprinderilor de relaţionare
este folosită pentru a mobiliza capacităţi latente existente în orice individ, astfel încât acesta
să fie mai bine adaptat la stresul vieţii de zi cu zi.” (1949, Biesteck)
ATITUDI
NI CONDIŢII COMPORTAMEN
ASISTEN SOCIALE T ASISTENT
T SOCIAL SOCIAL
Fig. III.2. Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client
reacţii evaluative favorabile sau nefavorabile faţă de ceva sau cineva, reacţie datorată
sistemelor de valori cu care operează individual;
se exteriorizează în comportament;
relaţia dintre asistent social şi client reprezintă un schimb între două surse de energie;
interacţiunea asistent-client este una emoţională, atitudinală, dinamică, cu intensitate şi
externalităţi diferite;
componenta emoţională nu încetează atâta timp cât relaţia asistent social-client există;
satisfacerea anumitor nevoi creează anumite sentimente şi se exteriorizează prin
comportamente verbale/ nonverbale;
creează disponibilitatea clientului de a fi ajutat.
Cazul M: D-na M. vine la asistentul social, solicitând sprijin pentru numeroasele situaţii de
violenţă domestică în care este implicată. Atitudinea sa sugerează: “Recunosc, sunt
incapabilă să rezolv problema şi am nevoie de ajutorul dvs”. Clienta iniţiază interacţiunea,
apelând la asistentul social. Se creează din start un raport de aparentă inferioritate a clientei,
care se percepe incapabilă de a-şi rezolva singură problema. Clienta devine conştientă de
răspunsul manifest sau nu al asistentului social şi se comportă ca atare. Ea comunică
nonverbal şi atitudinal: “Simt că mă încurajaţi să fiu eu însămi, simt că mă înţelegeţi, că îmi
înţelegeţi temerile, simt că mă acceptaţi aşa cum sunt”, iar verbal afirmă: “îmi face bine să
vă vorbesc”.
Care este atitudinea asistentului social la solicitarea clientei? Asistentul social trebuie
să fie conştient de atitudinea clientului care iniţiază interacţiunea şi să încurajeze de la început
stabilirea unei relaţii de egalitate şi cooperare. De asemenea, el este sensibil la nevoile şi
sentimentele clientului, înţelege semnificaţia lor şi răspunde ca atare, atât prin atitudinea faţă
de client, cât şi prin comportamente verbale/nonverbale. El trebuie să creeze un climat de
securitate emoţională şi de colaborare şi să sugereze clientei: “Cunoscându-ţi problema,
cunoscând punctele tale tari şi punctele slabe, continui să te respect ca persoană, nu am nici
un interes să te judec, ci vreau să te ajut să iei cele mai bune decizii în viaţă” . Atitudinea
deschisă, chiar dacă se manifestă sau nu, este simţită de clientă (ea poate detecta falsitatea,
ipocrizia etc.).
Bibliografie
TIMP: 90 min.
După ce citiţi următoarele afirmaţii, răspundeţi, alegând una dintre următoarele variante de
răspuns care vi se potriveşte cel mai bine:
1. Deloc 2. Foarte puţin 3. Puţin 4. Suficient
5. Potrivit 6. Bine 7. Foarte bine 8. Perfect
1. Mă simt bine în situaţiile relaţionale.
2. Privesc fără probleme persoana care îmi vorbeşte sau căreia îi vorbesc.
3. Vorbesc destul de tare pentru a fi auzit.
4. Vorbesc destul de clar pentru a fi înţeles.
5. Zâmbesc cu uşurinţă.
6. Sunt o persoană deschisă, comunic cu uşurinţă.
7. Pot să mă apropii fizic de persoanele cărora le vorbesc.
8. Îl ascult pe interlocutor fără să-l întrerup.
9. Verific adesea dacă am înţeles bine ceea ce mi-a spus
interlocutorul. 10.Verific adesea dacă celălalt mi-a înţeles bine
mesajul.
Adunaţi punctele asociate variantelor de răspuns alese. Un punctaj mai mic de 34 de puncte
relevă un nivel de comunicare ce necesită a fi îmbunătăţit prin modalităţi de antrenare a
dezvoltării abilităţii de comunicare interpersonală.
3 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Comunicarea interpersonală
În scopul realizării unei activităţi cât mai eficiente, asistentul social are nevoie în
practica sa de zi cu zi de o serie de cunoştinţe, abilităţi şi valori. În cadrul acestora, abilităţile
de comunicare şi relaţionare devin esenţiale în practica interpersonală a asistentului social cu
indivizii, familiile şi grupurile sociale confruntate cu situaţii problematice.
Explicaţie: Atunci când asistentul social îi spune unui client « Nu faci destul de mult
pentru a-ţi rezolva problema », el transmite un mesaj ce include atât un conţinut- credinţa
asistentului social că acest client nu munceşte destul de mult pentru a-şi rezolva problema-,
cât şi o dimensiune relaţională- poziţia de superioritate şi putere a asistentului social în
această situaţie. Dacă asistentul social ar întreba « Ce poţi să faci pentru a rezolva
problema ? » va transmite mesajul ce include atât un conţinut – credinţa asistentului social în
resursele clientului, cât şi o dimensiune relaţională – propune clientului stabilirea unei relaţii
de parteneriat şi cooperare.
Dimensiunea relaţională a comunicării interpersonale este importantă pentru că multe
probleme de comunicare apar, nu datorită a ceea ce oamenii spun (conţinutul comunicării), ci
datorită implicaţiilor, în mod special a celor legate de putere, caracteristice relaţiei de
comunicare (Mumby, 1993 apud Simon A. Janet, Kalichman Seth şi Santrock W. John, 1994,
p. 224).
Comunicăm pentru:
- a informa;
- a convinge;
- a impresiona;
- a provoca o reacţie, o acţiune;
- a amuza;
- a ne face înţeleşi;
- a ne exprima punctul de vedere;
- a obţine o schimbare de comportament sau atitudine.
Unul dintre elementele centrale ale comunicării este deci mesajul transmis.
Geo Alin
1. Mesajul:
- informaţia trimisă de un emiţător unui receptor;
- poate fi transmis verbal sau nonverbal.
2. Codarea (actul de producere a mesajelor) şi decodarea (actul de înţelegere a
mesajelor):
- sunt obligatorii pentru realizarea comunicării interpersonale
- vorbitorii şi scriitorii sunt codori, în timp ce ascultătorii şi cititorii sunt decodori
- Exemplu: când un părinte vorbeşte copilului său, care are căştile audio pe urechi şi
ochii închişi, comunicarea interpersonală nu apare din cauza faptului că mesajele
verbale şi nonverbale nu sunt receptate (De Vito, 1992).
3. Zgomotul:
- factorii de mediu, fiziologici sau psihologici ce pot bloca transmiterea mesajului
4. Comunicarea interpersonală este tranzacţională:
- comunicarea este un proces continuu între emiţător şi receptor, caracterizat de faptul
că nu este obişnuit ca informaţia să fie comunicată aproape simultan între participanţi.
- Exemplu: dacă iniţial clientul poate fi cel ce transmite mesajul, iar asistentul social
este cel care îl percepe, după 15 secunde, asistentul social poate fi emiţătorul
mesajului, iar clientul receptorul; în acelaşi timp, clientul poate transmite un mesaj
verbal, asistentul social transmiţând un mesaj nonverbal.
5. Comunicarea socială apare întotdeauna într-un context:
- mediul în care mesajele sunt trimise şi recepţionate;
- influenţează forma şi conţinutul comunicării sociale;
- în prezent, dimensiunile socioculturale ale contextului sunt importante în înţelegerea
comunicării interpersonale.
- Exemplu: atunci când oameni din grupuri culturale şi etnice diferite interacţionează,
ei pot folosi reguli de comunicare diferite; aceasta poate produce confuzie, insulte
neintenţionate, percepţii nepotrivite şi alte neînţelegeri.
Persoana A
Persoana B
decodare decodare
Factori perturbatori
Factori perturbatori Canal - de mediu
- de mediu Mesaje - fiziologici
- fiziologici - psihologici
- psihologici
Abilitatea de a vorbi:
Abilitatea de a asculta:
„Motivul pentru care avem două urechi şi doar o gură este pentru a putea să ascultăm mai
mult şi să vorbim mai puţin”- Zeno din Citum, 300 î.Ch.
Ce blochează comunicarea verbală?
Distanţa publică
Distanţa socială
1,20-
Distanţa personală 3,60 m
3,60 m-
45 cm- 7,60 m şi
Distanţa intimă
1,20 m peste
0-45 cm
Moduri de verbalizare:
• Teama de a nu deranja;
• Teama de părerea celorlalţi;
• Teama de ridicol;
• Teama de eşec şi de greşeală.
Optimizarea comunicării nonverbale
- pentru a vă afirma:
1. Fiţi conştient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
2. Cunoaşteţi-vă bine propriul comportament nonverbal.
3. Modificaţi-l, dacă e nevoie.
4. Observaţi cum interpretaţi de obicei mesajul celorlalţi.
b. Ameliorarea mimicii
Situaţii în care e potrivit să zâmbiţi:
- când vreţi să începeţi un dialog;
- când mulţumiţi;
- când primiţi sau faceţi un compliment.
* Zâmbetul înlesneşte contactele, absenţa lui stinghereşte interlocutorul.
* Zâmbetul e nepotrivit când sunteţi criticat sau când interlocutorul e furios.
c. Ameliorarea vocii
Vocea:
- transmite emoţii;
- poate fi vibrantă, hotărâtă, tristă, colerică, bucuroasă, duşmănoasă etc.
- elemente:
* Volum sonor (><; trebuie să fie adaptat situaţiei);
* Timbrul (grav-calm, ascuţit-exprimarea emoţiilor);
* Debitul verbal (repede, lent);
* Articularea (bâlbâială, claritate);
Bibliografie
OBIECTIV:
Participanţii la training vor înţelege noţiuni de bază în etica profesională, precum şi
implicaţiile acestor noţiuni în practica asistenţei sociale.
TIMP: 90 min.
Exerciţiu V.1.
Lista de fraze:
1. Copiii care se plâng că au fost bătuţi de părinţi sau profesori exagerează şi nu îşi
recunosc propria vinovăţie.
2. O persoană cu handicap psihic sever este un client care are aceleaşi drepturi ca oricine
altcineva.
3. Adolescenţilor nu ar trebui să li se vorbească despre contracepţie deoarece acest lucru
îi încurajează să îşi înceapă viaţa sexuală.
4. Şomerii sunt persoane care nu vor să muncească pentru că altfel şi-ar găsi un loc de
muncă.
5. Bătrânii singuri nu ar trebui instituţionalizaţi deoarece se pot îngriji singuri.
6. O rudă a directorului instituţiei în care lucraţi vă devine client. Dacă directorul vă cere
detalii asupra cazului, dvs. îi povestiţi totul.
7. Unei persoane imobilizate într-un scaun cu rotile nu ar trebui să i se ia în considerare
înscrierea la un curs de reconversie profesională deoarece e doar o risipă de bani ai statului.
8. Un tânăr condamnat în trecut pentru furt din magazine trebuie acceptat ca persoană
asistată dacă vine să ceară ajutorul asistentului social.
9. Plângerea unei femei că este bătută foarte des de către soţul ei – familia având un nivel
economic ridicat şi fiind bine văzută în comunitate- nu ar trebui luate în considerare pe motiv
că nu este o problemă serioasă.
10. Părinţii unei adolescente nu trebuie înştiinţaţi dacă se află că aceasta este
consumatoare de droguri.
