Sunteți pe pagina 1din 358

GAYLE FORMAN

Dacă aş rămâne

Traducere din limba engleză


MANUELA BULAT

Original:
If i Stay 2009

virtual-project.eu

Editura RAO,
2010, 2014

—2 —
Lui Nick
În sfârşit… Pentru totdeauna

—3 —
7.09 a.m.

Toţi sunt de părere că s-a întâmplat din cauza zăpezii. Şi, într-un
fel, presupun că aşa este.
M-am trezit azi-dimineaţă şi am constatat că o pătură albă
acoperă peluza din faţa casei. Nu are nici măcar trei centimetri
grosime, dar, în această parte a Oregonului, o simplă fulguială face
să paralizeze orice activitate, fiindcă singurul plug de zăpadă nu
mai pridideşte să cureţe străzile. Ce curge din cer e lapoviţă – şi
curge, şi curge, şi curge –, nu vreun fel de ploaie îngheţată. Fratele
meu mai mic, Teddy, scoate un strigăt războinic când radioul
mamei anunţă închiderea drumurilor.
— Ninge! urlă el. Tată, hai să facem un om de zăpadă.
Tata zâmbeşte şi îşi scutură pipa. A început să fumeze de curând,
ca fază a etapei Tata ştie cel mai bine1 pe care o traversa. În plus,
poartă cravate. Nu mi-e deloc clar dacă toate astea sunt bune sau
nebune – felul tatei de a anunţa că a fost punkist, dar acum este
profesor de engleză la şcoală sau dacă faptul că a devenit profesor a
provocat, în realitate, această adevărată recădere în trecut. Dar îmi
place parfumul tutunului de pipă. Este dulceag şi miroase a fum, şi
îmi aminteşte de iarnă şi de sobe cu lemne.
— Poţi să faci o încercare dacă ai curaj, îi spune tata lui Teddy,
dar abia dacă s-a depus. Poate că ar trebui să o consideri o tentativă
de zăpadă.
N-aş putea zice că tata este fericit. Chiar şi trei centimetri de
zăpadă înseamnă că şcolile sunt închise, inclusiv liceul meu şi şcoala
la care lucrează tata, aşa că, şi pentru el, înseamnă o neaşteptată zi
liberă. Mama, care lucrează în oraş, ca agent de turism, închide

1Father Knows Best – popular sitcom american de radio şi televiziune ilustrând


anii ’50 şi ’60 şi portretizând o viziune idealizată a vieţii clasei de mijloc (n.tr.).
—4 —
radioul şi îşi toarnă o a doua cană cu cafea.
— Ei bine, dacă voi chiuliţi astăzi, nici vorbă ca eu să muncesc.
Pur şi simplu, nu-i corect.
Ridică telefonul pentru a suna pe cineva. După ce termină de
vorbit, se uită la noi.
— Să pregătesc micul dejun?
Eu şi tata izbucnim în râs în acelaşi timp. Mama ne dă cereale şi
pâine prăjită. Tata este bucătarul familiei.
Prefăcându-se că nu ne-a auzit, se îndreaptă spre dulap pentru a
lua o cutie de Bisquick2.
— Hai să fim serioşi! Cât de greu poate fi? Cine vrea clătite?
— Eu! Eu! ţipă Teddy. Poţi să pui fulgi de ciocolată în ele?
— Nu văd de ce nu, îi răspunde mama.
— Ura! chirăie Teddy fluturându-şi mâinile prin aer.
— Ai prea multă energie pentru ora asta matinală, îl necăjesc eu.
Mă întorc spre mama. Poate că n-ar trebui să-l laşi pe Teddy să bea
atâta cafea.
— Am trecut la cafea decofeinizată, a preluat mama ideea. E
exuberant din fire.
— E-n regulă, atâta timp cât nu mă treci pe mine pe
decofeinizată, spun eu.
— Asta s-ar numi maltratarea copilului, zice tata.
Mama îmi dă o cană aburindă şi un ziar.
— Este acolo o poză drăguţă a unui tânăr, spune ea.
— Serios? O poză?
— Îhî. Este tot ce am văzut din el de astă-vară, răspunde mama
uitându-se lung la mine, cu sprânceana ridicată, stilul ei de privire
cercetătoare a stării de spirit.
— Ştiu, zic eu şi apoi, fără să vreau, oftez.
Trupa lui Adam, Shooting Star, se află pe o spirală ascendentă,

2 Amestec preambalat, constând în făină, grăsime, sare şi praf de copt (n.tr.).


—5 —
ceea ce, în general, este grozav.
— Ah, faima irosită pe cei tineri, spune tata, dar zâmbeşte.
Ştiu că este bucuros pentru Adam. Mândru chiar.
Frunzăresc ziarul, căutând calendarul. Există o mică prezentare a
trupei Shooting Star, cu o poză şi mai mică a celor patru membri
alături de un amplu articol despre Bikini şi o fotografie uriaşă a
solistei: diva-punk-rock Brooke Vega. Articolaşul despre ei spune,
în principal, că trupa Shooting Star va cânta pentru Bikini în
deschiderea concertului din Portland susţinut cu ocazia turneului
efectuat de respectiva formaţie. Nu se menţionează ştirea mult-mai-
importantă-pentru-mine că Shooting Star a cântat într-un club din
Seattle şi, după cum mi-a spus Adam într-un mesaj trimis la miezul
nopţii, a avut un succes nebun.
— Te duci diseară? întreabă tata.
— Aşa intenţionam. Depinde dacă închid sau nu drumurile din
tot statul din cauza zăpezii.
— Se apropie viscolul, spune tata arătând spre un unic fulg care
plutea spre pământ.
— În plus, trebuie să repet cu un pianist de la colegiu, pe care nu
ştiu de unde l-a scos profesoara Christie.
Doamna Christie este o profesoară de muzică pensionată, de la
universitate, cu care am lucrat în ultimii câţiva ani şi care
întotdeauna caută victime cu care să cânt.
„Te ajută să te menţii în formă, aşa încât să le poţi arăta tuturor
acelor snobi de la Juilliard cum se cântă cu adevărat”, obişnuieşte ea
să spună.
N-am intrat încă la Juilliard, dar audiţia a mers chiar bine. Suitele
lui Bach şi Shostakovici mi-au ieşit ca niciodată, de parcă degetele
îmi erau pur şi simplu o extensie a strunelor şi arcuşului. Când am
terminat de cântat, gâfâind, cu picioarele tremurând din pricină că
le ţinusem strâns lipite, unul dintre membrii juriului a aplaudat
puţin, ceea ce cred că nu se întâmplă prea des. Pe când mă
îndreptam încet spre ieşire, acelaşi tip îmi spusese că trecuse multă
—6 —
vreme de când acea şcoală nu mai „văzuse o ţărăncuţă din Oregon”.
Profesoara Christie a interpretat cuvintele drept o acceptare
garantată. Eu nu am fost sigură că era chiar aşa. Şi nu eram sută la
sută convinsă că voiam să fie adevărat. La fel ca ascensiunea
meteorică a trupei Shooting Star, admiterea mea la Juilliard – dacă
se va întâmpla – va crea anumite complicaţii sau, mai exact, va
accentua complicaţiile apărute în ultimele câteva luni.
— Am nevoie de mai multă cafea. Mai vrea cineva? întreabă
mama agitându-se pe deasupra mea cu străvechea cafetieră.
Am adulmecat cafeaua, boabele franţuzeşti prăjite, negre,
uleioase, cu o aromă bogată, care erau preferatele noastre, ale
tuturor. Chiar şi numai mirosul este suficient pentru a mă înviora.
— Mă gândesc să mă duc înapoi în pat, spun eu. Violoncelul meu
este la şcoală, aşa că nici măcar nu pot exersa.
— Nu exersezi? Timp de douăzeci şi patru de ore? Linişteşte-te,
inima mea frântă! zice mama.
Deşi a căpătat gust pentru muzică clasică de-a lungul anilor – „e
ca şi când înveţi să apreciezi o brânză împuţită” –, nu este
întotdeauna încântată de repetiţiile mele maraton. Aud o căzătură şi
un bubuit venind de la etaj. Teddy bate la toba lui. Aceasta îi
aparţinuse tatei. Pe vremea când cânta la tobe, într-o-mare-trupă-
din-oraş-neştiută-nicăieri, când lucra la un magazin de muzică.
Tata rânjeşte la auzul gălăgiei făcute de Teddy şi, văzându-l, mă
străpunge un junghi de durere. Ştiu că este o prostie, dar
întotdeauna m-am întrebat dacă tata nu este dezamăgit că n-am
devenit pasionată de rock. Am avut de gând. Dar, în clasa a treia,
am dat peste violoncel în sala de muzică – mi s-a părut că arată
aproape uman. Părea că, de cânţi la el, îţi va spune secretele sale, aşa
că am început să cânt. Au trecut aproape zece ani de atunci, dar nu
m-am oprit.
— Cam asta a fost în privinţa somnului, ţipă mama, ca să acopere
gălăgia făcută de Teddy.
— Ia te uită, zăpada se topeşte deja, spune tata pufăind din pipă.
—7 —
Mă duc la uşă şi furişez o privire afară. Un petic de soare se iţeşte
dintre nori şi aud şiroitul zăpezii care se topeşte. Închid uşa şi mă
îndrept înapoi către masă.
— Cred că lumea a reacţionat exagerat, zic eu.
— Poate. Dar ei nu pot redeschide şcolile. Glonţul a ieşit deja pe
ţeavă, iar eu mi-am aranjat o zi liberă, spune mama.
— Aşa-i. Dar am putea profita de această ocazie neaşteptată ca să
mergem undeva, sugerează tata. Să ne ducem undeva cu maşina.
Să-i vizităm pe Henry şi Willow.
Henry şi Willow sunt un fel de prieteni pasionaţi de muzică de-ai
mamei şi tatei, care au făcut şi ei un copil şi s-au hotărât să se poarte
ca nişte adulţi. Aceştia locuiesc într-o mare clădire a unei ferme. Din
hambarul pe care l-au transformat în birou, Henry se ocupă de
treburi legate de internet, iar Willow lucrează la un spital din
apropiere. Au o fetiţă care este încă bebeluş. Acesta e motivul real
pentru care mama şi tata vor să-i viziteze. Teddy tocmai a împlinit
opt ani, iar eu – şaptesprezece, ceea ce înseamnă că am depăşit de
mult stadiul în care miroseam a lapte şi îi făceam pe adulţi să se
topească de drag.
— Putem să ne oprim la BookBarn când ne întoarcem, zice
mama.
BookBarn este un magazin uriaş şi prăfuit, cu cărţi vechi. În
spate, există un vraf de discuri clasice, fiecare de douăzeci şi cinci de
cenţi, din care nimeni nu pare să cumpere, cu excepţia mea. Am o
grămadă de asemenea discuri ascunse sub pat. O colecţie de discuri
clasice nu este genul de lucru cu care să te lauzi. I le arătasem lui
Adam, dar numai după ce eram deja împreună de cinci luni. Mă
aşteptasem ca el să râdă. E un tip atât de tare, cu jeanşii lui
tronconici, bluzele lungi şi negre, demodatele tricouri punk-rock şi
tatuajele iscusite. În orice caz, nu este genul care să se combine cu
cineva ca mine. Acesta a fost motivul pentru care, când l-am zărit
prima dată privindu-mă, în sala de muzică de la şcoală, cu doi ani în
urmă, fusesem convinsă că îşi râde de mine şi mă ascunsesem de el.
—8 —
Oricum, el n-a râs. S-a dovedit că avea sub pat o colecţie prăfuită de
discuri punk-rock.
— Putem, de asemenea, să ne oprim la bunici pentru o cină
timpurie, spune tata întinzându-se după telefon. O să te aducem în
timp util ca să te poţi duce la Portland, adaugă el în vreme ce
formează numărul.
— Sunt de acord, zic eu.
Nu este momeala cu BookBarn sau faptul că Adam e în turneu,
sau că prietena mea cea mai bună, Kim, este ocupată cu
confecţionarea albumului anual. Nu-i nici măcar faptul că
violoncelul meu e la şcoală ori că aş putea să stau acasă şi să mă uit
la televizor sau să dorm. Pur şi simplu, aş vrea să ies cu familia mea.
Acesta este un alt lucru care nu ai vrea să se ştie despre tine, dar
Adam îl înţelege.
— Teddy, îl strigă tata. Îmbracă-te. Plecăm într-o aventură.
Teddy îşi termină soloul la tobă cu un bubuit de talgere. O clipă
mai târziu, năvăleşte în bucătărie complet îmbrăcat, de parcă îşi
trăsese hainele pe el în timp ce aluneca pe balustrada de lemn a
scărilor din casa noastră victoriană străbătută de curenţi.
— Şcoala e închisă peste vară… cântă el.
— Alice Cooper? întreabă tata. Chiar n-avem niciun standard?
Cântă măcar ceva de Ramones3.
— Şcoala s-a închis pentru totdeauna, cântă Teddy acoperind
protestele tatei.
— Întotdeauna optimist, comentez eu.
Mama râde. Pune o farfurie cu clătite puţin cam arse pe masa din
bucătărie.
— Mănâncă, familie!

3 Trupă rock americană, 1974–1996 (n.tr.).


—9 —
8.17 a.m.

Ne îngrămădim în maşină, un Buick ruginit, care era deja vechi


când bunicul ni l-a făcut cadou, după naşterea lui Teddy. Mama şi
tata îmi propun să conduc, dar eu refuz. Tata se aşază la volan. Îi
place să conducă acum. Ani întregi, refuzase cu încăpăţânare să-şi ia
permis de conducere, insistând să se ducă peste tot cu bicicleta.
Pe vremea când cânta, faptul că nu voia să conducă însemna ca,
în turnee, tovarăşii săi de trupă să fie priponiţi pe scaunul şoferului.
Aceştia obişnuiau să-şi dea semnificativ ochii peste cap. Mama
făcuse mai mult de-atât. Îl bătuse la cap, îl luase cu binişorul şi
uneori ţipase la tata să-şi ia carnet, dar el insistase că preferă puterea
pedalelor.
— Ei bine, atunci n-ai decât să te apuci să construieşti o bicicletă
care să poată duce o familie de trei persoane şi, în acelaşi timp, să ne
ferească de ploaie, îi ceruse ea.
La care tata râdea întotdeauna şi spunea că o să se ocupe de asta.
Dar, când mama a rămas însărcinată cu Teddy, a pus piciorul în
prag. „Destul”, a zis ea. Tata a părut să înţeleagă că se schimbase
ceva. A încetat să mai discute în contradictoriu şi şi-a luat permisul.
De asemenea, s-a dus din nou la şcoală şi şi-a luat atestatul de
profesor. Cred că era în regulă să fii infantil când aveai doar un
copil. Dar, cu doi, era timpul să te maturizezi. Era timpul să începi
să porţi cravată.
Avea una în dimineaţa aceasta, dar şi o haină sport, pepit şi
pantofi cu model retro.
— Văd că eşti foarte potrivit îmbrăcat pentru zăpadă, spun eu.
— Sunt precum clădirea poştei, răspunde tata îndepărtând
zăpada de pe maşină cu unul dintre dinozaurii din plastic ai lui
Teddy. Nici ploaia, nici zloata şi nici măcar un centimetru de
zăpadă n-o să mă convingă să mă îmbrac ca un tăietor de lemne.
— Hei, rudele mele erau tăietori de lemne, îl avertizează mama.

— 10 —
Nu râde de pădurarii de doi bani.
— Nici prin cap nu-mi trece, răspunde tata. Doar evidenţiam un
contrast stilistic.
Tata trebuie să dea de câteva ori la cheie înainte ca maşina să se
trezească la viaţă. Ca de obicei, se dă o bătălie pentru alegerea
muzicii.
Mama vrea NPR4. Tata vrea Frank Sinatra. Teddy vrea SpongeBob
SquarePants5. Eu vreau muzică clasică, dar, recunoscând că sunt
singura amatoare din familie a acestui gen, accept să fac un
compromis şi să ascultăm Shooting Star. Tata negociază afacerea.
— Fiindcă nu mergem azi la şcoală, ar trebui să ascultăm ştirile o
vreme, ca să nu fim ignoranţi…
— Cred că asta-i, de fapt, ignoranţa, spune mama.
Tata îşi dă ochii peste cap, strânge mâna mamei şi îşi drege vocea
în stilul său didactic.
— După cum spuneam, întâi NPR, apoi, când se termină ştirile,
postul de muzică clasică. Teddy, n-o să te torturăm cu asta. Poţi să
foloseşti căştile, zice tata, începând să decupleze CD-playerul
portabil pe care îl ataşase radioului maşinii. Dar nu ai voie să-l
asculţi pe Alice Cooper la mine în maşină. Îţi interzic. Tata se
întinde spre torpedou, pentru a vedea ce conţine.
— Ce spui de Jonathan Richman6?
— Vreau Spongebob. Este în aparat, ţipă Teddy ţopăind şi
arătând spre CD-player.
Clătitele cu fulgi de ciocolată şi sirop nu făcuseră decât să-i
amplifice agitaţia extremă.
— Fiule, îmi frângi inima, glumeşte tata.
Şi eu, şi Teddy am crescut cu acordurile tembele ale lui Jonathan
Richman, care este idolul muzical incontestabil al mamei şi al tatei.

4 Postul naţional de radio (n.tr.).


5 Serial de desene animate nominalizat la premiul Emmy (n.tr.).
6 Cântăreţ american, cantautor şi chitarist (n.tr.).

— 11 —
Odată făcută alegerea temelor muzicale, pornim la drum. Pe
şosea sunt petice de zăpadă, însă majoritatea s-au topit. Dar acesta
este Oregonul. Drumurile sunt întotdeauna umede. Mama obişnuia
să glumească pe seama faptului că, abia când străzile sunt uscate,
oamenii dau de bucluc.
— Devin încrezători, lasă prudenţa de-o parte şi gonesc ca
apucaţii. Poliţiştii nu mai prididesc să dea amenzi pentru viteză.
Îmi sprijin capul de geam, urmărind peisajul care se derulează –
un tablou cu brazi de culoare verde-închis punctaţi cu zăpadă, fâşii
subţiri de ceaţă albă şi, deasupra, nori de furtună cenuşii şi grei.
Este atât de cald în maşină, încât geamurile se aburesc întruna şi eu
desenez înflorituri în condensul format. După ce se termină ştirile,
ascultăm muzică clasică. Aud primele câteva acorduri din Sonata a
treia pentru violoncel, de Beethoven, chiar bucata pe care trebuia să o
exersez în această după-amiază. Mi se pare un fel de coincidenţă
cosmică. Mă concentrez asupra notelor, imaginându-mi că eu cânt,
simţindu-mă recunoscătoare pentru această şansă de a exersa,
bucuroasă să mă aflu într-o maşină încălzită împreună cu sonata şi
familia mea. Închid ochii.

Nu te-ai aştepta ca radioul să funcţioneze după aceea. Dar o face.


Maşina este eviscerată. Impactul cu o camionetă de patru tone,
care merge cu o sută de kilometri pe oră şi intră direct în laterala
dreaptă a maşinii, a avut puterea unei bombe atomice. A smuls
uşile, a făcut scaunul pasagerului din faţă să zboare pe geamul
şoferului. A lovit şasiul, proiectându-l în salturi pe partea cealaltă a
drumului şi a smuls motorul de parcă aceste elemente nu aveau
decât fragilitatea unei pânze de păianjen. A spulberat roţile şi
capacele roţilor departe în pădure. A aprins stropii împroşcaţi din
rezervorul de benzină, aşa încât mici flăcărui sfârâiau pe asfaltul
umed.
Şi era atât de mult zgomot. O simfonie de scrâşnete, un cor de
bubuituri, o arie a exploziei şi, în final, aplauzele triste ale metalului
— 12 —
dur tăind lemnul moale al copacilor. Apoi s-a lăsat tăcerea, cu o
excepţie: Sonata numărul trei pentru violoncel, de Beethoven, răsuna
încă. Cumva, radioul maşinii este încă legat la baterie, aşa că
Beethoven se aude în liniştea din nou instaurată a dimineţii de
februarie.
La început, am crezut că totul este în regulă. În primul rând, încă
îl auzeam pe Beethoven. Apoi este faptul că stau în picioare, într-un
şanţ la marginea drumului. Uitându-mă în jos, la fusta din material
de blugi, la cardiganul şi la cizmele negre pe care mi le-am pus azi-
dimineaţă, mă gândesc că arată la fel ca atunci când am plecat de-
acasă.
Mă urc pe taluz, pentru a vedea mai bine maşina. Nici măcar nu
mai arată a maşină. Este un schelet de metal, fără scaune, fără
pasageri. Ceea ce înseamnă că restul familiei mele a fost probabil
aruncată afară, la fel ca mine. Îmi şterg mâinile de fustă şi păşesc pe
drum, în căutarea lor.
Întâi, îl zăresc pe tata. Deşi la câţiva metri distanţă, văd umflătura
pe care o face pipa în buzunarul hainei.
— Tata! îl strig eu, dar, în timp ce mă îndrept spre el, asfaltul
devine alunecos şi văd bucăţi gri de ceva ce seamănă cu conopida.
Îmi dau imediat seama ce este, dar, cumva, nu pot face pe moment
legătura cu tatăl meu. Ce îmi vine în minte sunt acele jurnale de ştiri
despre tornade şi incendii, cum acestea distrug o casă, însă o lasă
intactă pe cea de-alături. Bucăţi din creierul tatei zac pe asfalt. Dar
pipa i se află în buzunarul stâng de la piept.
Apoi, o găsesc pe mama. Aproape că nu este deloc sânge pe ea,
dar buzele îi sunt deja vinete şi albul ochilor este complet roşu, ca la
un vampir dintr-un film horror cu buget redus. Pare total ireală. Şi,
văzând-o arătând ca un zombie absurd, mă străbate un fior de
panică.
„Trebuie să-l găsesc pe Teddy! Unde este?” Mă răsucesc brusc
agitată, ca atunci când îl pierdusem pentru zece minute la
supermarket. Fusesem convinsă că a fost răpit. Desigur, se dovedise
— 13 —
că se dusese să cerceteze raionul de dulciuri. Când l-am găsit, n-am
ştiu ce să fac – să îl îmbrăţişez sau să ţip la el.
Fug înapoi spre şanţul din care ieşisem şi văd o mână iţindu-se
din el.
— Teddy! Sunt aici! ţip eu. Întinde-te. O să te trag.
Dar, când mă apropii, văd strălucirea metalică a unei brăţări de
argint, cu mici amulete în formă de violoncel şi chitară. Adam mi-o
dăduse când am împlinit şaptesprezece ani. Este brăţara mea. O
purtam azi-dimineaţă. Mă uit la încheietura mâinii. Încă o port.
Mă apropii mai mult şi acum ştiu că nu Teddy zace acolo. Eu zac.
Sângele din piept s-a prelins prin cămaşă, fustă şi pulover şi acum
curge ca nişte picături de vopsea pe zăpada imaculată. Unul dintre
picioare este strâmb, pielea şi muşchiul sunt smulse, aşa că pot
vedea aşchiile albe ale osului. Pleoapele îmi sunt coborâte, iar părul
castaniu-închis este umed şi năclăit de sânge.
Mă răsucesc. Nu e bine. Aşa ceva nu se poate întâmpla. Suntem o
familie, mergem la plimbare. Nu este adevărat. Probabil că am
adormit în maşină.
„Nu! Opreşte-te! Te rog, încetează! Te rog, trezeşte-te! ţip eu în
aerul îngheţat.”
Este frig. Respiraţia mea ar trebui să formeze aburi. Nu o face.
Îmi privesc încheietura mâinii, cea care arată bine, neatinsă de sânge
şi cheaguri, şi mă ciupesc cât pot de tare.
Nu simt nimic.
Avusesem coşmaruri înainte – coşmaruri în care cădeam,
coşmaruri în care cântam-la-violoncel-fără-să-cunosc-notele,
coşmaruri în care mă-despărţeam-de-Adam –, dar întotdeauna mi-
am putut impune să deschid ochii, să ridic capul de pe pernă, să
opresc filmul de groază care se derula în spatele pleoapelor
coborâte. Încerc din nou. „Trezeşte-te! ţip eu. Trezeşte-te! Trezeşte-
te-trezeşte-te-trezeşte-te!” Dar nu pot. N-o fac.
Apoi, aud ceva. Este muzica. Încă pot auzi muzica. Aşa că mă
concentrez asupra ei. Mimez cu mâinile notele Sonatei numărul trei
— 14 —
pentru violoncel, de Beethoven, aşa cum fac adesea când ascult
piesele la care lucrez. Adam numeşte asta „violoncel aerian”.
Întotdeauna mă întreabă dacă, într-o zi, vom putea cânta în duet, el
la o chitară aeriană, eu la un violoncel aerian.
— După ce terminăm, putem să ne distrugem instrumentele
aeriene, glumeşte el. Ştii că vrei asta.
Cânt, concentrându-mă asupra acestui lucru până când ultima
fărâmă de viaţă dispare din maşină şi muzica moare odată cu ea.
Nu mult după aceea s-au auzit sirenele.

9.23 a.m.

„Sunt moartă?”
Chiar trebuie să mă întreb acest lucru.
„Sunt moartă?”
La început, a părut evident că sunt. Că întârzierea mea pe-aici era
temporară, un antract înainte de lumina strălucitoare şi treaba cu
viaţa-care-mi-se-derulează-prin-faţa-ochilor care mă va transporta
oriunde urmează să mă duc după aceea.
Doar că paramedicii sunt acum aici împreună cu poliţia şi
pompierii. Cineva l-a acoperit pe tata. Un pompier trage fermoarul
sacului de plastic în care se află mama. Îl aud vorbind despre ea cu
un alt pompier care nu pare a avea mai mult de optsprezece ani. Cel
mai în vârstă îi explică faptul că mama a fost probabil lovită prima
şi ucisă pe loc, ceea ce explică lipsa sângelui.
— Stop cardiac instantaneu, spune el. Când inima nu poate
pompa sânge, nu prea sângerezi. Sângele se prelinge prin orificiile
naturale.
Nu mă pot gândi la asta ca întâmplându-i-se mamei. Aşa că, în
schimb, mă gândesc cât de potrivit este că ea a fost prima care a
primit lovitura, parcă protejându-ne pe noi. Evident, nu a fost
alegerea ei, dar era stilul ei.

— 15 —
Dar eu sunt moartă? Eu sunt cea care zace la marginea drumului,
cu piciorul atârnând nefiresc, înconjurată de o echipă de bărbaţi şi
femei care îmi curăţă frenetic trupul şi îmi inundă venele cu nu ştiu
ce. Sunt pe jumătate dezbrăcată, fiindcă paramedicii mi-au rupt
partea de sus a cămăşii. Unul dintre sânii mei este descoperit.
Ruşinată, îmi întorc privirea.
Poliţia a împrejmuit perimetrul în care s-a produs accidentul şi
dirijează maşinile din ambele direcţii să se întoarcă din drum,
deoarece şoseaua este închisă. Amabili, poliţiştii propun rute
alternative, variante care îi vor duce pe oameni încotro doresc.
Probabil că există locuri unde oamenii din aceste maşini trebuie
să ajungă, dar mulţi dintre ei nu se întorc. Ies din maşini,
zgribulindu-se de frig. Privesc scena. Apoi, se uită în altă parte, unii
dintre ei plângând, o femeie vomând în ferigile de la marginea
drumului. Şi, cu toate că ei nu ştiu cine suntem sau ce s-a întâmplat,
se roagă pentru noi. Îi simt cum se roagă. Acesta este un alt lucru
care mă face să cred că sunt moartă. Asta şi faptul că trupul meu
pare complet inert, cu toate că să mă uit la mine, la piciorul pe care
răzuirea de asfalt la o sută de kilometri pe oră l-a distrus până la os
demonstrează că probabil agonizez. Şi nici nu plâng, deşi ştiu că
familiei mele i s-a întâmplat ceva de neimaginat. Suntem ca
Humpty Dumpty7 şi nimeni, şi nimic nu ne mai poate face să
redevenim ce am fost.
Mă gândesc la toate astea în timp ce o doctoriţă cu pistrui şi păr
roşcat, care se ocupă de trupul meu, îmi răspunde la întrebare.
— Comă Glasgow de gradul opt. O intubăm acum! ţipă ea.
Împreună cu un medic cu bărbia proeminentă, mi-a îndesat un
tub pe gât, i-a pus o pungă care avea un balon ataşat şi a început să
pompeze.
— Când ajunge elicopterul?

7Lucru sau persoană care, odată aruncat/ă sau distrus/ă, nu mai poate fi
recuperat/ă sau reparat/ă (n.tr.).
— 16 —
— În zece minute, răspunde medicul. În alte douăzeci, va fi în
oraş.
— O s-o ducem acolo în cincisprezece, chiar dacă trebuie să bagi
viteză-n draci.
Îmi dau seama ce gândeşte tipul. Că n-o să-mi folosească la nimic
dacă asta o să-i facă să se prăbuşească şi trebuie să fiu de acord. Dar
el nu spune nimic. Doar îşi încleştează fălcile. M-au urcat în
ambulanţă. Tipa cu părul roşu se urcă împreună cu mine. Apasă
punga cu o mână, iar cu cealaltă îmi reglează perfuzia şi porneşte
monitoarele. Apoi, îmi netezeşte o buclă de pe frunte.
— Rezistă, draga mea, îmi spune ea.

***
Mi-am susţinut primul recital când aveam zece ani. Deja cântam
la violoncel de doi ani. La început, doar la şcoală, la orele de
muzică. A fost o întâmplare că aveau un violoncel – erau foarte
scumpe şi fragile. Dar un bătrân profesor de literatură murise şi,
prin testament, lăsase şcolii bunurile sale. În general, violoncelul
stătea ascuns într-un colţ. Majoritatea copiilor doreau să înveţe să
cânte la chitară sau la saxofon. Când i-am anunţat pe mama şi pe
tata că urma să devin violoncelistă, amândoi au izbucnit în râs. Mai
târziu, şi-au cerut scuze, pretinzând că imaginea trupului meu
micuţ cu un instrument atât de mătăhălos între picioarele ca nişte
fuse îi făcuse să nu se poată controla. Odată ce şi-au dat seama că
vorbesc serios, şi-au înghiţit chicotelile şi au afişat expresii
încurajatoare.
Dar reacţia lor mă durea încă – într-un mod despre care nu le-am
spus niciodată şi într-un fel pe care nu sunt sigură că l-ar fi înţeles,
chiar dacă le-aş fi vorbit despre asta. Uneori, tata zicea în glumă că,
probabil, la maternitate, am fost înlocuită din greşeală cu alt
bebeluş, pentru că nu semănăm cu nimeni din familie. Toţi sunt
blonzi şi au pielea albă, iar eu reprezint imaginea lor pe negativ –
păr castaniu şi ochi întunecaţi. Dar, pe măsură ce înaintam în vârstă,
— 17 —
gluma tatei căpăta semnificaţii mai profunde decât cred că
intenţionase.
Câteodată, mă simţeam de parcă aş fi provenit din altă familie.
Nu semănam cu tata – sociabil, ironic – sau cu mama –
impertinentă. Şi, ca pentru a pune capăt discuţiilor, în loc să învăţ să
cânt la chitară electrică, am ales violoncelul.
Dar, în familia mea, să cânţi era mai important decât ce anume
cânţi, aşa că, atunci când – după câteva luni – devenise clar că
dragostea mea pentru violoncel nu era doar o pasiune trecătoare,
părinţii mei mi-au închiriat unul, astfel încât să pot exersa acasă. În
cele din urmă, gamele şi acordurile neîndemânatice au dus la
cântecele copilăreşti şi apoi la piese simple, până când am ajuns la
suitele lui Bach. La şcoală, nu aveam cine ştie ce ore de muzică, aşa
că mama mi-a găsit un profesor particular, un elev de liceu care
venea o dată pe săptămână. De-a lungul anilor, s-a perindat o
întreagă pleiadă de elevi care m-au meditat şi apoi, după ce
cunoştinţele mele le-au depăşit pe ale lor, ai mei profesori-elevi au
început să mă acompanieze.
Situaţia aceasta a continuat până în clasa a noua, când tata, care o
cunoştea pe profesoara Christie de pe vremea când lucrase la
magazinul de muzică, a întrebat-o dacă ar vrea să-mi dea lecţii în
particular. Ea a fost de acord să mă asculte cum cânt, fără să se
aştepte la cine ştie ce, ci ca o favoare pentru tata, după cum mi-a
mărturisit mai târziu. Ea şi tata au ascultat la parter în timp ce eu, în
camera mea, exersam o sonată de Vivaldi. Când am coborât pentru
cină, s-a oferit să se ocupe de mine.
Totuşi, am avut un recital cu mulţi ani înainte să o întâlnesc.
Acesta s-a desfăşurat într-o sală de spectacole din oraş, unde, de
obicei, cântau trupele locale, aşa că acustica era cumplită pentru
muzica clasică neamplificată. Am cântat un solo pentru violoncel,

— 18 —
de Ceaikovski, „Zâna dulciurilor”8.
În culise, ascultându-i pe ceilalţi copii scârţâind la vioară şi
încurcându-se printre clapele pianului, m-a copleşit tracul. O
luasem la goană pe uşă, mă ghemuisem pe veranda de afară şi îmi
îngropasem capul în palme. Profesorul meu elev a intrat într-o
uşoară panică şi a trimis o poteră să mă caute.
Tata m-a găsit. Tocmai îşi începuse transformarea din hipiot în
adult, aşa că purta un costum retro, o curea din piele cu ţinte şi
ghete negre.
— Te simţi bine, Mia mimoza? m-a întrebat el, aşezându-se lângă
mine, pe trepte.
Am clătinat din cap, prea ruşinată ca să vorbesc.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu pot să fac asta, am plâns eu.
Tata şi-a ridicat una dintre sprâncenele stufoase şi m-a fixat cu
ochii lui albaştri-cenuşii. Parcă ar fi studiat vreun exemplar
aparţinând unei specii misterioase şi încerca să-şi dea seama ce-i cu
el. Dintotdeauna fusese membru al vreunei trupe. Evident, niciodată
nu simţise ceva atât de jalnic precum tracul.
— Ei bine, ar fi păcat, a spus tata. Aveam un cadou foarte
interesant pe care voiam să ţi-l dau după recital. Mai reuşit decât
florile.
— Dă-l altcuiva. Nu pot să mă duc pe scenă. Nu sunt ca tine sau
mama, nici măcar ca Teddy.
Pe vremea aceea, Teddy avea şase luni, dar deja era clar că avea o
personalitate mai puternică şi mai multă vervă decât voi avea eu
vreodată. Şi, desigur, era blond cu ochi albaştri. Chiar dacă n-ar fi
fost aşa, se născuse într-o maternitate particulară, nu în spital, aşa că
nu exista nicio şansă a unei înlocuiri accidentale a copiilor.
— E adevărat, a rostit tata gânditor. Când Teddy şi-a susţinut

8 Variaţiune în opera Spărgătorul de nuci (n.tr.).


— 19 —
primul concert la harpă, a fost de un calm de gheaţă. Un adevărat
copil-minune.
Am râs printre lacrimi. Drăgăstos, tata m-a cuprins cu braţul.
— Ştii, eu tremuram ca piftia înainte de spectacole.
M-am uitat la tata, care întotdeauna părea a fi convins că deţine
adevărul absolut în legătură cu orice pe lumea asta.
— Spui asta doar ca să mă încurajezi.
A clătinat din cap.
— Nu, nu-i adevărat. A fost cumplit. Şi nu eram decât toboşarul,
care stătea în spate. Nimeni nu-mi acorda nicio atenţie.
— Şi ce-ai făcut? am întrebat eu.
— S-a îmbătat, a intervenit mama, iţindu-şi capul pe uşă. Purta o
fustă neagră din vinilin, un top roşu şi pe Teddy, care saliva fericit
în portbebeul lui. Două păhărele cu tărie înainte de spectacol. Nu-ţi
recomand.
— Mama ta are dreptate probabil, a zis tata. Serviciile sociale
strâmbă din nas când copiii de zece ani se îmbată. În afară de asta,
faptul că am scăpat beţele şi am vomat pe scenă n-a însemnat mare
lucru, a fost punk, dar n-ar fi indicat ca tu să scapi arcuşul şi să
miroşi ca o distilerie. Voi, cei care cântaţi muzică clasică, sunteţi atât
de snobi.
Am izbucnit în râs. Încă eram speriată, dar era cumva liniştitor să
mă gândesc că poate moştenisem tracul de la tata. Până la urmă, nu
eram copilul altcuiva.
— Dacă greşesc? Dacă o să fiu îngrozitoare?
— Am veşti pentru tine, Mia. O să fie tot soiul de oameni
îngrozitori acolo, aşa că n-o să ieşi în evidenţă, a spus mama.
Teddy a scâncit în semn că era de acord.
— Serios, cum scapi de trac?
Tata zâmbea încă, dar mi-am dat seama că devenise serios fiindcă
şi-a încetinit ritmul vorbelor.
— Nu scapi. Pur şi simplu, îi faci faţă. Rezişti.
Aşa că m-am dus pe scenă. N-am strălucit. N-am obţinut glorie
— 20 —
sau ovaţiile spectatorilor ridicaţi în picioare, dar nici n-am zbârcit-o
cu totul. Şi, după recital, mi-am căpătat cadoul. Se afla pe locul
pasagerului din faţă şi părea la fel de uman ca violoncelul de care
fusesem atrasă cu doi ani înainte. Nu era închiriat. Era al meu.

10.12 a.m.