4 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Semnificaţia conceptelor
Valorile sunt acele lucruri pe care le considerăm importante. Ele includ scopuri,
idealuri, comportamente, calităţi. Deciziile pe care le luăm şi comportamentul nostru reflectă
sistemul nostru de valori. Aceste valori sunt dobândite pe parcursul vieţii şi ne ajută să
identificăm ceea ce este corect şi ceea ce trebuie făcut într-o anumită situaţie. Valorile
noastre sunt strâns legate de convingerile etice, unii chiar afirmând că sistemul personal de
valori reprezintă propriul cod etic.
Rădăcina etimologică a noţiunii de etică se află în limba greacă: ethos (morav, obicei,
caracter), iar cea a noţiunii de morală se află în limba latină, mores.
Etica reprezintă o disciplină filozofică ce studiază problemele practice şi teoretice ale
moralei/concepţie sistematizată şi coerentă, fie personală, fie proprie unui curent filozofic, fie
reprezentând comandamentele unei societăţi cu privire la normele de desfăşurare a vieţii
morale/în sens larg, morală (Dicţionar de filosofie, 1978).
Morala reprezintă un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului,
fondate pe valorile de bine – rău, moral – imoral, cinste, corectitudine, responsabilitate,
sinceritate, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de
interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă (conştiinţă morală), cât şi de presiunea
atitudinilor celorlalţi (opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa morală
(convingeri, concepţii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale şi relaţii morale,
acestea din urmă fiind convertite în fapte şi acţiuni eficiente social.
Moralitatea se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o
persoană, grup, colectivitate.
Moravurile reprezintă un concept cu o tentă mai generală, el referindu-se la morală ca
ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către societate, la moralitate, ca grad de
respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi, cât şi la o serie de practici, moduri de
comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin formulate
explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general
acceptate, dar sunt larg practicate (bacşişul, corupţia etc.) (Zamfir, Vlăsceanu, 1998).
Deontologia (gr. deon, deontos “datorie”, “ceea ce se cade”, “ceea ce este necesar”
şi logos “ştiinţă”) reprezintă un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale
specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesii. Acesta poate fi un cod scris sau
transmis prin tradiţie, pe cale orală şi acceptat tacit de către toţi practicienii unei profesii. Un
astfel de cod este, pentru medici, de exemplu, ”jurământul hipocratic” (Dicţionar de filosofie,
1978).
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o
organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor
profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor
reguli (H. Isaac,1996, vezi Mercier,1999 în Miroiu şi Blebea,2001, p.11).
Codul deontologic poate fi considerat o codificare a obligaţiilor speciale care rezultă
din aderarea deliberată la o anumită profesie, cum ar fi asistenţa socială. ( Codul etic reprezintă
un set de reguli care reflectă principii generale de conduită profesională. Roth-Szamoskozi,
2003).
Problema confidenţialităţii este una dintre cele mai importante în asistenţă socială.
Confidenţialitatea este esenţială pentru asigurarea unui climat de încredere, dar şi pentru
respectarea drepturilor persoanei asistate. Regula generală este că nici o informaţie nu poate fi
împărtăşită fără acordul persoanei asistate. Dar, se poate face o diferenţiere între
confidenţialitate absolută – caz în care nici o informaţie nu poate fi împărtăşită altora,
indiferent de circumstanţe- şi confidenţialitate relativă – caz în care se specifică situaţiile în
care este responsabilitatea noastră etică şi profesională de a transmite altora informaţiile
obţinute. Anumite situaţii pot garanta confidenţialitate absolută. În afară de nevoile persoanei
asistate, rolul nostru este dictat şi de regulile instituţiei în care lucrăm, ca şi de prevederile
legale.
Responsabilităţile pentru realizarea valorilor menţionate revin în comun indivizilor şi
comunităţilor.
Am putea spune că în practică nu există un set universal acceptat de valori, dar există
un nucleu de bază ce cuprinde patru valori (Rădulescu, 2004):
1. respectul faţă de autodeterminare;
2. promovarea bunăstării individuale şi colective;
3. egalitatea de şanse;
4. justiţia socială.
Principii etice
Termenul de principiu etic poate fi definit ca totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale
unei discipline.
Un principiu etic se referă la noţiunile de bază privind desfăşurarea unei vieţi morale,
acceptate în cadrul unei colectivităţi – în cazul nostru, noţiuni de bază în practica asistenţei
sociale.
1. Oamenii sunt capabili să facă propriile lor alegeri, să ia propriile decizii şi să înveţe
să-şi conducă propria viaţă. Ei trebuie lăsaţi şi încurajaţi să-şi asume
responsabilităţile propriilor decizii şi să-şi exercite libertatea.
2. Asistenţii sociali au responsabilitatea de a asista persoanele pentru ca acestea să
obţină maximum de independenţă. În relaţia de consiliere şi de sprijin,
profesionistul va întări încrederea în sine a asistatului şi demnitatea individului,
încurajând manifestările sale de independenţă.
3. Asistentul social are responsabilitatea de a interveni pentru modificarea acelor
factori sociali care au o acţiune defavorabilă asupra indivizilor, familiilor şi
grupurilor.
4. Problemele de viaţă ale indivizilor se datorează, în general, lipsei deprinderilor şi a
mecanismelor de adaptare ale acestora. Formarea unei noi competenţe duce adesea
la rezolvarea problemelor şi la dezvoltarea personalităţii individului.
5. Oamenii sunt capabili să înveţe noi comportamente. Asistenţii sociali au
responsabilitatea să ajute oamenii să-şi descopere şi să-şi utilizeze capacităţile de
schimbare şi dezvoltare.
6. Deşi se acceptă ideea că originea problemelor de viaţă se află adesea în experienţele
şi evenimentele trăite anterior şi se ştie că analiza experienţelor trecute poate fi
benefică, totuşi, se apreciază că cele mai multe din dificultăţile în calea
îmbunătăţirii integrării sociale pot fi rezolvate prin centrarea atenţiei pe alegerile şi
posibilităţile prezente, prin mobilizarea potenţialului latent de adaptare al
indivizilor.
7. Multe din problemele indivizilor îşi au originea în societate şi nu se datorează
indivizilor înşişi. Prin urmare, rezolvarea nu se poate limita la creşterea
competenţelor individuale, ci necesită implementarea unor măsuri de politică
socială.
8. Oamenii au nevoie de conştiinţa valorii proprii şi de stimă de sine, pentru aceasta
având nevoie de confirmarea valorii lor din partea persoanelor semnificative din
viaţa lor. Asistentul social poate contribui la creşterea stimei de sine a clienţilor în
cadrul relaţiilor de consiliere, prin grijă, încurajare, acceptare.
9. Relaţia dintre asistentul social şi client poate deveni pentru acesta din urmă model
de relaţie deschisă, sinceră, autentică. Persoana asistată poate să preia modelul şi să
îl transpună asupra celorlalte relaţii ale sale.
10. Orice metodă de rezolvare a cazurilor de asistenţă socială trebuie să aibă în vedere
că mijloacele de a ajunge la un scop sunt tot atât de importante ca şi scopul.
Mijloacele folosite de asistentul social vor trebui să respecte demnitatea, dreptul la
autodeterminare şi la confidenţialitate ale asistatului.
11. Autocunoaşterea este o primă etapă necesară în procesul de dezvoltare şi schimbare
a persoanei.
12. Dreptul persoanelor asistate la propriile valori şi convingeri este inviolabil.
Asistenţii sociali au responsabilitatea de a oferi ajutor indivizilor, indiferent de
valorile şi convingerile acestora.
Tabel V.1.
Practicianul în asistenţă socială trebuie să demonstreze că:
Identifică propriile valori şi înţelege implicaţia acestora în practica de asistenţă
socială;
Recunoaşte şi respectă unicitatea şi diversitatea fiecărei persoane, înţelegând
posibilităţile de dezvoltare a aspectelor pozitive ale vieţii persoanelor asistate;
Înţelege modalităţile de promovare a dreptului persoanei de a alege, a dreptului la
viaţa privată, confidenţialitate şi protecţie, putând acţiona pentru respectarea dreptului
la competiţie (competiţia este deseori impusă de resursele limitate şi se regăseşte în
accesul pe baza îndeplinirii criteriilor de acordare a ajutorului);
Înţelege formele de asistare a persoanelor aflate în nevoi în demersul de îmbunătăţire a
nivelului de trai;
Poate identifica şi acţiona împotriva discriminării, rasismului, inegalităţilor şi
injustiţiei, folosind metode adecvate rolului asistentului social şi contextului în care
persoana trăieşte;
Poate practica asistenţa socială într-un mod care să nu stigmatizeze sau să
dezavantajeze persoanele, grupurile sau comunităţile asistate.
Sursa: CCETSW (The Central Council for Education and Training in Social Work) (1995).
Banks, S., Ethics and Values in Social Work, London, BASW, 2001.
Tabel V.2.
Valori în asistenţa socială
Exerciţiu V.3.
1. Reflectaţi asupra valorilor în asistenţă socială menţionate mai jos şi discutaţi în grup sensul
acestora:
Justiţie socială;
Integritate;
Autodeterminare;
Demnitatea şi unicitatea persoanei.
2. Care consideraţi că sunt cele mai importanta valori în activitatea dvs. profesională?
Exerciţiu V.4.
Amintiţi-vă situaţii din activitatea dvs. profesională când, din punctul dvs. de vedere, oamenii
au fost trataţi fără respect. Descrieţi situaţia celorlalţi membri ai grupului. Încercaţi să
identificaţi motivele ori circumstanţele care au condus la un astfel de comportament. Cum aţi
fi procedat dvs.? Prezentaţi în plen rezultatul discuţiilor.
Exerciţiu V.6.
OBIECTIV:
Participanţii la training vor înţelege noţiuni de bază în etica profesională, precum şi
implicaţiile acestor noţiuni în practica asistenţei sociale.
TIMP: 90 min.
Asistenţii sociali sunt confruntaţi zilnic cu nevoia de a lua decizii morale. Uneori au
posibilitatea să discute deciziile pe care le iau cu colegii sau/şi cu supervizorii lor. În
majoritatea cazurilor, însă, ei au de luat singuri decizii.
Unii pot considera aceste cazuri ca fiind clare, lipsite de vreo dilemă morală, alţii,
dimpotrivă, identifică principii şi valori morale diferite şi consideră că rezolvarea unor astfel
de situaţii implică o deliberare morală dificilă. Pentru a ne clarifica în legătură cu soluţiile
unor astfel de cazuri şi ale altora conform cerinţelor asistenţei sociale, avem nevoie de
cunoaşterea modului în care profesia stabileşte priorităţile ei valorice.
Conflictele morale cărora trebuie să le facă faţă asistenţii sociali se pot datora
următoarelor trei grupe de factori (din Roth-Szamoskozi, 2003):
1. Factori care ţin de asistenţii sociali: presupunerile lor, convingerile lor, judecăţile lor
de valoare privind natura umană, valorile, scopurile activităţii de asistenţă socială sau
concepţiile lor teoretice privind activitatea lor profesională.
2. Factori legaţi de client: personalitatea sa, nivelul său mintal şi educaţional, relaţiile
sale cu alţi membri ai familiei sale, cu comunitatea, relaţiile şi situaţia sa profesională
etc.
3. Factori legaţi de problemă: natura problemei, definirea ei, scopurile şi priorităţile care
derivă din acest specific, strategiile şi opţiunile la care se pretează.
4. Factori care ţin de mediul instituţional.
Aspectele etice ale muncii de asistenţă socială apar ori de câte ori există un conflict
sau o lipsă de simetrie legată de factorii amintiţi sau când se ciocnesc valori în interiorul
diferitelor componente.