Când ambulanţa mea ajunge la cel mai apropiat spital – nu cel


din oraşul meu, ci la o mică unitate locală, care arată mai curând ca
o casă străveche decât ca un centru medical –, medicii se grăbesc să
mă ducă înăuntru.
— Cred că avem un plămân colabat. Puneţi-i o sondă de intubaţie
şi luaţi-o de aici! ţipă drăguţa doctoriţă cu păr roşu, în timp ce mă
pasează unei echipe de asistente şi medici.
— Unde sunt ceilalţi? întreabă un bărbos îmbrăcat în halat.
— Celălalt şofer are o comoţie uşoară şi este tratat la locul
accidentului. Părinţii fetei au decedat pe loc. Băiatul, de aproximativ
şapte ani, o să ajungă imediat.
Uşurată, am tras aer în piept de parcă îmi ţinusem respiraţia în
ultimele douăzeci de minute. După ce m-am văzut în acel şanţ, nu
mai fusesem în stare să-l caut pe Teddy. Dacă păţise ca mama şi
tata, ca mine, eu… eu nici măcar nu voiam să mă gândesc la o
asemenea eventualitate. Dar nu. El trăieşte.
Personalul medical mă duce într-o mică încăpere cu lumini
strălucitoare. Un doctor îmi şterge pieptul cu o chestie portocalie,
apoi bagă în mine un mic tub de plastic. Alt doctor îmi aprinde o
lanternă în ochi.
— Nicio reacţie, îi spune el asistentei. Elicopterul a ajuns. Duceţi-
o la Traumatologie. Acum!
Se grăbesc să mă scoată de la Urgenţe şi intrăm într-un lift.
Trebuie să alerg ca să ţin pasul cu ei. Chiar înainte ca uşile să se
închidă, observ că Willow este aici. Ceea ce-i ciudat. Trebuia să îi

— 21 —
vizităm pe ea, pe soţul ei şi pe bebeluş, acasă la ei. A fost chemată la
muncă din cauza zăpezii? Din pricina noastră? Se grăbeşte pe holul
spitalului, chipul fiindu-i crispat într-o mască de concentrare. Cred
că nici nu ştie deocamdată că este vorba despre noi. Poate chiar a
încercat să sune, a lăsat un mesaj pe mobilul mamei, scuzându-se că
apăruse o urgenţă şi că nu va fi acasă să ne întâmpine.
Uşile liftului s-au deschis chiar pe acoperiş. Un elicopter a cărui
elice sfâşia aerul se afla în mijlocul unui mare cerc roşu. Nu mai
urcasem niciodată într-un elicopter. Kim, cea mai bună prietenă a
mea, o făcuse. Zburase cândva peste muntele St. Helens, împreună
cu unchiul ei, un fotograf celebru de la National Geographic. Vomase
pe el.
— Tocmai vorbea despre flora caracteristică zonelor vulcanice
când am vomat chiar pe el şi aparatele lui, mi-a spus Kim a doua zi,
în clasă.
Încă mai era puţin lividă din cauza acestei experienţe.
În albumul anual al şcolii, Kim îşi exprimă speranţa de a deveni
fotograf. Unchiul ei o luase în această excursie ca o favoare şi pentru
a-i cultiva talentul care înmugurea.
— Chiar i-am stricat câteva aparate, s-a lamentat Kim. N-o să mai
fiu niciodată fotograf după aşa o ispravă.
— Sunt diverse genuri de fotografi, i-am zis eu. Nu-i neapărat
nevoie să zbori cu elicopterul.
Kim a râs.
— Asta-i bine. Pentru că n-o să mă mai urc într-un elicopter câte
zile voi avea… Şi nici tu să n-o faci!
Vreau să-i spun lui Kim că, uneori, nu ai de ales.
Trapa elicopterului este deschisă, şi targa mea, cu toate tuburile şi
perfuziile, este urcată la bord. Urc şi eu. Un medic se saltă lângă
mine, încă strângând ritmic pompiţa de plastic, care se pare că mă
ajută să respir. Îndată ce ne ridicăm de la sol, înţeleg de ce i s-a făcut
greaţă lui Kim. Un elicopter nu este ca un avion – un glonţ cu o
mişcare lină şi rapidă. Un elicopter este, mai curând, ca un puc de
— 22 —
hochei trimis pe cer. Sus, jos. Stânga, dreapta. Nu-mi dau seama
cum de aceşti oameni se pot ocupa de mine, cum de pot citit micile
diagrame de pe computer, cum de pot pilota chestia asta în timp ce
comunică prin căşti informaţii despre mine, cum pot face toate astea
în vreme ce elicopterul îi zgâlţâie întruna.
Dăm de un gol de aer şi, în mod normal, asta ar trebui să-mi
provoace o senzaţie de greaţă. Dar nu simt nimic, cel puţin nu eu
cea care sunt doar spectator. Şi nici eu cea de pe targă nu simt
nimic. Din nou, trebuie să mă întreb dacă sunt moartă, dar apoi îmi
spun că nu. Ei nu m-ar fi urcat în elicopter, nu am fi zburat peste
aceste păduri dese dacă aş fi moartă.
În plus, dacă aş fi moartă, îmi place să cred că mama şi tata ar fi
venit după mine deja.
Pot vedea ora la ceasul din bord. Este 10.37. Mă întreb ce se
întâmplă pe pământ. A aflat Willow cine erau cei implicaţi în
accident? Îi sunase cineva pe bunicii mei? Aceştia locuiesc în oraşul
de lângă al nostru şi abia aşteptam să iau masa cu ei. Bunicul
pescuieşte şi afumă somon şi stridii şi probabil că asta am fi mâncat,
cu pâine neagră făcută de bunica. Apoi, ea l-ar fi dus pe Teddy în
oraş, la uriaşele tomberoane pentru gunoi reciclabil, şi l-ar fi lăsat să
caute reviste. În ultima vreme, dezvoltase o pasiune pentru Reader’s
Digest. Îi place să decupeze benzile desenate şi să facă apoi colaje.

Mă întreb ce face Kim. Azi, nu se ţin ore. Mâine, probabil că nu o


să mă duc la şcoală. Bănuiesc că o să creadă că lipsesc pentru că am
stat târziu ascultându-i pe Adam şi trupa Shooting Star în Portland.
Portland. Sunt aproape sigură că într-acolo sunt transportată.
Pilotul elicopterului tot vorbeşte despre Traumatologie Unu.
Dincolo de geam se zăreşte silueta vârfului muntelui Hood.
Asta înseamnă că Portland este aproape.
Se află Adam acolo deja? Noaptea trecută, a cântat în Seattle, dar
el este întotdeauna plin de adrenalină după un spectacol, iar şofatul
îl ajută să se liniştească. De obicei, membrii trupei sunt bucuroşi să-l
— 23 —
lase pe el să conducă în vreme ce ei trag un pui de somn. Dacă a
ajuns în Portland, probabil că încă doarme. Când se trezeşte, va bea
cafea la Hawthorne? Poate că îşi va lua o carte şi se va duce în
Grădina Japoneză? Asta am făcut ultima dată când m-am dus în
Portland cu el, doar că atunci era mai cald. Mai târziu în această
după-amiază, ştiu că trupa va face o verificare a sunetului. Apoi,
Adam va ieşi să mă aştepte. La început, se va gândi că întârzii. De
unde să ştie că, de fapt, am venit mai devreme? Că am ajuns în
Portland în această dimineaţă, în vreme ce zăpada se topea încă.

***
— Ai auzit vreodată de Yo-Yo Ma? m-a întrebat Adam.
Era în primăvara primului meu an la liceu şi celui de-al doilea an
al lui. Până atunci, timp de câteva luni, Adam mă urmărise cântând
în sala de muzică. Mergeam la o şcoală publică, dar era una dintre
acelea cu vederi progresiste, despre care se tot scria în revistele de
circulaţie naţională datorită atenţiei pe care o acorda artelor. Aveam
o grămadă de timp liber în care pictam în ateliere sau cântam. Eu
preferam cabinele izolate fonic din aripa destinată muzicii. Şi Adam
petrecea acolo foarte multă vreme, cântând la chitară. Nu la chitara
electrică pe care o folosea când cânta cu trupa. Doar melodii
acustice.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Toată lumea a auzit de Yo-Yo Ma.
Adam a rânjit. Pentru prima dată, am observat că, atunci când
zâmbea, unul dintre colţurile gurii i se ridica. Şi-a ridicat degetul
mare, pe care avea un inel, şi l-a îndreptat către şcoală.
— Nu cred că vei găsi aici cinci oameni care au auzit de Yo-Yo
Ma. Şi, că veni vorba, ce fel de nume e acesta? Provine din ghetou
sau ceva de genul ăsta? Yo Mama?
— Este chinezesc.
Adam a clătinat din cap şi a râs.
— Cunosc o grămadă de chinezi. Au nume ca Wei Chin. Sau Lee
— 24 —
cumva. Nu Yo-Yo Ma.
— Nu poţi să-l blasfemiezi pe maestru, am spus eu.
Dar apoi am râs forţat. Durase câteva luni să mă conving că
Adam nu-şi râdea de mine şi apoi am început să avem acele scurte
conversaţii pe coridor.
Oricum, atenţia pe care mi-o acorda m-a surprins. Nu că Adam
ar fi fost un tip din cale-afară de popular. Nu era sportiv sau genul
care părea că va avea succes în viaţă. Dar era interesant. Interesant
deoarece cânta într-o trupă cu nişte oameni care învăţau la colegiul
din oraş. Interesant pentru că avea un stil propriu de rocker,
procurat din magazinele cu haine la mâna a doua sau vânzări din
garaj, nu din prăvăliile de profil. Interesant fiindcă părea perfect
fericit să stea în sala de mese, cufundat într-o carte, nu doar
pretinzând că într-adevăr citeşte doar pentru că nu avea cu cine să
stea. Nici vorbă să fie aşa. Avea un mic grup de prieteni şi un mare
grup de admiratori.
Dar nici eu nu eram vreo tocilară. Aveam amici şi o cea mai bună
prietenă cu care stăteam la prânz. Aveam şi alţi prieteni buni în
tabăra de muzică unde mergeam vara. Oamenii mă plăceau destul
de mult, dar nu prea mă cunoşteau. În clasă, eram tăcută. Nu
ridicam mâna foarte des şi nici nu-i enervam pe profesori. Şi eram
ocupată, îmi petreceam mult timp exersând sau cântând într-un
cvartet de coarde sau luând lecţii de teorie la colegiul comunitar.
Copiii erau suficient de drăguţi cu mine, însă aveau tendinţa de a
mă trata ca pe un adult. Un alt profesor. Iar cu profesorii nu se
flirtează.
— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că am bilete la concertul
maestrului? m-a întrebat Adam cu o strălucire în ochi.
— Fii serios. N-ai! am răspuns eu, îmbrâncindu-l puţin mai tare
decât intenţionasem.
Adam s-a prefăcut că se izbeşte de peretele de sticlă. Apoi, s-a
scuturat de praf.
— Ba da. La Schnitzle, în Portland.
— 25 —
— E Arlene Schnitzer Hall. Ţine de Symphony.
— Exact despre asta-i vorba. Am bilete. Două. Te interesează?
— Vorbeşti serios? Da! Voiam cu disperare să merg, însă un bilet
costă vreo opt dolari. Stai, cum ai făcut rost de bilete?
— Un prieten de familie le-a dat părinţilor mei, dar ei nu se pot
duce, a răspuns Adam repede. Oricum, va fi vineri seară. Dacă vrei,
te iau cu maşina la cinci jumate şi mergem în Portland împreună.
— Bine, am acceptat eu de parcă era cel mai firesc lucru.
Totuşi, vineri după-amiază, eram mai agitată decât dacă aş fi
băut o stacană din cafeaua extrem de tare pe care o consumase tata
în timp ce studia pentru examenele de diplomă din iarna trecută.
Nu Adam mă făcea să fiu nervoasă. Mă simţeam deja destul de
relaxată în preajma lui. Ci nesiguranţa. Ce era asta de fapt? O
întâlnire? O favoare făcută de un prieten? Milă? Nu-mi plăcea să mă
aflu pe un teren nesigur, cum nu-mi plăcea să bâjbâi o melodie
nouă. De aceea exersam atât de mult, ca să ajung pe pământ solid şi
apoi să mă ocup de fineţuri.
Mi-am schimbat hainele de vreo şase ori. Teddy, un puşti de
grădiniţă pe vremea aceea, se afla în dormitorul meu şi trăgea de pe
rafturi cărţile cu benzi desenate ale lui Calvin şi Hobbes, pretinzând
că le citeşte. A izbucnit în hohote de râs, dar nu am fost sigură dacă
erau comicăriile lui Calvin sau ale mele motivul exuberanţei sale.
Mama şi-a băgat capul în cameră, ca să vadă ce făceam.
— E doar un tip, Mia, a spus ea când m-a văzut atât de nervoasă.
— Mda, dar e primul tip cu care mă duc la o eventuală întâlnire,
am zis eu. Aşa că nu ştiu dacă să port haine potrivite unei întâlniri
sau unui spectacol de muzică simfonică – nici măcar nu ştiu dacă,
aici, oamenii se îmbracă special pentru aşa ceva. Sau să mă îmbrac
normal, în caz că nu este o întâlnire?
— Pur şi simplu, poartă ceva care îţi face plăcere, mi-a sugerat ea.
În felul ăsta, o să te simţi bine.
Sunt sigură că mama n-ar fi avut asemenea probleme dacă ar fi
fost în locul meu. În pozele ei şi ale tatei din zilele de început ale
— 26 —
relaţiei lor, arăta ca o combinaţie între o sirenă din anii ’30 şi o
motociclistă, cu părul foarte scurt, ochii mari şi albaştri conturaţi cu
dermatograful, trupul subţire, totdeauna într-o poziţie sexy,
înveşmântat cu o cămaşă vintage, dantelată şi cu broderii,
combinată cu pantaloni strâmţi, din piele.
Am oftat. Aş fi vrut să fiu atât de îndrăzneaţă. Până la urmă, am
ales o cămaşă neagră şi lungă şi un pulover maro, cu mâneci scurte.
Nimic sofisticat. Ceea ce mă caracteriza, bănuiesc.
Când Adam a venit îmbrăcat într-un costum din şagrin şi pantofi
retro, cu talpă de crep (o ţinută care l-a impresionat pe tata), mi-am
dat seama că era, într-adevăr, o întâlnire. Desigur, era posibil ca
Adam să se fi îmbrăcat aşa pentru concert, iar un costum gen anii
’60 să fie interesanta lui părere despre ce presupune o vestimentaţie
formală, dar ştiam că este mai mult decât atât. Părea emoţionat când
a dat mâna cu tata şi i-a spus că are vechea colecţie de CD-uri ale
trupei acestuia.
— Le foloseşti pe post de suport pentru pahare, sper, a zis tata.
Adam a părut surprins, neobişnuit ca un părinte să fie mai
sarcastic decât copilul, presupun.
— Să nu o luaţi razna prea tare, copii. Ştiu că au fost oameni
răniţi la ultimul spectacol Yo-Yo Ma, a spus mama în urma noastră
în timp ce traversam peluza.
— Părinţii tăi sunt foarte tari, a zis Adam, deschizându-mi
portiera.
— Ştiu, am răspuns eu.

Ne-am îndreptat spre Portland, discutând diverse fleacuri. Adam


a interpretat fragmente din muzica unor trupe care îi plăceau, un
trio pop suedez, care părea monoton, apoi un grup din Islanda, care
chiar mi-a plăcut. Ne-am rătăcit puţin prin oraş, aşa că am ajuns la
sala de concert cu doar câteva minute înainte de spectacol.
Locurile noastre erau la balcon. Nu era prea grozav. Dar nu te
duci la Yo-Yo Ma pentru privelişte, iar muzica era incredibilă. Omul
— 27 —
are un stil special de a face violoncelul să sune ca o femeie care ţipă,
iar în clipa următoare ca un copil plângând. Ascultându-l,
întotdeauna îmi amintesc motivul pentru care am început să cânt la
violoncel – că există ceva atât de uman şi expresiv în cântecul lui.
Când a început concertul, m-am uitat cu coada ochiului la Adam.
Părea să aprecieze ceea ce se întâmpla, dar privea mereu programul,
probabil numărând părţile din concert rămase până la pauză. Mi-
am făcut griji că se plictisea, dar, după o vreme, am fost prea
captivată de muzică pentru a-mi mai păsa.
Apoi, când Yo-Yo Ma a cântat „Le Grand Tangou”, Adam s-a
aplecat şi m-a luat de mână. În orice alt context, ar fi fost aiurea – un
gest de plictiseală. Dar Adam nu se uita la mine. Avea ochii închişi
şi se legăna uşor. Şi el era pătruns de muzică. I-am strâns şi eu mâna
şi am rămas aşa până la sfârşitul concertului.
După aceea, am băut cafea şi am mâncat gogoşi, şi ne-am plimbat
pe malul râului. Se lăsa ceaţa, iar el şi-a scos haina şi mi-a pus-o pe
umeri.
— De fapt, n-ai căpătat biletele de la un prieten de familie, aşa-i?
l-am întrebat eu.
M-am gândit că va începe să râdă sau îşi va ridica braţele în semn
că se predă, aşa cum făcea când nu mai avea replică. Dar el m-a
privit drept în ochi, iar eu am văzut nuanţele de verde şi căprui, şi
gri din ai lui. A clătinat din cap.
— Sunt bani pe care i-am câştigat din bacşişurile obţinute în două
săptămâni de livrat pizza, a recunoscut el.
M-am oprit. Auzeam apa izbindu-se de mal.
— De ce? am întrebat. De ce eu?
— N-am mai văzut pe nimeni care să fie atât de pătruns de
muzică aşa cum eşti tu. De asta îmi place să te urmăresc când
exersezi. Îţi apare o cută atât de drăguţă pe frunte, chiar aici, a spus
Adam, atingându-mă chiar deasupra nasului. Sunt obsedat de
muzică, dar nici măcar eu nu intru în transă cum o faci tu.
— Şi ce? Reprezint un fel de experiment social pentru tine? Am
— 28 —
vrut să fie un fel de glumă, dar a sunat amar.
— Nu, nu eşti un experiment, a zis Adam.
Vocea lui era aspră şi strangulată.
M-a cuprins un val de fierbinţeală şi am simţit că roşesc. Mi-am
privit pantofii. Ştiam că Adam se uită la mine la fel de sigur cum
ştiam că, dacă îmi ridicam capul, avea să mă sărute. Şi m-a surprins
să constat cât de mult voiam să fiu sărutată de el, să realizez că mă
gândisem la asta atât de des, încât memorasem exact forma buzelor
sale, că îmi imaginasem cum îmi trec degetul peste despicătura din
bărbia lui.
Am clipit, ridicându-mi privirea. Adam aştepta.
Aşa a început.

12.19 p.m.

O grămadă de lucruri sunt în neregulă cu mine.


Se pare că am un plămân colabat. Splina ruptă. Hemoragie
internă, din sursă necunoscută. Şi, cel mai grav, contuzii ale
creierului. Mai am şi câteva coaste rupte. Răni la picioare, care
necesită grefe de piele. La fel şi pe faţă, impunându-se o operaţie
estetică. Dar, după cum comentau doctorii, numai dacă am noroc.
Deocamdată, chirurgii trebuie să-mi scoată splina, să-mi
introducă o nouă sondă de drenaj în plămân şi să ligatureze vasele
care provocau hemoragia internă. Nu prea pot face mare lucru
pentru creierul meu.
— Va trebui să aşteptăm, să vedem cum evoluează, spune unul
dintre chirurgi, privind tomografia capului meu. Între timp, sună la
banca de sânge. Am nevoie de două unităţi de grupa zero negativ
acum şi două de rezervă.
Zero negativ. Grupa mea de sânge. Habar n-aveam. Nu că aş fi
avut nevoie să mă gândesc la asta vreodată. Nu mai fusesem
niciodată într-un spital, dacă nu puneam la socoteală vizita la

— 29 —
Urgenţe atunci când îmi tăiasem glezna cu o sticlă spartă. Nici
măcar nu avusesem nevoie de copci, doar un vaccin antitetanic.
În sala de operaţii, doctorii discută despre muzica pe care să o
asculte, aşa cum făcuserăm şi noi în dimineaţa aceasta. Un tip vrea
jazz. Altul vrea rock. Anestezista, care stă în picioare lângă capul
meu, doreşte ceva clasic. Îi susţin alegerea şi mi se pare că asta a
ajutat, pentru că apare un CD cu Wagner, deşi nu chiar „Cavalcada
valkiriilor” avusesem în minte. Sperasem că va fi ceva puţin mai
uşor. Eventual, Anotimpurile, de Vivaldi.
Sala de operaţii este mică şi aglomerată, plină de lumini
strălucitoare, care clipesc şi nu fac decât să sublinieze neorânduiala
din încăpere. Nu este ca la televizor, unde sălile de operaţii
reprezintă scene imaculate în care şi-ar avea locul un cântăreţ de
operă şi publicul său. Duşumeaua, deşi admirabil de strălucitoare,
este uzată şi cu urme ruginii, care probabil sunt vechi pete de sânge.
Sânge. Este pretutindeni. Nu-i deranjează deloc pe doctori.
Aceştia taie şi cos, şi îl absorb, lucrând printr-un adevărat fluviu de
sânge, ca şi cum ar spăla vase într-o apă plină de săpun. În tot acest
timp, pompează permanent altul în venele mele.
Chirurgul care voia să asculte rock transpiră din abundenţă. Una
dintre asistente trebuie să îl tamponeze periodic cu o bucată de tifon
pe care o ţine între nişte cleşti. La un moment dat, masca lui devine
udă de transpiraţie şi trebuie să o înlocuiască.
Anestezista are mâini blânde. Stă lângă capul meu, urmărindu-
mi semnele vitale, reglând cantităţile de lichide şi gaze, şi
medicamente pe care ei mi le dau. Probabil că face o treabă bună,
fiindcă se pare că nu simt nimic, cu toate că trupul îmi este
brutalizat. Este o muncă dură şi murdară, n-are nicio legătură cu
jocul Operaţia pe care îl jucam când eram copii şi care presupunea
să fii atent să nu atingi nimic când îndepărtai un os, altfel pornea o
sonerie.
Gândindu-se la altceva, anestezista îmi atinge fruntea. Este un
gest pe care mama obişnuia să-l facă atunci când răceam sau mă
— 30 —
apuca una dintre acele dureri de cap atât de puternice, încât îmi
venea să-mi tai o venă de la tâmplă, doar ca să scadă presiunea.
Am ascultat deja de două ori CD-ul cu muzica lui Wagner.
Doctorii se decid că este cazul să schimbe genul. Jazzul are câştig de
cauză. Oamenii presupun mereu că, deoarece cânt muzică clasică,
sunt fan al jazzului. Nu sunt. Tata este. Îi place mult, mai ales
chestiile acelea sălbatice din ultima perioadă a lui Coltrane. El
spune că jazzul este muzica punk a oamenilor în vârstă. Ceea ce
presupun că ar fi o explicaţie, pentru că nu-mi place nici genul
punk.
Operaţia continuă. Sunt epuizată. Nu pricep cum de medicii mai
sunt în stare să-şi facă treaba. Par liniştiţi, dar cred că este mai greu
decât să alergi la maraton.
Am început să nu mai fiu atentă. Apoi, am început să mă întreb
despre starea în care mă aflu. Dacă nu sunt moartă – iar aparatul
care îmi monitorizează inima clipeşte în continuare, aşa că
presupun că nu sunt –, dar nici nu mă aflu în trupul meu, pot să mă
duc undeva? Sunt fantomă? M-aş putea transporta pe o plajă din
Hawaii? Pot să ajung la Carnegie Hall9, în New York? Pot să mă duc
la Teddy?
Doar de dragul încercării, mişc din nas ca Samantha din Ce vrăji a
mai făcut nevasta mea? Nu se întâmplă nimic. Pocnesc din degete.
Pocnesc din călcâie. Sunt tot aici.
Mă hotărăsc să încerc ceva mai simplu. Mă gândesc să intru în
zid, imaginându-mi că voi trece prin el şi voi ajunge pe partea
cealaltă. Doar că, atunci când încerc să fac asta, mă lovesc de el.
O asistentă năvăleşte în sală cu o pungă cu sânge şi, înainte ca
uşile să se închidă în urma ei, mă strecor afară. Mă pomenesc pe
holul spitalului. O mulţime de doctori şi asistente în costume

9Sală de concerte din Manhattan, proiectată de arhitectul William Burnet Tuthill


şi construită de filantropul Andrew Carnegie în 1891, fiind una dintre cele mai
prestigioase din lume (n.tr.).
— 31 —
albastre şi verzi forfotesc peste tot. O femeie aflată pe o targă, cu
părul sub o cască de baie transparentă şi cu o perfuzie în braţ, strigă:
— William, William.
Merg puţin mai departe. Există şiruri de saloane, toate pline de
oameni inconştienţi. Dacă pacienţii din aceste încăperi sunt
asemenea mie, de ce nu le pot vedea spiritele din afara trupurilor?
Oare toată lumea hoinăreşte vraişte, aşa cum se pare că fac eu?
Chiar aş vrea să întâlnesc pe cineva la fel ca mine. Am câteva
întrebări. De pildă, ce-i cu starea în care mă aflu şi cum ies din ea?
Cum intru la loc în trupul meu? Trebuie să aştept ca doctorii să mă
trezească? Dar nu este nimeni asemenea mie prin preajmă. Probabil,
ceilalţi şi-au dat seama cum să ajungă în Hawaii.
Pe urmele unei asistente, trec printr-o uşă dublă, automată. Mă
aflu într-o micuţă sală de aşteptare. Bunicii mei sunt aici.
Bunica îi murmură ceva bunicului sau poate doar vorbeşte
singură. Este modul ei de a nu lăsa emoţiile să o copleşească. Am
văzut-o făcând la fel şi altă dată, când bunicul a făcut un atac de
cord. Poartă cizmele ei de cauciuc şi salopeta de grădinărit, care este
pătată cu noroi. Probabil că lucra în seră când a aflat de accidentul
nostru. Părul bunicii este scurt, cârlionţat şi sur. Îl poartă făcut
permanent – spune tata – din anii ’70.
— Este comod, zice bunica. Nicio complicaţie inutilă.
Asta este atât de tipic pentru ea. Nimic fără rost. Este atât de
eminamente practică, încât cei mai mulţi n-ar bănui vreodată că ea
are o pasiune pentru îngeri. Are o colecţie de îngeri de ceramică, din
lână, din sticlă suflată, din orice, într-un dulăpior chinezesc aflat în
camera ei de cusut. Şi nu doar colecţionează îngeri, ci şi crede în ei.
Crede că sunt peste tot. Cândva, o pereche de cufundari şi-a făcut
cuib pe malul lacului din pădurea aflată în spatele casei. Bunica era
convinsă că, de fapt, sunt părinţii ei morţi demult, care veniseră să
vegheze asupra sa.
Altă dată, stăteam pe verandă şi eu am văzut o pasăre roşie.
— Este o forfecuţă-galbenă de culoare roşie? o întrebasem pe
— 32 —
bunica.
A clătinat din cap.
— Sora mea Gloria este o forfecuţă-galbenă, a spus bunica,
referindu-se la recent decedata strămătuşă Gloria cu care bunica nu
se înţelesese bine niciodată. Ea n-ar veni pe-aici.
Bunicul priveşte fix resturile de cafea din paharul său de plastic,
cojind materialul de pe buza acestuia, astfel că mici biluţe albe i se
adună în poală. Îmi dau seama că este o poşircă infectă, care arată ca
şi cum ar fi fost preparată în 1997 şi, de atunci, era ţinută la cald.
Chiar şi aşa, n-aş fi refuzat una.
Se vede clar legătura de rudenie dintre bunicul, tata şi Teddy, cu
toate că părul ondulat al bunicului şi-a pierdut culoarea blondă,
devenind cenuşiu, şi este plinuţ comparativ cu Teddy, care e ca un
băţ, sau cu tata, care este vânos şi musculos datorită după-amiezelor
petrecute ridicând greutăţi la sală. Dar toţi trei au aceiaşi ochi
albaştri-cenuşii, culoarea oceanului într-o zi cu nori. Poate că acesta
este motivul pentru care, acum, mi-e greu să mă uit la bunicul meu.

***
Juilliard a fost ideea bunicii. Ea este din Massachusetts, dar, în
1955, s-a mutat în Oregon, de una singură. Asta n-ar fi mare lucru,
însă bănuiesc că, în urmă cu 52 de ani, era oarecum scandalos ca o
fată de douăzeci şi doi de ani, nemăritată, să facă aşa ceva. Bunica a
susţinut că era atrasă de spaţiile largi şi sălbatice, dar n-a avut parte
de mai multă sălbăticie decât pădurile nesfârşite şi plajele stâncoase
din Oregon. S-a angajat ca secretară la Serviciul forestier. Bunicul
lucra acolo ca biolog.
Ne-am întors uneori în Massachusetts, în timpul verii, la o
cabană aflată în vestul statului şi care, timp de o săptămână, este
invadată de familia numeroasă a bunicii. Acelea sunt zilele când mă
întâlnesc cu veri de gradul doi şi strămătuşi, şi străunchi ale căror
nume abia dacă le recunosc. Am foarte multe rude în Oregon, dar
toate sunt din partea bunicului.
— 33 —
Vara trecută, am luat violoncelul în Massachusetts, ca să exersez
pentru un concert de muzică de cameră, care urma să aibă loc în
curând. Avionul nu a fost aglomerat, aşa că stewardesele m-au lăsat
să îl pun pe un scaun de lângă mine, cum fac profesioniştii. Teddy
s-a gândit că este amuzant şi tot încerca să-l îndoape cu covrigei.
Într-o seară, am dat un mic concert la cabană, în camera
principală, iar rudele mele şi animalele împăiate de pe pereţi mi-au
fost public. După asta, cineva a pomenit de Juilliard, iar bunica a
preluat ideea.
La început, a părut prea departe. Existau cursuri muzicale cât se
poate de bune la universitatea din apropiere. Şi, dacă voiam ceva
mai deosebit, se afla un conservator în Seattle, care era la doar
câteva ore de mers cu maşina. Juilliard se afla în celălalt capăt al
ţării. Şi era foarte scump. Părinţilor mei, ideea li s-a părut
interesantă, dar sunt sigură că niciunul dintre ei nu dorea cu
adevărat să mă lase de capul meu în New York sau să se înglodeze
în datorii doar ca eu să devin eventual violoncelistă într-o orchestră
de mâna a doua din vreun orăşel oarecare. Nici măcar nu erau
siguri dacă eram suficient de bună pentru Juilliard. De fapt, nici
chiar eu nu eram sigură. Doamna Christie mi-a spus că sunt unul
dintre cei mai buni elevi pe care i-a pregătit vreodată, dar niciodată
nu a pomenit de Juilliard. Juilliard era pentru virtuozi şi părea o
aroganţă să-mi închipui că ei s-ar uita măcar la mine.
Dar când cineva, cineva imparţial şi de pe Coasta de Est, m-a
considerat demnă de Juilliard, ideea s-a înşurubat în mintea bunicii.
A considerat că este de datoria ei să discute cu doamna Christie în
legătură cu acest subiect şi profesoara mea s-a agăţat de idee ca un
terrier de un os.
Aşa că am completat o cerere de înscriere, am făcut rost de
scrisori de recomandare şi am trimis o înregistrare cu mine cântând.
Nu i-am zis nimic lui Adam despre asta. Îmi spusesem că n-am
făcut-o pentru că nu avea rost să fac cunoscut acest lucru în
condiţiile în care chiar şi obţinerea unei audiţii părea extrem de
— 34 —
improbabilă. Dar, în acelaşi timp, recunoşteam că era o minciună de
fapt. O mică parte din mine simţea că până şi cererea de înscriere
reprezenta un soi de trădare. Juilliard se afla în New York. Adam
era aici.
Dar nu la liceu. Era cu un an mai mare decât mine şi, în acest
ultim an, ultimul meu an la liceu, el începuse cursurile universităţii
din oraş. Era la fără frecvenţă acum, fiindcă Shooting Star începea să
devină faimoasă. Trupa avea un contract cu o casă de discuri din
Seattle şi multe concerte live prin diverse oraşe. Aşa că, abia după ce
am primit un plic crem, cu antetul Şcolii Juilliard şi o scrisoare prin
care eram invitată la o audiţie, i-am mărturisit lui Adam că
trimisesem o cerere de înscriere şi primisem un răspuns care îmi
dădea dreptul să sper. I-am explicat cât de mulţi oameni nu ajung
nici măcar până la această etapă. La început, a fost copleşit, de parcă
nu-i prea venea să creadă. Apoi, a zâmbit trist.
— Yo Mama ar trebui să se ferească, a spus el.

Audiţiile se desfăşurau în San Francisco. În acea săptămână, tata


a avut o conferinţă importantă la şcoală şi n-a putut lipsi, iar mama
abia căpătase o nouă slujbă la agenţia de turism, aşa că bunica s-a
oferit să mă însoţească.
— O să fie un weekend al fetelor. Vom lua ceaiul la Fairmont. O
să căscăm gura la vitrinele din Union Square. Luăm feribotul şi
vizităm Alcatrazul. Vom fi nişte turiste oarecare.
Dar, cu o săptămână înainte de plecare, bunica s-a împiedicat de
rădăcina unui copac şi şi-a luxat glezna. A trebuit să i se pună totuşi
piciorul în ghips şi nu avea voie să umble. A existat un mic episod
de panică. Eu am zis că mă pot duce singură – cu maşina sau cu
trenul.
Dar bunicul a insistat să mă ducă el. Am mers cu camioneta lui.
N-am vorbit prea mult, ceea ce nu mă deranja, pentru că eram din
cale-afară de nervoasă. Frecam între degete un băţ pe care fusese o
îngheţată – talismanul norocos pe care mi-l dăduse Teddy înainte
— 35 —
de plecare.
— Baftă! îmi spusese el.
Eu şi bunicul am ascultat la radio muzică clasică şi comunicate
agricole, atunci când am reuşit să prindem câte un post. Altfel, am
stat în tăcere. Dar era o tăcere atât de liniştitoare, încât m-a făcut să
mă relaxez şi să mă simt mai apropiată de el decât dacă am fi avut o
discuţie oricât de prietenoasă.
Bunicul făcuse rezervări la un hotel cu adevărat simandicos şi a
fost amuzant să-l văd pe el în cizmele de cauciuc şi cămaşa flauşată
printre toate acele dantele, cravate elegante şi parfumuri fine. Dar
lui puţin îi păsa.
Audiţia a fost extenuantă. A trebuit să cânt cinci piese: un concert
de Şostakovici, două suite de Bach, Pezio Capriccioso a lui
Ceaikovski, care mi s-a părut aproape imposibil, şi o bucată pentru
violoncel din coloana sonoră a filmului Misiunea, de Ennio
Morricone, o alegere plăcută, dar riscantă, deoarece Yo-Yo Ma
fusese cel care cântase şi toată lumea avea să facă o comparaţie. Am
plecat de pe scenă cu picioarele tremurând şi cu subsuorile ude de
transpiraţie. Dar creierul îmi secreta endorfine în neştire, iar asta în
combinaţie cu o imensă senzaţie de uşurare mă făcea să fiu complet
buimacă.
— Vrei să vizităm oraşul? m-a întrebat bunicul cu buzele
arcuindu-se într-un zâmbet.
— Categoric!
Am făcut toate lucrurile pe care bunica promisese că le vom face.
Bunicul m-a dus să luăm ceaiul şi apoi la cumpărături, dar am
renunţat la rezervările pentru cină pe care bunicul le făcuse la un
restaurat pretenţios de pe Fisherman’s Wharf şi, în schimb, am
rătăcit prin Chinatown, căutând restaurantul în faţa căruia era cea
mai mare coadă de oameni care aşteptau şi am mâncat acolo.
Când am ajuns acasă, bunicul m-a îmbrăţişat. În mod normal,
avea obiceiul să-ţi strângă mâna sau, la ocazii speciale, să te bată pe
spate. Îmbrăţişarea lui a fost puternică şi afectuoasă, iar eu am ştiut
— 36 —
că este modul lui de a declara că s-a simţit extraordinar de bine.
— Şi eu la fel, bunicule, am şoptit.

3.47 p.m.

Tocmai m-au mutat de la Reanimare la Terapie intensivă. Este o


încăpere în formă de potcoavă, în care se află circa o duzină de
paturi şi o sumedenie de asistente care se agită permanent de colo-
colo, citind diagramele printate într-una de computerele care ne
monitorizează semnele vitale şi se află la picioarele paturilor. În
mijlocul camerei se află alte computere şi un mare birou la care stă o
asistentă.
Doi asistenţi se ocupă de mine, împreună cu doi doctori care fac
cu schimbul la nesfârşit. Unul dintre asistenţi este un bărbat
taciturn, cu pielea flască, păr blond şi mustaţă, şi nu-mi prea place
de el. Apoi, este o femeie cu pielea atât de neagră, încât pare
albastră, şi voce cântată. Îmi spune „scumpo” şi aranjează mereu
pătura în jurul meu, deşi eu, fiind nemişcată, nu o deranjez din loc.
Sunt aşa de multe tuburi ataşate de trupul meu, încât nu pot să le
număr pe toate: unul îmi iese din gât, respirând pentru mine, altul
mi-a fost băgat pe nas pentru a-mi menţine stomacul gol, cel din
venă este pentru hidratare, în vezică – pentru urinare, câteva sunt
lipite de piept pentru a înregistra bătăile inimii, iar altul este ataşat
de un deget pentru a-mi monitoriza gradul de oxigenare sanguină şi
saturare a hemoglobinei. Ventilatorul care mă ajută să respir susură
într-un ritm liniştitor, ca un metronom – inspiraţie, expiraţie,
inspiraţie, expiraţie.
Cu excepţia doctorilor, a asistentelor şi a cuiva de la Serviciile
sociale, nimeni nu a intrat să mă vadă. Asistenta socială le vorbeşte
bunicilor pe un ton coborât şi compătimitor. Le zice că starea mea
este „gravă”. Nu sunt tocmai sigură ce vrea să spună cu acest
cuvânt. La televizor, pacienţii sunt întotdeauna fie în stare critică, fie

— 37 —
stabilizaţi. Grav10 nu sună a bine. Când lucrurile sunt grave, ajungi
în mormânt.
— Aş vrea să putem face ceva, zice bunica. Mă simt atât de
inutilă dacă doar stau şi aştept.
— O să întreb dacă o puteţi vedea în curând, spune femeia. Are
părul gri, cu bucle mici şi o pată de cafea pe bluză. Chipul ei este
amabil.
— Deocamdată, este sedată în urma operaţiei şi respiraţia îi este
asistată în vreme ce trupul i se vindecă de traumatism. Dar, chiar şi
pentru pacienţii aflaţi în comă, poate fi bine să audă vocile celor
dragi.
Drept răspuns, bunicul geme.
— Există persoane pe care le-aţi putea suna? întreabă asistenta
socială. Rude care ar dori să vă fie alături? Înţeleg că trebuie să fie
cumplit pentru dumneavoastră, dar, cu cât sunteţi mai puternici, cu
atât o ajutaţi mai mult pe Mia.
Tresar când îmi aud numele. Este o bruscă aducere aminte a
faptului că ei despre mine vorbesc. Bunica îi spune femeii numele a
diverşi oameni care sunt deja în drum spre spital – mătuşi, unchi.
Nu aud pomenindu-se numele lui Adam.
Adam este singurul pe care chiar vreau să-l văd. Aş vrea să ştiu
unde se află, pentru a încerca să mă duc acolo. Habar n-am cum va
afla despre mine. Bunicii n-au numărul lui de telefon. Nu au
telefoane mobile, aşa că el nu-i poate suna. Şi nici nu ştiu cum ar
putea afla că trebuie să-i sune. Oamenii care în mod normal ar fi în
măsură să-i transmită informaţia că mi s-a întâmplat ceva nu mai
pot să o facă.
Mă aplec peste forma fără viaţă şi plină de tuburi care sunt eu.
Pielea îmi este cenuşie. Pleoapele îmi sunt coborâte, iar pe ele sunt
aplicate două fâşii de leucoplast. Aş vrea să le îndepărteze cineva.

10 În engleză, „grave” înseamnă şi „grav”, dar şi „mormânt” (n.tr.).


— 38 —
Mi se pare că mă mănâncă pielea din cauza lor. Asistenta cea
drăguţă se năpusteşte spre mine. În buzunarul uniformei are
acadele, chiar dacă acesta nu este un salon de pediatrie.
— Ce mai faci, scumpo? mă întreabă ea de parcă tocmai ne-am
ciocnit într-un magazin alimentar.