Subiectele principale care constituie elemente ale dilemelor practicienilor asistenţi
sociali sunt următoarele:
- cunoştinţele profesionale ale celui care oferă ajutor versus drepturile persoanelor
asistate de a alege serviciile pe care le doresc;
- obligaţiile şi solicitările contradictorii la care asistentul social e nevoit să le răspundă;
- hotărârile privind persoanele asistate trebuie luate împreună cu aceştia, cu
consimţământul lor, dar în multe cazuri ei nu înţeleg toate implicaţiile alegerii lor;
- asistentul social trebuie să ia uneori decizii în situaţii neclare, ambigue sau
contradictorii;
- asistentului social i se cere să fie sincer şi să spună adevărul, dar există situaţii în care
cunoaşterea adevărului este greu suportabilă de către persoana asistată sau pare că îi face rău
acestuia;
- respectarea confidenţialităţii este adesea dificilă, deoarece sunt situaţii în care i se cere
comunicarea informaţiilor în interesul clientului sau al altora implicaţi în situaţie;
- caracterul limitat al resurselor aflate la dispoziţia asistenţilor sociali ridică problema
echităţii, respectiv a priorităţilor în distribuirea acestora;
- în general, interesele persoanelor asistate sunt primordiale faţă de ale profesioniştilor,
dar sunt situaţii în care ele periclitează serviciul sau chiar viaţa asistentului social;
- în deciziile sale profesionale, asistentul social trebuie să renunţe la propriile judecăţi
de valoare, chiar şi în situaţiile în care propriile valori îl fac să încline într-o anumită direcţie;
- asistentul social îşi va menţine raporturile cu persoanele asistate la nivelul limitat al
relaţiilor profesionale, chiar dacă aceştia manifestă nevoia de o relaţie mai complexă;
- alegerea modalităţilor de evaluare şi a căilor de intervenţie poate pretinde alegerea
între o tehnică mai potrivită pentru persoana asistată şi una mai convenabilă pentru asistentul
social;
- relaţiile cu colegii pot deveni conflictuale din cauza unor confruntări cu caracter
profesional, provenind din înţelegerea diferită a obligaţiilor faţă de persoanele asistate;
- respectarea regulamentelor interioare şi a dispoziţiilor superiorilor este o obligaţie a
oricărui angajat, care vine însă uneori în conflict cu alte cerinţe etice.
Dilemele etice ale asistentului social pot avea ca sursă punctele diferite de vedere
asupra cazului, care impun priorităţi diferite. Pentru exemplificare, Maria Roth propune spre
analiză modalităţile posibile de acţiune ale asistentului social în următoarele cazuri:
- Fiul adult vrea să îşi plaseze tatăl vârstnic într-un cămin de bătrâni, dar acesta nu
doreşte internarea; preferă să rămână acasă, deşi are dificultăţi din ce în ce mai mari
de a se întreţine singur.
În acest caz, dilema rezultă din faptul că persoana asistată (fiul) solicită un serviciu
social ce poate afecta nefavorabil un membru al familiei sale.
- Într-un orăşel se pune problema construirii unei tabere pentru un număr mare de
refugiaţi sosiţi în zonă; comunitatea se opune acestui proiect, de frica posibilei
creşteri a infracţionalităţii şi cere îmbunătăţirea protecţiei oferite de poliţie împotriva
refugiaţilor.
Aici dilema provine din priorităţile diferite: pe de-o parte, cele ale comunităţii
(să fie ferită de eventuale riscuri cauzate de sosirea unor străini) şi, pe de altă parte, cele ale
profesiei (preocuparea primordială faţă de grupurile dezavantajate).
Codul deontologic
Exerciţiu VI.1.
Adaptat după Banks, S., Nohr, K., Teaching Practical Ethics For The Social
Banks Sarah, Nohr Kirsten, 2002, Teaching Practical Ethics for the Social
Professions, Feset.
Banks, S., 2001, Ethics and Values in Social Work, London, BASW.
Clifford G. Christians, Mark Fackler, Kim B. Rotzoll, Kathz B. McKee, 2001, Etica
mass-media, Ed. Polirom.
Gheţău, Rodica, Rădulescu, Ana, Deontologia profesiei de asistent social, Revista de
Asistenţă Socială, nr. 1/2002, Bucureşti.
Kant, Immanuel, 1972, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Miroiu, Mihaela, Blebea, Nicolae, Gabriela, 2001, Introducere în etica profesională,
Ed. Trei, Bucureşti.
Morales M. & Sheafor W: B., 1980, Social Work Profession of Many Faces, Allyn and
Bacon Inc.
Paradise V. Louis, 1985, Develop Ethical and Legal Standards, Bell& Howell
Publication Systems Division, Ohio.
Reamer G. Frideric, 1999, Social Work Values and Ethics, Columbia University Press,
New York.
Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj.
Skilmore A.Rex, Akermay Milton, Farclay Williams, 1994, Introduction to Social
Work, Prentice Hall.
Vergez Andre, Huisman Denis, 1995, Curs de filozofie, Ed. Humanitas.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, 1998, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti.
Zamfir Elena, 1997, Psihologie socială. Texte alese, Editura Ankarom, Iaşi.
Dicţionar de filozofie, 1978, Ed. Politică, Bucureşti.
Federaţia Naţională a Asistenţilor Sociali din România, 2004, Codul etic al profesiei
de asistent social – proiect.
Rădulescu Ana – Managementul de caz, suport de curs, 2004, Facultatea de Sociologie
şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Codul de conduită.
6 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
SESIUNEA VII: Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţa socială
TIMP: 90 min.
În relaţia asistent social - client, acesta din urmă se caracterizează prin nevoie şi prin
natura motivaţiei sale. Intensitatea acesteia variază în funcţie de ceea ce l-a determinat, de
fapt, pe client să se adreseze asistentului social, după cum urmează:
- dacă se adresează asistentului social de bunăvoie (şi-a dat seama că are o problemă şi că
asistentul social este cel care l-ar putea ajuta să o rezolve), motivaţia este de obicei
crescută;
- dacă a fost trimis la asistentul social de către un alt specialist, motivaţia poate fi de
intensitate medie;
- dacă este obligat să se adreseze asistentului social (în cazul celor din sistemul de
probaţiune, de exemplu), motivaţia poate fi scăzută sau chiar să lipsească (şi extrinsecă).
Problema imediată este ceea ce îl preocupă cel mai mult pe client, în legătură cu care
el se vede nevoit să solicite ajutor.
Exemplu: un tânăr ajunge la centrul pentru minori fiindcă a fost găsit în gară, fugit de la un
centru de plasament.
Monitorizare
Intervenţie
Derularea logică în care sunt prezentate aceste repere de lucru face ca procesul de
intervenţie să pară o acţiune în etape succesive. În practică, însă, procesul este spiralat, cu
frecvente reîntoarceri la analiza cazului şi a etapelor anterioare pentru clarificări sau adaptări
în raport cu evoluţia cazului.
În baza acestei înţelegeri, asistentul social va putea stabili care sunt elementele
situaţiei asupra cărora se va focaliza pe parcursul intervenţiei, fie ca resurse pe care să le
utilizeze, fie ca aspecte care trebuie îmbunătăţite. Pentru claritatea acţiunilor care ar trebui
realizate sau a celor care ar trebui avute în vedere în planul de intervenţie, asistentul social
întocmeşte lista cu nevoi, în ordinea priorităţii acestora.
Lista cu nevoi este importantă mai ales atunci când persoanele asistate sunt
dependente de asistenţa combinată a serviciilor de asistenţă socială şi medicală sau când
intervenţia se bazează pe lucrul în echipa multidisciplinară; în aceste situaţii, lista care include
nevoile persoanei asistate ajută la clarificarea responsabilităţilor specialiştilor implicaţi şi la
continuitatea acţiunilor, evitându-se suprapunerea serviciilor sau a acţiunilor specialiştilor.
În evaluarea nevoilor asistentul social trebuie să înţeleagă faptul că, dincolo de
trebuinţele materiale şi sociale primare, spectrul nevoilor umane diferă de la o persoană la
alta; asistentul social nu trebuie să ia propriile sale nevoi drept etalon pentru considerarea
nevoilor persoanei asistate.
Există situaţii de criză în care asistentul social trebuie să acţioneze urgent. Într-o astfel
de situaţie, asistentul social nu mai are timpul necesar colectării datelor; el trebuie să
acţioneze imediat pe baza ipotezei referitoare la ceea ce nu funcţionează în situaţia dată şi ce
la ar trebui făcut. După o primă intervenţie în situaţie de urgenţă asistentul social trebuie să
colecteze datele necesare pentru verificarea validităţii primei ipoteze şi pentru identificarea
resurselor disponibile. Greşeala în practică poate apărea atunci când asistentul social nu îşi
schimbă prima ipoteză chiar şi atunci când apar informaţii noi şi continuă să acţioneze în baza
primei ipoteze formulate.
Exerciţiu VII.1.
Cazul „Radu”
Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către
vecinul lui Radu că acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă
acasă seara; cei mai mici fug la vecini iar cei mari pleacă la mătuşa lor în alt sat. De când
i-a murit soţia, Radu îşi îngrijeşte singur cei 5 copii. Acum nu mai are serviciu şi
lucrează cu ziua prin sat; seara ajunge acasă de cele mai multe ori beat iar de copii nu
mai are grijă. Din cei trei copii şcolari numai unul mai merge la şcoală. Cei mari au grijă
de fraţii mai mici şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra mâncare.
Identificaţi problemele.
Stabiliţi priorităţile.
Exerciţiu VII.2.
Problema:
Obiectivul:
Acţiunile care Cine trebuie să Când va fi Monitorizarea
trebuie facă aceste realizată activităţilor
realizate acţiuni: acţiunea
pentru asistentul social,
atingerea alţi specialişti,
obiectivului persoana
asistată
Răspundeţi la întrebările:
Au fost realizate activităţile planificate în cazul Radu?
Au fost atinse obiectivele propuse?
Ce trebuie schimbat în planul de intervenţie?
Bibliografie
Howe, D., 2001 Introducere în teoria asistenţei sociale. Importanţa aplicării teoriei în
practică, Editura MarLink, Bucureşti.
Johnson, Paul, Rădulescu Ana, Voicu, Camelia, 2004, Managementul de caz în
asistenţa socială – ghid practic.
Rădulescu, Ana, 2004, Managementul de caz, suport de curs, Facultatea de Sociologie
şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.
Roth-Szamoskozi, Maria, 2003, Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale,
Editure Presa Universitară Clujeană, Cluj.
Sheafor, B., Horejsi, C., Horejsi, G., 2000, în Rădulescu, Ana, Managementul de caz,
suport de curs 2004, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din
Bucureşti.
SESIUNEA VIII: Interviul. Elemente ale comportamentului profesional
METODE: prezentări.
TIMP: 90 min.
INTERVIUL
Definire
Înţelesul clasic prezintă interviul ca pe o întâlnire faţă în faţă, între două sau mai multe
persoane, cu un anume scop.
În fapt, interviul este o tehnică de obţinere a informaţiilor verbale de la indivizi şi
grupări umane, prin întrebări şi răspunsuri, în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea fenomenelor socio-umane (Chelcea, 1993).
În asistenţa socială, interviul constituie o modalitate de bază, prin care practicianul
interacţionează cu utilizatorul de servicii pentru stabilirea şi atingerea obiectivelor
intervenţiei.
Scopul interviului
Interviul este utilizat pentru:
schimbul de informaţii;
identificarea şi clarificarea problemelor;
rezolvarea unor neîntelegeri;
planificarea strategiilor şi acţiunilor dorite;
obţinerea unui consens / punct de vedere comun;
facilitarea dezvoltării individului/ grupului.
Desfăşurarea interviului
Interviul presupune, în general, parcurgerea a trei faze:
1) Stabilirea contactului cu clientul
În construirea şi derularea unui interviu, asistentul social are nevoie de abilităţi
specifice pentru formularea întrebărilor.