***
Relaţia dintre mine şi Adam nu a început foarte lin. Bănuiesc că
îmi formasem credinţa că dragostea învinge totul. Şi, în momentul
când am plecat de la concertul lui Yo-Yo Ma, cred că amândoi ştiam
deja că eram pe cale de a ne îndrăgosti. M-am gândit că această
etapă reprezenta o provocare. În cărţi şi în filme, poveştile se
termină întotdeauna când cei doi se sărută pentru prima oară.
Partea cu „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” este
presupusă de la sine.
În cazul nostru, nu s-a întâmplat chiar aşa. Faptul că proveneam
din zone atât de îndepărtate ale universului social a creat anumite
probleme. Am continuat să ne vedem în sălile de muzică ale
liceului, dar aceste întâlniri au fost platonice, de parcă niciunul
dintre noi nu voia să strice un lucru bun. Dar, când ne întâlneam în
alte locuri din şcoală – când stăteam împreună la bufet sau studiam
stând unul lângă altul pe quad, într-o zi însorită –, ceva nu era în
regulă. Ne simţeam stânjeniţi. Conversaţia era formală. Unul dintre
noi spunea ceva exact când celălalt începea să zică altceva.
— Spune tu, îl îndemnam eu.
— Ba nu, tu, zicea Adam.
Politeţea era dureroasă. Doream să scap de ea, să revenim la
strălucirea nopţii concertului, dar nu eram sigură cum să o fac.
Adam m-a invitat să-i văd trupa cântând. A fost chiar mai rău
decât la şcoală. Dacă în familie mă simţeam ca un peşte pe uscat,
printre prietenii lui Adam m-am simţit ca un peşte pe Marte. Era
întotdeauna înconjurat de oameni relaxaţi, plini de viaţă, de fete
drăguţe, cu părul vopsit şi piercinguri, de tipi distanţi, care se
— 39 —
însufleţeau când Adam discuta cu ei în limbajul celor pasionaţi de
rock. Eu nu puteam să mă comport ca un fan. Şi nu cunoşteam deloc
limbajul lor. Ar fi trebuit să-l înţeleg, fiind eu însămi o muziciană şi
fiica tatei, dar nu era cazul. Era ca şi cum vorbitorii dialectului
mandarin înţeleg ceva cantoneză, dar nu chiar, deşi lumea
presupune că toţi chinezii pot comunica unul cu celălalt, însă
mandarina şi cantoneza sunt diferite de fapt.
Îmi era groază să mă duc la spectacole cu Adam. Nu din pricină
că eram geloasă. Sau că nu mă preocupa genul lui de muzică. Îmi
plăcea să-l văd cântând. Când se afla pe scenă, chitara parcă
devenea o a treia mână, o extensie naturală a trupului său. Şi apoi,
când venea în culise, era transpirat, dar era o sudoare atât de curată,
încât ceva din mine dorea să i-o lingă de pe obraz, de parcă ar fi fost
o acadea. Totuşi, n-am făcut-o niciodată.
Odată ce fanii şi-ar fi făcut apariţia, eu m-aş fi retras. Adam m-ar
fi adus înapoi, şi-ar fi petrecut un braţ în jurul taliei mele, dar eu m-
aş fi desprins şi m-aş fi îndreptat din nou către un colţ întunecat.
— Nu îţi mai place de mine? m-a dojenit Adam după un
spectacol. Glumea, dar am perceput durerea din spatele întrebării
care m-a luat pe nepregătite.
— Nu ştiu dacă ar mai trebui să vin la spectacolele tale, am spus
eu.
— De ce nu? m-a întrebat el.
De data aceasta, nu s-a mai străduit să-şi ascundă tristeţea.
— Mă simt de parcă te-aş împiedica să te bucuri de toate astea.
Nu vreau să fii nevoit să-ţi faci griji din pricina mea.
Adam a zis că nu-l deranjează să-şi facă griji din pricina mea, dar
mi-am dat seama că nu era în totalitate adevărat.

Probabil că ne-am fi despărţit în acele prime săptămâni dacă n-ar


fi existat casa mea. Acasă, alături de familia mea, am găsit un teren
comun. După ce trecuse o lună de când eram împreună, l-am adus
pe Adam acasă, pentru o primă cină în familie. A stat cu tata, în
— 40 —
bucătărie, şi au vorbit despre muzica rock. M-am uitat la ei şi tot n-
am înţeles jumătate din ce discutau, dar, spre deosebire de ceea ce
se întâmpla la spectacole, nu m-am simţit exclusă.
— Joci baschet? a întrebat tata. Când venea vorba de urmărit vreo
transmisiune sportivă, tata era un fanatic al baseballului, dar, de
jucat, îi plăcea la nebunie să joace baschet.
— Sigur, a spus Adam. Dar nu mă pricep foarte bine.
— Nu-i nevoie să joci foarte bine, trebuie doar să-l iei în serios.
Vrei să facem un joc rapid? Văd că porţi bascheţi, a zis tata privind
încălţările Converse ale lui Adam. Apoi, s-a întors către mine. Te
superi?
— Deloc, am spus eu zâmbind. Pot să exersez în timp ce voi
jucaţi.
S-au dus în curtea şcolii elementare din apropiere. După
patruzeci şi cinci de minute, s-au întors. Adam era acoperit de o
transpiraţie strălucitoare şi părea puţin ameţit.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Te-a dovedit bătrânul?
Adam a încuviinţat şi a negat în acelaşi timp.
— Ei bine, da. Dar nu-i vorba de asta. O albină m-a înţepat în
palmă în vreme ce jucam. Tatăl tău mi-a luat mâna şi a supt veninul.
Am dat din cap. Acesta era un lucru pe care îl învăţase de la
bunicul şi, chiar dacă nu funcţiona în cazul şerpilor-cu-clopoţei, era
bun pentru înţepăturile de albine. Astfel, scoţi acul şi veninul,
rămânând doar o uşoară mâncărime.
Adam a zâmbit ruşinat. S-a aplecat şi mi-a şoptit la ureche:
— Cred că sunt puţin cam entuziasmat de faptul că am devenit
mai intim cu tatăl tău decât de tine.
Am râs auzind aceste cuvinte. Dar, într-un fel, era adevărat. În
cele câteva săptămâni de când eram împreună, nu făcusem mai
mult decât să ne sărutăm. Nu că eram vreo mironosiţă. Eram
virgină, dar, în mod cert, nu şi obsedată să rămân astfel. Iar Adam
clar nu era virgin. Motivul era că în sărutările noastre se regăsea
aceeaşi politeţe dureroasă din conversaţii.
— 41 —
— Poate că ar trebui să remediem acest lucru, am murmurat eu.
Adam şi-a ridicat sprâncenele într-o întrebare mută. Drept
răspuns, am roşit. În timpul cinei, ne-am zâmbit unul altuia în
vreme ce îl ascultam pe Teddy care sporovăia despre oasele de
dinozaur pe care se pare că le dezgropase din curte, în acea după-
amiază. Tata făcuse faimoasa lui friptură marinată, care era felul
meu preferat de mâncare, dar nu-mi era poftă. Plimbam mâncarea
prin farfurie, sperând că nimeni nu va băga de seamă. În tot acest
timp, un mic bâzâit se intensifica în capul meu. M-am gândit la
diapazonul pe care îl foloseam ca să îmi acordez violoncelul. Dacă îl
loveai, începea să vibreze, făcând să se audă nota la – vibraţie care
creştea şi creştea, până când seria armonică umplea toată camera.
Acesta a fost efectul pe care zâmbetul lui Adam l-a avut asupra mea
de-a lungul cinei.

După ce am mâncat, Adam s-a uitat rapid la descoperirile fosile


ale lui Teddy, apoi ne-am dus sus, în camera mea şi am închis uşa.
Kim nu are voie să stea în casă singură cu un băiat – nu că o
asemenea ocazie s-ar fi ivit vreodată. Părinţii mei n-au stabilit
niciodată vreo regulă în această privinţă, dar am impresia că ştiau
ce se petrece între mine şi Adam şi, chiar dacă tatei îi plăcea să joace
rolul părintelui desăvârşit, în realitate, el şi mama erau naivi când
venea vorba despre iubire.
Adam s-a întins pe patul meu, cu mâinile sub cap. Toată faţa lui
zâmbea – ochii, nasul, gura.
— Cântă-mi, a spus el.
— Ce anume?
— Cântă-mi ca un violoncel.
Am început să protestez că era o aiureală, dar apoi mi-am dat
seama că avea sens. M-am îndreptat către şifonier şi am luat un
arcuş.
— Scoate-ţi cămaşa, am rostit eu cu voce tremurată.
Adam şi-a scos-o. Era slab, dar surprinzător de bine construit. Aş
— 42 —
fi fost în stare să petrec douăzeci de minute admirându-i conturul şi
formele pieptului. Dar el mă dorea mai aproape. Eu voiam să fiu
mai aproape.
M-am aşezat lângă el, pe pat, perpendicular pe şoldurile lui, aşa
încât trupul lui lung era întins în faţa mea. Arcuşul a vibrat când l-
am pus pe pat. Am întins mâna şi am dezmierdat capul lui Adam
de parcă erau strunele violoncelului. A zâmbit din nou şi a închis
ochii. M-am relaxat puţin. M-am jucat cu urechile lui de parcă erau
tastiera violoncelului, apoi l-am gâdilat în vreme ce el râdea uşor.
Mi-am pus două degete pe mărul lui Adam. Apoi, trăgând adânc
aer în piept, ca să-mi fac curaj, mi-am coborât mâna spre pieptul lui.
Mi-am plimbat degetele în sus şi în jos pe trupul lui, concentrându-
mă asupra muşchilor săi, considerându-l pe fiecare câte o coardă a
violoncelului – la, sol, do, re. Mi-am trecut vârful degetelor de-a
lungul fiecăruia, pe rând. Adam a tăcut, de parcă se concentra
asupra unui lucru neştiut.
Am luat arcuşul şi i-am mângâiat şoldurile, acolo unde mi-am
imaginat că ar fi căluşul violoncelului. La început, am cântat uşor,
apoi cu mai multă forţă şi viteză, pe măsură ce cântecul din mintea
mea creştea în intensitate. Adam stătea perfect nemişcat, gemând
uşor. Am privit arcuşul, mi-am privit mâinile, m-am uitat la chipul
lui Adam şi am simţit cum mă cuprinde un val de iubire, de dorinţă
şi o senzaţie necunoscută, de putere. Nu ştiusem că sunt în stare să
fac pe cineva să se simtă în felul acesta.
Când am terminat, el s-a ridicat şi m-a sărutat îndelung şi cu
pasiune.
— Este rândul meu, a zis el.
M-a ridicat în picioare, mi-a tras puloverul peste cap şi mi-a dat
jos pantalonii. Apoi, s-a lăsat pe pat şi m-a aşezat în poala lui. La
început, doar m-a ţinut în braţe. Am închis ochii şi am încercat să-i
simt pe ai lui privindu-mi trupul, văzându-mă aşa cum nimeni nu
mă văzuse vreodată.
După aceea, a început să cânte.
— 43 —
A mângâiat coardele din partea de sus a pieptului meu,
gâdilându-mă şi făcându-mă să râd. Apoi, mâinile sale au coborât
blând. Am încetat să mai chicotesc. Sunetul diapazonului s-a
intensificat, vibraţiile sale devenind tot mai intense de fiecare dată
când Adam mă atingea într-un loc nou.
După un timp, a trecut la un fel de gen spaniol de interpretare,
ciupind strunele. Şi-a trecut degetele ca peste o claviatură,
dezmierdându-mi părul, chipul şi gâtul. Mi-a ciupit uşor pieptul şi
burta, dar îi simţeam atingerea şi în alte locuri, nu doar acolo unde i
se aflau mâinile. În timp ce continua să cânte, forţa s-a amplificat,
sunetul diapazonului a luat-o razna complet, răspândind vibraţii
peste tot, până când întreg corpul meu a început să vâjâie, până
când am rămas fără suflare. Şi, când am simţit că nu mai suport,
vârtejul de senzaţii a atins un crescendo ameţitor, făcând fiecare
nerv să-mi vibreze la intensitate maximă.
Am deschis ochii, savurând pacea caldă care se revărsa asupra
mea. Am început să râd. Şi Adam a început să râdă. Ne-am mai
sărutat o vreme, apoi a trebuit să plece acasă.
În vreme ce îl conduceam spre maşină, am vrut să-i spun că îl
iubesc. Dar părea un clişeu după tot ceea ce tocmai făcuserăm. Aşa
că am aşteptat şi i-am zis a doua zi.
— Asta-i o adevărată uşurare. M-am gândit că s-ar putea doar să
te foloseşti de mine pentru sex, a glumit el zâmbind.
După aceea, am mai avut probleme, dar excesul de politeţe nu a
fost una dintre ele.

4.39 p.m.

O adevărată mulţime este acum în jurul meu. Bunica şi bunicul.


Unchiul Greg. Mătuşa Diane. Mătuşa Kate. Verii mei Heather şi
John, şi David. Tata este unul dintre cei cinci fraţi, aşa că mai am
multe alte rude. Nimeni nu vorbeşte despre Teddy, ceea ce mă face

— 44 —
să cred că nu se află aici. Probabil că a rămas la celălalt spital, fiind
îngrijit de Willow.
Rudele se adună în sala de aşteptare a spitalului. Nu în cea mică,
de la etajul unde se află Chirurgia şi unde au aşteptat bunicii în
timp ce eram operată, ci într-una mai mare, de la parter, care este
decorată cu gust, în nuanţe de mov şi în care se află fotolii, canapele
confortabile şi reviste ale căror numere sunt aproape recente. Toţi
vorbesc încă în şoaptă, de parcă vor să fie respectuoşi faţă de alţi
oameni, deşi în sala de aşteptare se află numai familia mea. Totul
este atât de serios, parcă prevestitor de rău. Mă întorc pe hol, ca să
iau o pauză.
Sunt atât de bucuroasă când soseşte Kim – fericită la vederea
imaginii familiare a părului ei negru strâns în coadă. Întotdeauna, îl
poartă strâns în coadă, dar, în fiecare zi, până la prânz, buclele şi
cârlionţii părului ei aspru reuşesc să evadeze – mici şuviţe rebele.
Dar ea refuză să se dea bătută şi, în fiecare dimineaţă, şi-l strânge
din nou.
Mama lui Kim a venit şi ea. Nu o lasă pe Kim să conducă pe
distanţe lungi şi presupun că, după ceea ce s-a întâmplat, nu ar fi
făcut o excepţie tocmai astăzi. Doamna Schein are faţa roşie şi
pătată, de parcă plânsese sau este pe cale să o facă. Ştiu asta pentru
că de multe ori am văzut-o plângând. Este foarte emotivă. Kim îi
spune „regina dramei”.
— Gena evreiască maternă este de vină. Nu se poate controla.
Presupun că şi eu voi deveni la fel într-o bună zi, recunoaşte Kim.
Totuşi, Kim îi este complet opusă, atât de veselă şi amuzantă,
încât mereu trebuie să le spună „glumesc” oamenilor care nu pricep
umorul ei sarcastic. Aşa că nu mi-o pot imagina devenind vreodată
ca mama ei. Însă nu am prea mulţi termeni de comparaţie. În oraşul
nostru nu se află prea multe mame evreice, iar la şcoală nu sunt
mulţi elevi evrei. Iar cei care sunt evrei sunt de obicei doar pe
jumătate, ceea ce înseamnă doar că, pe lângă pomul de Crăciun, au
şi un menorah.
— 45 —
Dar Kim este o evreică autentică. Uneori, am luat cina cu familia
ei vineri seara, iar ei au aprins lumânări, au pus pe masă pâine
împletită şi au băut vin (singurul prilej cu care mi-o pot imagina pe
nevrotica doamnă Schein permiţându-i lui Kim să bea). Se aştepta
de la Kim să se întâlnească doar cu băieţi evrei, ceea ce înseamnă că
nu se întâlneşte cu nimeni. Ea glumeşte, spunând că acesta este
motivul pentru care familia ei s-a mutat aici, dar, în realitate, tatăl ei
a fost angajat să conducă o uzină producătoare de computere. Când
a împlinit doisprezece ani, i s-a organizat o ceremonie de bat
mitzvah11 la un templu din Portland şi, în timpul ceremoniei de
aprindere a lumânărilor, eu am aprins una dintre ele. În fiecare
vară, se duce în tabăra evreiască din New Jersey. Se numeşte Tabăra
Torah Habonim, dar Kim îi spune „Tora desfrânata”, pentru că,
toată vara, copiii nu fac altceva decât să se combine între ei.
— Cam ca în taberele de muzică, glumea ea, deşi cursurile mele
de muzică n-aveau nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în filmul
Plăcinta americană.
Acum, Kim este nervoasă. Merge grăbită, la vreo trei metri în faţa
mamei sale. Umerii i se înalţă brusc, de parcă ar fi o mâţă care
tocmai a zărit un câine. Se răsuceşte pentru a da piept cu mama ei.
— Potoleşte-te! îi cere Kim. La naiba, dacă eu nu plâng, ţie în
niciun caz nu-ţi este permis.
Kim nu vorbeşte urât niciodată. Aşa că acest lucru mă şochează.
— Dar, protestează doamna Schein, cum poţi fi atât de… –
suspină ea – … calmă când…
— Taci! se răsteşte Kim. Mia trăieşte încă. Deci n-am de gând să
mă isterizez. Şi, dacă eu nu mă isterizez, n-o s-o faci nici tu!
Kim porneşte grăbită în direcţia sălii de aşteptare, iar mama ei o
urmează vlăguită. Când ajung acolo şi îmi văd familia adunată,

11La doisprezece ani, în religia iudaică, fetele ajung la majoratul moral şi spiritual,
sărbătorit prin ceremonia de bat mitzvah. În cazul băieţilor, acest lucru se
întâmplă la treisprezece ani, iar ceremonia se numeşte bar mitzvah. (n.tr.).
— 46 —
doamna Schein începe să ofteze.
De data aceasta, Kim nu o repede. Dar urechile i se înroşesc şi de
aceea ştiu că este furioasă.
— Mamă, te las aici. Mă duc să mă plimb. Mă întorc mai târziu.
O urmez pe coridor. Rătăceşte prin holul principal, dă o raită pe
la magazinul cu cadouri, se duce la bufet. Priveşte lista cu
dispunerea secţiilor din spital. Cred că ştiu chiar înaintea ei încotro
vrea să se îndrepte.
La subsol se află o micuţă capelă. Este linişte acolo, cam ca într-o
bibliotecă. Există scaune pluşate, la fel ca într-un cinematograf şi, în
surdină, se aude muzică New Age.
Kim se prăbuşeşte pe un scaun. Îşi scoate haina neagră şi
catifelată pentru care am invidiat-o chiar de când şi-a cumpărat-o
dintr-un mall mic din New Jersey, când s-a dus să-şi viziteze
bunicii.
— Îmi place Oregonul, spune ea cu o tentativă de râs care
seamănă mai mult a sughiţ.
După tonul sarcastic, îmi dau seama că mi se adresează mie, nu
lui Dumnezeu.
— Asta este părerea spitalului despre universalitatea religiei.
Face un gest cu mâna, arătând spre capelă. Pe perete se află un
crucifix, un steag pe care se află o cruce drapează altarul, iar în
spate există câteva picturi ale Madonei cu Pruncul.
— Avem şi o simbolică Stea a lui David, spune ea arătând steaua
cu şase colţuri de pe perete. Dar cum rămâne cu musulmanii? Nu
există niciun covor de rugăciune şi nimic care să indice încotro este
Mecca. Şi budiştii? Chiar n-au fost în stare să facă rost de un gong?
Cred că în Portland sunt oricum mai mulţi budişti decât evrei.
Mă aşez pe un scaun de lângă ea. Mi se pare atât de firesc modul
în care Kim vorbeşte cu mine, la fel ca întotdeauna. În afară de
paramedicul care mi-a spus să rezist şi de asistenta care mă tot
întreabă ce mai fac, nimeni nu mi-a vorbit de când s-a petrecut
accidentul. Vorbesc despre mine.
— 47 —
N-am văzut-o niciodată pe Kim rugându-se. Adică, s-a rugat la
bat mitzvahul ei şi rosteşte binecuvântarea la cina de Sabat, dar asta
doar pentru că trebuie să o facă. În general, nu acordă prea mare
importanţă religiei. Dar, după ce vorbeşte o vreme cu mine, închide
ochii şi murmură ceva într-o limbă pe care nu o înţeleg.
Deschide ochii şi îşi frecă mâinile de parcă ar vrea să zică:
„Destul!” Apoi, se răzgândeşte şi adaugă o ultimă rugăminte.
— Te rog, nu muri. Înţeleg de ce ai vrea să o faci, dar gândeşte-te
şi la asta: dacă mori, la şcoală o să se facă una dintre acele
comemorări de prost gust, gen prinţesa Diana, iar toată lumea o să
pună flori şi lumânări, şi bileţele lângă dulapul tău. Îşi şterge o
lacrimă trădătoare cu dosul palmei. Ştiu că ai detesta genul acesta
de manifestări.

***
Poate că s-a întâmplat fiindcă semănam foarte mult. Îndată ce
Kim a intrat în scenă, toată lumea a presupus că suntem cele mai
bune prietene. Şi asta doar pentru că amândouă eram brunete,
tăcute, studioase şi, cel mai ciudat, serioase. De fapt, nici una nu era
o elevă strălucită (aveam note doar medii spre mari) şi nici din
calea-afară de serioasă. Eram serioase în legătură cu anumite lucruri
– muzica, în cazul meu, arta şi fotografia, în cazul ei –, dar, în lumea
simplistă a vârstei noastre, asta era suficient să ne diferenţieze ca pe
un soi de gemeni bivitelini.
Foarte curând, toată lumea a considerat că ne potrivim împreună.
În cea de-a treia zi de şcoală a lui Kim, ea a fost singura persoană
care s-a oferit să fie căpitanul echipei de fotbal într-un meci la ora de
educaţie fizică, lucru pe care l-am considerat mai mult decât o
linguşeală din partea ei. În timp ce ea se îmbrăca în tricoul roşu,
antrenorul s-a uitat prin clasă pentru a alege căpitanul de rezervă al
echipei, iar privirea lui s-a oprit asupra mea, cu toate că eram una
dintre cele mai puţin sportive fete. În vreme ce mă duceam să-mi
iau tricoul, am trecut pe lângă Kim murmurându-i: „Mersi mult”.
— 48 —
În săptămâna următoare, profesorul nostru de engleză ne-a pus
să scriem împreună un comentariu despre Să ucizi o pasăre
cântătoare. Ne-am aşezat una în faţa celeilalte şi am păstrat o tăcere
îngheţată timp de circa zece minute. În cele din urmă, am spus:
— Cred că ar trebui să vorbim despre rasismul din vechiul Sud
sau ceva asemănător.
Kim şi-a dat ochii peste cap într-un mod care m-a făcut să-mi
doresc să arunc cu un dicţionar în ea. Am fost luată pe nepregătite
de faptul că deja o uram atât de intens.
— Am citit această carte când eram la fosta scoală, a zis ea.
Rasismul este oarecum evident. Cred că mai importantă e bunătatea
oamenilor. Sunt ei buni în mod natural şi devin răi din pricina unor
prejudecăţi precum rasismul sau suntem fundamental răi şi trebuie
să ne străduim din răsputeri să nu fim aşa?
— Oricum, am spus eu. Este o carte proastă.
Nu ştiam de ce am rostit aceste cuvinte, pentru că, de fapt, îmi
plăcuse în mod deosebit şi vorbisem cu tata despre ea. Şi el o
discutase la cursurile sale. Am urât-o pe Kim şi mai mult fiindcă mă
făcuse să trădez o carte pe care o îndrăgeam.
— Bine. Atunci, o să mergem pe ideea ta, a acceptat Kim şi, când
ne-am ales cu un B minus, a părut să jubileze la vederea
calificativului mediocru.
După asta, n-am mai vorbit. Acest lucru nu i-a împiedicat pe
profesori să ne cupleze în diverse ocazii şi pe colegi să presupună că
suntem prietene. Cu cât se întâmpla mai des, cu atât detestam mai
mult situaţia – şi una pe cealaltă. Cu cât lumea insista mai mult să
ne asocieze, cu atât ne distanţam mai mult una de alta – întorcându-
ne una împotriva celeilalte. Am încercat să pretindem că nu există
cealaltă, chiar dacă soarta insista să ne tot apropie.
M-am simţit obligată să inventariez motivele pentru care o uram
pe Kim: Făcea pe grozava. Era enervantă. Îi plăcea să se dea în
spectacol. Mai târziu, am aflat că şi ea făcuse acelaşi lucru în
privinţa mea, deşi principalul ei reproş a fost că eram o ticăloasă. Şi,
— 49 —
într-o zi, chiar mi-a scris asta. La ora de engleză, cineva mi-a pasat
cu piciorul un bileţel împăturit, care s-a oprit chiar lângă pantoful
meu drept. L-am ridicat şi l-am desfăcut. Pe el scria: „Ticăloaso!”
Nimeni nu mă mai numise aşa vreodată şi, cu toate că m-am
înfuriat instantaneu, în adâncul sufletului, am fost oarecum flatată
la gândul că am stârnit o emoţie suficient de puternică, încât să se
manifeste printr-un asemenea apelativ. Oamenii îi spuneau adesea
mamei în acest fel, probabil pentru că nu era în stare să îşi ţină gura
şi putea fi brutal de sinceră atunci când nu era de acord cu tine.
Avea obiceiul să explodeze, iar apoi se domolea rapid. Oricum, nu
dădea doi bani pe faptul că oamenii o numeau „ticăloasă”.
— Este un sinonim pentru „feministă”, mi-a zis ea cu mândrie.
Până şi tata îi spunea aşa câteodată, dar întotdeauna în glumă, cu
sens apreciativ. Niciodată, în timpul unei certe. Ştia că nu era
indicat.
Mi-am ridicat privirea din cartea de gramatică. Exista o singură
persoană care mi-ar fi putut trimite acest bileţel, dar totuşi nu îmi
prea venea să cred. M-am uitat prin clasă. Toată lumea citea. Cu
excepţia lui Kim. Urechile ei erau atât de roşii, încât părea că şi
rebelele şuviţe de păr negru se înroşiseră. Se uita la mine. Poate că
aveam eu unsprezece ani şi eram puţin cam imatură din punct de
vedere social, dar recunoşteam o provocare ce îmi era adresată şi nu
puteam decât să răspund la ea.
După ce am mai crescut, ne plăcea să glumim că am fost atât de
fericite pentru că ne-am bătut. Nu doar că aşa s-a cimentat prietenia
noastră, dar am avut ocazia primei şi probabil unicei încăierări
serioase. Când altcândva două fete ca noi ar fi ajuns să se ia la
bătaie? Mă mai luptam pe podea cu Teddy şi uneori îl ciupeam, dar
o bătaie cu pumnii? El era doar un bebeluş şi, chiar dacă ar fi fost
mai mare, aveam cumva sentimentul că îmi este pe jumătate frate,
pe jumătate propriul copil. Începusem să am grijă de el la doar
câteva săptămâni după ce se născuse. N-aş fi putut niciodată să-i fac
rău în felul acesta. Iar Kim, copil singur la părinţi, n-avea fraţi cu
— 50 —
care să se bată. Poate doar în tabără să se fi amestecat într-o
încăierare, dar consecinţele ar fi fost cumplite: ore lungi petrecute la
seminarii de rezolvare a conflictelor, în tovărăşia consilierilor şi a
unui rabin.
— Cei din neamul meu ştiau să lupte împotriva oricui, însă cu
vorbe, cu multe, foarte multe vorbe, mi-a spus ea odată.
Dar, în acea zi de toamnă, ne-am bătut cu pumnii. După ce a
sunat clopoţelul care anunţa sfârşitul zilei, fără un cuvânt, ne-am
dus pe terenul de joacă şi am lăsat rucsacurile să cadă la pământ,
care era ud din cauza burniţei sâcâitoare care cursese întruna. S-a
repezit la mine ca un taur şi m-a lovit în piept cu o forţă care a făcut
să mi se taie respiraţia. Am izbit-o în cap cu pumnul strâns, aşa cum
fac bărbaţii. O mulţime de copii s-au adunat în jurul nostru pentru a
admira spectacolul. Bătaia era o chestie destul de rară în şcoala
noastră. O bătaie între fete – ceva cu totul special. Iar una dintre
eleve friza deliciul absolut.
Până să ne separe profesorii, jumătate din elevii clasei a şasea ne
priveau (de fapt, cercul format în jurul nostru îi alertase pe cei care
supravegheau terenul de joacă de faptul că se petrece ceva acolo).
Bătaia s-a încheiat la egalitate, presupun. Eu m-am ales cu o buză
tăiată şi o încheietură zgâriată, ultima din vina mea – am vrut să o
lovesc pe Kim în umăr, am ratat şi am izbit stâlpul care susţinea
fileul de volei. Kim a avut un ochi umflat şi o zgârietură urâtă pe
coapsă – rezultat al căzăturii pe propriul rucsac în vreme ce încerca
să mă lovească.
Nu a existat o împăcare spontană, iar relaţia dintre noi s-a
detensionat de la sine. Imediat ce profesorii ne-au despărţit, eu şi
Kim ne-am uitat una la alta şi am izbucnit în râs. După ce am scăpat
din biroul directorului, ne-am îndreptat încet spre casă. Kim mi-a
spus că singurul motiv pentru care s-a oferit să fie căpitan al echipei
l-a reprezentat faptul că, dacă faci asta la începutul anului şcolar,
antrenorii au tendinţa să ţină minte acest lucru, iar pe viitor nu te
vor mai alege (un truc folositor, la care am apelat ulterior). I-am
— 51 —
explicat că, de fapt, sunt de acord cu ea în privinţa cărţii Să ucizi o
pasăre cântătoare, care era unul dintre romanele mele favorite. Şi asta
a fost tot. Am devenit prietene, cum toată lumea presupusese că
suntem. Niciodată nu ne-am mai lovit una pe cealaltă şi, cu toate că
am avut destule dispute verbale, întotdeauna sfârşeam prin a
izbucni în râs, la fel cum s-a încheiat şi bătaia noastră.
După marea noastră încăierare, doamna Schein a refuzat să o lase
pe Kim să vină acasă la mine, convinsă că fiica ei se va întoarce în
cârje. Mama s-a oferit să se ducă la ea, ca să aplaneze situaţia, dar
cred că şi eu, şi tata am realizat că, dat fiind temperamentul ei,
misiunea diplomatică s-ar fi putut încheia cu un ordin de restricţie
împotriva familiei noastre. În cele din urmă, tata a invitat familia
Schein la o cină cu pui fript, dar totuşi se vedea că doamna Schein
ne priveşte cu suspiciune.
— Deci lucraţi într-un magazin de discuri în timp ce studiaţi
pentru a deveni profesor? Şi mai şi gătiţi? Ce neobişnuit, i-a zis ea
tatei.
Domnul Schein a declarat că părinţii mei sunt oameni decenţi, iar
familia noastră nu este violentă, aşa că i-a spus mamei lui Kim că ar
trebui să îi dea voie să vină în vizită la mine.
În cele câteva luni pe care le-am mai petrecut în clasa a şasea, eu
şi Kim n-am mai fost considerate „fete bune”. Evident, au circulat
poveşti despre bătaia noastră – coaste fracturate, unghii rupte,
muşcături. Dar, când am revenit la şcoală după vacanţa de iarnă,
totul a fost uitat. Eram din nou fetele bune, nedespărţite, brunete şi
tăcute.
Nu ne mai păsa. De fapt, acea reputaţie ne-a fost de folos. Dacă,
de exemplu, lipseam amândouă în aceeaşi zi, lumea presupunea
automat că am luat vreun virus una de la alta, nu că am chiulit
pentru a vedea filme difuzate la cursul de artă cinematografică de la
universitate. Când, în glumă, cineva a scos şcoala la vânzare,
acoperind-o cu anunţuri şi postând o ofertă pe eBay, suspiciunile s-
au îndreptat către Nelson Baker şi Jenna McLaughlin, nu spre noi.
— 52 —
Chiar dacă am recunoscut că farsa ne aparţine – după cum
plănuiserăm în caz că altcineva ar fi fost acuzat –, ne-a fost greu să-i
convingem că într-adevăr noi comiseserăm pozna. Acest lucru o
făcea întotdeauna pe Kim să râdă.
— Oamenii cred doar ceea ce vor să creadă, spunea ea.

4.47 p.m.

Odată, mama m-a strecurat într-un cazinou. Mergeam în vacanţă


la Crater Lake şi ne-am oprit într-o staţiune din rezervaţia indiană
pentru a lua prânzul. Mama s-a hotărât să joace puţin, iar eu m-am
dus cu ea în timp ce tata a rămas cu Teddy, care dormea în scaunul
lui special. Mama s-a aşezat la o masă de blackjack. Dealerul s-a
uitat la mine, apoi la mama, care a răspuns privirii lui oarecum
suspicioase cu una suficient de tăioasă pentru a tăia diamante,
urmată de un zâmbet mai strălucitor decât orice piatră preţioasă.
Dealerul i-a surâs tâmp şi nu a scos o vorbă. Fascinată, am urmărit-o
pe mama cum joacă. Mi s-a părut că ne aflăm acolo de vreo
cincisprezece minute, dar, când tata şi Teddy au venit să ne caute,
amândoi erau morocănoşi. S-a dovedit că ne aflam acolo de peste o
oră.

La Terapie intensivă este în felul următor. Habar n-ai ce oră este


sau câtă vreme a trecut. Nu există lumină naturală. Şi există un
permanent zgomot de fond, doar că, în locul bipurilor electronice
făcute de maşinile de jocuri de noroc şi a clinchetului vesel al
monedelor tocmai câştigate, se aude murmurul şi zbârnâitul
echipamentelor medicale, foşnetul paginilor printate într-una şi
conversaţia neîntreruptă a asistentelor.
Nu sunt chiar sigură de cât timp mă aflu aici. Cu puţină vreme în
urmă, asistenta care îmi plăcea, cea cu voce cântată, a spus că se
duce acasă.

— 53 —
— Mă întorc mâine şi vreau să te găsesc aici, scumpo, a zis ea.
La început, m-am gândit că era ciudat. N-ar fi vrut să mă aflu
acasă sau transferată în altă secţie a spitalului? Dar apoi am realizat
că sensul era că vrea să mă vadă aici, nu moartă.
Doctorii tot vin la patul meu, îmi ridică pleoapele şi îmi bagă câte
o lanternă în ochi. Sunt brutali şi grăbiţi, de parcă nu consideră că
pleoapele merită a fi tratate cu blândeţe. Gestul lor te face să pricepi
cât de rar în viaţă atingem pleoapele altcuiva. Poate că părinţii îţi
vor ridica o pleoapă pentru a scoate un fir de praf sau poate că
iubitul ţi le va săruta delicat ca un fluture, chiar înainte ca tu să te
cufunzi în somn. Dar pleoapele nu sunt precum coatele sau
genunchii, sau umerii, părţi ale trupului obişnuite să fie bruscate.
Asistenta socială se află lângă mine acum. Îmi priveşte fişa şi
vorbeşte cu una dintre asistentele care, în mod normal, stă la biroul
mare din mijlocul salonului. Sunt uimitoare modurile în care eşti
supravegheat aici. Dacă nu îţi bagă lanterne în ochi sau nu studiază
printurile care ies într-una din imprimantele de lângă pat, îţi
urmăresc semnele vitale pe monitorul computerului central. În caz
că este ceva oarecum în neregulă, unul dintre monitoare începe să
bipăie. Întotdeauna porneşte câte o alarmă pe undeva. La început,
acest lucru mă speria, dar acum pricep că, în jumătatea situaţiilor,
este vorba despre o proastă funcţionare a maşinilor, nu a oamenilor.
Asistenta socială pare atât de extenuată de parcă i-ar veni să se
întindă pe unul dintre paturile libere. Nu sunt singura pacientă de
care se ocupă. Toată după-amiaza, face naveta între bolnavi şi
familiile acestora. Ea reprezintă legătura dintre medici şi oameni, iar
efortul de a păstra echilibrul între aceste două lumi este vizibil.
După ce îmi studiază fişa şi vorbeşte cu asistentele, coboară la
familia mea, care a încetat să vorbească în şoaptă şi acum se ocupă
cu diverse activităţi, fiecare pe cont propriu. Bunica tricotează.
Bunicul se preface că doarme. Mătuşa Diana joacă sudoku. Verii
mei joacă pe rând un joc video, fără sonor.
Kim a plecat. Când s-a întors în sala de aşteptare, după ce a
— 54 —
vizitat capela, a găsit-o pe doamna Schein complet dărâmată. A
părut teribil de stânjenită şi a luat-o pe maică-sa din încăpere. De
fapt, cred că prezenţa doamnei Schein acolo era probabil utilă.
Liniştirea ei le dădea tuturor ceva de făcut, o modalitate de a se
simţi folositori. Acum, aveau din nou senzaţia că sunt inutili, că
aşteptarea era nesfârşită.
Când asistenta socială intră în sala de aşteptare, toată lumea se
ridică în picioare, de parcă ar saluta vreun membru al familiei
regale. Ea le zâmbeşte pe jumătate, lucru pe care l-a mai făcut deja
de vreo câteva ori pe ziua de azi. Cred că reprezintă modul ei de a
semnala că totul este în regulă, iar ea a venit doar ca să spună cum
mai stau lucrurile, nu ca să arunce o bombă.
— Mia este inconştientă încă, dar semnele vitale se îmbunătăţesc,
le zice rudelor mele, care îşi abandonaseră pe scaune obiectele cu
care îşi petrecuseră timpul. Acum, doctorii se ocupă de respiraţia ei.
Îi fac teste pentru a vedea cum îi funcţionează plămânii şi dacă se
poate renunţa la ventilator.
— Astea-s veşti bune, nu? întreabă mătuşa Diane. Vreau să spun,
dacă poate respira singură, înseamnă că se va trezi în curând?
Asistenta dă din cap plină de înţelegere.
— Faptul că poate respira singură ar fi un pas serios spre
vindecare. Arată că plămânii se întremează şi rănile interne răspund
la tratament. Problema rămâne contuzia craniană.
— De ce? o întrerupe verişoara Heather.
— Nu ştim când se va trezi sau amploarea leziunilor craniene.
Primele douăzeci şi patru de ore sunt cele mai critice, dar Mia are
parte de cea mai bună îngrijire posibilă.
— O putem vedea? întreabă bunicul.
Asistenta socială încuviinţează.
— Acesta este motivul pentru care mă aflu aici. Cred că ar fi bine
pentru Mia dacă i-aţi face o scurtă vizită. Doar una sau două
persoane.
— Mergem noi, spune bunica.
— 55 —
Bunicul este alături de ea.
— Da, la asta m-am gândit şi eu, zice asistenta socială. Nu lipsim
mult, li se adresează ea celorlalţi membri ai familiei.
Cei trei străbat holul în tăcere. În lift, asistenta socială încearcă să-
i pregătească pe bunicii mei în legătură cu felul cum arăt,
explicându-le amploarea rănilor externe, care par grave, dar sunt
tratabile. Le spune că leziunile interne sunt cele care îi îngrijorează
pe doctori.
Se poartă de parcă bunicii mei ar fi nişte copii. De fapt, ei sunt
mai duri decât par. Bunicul a fost medic în Coreea. Iar bunica
salvează vietăţi tot timpul: păsări cu aripi frânte, un castor bolnav, o
căprioară lovită de o maşină. Căprioara a ajuns la un centru de
îngrijire a animalelor sălbatice, ceea ce este amuzant, pentru că
bunica nu poate să sufere căprioarele – îi mănâncă plantele din
grădină.
— Şobolani drăguţi, le numeşte ea.
— Şobolani gustoşi, le numeşte bunicul când pune pe grătar
fripturi din carne de vânat.
Dar, pe acea căprioară anume bunica nu a putut suporta să o
vadă suferind, aşa că a salvat-o. Bănuiesc cumva că ea s-a gândit că
acea căprioară era unul dintre îngerii ei.
Totuşi, când au intrat pe dubla uşă automată în Secţia de terapie
intensivă, amândoi s-au oprit de parcă ar fi dat de o barieră
invizibilă. Bunicul a luat-o de mână pe bunica, iar eu am încercat să
îmi aduc aminte dacă i-am mai văzut vreodată ţinându-se de mână.
Bunica priveşte paturile, căutându-mă, dar, abia când asistenta
socială arată spre cel în care zac, bunicul mă vede şi se îndreaptă cu
paşi repezi spre mine.
— Salut, răţuşco! spune el.
Nu mi-a mai zis aşa de secole, de când eram mai mică decât
Teddy. Bunica se apropie încet de pat, înghiţind cu dificultate. Poate
că, la urma urmelor, acele animale rănite nu au pregătit-o chiar atât
de bine pentru scena pe care o are în faţa ochilor.
— 56 —
Asistenta socială trage două scaune lângă patul meu.
— Mia, bunicii tăi sunt aici. Le face semn să ia loc. O să vă las
singuri acum.
— Ne poate auzi? întreabă bunica. Dacă îi vorbesc, va înţelege?
— Sincer, nu ştiu, răspunde asistenta socială. Dar prezenţa
dumneavoastră poate reprezenta o alinare, la fel şi vorbele.
Apoi, le aruncă o privire severă, parcă atrăgându-le atenţia să nu
spună ceva care m-ar putea întrista. Ştiu că este treaba ei să îi
avertizeze în legătură cu lucruri de genul acesta şi că este ocupată
cu o mie de treburi, şi că nu întotdeauna poate fi prevenitoare, dar,
pentru o secundă, o urăsc.
După plecarea femeii, bunicii rămân în tăcere pentru un minut.
Apoi, bunica începe să murmure despre orhideele pe care le cultivă
în seră. Constat că s-a schimbat din salopeta de grădinărit într-o
pereche curată de pantaloni din catifea şi un pulover. Probabil că a
trecut cineva pe la ei pe-acasă şi i-a adus haine de schimb. Bunicul
stă nemişcat, însă mâinile îi tremură. În general, nu vorbeşte mult,
aşa că s-ar putea să-i fie greu să îmi vorbească la comandă.
O altă asistentă se apropie. Are părul negru şi ochi întunecaţi,
luminaţi de o cantitate apreciabilă de machiaj strălucitor. Pe
unghiile ei sunt pictate inimioare. Probabil că depune un efort
considerabil pentru a-şi menţine unghiile atât de drăguţe. Admir
acest lucru.
Nu este asistenta mea, însă vine totuşi lângă bunicii mei.
— Să nu vă îndoiţi nici măcar o clipă că vă poate auzi, le zice ea.
Este conştientă de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.
Stă cu mâinile în şolduri şi aproape că mi-o pot închipui
mestecând gumă. Bunicii mei se holbează le ea, sorbindu-i cu nesaţ
cuvintele.
— S-ar putea să credeţi că doctorii sau asistentele, sau toate astea
sunt vedetele spectacolului, spune ea arătând spre numeroasele
echipamente medicale. Nici vorbă. Ea este vedeta. Poate că aşteaptă
să vadă ce se întâmplă. Aşa că vorbiţi-i. Spuneţi-i să-şi ia orice răgaz
— 57 —
doreşte, dar să se întoarcă. Voi o aşteptaţi.