Este de recomandat ca asistentul social să adreseze întrebările şi să răspundă în- tr-o
modalitate care să ajute clienţii să îşi exprime şi să înţeleagă sentimentele şi atitudinile:
observând şi menţionând toate feţele unei probleme cu mai multe interpretări
(“Eşti mulţumit, dar şi îngrijorat de faptul că soţia ta a găsit de lucru în
străinătate?”);
preluând propriile cuvinte ale clientului şi parafrazând o întrebare (“Ţi se pare greu
să creşti un copil adoptat?”);
identificând atitudini sau emoţii şi rezervându-şi timp să le discute (“Se pare că
eşti îngrijorat. Ce face ca această situaţie să te sperie?”);
făcând legături între ceea ce clientul tocmai a spus şi un aspect sugerat anterior,
prin vorbe sau comportament (“Şi ai simţit acelaşi lucru în legătură cu primul
soţ?”);
acceptând tăcerea, încurajând gesturile, mişcările.
Contextul interviului
Interviul se poate desfăşura în mediul familiar al unuia dintre participanţi (de exemplu:
domiciliul clientului sau locul de muncă / biroul asistentului social) sau într-un loc neutru.
Fiecare dintre variante prezintă avantaje şi / sau dezavantaje pentru participanţi. Există
o serie de indicatori pe care îi putem folosi pentru a şti cum să ne comportăm, ce să spunem
sau ce să nu spunem, cum să ne îmbrăcăm. De exemplu, un interviu desfăşurat la domiciliul
clientului, la care asistentul social se prezintă purtând însemnele autorităţii (eventual însoţit de
un poliţist, de un gardian public etc.) poate să determine o reacţie de repingere sau refuzul
colaborării sincere. Sunt însă şi situaţii în care perceperea asistentului social ca autoritate
poate fi favorabilă, stimulând implicarea responsabilă a clientului în procesul de intervenţie.
Comunicarea deschisă:
Răspunsul empatic
Empatia presupune a arăta clientului o completă înţelegere a mesajelor verbale şi
nonverbale transmise de acesta.
Răspunsul empatic implică, aşadar, a simţi la fel cu utilizatorul de servicii şi nu în
locul lui sau pentru el: “Sunt alături de tine, aud şi înţeleg ceea ce spui şi simţi.”
Pentru aceasta, este nevoie de identificarea emoţiilor ascunse, descoperirea
semnificaţiilor acestora. În realizarea acestei acţiuni, asistentul social nu va fi atent doar la
mesajul verbal, ci şi la mimică, tonalitatea vocii, ritmul vorbirii, postură şi gesturi, care pot
amplifica ori contrazice cele spuse.
Altfel spus, “a fi cu” partenerul de interviu înseamnă centrarea puternică pe starea
afectivă a clientului, dar fără a pierde claritatea vederii de ansamblu şi fără a prelua
sentimentele acestuia. Trăirea efectivă a emoţiilor partenerului poate produce asistentului
social o stare de disconfort emoţional care să-i afecteze randamentul.
Deprinderi de ascultare:
3. Parafrazarea
a. Constă în repetarea esenţialului din cele spuse de cineva;
b. Trebuie să fie este scurtă şi la obiect;
c. Se orientează spre verificarea percepţiei asupra lucrurilor;
d. Este importantă deoarece ajută la clarificarea problemelor pentru cel care
vorbeşte;
e. Conferă empatie.
4. Abilităţi de lucru cu sentimentele
Etape:
a. Identificarea sentimentelor
i. puneţi întrebări despre sentimente pentru a primi răspunsuri despre
sentimente;
ii. parafrazaţi sentimentele exprimate sau implicate;
b. Definirea şi clarificarea sentimentelor;
c. Aducerea la cunoştinţă şi asumarea responsabilităţii pentru sentimentele
respective;
d. Identificarea modalităţilor adecvate de lucru cu sentimentele.
5. Rezumarea discuţiei:
a. Parafrazare mai largă, care să cuprindă esenţa celor spuse şi să le păstreze într-
o ordine logică şi utilă intervenţiei;
b. Cererea confirmării prin întrebarea: “Aşa este?”;
c. Rezumarea este potrivită pentru încheierea discuţiei şi permite trecerea la un
subiect de discuţie diferit sau mai profund.
6. Integrarea deprinderilor
a. Întrebările deschise încurajează vorbirea;
b. Parafrazarea încetineşte fluxul conversaţional, dar focalizează conversaţia;
c. Se explorează sentimente înainte de a începe rezolvarea de probleme;
d. Rezumarea ajută la înţelegerea ansamblului problemei.
Exerciţiu VIII.1.
Formarea deprinderii de relaţionare cu clienţii
Bibliografie
Brill, Naomi, 1995, Working with people. The helping process, The fifth edition, Longman
Publishers USA.
Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, 1997, Techniques and guidelines for
social work practice, Allyn and Bacon.
8 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
SESIUNEA IX: Practica interpersonală cu familiile în situaţie de risc
PRACTICA INTERPERSONALĂ CU
FAMILIILE ÎN SITUAŢIE DE RISC
TIMP: 90 min.
Ce este familia?
Grup primar, un grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine,
căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al
înrudirii.
Familiile diferă între ele, nu numai din punct de vedere structural, ci şi funcţional.
- există familii liniştite şi familii care trec de la o criză la alta, familii zgomotoase şi familii
tăcute, familii în care fiecare comunică cu fiecare şi familii în care fiecare membru este
extrem de individualist.
- există câteva funcţii caracteristice familiei:
* reglementarea activităţii sexuale;
* reproducerea biologică;
* reproducerea socială sau socializarea copiilor;
* plasarea socială;
* intimitatea şi suportul acordat membrilor săi.
Ce se întâmplă când aceste funcţii nu sunt realizate sau sunt realizate deficitar? Apar
disfuncţiile familiale, care afectează, de cele mai multe ori, toţi membrii familiei. În aceste
condiţii se poate face apel la organizaţiile formale şi la profesioniştii de la nivel comunitar ce
oferă suport în comunitate, ce furnizează familiilor suport emoţional, informaţional sau
material.
În familiile sănătoase exprimarea emoţională este permisă şi acceptată. Membrii
familiei pot pune întrebări în mod liber şi acordă atenţie celorlaţi. Regulile tind să fie explicite
şi să rămână constante, dar apare o anumită flexibilitate pentru adaptarea la nevoile
individuale şi la situaţiile specifice. Familiile sănătoase acceptă şi permit afirmarea
individualităţii fiecărui membru; fiecare este încurajat să-şi urmărească propriile interese, iar
limitele dintre el şi ceilalţi sunt respectate. Copiii sunt constant trataţi cu respect şi nu au
teamă de abuz emoţional, verbal, fizic sau sexual. Se poate conta pe părinţi pentru a avea grijă
de copiii lor. Copiilor li se dau responsabilităţi potrivite vârstei lor şi nu se aşteaptă de la ei să
preia din responsabilităţile părinţilor. În fine, în familiile sănătoase fiecare face greşeli;
greşelile sunt permise. Perfecţiunea este intangibilă, nerealistă şi cu potenţial de epuizare şi
plictisire.
În acelaşi timp, fiecare familie are o istorie şi un ciclu de viaţă. Familiile se dezvoltă
precum individul. Ele traversează anumite etape previzibile şi trebuie să răspundă anumitor
cerinţe şi aşteptări pe care le are din mediul social. Stresul apare atunci când resursele şi
abilităţile de adaptare ale familiei sunt inadecvate pentru a răspunde aşteptărilor din mediul
social.
Ciclul vieţii de familie descrie modul în care familia se schimbă, trecând prin anumite
etape predictibile de viaţă şi a modului în care face faţă acestor schimbări predictibile. În faza
de început, schimbarea este reprezentată de hotărârea a două persoane de a crea o familie,
având propria ei identitate. Pentru a realiza aceasta, una dintre primele măsuri pentru cuplurile
recent căsătorite este aceea de a-i exclude pe părinţii lor din prim-planul familiei lor, recent
constituite. Generaţia vârstnică va fi inclusă în viaţa tinerei familii doar în limite rezonabile.
Sentimentul primordial de loialitate al cuplului este acela de a se avea unul pe celălalt. În faza
de mijloc a ciclului vieţii de familie, schimbarea cheie pentru familie este aceea de a echilibra
priorităţile din exterior (solicitările din viaţa profesională, cariera şi succesul profesional) cu
cele din interiorul familiei (creşterea copiilor, romantism, împlinire personală). În faza finală,
principalele schimbări au de-a face cu moartea sau separarea.
Disfuncţiile familiei
Disfuncţia familiei:
- este deseori un rezultat al neîndeplinirii sarcinilor de dezvoltare ale familiei, sarcini specifice
fiecărui stagiu din ciclul vieţii de familie. Schimbările din ciclul de viaţă al familiei reprezintă
o sursă majoră de stres şi dezechilibru pentru familii. Pe măsură ce familiile se dezvoltă,
există o serie de sarcini care se cer a fi rezolvate; când o familie negociază rezolvarea acestor
sarcini, atunci rolurile din familie şi structura se schimbă cu succes. Când familia nu se
adaptează sau nu se poate adapta la aceste schimbări, apar stresul şi diferite simptome
(depresie, anxietate, izolare, durere etc.). Problemele nu apar datorită dificultăţilor normale, ci
din cauza unei nerezolvări cronice a problemelor de-a lungul timpului. Negarea nevoii de
schimbare şi tratarea dezvoltării normale a familiei ca pe o problemă sau lupta pentru
perfecţiune reprezintă factori ai disfuncţiei familiei.
Disfuncţia familială poate fi orice condiţie care interferă cu funcţionarea sănătoasă,
normală a familiei. Majoritatea familiilor se confruntă cu circumstanţe stresante (moartea
cuiva drag din familie, o boală gravă a unui membru al familiei etc.). Deseori, disfuncţiile
familiale sunt relaţionate cu situaţii sociale problematice cum ar fi şomajul, sărăcia, lipsa
educaţiei etc. Familiile sănătoase tind să se reîntoarcă la funcţionarea normală după ce criza a
trecut. În familiile disfuncţionale, problemele tind să devină cronice şi copiilor nu le mai sunt
satisfăcute în mod optim nevoile. Modelele comportamentale negative ale părinţilor tind să
devină dominante în vieţile copiilor lor.
"Tatăl meu este alcoolic. Mi-a fost întotdeauna teamă să invit la mine alţi copii din cauză că
nu doream ca ei să vadă cum este familia mea. N-am fost niciodată cu adevărat apropiat de
cineva, iar acum nu ştiu cum să-i las pe ceilalţi să se apropie de mine. Nu ştiu cum să am o
relaţie reuşită. În marea parte a timpului mă simt destul de singur."
Când probleme şi situaţii cum ar fi alcoolismul parental, boala psihică, abuzul asupra
copiilor sau rigiditatea şi controlul parental excesiv interferează cu funcţionarea familiei,
efectele asupra copiilor pot fi sesizate uneori după perioade mari de timp, după ce copiii au
crescut şi au părăsit familia lor cu probleme. Adulţii crescuţi în familii disfuncţionale au
dificultăţi în formarea şi menţinerea unor relaţii intime, în menţinerea unei stime de sine
pozitive şi în a avea încredere în alţii. Acestora le este teamă să piardă controlul, neagă
sentimentele şi realitatea. (Vannicelli, 1989 apud Kansas State University, 1997).
Principii
- Implicarea întregii familii, mai curând decât a membrilor individuali ai familiei
- Intervenţiile asupra familiei vizează prevenirea abandonului copiilor în instituţii
- Oferirea de servicii, formare şi sprijin în scopul creşterii capacităţii familiei de a
gestiona propriile sale funcţii
- Oferirea de servicii, formare şi suport pentru a creşte abilitatea familiilor de a-şi creşte copiii
- Relaţia de bază dintre specialist şi familie este una de egalitate şi respect, iar centrarea este
pe resursele familiei
- A căuta sprijin şi informare este privit ca un semn al familiei puternice, mai curând decât ca
pe un indicator al dificultăţii
CONSILIEREA FAMILIALĂ - INTERVENŢIE ÎN PRACTICA
INTERPERSONALĂ CU FAMILIILE
Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate
fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţa socială. Cu toate
acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul, genograma etc.) se pot constitui în
instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor
sociale primare.