***
Mama şi tata nu ne-ar fi numit niciodată pe mine sau pe Teddy
„greşeli”. Sau „accidente”. Sau „surprize”. Sau orice alt eufemism
tâmpit.
Dar nici unul dintre noi nu a fost plănuit şi ei nu au încercat
niciodată să ascundă acest lucru.
Mama a rămas însărcinată cu mine când era tânără. Nu
adolescentă, însă considerată foarte tânără de către prietenii lor.
Avea douăzeci şi trei de ani, iar ea şi tata erau deja căsătoriţi de un
an.
Într-un fel amuzant, tata a fost întotdeauna foarte sobru,
întotdeauna mai convenţional decât ţi-ai fi putut imagina. Pentru că,
deşi avea păr albastru şi tatuaje, şi purta geci din piele, şi lucra într-
un magazin de discuri, a dorit să se însoare cu mama în nişte
vremuri când restul prietenilor lor se îmbătau noapte de noapte.
— „Prietenă” este un cuvânt atât de prostesc, a spus el. Nu pot să
sufăr să o numesc astfel. Aşa că a trebuit să ne căsătorim, ca să o pot
numi „soţie”.
Pe de altă parte, mama a avut o familie disfuncţională. Nu mi-a
dezvăluit detalii, dar ştiam că tatăl ei plecase de-acasă cu mult timp
în urmă şi, o anumită perioadă, nu păstrase legătura cu mama ei.
Totuşi, acum, existau bunica şi bunicul Richard – aşa îl numeam noi
pe tatăl vitreg al mamei de două ori pe an.
Deci mama s-a căsătorit nu doar cu tata, ci şi cu familia aproape
intactă şi relativ normală căreia îi aparţinea el. A fost de acord să se
mărite cu tata, cu toate că erau împreună numai de un an. Desigur,
au făcut lucrurile în stilul lor. Au fost căsătoriţi de o judecătoare de
pace care era lesbiană, în timp ce prietenii lor cântau la chitară o
versiune a Marşului nupţial. Mireasa purta o rochie albă, retro, cu
franjuri şi cizme negre, cu ţinte. Mirele era îmbrăcat în piele.
Mama a rămas însărcinată cu mine cu ocazia nunţii altcuiva.
— 58 —
Unul dintre prietenii muzicieni ai tatei, care se mutase în Seattle, îşi
lăsase prietena însărcinată, aşa că au fost obligaţi să intre în
legalitate. Mama şi tata s-au dus la nuntă şi, la petrecere, au băut
puţin cam mult, aşa că, atunci când au ajuns la hotel, nu au mai fost
atât de atenţi ca de obicei. Trei luni mai târziu, pe testul de sarcină a
apărut o linie albastră.
Din felul cum relatau întâmplarea, reieşea că nici unul dintre ei
nu s-a simţit tocmai pregătit să devină părinte. Nici unul dintre ei
nu s-a simţit încă adult. Dar nici nu s-a pus problema întreruperii
sarcinii. Mama era categoric în favoarea liberului-arbitru. Pe
maşină, avea un autocolant pe care scria: „Dacă nu ai încredere în
mine că pot lua o hotărâre bună, cum poţi avea încredere că sunt în
stare să cresc un copil?” Dar, în cazul ei, hotărârea a fost să mă
păstreze.
Tata a cam ezitat. Era cam speriat. Până în clipa când doctorul m-
a scos în lume. Atunci, a început să plângă.
— Astea-s baliverne, spunea el când mama a istorisit
întâmplarea. Nici vorbă să fi făcut aşa ceva.
— N-ai plâns? l-a întrebat mama amuzată, pe un ton sarcastic.
— Mi-au dat lacrimile. N-am plâns.
Apoi, tata mi-a făcut cu ochiul şi a mimat un bebeluş plângând.
Pentru că eram singurul copil din grupul de prieteni ai părinţilor
mei, reprezentam o noutate. Am fost crescută de comunitatea
muzicală, având duzini de mătuşi şi unchi care mă considerau
propriul copil adoptat, chiar şi după ce am început să îmi manifest
ciudata preferinţă pentru muzica clasică. Nici eu nu tânjeam după o
familie normală. Bunicii locuiau în apropiere şi erau încântaţi să mă
ia la ei în weekenduri, aşa că părinţii mei îşi puteau face de cap şi
petrece nopţile la vreunul dintre spectacolele tatei.
Cam pe când aveam patru ani, cred că părinţii mei au priceput
realitatea – creşteau un copil –, chiar dacă nu aveau tone de bani sau
slujbe „adevărate”. Aveam o casă drăguţă, a cărei chirie era mică.
Aveam haine (chiar dacă erau cele care le rămăseseră mici verilor
— 59 —
mei) şi creşteam fericită şi sănătoasă.
— Ai fost ca un experiment, a spus tata. Cu un succes
surprinzător. Ne-am gândit că trebuie să fie o greşeală. Aveam
nevoie de un alt copil ca un fel de termen de comparaţie.
Au încercat vreme de patru ani. Mama a rămas însărcinată de
două ori, dar a pierdut sarcinile. Au fost trişti din această pricină,
dar nu aveau bani pentru fertilizarea în vitro la care apelau alţii.
Când am împlinit nouă ani, au hotărât că poate este mai bine aşa.
Eu deveneam independentă. Au încetat să mai încerce.
Ca pentru a se convinge cât de grozav era să nu ai
responsabilitatea unui bebeluş, mama şi tata au cumpărat bilete
pentru o vizită de o săptămână la New York. Trebuia să fie un
pelerinaj muzical. Urma să mergem la CBGB12 şi Carnegie Hall. Dar
când, spre surprinderea ei, mama a descoperit că este însărcinată şi,
spre şi mai marea ei mirare, sarcina a trecut cu bine de primul
trimestru, excursia a trebuit să fie anulată. Era obosită şi îi era rău
de la stomac, şi era atât de ciufută, încât tata glumea spunând că i-ar
speria probabil pe newyorkezi. Şi apoi, copiii costau mult, aşa că
trebuia să facem economii.
Nu m-a deranjat. Eram entuziasmată de bebeluş. Şi ştiam că,
oricum, Carnegie Hall nu pleca nicăieri. Voi ajunge acolo cândva.

5.40 p.m.

Sunt puţin cam îngrozită acum. Bunicii au plecat cu ceva timp în


urmă, dar eu am rămas în salonul de Terapie intensivă. Stau pe
unul dintre scaune, gândindu-mă la vorbele lor, care au fost foarte
drăguţe şi normale, şi nu m-au întristat deloc. Până când au plecat.
În vreme ce ieşeau din salon, cu mine pe urmele lor, bunicul s-a
întors spre bunica şi a întrebat-o:

12 Country, Blue Grass şi Blues, un club de muzică din Manhattan (n.tr.).


— 60 —
— Crezi că ea decide?
— Ce să decidă?
Bunicul a părut stânjenit. S-a lăsat de pe un picior pe celălalt.
— Ştii tu. Să decidă, a şoptit el.
— Despre ce vorbeşti?
Bunica părea exasperată şi drăgăstoasă în acelaşi timp.
— Nu ştiu despre ce vorbesc. Tu eşti cea care crede în îngeri.
— Şi ce legătură are asta cu Mia? a întrebat bunica.
— Dacă ei sunt cei duşi, dar încă se află aici, dacă vor ca ea să li
se alăture? Dacă ea vrea să li se alăture?
— Lucrurile nu se întâmplă în felul acesta, s-a răstit bunica.
— Oh, a fost tot ce a rostit bunicul.
Investigaţia lui se încheiase.
După ce au plecat, m-am gândit că poate, într-o zi, îi voi spune
bunicii că niciodată nu am prea crezut în teoria ei că păsările şi alte
vieţuitoare ar putea fi îngeri păzitori ai oamenilor. Iar acum sunt
mai sigură ca oricând că nu există aşa ceva.
Părinţii mei nu se află aici. Nu mă ţin de mână şi nici nu mă
încurajează. Îi cunosc suficient de bine pentru a şti că, dacă ar fi
putut, ar fi făcut-o. Poate că nu amândoi. Poate că mama ar fi stat cu
Teddy, iar tata m-ar fi vegheat pe mine. Dar nici unul dintre ei nu
este aici.
Şi, în timp ce mă gândesc la acest lucru, îmi aduc aminte vorbele
asistentei. „Ea este vedeta spectacolului.” Brusc, înţeleg sensul
întrebării pe care bunicul i-a pus-o bunicii. Şi el îşi amintise
cuvintele asistentei. O făcuse mai devreme decât mine.
Dacă rămân. Dacă trăiesc. Depinde de mine.
Toată povestea asta cu coma indusă este doar limbaj medical. Nu
depinde de doctori. Nu depinde de îngeri absenţi. Nu depinde nici
măcar de Dumnezeu care, dacă există, nu se află prin preajma mea.
Depinde de mine.
Cum pot să hotărăsc eu? Cum pot să stau fără mama şi tata? Cum
pot să plec fără Teddy? Sau fără Adam? Este prea mult. Nici măcar
— 61 —
nu înţeleg cum funcţionează toată treaba asta, de ce mă aflu aici, în
starea asta şi cum să ies din ea dacă vreau. Dacă e să rămân, dacă
vreau să mă trezesc, o să mă trezesc chiar acum? Am încercat deja să-
mi pocnesc călcâiele, ca să îl găsesc pe Teddy, şi am încercat să mă
teleportez în Hawaii, dar n-a mers. Pare mult mai complicat.
Totuşi, cred că este adevărat. Aud din nou cuvintele asistentei.
Eu sunt vedeta spectacolului. Toată lumea mă aşteaptă pe mine.
Eu decid. Acum, ştiu acest lucru.
Şi asta mă îngrozeşte mai mult decât orice altceva s-a întâmplat
astăzi.
Unde naiba este Adam?

***
Cu o săptămână înainte de Halloweenul din primul meu an de
facultate, Adam a apărut triumfător la uşa mea. Avea o geantă de
pânză, iar pe chip îi era întipărit un rânjet.
— Pregăteşte-te să mori de ciudă. Tocmai am luat cel mai
nemaipomenit costum, a spus el. A tras fermoarul genţii, înăuntru
se afla o cămaşă albă, cu franjuri, o pereche de pantaloni bufanţi,
scurţi şi o haină lungă, cu epoleţi.
— Ai de gând să fii Seinfeld în cămaşă simandicoasă? am întrebat
eu.
— Pff. Seinfeld. Şi mai ai pretenţia că eşti cântăreaţă de muzică
clasică. O să fiu Mozart. Stai, încă n-ai văzut pantofii. A băgat mâna
în geantă şi a scos o pereche de pantofi demodaţi, din piele neagră,
cu bare metalice de-a curmezişul vârfurilor.
— Foarte drăguţi, am zis eu. Cred că mama are unii identici.
— Eşti doar invidioasă că n-ai un costum atât de tare. O să port şi
colanţi. Atât sunt de sigur de masculinitatea mea. Am şi perucă.
— De unde ai făcut rost de toate astea? am întrebat eu, arătând
spre perucă.
Arăta de parcă era făcută din sfoară.
— De pe internet. Doar o sută de parai.
— 62 —
— Ai cheltuit o sută de dolari pentru un costum de Halloween?
La auzul cuvântului Halloween, Teddy s-a năpustit în jos pe
scări, ignorându-mă şi trăgând de cureaua genţii lui Adam.
— Aşteaptă aici! i-a cerut el, apoi s-a repezit înapoi pe scări şi,
după câteva clipe, s-a întors cu o geantă. Este ăsta un costum bun?
Sau o să mă facă să par prea puşti? a întrebat Teddy scoţând o furcă,
o pereche de urechi de diavol, o coadă roşie şi o pijama roşie, dintr-
o bucată.
— Oho. Adam a făcut un pas în spate, cu ochii larg deschişi.
Acest costum mă sperie de moarte şi nici măcar nu-l porţi.
— Serios? Nu crezi că pijamaua mă face să arăt ca un prostănac?
Nu vreau să râdă careva de mine, a declarat Teddy cu sprâncenele
încruntate de atâta seriozitate.
I-am zâmbit lui Adam, care se străduia să-şi stăpânească propriul
surâs.
— Pijamaua roşie, plus urechile de diavol şi coada ascuţită sunt
atât de diabolice, încât nimeni nu o să îndrăznească să te provoace
dacă nu vrea să rişte iadul etern, l-a liniştit Adam.
Teddy a rânjit cu gura până la urechi, lăsând să i se vadă golul de
unde lipsea dintele din faţă.
— Cam acelaşi lucru mi l-a spus şi mama, dar voiam să fiu sigur
că nu-mi zice asta doar ca să n-o mai bat la cap în legătură cu
costumul. Mergem din casă în casă, cu „ne daţi ori nu ne daţi”, nu?
De data aceasta, s-a uitat la mine.
— Ca în fiecare an, i-am răspuns eu. Cum altfel să capăt
bomboane?
— Vii şi tu? l-a întrebat el pe Adam.
— N-aş rata asta pentru nimic în lume.
Teddy s-a răsucit pe călcâie şi a luat-o iarăşi la goană pe scări.
Adam s-a întors spre mine.
— Treaba cu Teddy e aranjată. Tu ce porţi?
— Aaa, nu prea sunt genul care să se deghizeze.
Adam şi-a dat ochii peste cap.
— 63 —
— Ei bine, fă-o! Este Halloweenul, primul pe care îl petrecem
împreună. Shooting Star are un mare concert în seara asta. E un
spectacol cu costume, şi ai promis că vii.
Am gemut în sinea mea. După cele şase luni de când eram cu
Adam, tocmai mă obişnuisem cu faptul că eram consideraţi cuplul
ciudat al şcolii – oamenii ne numeau adesea Vedeta şi Tocilara. Iar
eu începeam să mă simt mai în largul meu în preajma membrilor
trupei lui Adam şi chiar am învăţat câteva cuvinte din limbajul lor
rock. Deja puteam să mă descurc singură când Adam mă ducea la
Casa rockului, casa dezordonată de lângă colegiu, unde locuia
restul formaţiei. Puteam chiar participa la petrecerile punk-rock ale
trupei, la care fiecare invitat trebuia să aducă de mâncare ceva pe
cale de a se altera. Apoi, luam toate ingredientele şi încropeam ceva
din ele. Eram destul de pricepută la a transforma carnea tocată
vegetală, sfecla, brânza feta şi caisele în ceva comestibil. Dar încă
nu-mi plăceau spectacolele şi nu-mi plăcea că nu-mi plăceau.
Cluburile erau pline de fum din cauza căruia mă usturau ochii şi
care îmi făcea hainele să duhnească. Boxele erau întotdeauna date la
maximum, aşa încât muzica urla, făcând să îmi ţiuie urechile mult
timp după aceea şi împiedicându-mă să dorm. Aş fi zăcut în pat,
retrăind la nesfârşit ciudata seară şi simţindu-mă tot mai rău cu
fiecare reluare.
— Nu-mi spune că mă laşi baltă, a zis Adam, părând în egală
măsură rănit şi enervat.
— Şi cu Teddy cum rămâne? I-am promis că îl ducem la
colindat…
— Mda, la ora cinci. La spectacol nu trebuie să ajungem decât la
zece. Mă îndoiesc că domnişorul Ted este în stare să colinde cinci
ore întregi. Deci n-ai nicio scuză. Şi ar fi cazul să-ţi faci rost de o
ţinută ca lumea, fiindcă eu o să arăt grozav, în genul secolului al
XVIII-lea.
După ce Adam a plecat la slujbă, să livreze pizza, am simţit un
gol în stomac. M-am dus în camera mea, să exersez piesa lui
— 64 —
Dvorak13, pe care doamna Christie mi-o dăduse să o studiez, şi să
rezolv problema care mă frământa. De ce nu îmi plăceau
spectacolele lui? Pentru că Shooting Star dobândea notorietate, iar
eu eram geloasă? Mă irita numărul tot mai mare de admiratoare?
Aceasta părea o explicaţie destul de logică, dar nu era.
După ce am cântat vreo zece minute, mi-am dat seama:
aversiunea mea faţă de spectacolele lui Adam nu avea nici o
legătură cu muzica sau cu admiratoarele, sau cu invidia. Avea
legătură cu îndoielile care mă frământau. Aceleaşi îndoieli
neplăcute pe care le-am avut întotdeauna, că nu aparţin cuiva. Nu
simţeam că aparţin familiei mele şi acum nu simţeam că îi aparţin
lui Adam, doar că, spre deosebire de familia mea care se alesese
vrând-nevrând cu mine, Adam mă alesese, şi asta era ceea ce nu
înţelegeam. De ce se îndrăgostise de mine? N-avea nici un sens.
Ştiam că muzica ne unise de la bun început, ne adusese în acelaşi
loc, pentru a ne putea cunoaşte măcar. Şi mai ştiam că Adam
apreciază pasiunea mea pentru muzică. Precum şi simţul meu al
umorului, „atât de obscur, încât aproape că nu îl înţelegi”, după
cum a spus el. Că veni vorba de obscuritate, ştiam că îi plac fetele cu
părul întunecat, pentru că toate prietenele lui fuseseră brunete. De
asemenea, ştiam că, atunci când eram doar noi doi, puteam discuta
ore în şir sau stăteam şi citeam unul lângă celălalt, fiecare cu căştile
iPodului în urechi, dar totuşi simţindu-ne perfect împreună. Am
înţeles toate acestea, raţional vorbind, dar, în sufletul meu, nu eram
convinsă de justeţea lor. Când eram cu Adam, mă simţeam aleasă,
specială, şi asta mă făcea chiar mai mult să mă întreb: „De ce eu?”
Şi poate că acesta era motivul pentru care, deşi Adam venea de
bunăvoie la simfoniile lui Schubert şi la orice recital pe care îl
dădeam, aducându-mi crini Stargazer, florile mele preferate, mai
curând, m-aş fi dus la dentist decât la unul dintre spectacolele sale.

13Antonin Leopold Dvorak (1841-1904) – compozitor de muzică clasică originar


din regiunea Boemia, Cehia (n.tr.).
— 65 —
Ceea ce era o mojicie din partea mea. M-am gândit la ceea ce mama
îmi spunea uneori, când mă simţeam nesigură: „Prefă-te până când
chiar te vei simţi sigură”. După ce am terminat de cântat piesa
pentru a treia oară, eram ferm hotărâtă nu numai să mă duc la
concert, dar măcar de data aceasta să fac un efort pentru a-i înţelege
lumea, aşa cum făcea şi el cu a mea.

— Am nevoie de ajutorul tău, i-am zis mamei în seara aceea,


după cină, în timp ce spălam vasele.
— Credeam că am stabilit că nu mă pricep prea bine la
trigonometrie. Poate găseşti un tutorial online, a spus mama.
— N-am nevoie de ajutor la matematică. E vorba de altceva.
— O să mă străduiesc. Ce doreşti?
— Un sfat. Care este cea mai tare, cea mai grozavă, cea mai sexy
rockeriţă pe care o cunoşti?
— Debbie Harry, a spus mama.
— Aia…
— N-am terminat, m-a întrerupt mama. Nu-mi poţi cere să aleg
doar una. Ar fi ca în Alegerea lui Sophie. Kathleen Hannah. Patti
Smith. Joan Jett. Courtney Love, în dementul ei fel autodistructiv de
a fi. Lucinda Williams, chiar dacă interpretează muzică country, este
tare de tot. Kim Cordon, de la Sonic Youth, se apropie de cincizeci
de ani, dar tot e grozavă. Cat Power. Joan Armatrading. De ce mă
întrebi, ai de făcut un fel de studiu social?
— Un fel de, am răspuns eu, ştergând o farfurie ciobită. E pentru
Halloween.
Mama şi-a împreunat încântată mâinile pline de săpun.
— Ai de gând să o întruchipezi pe una dintre noi?
— Mda, am răspuns eu. Poţi să mă ajuţi?
Mama a plecat de la serviciu mai devreme, pentru a putea
colinda prin magazinele cu haine vintage. A hotărât că ar fi mai bine
să mergem pe ideea unei imitaţii de ţinută rock decât să încerc să
personific o cântăreaţă anume. Am cumpărat o pereche de
— 66 —
pantaloni mulaţi, din piele de şopârlă. O perucă blondă, cu tunsoare
paj şi breton retezat, à la Debbie Harry la începutul anilor ’80, căreia
mama i-a colorat câteva şuviţe în purpuriu. Ca accesorii, am luat o
brasardă din piele neagră pentru o încheietură a mâinii, iar pentru
cealaltă – vreo două duzini de brăţări subţiri, din argint. Mama a
pescuit din garderoba ei un tricou vintage Velvet Underground14 –
atrăgându-mi atenţia să nu îl dau jos, fiindcă era posibil să mi-l fure
cineva şi să-l vândă cu două sute de dolari pe eBay – şi cizmele din
piele, cu ţinte, pe care le purtase la nunta ei.

De Halloween, m-a machiat, conturându-mi ochii cu câte o linie


groasă, trasată cu dermatograful, care mi-a făcut ochii să pară
ameninţători. Pudră de culoare deschisă, care mi-a făcut chipul să
pară palid. Roşu-sângeriu pe buze. Un cercel într-o nară. Când m-
am uitat în oglindă, am văzut-o pe mama studiindu-mă. Poate că
datorită perucii blonde, dar a fost prima dată când m-am gândit că,
de fapt, semăn foarte bine cu rudele mele apropiate.
Părinţii mei şi Teddy l-au aşteptat la parter pe Adam în timp ce
eu am rămas în camera mea. Mă simţeam de parcă era seara balului
de absolvire sau aşa ceva. Tata pregătise aparatul de fotografiat.
Mama practic ţopăia de încântare. Când Adam a intrat pe uşă,
aruncând cu bomboane în Teddy, mama şi tata m-au chemat jos.
Am mers pe furiş, în măsura în care îmi permiteau cizmele. Mă
aşteptam ca Adam să o ia razna la vederea mea – iubita lui veşnic în
jeanşi şi pulovere strălucind din cap până în picioare. Dar el mi-a
adresat salutul obişnuit, chicotind un pic.
— Drăguţ costum, a fost tot ce a spus.
— Quid pro quo15. Aşa-i corect, am zis eu, arătând spre ţinuta
Mozart pe care o purta.

14 Trupă rock americană care a funcţionat cu întreruperi şi cu o componenţă


variată din 1965 până în 1973. (n.tr.).
15 Un lucru pentru altul (în lb. latină, în original).

— 67 —
— Cred că arăţi înfricoşător, dar eşti drăguţă, a spus Teddy. Aş
zice şi sexy, dar sunt fratele tău, aşa că ar fi scârbos.
— Cum de ştii măcar ce înseamnă „sexy”? am întrebat eu. Ai şase
ani.
— Toată lumea ştie ce înseamnă sexy, a spus el.
Toată lumea cu excepţia mea, presupun. Dar, în seara aceea, am
aflat, oarecum. Când am fost la colindat cu Teddy, vecinii care mă
cunoşteau de ani de zile nu m-au recunoscut. Tipi care niciodată nu
se uitaseră la mine de două ori nu-şi mai puteau dezlipi privirile. Şi,
de fiecare dată când se întâmpla acest lucru, mă simţeam din ce în
ce mai mult puicuţa sexy care pretindeam că sunt. Chestia cu
„prefă-te până când te vei simţi aşa” chiar funcţiona.
Clubul în care cânta Shooting Star era ticsit. Toţi purtau costume,
cele mai multe dintre fete având ţinute de efect – subrete
franţuzoaice cu decolteuri adânci, dominatoare cu bice în mâini,
mai multe Dorothy imorale, din Vrăjitorul din Oz, cu fustele ridicate
pentru a-şi arăta jartierele rubinii –, care, în mod normal, m-ar fi
făcut să mă simt ca o mare proastă. Nu m-am simţit deloc penibil în
seara aceasta, chiar dacă nimeni n-a părut să-şi dea seama că sunt
costumată.
— Trebuia să te costumezi, m-a dojenit un tip deghizat în schelet,
înainte de a-mi oferi o bere.
— Îmi PLAC al naibii de mult pantalonii ăştia, mi-a urlat în
ureche o fată îmbrăcată într-o ţinută convenţională, din anii ’20. Ţi i-
ai luat din Seattle?
— Nu faci parte din Crack House Quartet? m-a întrebat un tip
care purta o mască având chipul lui Hillary Clinton, referindu-se la
o trupă punk-rock foarte dură, care lui Adam îi plăcea, dar pe care
eu o detestam.
Când Shooting Star a început să cânte, nu am rămas în culise, aşa
cum făceam în mod normal. În culise, pot să stau pe un scaun şi să
văd perfect ce se întâmplă pe scenă, fără să trebuiască să vorbesc cu
careva. De data aceasta, am stat la bar şi, mai târziu, când fata
— 68 —
îmbrăcată în stilul anilor ’20 m-a tras de mână, am urmat-o până în
faţa scenei şi am început să dansez.
Niciodată până atunci nu mă mai dusesem în faţa scenei. Nu îmi
făcea plăcere să mă învârt în loc, în timp ce tipi beţi, musculoşi şi
îmbrăcaţi în piele mă călcau pe picioare. Dar, în seara aceea, m-am
implicat total. Am înţeles ce înseamnă să-ţi uneşti energia cu a
celorlalţi şi să o absorbi pe a lor. Am priceput că, în faţa scenei, când
lucrurile se încing, nu prea păşeşti sau dansezi, ci eşti prins într-un
vârtej.
Când Adam a terminat, gâfâiam şi eram la fel de transpirată ca el.
Nu m-am dus în culise, să-l felicit, până când n-au făcut-o ceilalţi. L-
am aşteptat să vină în club, să-şi întâlnească publicul, aşa cum făcea
la sfârşitul fiecărui spectacol. Şi, când a apărut, cu un prosop în
jurul gâtului şi sorbind dintr-o sticlă cu apă, m-am aruncat în
braţele lui şi l-am sărutat îndelung pe gură, în faţa tuturor. Am
simţit că zâmbeşte în timp ce mă săruta la rându-i.
— Ia te uită, se pare că eşti pătrunsă de spiritul lui Debbie Harry,
a spus el, ştergându-şi rujul de pe bărbie.
— Aşa se pare. Dar tu? Te simţi Mozart?
— Tot ce ştiu despre el este ce am văzut în film. Dar îmi amintesc
că era destul de pătimaş, aşa că, după acest sărut, cred că mă simt ca
el. Eşti gata de plecare? Îmi iau catrafusele şi putem să o ştergem.
— Nu, hai să mai stăm să ascultăm ultima trupă.
— Serios? s-a mirat Adam, sprâncenele ridicându-i-se a surpriză.
— Mda. S-ar putea chiar să dansez cu tine.
— Ai băut? m-a tachinat el.
— Doar suc, am răspuns eu.
Am dansat, oprindu-ne din când în când să ne tragem sufletul,
până când clubul s-a închis.

În drum spre casă, în vreme ce conducea, m-a ţinut de mână. Îşi


răsucea capul adesea, pentru a se uita la mine şi a-mi zâmbi în timp
ce clătina din cap.
— 69 —
— Deci îţi place de mine costumată în felul acesta? am întrebat
eu.
— Hmm, a răspuns el.
— Asta înseamnă da sau nu?
— Sigur că îmi place de tine.
— Nu, costumată în felul acesta. Ţi-a plăcut de mine în seara
asta?
Adam şi-a îndreptat trupul.
— Mi-a plăcut că ai fost cuprinsă de spiritul spectacolului şi nu
te-ai repezit să pleci cât mai repede. Şi mi-a plăcut să dansez cu tine.
Şi mi-a plăcut nonşalanţa cu care te-ai purtat cu toţi rockerii ăia.
— Dar ţi-a plăcut de mine aşa? Ţi-a plăcut mai mult?
— Mai mult decât ce? a întrebat el, părând sincer surprins.
— Decât de obicei.
Începeam să mă enervez. Mă simţisem atât de sigură pe mine în
seara aceasta, de parcă acea costumaţie de Halloween îmi conferise
o personalitate nouă, una care mă făcea mai demnă de Adam, de
familia mea. Am încercat să-i explic acest lucru, dar, spre disperarea
mea, am simţit că mă podidesc lacrimile.
Adam a părut să simtă că sunt necăjită. A tras maşina pe un
drum lateral şi s-a răsucit către mine.
— Mia, Mia, Mia, a spus el mângâindu-mi şuviţele care
evadaseră de sub perucă. Pe tine te plac. Evident că te-ai îmbrăcat
mai sexy şi, ştii, eşti blondă, ceea ce e altfel. Dar tu cea din seara asta
eşti aceeaşi tu de care eram îndrăgostit ieri, aceeaşi tu de care voi fi
îndrăgostit mâine. Te iubesc pentru că eşti fragilă şi dură, tăcută şi
iute la mânie. La naiba, eşti una dintre cele mai punkiste fete pe care
le cunosc, indiferent ce muzică asculţi sau ce porţi.
După asta, ori de câte ori începeam să mă îndoiesc de
sentimentele lui Adam, mă gândeam la peruca aceea care se prăfuia
în dulap şi îmi aminteam de acea seară. Şi nu mă mai simţeam
nesigură. Mă simţeam doar norocoasă.

— 70 —
7.13 p.m.

A venit.
Mi-am pierdut vremea într-un salon gol de la Maternitate, dorind
să mă aflu cât mai departe de rudele mele şi chiar mai departe de
Terapia intensivă şi acea asistentă. Mai bine zis, de ceea ce spusese
acea asistentă, vorbe al căror sens îl pricepeam acum.
Aveam nevoie să fiu într-un loc unde oamenii nu erau trişti, unde
toate gândurile erau îndreptate spre viaţă, nu spre moarte. Aşa că
am venit aici, pe tărâmul bebeluşilor care urlau. De fapt, plânsul
nou-născuţilor este reconfortant. Au deja atâta energie.
Dar în această încăpere este linişte acum. Aşa că stau pe pervaz şi
privesc în noapte. Roţile unei maşini scârţâie în parcarea acoperită,
trezindu-mă din reverie. Mă uit în jos la timp pentru a vedea fugitiv
stopurile unei maşini roz dispărând în întuneric. Sarah, care este
iubita lui Liz, baterista trupei Shooting Star, are un Dodge Dart roz.
Îmi ţin respiraţia, aşteptând să-l văd pe Adam apărând din parcare.
Şi apoi îl zăresc urcând rampa, strângându-şi la piept geaca de
piele, pentru a se feri mai bine de frigul nopţii de iarnă. Îi văd
cureaua genţii strălucind în lumina felinarelor. Se opreşte şi se
întoarce pentru a vorbi cu cineva care se află în spatele lui. Zăresc
silueta delicată a unei femei ivindu-se din umbre. La început, mă
gândesc că trebuie să fie Liz. Dar apoi îi văd coada.
Aş vrea să o pot îmbrăţişa. Să-i mulţumesc că întotdeauna îmi
anticipează dorinţele.
Evident, Kim s-ar fi dus la Adam să-i spună personal, nu i-ar fi
trântit vestea la telefon şi apoi l-ar fi adus aici, la mine. Kim ştia că
Adam avea concert în oraş. Kim care cumva a convins-o pe maică-
sa să o ducă în oraş. Kim care, judecând după absenţa doamnei
Schein, probabil că a convins-o să se ducă acasă, să o lase să stea cu
Adam şi cu mine. Îmi amintesc că lui Kim i-au fost necesare două
luni să o convingă pe maică-sa să o lase să zboare cu elicopterul

— 71 —
împreună cu unchiul ei, aşa că sunt impresionată că a reuşit să
ajungă la un asemenea grad de emancipare în doar două ore. Kim a
fost cea care trecuse de gorilele de la intrarea în club şi de diverşi
rockeri pentru a-l găsi pe Adam. Şi tot Kim a fost cea care şi-a luat
inima în dinţi şi i-a zis lui Adam.
Ştiu că sună ridicol, dar mă bucur că n-am fost eu cea care să facă
toate astea. Nu cred că aş fi fost în stare. Kim a trebuit să fie.
Şi acum, datorită ei, el este aici, în cele din urmă.
Cât a fost ziua de lungă, mi-am imaginat sosirea lui Adam şi, în
fantezia mea, mă repezeam să-l întâmpin, chiar dacă el nu mă poate
vedea şi chiar dacă, din câte îmi dau seama, nu sunt asemenea
stafiei din filmul Fantoma, care poate trece prin trupul celor pe care
îi îndrăgeşte, făcându-şi astfel simţită prezenţa.
Dar acum, că Adam se află aici, sunt paralizată. Mi-e frică să-l
văd. Să-i văd chipul. De două ori l-am văzut pe Adam plângând. O
dată când ne-am uitat la O viaţă minunată. Şi, a doua oară, când ne
aflam în gara din Seattle şi am văzut o mamă care ţipa şi îl lovea pe
fiul ei ce avea sindromul Down. Adam n-a spus nimic şi abia când
ne-am îndepărtat am zărit lacrimi rostogolindu-i-se pe obraji. Iar
asta mi-a sfâşiat inima. Dacă plânge, acest fapt mă va ucide. Nu
conta că era decizia mea. Asta era suficient să mă ucidă.
Sunt atât de fraieră.
Mă uit la ceasul de pe perete. Este deja şapte şi jumătate. Până la
urmă, Shooting Star nu va cânta în deschiderea concertului trupei
Bikini. Ceea ce-i păcat. A fost o şansă uriaşă pentru ei. Pentru o
clipă, mă întreb dacă totuşi ceilalţi membri ai formaţiei vor cânta
fără Adam. Mă îndoiesc profund. Nu numai pentru că el este
principalul solist vocal şi chitara întâi. Trupa are un fel de cod.
Respectul sentimentelor este important. Vara trecută, când Liz şi
Sarah s-au despărţit (doar pentru o lună, după cum s-a dovedit
ulterior), iar Liz era prea deprimată ca să cânte, au anulat turneul
lor de cinci spectacole, cu toate că Gordon, un baterist din altă
formaţie, s-a oferit să îi tină locul.
— 72 —
Îl urmăresc pe Adam îndreptându-se spre intrarea principală a
spitalului, cu Kim în spatele lui. Chiar înainte de a ajunge sub
marchiza de la intrare şi la uşile automate, îşi ridică privirea spre
cer. O aşteaptă pe Kim, dar, în acelaşi timp, îmi place să cred că mă
caută pe mine. Chipul lui este inexpresiv în lumina felinarelor, de
parcă i-ar fi anulat cineva personalitatea, rămânând doar o mască.
Nu seamănă cu el însuşi. Dar măcar nu plânge.
Asta îmi dă curaj să mă duc la el. Sau, mai curând, la mine, în
secţia de Terapie intensivă, acolo unde ştiu că el va dori să meargă.
Adam îi cunoaşte pe bunicii mei şi pe verişori şi îmi imaginez că li
se va alătura în sala de aşteptare, mai târziu, dar, acum, el se află
aici pentru mine.

În secţia de Terapie intensivă, timpul pare să stea în loc, ca


întotdeauna. Unul dintre chirurgii care s-a ocupat de mine mai
devreme – cel care transpiră mult şi care, când a fost rândul lui să
aleagă muzica, a preferat Weezer16 – verifică evoluţia stării mele.
Lumina este slabă şi artificială, şi întotdeauna la fel, dar, chiar şi
aşa, ritmurile circadiene17 primează şi acalmia nopţii a cuprins
încăperea. Activitatea este diminuată comparativ cu cea din timpul
zilei – asistentele şi diversele maşinării sunt puţin obosite şi
funcţionează la capacitate minimă.
În consecinţă, când vocea lui Adam reverberează pe holul din
faţa secţiei de Terapie intensivă, toată lumea se trezeşte.
— Cum adică nu pot să intru? tună el.
Străbat încăperea, apropiindu-mă de uşa automată. Aud cum lui
Adam i se spune că nu are ce căuta în această parte a spitalului.
— Asta-i o tâmpenie! ţipă Adam.

16 Trupă rock americană, înfiinţată în 1992, nominalizată la premiul Grammy


(n.tr.).
17 Ritmul circadian este un ciclu de aproximativ 24 de ore al proceselor

biochimice, fiziologice sau comportamentale aparţinând entităţilor vii. (n.tr.).