Evaluarea familiei:
* Problema prezentată;
* Circuitul de referinţă şi aşteptările lor de la consiliere
* Evaluarea contextului familiei (interpersonal şi temporal)
* Structura familială (subsistemele soţi/părinţi-copii, graniţele acestora, rolurile din familie)
* Faza ciclului de viaţă (etapă de tranziţie în evoluţia familiei?)
* Modele comportamentale ale clienţilor;
* Cum fac faţă situaţiilor şi persoanelor din afara familiei;
* Starea mentală, emoţională şi de sănătate a indivizilor (abuz de alcool, consum droguri?)
* Violenţă domestică, abuzz sexual, relaţii extramaritale
* Condiţii fizice, de mediu şi economice ce afectează indivizii şi familia;
* Cum funcţionează familia ca grup; comunicarea în familie
* Competenţa de a rezolva probleme a clientului;
* Metode de evaluare. Evaluarea documentelor.
* Existenţa diversităţii factorilor culturali implicaţi
3. Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea schimbării situaţiei
clientului/familiei. După evaluarea şi stabilirea obiectivelor se pune întrebarea: “Cum vom
putea atinge aceste obiective?” Intervenţia clientului trebuie să fie relaţionată cu problema.
(Hackney & Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii poate deveni un proces adaptativ.
Deprinderile necesare pentru a iniţia o intervenţie includ:
4. Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei au învăţat
ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul consilierului. Acest lucru se
întâmplă atunci când problema pentru care au solicitat sprijin s-a rezolvat, când familia simte
că a câştigat ceea ce dorea. În această fază, consilierul poate cere familiei să anticipeze unele
schimbări viitoare sau recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că
viaţa este o succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei
implicaţi admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în abilităţile şi
forţa familiei de a se descurca de acum înainte.
Lista de control
Structura familiei: simboluri
Bărbat femeie
bărbat/femeie decedat(ă)
divorţ
separare
căsătorie şi copil
relaţie de concubinaj
Funcţionarea familiei:
Relaţii conflictuale
Relaţii distante
Înstrăinare (rupere)
Relaţii apropiate şi conflictuale
GENOGRAMA FAMILIEI G.
69
75
Anton
Adriana d:2003
45 55
49
Radu Maria
3 5 7 9 12 20
Asistentul social din cadrul serviciului de asistenţă socială a fost informat de către
vecinul lui Radu că acesta îşi bate copiii în fiecare seară, iar copiii se tem să mai doarmă seara
acasă; cei mai mici fug la vecini, iar cei mari pleacă la mătuşa lor, Maria, în alt sat. În 2003
soţia lui Radu, Adriana, a murit în urma unui cancer la 39 de ani. De când i-a murit soţia, la
care a ţinut foarte mult, Radu îşi îngrijeşte singur cei 5 copii, ajutat doar de sora soţiei lui,
Maria.Tot în anul 2003 îi moare şi tatăl, în urma unui accident de maşină. Şi de acesta Radu a
fost foarte apropiat. Acum nu mai are serviciu şi lucrează cu ziua prin sat; iar seara ajunge
acasă de cele mai multe ori beat. De copii nu mai are grijă. Din cei trei copii de vârstă şcolară,
numai Ion mai merge la şcoală. George, 12 ani, şi Ana, 9 ani, au grijă de fraţii mai mici
(Silvia de 3 ani, Lili de 5 ani şi Ion de 7 ani) şi îşi petrec timpul cerşind pentru a cumpăra
mâncare.
Bibliografie
Carter, B., McGoldrick, M., 1989, The Changing Family Life cycle, 2nd ed., Boston,
Allyn and Bacon, p. 3-25, p. 164-186.
Fishman, H.C., 1988, Treating Troubled Adolescents, A Family Therapy Approach. A
handbook for the Caring Professions, London, Basic Books, p. 82-223.
McGoldrick, M., Gerson, R., 1985, Genograms in family Assessment, NY, Norton
Publications, p. 125-145.
Mihăilescu, Ioan, 1995, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei în Zamfir,
Elena, Zamfir, Cătălin, (coord.), .Politici sociale. România în context european,
Bucureşti, Ed. Alternative.
Nichols, M.P., Schwartz, 2001, Family Therapy. Concepts and methods, 5th edition,
Needham Heights. Ma., Allyn and Bacon Publishers.
Hackney, Harold, L., L. Sherilyn, Cormier, The Professional Counselor: A Process
Guide to Helping, 4th Edition. Allyn & Bacon, 2001.
University Counseling Services, 1997, Dysfunctional families: recognizing and
overcoming their effects, Kansas State University.
92 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
SESIUNILE X - XII: Aplicaţii în practica asistenţei sociale - studii de caz
OBIECTIVE:
1. identificarea etapelor intervenţiei în practica asistenţei sociale;
2. realizarea de planuri de intervenţie pentru diferite grupuri ţintă;
3. înţelegerea rolulului/oportunităţii trimiterii cazurilor către un alt specialist;
4. familiarizarea cu problematica specifică diferitelor grupuri ţintă.
TIMP: 90 min.
Exerciţiu X.1.
Tema exerciţiului:
Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol
de clarificare.
SESIUNEA XIII: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale
TIMP: 90 min.
Legislaţia în domeniul asistenţei sociale – prezentare generală
Legea Subiectul Principalele prevederi
Alocaţii familiale
Lg. nr. alocaţia de stat pentru copii, Copiii în vârstă de până la 16 ani, sau până la 18 ani dacă sunt
61/1993 republicată şcolarizaţi, beneficiază de alocaţie acordată de stat. Copiii
încadraţi într-un grad de handicap beneficiază de alocaţie de stat
pentru copii până la împlinirea vârstei de 18 ani. Tinerii în
vârstă de peste 18 ani beneficiază de alocaţie de stat pentru copii
până la terminarea cursurilor învăţământului liceal sau
profesional, organizate în condiţiile legii, dacă nu repetă anul
şcolar, cu excepţia celor care repetă din motive de sănătate,
dovedite cu certificat medical. Copiii în vârstă de peste 7 ani
care nu urmează, potrivit regulamentelor şcolare, învăţământul
general obligatoriu nu beneficiază de plata alocaţiei de stat
pentru copii, cu excepţia celor care nu sunt şcolarizaţi din
motive de sănătate, dovedite prin certificat medical. Cuantumul
acesteia este indexat periodic. Acum este 225.000 lei.
OUG nr. privind alocaţia familială Alocaţia familială complementară se acordă lunar familiilor
105/2003 complementară şi alocaţia de formate din soţ, soţie şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în
susţinere pentru familia întreţinerea acestora, care locuiesc împreună şi realizează
monoparentală venituri nete lunare pe membru de familie de până la 1,5
milioane lei.
Cuantumul alocaţiei familiei complementare este de:
a) 300.000 lei pentru familia cu un copil;
b) 350.000 lei pentru familia cu 2 copii;
c) 400.000 lei pentru familia cu 3 copii;
d) 450.000 lei pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii.
Pentru familiile care sunt beneficiare de ajutor social în baza
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cuantumul
alocaţiei familiale complementare prevăzut la art. 3 se
majorează cu 25%.
Alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală (familia
formată din persoana singură şi copiii în vârstă de până la 18 ani
aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta).
Alocaţia de susţinere se acordă lunar familiilor monoparentale
dacă realizează venituri nete lunare pe membru de familie de
până la 1,5 milioane lei.
Cuantumul alocaţiei de susţinere este de:
a) 450.000 lei pentru familia cu un copil;
b) 525.000 lei pentru familia cu 2 copii;
c) 600.000 lei pentru familia cu 3 copii;
d) 675.000 lei pentru familia cu 4 sau mai mulţi copii.
Familiile care au în întreţinere copii de vârstă şcolară,
beneficiază de alocaţie familială complementară sau de alocaţie
de susţinere, în condiţiile în care copiii urmează o formă de
învăţământ organizată potrivit legii.
În vederea verificării îndeplinirii condiţiilor de acordare a
alocaţiei familiale complementare sau a alocaţiei de susţinere,
primarul dispune, în mod obligatoriu, efectuarea anchetei
sociale în termen de 15 zile de la data înregistrării cererii.
Exerciţiu XIII.1.
Tema exerciţiului:
Fiecare grup de lucru va delega un raportor, care va prezenta concluziile la care s-a ajuns în
plen. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol de
clarificare.
SESIUNEA XIV: Aspecte legislative în domeniul asistenţei sociale
TIMP: 90 min.
Exerciţiu XIV.1.
Tema exerciţiului:
Identificaţi apoi acele legi pe care nu le-aţi avut în vedere iniţial (dacă este cazul).
ru pentru celelelalte grupuri.
ru va delega un raportor, care va prezenta pe foi de flipchart concluziile la care s-a ajuns, în plen. Fiecare prezentare nu poa
e primi trei întrebări din partea celorlate grupe de lucru, cu rol de clarificare.
SESIUNILE XV - XVI: Dezvoltare comunitară
DEZVOLTARE COMUNITARĂ
OBIECTIVE:
La sfârşitul acestor sesiuni, participanţii:
Exerciţiu XV.1.:
Tema exerciţiului:
Identificaţi caracteristicile abordării participative/convenţionale într-un proces de
dezvoltare comunitară.
Care sunt criteriile pentru alegerea unei probleme (comunitare) pentru fiecare din
metodele de abordare?
“Susţineţi”, cu argumente, una dintre abordări.
Fiecare grup de lucru va delega un raportor care va prezenta în plen concluziile la care
s-a ajuns. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol
de clarificare.
11 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Exerciţiu XVI.1.:
Tema exerciţiului:
Ce motivează/demotivează o comunitate să participe la un proces de dezvoltare
comunitară?
Care este inventarul aptitudinilor personale pe care un asistent social trebuie să le
posede atunci cand iniţiază / facilitează un proces de dezvoltare comunitară?
Fiecare grup de lucru va delega un raportor care va prezenta în plen concluziile la care
s-a ajuns. Fiecare prezentare nu poate depăşi 5 minute.
Fiecare echipă poate primi două întrebări din partea celorlate grupuri de lucru, cu rol
de clarificare.
Despre comunităţi
Pentru a înţelege mai bine termenul de "dezvoltare comunitară", trebuie explicate
înainte câteva noţiuni legate de "comunitate": ce este de fapt o comunitate şi ce caracteristici
are ea.
Ierarhizarea problemelor
Un aspect esenţial este: cum afli care este cea mai importantă problemă a comunităţii?
În acest sens, se poate spune că cea mai importantă problema este:
- problema care a fost indicată de cei mai mulţi dintre membrii comunităţii. Ceea ce este
important va fi semnalat de aproape toate persoanele intervievate.
- prima problemă la care se referă membrii comunităţii atunci când sunt întrebaţi. Ceea ce este
important va fi semnalat înaintea aspectelor mai puţin relevante.
O metodă utilă din acest punct de vedere este notarea problemelor indicate de fiecare
persoană cu care aţi stat de vorbă. În final, analizând toate răspunsurile astfel obţinute, veţi
avea o reprezentare clară a problemelor apărute în cadrul comunităţii şi a importanţei lor.
Dintre toate, problemele a căror rezolvare are gradul cel mai înalt de utilitate sunt cele ce
prezintă un grad mare de interes pentru comunitate, acestea fiind problemele capabile să
coalizeze comunitatea şi să o determine să acţioneze.
Înţelegerea problemelor
Unul dintre cele mai importante elemente în pregătirea proiectului îl constituie punctul
de plecare: definirea problemei şi analiza acesteia.