— 73 —
În salon, toate asistentele privesc către uşă, privirile lor adormite
exprimând îngrijorare. Sunt aproape sigură că gândesc ceva de
genul: „Nu-i suficient că avem probleme cu cei aflaţi înăuntru? Mai
trebuie să-i calmăm şi pe nebunii de-afară?” Aş vrea să le explic că
Adam nu este nebun. Că nu ţipă niciodată, ci doar în situaţii extrem
de speciale.
Asistenta de vârstă mijlocie, care încărunţeşte şi nu se ocupă
efectiv de pacienţi, ci de computere şi răspunde la telefoane, dă uşor
din cap şi se ridică de parcă ar răspunde la o chemare directă. Îşi
aranjează pantalonii şifonaţi şi se duce spre uşă. Chiar nu este cea
mai potrivită pentru a vorbi cu el. Aş vrea să le pot recomanda să o
trimită pe asistenta Ramirez, cea care a încercat să-i liniştească pe
bunicii mei (şi care m-a îngrozit pe mine). Ea ar fi capabilă să-l
calmeze. Dar femeia aceasta nu va face decât să înrăutăţească
lucrurile. O urmez prin uşa dublă, pe hol, unde Adam şi Kim se
ceartă cu un infirmier. Acesta o priveşte pe asistentă.
— Le-am spus că nu au voie aici, explică el.
Asistenta îl expediază cu o fluturare a mâinii.
— Pot să te ajut cu ceva, tinere? îl întrebă ea pe Adam. Vocea ei
pare iritată şi nerăbdătoare, ca a unora dintre colegii tatei care nu
fac decât să numere zilele până la pensionare.
Adam îşi drege vocea, încercând să se controleze.
— Aş dori să vizitez o pacientă, zice el, arătând către uşa ce îi
blochează accesul spre salon.
— Mi-e teamă că acest lucru nu este posibil, îi răspunde ea.
— Dar prietena mea, Mia, este…
— Avem grijă de ea cu mare atenţie, îl întrerupe asistenta. Vocea
ei pare obosită, prea obosită pentru a dovedi simpatie, prea obosită
pentru a fi impresionată de iubirea unui tânăr.
— Înţeleg. Şi sunt recunoscător pentru acest lucru, rosteşte
Adam. Încearcă să joace după regulile ei, să pară matur, dar percep
tensiunea din vocea lui când spune: Trebuie neapărat să o văd!
— Îmi pare rău, tinere, dar nu au voie decât rudele apropiate.
— 74 —
Îl aud pe Adam icnind. Rudele apropiate. Asistenta nu vrea să fie
crudă. Doar că nu are habar despre ce este vorba, iar Adam nu ştie
acest lucru. Simt că trebuie să-l protejez şi să o protejez pe asistentă
de ce i-ar putea face el. Instinctiv, întind mâna către el, chiar dacă de
fapt nu îl pot atinge. Acum, el se află cu spatele la mine. Umerii îi
sunt gârboviţi, picioarele încep să îi tremure.
Kim, care se află lângă perete, se apropie brusc de el, braţele ei
cuprinzându-i trupul pe cale să se prăbuşească. Cu ambele mâini
încleştate în jurul taliei sale, îşi răsuceşte capul spre asistentă, cu
ochii scânteindu-i de furie.
— Tu nu înţelegi! ţipă ea.
— Trebuie să chem paza? întreabă femeia.
Adam dă din mână, cedând în faţa asistentei, în faţa lui Kim.
— Nu face asta, îi şopteşte el lui Kim.
Kim îl ascultă. Fără să spună altceva, pune braţul lui pe umărul ei
şi îi sprijină corpul. Adam este cam cu treizeci de centimetri mai
înalt şi cu vreo douăzeci de kilograme mai greu decât ea, dar, după
ce se împleticeşte o clipă, reuşeşte să-l susţină. Îi poartă povara.

***
Eu şi Kim avem teoria că aproape orice pe lumea asta poate fi
împărţit în două grupuri.
Există oameni cărora le place muzica clasică. Oameni care
apreciază muzica pop. Sunt oameni citadini. Şi oameni care
agreează viaţa la ţară. Băutori de cola. Băutori de pepsi. Există
conformişti şi oameni care gândesc liber. Virgini şi non-virgini. Şi
mai există genul de fete care au iubiţi în liceu şi cele care nu au.
Eu şi Kim ne-am gândit întotdeauna că aparţinem celei de-a doua
categorii.
— Nu că vom fi virgine la patruzeci de ani sau ceva de genul
ăsta, m-a asigurat ea. Suntem doar genul de fete care vor avea iubiţi
în facultate.
Acest lucru mi s-a părut întotdeauna de înţeles, chiar preferabil.
— 75 —
Mama a fost genul de fată care avusese iubiţi în liceu şi adesea
spunea că ar fi preferat să nu îşi fi pierdut timpul.
— Ce să zic, de tare multe ori o fată râvneşte să se îmbete cu bere
ieftină, să trântească o vacă în timp ce aceasta doarme în picioare şi
să facă dragoste pe bancheta din spate a unei camionete. În ce-i
priveşte pe tipii cu care mă întâlneam, cam asta însemna pentru ei o
seară romantică.
Tata, pe de altă parte, nu a avut o întâlnire adevărată până în
facultate. Era timid la liceu, dar apoi a început să cânte la tobe, în
primul an de facultate s-a alăturat unei trupe punk, iar fetele au dat
năvală. Sau măcar câteva, fiindcă a întâlnit-o pe mama şi, brusc, s-a
trezit cu o soţie. Mi-am imaginat oarecum că şi mie mi se va
întâmpla ceva similar.
Aşa că şi pentru mine, şi pentru Kim a fost o surpriză când m-am
pomenit în grupul A, al fetelor cu un prieten. La început, am
încercat să ascund acest lucru. După ce m-am întors acasă de la
concertul lui Yo-Yo Ma, i-am dat lui Kim doar câteva detalii vagi.
Nu i-am spus nimic despre sărut. M-am gândit că nu are rost să fac
caz de un sărut. Un sărut nu înseamnă o relaţie. Mă mai sărutasem
şi altă dată cu băieţi şi, de obicei, nu însemnase mai mult decât o
picătură de apă la soare.
Numai că eram conştientă că sărutarea cu Adam însemna cu totul
altceva. Ştiam asta din felul în care fierbinţeala îmi invadase tot
trupul în acea seară, după ce m-a adus acasă, sărutându-mă încă o
dată în faţa uşii. Din faptul că am stat trează până în zori,
strângându-mi perna în braţe. Din faptul că nu am putut să mănânc
nimic în ziua următoare şi că nu îmi puteam şterge zâmbetul de pe
chip. Am recunoscut că acel sărut reprezenta o poartă prin care
trecusem. Şi am ştiut că o lăsasem pe Kim de partea cealaltă.
După o săptămână şi alte câteva sărutări furate, mi-am dat seama
că trebuia să-i spun lui Kim. Ne-am dus la o cafea, după cursuri. Era
luna mai, dar ploua de parcă am fi fost în noiembrie. Nu mă
simţeam tocmai la îndemână, având în vedere ceea ce urma să-i zic.
— 76 —
— Fac eu cinste. Vrei una dintre chestiile alea ciudate pe care le
bei de obicei? am întrebat-o eu.
Aceasta este o altă categorie pe care am stabilit-o împreună:
oameni care beau cafea simplă şi oameni care preferă cocteiluri cu
cofeină, gen cafeaua cu mentă şi lapte care lui Kim îi plăcea în mod
deosebit.
— Cred că o să încerc cafeaua cu scorţişoară şi lapte, a spus ea,
aruncându-mi o privire sumbră, ce însemna: „N-are de ce să-mi fie
jenă de alegerea mea”.
Am adus băuturile şi o bucată de plăcintă cu mure la două
furculiţe. M-am aşezat în faţa lui Kim şi am trecut furculiţa peste
marginea zimţată a crustei pufoase.
— Am ceva să-ţi spun, am zis eu.
— Ceva în legătură cu faptul că ai un prieten?
Vocea lui Kim era amuzată, dar, cu toate că mă uitam în jos, am
realizat că îşi dăduse ochii peste cap.
— De unde ştii? am întrebat-o eu, întâlnindu-i privirea.
Şi-a dat din nou ochii peste cap.
— Te rog. Toată lumea ştie. Este cea mai tare bârfă, în afară de
cea că Melanie Farrow abandonează şcoala pentru a face un copil. E
ca şi cum un candidat democrat la preşedinţie s-ar căsători cu un
candidat republican la aceeaşi funcţie.
— Cine a zis ceva de căsătorie?
— E o metaforă, a spus Kim. Oricum, ştiu. Am ştiut chiar înaintea
ta.
— Aiurea.
— Fii serioasă! Un tip ca Adam să se ducă la un concert Yo-Yo
Ma. Îţi face curte.
— Nu este aşa, am zis eu, cu toate că, desigur, chiar aşa era.
— Nu-mi dau seama de ce nu mi-ai putut spune mai devreme, a
rostit ea cu o voce joasă.
Tocmai eram pe cale să rostesc discursul cu un-sărut-nu-
înseamnă-o-relaţie şi să-i explic că nu doream să dau acestui fapt o
— 77 —
amploare mai mare decât merita, dar am renunţat.
— Mi-a fost teamă că te vei supăra pe mine, am recunoscut eu.
— Nu sunt supărată, a zis Kim. Dar o să fiu dacă mă mai minţi
vreodată.
— Bine, am răspuns eu.
— Sau dacă te transformi în una dintre acele iubite care se ţine tot
timpul după tipul ei şi vorbeşte la persoana întâi plural: „Ne place
iarna. Suntem de părere că Velvet Underground e o trupă
seminală”.
— Ştii că nu ţi-as vorbi niciodată în stil rock. Persoana întâi
singular sau plural. Promit!
— Bine, a replicat Kim. Pentru că, dacă te transformi într-una
dintre tipele alea, te împuşc cu mâna mea.
— Dacă mă transform într-una dintre tipele alea, îţi dau eu
pistolul.
Kim a râs cu adevărat de data aceasta, iar tensiunea dintre noi a
dispărut. Şi-a băgat o bucăţică de plăcintă în gură.
— Ce zic părinţii tăi de asta?
— Tata a trecut prin cele cinci faze ale jelaniei – respingere, furie,
acceptare şi ce-o mai fi – într-o singură zi. Cred că este mai mult
îngrozit de faptul că a ajuns atât de bătrân, încât fiică-sa are un
prieten. Am făcut o pauză şi am luat o gură de cafea, lăsând
cuvântul „prieten” să plutească în aer. Şi susţine că nu-i vine să
creadă că mă întâlnesc cu un muzician.
— Tu eşti o muziciană, mi-a amintit Kim.
— Ştii tu, un muzician punk, pop.
— Shooting Star e emo de fapt, m-a corectat Kim.
Spre deosebire de mine, ea ţinea cont de miriadele de stiluri pop:
punk, indie, alternative, hard-core, emo.
— E mai mult un fel de a spune, ştii tu, în genul retro al tatei.
Cred că îl place pe Adam. L-a cunoscut când a venit să mă ia ca să
mergem la concert. Acum, vrea să-l invit la cină, dar a trecut numai
o săptămână. Nu prea sunt pregătită deocamdată pentru momentul
— 78 —
hai-să-i-cunoşti-pe-părinţii-mei.
— Nu cred că eu voi fi vreodată pregătită pentru aşa ceva, s-a
cutremurat Kim la acest gând. Şi mama ta cum a reacţionat?
— S-a oferit să mă ducă la un centru de planificare familială, ca să
luăm Pastile, şi mi-a spus să-i cer lui Adam să facă analize pentru
diverse boli. Între timp, a insistat să cumpăr urgent prezervative.
Chiar mi-a dat zece dolari, să încep să-mi fac provizii.
— Şi ai făcut-o? a icnit Kim.
— Nu, abia a trecut o săptămână, am spus eu. Noi două suntem
încă în acelaşi grup în privinţa asta.
— Deocamdată, a zis Kim.

Alte două categorii în care eu şi Kim i-am împărţit pe oameni


erau cei care încearcă să fie „tari” şi cei care nu încearcă. În acest
caz, eu, Adam şi Kim aparţineam aceluiaşi grup, deoarece, chiar
dacă Adam era „tare”, nu încerca să fie. Era fără să facă vreun efort.
Aşa că m-am aşteptat ca noi trei să devenim cei mai buni prieteni.
M-am aşteptat ca Adam să-i îndrăgească la fel de mult ca mine pe
cei pe care eu îi iubeam.
Şi aşa s-a şi întâmplat cu familia mea. Practic, el a devenit al
treilea copil. Dar cu Kim n-a rezonat niciodată. Adam se purta cu ea
cum mi-am imaginat întotdeauna că s-ar purta cu o fată ca mine.
Era destul de amabil – politicos, prietenos –, dar distant. Nu a
încercat să intre în lumea ei sau să-i câştige încrederea. Bănuiam că
este de părere că ea nu-i suficient de „tare”, iar acest lucru mă
înfuria. După vreo trei luni de când eram împreună, ne-am certat
rău din cauza asta.
— Nu mă întâlnesc cu Kim. Mă întâlnesc cu tine, a spus el după
ce l-am acuzat că nu se poartă suficient de frumos cu ea.
— Şi ce-i cu asta? Ai o grămadă de prietene de sex feminin. De ce
nu poate fi şi ea una dintre ele?
Adam a ridicat din umeri.
— Nu ştiu. Pur şi simplu, nu-i genul.
— 79 —
— Eşti aşa un snob! m-am răstit eu brusc furioasă.
Adam s-a încruntat la mine de parcă eram o problemă de
matematică scrisă pe tablă, căreia încerca să-i dea de cap.
— Şi de ce asta mă face snob? Nu poţi impune o prietenie.
Efectiv, nu avem prea multe lucruri în comun.
— Tocmai de asta eşti snob! Îţi plac doar oamenii asemenea ţie,
am ţipat eu.
Am plecat ca o furtună, aşteptându-mă ca el să vină după mine şi
să-şi ceară iertare. Fiindcă nu a făcut-o, furia mi s-a dublat. Călare
pe bicicletă, m-am dus acasă la Kim, ca să mă descarc. Mi-a ascultat
diatriba, cu o expresie intenţionat blazată.
— E pur şi simplu ridicol să spui că îi plac doar oameni asemenea
lui, m-a dojenit ea după ce mi-am vărsat amarul. Te place pe tine,
iar tu nu eşti ca el.
— Exact asta-i problema, am murmurat eu.
— Ei bine, atunci, obişnuieşte-te cu gândul. Nu mă implica în
drama ta, a zis ea. În afară de asta, nici mie nu-mi place în mod
deosebit.
— Nu?
— Nu, Mia. Nu toată lumea leşină după Adam.
— Nu despre asta-i vorba. Doar că vreau ca voi doi să fiţi
prieteni.
— Mda, bine, şi eu vreau să locuiesc în New York şi să am părinţi
normali. După cum a spus tipul: „Nu poţi căpăta întotdeauna ceea
ce îţi doreşti”.
— Dar sunteţi doi dintre cei mai importanţi oameni din viaţa
mea.
Kim mi-a privit faţa congestionată şi înlăcrimată, iar
înverşunarea i s-a transformat într-un zâmbet blând.
— Ştim asta, Mia. Dar aparţinem unor părţi diferite din viaţa ta,
aşa cum eu şi muzica aparţinem unor părţi diferite din viaţa ta. Şi e
în regulă. Nu trebuie să alegi una sau alta, cel puţin nu în ceea ce
mă priveşte.
— 80 —
— Dar vreau ca acele părţi din viaţa mea să se unească.
Kim a clătinat din cap.
— Nu se poate. Uite, îl accept pe Adam pentru că tu îl iubeşti. Şi
presupun că şi el mă acceptă pe mine pentru că tu mă iubeşti. Dacă
asta te face să te simţi mai bine, consideră că iubirea ta ne uneşte. Şi
asta este suficient. Eu şi el n-avem de ce să ne iubim.
— Dar vreau s-o faceţi, m-am văitat eu.
— Mia, a zis Kim, o notă de atenţionare din vocea ei semnalându-
mi că se află la capătul răbdării. Începi să te comporţi ca una dintre
fetele alea. E cazul să-mi aduci un pistol?

Mai târziu în acea seară, am trecut pe la Adam pe acasă pentru a-


i spune că îmi pare rău. Mi-a acceptat scuza, cu un sărut pe nas. Şi
nimic nu s-a schimbat. El şi Kim au rămas în relaţii cordiale, dar
distante, oricât de mult am încercat să-i apropii. Amuzant a fost că
niciodată nu am acceptat ideea lui Kim că ei sunt cumva uniţi prin
mine – până acum, când o văd susţinându-i trupul în timp ce îl cară
pe coridorul spitalului.

8.12 p.m.

Îi privesc pe Kim şi Adam dispărând pe hol. Vreau să-i urmez,


dar parcă sunt lipită de linoleum, incapabilă să-mi mişc picioarele
fantomatice. Abia după ce îi pierd din vedere atunci când cotesc
după un colţ, reuşesc să mă urnesc şi să o iau după ei, dar deja
intraseră în lift.
Între timp, mă lămurisem că nu posed abilităţi supranaturale. Nu
pot să trec prin pereţi sau să zbor pe scări. Sunt în stare să fac doar
lucrurile pe care le-aş face în viaţa reală, doar că se pare că tot ceea
ce fac în lumea mea nu poate fi văzut de altcineva. Cel puţin, asta
pare să se întâmple, pentru că nimeni nu este mirat când deschid o
uşă sau apăs butonul liftului. Pot atinge obiecte sau chiar apăsa

— 81 —
clanţa unei uşi, dar nu pot simţi nimic şi pe nimeni. Este ca şi cum
trăiesc totul printr-un glob de sticlă. Nu prea pricep cum vine asta,
dar oricum nimic din ceea ce se întâmplă astăzi nu are nicio noimă.
Presupun că Adam şi Kim s-au îndreptat spre sala de aşteptare
pentru a li se alătura celorlalţi, dar, când ajung acolo, descopăr că
familia mea lipseşte. Zăresc un maldăr de haine şi pulovere şi
recunosc vesta portocalie-aprinsă a verişoarei Heather. Locuieşte la
ţară şi îi place să cutreiere prin pădure, susţinând, în consecinţă, că
este necesar să poarte culori fosforescente pentru a-i împiedica pe
vânătorii beţi să o confunde cu un urs.
Mă uit la ceasul de pe perete. Ar putea fi vremea cinei. Rătăcesc
din nou pe holuri, îndreptându-mă spre bufetul care, ca oricare
altul, răspândeşte arome de prăjeală şi legume fierte. Dincolo de
mirosurile care îţi taie pofta de mâncare, este plin de oameni. În
jurul meselor se află doctori şi asistente, şi studenţi agitaţi, îmbrăcaţi
în bluze scurte şi purtând în jurul gâtului stetoscoape atât de
strălucitoare, încât par jucării. Toţi mestecă pizza şi piure de cartofi.
Durează o vreme până ce îmi descopăr familia înghesuită în jurul
unei mese. Bunica vorbeşte cu Heather. Bunicul îşi priveşte atent
sendvişul cu carne de curcan. Mătuşa Kate şi mătuşa Diane se află
la un colţ al mesei, şoptindu-şi ceva.
— Nişte tăieturi şi vânătăi. Deja i-au dat drumul din spital, spune
mătuşa Kate, iar, timp de o clipă, mă gândesc că vorbeşte despre
Teddy şi sunt atât de entuziasmată, încât îmi vine să plâng. Dar
apoi o aud spunând că nu avea alcool în organism, că maşina
noastră i-a virat brusc în faţă şi un tip, domnul Dunlap, a spus că nu
a avut timp să oprească. Îmi dau seama că nu despre Teddy
vorbesc, ci despre celălalt şofer.
— Poliţia a zis că, probabil, s-a întâmplat din cauza zăpezii sau că
a încercat să evite o căprioară care le-a apărut în cale, continuă
mătuşa Kate. Şi se pare că adesea se întâmplă astfel. Unii dintre cei
implicaţi în accident n-au nimic, iar ceilalţi suferă răni catastrofale…
adaugă ea.
— 82 —
N-aş zice că domnul Dunlap „n-are nimic”, indiferent cât de
superficiale îi sunt rănile. Mă întreb ce-i în sufletul lui, cum este să
te trezeşti într-o dimineaţă de marţi, să te sui în maşină şi să te
îndrepţi spre serviciu, la fabrică sau la un magazin alimentar, sau
poate la restaurantul Loretta’s Diner să mănânci o omletă. Domnul
Dunlap, care poate că era cât se poate de fericit sau cât se poate de
trist, căsătorit şi având copii sau fiind burlac. Dar orice ar fi făcut şi
orice ar fi fost în această dimineaţă devreme, nu mai este aceeaşi
persoană. Şi viaţa lui s-a schimbat iremediabil. Dacă tot ceea ce a
spus mătuşa mea e adevărat şi accidentul nu s-a petrecut din vina
lui, atunci el este ceea ce Kim ar numi „un biet fraier” care s-a aflat
la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Şi, din cauza ghinionului
său şi pentru că se afla în camioneta lui, îndreptându-se către sud,
pe Route 27, în această dimineaţă, doi copii sunt acum orfani şi cel
puţin unul dintre ei se află în stare gravă.
Cum poţi să te împaci cu un asemenea gând? Pentru o clipă, am
avut fantezia că mă fac bine, că ies din spital şi mă duc acasă la
domnul Dunlap pentru a-l elibera de povară, pentru a-l asigura că
nu este vina lui. Poate că am deveni prieteni.
Desigur, probabil că lucrurile nu s-ar petrece chiar în felul acesta.
Ar fi ciudat şi trist. În plus, încă nu ştiu ce voi hotărî, încă n-am
habar dacă mă voi hotărî să rămân sau nu. Până când nu-mi dau
seama de asta, trebuie să las lucrurile în voia sorţii sau a doctorilor,
sau a oricui decide genul acesta de lucruri atunci când persoana în
cauză este prea confuză pentru a alege între lift şi scări.
Am nevoie de Adam. Arunc o ultimă privire, căutându-i pe el şi
pe Kim, dar nu se află aici, aşa că o iau în sus, pe scări, către secţia
de Terapie intensivă.

Îi găsesc ascunzându-se la etajul secţiei de Traume, la câteva


holuri distanţă de Terapia intensivă. Încearcă să pară a avea un
comportament normal în timp ce încearcă uşile a diverse magazii de
provizii. Când, în cele din urmă, descoperă una descuiată, se
— 83 —
strecoară înăuntru. Orbecăiesc prin întuneric, în căutarea unui
întrerupător. Nu vreau să le-o spun, dar, de fapt, acesta se află pe
coridor.
— Nu cred că o chestie de genul ăsta funcţionează altundeva
decât în filme, îi spune Kim lui Adam în timp ce pipăie peretele.
— Orice ficţiune se bazează pe fapte reale, îi zice el.
— Nu prea semeni cu un doctor, comentează ea.
— Mă gândeam la un infirmier. Sau om de serviciu.
— Ce să caute un om de serviciu la Terapie intensivă? întreabă
Kim.
Este maniacă în privinţa acestui gen de detalii.
— Un bec ars. Nu ştiu. Totul depinde de felul în care te comporţi.
— Totuşi, nu pricep de ce nu te duci pur şi simplu la familia ei, se
miră Kim pragmatică, aşa cum este întotdeauna. Sunt sigură că
bunicii ei ţi-ar explica, te-ar duce să o vezi pe Mia.
Adam clatină din cap.
— Ştii, când asistenta ne-a ameninţat că va chema paza, primul
meu gând a fost: „O să-i sun pe părinţii Miei să rezolve problema”.
Adam se opreşte şi respiră adânc de câteva ori. Simt un şoc de
fiecare dată când mă gândesc la asta şi mereu este la fel ca prima
dată, spune el cu o voce răguşită.
— Ştiu, îi răspunde Kim în şoaptă.
— Oricum, continuă Adam, reluând căutarea întrerupătorului,
nu mă pot duce la bunicii ei. Nu mai pot adăuga ceva în plus
poverii pe care o poartă. Trebuie să fac singur asta.
Sunt convinsă că, de fapt, bunicii mei ar fi bucuroşi să-l ajute pe
Adam. L-au întâlnit de câteva ori şi îl plac foarte mult. De Crăciun,
bunica are întotdeauna grijă să facă acele caramele cu aromă de
sirop de arţar doar pentru că el a spus odată cât de mult îi plac.
Dar mai ştiu că, uneori, lui Adam îi place să facă lucrurile într-un
mod dramatic. Adoră Gesturile Măreţe. Cum ar fi să pună de-o
parte bacşişurile câştigate în două săptămâni de livrat pizza, ca să
mă ducă la concertul lui Yo-Yo Ma, în loc să mă scoată la o întâlnire
— 84 —
obişnuită. Cum ar fi să-mi umple pervazul cu flori, în fiecare zi,
timp de o săptămână, când am avut vărsat de vânt, o boală
contagioasă.
Acum, îmi dau seama că Adam se concentrează asupra unui alt
act de vitejie. Nu sunt sigură ce are exact în minte, dar, indiferent
care-i planul, îi sunt recunoscătoare, deoarece îl scoate din starea de
prostaţie în care l-am văzut mai devreme, pe holul din faţa secţiei
de Terapie intensivă. L-am mai văzut purtându-se aiurea, când scrie
un cântec nou sau încearcă să mă convingă să fac ceva ce nu vreau –
cum ar fi să mă duc cu cortul împreună cu el –, şi nimic, nici măcar
un meteorit care loveşte planeta sau iubita care zace la Terapie
intensivă, nu-l poate abate de la ţelul său.
În afară de asta, chiar iubita care zace la Terapie intensivă este
cea care are nevoie de găselniţele lui Adam. Şi, din câte îmi dau
seama, este cea mai veche găselniţă spitalicească din câte există,
preluată direct din filmul Evadatul, pe care eu şi mama l-am văzut
de curând pe TNT. Totuşi, am oarece dubii. La fel şi Kim.
— Nu crezi că asistenta s-ar putea să te recunoască? întreabă
Kim.
— Tu ai ţipat la ea.
— N-are de ce să mă recunoască dacă nu mă vede. Acum, pricep
de ce tu şi Mia vă înţelegeţi atât de bine. Sunteţi o pereche de
cassandre18.
Adam nu a întâlnit-o niciodată pe doamna Schein, aşa că nu ştie
că a sugera că prietena mea ar fi o persoană care vede totul în negru
reprezintă o provocare la ceartă. Kim îi aruncă o privire mânioasă,
însă apoi cedează.
— Poate că planul ăsta tembel al tău ar avea şanse de reuşită dacă
am vedea ce facem. Scotoceşte prin geantă, scoate telefonul mobil pe
care mama ei a insistat să îl aibă la ea încă de când avea zece ani –

18În legendele greceşti, Cassandra este fiica lui Priam şi a Hecubei, care are darul
profeţiei, dar a fost blestemată de Apollo să nu fie crezută niciodată. (n.tr.).
— 85 —
„copilul LoJack19”, aşa îl numea Kim – şi îl deschide. Un pătrat de
lumină alungă oarecum întunericul.
— Acum, chiar pari a fi fata cu care Mia se tot făleşte, spune
Adam. Îşi deschide şi el telefonul, iar încăperea este luminată de o
strălucire palidă.
Din păcate, în micuţa magazie nu se găsesc decât mături, o
găleată şi două mopuri, nimic care să-i permită lui Adam
deghizamentul pe care îl sperase. Dacă aş fi putut, i-aş fi informat că
în spital se găsesc vestiare unde doctorii şi asistentele îşi lasă hainele
de stradă şi se schimbă în uniforme sau halate de laborator.
Singurele veşminte spitaliceşti aflate în preajmă sunt acele cămăşi
jenante pe care le îmbracă pacienţii. Probabil că Adam şi-ar putea
pune o asemenea cămaşă şi să străbată coridoarele într-un scaun pe
rotile fără să mire pe nimeni, dar asta nu i-ar permite totuşi să intre
în secţia de Terapie intensivă.
— La naiba! rosteşte Adam.
— Putem să mai căutăm, spune Kim, devenind brusc optimistă.
Clădirea asta are vreo zece etaje. Sunt sigură că mai există şi alte
magazii neîncuiate.
Adam se lasă pe podea.
— Nu. Ai dreptate. E o prostie. Trebuie să găsim un plan mai
bun.
— Ai putea să simulezi o supradoză sau ceva, în aşa fel încât să
ajungi la Terapie intensivă, zice Kim.
— Suntem în Portland. În cazul unei supradoze, ai noroc dacă
ajungi la Urgenţe, răspunde Adam. Nu, mă gândesc la o diversiune.
Ştii, ceva gen o alarmă de incendiu, pentru ca asistentele să fugă de
acolo.
— Chiar crezi că stropitoarele din tavan şi asistentele panicate îi
fac bine Miei? întreabă Kim.

19 Sistem de depistare a poziţiei maşinilor (n.tr.).


— 86 —
— Ei bine, nu neapărat asta, dar ceva care să le facă să se uite în
altă parte timp de o jumătate de secundă, ca să mă pot furişa
înăuntru.
— O să te găsească imediat şi te vor da afară în şuturi.
— Nu-mi pasă, răspunde Adam. Am nevoie doar de o clipă.
— De ce? Adică, ce poţi să faci într-o clipă?
Adam face o scurtă pauză. Ochii lui, care, în mod normal, au o
ciudată combinaţie de cenuşiu şi căprui, şi verde, au devenit negri.
— Pot să-i demonstrez că sunt aici. Că încă se află cineva aici.
După asta, Kim nu îl mai întreabă nimic. Între ei se lasă tăcerea,
fiecare fiind pierdut în propriile gânduri, ceea ce îmi aminteşte de
felul în care eu şi Adam putem fi împreună, dar fără să vorbim şi
separaţi, şi îmi dau seama că ei sunt prieteni acum, prieteni
adevăraţi. Indiferent de ceea ce se întâmplă, măcar am reuşit acest
lucru.
După vreo cinci minute, Adam se pocneşte peste frunte.
— Sigur că da! exclamă el.
— Ce-i?
— E timpul să activez „alarma liliacului”.
— Poftim?
— Hai! O să-ti arăt.

***
Când am început să cânt la violoncel, tata încă mai cânta la tobe
în trupa lui, deşi asta s-a întâmplat tot mai rar, doi ani mai târziu,
după ce s-a născut Teddy. Însă, chiar de la început, am constatat că
a cânta muzica pe care o preferam era ceva deosebit, dincolo de
evidenta surprindere a părinţilor mei faţă de înclinaţia mea pentru
genul clasic. Muzica mea însemna singurătate. Adică, tata putea să
bubuie la tobe de unul singur timp de câteva ore sau să scrie cântece
în bucătărie, scoţând note metalice din chitara lui acustică, dar
întotdeauna spunea că, de fapt, cântecele se scriu pe măsură ce le
cânţi. De aceea, era atât de interesant.
— 87 —
Când cântam eu, în general, o făceam singură, în camera mea.
Chiar şi atunci când exersam cu diverşi colegi, alţii decât cei din
timpul orelor de curs, de obicei, cântam solo. Şi când susţineam un
concert sau un recital, eram singură pe scenă – eu, violoncelul meu
şi publicul. Şi, spre deosebire de spectacolele tatei, la care
admiratori entuziasmaţi năvăleau pe scenă şi apoi săreau în mijlocul
mulţimii, între mine şi public exista întotdeauna un zid. După ce
cântai o vreme în felul acesta, te copleşea singurătatea. Şi, de
asemenea, devenea oarecum plictisitor.
Aşa că, în primăvara anului când eram în clasa a opta, m-am
hotărât să abandonez. M-am decis să o fac discret, renunţând treptat
la exersările obsesive, la recitaluri. M-am gândit că, dacă o fac
gradat, până să intru la liceu, în toamnă, aş putea avea parte de un
nou început, n-aş mai fi cunoscută drept „violoncelista”. Poate că aş
alege un alt instrument, chitară sau bas, sau chiar tobe. În plus,
mama fiind prea ocupată cu Teddy pentru a remarca lungimea
exerciţiilor mele la violoncel, iar tata fiind cufundat în planificarea
lecţiilor şi notarea lucrărilor, treburi pe care le presupuneau noua
lui slujbă de profesor, nimeni nu va băga de seamă că am renunţat
să mai cânt decât când acesta va fi un fapt împlinit. Cel puţin, asta
mi-am imaginat. Adevărul era că n-aş fi putut renunţa brusc la
violoncel, la fel cum n-aş fi putut renunţa să respir.
Poate că l-aş fi abandonat dacă n-ar fi fost Kim. Într-o după-
amiază, am invitat-o să mergem în oraş, după cursuri.
— Suntem în mijlocul săptămânii. Nu trebuie să exersezi? m-a
întrebat ea în vreme ce forma codul lacătului de la dulap.
— Pot să renunţ astăzi, am spus eu, prefăcându-mă că îmi caut
caietul de Geologie.
— Au răpit-o extratereştrii pe Mia? Întâi, nu mai susţii recitaluri.
Şi, acum, nu mai exersezi. Ce se petrece?
— Nu ştiu, am zis eu, bătând darabana în uşa dulapului. Mă
gândesc să încerc un nou instrument. De pildă, tobele. Ale tatei zac
în pivniţă, acoperindu-se de praf.
— 88 —
— Mda, bine. Tu la tobe. Asta-i tare, a comentat Kim chicotind.
— Vorbesc serios.
Kim s-a uitat la mine cu gura căscată, de parcă tocmai îi
spusesem că plănuisem un platou cu melci sotaţi pentru cină.
— Nu poţi să renunţi la violoncel, a zis ea după un moment de
tăcere perplexă.
— De ce nu?
În timp ce eu încercam să-i explic, pe chipul ei apăruse o expresie
îndurerată.
— Nu ştiu ce să spun, dar mi se pare că violoncelul a devenit o
parte din tine. Nu mi te pot imagina fără obiectul acela între
picioare.
— Asta-i o prostie. Nici măcar nu pot cânta în trupa şcolii. Adică,
oricum, cine mai cântă la violoncel? O mână de moşi. Este un
instrument aiurea pentru o fată. E atât de demodat. Şi vreau să am
mai mult timp liber, să fac lucruri amuzante.
— Ce fel de „lucruri amuzante”? m-a provocat Kim.
— Hm, ştii tu. Să mă duc la cumpărături. Să stau cu tine…
— Fii serioasă! a spus Kim. Deteşti să te duci la cumpărături. Iar
cu mine petreci o grămadă de timp. Dar, în regulă, n-ai decât să
renunţi azi la a exersa. Vreau să-ţi arăt ceva.
Ne-am dus la ea acasă, a scos un CD cu primul album al trupei
Nirvana, MTV Unplugged, şi mi-a pus cântecul „Something in the
Way20”.
— Ascultă asta, a zis ea. Doi chitarişti, un baterist şi o violoncelistă.
Numele ei este Lori Goldston şi fac pariu că, atunci când era mai
tânără, exersa două ore pe zi, la fel ca o anumită fată pe care o
cunosc, pentru că, dacă vrei să cânţi la filarmonică sau cu Nirvana,
asta este ceea ce trebuie să faci. Şi mă îndoiesc că există cineva care
să îndrăznească să spună că ea este demodată.

20 Ceva în cale (în lb. engleză, în original).


— 89 —
Am luat CD-ul acasă şi l-am ascultat iarăşi şi iarăşi, timp de o
săptămână, gândindu-mă la vorbele lui Kim. De câteva ori, am scos
violoncelul şi am cântat melodia. Era un gen diferit de muzică faţă
de ceea ce cântasem înainte, provocatoare şi ciudat de revigorantă.
Am plănuit să-i cânt lui Kim „Something in the Way” săptămâna
următoare, când avea să vină la cină.
Dar, înainte să o fac, la masă, Kim i-a anunţat pe părinţii mei pe
un ton cât se poate de firesc că ea este de părere că ar trebui să mă
duc într-o tabără de vară.
— Ce-i, încerci să mă converteşti, ca să mă pot duce cu tine în
tabăra Tora? am întrebat eu.
— Nţ. Este o tabără de muzică. A scos din buzunar o broşură
lucioasă despre Conservatorul Franklin Valley, un program de vară
din British Columbia. E pentru muzicieni serioşi, a spus Kim.
Trebuie să trimiţi o înregistrare cu ceva cântat de tine, pentru a fi
admis. Am dat un telefon şi m-am interesat. Termenul-limită pentru
depunerea cererii este întâi mai, aşa că mai ai vreme. S-a răsucit
pentru a mă privi în faţă, de parcă mă provoca să mă enervez
fiindcă se băga unde nu-i fierbea oala.
Nu eram supărată. Inima îmi bătea cu putere, de parcă Kim
anunţase că familia mea câştigase la loterie şi era pe cale a ne
dezvălui cât de mult. M-am uitat la ea, iar privirea oarecum
temătoare din ochii lui Kim trăda expresia „vrei să ne certăm?” de
pe chipul ei. Am fost copleşită de recunoştinţă pentru faptul că
aveam o prietenă care adesea mă înţelegea mai bine decât o făceam
eu însumi. Tata m-a întrebat dacă vreau să mă duc şi, când am
protestat din pricina banilor, a zis să nu-mi fac griji. Voiam să mă
duc? Da, voiam. Mai mult decât orice altceva.