Multe proiecte de dezvoltare nu se ridică la înălţimea obiectivelor lor sau eşuează
complet din cauza faptului că problema pe care caută să o rezolve:
Nu este bine definită sau înţeleasă.
Nu este percepută ca fiind o problemă de către un număr suficient de mare de persoane.
Poate avea la origine cauze complexe de care nu s-a ţinut seama în elaborarea planurilor şi
care nu vor fi, deci, avute în vedere de strategia aleasă.
Faptul că aşa se întâmplă se datorează câtorva motive previzibile:
- deseori, programele şi strategiile sunt astfel concepute încât să corespundă dorinţelor
donatorilor şi nu reprezintă rezultatul unei evaluări reale a necesităţilor.
- chiar dacă problema identificată reprezintă o prioritate a populaţiei afectate, neglijăm deseori
analizarea în profunzime a multiplelor ei cauze fundamentale. Aceasta face ca soluţiile alese
să poată trata un aspect al problemei, dar să nu poată rezolva problema în totalitate, sau mai
rău, să genereze alte probleme.
Pentru a evita producerea unor astfel de erori e bine să se răspundă mai întâi la o serie
de întrebări referitoare la acţiunea de identificare a problemelor:
Mai mult decât orice, este importantă antrenarea comunităţilor sau a grupurilor cu
care se lucrează în definirea şi analizarea problemei, deoarece acesta este primul pas în
dezvoltarea unei conştiinţe civice. Înţelegerea cauzelor structurale ale problemelor
existente constituie primul pas important în direcţia opusă apatiei sau autoblamării care
descurajează acţiunea.
Analiza problemei
Are ca scop definirea clară a acesteia, găsirea cauzelor, delimitarea celor afectaţi şi
implicaţiile asupra comunităţii. Aceasta trebuie făcută în acelaşi spirit participativ, pentru că
este esenţial pentru succesul proiectului ca problema să fie resimţită ca atare de o parte cât
mai mare a comunităţii.
Oamenii au orgolii, ambiţii care chiar dacă sunt latente sau nu au mai izbucnit de mult,
pot fi “zgândărite” şi folosite în scopul participării active.
Într-o întâlnire cu comunitatea, având stabilită oarecum problema principală, puteţi
invita fiecare persoană din încăpere să povestească o întâmplare referitoare la modul cum
problema respectivă l-a afectat(-o) personal. Efectul este la fel de puternic ca în cazul anchetei
pozitive, doar că acum poate degaja energii nebănuite. Frustrările, resentimentele, nevoile se
canalizează într-o dorinţă comună de a îndepărta acea problemă care acum se dovedeşte că i-a
afectat pe foarte mulţi.
Momentul este propice pentru a cere soluţii şi pentru a stabili câteva acţiuni
immediate, pentru că un rezultat palpabil a ceea ce pot face împreună reprezintă una din cele
mai bune motivaţii.
Criterii pentru alegerea unei probleme care să fie rezolvată printr-o iniţiativă
comunitară
O problemă “bine aleasă” trebuie să corespundă unora dintre criteriile de mai jos:
O problemă bine aleasă este cea care întruneşte majoritatea acestor criterii.
Utilizaţi acest inventar pentru compararea problemelor sau puteţi elabora propriile
dumneavoastră criterii pentru alegerea unei probleme.
Toate acestea sunt elemente ale culturii dezvoltării comunitare, care permit unei
comunităţi să caute şi să provoace oportunităţile de dezvoltare. Toate acestea definesc o
comunitate puternică, activă, unită şi perseverentă, elemente care îi pot asigura reuşita în toate
problemele abordate.
Orice proces de dezvoltare comunitară trebuie să fie centrat pe crearea de capacităţi
locale, crearea unei culturi a dezvoltării, a unei gândiri strategice.
De ce abordare participativă?
Definiţie:
Abordare participativă - mod de acţiune prin care se acordă prioritatea rolului activ al
beneficiarilor. Este un proces prin care beneficiarii direcţi îşi asumă responsabilitatea pentru
desfăşurarea activităţilor şi participă activ la toate fazele acestuia. Totodată, reprezintă şi un
mecanism de învăţare pentru membrii comunităţii.
Dezvoltarea trebuie să fie un proces echitabil din punct de vedere social, vizibil din
punct de vedere economic şi nevătămator pentru mediul înconjurător. Pentru aceasta, membrii
comunităţii trebuie să fie plasaţi în centrul proceselor de planificare şi de luare a deciziilor.
Un proiect de tip participativ poate ajuta la descătuşarea energiilor latente ale
oamenilor şi, de asemenea, poate contribui la atingerea scopului de a realiza o dezvoltare
durabilă. Experienţa a demonstrat că oamenii îşi pot elabora propriile alternative de dezvoltare
dacă sunt lăsaţi să ia propriile decizii în direcţiile care îi privesc. Dacă sunt sprijiniţi, ei îşi pot
crea chiar şi propriile resurse.
Modelele tradiţionale de dezvoltare lucrează în mare măsură cu “nevoile resimţite”.
Crearea unor noi nevoi este de asemenea necesară pentru asigurarea dezvoltării, mai ales în
comunităţile cu venituri foarte scăzute.
Exemplu: În faza iniţială a unui program de dezvoltare iniţiat de o organizaţie din
străinătate, oamenii săraci nu au resimţit nevoia/necesitatea de a fi vaccinaţi, lucru care,
însă, ar fi putut salva vieţile multora dintre copiii lor. Ei nu s-au gândit nici la faptul că, dacă
ar dispune de conducte pentru irigaţii care să fie proprietatea lor, şi-ar putea creşte
veniturile, ar deveni proprietari ai unor echipamente de producţie şi ar exercita controlul
asupra unuia din factorii esenţiali care determină producţia agricolă – apa. Cu ajutorul
primit pentru conştientizarea nevoilor, ei au transformat cele două componente în nevoi
resimţite.
Durabilitatea trebuie să fie scopul oricărui efort de dezvoltare care are ca ţel
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. Multe proiecte s-au încheiat de îndată ce s-a retras
susţinerea donatorilor sau a încetat funcţionarea organizaţiilor de intervenţie, deoarece nu s-a
acordat importanţă dezvoltării capacităţii oamenilor şi organizării lor.
Rezistenţa la schimbare
Orice proiect de dezvoltare comunitară presupune realizarea unor schimbări la nivel
local. Orice schimbare crează o stare de incertitudine la nivelul membrilor comunităţii şi
implicit o reacţie de rezistenţă la schimbare care face ca oamenii să nu participe. De unde vine
această rezistenţă la schimbare?
lipsa de informaţii - oamenii nu au informaţii despre coordonatele schimbării; beneficiile
pe care “schimbarea” le presupune. Oamenii acceptă mult mai uşor un fapt pe care îl
cunosc şi îl înţeleg. Informarea cea mai bună apare atunci când comunitatea este cea care
generează informaţia. Cel mai bine cunoşti ceea ce faci tu însuţi.
Remediu: comunitatea este cea care generează informaţiile. Dacă procesul este gestionat în
totalitate de către comunitate atunci această problemă este anulată.
ignorarea tradiţiilor şi realităţilor existente. Oamenii acceptă greu sau resping acţiunile
care contravin tradiţiilor şi obiceiurilor existente.
Remediu: cei care cunosc cel mai bine realitatea existentă sunt membrii comunităţii. Numai ei
pot gândi un plan de acţiune care să aibă în vedere elementele esenţiale, definitorii ale
comunităţii, care să ţină cont de tradiţiile existente, astfel încât să se asigure o dezvoltare
organică a comunităţii.
percepţia schimbării ca fiind generată de interese personale şi nu de cerinţe obiective
generale.
Remediu: implicarea întregii comunităţi evită posibilitatea de control din partea unor indivizi
singulari.
Toate aceste bariere pot fi depăşite prin utilizarea unei practici participative.
Schimbarea este mult mai uşor acceptată atunci când vine din interior decât atunci
când este controlată din afară.
Organizarea comunitară
Definiţie:
- procesul propriu-zis de dezvoltare comunitară în urma căruia se creează capacităţi locale.
Obiective Metode
1. Analiza problemelor, ierarhizarea lor, - întâlniri de lucru ale grupului de iniţiativă
elaborarea de planuri de acţiune şi - întâlniri comunitare
implementarea lor cu success. - acţiuni comunitare de succes
2. Antrenarea/motivarea liderilor
3. Întărirea coeziunii şi formarea unei
echipe.
4. Crearea de capacităţi.
Etape Obiective
1. Organizarea de - integrarea lucrătorului în comunitate
discuţii de grup în - prezentarea dv. şi a scopului pentru care vă aflaţi în
comunităţile de persoane comunitate;
dezavantajate, pentru - explorarea viziunii membrilor comunităţii (identificarea
testarea intenţiilor de nevoilor);
asociere în vederea - generarea unei stări de optimism şi încredere prin
organizării anchete pozitive.
- identificarea liderilor.
2. Selecţia iniţiativelor/ - selectarea iniţiativelor prioritare pentru comunitate şi
problemelor prioritare care pot fi realizate în cel mai scurt timp.
- moderare pentru definirea priorităţilor, analiza
problemelor, planificarea acţiunilor, derularea de acţiuni,
rezolvarea conflictelor, redactarea proiectelor etc.
- motivarea comunităţii
- întărirea capacităţilor locale, crearea de abilităţi pentru
rezolvarea problemelor.
- întărirea coeziunii comunităţii.
3. Împărţirea rolurilor, - evaluarea motivaţiilor, intereselor şi a competenţelor
responsabilităţilor pe reale ale comuniTăţii.
fiecare domeniu - dezvoltarea unei viziuni asupra procesului de dezvoltare
identificat comunitară;
- pregătirea unui plan de măsuri.
- transferarea de abilităţi de leadership participativ.
- implicarea lor în organizarea şi managementul
proiectului prin investirea cu încredere (crearea unei
atitudini constructive)
4. Estimarea - controlul comunităţii asupra grupului de iniţiativă
contribuţiilor în cadrul (monitorizare);
proiectului - evaluarea acţiunilor întreprinse;
- stimularea comunităţii;
- întărirea coeziunii comunităţii.
- participarea activă în gestionarea proiectului.
Acest “transfer” este extrem de important deoarece scopul facilitării comunitare este
acela de a ajuta la crearea unei comunităţi organizate şi dinamice, capabilă să îşi identifice
problemele şi să le rezolve singură. Rezultatul muncii lucrătorului este o comunitate ce îşi
poate identifica singură nevoile precum şi metodele de rezolvare a acestora, conştientizându-
şi totodată puterea şi dezvoltând spiritul comunitar în interiorul său. Ca urmare, facilitatorul
este o persoană ce trebuie să fie gata să se integreze în comunitatea în care va lucra, pregătit
să înţeleagă cultura acesteia şi să îi ajute pe membrii şi liderii săi.
Abilităţi de facilitare
Asistentul social trebuie să aibă sau să îşi dezvolte o serie de cunoştinte precum şi
deprinderi necesare în acest tip de muncă. Având în vedere paşii pe care îi presupune acest
proces, un bun asistent social comunitar trebuie să aibă:
Resursele comunitare
b. Resurse de muncă. Există frecvent situaţii în care comunităţile, atât membrii lor cât
şi ele însele, nu dispun decât de resurse financiare limitate. Există, însă, în orice comunitate o
disponibilitate, adesea nebănuită, a resurselor de muncă. Oamenii nu au bani să contribuie dar
pot să muncească pentru rezolvarea unor obiective comunitare.
În loc de încheiere
Dacă la început, dezvoltarea comunitară părea o soluţie pentru lumea a treia,
orientarea actuală spre descentralizare a transformat-o în soluţia revigorării, dezvoltării socio-
economice a categoriilor defavorizate.