Trei luni mai târziu, când tata m-a lăsat într-un colţişor izolat de
pe insula Victoria, nu mai eram atât de sigură. Arăta ca o tabără
tipică: cabane din lemn situate în pădure, caiace aliniate pe plajă.
Erau vreo cincizeci de copii acolo, care, judecând după felul cum se
— 90 —
îmbrăţişau şi ţipau, păreau să se ştie de ani buni. În timp ce eu nu
cunoşteam pe nimeni. În primele şase ore, nimeni nu a vorbit cu
mine, cu excepţia asistentului directorului taberei, care mi-a indicat
cabana unde urma să stau, unul dintre paturile suprapuse şi mi-a
spus încotro se află sala de mese. Acolo, în seara aceea, am primit o
farfurie cu ceva care părea a fi ruladă cu carne.
Nefericită, mi-am privit farfuria, apoi m-am uitat afară, la seara
cenuşie şi strălucitoare. Deja îmi era dor de părinţi, de Kim şi mai
ales de Teddy. Avea vârsta aceea amuzantă, veşnic dorind să
încerce ceva nou, permanent întrebând „Ce-i aia?” şi debitând cele
mai nostime lucruri. În ziua premergătoare plecării mele, mi-a
comunicat că îi este o „sete de nouă zecimi”, iar eu aproape că am
făcut pe mine de râs. Năpădită de dorul de casă, am oftat şi am
început să-mi plimb rulada prin farfurie.
— Nu-ţi face griji, nu plouă în fiecare zi. Doar o dată la două zile.
Mi-am ridicat privirea. Lângă mine se afla un drăcuşor de copil,
care nu părea a avea mai mult de zece ani, cu un ciuf blond şi o
constelaţie de pistrui pe nas.
— Ştiu, am spus eu. Sunt din Northwest, dar totuşi era soare
acasă, azi-dimineaţă. În legătură cu rulada asta, îmi fac griji.
Băiatul a râs.
— Asta n-o să se schimbe. Dar untul de arahide şi jeleul sunt
întotdeauna bune, a zis el făcând un gest către o masă la care o
jumătate de duzină de copii îşi făceau sendvişuri.
— Peter. Trombon. Ontario, a zis el.
Asta, după cum aveam să aflu, era formula standard în tabăra
Franklin prin care făceai cunoştinţă cu cineva.
— Oh, bună. Eu sunt Mia. Violoncel. Oregon, cred.
Peter mi-a spus că are treisprezece ani şi că aceasta era a doua
vară pe care o petrecea aici. Aproape toţi începuseră să vină în
tabără la doisprezece ani şi de aceea se cunoşteau. Din cei cincizeci
de elevi, aproape jumătate se ocupau de jazz, iar ceilalţi de muzică
clasică, aşa că era o mică echipă. Doar doi cântau la violoncel, unul
— 91 —
dintre ei fiind un tip deşirat, cu păr roşcat, pe nume Simon, căruia
Peter i-a făcut un semn cu mâna.
— Vei participa la selecţia pentru concert? m-a întrebat Simon
îndată ce Peter m-a prezentat ca Mia. Violoncel. Oregon. Simon era
Simon. Violoncel. Leicester, care s-a dovedit a fi un oraş din Anglia.
Era un grup destul de internaţional.
— Nu cred. Nici măcar nu ştiu despre ce-i vorba, am răspuns eu.
— Ei bine, ştii că toţi cântăm într-o orchestră, ca să ne pregătim
pentru simfonia finală? m-a întrebat Peter.
Am dat din cap, deşi aveam doar o idee vagă. Tata şi-a petrecut
primăvara citind cu voce tare informaţiile despre tabără, dar
singurul lucru care mă interesase era că mă voi duce în tabără cu
alţi cântăreţi de muzică clasică. Nu prea acordasem atenţie
detaliilor.
— Este simfonia sfârşitului verii. Oameni de pretutindeni vin la
spectacol. E mare lucru. Noi, muzicienii tineri, avem şansa să
participăm, mi-a explicat Simon. Oricum, un muzician din tabără
este ales să cânte cu orchestra profesionistă şi să interpreteze un
solo. Am fost cât pe ce să reuşesc vara trecută, dar, până la urmă, a
fost ales un flautist. Aceasta este antepenultima şansă pe care o am
înainte de absolvire. De mult n-au mai fost alese instrumente cu
coarde, iar Tracy, cealaltă fată care cântă la violoncel, nu participă.
Pentru ea, cântatul este mai mult un hobby. Este bună, dar nu foarte
serioasă. Am auzit că tu eşti serioasă.
Chiar eram? Nu atât de serioasă, încât să nu fi fost pe cale de a
renunţa.
— De la cine ai auzit asta? am întrebat eu.
— Profesorii ascultă toate înregistrările trimise de elevi, iar
vorbele circulă. Se pare că melodiile trimise de tine au fost destul de
bune. Este neobişnuit să admită pe cineva în anul al doilea. Aşa că
speram să am parte de o competiţie grozavă, care să crească miza
jocului.
— Ho, lasă fata să răsufle, a spus Peter. Nici n-a gustat bine
— 92 —
rulada cu carne.
Simon a strâmbat din nas.
— Scuze! Dar, dacă vreţi să ne punem minţile la contribuţie
pentru a discuta problema opţiunilor pentru audiţie, hai să
discutăm despre asta, a zis el şi a dispărut în direcţia mesei cu
deserturi.
— Iartă-l pe Simon. N-am mai avut un violoncelist priceput de
vreo doi, aşa că este încântat de cineva nou. În sens pur estetic.
Tipu-i cam ciudat, dar e greu de spus exact, fiindcă este englez.
— Oh. Înţeleg. Dar ce a vrut să zică? Adică, mi s-a părut că vrea
să intru în competiţie împotriva lui.
— Sigur că vrea. În asta constă distracţia. De asta noi toţi ne
aflăm în mijlocul unei păduri foşnitoare, unde plouă veşnic, a spus
el, făcând un semn spre copacii de-afară. Şi bucurându-ne de
această bucătărie deosebită. Peter s-a uitat la mine. Nu de asta te afli
aici?
Am ridicat din umeri.
— Nu ştiu. N-am cântat alături de prea mulţi oameni, cel puţin
nu împreună cu atât de mulţi oameni pricepuţi.
Peter şi-a scărpinat urechea.
— Serios? Ai spus că eşti din Oregon. Ai avut vreodată de-a face
cu Proiectul pentru violoncel din Portland?
— Cu ce?
— Un grup avangardist, hm. Fac o treabă foarte interesantă.
— Nu locuiesc în Portland, am murmurat eu ruşinată că nici
măcar nu auzisem vreodată de Proiectul pentru violoncel.
— Ei bine, cu cine ai cântat?
— Cu alţi oameni. În general, cu colegii mei.
— Nu într-o orchestră? Nu într-un ansamblu de muzică de
cameră? Într-un cvartet de coarde?
Am clătinat din cap, amintindu-mi că unul dintre profesorii-
studenţi care îmi dădea lecţii m-a invitat să cânt într-un cvartet. O
refuzasem pentru că a cânta împreună cu ea era una, iar a cânta cu
— 93 —
nişte oameni care îmi erau complet străini era alta. Crezusem
întotdeauna că violoncelul era un instrument solitar, dar acum
începeam să mă întreb dacă nu cumva eu eram cea singuratică.
— Hm. Atunci, cum poţi fi bună? a întrebat Peter. Nu vreau să
fiu ticălos, dar nu în felul acesta te perfecţionezi? Este ca la tenis.
Dacă joci cu cineva care nu se pricepe, ajungi să ratezi loviturile sau
serveşti aiurea, dar, dacă joci cu un profesionist, brusc, ajungi la
fileu după un serviciu-voleu reuşit.
— N-am de unde să ştiu, i-am spus eu lui Peter, simţindu-mă cea
mai anostă şi retrasă persoană din lume. Nici tenis nu joc.

Următoarele câteva zile au trecut ca prin ceaţă. Habar n-aveam


de ce scoseseră caiacele. Nu exista timp pentru distracţie. Zilele erau
complet istovitoare. Trezirea la 6.30, micul dejun la 7, studiu
individual timp de trei ore dimineaţă şi după-amiază, apoi repetiţii
cu orchestra înainte de cină.
Întotdeauna cântasem cu doar câţiva muzicieni, aşa că, în primele
câteva zile cu orchestra, a fost haotic. Directorul muzician al taberei,
care era şi dirijorul, ne-a tot aranjat în diverse poziţii, punându-ne
de fiecare dată să cântăm măsurile de bază. În a treia zi, ne-a cerut
să cântăm Cântecele de leagăn ale lui Brahms. Prima dată, a fost
cumplit. Instrumentele nu se combinau, ci mai curând se ciocneau
ca nişte pietre prinse într-o maşină de tuns iarba.
— Groaznic! a ţipat el. Cum se poate aştepta oricare dintre voi să
cânte într-o orchestră profesionistă dacă nu este în stare să păstreze
ritmul unui cântec de leagăn? De la început!
După aproximativ o săptămână, a început să fie mai bine şi,
pentru prima dată, m-am simţit ca o rotiţă într-un mecanism. Am
început să aud violoncelul cu totul altfel, cum tonurile sale joase se
armonizau cu notele mai înalte ale violei, formând o bază pentru
suflătorii din orchestră. Şi, cu toate că s-ar putea crede că, dacă faci
parte dintr-un grup, poţi să te relaxezi puţin, să nu-ţi pese prea mult
cum te potriveşti cu ceilalţi, de fapt, este exact invers.
— 94 —
Stăteam în spatele unei violonceliste de şaptesprezece ani, pe
nume Elizabeth. Era una dintre cei mai buni muzicieni din tabără –
fusese admisă la Conservatorul Regal din Toronto – şi era frumoasă
ca un topmodel: superbă, cu o atitudine princiară, pielea de
culoarea cafelei şi pomeţi cu care puteai sparge gheaţa de ascuţiţi ce
erau. Aş fi fost tentată să o urăsc dacă n-ar fi cântat aşa cum o făcea.
Dacă nu eşti atent, viola poate să scârţâie cumplit, chiar şi în mâinile
unui muzician experimentat. Dar, lui Elizabeth, sunetele îi ieşeau
limpezi şi pure, şi luminoase. Auzind-o cum cântă şi văzând-o cât
de adânc se cufundă în muzică, mi-am dorit să cânt şi eu la fel.
Chiar mai bine. Nu doar că voiam să fiu mai bună decât ea, dar
simţeam că îi datorez cumva – ei, grupului, mie – să cânt la acelaşi
nivel.

— Este destul de frumos, a spus Simon pe la sfârşitul perioadei


petrecute în tabără în timp ce mă asculta exersând un fragment din
Concertul numărul 2 pentru violoncel al lui Hayden, o piesă care îmi
crease mari probleme când încercasem să o interpretez prima oară,
primăvara trecută. Vrei să o cânţi la concurs?
Am încuviinţat. Apoi, nu m-am putut stăpâni şi am rânjit. După
cină, înainte să se dea stingerea, eu şi Simon ne luam violoncelele
afară şi cântam improvizaţii în amurgul care se prelungea. Ne
provocam unul pe altul în dueluri la violoncel, fiecare încercând să-l
înnebunească pe celălalt cântând mai repede. Ne luam întotdeauna
la întrecere, străduindu-ne mereu să descoperim care dintre noi
cântă din memorie o piesă mai bine şi mai repede. Fusese atât de
amuzant şi era probabil unul dintre motivele pentru care Hayden
îmi plăcea atât de mult.
— Ah, cineva este teribil de încrezător. Crezi că poţi să mă
întreci? m-a întrebat Simon.
— La fotbal. Categoric, am glumit eu.
Simon ne spunea adesea că el era oaia neagră a familiei, nu
pentru că era homosexual sau muzician, ci pentru că era un
— 95 —
„fotbalist de rahat”.
Simon s-a prefăcut că l-am împuşcat în inimă. Apoi, a râs.
— Se întâmplă lucruri uimitoare când nu te mai ascunzi în
spatele acelei fiare mătăhăloase, nu-i aşa? a zis el făcând un semn
spre violoncelul meu.
Am dat din cap. Simon mi-a zâmbit.
— Ei bine, nu te mai împăuna în halul ăsta. Ar trebui să auzi cum
cânt Mozart. Parcă ar cânta îngerii.
Nici unul dintre noi nu a câştigat recitalul solo în acel an.
Elizabeth l-a câştigat. Dar, cu toate că au mai trebuit să treacă patru
ani, în cele din urmă, am pus mâna pe acel premiu.

9.06 p.m.

— Mai am exact douăzeci de minute până când şeful va face o


criză de nervi, bubuie vocea aspră a lui Brooke Vega în holul tăcut
acum al spitalului.
Deci asta este ideea lui Adam: Brooke Vega, zeiţa muzicii indie şi
solista trupei Bikini. Într-o strălucitoare ţinută de firmă – în seara
aceasta, o fustă-gogoşar scurtă, un dres de plasă, cizme de piele
înalte şi negre, un tricou pe care este inscripţionat artistic „Shooting
Star”, o etolă vintage şi o pereche de ochelari de soare Jackie O –,
iese în evidenţă în holul spitalului ca un struţ într-o poiată cu găini.
Este înconjurată de oameni: Liz şi Sarah, Mike şi Fitzy, chitaristul şi
basistul trupei Shooting Star, plus o mână de fani maniaci din
Portland, pe care îi recunosc oarecum. Cu părul ei roşu-aprins, este
precum un soare în jurul căruia gravitează planetele reprezentate de
admiratori. Adam este precum luna, stând într-o parte şi frecându-
şi bărbia. Între timp, Kim pare absolut şocată, de parcă un grup de
marţieni tocmai a intrat în clădire. Sau poate Kim arată aşa deoarece
o venerează pe Brooke Vega. De fapt, şi Adam simte la fel. În afară
de mine, acesta era unul dintre puţinele lucruri pe care ei le aveau

— 96 —
în comun.
— O să plecaţi de aici în cincisprezece minute, promite Adam,
păşind în galaxia ei.
Ea se repede spre el.
— Adam, scumpule, fredonează ea. Cum rezişti?
Brooke îl cuprinde într-o îmbrăţişare de parcă ar fi prieteni vechi,
deşi ştiu că abia astăzi s-au întâlnit pentru prima dată. Exact ieri
Adam spunea cât de nervos este în legătură cu această întâlnire. Dar
acum ea se află aici, comportându-se de parcă ar fi prietena lui cea
mai bună. Bănuiesc că aceasta-i forţa scenei. În timp ce ea îl strânge
în braţe pe Adam, văd că fiecare tip şi fată din hol privesc cu nesaţ,
dornici – presupun – să fie ei cei a căror fiinţă dragă să se afle la etaj,
în stare gravă, astfel încât să fie ei cei care au parte de alinările lui
Brooke.
Nu pot să nu mă întreb – dacă m-aş afla aici, dacă aş privi scena
fiind în stare normală, Mia cea obişnuită, aş fi şi eu geloasă? Dar,
dacă aş fi Mia cea obişnuită, Brooke Vega nu s-ar afla în holul
spitalului, ca parte a unui complot elaborat, care să-l ajute pe Adam
să mă vadă.
— Bine, copii. E timpul să trecem la fapte. Adam, care-i planul?
întreabă Brooke.
— Tu eşti planul. Nu m-am gândit la altceva decât ca tu să urci la
secţia de Terapie intensivă şi să faci tărăboi.
Brooke îşi linge buzele senzuale.
— Să fac tărăboi este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai
mult. Ce crezi că ar trebui să facem? Să scoatem un urlet primitiv?
Să ne dezbrăcăm? Să distrugem o chitară? Stai, nu mi-am adus
chitara. La naiba!
— Ai putea cânta ceva? sugerează cineva.
— Ce-ai zice de un vechi cântec al lui Smith, Iubita în comă?
propune cineva.
Adam se albeşte din pricina acestei bruşte treziri la realitate, iar
Brooke ridică din sprâncene a dojană aspră. Toţi devin serioşi.
— 97 —
Kim îşi drege vocea.
— Hm, nu ne foloseşte la nimic dacă Brooke creează o diversiune
în hol. Trebuie să ne ducem la etaj, în secţia de Terapie intensivă, şi
apoi, eventual, să ţipe careva că Brooke Vega se află aici. Asta ar
putea să funcţioneze. Dacă nu, cântă atunci. Tot ce dorim cu
adevărat este să ademenim afară două asistente curioase şi pe acea
asistentă-şefa ţâfnoasă. După ce ea va ieşi şi ne va vedea pe toţi pe
hol, va fi prea ocupată cu noi pentru a băga de seamă că Adam s-a
furişat înăuntru.
Brooke o studiază pe Kim. Kim în pantalonii ei negri şi şifonaţi şi
puloverul lălâu. Apoi, Brooke zâmbeşte şi o ia de braţ pe prietena
mea cea mai bună.
— Pare un plan bun. Hai să ne facem numărul, copii.
Zăbovesc în urma lor, privind procesiunea de fani prin hol.
Gălăgia pe care o fac cu cizmele lor grele şi vocile stridente,
amplificată de grabă, ricoşează în liniştea spitalului şi aduce un
suflu de viaţă în acest loc. Îmi amintesc că, odată, urmăream o
emisiune la televizor despre azilurile pentru bătrâni, unde erau
aduşi câini şi pisici pentru a-i înveseli pe pacienţii în vârstă şi în
pragul morţii. Poate că toate spitalele ar trebui să facă rost de
grupuri de rockeri punkişti zgomotoşi pentru a le da un imbold
inimilor lâncezinde ale pacienţilor.
S-au oprit în faţa lifturilor, aşteptând la nesfârşit unul suficient de
gol încât să intre cu toţii. Am hotărât că doresc să mă aflu lângă
trupul meu atunci când Adam reuşeşte să ajungă la mine. Mă întreb
dacă îi voi simţi atingerea. În timp ce ei aşteaptă liftul, eu o iau pe
scări.
Am lipsit de la Terapie intensivă mai bine de două ore şi multe
lucruri s-au schimbat. Într-unul dintre paturile goale se află un nou
pacient, un bărbat de vârstă mijlocie, al cărui chip arată ca o pictură
suprarealistă: pe jumătate, este normal, frumos chiar, iar cealaltă e o
masă însângerată, bandajată şi cu cusături, de parcă ar fi explodat.
Poate, o rană provocată de glonţ. Multe accidente de vânătoare se
— 98 —
petrec în zonă. Unul dintre ceilalţi pacienţi, atât de acoperit de
bandaje, încât nu mi-am putut da seama dacă este bărbat sau
femeie, nu se mai află aici. În locul lui este o femeie cu gâtul
imobilizat de un guler cervical rigid.
În ce mă priveşte, am fost deconectată de la ventilator, îmi
amintesc că asistenta socială le-a spus bunicilor şi mătuşii Diane că
acesta este un lucru bun. Mă opresc să verific dacă mă simt mai
bine, dar nu simt nimic, nu fizic, în orice caz. De fapt, n-am mai
simţit nimic de azi-dimineaţă, când mă aflam în maşină, ascultând
Sonata numărul 3 pentru violoncel a lui Beethoven. Acum, că respir
singură, maşinăriile care mă ţin în viaţă bipăie mai puţin, astfel
încât primesc mai puţine vizite din partea asistentelor. Sora
Ramirez, cea cu unghiile pictate, mă priveşte din când în când, însă
este ocupată cu tipul care are o jumătate din faţă distrusă.
— Dumnezeule mare! Asta-i Brooke Vega? întreabă cineva pe un
ton fals dramatic, dincolo de uşile automate ale secţiei de Terapie
intensivă.
Niciodată nu l-am auzit pe vreunul dintre prietenii lui Adam
vorbind atât de civilizat. Este versiunea special periată pentru
sobrietatea spitalului a exprimării: „Pasca măsii”.
— Vrei să spui Brooke Vega de la Bikini? Brooke Vega care s-a
aflat pe coperta revistei Spin luna trecută? Chiar aici, în spital?
De data aceasta, Kim este cea care vorbeşte. Sună de parcă ar fi o
copiliţă de şase ani spunându-şi replica într-o piesă şcolară legată
de nutriţia corectă: „Adică, trebuie să mâncăm fructe şi legume de
cinci ori pe zi?”
— Mda, eu sunt, zice Brooke cu o voce aspră. Mă aflu aici ca să le
ofer oamenilor din Portland puţină distracţie rock and roll.
Două asistente tinere, care probabil ascultă muzică pop la radio
sau se uită la MTV şi au auzit de Bikini, îşi ridică privirile
întrebătoare şi încântate. Le aud şuşotind, nerăbdătoare să vadă
dacă este chiar Brooke sau poate doar bucuroase de întreruperea
rutinei.
— 99 —
— Mda. Aşa-i. Deci m-am gândit că aş putea cânta un cântecel.
Unul dintre preferatele mele. Se numeşte Eraser, spune Brooke. Vrea
careva dintre voi să mă acompanieze?
— Am nevoie de ceva cu care să bat tactul, răspunde Liz. Are
cineva nişte pixuri sau ceva?
Acum, asistentele şi infirmierele de la Terapie intensivă sunt
foarte curioase şi se îndreaptă către uşi. Urmăresc scena de parcă ar
fi un film derulat pe un ecran. Stau în picioare lângă patul meu, cu
ochii aţintiţi asupra uşilor duble, aşteptând să se deschidă. Freamăt
din pricina suspansului. Mă gândesc la Adam, cât de liniştitoare
este atingerea lui, cum simt că mă topesc atunci când îmi atinge
absent ceafa sau îmi suflă aer cald pe mâinile îngheţate.
— Ce se întâmplă aici? vrea să ştie asistenta mai în vârstă.
Brusc, toate asistentele din secţie se uită la ea, nu către uşile
dincolo de care se află Brooke. Nici una dintre ele nu-i va explica
faptul că pe coridor se află o faimoasă vedetă pop. Clipa de
încântare a trecut. Simt tensiunea transformându-se în dezamăgire.
Uşile nu se vor deschide.
De afară, o aud pe Brooke începând să cânte versurile cântecului
Eraser. Chiar şi fără acompaniament, chiar şi prin uşile duble,
automate, este frumos.
— Cineva să cheme paza, acum, mârâie asistenta.
— Adam, fă ce ai de făcut, ţipă Liz. Acum sau niciodată. Ne
ocupăm noi de ele.
— Du-te! strigă Kim, intrată brusc în postura unui general de
armată. Te acoperim noi.
Uşile se deschid. Intră de-a valma peste o jumătate de duzină de
punkişti, Adam, Liz, Fitzy, nişte oameni pe care nu-i cunosc şi apoi
Kim. Afară, Brooke continuă să cânte de parcă acesta este concertul
pe care a venit să-l susţină în Portland.
În timp ce Adam şi Kim se năpustesc pe uşi, amândoi par
hotărâţi, fericiţi chiar. Sunt uimită de curajul lor, de nebănuitele
rezerve de forţă. Vreau să sar în ajutorul lor, aşa cum făceam pentru
— 100 —
Teddy când juca T-ball21 şi depăşea baza a treia, îndreptându-se
spre „casă”. Este greu de crezut, dar, privindu-i pe Kim şi Adam,
aproape că şi eu sunt fericită.
— Unde este? ţipă Adam. Unde-i Mia?
— În colţ, lângă dulapul cu provizii! strigă cineva.
Îmi ia un minut să realizez că vocea îi aparţine asistentei
Ramirez.
— Paza! Prindeţi-l! Prindeţi-l! urlă asistenta ţâfnoasă.
L-a remarcat pe Adam printre intruşi, şi chipul ei a devenit
rozaliu de furie. Doi dintre paznicii spitalului şi doi infirmieri intră
în fugă.
— Amice, aia era Brooke Vega? întreabă unul dintre ei în timp ce
îl înşfacă pe Fitzy şi îl smuceşte spre ieşire.
— Cred că da, răspunde altul, înhăţând-o pe Sarah şi târând-o
afară.
Kim m-a reperat.
— Adam, este aici, ţipă ea şi apoi se întoarce să mă privească,
strigătul murindu-i în gât. Este aici, spune ea din nou, dar vocea îi
este un murmur.
Adam o aude, fentează asistentele şi îşi croieşte drum către mine.
Apoi, ajunge la capătul patului meu, mâna lui întinzându-se să mă
atingă. Mâna lui este pe cale să-mi atingă trupul. Brusc, mă gândesc
la primul nostru sărut, după concertul lui Yo-Yo Ma, cum nu
ştiusem cât de mult îmi doream să-i simt buzele pe ale mele decât
când sărutul era iminent. N-am realizat cât de mult râvneam la
atingerea lui până când aproape că am simţit-o pe trup.
Aproape. Deodată, el se îndepărtează de mine. Doi paznici l-au
apucat de umeri şi l-au tras îndărăt. Unul dintre ei o înşfacă pe Kim
de cot şi o scoate afară. Este lipsită de vlagă, nu opune nicio
rezistenţă.

21 Joc pentru copii care reprezintă o introducere în baseball. (n.tr.).


— 101 —
Brooke încă mai cântă pe coridor. Când îl zăreşte pe Adam, se
opreşte.
— Îmi pare rău, iubitule, zice ea. Trebuie să dispar înainte să-mi
înceapă spectacolul. Sau să fiu arestată.
Apoi, se îndepărtează pe coridor, urmată de doi infirmieri care se
milogesc de ea să le dea un autograf.
— Chemaţi poliţia! ţipă asistenta în vârstă. Vreau să fie arestat.
— Îl ducem jos, în biroul pazei. Ăsta-i protocolul, spune unul
dintre bărbaţi.
— Nu suntem în măsură să arestăm pe nimeni, adaugă altul.
— Daţi-l afară din secţia mea! Mârâie şi se răsuceşte. Domnişoară
Ramirez, sper că nu ai nimic de-a face cu derbedeii ăştia.
— Sigur că nu. Mă aflam în oficiul cu provizii. Am ratat tot
balamucul, răspunde ea.
Minte atât de bine, încât chipul ei nu trădează nimic.
Asistenta în vârstă bate din palme.
— Bine. Spectacolul s-a terminat. Treceţi la treabă.
Mă reped pe uşile salonului, urmându-i pe Adam şi Kim care
sunt escortaţi spre lift. Intru împreună cu ei. Kim pare ameţită, de
parcă i-ar fi apăsat cineva butonul de resetare şi acum aşteaptă să
funcţioneze din nou. Buzele lui Adam sunt strânse într-o expresie
cruntă. Nu-mi dau seama dacă este pe cale să plângă sau să-l
pocnească pe paznic. Pentru binele lui, sper că este vorba despre
prima alternativă. Pentru binele meu, sper că e a doua.
La parter, paznicii îi înghiontesc pe Adam şi Kim către un coridor
plin cu birouri întunecate. Tocmai dau să intre într-unul dintre cele
câteva care sunt luminate când aud pe cineva strigând numele lui
Adam.
— Adam. Stai! Tu eşti?
— Willow? ţipă Adam.
— Willow? murmură Kim.
— Scuzaţi-mă, unde-i duceţi? strigă Willow la paznici în timp ce
se apropie în fugă.
— 102 —
— Îmi pare rău, dar au fost prinşi încercând să intre cu forţa în
secţia de Terapie intensivă, explică unul dintre paznici.
— Doar pentru că nu ne-au lăsat cu vorba bună, lămureşte Kim
cu voce slabă.
Willow ajunge lângă ei. Încă poartă hainele spitaliceşti, ceea ce-i
straniu, pentru că, de obicei, se schimbă de „ţinuta ortopedică”
îndată ce poate. Părul ei lung, cârlionţat şi roşcat atârnă în laţe
slinoase, de parcă ar fi uitat să se spele în ultimele câteva săptămâni.
Iar obrajii ei, de obicei îmbujoraţi ca nişte mere, sunt pământii.
— Scuzaţi-mă, sunt asistentă medicală la Cedar Creek. Am făcut
practica aici, aşa că, dacă doriţi, putem merge la Richard Caruthers
ca să rezolvăm problema.
— Cine-i dânsul? întreabă unul dintre paznici.
— Directorul de relaţii publice, răspunde celălalt. Apoi, se
întoarce către Willow. Nu este în spital. Orele de program s-au
terminat.
— Ei bine, am numărul lui de acasă, spune Willow fluturându-şi
telefonul mobil ca pe o armă. Mă îndoiesc că va fi încântat să audă
că-l sun pentru a-i spune cum se comportă personalul din spital cu
cineva care încearcă să-şi viziteze iubita aflată în stare critică. Ştiţi că
domnul director pune la fel de mult preţ pe compasiune ca şi pe
eficienţă, iar aceasta nu este o modalitate de a te comporta faţă de
cineva îngrijorat de soarta omului iubit.
— Doar ne făceam treaba, doamnă. Urmam ordinele.
— Ce-ar fi să vă scap de-o grijă şi să mă ocup eu în continuare de
ei? Familia pacientei se află la etaj. Îi aşteaptă pe ei să li se alăture.
Uite ce-i, dacă aveţi vreo problemă, spuneţi-i domnului Caruthers
să ia legătura cu mine.
Bagă mâna în geantă şi scoate o carte de vizită pe care o întinde
către ei. Unul dintre paznici o ia, o priveşte şi i-o dă celuilalt, care se
holbează la ea şi ridică din umeri.
— Cu ocazia asta, scăpăm şi de hârţogăraie, zice el.
Îi dă drumul lui Adam, al cărui trup se prăbuşeşte ca o
— 103 —
sperietoare de ciori scoasă de pe prăjină.
— Îmi pare rău, puştiule, îi zice el lui Adam, apucându-l de
umeri.
— Sper că prietena ta se va face bine, murmură celălalt.
Apoi, amândoi dispar, îndreptându-se către lumina răspândită
de nişte automate pentru produse alimentare.
Kim, care a întâlnit-o pe Willow doar de două ori până acum, se
repede în braţele ei.
— Mulţumesc, şopteşte cu faţa lipită de gâtul ei.
Willow o îmbrăţişează la rându-i şi o bate pe umăr înainte de a se
desprinde. Îşi şterge ochii şi râde forţat.
— Ce naiba a fost în capul vostru? întreabă ea.
— Vreau s-o văd pe Mia, spune Adam.
Willow se răsuceşte pentru a se uita la Adam şi parcă i-a deschis
cineva o supapă, lăsând aerul să iasă. Izbucneşte, întinde mâna şi-i
mângâie obrazul lui Adam.
— Sigur că vrei.
Îşi şterge ochii cu dosul palmei.
— Te simţi bine? o întreabă Kim.
Willow ignoră întrebarea.
— Hai să vedem cum facem să intraţi la Mia.
Adam se înviorează când aude asta.
— Crezi că o să reuşeşti? Asistenta în vârstă nu mă poate suferi.
— Dacă asistenta în vârstă este cea care cred eu că e, nu contează
că nu te poate suferi. Nu ea hotărăşte acolo. Hai la bunicii Miei, iar
apoi o să aflu cine este în măsură să dispună încălcarea regulilor şi
să te lase la fata ta. Are nevoie de tine. Mai mult ca niciodată.
Adam se răsuceşte în loc şi o strânge în braţe pe Willow cu o
asemenea forţă, încât picioarele ei se desprind de duşumea.
Willow a sărit în ajutor. Exact la fel cum l-a salvat pe Henry, cel
mai bun prieten al tatei şi membru al trupei, care, pe vremuri, era
un afemeiat beţiv. După câteva săptămâni de întâlniri, ea i-a spus că
ori se îndreaptă şi renunţă la băutură, ori îşi iau rămas-bun. Tata
— 104 —
zicea că multe fete i-au dat ultimatumuri lui Henry, încercând să-l
facă să se aşeze la casa lui, şi multe au fost abandonate în lacrimi, pe
trotuar. Dar, când Willow şi-a băgat în geantă periuţa de dinţi şi i-a
spus lui Henry să se maturizeze, el a fost cel care a plâns. Apoi, şi-a
şters lacrimile, s-a maturizat, a renunţat la alcool şi a devenit
monogam. După opt ani, iată-i, nici mai mult, nici mai puţin decât
părinţii unui copil. Willow este formidabilă în această privinţă.
Probabil că ăsta-i motivul pentru care, după ce ea şi Henry s-au
căsătorit, a devenit cea mai bună prietenă a mamei – era tot o mâţă
blândă care zgârie rău, o feministă dură. Şi tot de asta, probabil, era
una dintre persoanele pe care tata le aprecia cel mai mult, chiar dacă
detesta trupa Ramones şi considera că baseballul era plictisitor, în
timp ce tata trăia pentru Ramones şi era de părere că baseballul
reprezintă o instituţie religioasă.
Acum, Willow este aici. Willow, asistenta medicală. Willow care
nu acceptă să fie refuzată este aici. O să-l aducă pe Adam să mă
vadă. Va avea grijă de tot. „Uraaa! simt eu nevoia să strig. Willow
este aici!”
Sunt atât de preocupată să sărbătoresc sosirea lui Willow, încât
îmi sunt necesare câteva momente să pricep implicaţiile venirii ei,
dar, când acest lucru se întâmplă, mă simt parcă străbătută de un
curent electric.
Willow este aici. Şi, dacă ea este aici, dacă ea este în spitalul meu,
înseamnă că nu mai are niciun motiv să fie în spitalul ei. O cunosc
suficient de bine pentru a şti că nu l-ar fi abandonat niciodată acolo.
Chiar dacă eu sunt aici, ea ar fi rămas cu el. El a fost sfărâmat şi
adus la ea pentru a fi reparat. El era pacientul ei. Prioritatea ei.
Mă gândesc la faptul că bunicii sunt în Portland, cu mine. Şi că
toţi cei din sala de aşteptare vorbesc despre mine, evitând să-i
pomenească pe mama, pe tata ori pe Teddy. Mă gândesc la chipul
lui Willow de pe care a dispărut orice urmă de veselie. Şi mă
gândesc la ce i-a spus lui Adam – că am nevoie de el. Mai mult ca
niciodată.
— 105 —
Şi îmi dau seama. Teddy. Şi el a murit.

***
Pe mama au apucat-o durerile facerii cu trei zile înainte de
Crăciun, dar a insistat să mergem împreună să facem cumpărăturile
de sărbători.
— N-ai vrea să te întinzi sau să mergi la maternitate, sau ceva?
întreb eu.
Mama se strâmbă din pricina unei crampe.
— Nţ. Contracţiile nu sunt atât de rele şi se petrec la intervale de
vreo douăzeci de minute. Am făcut curat în toată casa, de sus până
jos, în timpul travaliului cu tine.
— Să munceşti în timpul travaliului, glumesc eu.
— Eşti isteaţă, ştii? a spus mama. A respirat adânc de câteva ori.
Am o grămadă de făcut. Haide. Să luăm autobuzul până la mall. Nu
mă simt în stare să conduc.
— N-ar trebui să-l sunăm pe tata? am întrebat eu.
Mama a râs auzind asta.
— Fii serioasă, mi-e de-ajuns că trebuie să nasc acest copil. N-am
chef să mă lupt şi cu el. O să-l sunăm atunci când se va întâmpla.
Prefer să te am pe tine în preajmă.
Aşa că eu şi mama am rătăcit prin mall, oprindu-ne la fiecare
două minute ca ea să se aşeze şi să respire adânc, şi să mă strângă
atât de tare de încheietură, încât mi-a lăsat furioase semne roşiatice.
Totuşi, în mod ciudat, a fost o dimineaţă distractivă şi productivă.
Am cumpărat cadouri pentru bunica şi bunicul (un pulover cu un
înger şi o carte nouă, despre Abraham Lincoln) şi jucării pentru
bebeluş, plus o pereche de cizme impermeabile pentru mine. De
obicei, aşteptam vânzările de sărbători pentru a cumpăra lucruri de
genul acestora, dar mama a zis că, în acest an, vom fi prea ocupate
cu schimbatul scutecelor.
— Nu-i momentul să ne zgârcim. Oh, la naiba. Scuză-mă, Mia.
Hai. Haide să luăm câte-o plăcintă.
— 106 —
Ne-am dus la un restaurant Marie Callender. Mama a luat o felie
cu cremă de dovleac şi una cu cremă de banane. Eu am vrut cu
afine. După ce a terminat, a împins farfuria deoparte şi a anunţat că
este gata să dea piept cu moaşa.
De fapt, n-am discutat niciodată dacă este sau nu cazul să fiu
alături de ea în acele momente. Eram la vârsta când mă duceam
peste tot cu mama şi tata, aşa încât mi s-a părut de la sine înţeles să
fiu acolo. Ne-am întâlnit cu tata – care era pe cale să cedeze nervos –
la maternitate, care nu era deloc precum sala de consultaţii a unui
doctor. Ocupa parterul unei case şi era plină de saloane cu paturi şi
jacuzziuri, echipamentul medical fiind discret camuflat. Moaşa
hippie i-a condus înăuntru pe mama şi pe tata, iar tata m-a întrebat
dacă vreau să intru şi eu. Dar mama deja începuse să ţipe blasfemii.
— Pot s-o chem pe bunica să te ia, a spus tata, tresărind
involuntar la auzul tirului de blesteme al mamei. Asta s-ar putea să
dureze o vreme.
Am clătinat din cap. Mama avea nevoie de mine. Ea spusese asta.
M-am aşezat pe una dintre canapelele înflorate şi am luat o revistă
cu un bebeluş tăntălău şi chel pe copertă. Tata a dispărut în salonul
în care se afla patul mamei.
— Muzică! La dracu’! Muzică! a ţipat mama.
— Avem câteva cântece drăguţe ale Enyei22. Foarte liniştitoare, a
zis moaşa.
— La naiba cu Enya! a ţipat mama. Melvins. Pământ. Acum!
— Imediat, a spus tata, apoi a scos un CD cu cea mai zgomotoasă
muzică de chitară pe care am auzit-o vreodată. Făcea ca toate
cântecele punk ritmate pe care tata le asculta în mod obişnuit să
pară muzică de harpă. Sunetele acestea erau primitive, iar asta
părea s-o facă pe mama să se simtă mai bine. A început să scoată
sunete joase, guturale. Eu stăteam acolo, tăcută. Adesea, strigase

22 Enya (Eithne Patricia Ní Bhraonáin) (n. 17 mai 1961) este o cântăreaţă de origine
irlandeză. (n.tr.).
— 107 —
numele meu şi mă repezisem înăuntru. Mama îşi ridica privirea
spre mine, cu chipul acoperit de sudoare.
— Nu-ţi fie teamă, şoptise ea. Femeile pot suporta cele mai atroce
dureri. O să constaţi asta într-o zi.
Apoi, înjurase din nou, ţipând.
Văzusem vreo câteva naşteri la televizor şi femeile ţipă de obicei
un timp, uneori înjură şi atunci trebuie să se ia sonorul, dar
niciodată nu a durat mai mult de o jumătate de oră. După trei ore,
mama şi Melvins încă ţipau. În toată maternitatea era o umiditate
tropicală, cu toate că afară erau cinci grade Celsius.
Henry a trecut pe acolo. Când a intrat şi a auzit gălăgia, a
încremenit. Ştiam că toată povestea asta cu copiii îl îngrozea. Îi
auzisem pe mama şi pe tata vorbind despre asta şi despre refuzul
lui Henry de a se maturiza. Se pare că fusese şocat când ai mei m-au
avut pe mine şi acum era tulburat că se hotărâseră să mai facă un al
doilea copil. Amândoi se simţiseră uşuraţi când el şi Willow se
împăcaseră.
— În sfârşit, un adult în viaţa lui Henry, spusese mama.
Henry s-a uitat la mine – chipul lui era palid şi transpirat.
— Sfinte Dumnezeule, Mee! Chiar ar trebui să auzi aşa ceva? Eu
ar trebui să aud aşa ceva?
Am ridicat din umeri. Henry s-a aşezat lângă mine.
— Am căpătat o gripă sau ceva, dar tatăl tău tocmai m-a sunat,
rugându-mă să aduc nişte mâncare. Aşa că iată-mă, a zis el
întinzându-mi o pungă de la Taco Bell care mirosea a ceapă.
Mama a scos alt geamăt.
— Ar trebui să plec. Nu vreau să dau gripa cuiva sau ceva de
genul ăsta.
Mama a ţipat chiar mai tare şi Henry practic a sărit de pe scaun.
— Eşti sigură că vrei să rămâi aici şi să ai parte de toate astea?
Poţi să vii la mine. Willow este acasă şi are grijă de mine. A rânjit
când i-a pomenit numele. Poate să aibă grijă şi de tine.
S-a ridicat să plece.
— 108 —
— Nu. Sunt în regulă. Mama are nevoie de mine. Tata e cam
îngrozit.
— A vomat deja? a întrebat Henry aşezându-se pe canapea.
Am râs, dar apoi am văzut pe chipul lui că vorbea serios.
— A vomat când te-ai născut tu. Aproape că a leşinat. Nu că l-aş
condamna. Dar tipul era varză, doctorii au vrut să-l dea afară… au
spus că o s-o facă dacă nu te naşti într-o jumătate de oră. Asta a
enervat-o pe maică-ta atât de tare, încât te-a scos cinci minute mai
târziu. Henry a zâmbit, lăsându-se pe spate, pe canapea. Asta-i
povestea. Dar îţi spun un lucru: a plâns ca un copilaş când te-ai
născut.
— Am mai auzit partea asta.
— Care parte? a întrebat tata cu respiraţia întretăiată.
A înşfăcat punga de la Henry.
— Taco Bell, Henry?
— Prânzul campionilor, a zis Henry.
— E-n regulă. Mor de foame. Sunt momente tensionante. Trebuie
să-mi menţin puterile.
Henry mi-a făcut cu ochiul. Tata a scos un burrito şi mi-a oferit şi
mie unul. Am clătinat din cap. Tata tocmai începuse să-şi
despacheteze mâncarea când mama a scos un mârâit şi apoi a
început să ţipe la moaşă că este gata să împingă. Moaşa şi-a iţit
capul pe uşă.
— Cred că se apropie momentul, aşa că poate amânaţi masa
pentru mai târziu, a spus ea. Veniţi.
Henry practic a smuls din ţâţâni uşa de la intrare. L-am urmat pe
tata în încăperea unde mama gâfâia ca un câine bolnav.
— Vrei să te uiţi? l-a întrebat moaşa pe tata, însă el doar s-a
clătinat şi s-a făcut verde la faţă.
— Cred că-i mai bine să stau aici, a zis el strângând mâna mamei,
pe care ea şi-a smuls-o violent.
Nimeni nu m-a întrebat pe mine dacă vreau să privesc. Pur şi
simplu, maşinal, m-am dus lângă moaşă. Recunosc, a fost destul de
— 109 —
scârbos. Foarte mult sânge. Şi, în mod cert, niciodată nu o mai
văzusem pe mama în felul acesta. Dar mi se părea ciudat de firesc să
mă aflu acolo. Moaşa îi spunea mamei să împingă, apoi să se
oprească, după aceea să împingă.
— Hai, scumpo, hai, scumpo, hai, scumpo, rostea ea ca o
incantaţie. E aproape gata! a exclamat ea încântată.
Mama s-a uitat la ea de parcă dorea s-o pocnească.
Când Teddy a apărut, era cu faţa în sus, spre tavan, aşa că primul
lucru pe care l-a văzut am fost eu. Nu a ieşit ţipând, aşa cum se
întâmplă la televizor. Era tăcut, privindu-mă fix. Mi-a susţinut
privirea în timp ce moaşa îi curăţa căile respiratorii.
— E băiat, a strigat ea. Moaşa l-a pus pe Teddy pe burta mamei.
Vrei să tai cordonul ombilical? l-a întrebat pe tata.
Tata a dat din mâini că nu, prea copleşit sau ameţit pentru a
vorbi.
— Îl tai eu, m-am oferit.
Moaşa a ţinut strâns cordonul şi mi-a spus unde să tai. Teddy
stătea cuminte, ochii lui cenuşii fiind larg deschişi, încă privindu-mă
fix.
Mama zicea întotdeauna că, undeva în adâncul sufletului, Teddy
mă considera mama lui pentru că am fost prima pe care a văzut-o şi
fiindcă i-am tăiat cordonul.
— Este aidoma acelor boboci de gâscă, a glumit mama. Se ţin
după zoolog, nu după mama-gâscă, deoarece el a fost primul pe
care l-au văzut când au ieşit din găoace.
Exagera. Teddy nu credea cu adevărat că aş fi mama lui, dar
existau anumite lucruri pe care doar eu le puteam face pentru el.
Când era bebeluş, în perioada nopţilor agitate, se liniştea numai
când eu îi cântam un cântec de leagăn la violoncel. Când a ajuns în
perioada Harry Potter, doar mie îmi permitea să-i citesc un capitol
în fiecare seară. Şi, când se julea sau se alegea cu vreun cucui, dacă
mă aflam prin preajmă, nu se oprea din plâns decât când îi
depuneam un sărut magic pe rană, după care se vindeca miraculos.
— 110 —
Ştiu că toate săruturile magice din lume probabil că nu i-ar fi fost
de folos astăzi. Dar aş face orice ca să-l pot săruta.