Bibliografie
Zamfir, Elena, Zamfir Cătălin, Dan, Adrian, Dezvoltare comunitară- suport de curs-,
Univ. din Bucureşti, Fac. de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti, 2003.
EXERCIŢII DE GRUP
PREZENTAREA
REZULTATELOR
Pentru acest exerciţiu final veţi lucra în grupe de câte 5 cursanţi. Este un exerciţiu care
va necesita aplicarea în practică a cunoştinţelor, valorilor şi abilităţilor dobândite în cadrul
acestui seminar.
1. Alegeţi o problemă socială care ar necesita intervenţia asistenţei sociale. Pe cât posibil,
selectarea acestei probleme sociale să fie relevantă pentru activitatea curentă a
participanţilor. Fiecare grup va alege o problema socială diferită.
5. Specificaţi:
care sunt atribuţiile, responsabilitaţile acestor inistituţii;
identificaţi resursele (materiale, financiare, umane) acestor organizaţii;
descrieţi modul de lucru al acestor organizaţii.
Clarificări
Consilierea exprimă o relaţie profesională între un consilier special format şi un client,
desfăşurându-se, în general, individual sau faţă în faţă, alteori adresându-se unui cuplu sau
unui grup.
Asistentul social, în unele situaţii, ia rolul de consilier, iar acele abilităţi de consiliere pot fi
aplicate la o varietate de sarcini de asistenţă socială. Confuziile nu sunt de ajutor, astfel încât
elementele de consiliere din contract trebuie să fie distincte, clarificate şi contractate deschis
în relaţie cu alte acţiuni oferite. (Seden, 1999)
Judith Brearley (1991, p. 30) menţionează consilierea ca una dintre cele două activităţi de
bază ale asistenţilor sociali, cealaltă fiind activitatea de planificare a îngrijirii.
Scopurile consilierii
Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora,
descoperi şi clarifica modalităţile de utilizare eficientă a resurselor.
Scopurile consilierii se pot formula în termenii unor dorinţe, la care se ajunge însă prin
metode diferite de ale altor modele de intervenţie. Katz (1969) evidenţia următorul fapt: în
esenţă, consilierea nu este preocupată de ajutorarea oamenilor ca ei să ia decizii, ci de a-i ajuta
să ia decizii înţelepte. Astfel, consilierea ar avea ca scop autoîmputernicirea, văzută ca
abilitate individuală de a parcurge stadiile următoare:
a. „Nu sunt mulţumit de felul în care decurg lucrurile în acest moment.”
b. „Ceea ce aş prefera este.........”
c. „Ceea ce ar trebui să fac pentru a ajunge la aceasta este.....”
d. „Am schimbat ceea ce am putut, am ajuns la acţiuni / termene care mă
mulţumesc.”
Aşadar, o caracteristică esenţială a consilierii este cea de facilitare: a înţelegerii, a schimbării,
a acceptării noilor situaţii, a depăşirii unor momente dramatice, a integrării şi dezvoltării.
Prin consiliere, o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenţei personale, implicând
întotdeauna schimbarea.
Încurajările minimale
- nonverbale (mişcarea capului în semn de încuviinţare, mimică receptivă);
- verbale: intervenţii verbale scurte prin care ajutăm clientul să continue sau să
analizeze problema mai profund.
Exemple de încurajări minimale: „Apoi?”, „Şi?”, „Deci?” „Îhîmm”, „Spune-mi mai mult”,
repetarea a unu-două cuvinte, reluări ale cuvintelor cheie ori a ultimei propoziţii.
Parafrazarea
- strâns legată de încurajarea minimală;
- foloseşte cuvinte cheie;
- focalizată pe ceea ce a rostit clientul mai înainte;
- acoperă o intervenţie verbală mai amplă;
- utilizează cuvinte cheie pentru a-i comunica clientului esenţa spuselor sale.
Structura parafrazării:
1. numele clientului sau prenumele „tu”, „dv.”
2. cuvintele cele mai importante rostite de client
3. o propoziţie simplă, scurtă şi clară care cuprinde esenţa celor declarate de client
4. (facultativ) verificarea parafrazării: „Este adevărat?” / „Asta ai spus mai înainte?” / „Sunt
aproape de adevăr?” / „Am auzit corect?” /
Exemplu:
Viaţa mea alături de el este groaznică. A fost promovat doar de curând, dar se crede
cel mai mare şef. Îmi spune mereu ce am de făcut. De fapt, ieri mi-a spus că nu am făcut bine
ce aveam de făcut şi că, dacă nu îmi revin, mă va concedia.
Parafrazare: „Bogdan, spui că noul tău şef îţi face viaţa groaznică şi eşti
îngrijorat că te poate concedia.”
Interpretarea
- exprimă punctul de vedere al consilierului;
- poate fi utilizată abia după ce am dat atenţie şi am verificat modul în care gândeşte
clientul.
Exemplu:
Mă simt pierdut. Tatăl meu bea foarte mult şi uneori o bate pe mama. Este greu acasă.
Nu pot să fac nimic acasă. Îmi este greu sa învăţ acasă sau să fac orice altceva.
Încurajare minimală: „Te simţi pierdut” / „Greu să faci ceva”
Parafrazare: „Te simţi pierdut deoarece este foarte greu acasă şi nu poţi face nimic.”
Interpretare: „Se pare că tatăl tău este alcoolic. Acest lucru este greu de suportat de
orice tânăr.”
Reflectarea sentimentelor şi a emoţiilor
- solicită un vocabular bogat pentru definirea stării existente
Exemple:
o pentru sentimente de bază - pentru „nervos”: enervare, furie, ură; pentru „fericit”:
bucuros, vesel, entuziasmat; pentru „supărat” : nenorocire, durere, vinovăţie; „speriat”;
timid, îngrijorat, fricos;
o pentru sentimente mixte: nesigur, confuz, ambivalent, necăjit, tulburat, învălmăşit.
o pentru sentimentele exprimate prin expresii - „am ajuns la culmea răbdării” – i se
solicită clientului exemplificări, să-şi imagineze ce simte şi să descrie acest lucru.
Rezumarea
- se realizează după ascultarea clientului o perioadă de timp (care poate fi de 3
minute, dar şi mai mult, până la o sesiune completă);
- are rolul de a descoperi relaţia dintre problemele cheie şi a le reformula, pentru a le
retransmite clientului;
- scop principal: ajutorarea clientului să-şi integreze comportamentele, gândurile şi
sentimentele;
- se deosebeşte de reflectarea sentimentelor prin aceea că acoperă o perioadă mai
lungă de timp şi întregul şir al sentimentelor exprimate de client;
- se deosebeşte de parafrazare prin conţinutul mai amplu acoperit (nu doar ultima
sau ultimele propoziţii, ca în cazul parafrazării): o sesiune sau mai multe; pune laolaltă mai
multe parafrazări exprimate.
Exemple:
A. Pentru cazul unui client care se confruntă cu probleme la serviciu şi căruia i s-a spus că
este posibil să fie concediat:
„Din ceea ce mi-ai spus, în ora care tocmai a trecut, am reţinut trei aspecte cheie:
1) eşti foarte supărat pentru ceea ce ţi s-a întâmplat;
2) cu toate acestea, simţi că ai nevoie şi doreşti să vezi cum ai putea să-ţi îmbunătăţeşti
activitatea la locul de muncă;
3) ai dori să ne întâlnim din nou săptămâna viitoare şi să discutăm despre acest lucru. Am
înţeles bine?”
Focalizarea
- oferă un prim mod de evaluare a problemei (este a clientului?, a clientului în
mediul cultural?, a celorlalţi, dar influenţează clientul? etc.)
- se poate realiza în mai multe forme: asupra clientului, consilierului, problemei,
altor persoane, asupra familiei, contextului cultural ).
Exemple:
„Sunt foarte nervoasă din cauza examenului. Profesorul nu este corect faţă de mine. Dacă nu
voi promova, s-ar putea ca părinţii mei să nu mă mai ajute în viitor. Şi nu voi putea ţine pasul
cu colega mea de cameră, bogată şi rea. Şi apoi, zgomotul din cameră este aşa de mare că nu
pot învăţa. Ce să fac?”
Confruntarea
- constă în punctarea discrepanţelor dintre atitudini, gânduri şi comportamente: „Pe
de o parte ...... dar pe de cealaltă.....”;
- ajută persoanele aflate în dialog să privească situaţia mai realist;
- conţine date obiective, fără a fi moralizatoare;
- orice afirmaţie poate fi evaluată şi – dacă se înregistrează discrepanţe -
confruntată.
Forme de confruntare:
confruntarea clientului: „Spui în mod constant că te vei trezi dimineaţa să mergi la
serviciu, dar nu o faci niciodată.”
confruntarea focalizată pe consilier: „ Şi eu spun că doresc să mă las de fumat, dar
continui să fumez.”
confruntarea focalizată pe client şi pe consilier: „Pari să spui că relaţia noastră a fost
bună, dar ceea ce simt în acest moment este că nu comunicăm.”
confruntarea neconfruntativă (prin parafrazare): „Spui că lucrurile merg mai bine
pentru tine.”
Feedback – deprinderea prin care i se comunică clientului modul în care el şi acţiunile lui
sunt văzute de ceilalţi.
Interpretarea / reformularea
- diferă în funcţie de cadrul de referinţă / concepţia despre lume (abordările
teoretice);
- poate fi sub forma reformulării pozitive, a focalizării (pe client, situaţie etc.).
14 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Fişa unui plan de intervievare
C. Definirea rezultatelor
Ce şi-ar dori acest client?
Cum aflaţi informaţiile despre el şi ceea ce speră să obţină?
Cum i-ar plăcea clientului să fie?
Cum ar fi dacă problema ar fi rezolvată?
Atenţie:
Se poate realiza, uneori, o inversare a etapelor 2 şi 3.
Nu se poate trece la etapele ulterioare dacă nu s-a definit rezultatul dorit.
E. Generalizarea abilităţilor
Ce plan aveţi pentru a utiliza deprinderile folosite şi în alte situaţii practice?
Ce vă face să simţiţi că interviul a meritat efortul?
Bibliografie
A trasa directive: Crearea sau selectarea unei intervenţii ce va avea impact asupra
problemei prezente.
Ritualuri: Acte simbolice ce ajută familia să meargă mai departe, (de exemplu, a
arde o cutie ce “conţine” furia familiei).
Genograma: Oferă o imagine a trei sau mai multor generaţii (ca şi arborele familiei)
şi note importante despre dinamica, regulile, paternurile, problemele de sănătate ale familiei.
SESIUNEA II
Asistent social: persoană cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în Universitate) care
are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu grupuri, familii sau
indivizi în situaţii de risc.
Asistenţă socială: ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate de
protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu probleme sociale, aflate temporar în
dificultate, în criză, şi, deci, vulnerabile.
Beneficiar/client/persoană asistată: persoană căreia îi sunt adresate serviciile de
asistenţă socială.
Funcţionare socială: îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general, faţă de
cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană.
Referent social: funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor ce presupune
responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare.
Rol: defineşte îndatorirea pe care o are un individ faţă de familie, instituţie, societate;
ansamblul aşteptărilor grupului social de la un individ, membru al respectivului grup.
Prestaţie socială: acordare de bunuri şi servicii individului sau familiei pe baza respectării
unui set de reguli şi de roluri reciproce.
Servicii sociale: activităţi ale asistentului social, sau ale altui profesionist, care ajută
oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi îi dau individului/
familiei/comunităţii posibilitatea să funcţioneze corespunzător dpdv social şi să se dezvolte.
Status: poziţie pe care o ocupă un individ în cadrul unui grup social, sau un grup în raport cu
alte grupuri; ansamblul aşteptărilor unui individ de la grupul social din care face parte.