10.40 p.m.

O iau la goană.
Îi las pe Adam, Kim şi Willow în hol şi mă împleticesc prin spital.
Nu-mi dau seama că am pornit în căutarea secţiei de Pediatrie decât
când ajung acolo. Merg pe coridoare, trec pe lângă saloane în care se
află copii de patru ani speriaţi, care dorm agitaţi înainte de operaţia
de amigdale de mâine, trec pe lângă secţia de Terapie intensivă
pentru nou-născuţi în care se află prunci cât pumnul din care ies
mai multe tuburi decât din mine, pe lângă secţia de Oncologie
pediatrică unde pacienţi fără păr pe cap şi bolnavi de cancer dorm
sub peisaje vesele, cu curcubeie şi baloane pictate pe pereţi. Îl caut,
deşi ştiu că nu-l voi găsi. Totuşi, trebuie să-l caut în continuare.
Îmi vine în minte imaginea capului său acoperit cu bucle blonde.
Îmi place la nebunie să-mi vâr faţa în acei cârlionţi, am făcut asta de
când era un bebeluş. Mă aşteptam să vină ziua când mă va
îndepărta, spunându-mi „Mă faci de râs”, aşa cum le zice părinţilor
noştri când ovaţionează prea tare la T-ball. Dar, până acum, acest
lucru nu se întâmplase. Până acum, mi s-a permis un acces
neîngrădit la capul lui. Până acum. Dar acum s-a încheiat. Definitiv.
Îmi imaginez că îmi îngrop faţa în buclele lui pentru ultima dată
şi nu mă pot închipui făcând asta fără să izbucnesc în lacrimi care îi
transformă buclele în şuviţe drepte.
Teddy n-o să treacă niciodată de la T-ball la baseball. N-o să-şi
lase niciodată mustaţă. N-o să se ia niciodată la bătaie la şcoală, n-o
să împuşte o căprioară, n-o să sărute o fată, n-o să facă sex, n-o să se
îndrăgostească, n-o să se însoare şi nici n-o să aibă un copil cu părul
cârlionţat. Sunt cu doar zece ani mai mare decât el, dar mi se pare că
am trăit atât de multe în plus faţă de el. Este nedrept. Dacă unul

— 111 —
dintre noi era să rămână în viaţă, dacă unuia dintre noi era să i se
ofere şansa de a trăi mai mult acela ar fi trebuit să fie el.
Alerg prin spital ca un animal încolţit. „Teddy? ţip eu. Unde eşti?
Întoarce-te la mine!”
Dar nu o va face. Ştiu că este inutil. Renunţ şi mă târăsc spre
salonul meu. Vreau să distrug uşile duble. Vreau să spulber oficiul
asistentelor. Vreau ca totul să dispară. Vreau ca eu să dispar. Nu
vreau să fiu aici. Nu vreau să fiu în acest spital. Nu vreau să fiu în
starea asta suspendată, din care pot vedea ce se întâmplă, în care
sunt conştientă de ceea ce simt fără să fiu de fapt capabilă să simt.
Nu pot să ţip până mă apucă durerea de gât, nu pot să sparg un
geam cu pumnul până îmi dă sângele şi nici nu pot să mă trag de
păr până când durerea fizică devine mai mare decât cea sufletească.
Mă holbez la trupul meu, la Mia „cea vie”, care zace în patul ei de
spital. Simt cum mă cuprinde un val de furie. Dacă aş fi putut să-mi
plesnesc propria faţă inertă, aş fi făcut-o.
În loc de asta, mă aşez pe scaun şi închid ochii, dorind să dispar.
Numai că nu pot. Nu mă pot concentra deoarece, brusc, se stârneşte
foarte mult zgomot. Monitoarele la care sunt conectată încep să
bipăie şi să ţiuie, iar două asistente se reped spre mine.
— Tensiunea şi pulsul îi scad, ţipă una dintre ele.
— Are tahicardie, strigă cealaltă. Ce s-a întâmplat?
— Cod albastru, cod albastru la Traumatologie, zbiară asistenta-
şefă.
În curând, asistentelor li se alătură un medic cu privirea confuză,
frecându-şi ochii somnoroşi sub care se află cearcăne adânci.
Îndepărtează cearceaful şi îmi saltă cămaşa de spital. Sunt goală de
la brâu în jos, dar nimeni nu bagă de seamă aşa ceva aici. Îşi pune
mâinile pe burta mea, care este umflată şi tare. Ochii lui se lărgesc şi
apoi se îngustează, formând două linii subţiri.
— Abdomenul este rigid, spune el furios. Trebuie să-i facem o
ecografie.
Asistenta Ramirez fuge într-o cămăruţă din spate şi se întoarce de
— 112 —
acolo împingând un obiect pe roţi ce seamănă cu un laptop de care
este ataşat ceva lung şi alb.
Întinde un gel pe burta mea, iar apoi doctorul trece piesa albă pe
deasupra.
— La naiba! Este plin de lichid, zice el. Pacienta a fost operată în
după-amiaza asta?
— I-a fost îndepărtată splina, răspunde asistenta Ramirez. Poate
că a scăpat un vas de sânge necauterizat, spune doctorul. Sau poate
fi o scurgere lentă printr-o perforaţie a intestinului. Accident de
maşină, nu?
— Da. A fost adusă cu elicopterul, în dimineaţa asta.
Medicul se uită în fişa mea.
— Doctoriţa Sorensen a fost chirurgul ei. Încă este în spital. Dă-i
un mesaj să vină în sala de operaţii. Trebuie să o deschidem, ca să
vedem pe unde curge şi de ce, înainte de a-i fi şi mai rău. Iisuse,
contuzii ale creierului, un plămân colabat. Copila-i o epavă.
Asistenta Ramirez îi aruncă medicului o privire crâncenă, de
parcă el tocmai m-ar fi insultat.
— Domnişoară Ramirez, o dojeneşte asistenta ţâfnoasă, ai
propriii pacienţi de care să te ocupi. Hai s-o intubăm pe tânăra
aceasta şi s-o transferăm în sala de operaţii. Asta i-ar fi mai de folos
decât să pierdem timpul aiurea.
Asistentele se mişcă rapid pentru a mă decupla de la monitoare,
a-mi scoate perfuziile şi a-mi introduce alt tub pe gât. Doi infirmieri
se apropie rapid cu o targă pe care sunt transferată. Încă mai sunt
descoperită de la brâu în jos în timp ce ei se grăbesc spre ieşire, dar,
exact înainte de a ajunge la uşa din spate, asistenta Ramirez le strigă
să aştepte şi apoi îmi acoperă cu blândeţe picioarele cu cămaşa. Mă
bate de trei ori cu degetele pe frunte, de parcă ar fi un soi de mesaj
transmis în codul Morse. Şi apoi sunt dusă printr-un labirint de
coridoare până în sala de operaţii pentru o altă rundă, dar, de data
aceasta, nu-mi mai urmez trupul. De data asta, rămân în secţia de
Terapie intensivă.
— 113 —
Încep să pricep. Adică, nu înţeleg pe deplin. Nu este ca şi cum i-
aş comanda unui vas de sânge să plesnească şi să înceapă să curgă
în stomacul meu. Nu este ca şi cum mi-am dorit o altă operaţie. Dar
Teddy a murit. Mama şi tata au murit. În dimineaţa aceasta, am
plecat la o plimbare cu maşina, împreună cu familia mea. Şi acum
mă aflu aici, atât de singură cum n-am fost niciodată. Am
şaptesprezece ani. Nimic nu este aşa cum ar trebui să fie. Viaţa mea
nu trebuia să se schimbe în felul acesta.
Într-un colţ liniştit al salonului, încep să mă gândesc cu adevărat
la lucrurile amare pe care am reuşit să le ignor până acum. Cum ar
fi dacă aş rămâne? Cum m-aş simţi dacă m-aş trezi fiind orfană? Să
nu mai simt niciodată mirosul pipei tatei? Să nu mai stau niciodată
lângă mama, vorbind încet în vreme ce ne ocupăm de vase? Să nu-i
mai citesc niciodată lui Teddy un capitol din Harry Potter? Să stau
fără ei?
Nu sunt sigură că aceasta este o lume căreia îi mai aparţin. Nu
sunt sigură că vreau să mă trezesc.

***
Am fost la o singură înmormântare în viaţa mea, şi atunci a fost
vorba despre cineva pe care abia îl cunoşteam.
Aş fi putut să mă duc la funeraliile strămătuşii Glo, după ce a
murit de pancreatită acută. Doar că ea şi-a exprimat foarte precis
ultimele dorinţe. Nicio ceremonie tradiţională, nicio înmormântare
în cavoul familiei. În loc de astea, a vrut să fie incinerată, iar cenuşa
să îi fie împrăştiată în cadrul unei ceremonii amerindiene, undeva
în munţii Sierra Nevada. Bunica a fost destul de enervată de toată
povestea asta, de mătuşa Glo în general, care întotdeauna – spunea
bunica – se străduia să atragă atenţia asupra faptului că era atât de
specială, chiar şi după moarte. Bunica a sfârşit prin a boicota
împrăştierea cenuşii şi, dacă ea nu participa la ceremonie, nici noi
nu am avut vreun motiv să ne ducem.
Peter Hellman, prietenul meu care cânta la trombon în tabăra de
— 114 —
muzică, murise cu doi ani în urmă, dar nu am aflat de asta până
când nu m-am întors în tabără şi am constatat că nu se află acolo.
Puţini dintre noi ştiuseră că avusese cancer. Acesta era un lucru
interesant în legătură cu tabăra de muzică – formai legături strânse
cu oamenii în timpul verii, dar exista un fel de regulă nescrisă să nu
ţii legătura cu ei în restul anului. Eram prieteni de vară. În sfârşit,
am dat un concert comemorativ în tabără, în onoarea lui Peter, dar
nu a fost o înmormântare adevărată.

Kerry Gifford era un muzician din oraş, unul dintre prietenii


părinţilor mei. Spre deosebire de tata şi Harry – care, pe măsură ce
au înaintat în vârstă şi şi-au întemeiat familii, au renunţat la partea
interpretativă şi s-au axat pe cea contemplativă –, Kerry a rămas
burlac şi credincios primei sale iubiri: cântatul. Făcea parte din trei
trupe şi îşi câştiga pâinea zilnică asigurând muzica într-un club din
oraş, un aranjament perfect, deoarece măcar una dintre cele trei
trupe ale lui părea să cânte acolo în fiecare săptămână, aşa încât el
nu avea decât să urce pe scenă şi să lase pe altcineva să se ocupe de
aparatură, cu toate că uneori îl vedeai dând fuga în mijlocul vreunui
cântec ca să umble la butoane el însuşi. Îl cunoscusem pe Kerry încă
de mică, atunci când mergeam la spectacole împreună cu ai mei, iar
apoi l-am revăzut când eu şi Adam ne-am îndrăgostit şi am început
să mă duc la concerte din nou.
Într-o seară, se afla la muncă, ocupându-se de sonorizare pentru
o trupă din Portland, numită Clod, când pur şi simplu s-a prăbuşit
peste sintetizator. Până să sosească ambulanţa, era mort deja. Un
stupid anevrism la creier.
Moartea lui Kerry a stârnit rumoare în oraş. Era un fel de
personalitate aici, un tip dintr-o bucată, cu o personalitate deosebită,
un alb sălbatic cu părul împletit în codiţe. Şi era tânăr, avea doar
treizeci şi doi de ani. Toţi cei pe care îi cunoşteam aveau de gând să
se ducă la înmormântarea lui, care avea loc în oraşul unde crescuse,
în munţi, la vreo două ore de mers cu maşina. Mama şi tata
— 115 —
mergeau, desigur, la fel şi Adam. Şi, cu toate că mă simţeam cumva
ca un intrus la înmormântarea lui, am hotărât să mă duc şi eu.
Teddy a rămas acasă, cu bunicii.
Un convoi de maşini a pornit spre oraşul natal al lui Kerry, noi
înghesuindu-ne într-o maşină cu Henry şi Willow, a cărei sarcină
era atât de avansată, încât centura de siguranţă nu o cuprindea.
Fiecare spunea, pe rând, poveşti amuzante despre Kerry. Kerry,
declarat a fi de stânga, care se hotărâse să protesteze împotriva
războiului din Irak convingându-i pe nişte tipi să se îmbrace în
femei şi să se ducă la biroul local de recrutare al armatei pentru a se
înrola. Kerry ateul convins, care, detestând modul în care Crăciunul
fusese transformat într-o sărbătoare comercială, a organizat la club
o petrecere anti-Crăciun şi un concurs ce premia trupa care reuşea
să denatureze cel mai tare versurile colindelor. Apoi, i-a invitat pe
toţi să-şi arunce cadourile banale într-o mare grămadă în mijlocul
clubului. Şi, contrar mitului local, Kerry nu a dat foc mormanului –
tata mi-a spus că a donat totul asociaţiei caritabile St. Vincent de
Paul.
În timp ce toată lumea vorbea despre Kerry, atmosfera din
maşină era euforică şi amuzantă, de parcă mergeam la bâlci, nu la
înmormântare. Dar părea în regulă să fie aşa, era în stilul lui Kerry,
care întotdeauna deborda de energie frenetică.
Totuşi, înmormântarea a fost exact pe dos. A fost îngrozitor de
deprimantă, şi nu doar pentru că era vorba despre o persoană tragic
de tânără sau deoarece a murit fără vreun alt motiv decât un stupid
accident arterial. S-a desfăşurat într-o biserică uriaşă, ceea ce a părut
ciudat având în vedere că el era un ateu convins, dar aspectul acesta
l-am înţeles. Adică, unde în altă parte să se desfăşoare o
înmormântare? Problema a reprezentat-o slujba în sine. Era evident
că pastorul nu îl cunoscuse pe Kerry, pentru că, atunci când a vorbit
despre el, a făcut-o la modul generic, spunând cât de cumsecade şi
drept a fost şi, cu toate că plecarea lui într-o altă lume era tristă,
urma să primească „răsplata divină”.
— 116 —
Aşa că, în loc să aibă parte de elogii de la colegii săi de trupă sau
a oamenilor din oraş, alături de care petrecuse cincisprezece ani, un
unchi oarecare din Boise s-a ridicat şi a vorbit despre cum l-a învăţat
pe Kerry să meargă pe bicicletă, la şase ani, de parcă acesta a fost un
moment definitoriu al vieţii lui Kerry. A încheiat cu un mesaj
liniştitor: Kerry se plimba alături de Iisus acum. Am văzut-o pe
mama înroşindu-se când a auzit asta şi mi-am făcut oarece griji că s-
ar putea să comenteze ceva. Ne duceam la biserică uneori, deci nu-i
vorba că mama avea ceva împotriva religiei, dar Kerry o respingea
în totalitate, iar mama era cumplit de protectoare faţă de oamenii pe
care îi iubea – în asemenea măsură, încât se simţea personal
ofensată de insultele adresate lor. Câteodată, prietenii o numeau
Mama ursoaică din acest motiv. Până la sfârşitul slujbei – încheiată
cu o interpretare însufleţită a cântecului lui Bette Midler, Wind
Beneath My Wings23 – mamei practic îi ieşeau aburi pe urechi de
furie.
— Bine că este mort Kerry, pentru că înmormântarea asta l-ar fi
scos din minţi, a spus Henry.
După serviciul funerar, am hotărât să renunţăm la prânzul
formal şi ne-am dus să mâncăm undeva.
— Wind Beneath My Wings? a întrebat Adam luându-mi mâna
absent şi suflând spre ea, ceea ce făcea de obicei ca să-mi încălzească
degetele permanent reci.
— Ce-i în neregulă cu Amazing Grace24? E încă tradiţional…
— Da, dar nu te face să vomiţi, a intervenit Henry. Sau, şi mai
bine, Three Little Birds25, de Bob Marley. Acesta ar fi fost un cântec
care i s-ar fi potrivit lui Kerry. Ceva care să-l omagieze pe tipul care
a fost.
Înmormântarea n-a avut nicio legătură cu omagierea vieţii lui

23 Vântul sub aripile mele (în lb. engleză, în original).


24 Milostivirea neaşteptată (în lb. engleză, în original).
25 Trei păsărele (în lb. engleză, în original).

— 117 —
Kerry, a mârâit mama, trăgând de eşarfă. A fost o repudiere a ei. A
fost ca şi cum îl omorau iarăşi şi iarăşi.
Tata a pus o mână liniştitoare pe pumnul încleştat al mamei.
— Linişteşte-te. A fost doar un cântec.
— N-a fost doar un cântec, a spus mama smulgându-şi mâna. E
vorba de semnificaţia lui. Toată şarada aia. În special tu ar trebui să
înţelegi.
Tata a ridicat din umeri şi a zâmbit trist.
— Poate că ar trebui. Dar nu mă pot supăra pe familia lui. Îmi
închipui că această înmormântare a fost modul lor de a-şi regăsi
fiul.
— Hai să fim serioşi, a zis mama clătinând din cap. Dacă doreau
să-şi regăsească fiul, de ce n-au respectat viaţa pe care şi-a ales-o.
Cum se face că nu l-au vizitat niciodată? Sau că nu-i suportau
muzica?
— Nu ştim ce părere au avut despre toate astea, a replicat tata.
Hai să nu-i judecăm prea aspru. Trebuie să fie cumplit să-ţi îngropi
propriul copil.
— Nu-mi vine să cred că le găseşti scuze, a exclamat mama.
— Nu le găsesc scuze. Cred doar că faceţi prea mult caz în
legătură cu alegerea unui cântec.
— Iar eu cred că tu confunzi cumsecădenia cu nesimţirea!
Tata a clipit imperceptibil, dar suficient ca Adam să-mi strângă
mâna, iar Henry şi Willow să facă schimb de priviri. Henry a
intervenit, în apărarea tatei, cred.
— Este altfel pentru tine, dat fiind părinţii pe care îi ai, i-a spus el
tatei. Adică, sunt ei demodaţi, dar întotdeauna s-au implicat în viaţa
ta, chiar şi în perioadele cele mai sălbatice, întotdeauna, aţi fost un
fiu bun şi un tată bun. Mereu acasă la prânzul de duminică.
Mama a izbucnit într-un hohot de râs, de parcă vorbele lui Henry
susţineau punctul ei de vedere. Am privit-o cu toţii, iar expresiile
noastre şocate au părut a o face să se calmeze.
— În mod clar, sunt copleşită de emoţii acum, zis ea.
— 118 —
Tata a părut să înţeleagă că asta ţinea loc de scuză. Şi-a pus mâna
pe a ei şi, de data aceasta, ea nu şi-a îndepărtat-o.
Tata a făcut o pauză, ezitând dacă să vorbească sau nu.
— Cred că înmormântările seamănă foarte mult cu moartea
însăşi. Poţi să-ţi doreşti anumite lucruri, să-ţi faci planuri, dar, în
cele din urmă, nu ai niciun control.
— Nici vorbă, a spus Henry. Nu dacă îţi comunici dorinţele cui
trebuie. S-a răsucit către Willow şi s-a adresat burţii ei: Deci, familie,
ascultă. La înmormântarea mea, este permisă purtarea hainelor
negre. În privinţa muzicii, vreau ceva ritmat şi de şcoală veche, gen
Mr. T Experience26. Şi-a ridicat privirea spre Willow. S-a-nţeles?
— Mr. T Experience. O să am grijă.
— Mersi. Dar tu, scumpo? a întrebat-o el.
Fără să stea o clipă pe gânduri, Willow a zis:
— Pune-mi PS. You Rock My World, de Eels. Şi vreau una dintre
acele înmormântări verzi, unde eşti îngropat sub un copac. Deci
înmormântarea va trebui să aibă loc în mijlocul naturii. Şi fără flori.
Adică, dă-mi toţi bujorii pe care-i doreşti cât sunt în viaţă, dar, după
ce mor, mai bine fă donaţii în numele meu unei organizaţii de
binefacere gen Medici fără frontiere.
— Văd că ai plănuit toate detaliile, a spus Adam. Are vreo
legătură cu faptul că eşti asistentă medicală?
Willow a ridicat din umeri.
— După părerea lui Kim, asta înseamnă că eşti profund, am zis
eu. Ea susţine că lumea este împărţită în oameni care îşi imaginează
propria înmormântare şi oameni care nu o fac, iar cei inteligenţi şi
cu simţ artistic aparţin în mod firesc primei categorii.
— Deci tu în care intri? m-a întrebat Adam.
— Eu aş vrea Requiemul lui Mozart, am spus eu. M-am întors
către mama şi tata. Nu vă faceţi griji, n-am înclinaţii sinucigaşe sau

26 Trupă punk-rock americană formată în 1985, în Berkeley, California (n.red.).


— 119 —
ceva asemănător.
— Fii serioasă, a zis mama, starea ei de spirit îmbunătăţindu-se în
timp ce amesteca în cafea. În adolescenţă, am avut nişte fantezii
foarte elaborate legate de înmormântarea mea. Ticălosul meu tată şi
toţi prietenii care-mi greşiseră ar fi plâns peste sicriul meu, care ar fi
fost roşu, evident, şi s-ar fi auzit o melodie de James Taylor27.
— Lasă-mă să ghicesc, a spus Willow, Fire and Rain28?
Mama a dat din cap, iar ea şi Willow au izbucnit în râs şi, în
curând, toţi cei de la masă hohoteam atât de tare, încât lacrimile ne
curgeau pe obraji. Iar apoi ne-am pomenit plângând, chiar şi eu,
care nu l-am cunoscut pe Kerry atât de bine. Plângeam şi râdeam,
râdeam şi plângeam.
— Şi acum, cum stă treaba, a întrebat-o Adam pe mama după ce
ne-am potolit. A mai rămas vreo urmă de atracţie faţă de domnul
Taylor?
Mama s-a oprit şi a clipit de câteva ori, aşa cum face când se
gândeşte la ceva. Apoi, s-a întins să-l mângâie pe tata pe obraz, o
rară demonstraţie de afecţiune în public.
— În scenariul ideal, eu şi nesimţitul meu soţ cu inimă mare
murim brusc şi în acelaşi timp, la nouăzeci şi doi de ani. Nu sunt
sigură în ce mod. Poate participăm la un safari în Africa – pentru că,
în viitor, suntem bogaţi; hei, este fantezia mea – şi ne îmbolnăvim
de o boală exotică. Într-o seară, ne ducem la culcare sănătoşi şi nu
ne mai trezim. Şi nici vorbă de James Taylor. Mia cântă la
înmormântarea noastră. Dacă va putea să lipsească de la
Filarmonica din New York.

Tata nu avea dreptate. Este adevărat că s-ar putea să nu ai


posibilitatea de a avea control asupra propriei înmormântări, dar
uneori poţi alege modul de a muri. Şi nu pot să nu mă gândesc că o

27 James Vernon Taylor este un compozitor şi chitarist american (n.tr.).


28 Foc şi ploaie (în lb. engleză, în original).
— 120 —
parte din dorinţa mamei s-a îndeplinit. S-a dus împreună cu tata. Dar
eu nu voi cânta la înmormântarea ei. Este posibil ca înmormântarea
ei să fie şi a mea. Este ceva liniştitor în asta. Să pleci cu toată familia.
Să nu rămână nimeni în urmă. Astea fiind spuse, nu pot să nu mă
gândesc că mama nu ar fi încântată de asta. De fapt, Mama ursoaică
ar fi absolut furioasă în legătură cu modul în care decurg lucrurile
pe ziua de azi.

2.48 a.m.

M-am întors de unde-am plecat. În secţia de Terapie intensivă.


Adică, trupul meu s-a întors. Eu am stat aici în tot acest timp, prea
obosită ca să mă mişc. Îmi doresc să pot dormi. Aş vrea să existe
ceva care să mă anestezieze pe mine sau măcar ceva care să facă
lumea să tacă. Aş vrea să fiu aidoma trupului meu, tăcută şi fără
viaţă, o ceară moale în mâinile altcuiva. Nu am energia să iau
această decizie. Nu mai vreau asta. O rostesc cu voce tare. Nu vreau
asta. Privesc prin salon, simţindu-mă oarecum penibil. Mă îndoiesc
că toţi ceilalţi oameni în suferinţă de aici sunt încântaţi să se afle în
acest loc.
Corpul meu nu a lipsit prea mult de la Terapie intensivă. Câteva
ore în operaţie. O vreme oarecare sala de recuperare. Nu ştiu exact
ce s-a întâmplat cu mine şi, pentru prima dată pe ziua de azi, nici nu
prea îmi pasă. N-ar trebui să-mi pese. N-ar trebui să-mi fac atâtea
probleme. Înţeleg acum că este uşor să mori. Să trăieşti este greu.
Sunt conectată din nou la ventilator şi iarăşi mi s-a pus leucoplast
pe pleoape. Nu înţeleg care-i rostul leucoplastului. Se tem doctorii
că mă voi trezi în mijlocul operaţiei şi voi fi îngrozită de bisturie sau
de sânge? De parcă mi-ar păsa de aşa ceva acum. Două asistente,
cea care se ocupă de mine şi domnişoara Ramirez, vin la capul meu
şi verifică monitoarele. Rostesc o serie de numere care-mi sunt la fel
de familiare ca propriul nume: valorile tensiunii, ale gradului de

— 121 —
oxigenare sanguină şi saturare a hemoglobinei, rata respiratorie.
Asistenta Ramirez pare o persoană cu totul diferită comparativ cu
cea care a venit aici ieri după-amiază. Machiajul este şters cu totul
iar părul i s-a turtit. Arată ca şi cum ar fi gata să adoarmă de-a-n
picioarelea. Probabil că tura ei se va încheia în curând. O să-mi
lipsească, dar sunt bucuroasă că va putea pleca de lângă mine,
departe de acest loc. Şi eu aş vrea să plec. Cred că o voi face. Cred că
este doar o problemă de timp… sau de a-mi da seama cum să o fac.
N-au trecut cincisprezece minute de când am fost adusă în patul
meu şi Willow îşi face apariţia. Intră hotărâtă pe uşile duble şi se
duce să discute cu asistenta de la birou. Nu aud ce spune, însă îi
desluşesc tonul: este politicos, calm, dar nu lasă loc de discuţii.
Când părăseşte încăperea, câteva minute mai târziu, se simte o
schimbare în atmosferă. Willow este la conducere acum. La început,
asistenta ţâfnoasă pare enervată şi parcă spune: „Cine-i femeia asta
ca să-mi zică mie ce am de făcut?” Dar apoi pare să cedeze, ca şi
cum ar fi ridicat mâinile în semn de abandon. A fost o noapte
nebună. Tura se apropie de final. De ce să se complice? Curând, eu
şi toţi vizitatorii mei zgomotoşi şi obraznici vom fi problema
altcuiva.
Cinci minute mai târziu, Willow se întoarce, aducându-i şi pe
bunicii mei. Willow a muncit toată ziua şi acum este aici, toată
noaptea. Ştiu că oricum nu prea doarme. Am auzit-o pe mama
vânzându-i ponturi despre cum să-şi facă bebeluşul să doarmă
noaptea.
Nu ştiu sigur cine arată mai rău, eu sau bunicul? Are obrajii traşi,
pielea îi este cenuşie, iar ochii – injectaţi. Bunica, pe de altă parte,
arată ca… bunica. Nici urmă de oboseală sau durere. Este de parcă
extenuarea n-ar îndrăzni să se pună cu ea. Se grăbeşte să ajungă la
patul meu.
— Chiar că ne-ai dat emoţii astăzi, spune bunica pe un ton blând.
Mama ta zicea întotdeauna ce copil liniştit eşti şi îmi amintesc că îi
răspundeam: „Aşteaptă doar să ajungă la pubertate”. Dar tu ai
— 122 —
dovedit că greşeam. Chiar şi atunci ai rămas o fată cuminte. Nu ne-
ai dat niciodată de furcă. N-ai fost niciodată genul de adolescentă
care să creeze probleme. Dar astăzi, ne-ai dat emoţii pentru o viaţă
întreagă.
— Hai, hai, fii serioasă, spune bunicul, punând o mână pe
umărul ei.
— Oh, glumesc doar. Mia ar aprecia. Are un simţ considerabil al
umorului, indiferent cât de serioasă pare uneori. Un puternic simţ al
umorului.
Bunica trage scaunul lângă pat şi îşi trece degetele prin părul
meu. Cineva l-a clătit, astfel că, deşi nu e tocmai curat, nici nu este
năclăit de sânge. Bunica începe să-mi descâlcească şuviţele lungi. Le
tai întotdeauna, apoi le las să crească. Este cam cea mai radicală
schimbare pe care o fac în privinţa aspectului meu. Îmi scoate părul
de sub pernă şi mi-l aranjează pe piept, ascunzând unele dintre
firele şi tuburile care mă conectează la aparate.
— Poftim, este mult mai bine aşa, zice ea. Ştii, am ieşit astăzi
afară, la o plimbare şi n-o să ghiceşti niciodată ce am văzut. O
forfecuţă-galbenă. În Portland, în februarie. Asta chiar că-i
neobişnuit. Cred că este Glo. Întotdeauna te-a îndrăgit. Spunea că îi
aminteşti de tatăl tău, pe care îl adora. Când şi-a făcut prima dată o
creastă din păr, practic, a dat o petrecere în cinstea lui. Îi plăcea că
este atât de rebel, de diferit. Habar n-avea că tatăl tău nu o putea
suferi. Odată, a venit în vizită la noi, când el avea cinci sau şase ani,
şi era îmbrăcată cu o haină jerpelită din blană de nurcă. Asta s-a
întâmplat înainte de a deveni preocupată de drepturile animalelor şi
cristale, şi chestii din astea. Paltonul mirosea îngrozitor, a naftalină,
a aşternuturi vechi păstrate într-un cufăr din pod, iar tatăl tău a
început s-o numească „mătuşica miros de cufăr”. Ea n-a ştiut
niciodată asta. Dar a fost încântată că el s-a revoltat împotriva
noastră sau cel puţin aşa a crezut ea, şi a fost convinsă că şi tu faci
acelaşi lucru atunci când te-ai apucat să cânţi muzică clasică. Oricât
de mult m-am străduit să-i explic că nu aşa stăteau lucrurile, ei nu i-
— 123 —
a păsat. Avea propriile ei păreri despre diverse lucruri… presupun
că toţi avem.
Bunica mai flecăreşte cinci minute, punându-mă la curent cu tot
felul de ştiri lumeşti: Heather s-a hotărât că vrea să se facă
bibliotecară. Vărul meu Matthew şi-a cumpărat o motocicletă şi
mătuşa Patricia nu este încântată de asta. O auzisem debitând câte
un sir necontenit de comentarii asemănătoare, ore în şir, în timp ce
pregătea cina sau îngrijea orhideele. Şi, ascultând-o acum, aproape
că mă pot imagina alături de ea, în seră, unde, chiar şi iarna, este
mereu cald şi umezeală, şi miroase a stătut, a pământ reavăn
amestecat cu puţin băligar. Bunica adună singură băligar de vacă,
„turtiţe de vacă”, cum le numeşte ea, pe care le combină cu mulci29,
preparându-şi singură propriul îngrăşământ organic. Bunicul este
de părere că ar trebui să breveteze reţeta şi să o vândă, pentru că dă
rezultate la orhideele ei care sunt întotdeauna premiate.
Încerc să mă concentrez asupra vocii bunicii, să mă las absorbită
de flecăreala veselă. Uneori, în timp ce o ascult, aproape că adorm
pe scaunul de bar de la masa din bucătăria ei şi mă întreb dacă pot
face acelaşi lucru aici, astăzi. Somnul ar fi atât de bine-venit. O
pătură caldă de negru, care să şteargă orice altceva. Un somn fără
vise. Îi auzisem pe oameni vorbind despre un somn de moarte. Aşa
s-ar simţi morţii? Cea mai plăcută, caldă, grea şi fără sfârşit
aţipeală? Dacă este aşa, nu m-ar deranja. Dacă aşa este moartea, nu
m-ar deranja absolut deloc.
Mă ridic brusc, o senzaţie de panică distrugând calmul indus de
vocea bunicii. Încă nu m-am lămurit pe deplin cum funcţionează
lucrurile, dar ştiu că, îndată ce mă decid să plec, voi pleca. Dar nu
sunt pregătită să o fac. Nu încă. Nu ştiu de ce, dar nu sunt. Şi îmi
este puţin teamă că, dacă mă gândesc accidental la asta – că nu m-ar

29Strat de materie organică, de exemplu: paie, frunze, resturi vegetale, rumeguş


etc. Este aplicat pe suprafaţa solului pentru a păstra umiditatea prin scăderea
evaporării şi pentru a preveni creşterea buruienilor. (n.tr.).
— 124 —
deranja un somn nesfârşit –, acest lucru se va întâmpla şi va fi
ireversibil, la fel ca atunci când bunicii obişnuiau să mă avertizeze
că, dacă mă strâmb când ceasul bate de prânz, voi rămâne astfel
pentru totdeauna.
Mă întreb dacă fiecare persoană aflată pe moarte are posibilitatea
să decidă dacă rămâne sau pleacă. Nu mi se pare probabil. La urma
urmelor, acest spital este plin de oameni cărora li se pompează în
vene chimicale otrăvitoare sau sunt supuşi unor operaţii oribile
pentru a putea rămâne, însă unii dintre ei vor muri totuşi.
Mama şi tata au avut posibilitatea să decidă? Este greu de crezut
că au avut timp să ia o hotărâre atât de importantă şi nu-mi pot
imagina că au ales să mă lase singură. Şi cum rămâne cu Teddy? A
vrut el să plece cu mama şi tata? A ştiut că eu sunt încă aici? Chiar
dacă a ştiut, nu l-aş condamna că a ales să plece fără mine. Este mic.
Probabil că i-a fost frică. Brusc, mi-l imaginez singur şi înfricoşat şi,
pentru prima dată în viaţă, sper că bunica are dreptate în legătură
cu îngerii. Mă rog ca toţi să fi fost prea ocupaţi liniştindu-l pe Teddy
ca să-şi facă griji în legătură cu mine.
De ce nu poate să ia altcineva această decizie, în locul meu? De ce
nu pot să împuternicesc pe altcineva să facă asta? Sau să fac ce fac
echipele de baseball când meciul este pe terminate şi au nevoie de
un bun jucător ofensiv care să-i aducă pe ceilalţi la baza a patra? Nu
pot să apelez la o rezervă care să dea lovitura decisivă?
Bunica a plecat. Willow a plecat. În salon este linişte, închid ochii.
Când îi deschid din nou, bunicul se află aici. Plânge. Nu face niciun
zgomot, dar lacrimile îi curg şiroaie pe obraji, udându-i toată faţa.
N-am văzut niciodată pe nimeni care să plângă în felul acesta. În
linişte, dar în hohote, un robinet deschis în mod misterios în spatele
ochilor. Lacrimile cad pe pătura mea, pe părul proaspăt pieptănat.
Pic. Pic. Pic.
Bunicul nu-şi şterge faţa şi nici nu-şi suflă nasul. Doar lasă
lacrimile să cadă acolo unde se nimereşte. Şi, când izvorul durerii
seacă pentru scurt timp, se apropie şi mă sărută pe frunte. Arată de
— 125 —
parcă este pe cale să plece, dar apoi revine lângă patul meu, se
apleacă astfel încât chipul îi ajunge la urechea mea şi îmi şopteşte:
— Este în regulă, îmi spune. Dacă vrei să pleci. Toată lumea
doreşte să rămâi. Eu vreau să rămâi mai mult decât mi-am dorit
vreodată ceva în viaţă. Vocea i se frânge de emoţie. Se opreşte, îşi
drege glasul şi continuă: Dar asta este ce vreau eu şi îmi dau seama
de ce s-ar putea să nu fie ce îţi doreşti tu. Deci, voiam doar să îţi zic
că înţeleg dacă pleci. Este în regulă dacă trebuie să ne părăseşti. Este
în regulă dacă nu mai vrei să lupţi.
Pentru prima oară de când am înţeles că şi Teddy a murit simt o
descătuşare. Simt că respir. Ştiu că bunicul nu poate fi acel jucător
de rezervă pe care îl sperasem. El nu ar deconecta aparatul de
respirat şi nici nu mi-ar da o doză suplimentară de morfină sau ceva
de genul ăsta. Dar aceasta este prima dată pe ziua de azi când
cineva dă dovadă că a înţeles ce am pierdut. Ştiu că asistenta socială
i-a avertizat pe bunicii mei că nu este cazul să mă întristeze, dar
înţelegerea bunicului şi permisiunea dată… sunt ca un dar.
Bunicul nu mă părăseşte. Se prăbuşeşte din nou pe scaun. Este
linişte acum. Atât de multă linişte, încât aproape că pot auzi visele
celorlalţi oameni. Atât de multă linişte, încât aproape că mă poţi
auzi spunându-i bunicului:
— Mulţumesc.