SESIUNEA III
Empatie: modalitate de cunoaştere şi înţelegere a altora; presupune a arăta clientului o
completă înţelegere a mesajelor verbale şi nonverbale transmise de acesta.
Formal: oficial; sistem de organizare bazat pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor
de funcţionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaţiilor.
Funcţional: se referă la funcţii, roluri (ce trebuie îndeplinite).
Informal: neoficial; bazat pe relaţii interpersonale, fără reglementări oficiale.
Nevoie: trebuinţă, element motivaţional de bază al personalităţii; pot fi biologice (de foame,
de sete etc.), de securitate, de afiliere, de stimă şi statut sau de autorealizare.
15 PROGRAM DE FORMARE ÎN PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE
Relaţii interpersonale: tip de relaţii sociale stabilite între persoane (nu grupuri!); legături
psihologice, conştiente şi directe între oameni.
Suport social: principală resursă exterioară la care individul poate apela pentru evitarea/
rezolvarea anumitor probleme pe care nu le poate rezolva singur.
Structural: se referă la structură, la alcătuire.
SESIUNEA IV
Comunicare interpersonală: proces care are loc între două persoane şi care presupune
transmiterea şi primirea de mesaje, în cadrul unor condiţii bine stabilite.
Comunicare nonverbală: presupune folosirea altor mijloace de exprimare decât limbajul
(mimică, gesturi, postură); însoţeşte de obicei comunicarea verbală.
Comunicare verbală: formă a comunicării interpersonale exprimată prin intermediul
limbajului; poate fi orală sau scrisă.
Emiţător: sursă; persoană ce transmite un mesaj în cadrul unui proces de comunicare.
Feedback: reacţie de răspuns a receptorului la un mesaj primit în cadrul unui proces de
comunicare.
Mesaj: informaţie transmisă de un emiţător către un receptor.
Receptor: persoană ce receptează/primeşte un mesaj în cadrul unui proces de comunicare.
SESIUNILE V - VI
Autodeterminare: Asistentul social nu decide în numele persoanei asistate, ci ajută
persoana asistată să-şi identifice şi să-şi dezvolte resursele în vederea alegerii celei mai bune
opţiuni.
Bunăstare: termen corelat cu cel de valoare; reuneşte bunuri şi servicii care au valoare în
cadrul comunităţii.
Cod deontologic: set oficial de reguli ce trebuie respectate ca urmare a aderării deliberate
la o anumită profesie, cum ar fi asistenţa socială.
Confidenţialitate: regulă conform căreia, un specialist (psiholog, asistent social, medic
etc.) nu poate face cunoscute informaţii despre starea fizică, psihică sau statutul social (şi al
relaţiilor interpersonale) al(e) clientul său.
Dilemă/problemă etică: situaţie care presupune două sau mai multe soluţii din care
numai una corespunde standardelor etice şi/sau valorilor personale şi poate fi aplicată cu
prioritate.
Decizie etică: Soluţie adoptată de cineva în urma analizei unor alternative conflictuale din
punct de vedere etic.
Deontologie: reprezintă ansamblul normelor de comportament, al principiilor şi al
obligaţiilor profesionale pe care le implică exercitarea unei anumite profesii.
Etică: disciplină filozofică ce studiează problemele practice şi teoretice ale moralei.
Morală: ansamblu de norme pe bază cărora se clădeşte un comportament, fondate pe
valorile de bine - rău, moral - imoral, etc., larg răspândite în cadrul unei colectivităţi,
caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă
(conştiinţă morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinie publică).
Moralitate: se referă la gradul în care normele morale sunt respectate de către o persoană,
grup, colectivitate.
Moravuri: obiceiuri, deprinderi ale unei colectivităţi sau ale unei persoane în legătură cu
conduita morală.
Prejudecată: părere; idee preconcepută pe care o adoptă cineva în absenţa unor informaţii
suficiente şi corecte, se manifestă sub forma unei atitudini favorabile sau nefavorabile.
Valoare: acele lucruri considerate de către individ importante şi trăite puternic dpdv afectiv;
includ scopuri, idealuri şi influenţează deciziile pe care acesta le ia.
SESIUNEA VII
Intervenţie: presupune stabilirea obiectivelor, pieddicilor aflate în calea îndeplinirii lor, a
activităţilor prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor, precum şi a modului de a proceda şi
a timpului de lucru.
Monitorizare: observarea regulată, înregistrarea, analizarea şi raportarea activităţilor şi
rezultatelor unei activităţi sub formă de proiecte sau activităţi similare.
Motivaţie: proces psihic care reflectă stări interne de necesitate ce se cer satisfăcute; imbold
care instigă, impulsionează şi declanşează acţiunea; poate fi intrinsecă (sursa motivaţiei este
chiar în nevoile şi trebuinţele individului) sau extrinsecă (ceea ce generează motivaţia este în
afara individului, motivaţia îi este sugerată sau chiar impusă).
Problemă adiacentă: situaţia care cauzează şi care tinde să menţină problema imediată.
Problemă curentă: problemă ce trebuie rezolvată în primul rând pentru a se obţine o
schimbare sau pentru a se remedia o situaţie.
Problemă imediată: factor declanşator; ceea ce îl determină pe client să se adreseze
asistentului social.
Evaluare: apreciere, stabilire în funcţie de anumite criterii de dinainte stabilite a felului în
care au fost îndeplinite obiectivele intervenţiei; evaluarea iniţială este prima etapă a
procesului de asistenţă socială şi presupune strângerea unui set de informaţii privind cazul pe
bază cărora se stabilesc priorităţile ce vor fi urmate.
SESIUNEA VIII
Aşteptare: stare de atenţie care urmăreşte (scontează pe) o anumită soluţionare a unui
aspect important pentru individ; este însoţită şi de o considerabilă încărcătură emoţională,
ceea ce duce la intense trăiri sufleteşti în momentul şi după aflarea modului de soluţionare a
respectivei probleme.
Interviu: formă de dialog cu scopul de a cunoaşte atât o anumită persoană, cât şi opţiunile
acesteia, experienţa cu privire la ceva, modul de interpretare a unor situaţii, probleme, reacţii
la care a asistat ori evenimente în care a fost implicată direct sau indirect; tehnică ce se
bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri.
Negociere: proces de interacţiune ce presupune existenţa a două sau mai multe părţi cu
interese şi scopuri diferite care să ajungă la un acord (o soluţie acceptată de toţi), în urma unor
schimburi de informaţii (pe baza unor reguli de dinainte stabilite).
SESIUNEA IX
Concubinaj/uniune liber consimţită: alternativă la căsătorie şi familie; situaţie în care
un cuplu care are o relaţie sexuală locuieşte împreună fără să fie căsătorit; e perceput(ă) fie ca
o căsătorie de probă, fie ca o practică legitimă.
Consiliere familială: suport social acordat familiilor care trec printr-o situaţie de criză
(apărută sau nu din cauză unor disfuncţii) şi care nu poate fi depăşită decât prin mobilizarea
resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării la schimbare.
Disfuncţie: neîndeplinirea uneia sau mai multor funcţii (roluri); inadecvanţă în funcţionare.
Familie: grup primar; grup social relativ permanent, de indivizi legaţi între ei prin origine,
căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi un element cheie al
înrudirii.
Familie extinsă: mai multe generaţii locuiesc într-o singură gospodărie; poate cuprinde
bunicii, fraţii, soţiile lor, surorile şi soţii lor, mătuşile, nepoţii etc.
Familie monoparentală: se formează în urma separării, divorţului sau decesului unuia
dintre soţi şi este condusă fie de femeie (mai des), fie de bărbat; deseori se confruntă cu
dezaprobarea societăţii şi cu nesiguranţa economică.
Familie nucleară: doi adulţi ce locuiesc împreună cu copiii dependenţi de ei (proprii sau
adoptaţi); pot fi familii de orientare/de procreare.
Familie recăsătorită: membrii sunt împreună ca rezultat al unei recăsătorii, fiecare din
partenerii noului cuplu putând să fi fost înainte singuri, văduvi sau divorţaţi; pot aduce unul
sau mai mulţi copii din prima căsătorie, pot avea copii adulţi sau pot să apară copii în cadrul
noii căsătorii.
Familie vitregă: cel puţin unul din parteneri este părinte vitreg; adopţia poate avea ca
obiect copilul vitreg; pentru că există un părinte natural, în aceste familii apar dificultăţi,
copilul vitreg “aparţinând” de două familii.
SESIUNILE XV - XVI
Abordare convenţională: modalitate de desfăşurare a unui proiect de dezvoltare
comunitară în care organizaţiile guvernamentale, ONG-urile, finanţatorii externi etc. sunt cei
ce iau deciziile.
Abordare participativă: modalitate de desfăşurare a unui proiect de dezvoltare
comunitară în care membrii comunităţii joacă rolul decisiv în luarea deciziilor şi punerea lor
în practică.
Actor(i) social(i): persoană sau grup de persoane care primesc joburi, activităţi,
responsabilităţi în implementarea unui proiect de dezvoltare comunitară.
Cost: traducere în termeni financiari a tuturor resurselor (mijloacelor) identificate ca fiind
disponibile în cadrul unui proiect.
Comunitate: o formă complexă de organizare umană aflată la graniţa dintre formal şi
informal, concretizată prin relaţii sociale/interpersonale, stabilite între persoane care ocupă un
spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţă de: valori, atitudini, limbaj, tradiţii,
interese comune, modele comportamentale, acţiunem şi identitate.
Dezvoltare comunitară: proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social
pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totala încredere posibilă în
iniţiativa comunităţilor. Primcipiile ei sunt: acţiunea colectivă, democraţia şi împuternicirea
membrilor coumunităţii.
Durabilitatea proiectului/sustainability: probabilitatea de a continua beneficiile unui
proiect după terminarea sprijinului financiar. În timp ce un proiect este limitat ca durată,
beneficiile trebuie să continue şi activităţile trebuie să se desfăşoare mult după terminarea
proiectului, fără să mai fie necesare resurse externe.
Grupuri ţintă: grup/ entitate care va fi în mod pozitiv afectată de proiect; grup pentru şi cu
care se lucrează îndeaproape în cadrul proiectului.
Impact: efect al proiectului pe termen îndelungat, contribuţia la obiectivele sectoriale ale
proiectului.
Implementare: se referă la începerea şi completarea activităţilor descrise în designul
priectului.
Mobilizare: îndemnul de a acţiona în cadrul grupurilor sau comunităţilor; termenul nu este
sinonim cu organizarea sau cu animaţia socială, acesta din urmă incluzând atât mobilizarea cât
şi organizarea.
Obiectiv: descrierea ţintelor unui proiect sau program; în sens generic, se referă la activităţi,
rezultate, scopul proiectului, obiective generale.
Problemă comunitară: problemă în jurul căreia urmează să fie concentrate atenţia şi
eforturile comunităţii; alegerea unei anumite probleme dintr-o serie mai largă presupune un
proces cu mai multe etape- ierarhizarea, înţelegerea şi analiza problemelor.
Proiect: o serie de activităţi cu obiective stabilite, concepute pentru a produce un rezultat
specific într-o perioadă de timp dată.
Rezultate: Realizările (produsele) obţinute ca urmare a implementării activităţilor, a căror
combinaţie duce la atingerea scopului proiectului, cu alte cuvinte un început al beneficiilor
durabile pentru grupurile ţintă.
ANEXA 2
Breban, Vasile, 1992, Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Ed. Enciclopedică.
Popescu-Neveanu, Paul, Zlate, Mielu, Creţu, Tinca, 1996, Psihologie, Manual pt. cls a X-
a şcoli normale şi licee, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Preda, Marian, 2002, Politica socială românească între cultura guvernamentală a
sărăciei şi globalizare, Iaşi, Ed. Polirom.
Şchiopu, Ursula, coord., 1997, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Babel.
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, coord., 1998, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed.
Babel.