***
Când mama l-a născut pe Teddy, tata mai cânta la tobe în aceeaşi
trupă din care făcuse parte încă de pe vremea liceului. Scoseseră
două CD-uri şi plecau în turnee în fiecare vară. Trupa nu era în
niciun caz celebră, dar au avut o serie de concerte în Northwest şi în
câteva oraşe universitare aici şi în Chicago. Şi, în mod ciudat, aveau
un grup de admiratori în Japonia. Primeau mereu scrisori de la
adolescenţii japonezi care îi implorau să vină la ei în ţară, să cânte,
şi se ofereau să îi găzduiască în casele lor. Tata spunea întotdeauna
că, dacă s-ar fi dus, ne-ar fi luat pe mine şi pe mama. Pentru orice
— 126 —
eventualitate, eu şi mama chiar am învăţat câteva cuvinte în
japoneză. Konnichiwa30. Arigatou31. Totuşi, n-am plecat.
După ce mama a anunţat că este însărcinată cu Teddy, primul
semn de schimbare a fost când tata s-a dus şi şi-a luat un permis de
şofer începător. La treizeci şi trei de ani. A încercat să o lase pe
mama să-l înveţe să conducă, însă ea nu avea deloc răbdare, după
cum a afirmat el. Mama a zis însă că el era prea sensibil la critici.
Aşa că bunicul l-a luat pe tata pe nişte drumuri pustii de ţară, în
camioneta lui, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi fraţi ai tatei – doar că ei
învăţaseră să conducă la şaisprezece ani.
Apoi, au apărut schimbări în garderobă, dar nu a fost ceva ce am
remarcat de la bun început. Nu a fost ca şi cum a renunţat brusc la
pantalonii negri, strâmţi şi la tricourile inscripţionate cu numele
trupei pentru a trece la costume. A fost ceva mai subtil. Întâi au
dispărut tricourile, în favoarea unor cămăşi încheiate până la gât,
stil anii ’50, pe care le-a dibuit în magazinele Goodwill32, asta până
când au ajuns să fie la modă şi atunci a trebuit să le cumpere de la
un magazin vintage cu pretenţii. Apoi, jeanşii au ajuns la gunoi, cu
excepţia unei perechi impecabile de Levi’s albastru-închis, pe care
tata îi călca şi îi purta în weekenduri. În general, avea pantaloni cu
dungă. Dar când, la câteva săptămâni după naşterea lui Teddy, tata
a dat jacheta din piele – cea grozavă, de motociclist, cu o curea
scămoşată, din blană de leopard –, noi toţi am priceput, în sfârşit, că
avea loc o transformare majoră.
— Amice, nu eşti serios, a spus Henry când tata i-a dat jacheta. O

30 Formulă de salut (n.tr.).


31 Mulţumesc (în lb. japoneză, în original).
32 Goodwill Industries International este o organizaţie non-profit care organizează

cursuri de pregătire, se ocupă cu găsirea de locuri de muncă şi alte servicii pentru


oamenii cu dizabilităţi, fără educaţie sau pregătire şi care întâmpină dificultăţi în
găsirea unui loc de muncă. Goodwill este finanţat cu ajutorul unei ample reţele de
magazine cu articole provenite din donaţii (n.tr.).
— 127 —
porţi de când erai un puşti. Chiar şi miroase a tine.
Tata a ridicat din umeri, punând punct conversaţiei. Apoi, s-a
dus să-l ia în braţe pe Teddy, care plângea în căruciorul lui.

Câteva luni mai târziu, tata a anunţat că părăseşte trupa. Mama i-


a zis să nu facă asta din pricina ei. I-a spus că era în regulă să cânte
atâta vreme cât nu pleca în turnee care durau luni de zile, lăsând-o
singură cu doi copii. Tata i-a zis să nu-şi facă griji, nu renunţa din
cauza ei.
Colegii de trupă ai tatei i-au acceptat decizia, cu excepţia lui
Henry, care a fost distrus. A încercat să-l convingă să se
răzgândească. I-a promis că vor cânta numai în oraş. Nu vor pleca
în turnee. Nici măcar nu vor lipsi vreo noapte.
— Am putea chiar să începem să purtăm costume pe scenă.
— O să arătăm ca Rat Pack33. O să apărem pe albumele lui
Sinatra. Hai, omule! a insistat Henry.
Fiindcă tata a refuzat să se răzgândească, el şi Henry s-au certat
rău. Henry era furios din pricina deciziei lui, mai ales că mama îi
spusese că poate să cânte în continuare. Tata i-a zis lui Henry că îi
părea rău, dar hotărârea era irevocabilă. La vremea aceea, deja
depusese cererea pentru a urma cursurile speciale. Urma să devină
profesor. Nu se mai punea problema să piardă timpul aiurea.
— O să înţelegi într-o zi, i-a spus tata lui Henry.
— O să-nţeleg pe dracu’! s-a răstit Henry.
Henry nu a vorbit cu tata vreme de câteva luni după asta. Willow
trecea din când în când pe la noi, ca să medieze conflictul. Îi
explicase tatei că Henry tocmai încerca să pună nişte lucruri la
punct.

33Actori grupaţi iniţial în jurul lui Humphrey Bogart. La mijlocul anilor ’60, a fost
numele folosit de presă pentru a se referi la o variantă ulterioară a grupului (după
moartea lui Bogart) format din Frank Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis jr, Peter
Lawford şi Joey Bishop. (n.tr.).
— 128 —
— Dă-i timp, zicea ea, iar tata se prefăcea că nu este jignit. Apoi,
ea şi mama beau cafea în bucătărie şi schimbau zâmbete
semnificative, care parcă spuneau: „Bărbaţii sunt aşa nişte copii”.
Henry a apărut în cele din urmă, dar nu şi-a cerut scuze tatei, nu
imediat, oricum. Ani mai târziu, la scurtă vreme după ce s-a născut
fiica lui, Henry a sunat la noi acasă, într-o seară, plângând.
— Înţeleg acum, i-a zis el tatei.

În mod destul de ciudat, într-un fel, bunicul a părut la fel de


supărat de metamorfoza tatei cum fusese şi Henry. Te-ai fi gândit că
lui o să-i placă la culme schimbarea tatei. La suprafaţă, el şi bunica
par atât de demodaţi, încât parcă reprezintă o întoarcere în timp.
Nu folosesc calculatoare, nu se uită la programele TV prin cablu şi
nu înjură niciodată, iar în atitudinea lor este ceva care te face să vrei
să fii politicos. Mama, care înjură ca un birjar, nu blesteamă
niciodată în preajma bunicilor. Era de parcă niciunul dintre noi nu
voia să-i dezamăgească.
Bunica a fost încântată de transformarea de stil a tatei.
— Dacă aş fi ştiut că toate hainele astea o să fie din nou la modă,
aş fi păstrat costumele vechi ale bunicului, a spus bunica într-o
duminică după-amiază, când ne duseserăm la ei pentru a lua
prânzul, iar tata şi-a scos trenciul, dând la iveală nişte pantaloni din
gabardină şi un cardigan din anii ’50.
— N-au revenit la modă. Stilul punk este în vogă, aşa încât cred
că acesta este modul fiului dumitale de a fi rebel din nou, a zis
mama cu un zâmbet atotcunoscător. Al cui tată este rebel? Tatăl tău
este rebel? i s-a adresat mama lui Teddy în modul în care te adresezi
bebeluşilor, în vreme ce el gângurea încântat.
— Ei bine, în mod cert, arată spilcuit, a spus bunica. Nu crezi? a
întrebat ea întorcându-se spre bunicul.
Acesta a ridicat din umeri.
— Pentru mine, el arată întotdeauna bine. Toţi copiii şi nepoţii
mei arată bine.
— 129 —
Dar părea îndurerat când a rostit aceste vorbe.

Mai târziu în acea după-amiază, am ieşit cu bunicul, pentru a-l


ajuta să aducă lemne de foc. A trebuit să spargă câţiva buşteni, aşa
că l-am privit luând un topor şi îndreptându-se spre un maldăr de
arini uscaţi.
— Bunicule, nu-ţi plac noile haine ale tatei? am întrebat eu.
Toporul s-a oprit în aer. Apoi, l-a pus jos cu grijă, lângă lemnele
pe care stăteam.
— Ba îmi plac hainele lui, Mia, a spus el.
— Dar păreai atât de trist când bunica a vorbit despre ele.
Bunicul a clătinat din cap.
— Nimic nu-ţi scapă, nu? Chiar dacă ai doar zece ani.
— Nu avea cum să-mi scape. Când eşti trist, arăţi trist.
— Nu sunt trist. Tatăl tău pare fericit, iar eu cred că va fi un
profesor bun. Vor fi norocoşi copiii care vor avea de analizat Marele
Gatsby cu tatăl tău. Doar că o să-mi lipsească muzica.
— Muzica? Nu te duci niciodată la spectacolele tatei.
— Nu aud bine. Din război. Zgomotul îmi provoacă dureri.
— Ar trebui să porţi căşti. Mama mă pune să le port. Dopurile
cad de obicei.
— Poate că o să încerc. Dar întotdeauna am ascultat muzica
tatălui tău. Însă încet. Recunosc, nu prea mă încântă chitara
electrică. Nu este genul meu. Dar totuşi îmi place muzica lui. În
special, cuvintele. Când avea aproximativ vârsta ta, tatăl tău avea
obiceiul să inventeze poveşti grozave. Se aşeza la măsuţa lui şi le
scria, apoi i le dădea bunicii să le dactilografieze, iar el făcea
desenele. Poveşti nostime, despre animale, dar reale şi inteligente.
Îmi aminteau de cartea aia despre un păianjen şi un porc… cum se
cheamă?

— 130 —
— Reţeaua miraculoasă34?
— Asta-i. Am crezut întotdeauna că tatăl tău va deveni scriitor.
Şi, într-un fel, mereu, am simţit că aşa s-a întâmplat. Versurile pe
care le scrie pentru muzica lui sunt poezie pură. Le asculţi vreodată
cu atenţie?
Am clătinat din cap, ruşinată brusc. Nici măcar nu realizasem că
tata scria versuri. El nu cânta din gură, aşa încât am presupus pur şi
simplu că oamenii de la microfoane scriau cuvintele. Dar îl văzusem
de o mie de ori stând la masa din bucătărie cu chitara şi un carneţel.
Doar că nu m-am gândit ce însemna asta.

În seara aceea, când am ajuns acasă, m-am dus în camera mea cu


CD-urile tatei şi un CD-player portabil. Am verificat care dintre
cântece fuseseră scrise de tata, apoi am transcris cu conştiinciozitate
toate versurile. Abia după ce le-am văzut aşternute în caietul meu
de fizică, am priceput ce a vrut să spună bunicul. Versurile tatei nu
însemnau doar rimă. Erau deosebite. Mai ales un cântec anume,
intitulat „În aşteptarea răzbunării”, pe care l-am ascultat iarăşi şi
iarăşi, până l-am memorat. Făcea parte din al doilea album şi era
singurul cântec lent al trupei – era aproape country, probabil din
scurta perioadă în care Henry a cochetat cu stilul punk provincial.
L-am ascultat atât de mult, încât am început să-l fredonez fără ca
măcar să realizez asta.

Ei bine, ce-i asta?


Ce-am ajuns să fac?
Şi, mai mult, ce voi face?
Acum, este doar pustiu
Acolo unde cândva ochii tăi luminau,

34Charlotte’s Web (1952) este o carte a scriitorului american E. B. White. Este vorba
despre un purcel pe nume Wilbur care este salvat de la tăiere de un păianjen
inteligent, Charlotte. Ilustraţiile au fost făcute de Garth Williams (n.tr.).
— 131 —
Dar asta s-a întâmplat atât de demult,
S-a întâmplat noaptea trecută.
Ei bine, ce-a fost asta?
Ce-i zgomotul pe care-l aud?
Este doar viaţa mea
Care-mi ticăie la ureche
Şi, când privesc în urmă,
Totul pare mai puţin important decât viaţa
Aşa cum a fost de atât de mult timp,
De noaptea trecută,
Şi din care acum plec,
Din clipă în clipă, voi pleca,
Cred că vei remarca.
Cred că te vei întreba ce-a fost în neregulă,
De nu lupt,
Ci prefer să fug
Iar acest lucru l-am decis atât de demult,
Noaptea trecută.

— Ce cânţi, Mia? m-a întrebat tata, surprinzându-mă


fredonându-i-l lui Teddy în timp ce-l împingeam prin bucătărie, în
căruciorul lui, într-o încercare zadarnică de a-l face să aţipească.
— Cântecul tău, rostesc eu ruşinată, simţindu-mă brusc de parcă
aş fi intrat neinvitată pe teritoriul privat al tatei.
Era în neregulă să cânţi muzica altora fără a avea permisiunea
lor? Dar tata a părut încântat.
— Mia mea îi cântă „În aşteptarea răzbunării” lui Teddy al meu.
Ce spui de asta? S-a aplecat să-mi ciufulească părul şi să-l ciupească
pe Teddy de obrăjorul dolofan. Ei bine, nu te opri din pricina mea.
Continuă. Mă ocup eu de asta, a zis el luând căruciorul.
Mi-a fost jenă să cânt în faţa lui, aşa că am fredonat în surdină,
dar tata mi s-a alăturat şi am cântat împreună, încet, până când
Teddy a adormit. Apoi, şi-a dus un deget la buze şi mi-a făcut semn
— 132 —
să-l urmez în camera de zi.
— Vrei să jucăm şah? a întrebat el.
Tot încerca să mă înveţe, dar eu consideram că era o prea mare
bătaie de cap pentru ceea ce se presupunea a fi un joc.
— Ce-ai zice să jucăm dame? am întrebat eu.
— Sigur.
Am jucat în tăcere. Când era rândul tatei să mute, mă uitam pe
furiş la el, îmbrăcat într-o cămaşă, încercând să-mi amintesc
imaginea care pălea rapid, a unui tip cu părul oxigenat şi cu haină
din piele.
— Tată?
— Hmm.
— Pot să te întreb ceva?
— Întotdeauna.
— Eşti trist că nu mai faci parte din trupă.
— Nţ, a negat el.
— Nici măcar puţin.
Ochii cenuşii ai tatei i-au căutat pe ai mei.
— Ce ţi-a venit?
— Vorbeam cu bunicul.
— A, înţeleg.
— Înţelegi?
Tata a încuviinţat din cap.
— Bunicul crede că m-a forţat cumva să-mi schimb viaţa.
— Şi a făcut-o?
— Cred că în mod indirect. Fiind ceea ce este, arătându-mi cum
trebuie să fie un tată.
— Dar tu erai un tată bun când cântai cu trupa. Cel mai bun tată.
N-aş fi vrut să renunţi la asta pentru mine, am spus eu simţind
deodată că mă sufoc. Şi cred că nici Teddy n-ar fi vrut.
Tata a zâmbit şi m-a bătut uşor pe mână.
— Mia mimoza. Nu renunţ la nimic. Nu este ceva gen ori asta, ori
ailaltă. Să fiu profesor sau să mă ocup de muzică. Blugi sau costum.
— 133 —
Muzica va face întotdeauna parte din viaţa mea.
— Dar ai renunţat la trupă! Ai renunţat la hainele punk!
Tata a oftat.
— N-a fost greu să o fac. Etapa aceea din viaţa mea s-a încheiat.
Era timpul să se încheie. N-am stat nicio secundă pe gânduri în
privinţa asta, în ciuda a ceea ce ar putea crede bunicul sau Henry.
Uneori, în viaţă, faci alegeri, iar alteori le face viaţa pentru tine.
Înţelegi?
M-am gândit la violoncel. Cum, uneori, nu înţelegeam de ce
fusesem atrasă către acest instrument, iar alteori mi se părea că el
mă alesese pe mine. Am dat din cap, am zâmbit şi mi-am îndreptat
din nou atenţia către joc.
— Am un rege35, am spus eu.

4.57 a.m.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la „În aşteptarea răzbunării”.


Au trecut ani buni de când am ascultat cântecul ultima oară sau m-
am gândit la el, dar, după ce bunicul a plecat de lângă patul meu, l-
am fredonat într-una. Tata a scris cântecul cu secole în urmă, însă
acum mi se pare că parcă l-ar fi scris ieri. Ca şi cum ar conţine un
mesaj secret pentru mine. Cum altfel să explic acele versuri: „De nu
lupt, Ci prefer să fug”.
Care este semnificaţia lor? Reprezintă vreun fel de instrucţiuni?
Un indiciu despre ce ar alege părinţii mei dacă ar putea? Încerc să
mă gândesc la ele din punctul lor de vedere. Ştiu că şi-ar fi dorit să
fie alături de mine, să fim cu toţii împreună, din nou. Dar nici măcar
n-am habar dacă asta se întâmplă după ce mori şi, dacă da, acest
lucru se va petrece indiferent de mor în această dimineaţă sau peste

35Când o piesă se mişcă pe diagonală şi ajunge pe ultimul rând, este încoronată ca


„rege”, căpătând puteri speciale (n.tr.).
— 134 —
şaptezeci de ani? Ce şi-ar dori pentru mine acum? Îndată ce îmi pun
această întrebare, am impresia că pot vedea expresia enervată a
mamei. S-ar înfuria la culme dacă doar m-aş gândi la orice altceva
decât să rămân. Dar tata, el a înţeles ce înseamnă să renunţi la luptă.
Poate, la fel ca bunicul, el ar înţelege de ce nu cred că pot rămâne.
Fredonez cântecul de parcă, disimulate în versurile sale, se află
instrucţiuni, o hartă muzicală care îmi spune încotro ar trebui să mă
îndrept şi cum să ajung acolo.
Cânt şi mă concentrez, şi cânt, şi mă gândesc atât de intens, încât
abia dacă bag de seamă că Willow s-a întors în salon, abia dacă
remarc că stă de vorbă cu asistenta ţâfnoasă, abia dacă recunosc
hotărârea neclintită din tonul ei.
Dacă aş fi fost atentă, poate că aş fi priceput că Willow pleda
pentru ca Adam să obţină permisiunea de a mă vizita. Dacă aş fi
fost atentă, poate că aş fi plecat cumva de aici înainte ca Willow să
aibă câştig de cauză – ca întotdeauna.
Nu vreau să-l văd acum. Adică, desigur, vreau. Vreau din tot
sufletul. Dar ştiu că, dacă îl văd, voi pierde ultima fărâmă de pace
pe care mi-a insuflat-o bunicul atunci când mi-a spus că este în
regulă să plec. Încerc să-mi fac curaj pentru a proceda aşa cum
trebuie. Iar Adam nu va face decât să complice lucrurile. Încerc să
mă ridic şi să mă îndepărtez, dar ceva mi s-a întâmplat de când am
fost operată din nou. Nu mai am putere să mă mişc. Trebuie să fac
mari eforturi ca să stau dreaptă pe scaun. Nu pot să fug. Tot ce pot
face este să mă ascund. Îmi strâng genunchii la piept şi închid ochii.
O aud pe asistenta Ramirez vorbind cu Willow.
— O să mă ocup eu de el, zice ea.
Şi, pentru prima oară, asistenta ţâfnoasă nu-i cere să-şi vadă de
pacienţii ei.
— A fost o adevărată prostie ce-ai făcut mai devreme, o aud
spunându-i lui Adam.
— Ştiu, răspunde el. Vocea îi este o şoaptă răguşită, cam ca după
un concert deosebit de zgomotos. Eram disperat.
— 135 —
— Nu, erai romantic, îi zice ea.
— Am fost un idiot. Spuneau că se simţea mai bine înainte. Că o
scoseseră de pe ventilator. Că începea să-şi recapete puterile. Dar,
după ce am intrat eu, s-a simţit mai rău. Au zis că inima i s-a oprit
pe masa de operaţie…
Adam nu mai poate continua.
— Da, şi i-au pornit-o din nou. A avut un intestin fisurat, pe unde
i se prelingea bilă în abdomen şi împiedica funcţionarea organelor.
Asemenea lucruri se întâmplă frecvent şi tu nu ai nicio legătură cu
acest fapt. L-au reparat, şi asta este ceea ce contează.
— Dar se simţea mai bine, şopteşte Adam.
Pare atât de tânăr şi vulnerabil, ca Teddy când s-a îmbolnăvit de
stomac.
— Iar apoi eu am intrat aici şi ea aproape că a murit.
Vocea i se transformă într-un suspin. Auzindu-l, mă înviorez
brusc, de parcă m-ar fi împroşcat cineva cu o găleată cu apă rece.
Adam crede că el mi-a făcut asta? Nu! Asta-i mai mult decât absurd.
Greşeşte nespus.
— Da şi eu aproape că m-am dus în Puerto Rico, ca să mă mărit cu
un ticălos gras, se răsteşte asistenta. Dar n-am făcut-o şi am o viaţă
total diferită acum. Aproape nu contează. Trebuie să faci faţă situaţiei
actuale. Iar fata încă este aici.
Trage perdeaua care desparte patul meu de restul încăperii,
asigurându-mi intimitatea.
— Du-te! îi spune lui Adam.
Mă forţez să-mi ridic capul şi să deschid ochii. Adam.
Dumnezeule, chiar şi în starea asta, este frumos. Ochii i se închid de
extenuare. Barba i-a crescut suficient de mult, încât, dacă ne-am
săruta, mi-ar zgâria bărbia. Poartă uniforma obişnuită a trupei – un
tricou, pantaloni mulaţi şi încălţăminte Converse, plus fularul în
carouri al bunicului pe umeri.

— 136 —
Când dă cu ochii de mine, se albeşte de parcă aş fi vreo creatură
hidoasă din Laguna neagră36. Arăt destul de rău, legată la un aparat
de respirat şi cu o duzină de alte tuburi cu care m-am ales în urma
ultimei operaţii. Dar, după o clipă, Adam expiră zgomotos şi
redevine Adam. Priveşte în jur de parcă ar fi pierdut ceva, apoi
găseşte ceea ce caută: mâna mea.
— Iisuse, Mia, mâinile tale sunt ca gheaţa.
Se apleacă, îmi ia mâna dreaptă în a lui şi, atent să nu-mi
deranjeze tuburile şi firele, îmi suflă aer cald în palmă.
— Tu şi mâinile tale aiurea.
Adam este mereu fascinat de faptul că, până şi în mijlocul verii,
chiar şi după ce ne giugiulim îndelung, mâinile mele rămân reci. Îi
spun că de vină este circulaţia proastă, dar nu mă crede, pentru că
picioarele îmi sunt calde de obicei. Îmi spune că am mâini bionice şi
că de asta sunt o violoncelistă atât de bună.
Îl privesc încălzindu-mi mâinile, aşa cum a făcut-o de o mie de
ori până acum. Îmi amintesc prima dată când a făcut-o, la şcoală, în
timp ce stăteam pe iarbă, de parcă era cel mai firesc lucru din lume.
De asemenea, îmi amintesc prima oară când a făcut-o în faţa
părinţilor mei. Stăteam cu toţii pe verandă, în Ajunul Crăciunului,
bând cidru. Era ger afară. Adam mi-a luat mâinile şi a suflat în ele.
Teddy a chicotit. Mama şi tata n-au zis nimic, doar au schimbat o
privire rapidă, ceva intim care s-a petrecut între ei, apoi mama ne-a
zâmbit trist.
Mă întreb dacă l-aş putea simţi atingându-mă. Dacă m-aş întinde
pe pat, deasupra trupului meu, aş reuşi să devin una cu el din nou?
Atunci, l-aş simţi? Dacă îmi întind mâna fantomatică spre el, m-ar
simţi? Ar încălzi mâinile pe care nu le vede?
Adam îmi lasă mâna jos şi se apropie pentru a mă privi mai bine.
Este atât de aproape, încât mai că îi pot simţi mirosul şi sunt

36 Creatura din laguna neagră este un film horror din 1954 (n.tr.).
— 137 —
copleşită de dorinţa de a-l atinge. E o senzaţie primară şi nespus de
puternică, alungând orice altceva, la fel cum un copil râvneşte
pieptul mamei. Cu toate că ştiu că, dacă ne atingem, va începe o
nouă bătălie, una mai dureroasă chiar decât cea tăcută care s-a dat
între mine şi Adam în ultimele luni.
Adam murmură ceva acum. Abia auzit. Iarăşi şi iarăşi, rosteşte:
— Te rog! Te rog! Te rog! Te rog! Te rog! Te rog! Te rog! Te rog! Te
rog!
În cele din urmă, se opreşte şi îmi priveşte chipul.
— Te rog, Mia! mă imploră el. Nu mă face să scriu un cântec.

***
Nu mă aşteptasem niciodată să mă îndrăgostesc. N-am fost
nicicând genul de fată care face o pasiune nebună pentru vreun star
rock sau îşi imaginează că se mărită cu Brad Pitt. Abia dacă m-am
gândit vag că, într-o bună zi, aş avea probabil iubiţi (la facultate,
dacă predicţiile lui Kim au vreo valoare) şi mă voi căsători. Nu eram
total imună la farmecul sexului opus, dar nu eram vreuna dintre
fetele acelea romantice, leşinate, care visează cu ochii deschişi să se
îndrăgostească.
Nici chiar în timp ce mă îndrăgosteam – cu gazul în plin, intens,
fără-să-mi-pot-şterge-de-pe-faţă-zâmbetul-prostesc-de-îndrăgostită
– n-am realizat cu adevărat ce se întâmplă. Când eram cu Adam, cel
puţin după acele prime săptămâni ciudate, mă simţeam atât de bine,
încât nu m-am deranjat să mă întreb ce se întâmplă cu mine, cu noi.
Mi se părea firesc şi corect, aşa cum te simţi când te cufunzi într-o
baie cu spumă. Ceea ce nu înseamnă că nu am avut probleme. Ne
certam din foarte multe motive: că el nu era suficient de drăguţ cu
Kim, că eu aveam un comportament antisocial la spectacole, că el
conduce prea repede, că eu am furat copertele albumelor. M-am
supărat că el n-a scris niciun cântec despre mine. El a pretins că nu
se pricepe la cântece de dragoste siropoase:
— Dacă vrei un cântec, trebuie să mă înşeli sau ceva, a spus el,
— 138 —
ştiind prea bine că un asemenea lucru nu se va întâmpla.

Totuşi, toamna trecută, eu şi Adam am descoperit alt motiv de


ceartă. Nici măcar nu era ceartă cu adevărat. Nu ţipam. Abia dacă
discutam în contradictoriu, însă o oarecare tensiune a început să se
strecoare în vieţile noastre. Şi se pare că totul a început cu audiţia
mea pentru Juilliard.
— Deci, i-ai dat pe spate? m-a întrebat Adam când m-am întors.
O să te admită cu bursă integrală?
Presimţeam că o să fiu admisă chiar şi înainte să-i relatez
profesoarei Christie despre comentariul făcut de unul dintre
examinatori că „n-am mai avut de mult o ţărăncuţă din Oregon”,
chiar şi înainte ca ea să-şi piardă răsuflarea de emoţie, convinsă
fiind că aceasta era o promisiune tacită a admiterii.
Ceva se întâmplase când am cântat cu ocazia acelei audiţii,
dărâmasem o barieră invizibilă şi puteam, în cele din urmă, să
interpretez piesele aşa cum le auzeam în capul meu, iar rezultatul
era ceva transcendental: mentalul şi fizicul, tehnica şi latura
emoţională a talentului meu se combinau în sfârşit. Apoi, pe
drumul către casă, în timp ce eu şi bunicul ne apropiam de graniţa
dintre statele California şi Oregon, am avut o premoniţie bruscă: o
viziune cu mine târând un violoncel prin New York. Şi a fost ca şi
cum ştiam, iar acea certitudine mi s-a cuibărit în stomac, ca un secret
cald. Nu sunt genul de persoană care crede în premoniţii sau este
excesiv de încrezătoare în sine, aşa încât am presupus că era ceva
mai mult carnal decât gândire magică.
— M-am descurcat bine, i-am spus lui Adam şi, exact când
rosteam cuvintele, mi-am dat seama că tocmai l-am minţit pentru
prima dată şi că era ceva diferit faţă de minciunile prin omisiune la
care mai apelasem înainte.
În primul rând, nu-i zisesem lui Adam că m-am înscris pentru
admitere la Juilliard, fapt care era mai dificil decât părea. Înainte să
trimit cererea, a trebuit să exersez cu profesoara Christie în fiecare
— 139 —
clipă liberă, pentru a mă perfecţiona în interpretarea concertului lui
Shostakovich şi a două suite de Bach. Când Adam m-a întrebat de
ce sunt atât de ocupată, i-am servit intenţionat o scuză vagă în
legătură cu învăţarea unor piese dificile. Faţă de mine, am găsit
justificarea că era practic adevărat. Şi apoi, profesoara Christie mi-a
aranjat o sesiune de înregistrări la universitate, aşa încât să pot
trimite un CD de foarte bună calitate la Juilliard. Trebuia să fiu în
studio la ora şapte dimineaţa, într-o duminică, iar în seara
precedentă i-am spus lui Adam că nu mă simt bine, aşa că ar fi mai
bine să plece. Găsisem o justificare şi pentru acea minciună
copilărească. Nu mă simţeam bine din cauza emoţiilor. Deci nu era
o minciună adevărată. Şi, în plus, m-am gândit eu, n-avea niciun
rost să fac caz în legătură cu asta. Nu-i zisesem nici lui Kim, aşa că
nu era ca şi cum îl nedreptăţeam pe Adam.
Dar, după ce i-am spus doar că mă descurcasem bine la audiţie,
am avut sentimentul că intrasem pe nisipuri mişcătoare şi că, dacă
mai fac un pas, nu o să mai am nicio posibilitate de scăpare şi mă
voi scufunda, şi sufoca. Aşa că am tras adânc aer în piept şi am făcut
un efort să ajung din nou pe teren solid.
— De fapt, nu este adevărat, i-am zis lui Adam. M-am descurcat
cu adevărat bine. Am cântat mai bine decât niciodată în viaţa mea.
A fost de parcă eram posedată.
Prima reacţie a lui Adam a fost să zâmbească mândru.
— Aş vrea să fi putut vedea asta. Dar apoi ochii i s-au întunecat şi
buzele s-au crispat. De ce nu mi-ai spus cu adevărat cum a fost? a
întrebat el. De ce nu m-ai sunat după audiţie, să te lauzi?
— Nu ştiu, am răspuns eu.
— Ei bine, este o veste grozavă, a rostit Adam, încercând să
disimuleze faptul că se simte rănit. Ar trebui să sărbătorim.
— În regulă, hai să sărbătorim, am spus eu cu o veselie forţată.
Am putea să ne ducem în Portland, duminică. Să ne plimbăm prin
Grădinile japoneze şi apoi să luăm masa la Beau Thai.
Adam s-a strâmbat.
— 140 —
— Nu pot. Avem spectacol în Olympia şi Seattle în weekendul
acesta. Un miniturneu. Îţi aminteşti? Mi-ar face mare plăcere să vii
şi tu, însă nu ştiu dacă ar fi chiar o sărbătorire pentru tine. Dar o să
mă întorc duminică seară. Am putea să ne întâlnim duminică seară,
în Portland, dacă doreşti.
— Nu pot. Cânt într-un cvartet de coarde, în casa unui profesor.
Ce-ai zice de weekendul următor?
Adam părea îndurerat.
— O să fim ocupaţi la studio în următoarele două weekenduri,
dar am putea ieşi în timpul săptămânii. Pe undeva prin preajmă. La
localul acela mexican?
— Sigur. La restaurantul mexican, am zis eu.
Cu două minute înainte, nici măcar nu voiam să sărbătoresc, dar
acum mă simţeam respinsă şi insultată fiindcă nu mi se oferea decât
o cină în timpul săptămânii, la localul unde mergeam întotdeauna.
Când Adam a absolvit liceul, primăvara trecută, şi s-a mutat din
casa părinţilor lui în Casa rockului, nu m-am aşteptat la schimbări
majore. Încă ar fi locuit în apropiere. Încă ne-am fi văzut tot timpul.
Mi-ar fi lipsit scurtele întâlniri ritualice din aripa de muzică, însă aş
fi fost uşurată ca relaţia noastră să scape din vizorul colegilor de
liceu.
Dar lucrurile s-au schimbat când Adam s-a mutat în Casa
rockului şi a început facultatea, cu toate că nu din motivele la care
m-am gândit. La începutul toamnei, chiar în timp ce Adam începea
să se familiarizeze cu viaţa de student, lucrurile au început să se
precipite cu Shooting Star. Un studio din Seattle, de importanţă
medie, i-a oferit trupei un contract pentru un album, iar acum erau
ocupaţi cu înregistrările. În plus, aveau şi mai multe concerte, cu un
public tot mai numeros, aproape în fiecare weekend. Toate se
aglomerau în asemenea hal, încât Adam a trebuit să renunţe la
jumătate din cursuri şi mergea la facultate part-time, iar dacă
lucrurile aveau să continue în felul acesta, se gândea să renunţe cu
totul.
— 141 —
— Nu există a doua şansă, mi-a zis el.
Eram cu adevărat încântată pentru el. Ştiam că Shooting Star era
ceva special, mai mult decât doar o trupă dintr-un orăşel
universitar. Nu mă deranjau absenţele tot mai dese ale lui Adam,
mai ales de când îmi explicase cât se poate de limpede cât de mult îl
deranjau pe el.
Dar, cumva, perspectiva ca eu să merg la Juilliard făcea ca
lucrurile să stea altfel – într-un fel, mă deranja pe mine. Ceea ce nu
avea niciun sens, pentru că, dacă nu altceva, măcar ne punea pe
picior de egalitate. Acum, şi mie mi se întâmpla ceva nemaipomenit.
— Ne-am putea duce în Portland, peste câteva săptămâni, a
promis Adam. Când toate luminile de sărbători sunt aprinse.
— Bine, am zis eu posacă.
Adam a oftat.
— Lucrurile devin tot mai complicate, nu-i aşa?
— Mda. Programele noastre sunt prea încărcate, am spus eu.
— Nu asta am vrut să zic, a rostit Adam, întorcându-mi faţa către
el, aşa încât îl priveam în ochi.
— Ştiu că nu asta ai vrut să spui, am replicat eu, dar apoi mi s-a
pus un nod în gât şi n-am mai putut vorbi.

Am încercat să detensionăm lucrurile, să discutăm fără a vorbi de


fapt despre asta, să glumim pe seama situaţiei.
— Ştii, am citit în US News and World Report că Willamette
University are un bun program de muzică, mi-a zis Adam. Este în
Salem, ceea ce-i grozav în acest moment.
— După părerea cui? A guvernatorului? am replicat eu.
— Liz a găsit nişte chestii interesante la un magazin vintage de
acolo. Şi, ştii, odată ce un magazin devine faimos, fanii sunt pe
aproape.
— Uiţi că nu sunt un fan, i-am reamintit eu. Dar, că veni vorba,

— 142 —
poate că Shooting Star ar trebui să se mute în New York. Adică,
acolo este sufletul mişcării punk. Ramones. Blondie 37. Tonul meu
era entuziasmat şi provocator, o interpretare de Oscar.
— Asta era valabil cu treizeci de ani în urmă, a spus Adam. Şi,
chiar dacă eu aş vrea să mă mut la New York, pentru restul trupei
nici nu se pune problema.
Şi-a privit îndurerat pantofii, iar eu mi-am dat seama că aceasta
era partea în care glumeşte a conversaţiei care tocmai se încheiase.
Stomacul mi s-a strâns, un soi de aperitiv înaintea porţiei
consistente de durere sufletească despre care eram sigură că îmi va
fi servită cât de curând.
Eu şi Adam n-am fost niciodată genul de cuplu care să discute
despre viitor, despre direcţia în care se îndreaptă relaţia noastră şi,
fiindcă totul a devenit brusc foarte neclar, am evitat să vorbim
despre orice urma să se petreacă într-un interval mai mare de o lună,
două, iar asta a făcut ca discuţiile noastre să fie la fel de artificiale şi
ciudate cum fuseseră în acele prime săptămâni de la început, înainte
de a intra pe un făgaş firesc. Într-o după-amiază a acelei toamne, am
găsit o frumoasă rochie de mătase din anii ’30, într-un magazin
vintage, de unde tata obişnuia să-şi cumpere costumele, şi aproape
că i-am arătat-o lui Adam, dorind să-l întreb dacă este de părere că
aş putea-o purta la balul de absolvire, dar apoi mi-am amintit că
balul urma să aibă loc în iunie, iar el era posibil să fie în turneu la
vremea aceea sau eu s-ar fi putut să fiu prea ocupată cu pregătirile
pentru Juilliard, aşa că nu i-am spus nimic. Nu la mult timp după
asta, Adam se plângea de chitara lui veche, zicând că dorea să-şi
cumpere un Gibson SG vintage, iar eu m-am oferit să i-o fac cadou
de ziua lui. Dar el a spus că acele chitare costă câteva mii de dolari
şi oricum ziua lui este abia în septembrie, iar felul în care a rostit

37 Trupă rock americană, fondată de cântăreaţa Debbie Harry şi chitaristul Chris


Stein. Trupa a fost promotoare a noului val american timpuriu şi mişcării punk de
la mijlocul anilor ’70. (n.tr.).
— 143 —
„septembrie” mi-a sugerat un judecător care pronunţă o sentinţă.

Cu câteva săptămâni în urmă, ne-am dus împreună la o petrecere


de Revelion. Adam s-a îmbătat şi, când a bătut miezul nopţii, m-a
sărutat apăsat.
— Promite-mi. Promite-mi că, anul viitor, vei petrece Revelionul
cu mine, mi-a şoptit el la ureche.
Tocmai eram pe cale să-i explic că, şi dacă mă duc la Juilliard, voi
fi acasă de Crăciun şi Anul Nou, dar am realizat că nu asta era
problema de fapt. Aşa că i-am promis, pentru că voiam la fel de
mult ca şi el să fie adevărat. Şi l-am sărutat şi eu atât de apăsat de
parcă încercam să fac trupurile noastre să se contopească prin
intermediul buzelor.
În ziua de Anul Nou, când am ajuns acasă, mi-am găsit familia în
bucătărie, împreună cu Henry, Willow şi bebeluşul lor. Tata
pregătea micul dejun: ghiveci cu somon afumat, specialitatea lui.
Henry a clătinat din cap când m-a văzut.
— Uită-te la copiii ăştia. Parcă mai ieri, să mă împleticesc spre
casă la ora opt dimineaţă mi se părea devreme. Acum, aş da orice să
pot dormi până la opt.
— Nici măcar n-am rezistat până la miezul nopţii, a recunoscut
Willow, legănându-şi bebeluşul în poală. Ceea ce a fost un lucru
bun, pentru că această micuţă domnişoară a decis să înceapă noul
an la cinci şi jumătate.
— Eu am stat până la miezul nopţii, a ţipat Teddy. Am văzut la
televizor mingea de lumină care cade la douăsprezece noaptea. Din
New York, ştii? Dacă o să te muţi acolo, o să mă duci să o văd în
realitate? m-a întrebat el.
— Sigur că da, Teddy, am răspuns eu, simulând entuziasmul.
Ideea că mă voi duce la New York părea din ce în ce mai reală şi,
cu toate că, în general, îmi crea o stare de entuziasm în contradicţie
cu emoţiile, imaginea mea şi a lui Teddy împreună în noaptea de
Anul Nou m-a făcut să mă simt insuportabil de singură.
— 144 —
Mama m-a privit cu sprâncenele ridicate.
— Este Anul Nou, aşa că n-o să te cert că ai venit la ora asta, dar,
dacă eşti mahmură, eşti pedepsită.
— Nu sunt. Am băut doar o bere. Sunt numai obosită.
— Numai obosită, serios? Eşti sigură?
Mama m-a luat de încheietura mâinii şi m-a răsucit către ea.
Când mi-a văzut expresia îndurerată, şi-a lăsat capul într-o parte,
parcă întrebându-mă: „Te simţi bine?” Am ridicat din umeri şi mi-
am muşcat buza pentru a-mi stăpâni lacrimile. Mama a dat din cap.
Mi-a întins o cană cu cafea şi mi-a făcut semn să mă aşez la masă. A
pus în faţa mea o farfurie cu mâncare şi o felie groasă de pâine
nedospită şi, cu toate că nu-mi puteam imagina că mi-ar fi foame,
gura mi s-a umplut de salivă, iar stomacul mi-a chiorăit şi brusc m-
am simţit hămesită. Am mâncat în tăcere, mama privindu-mă
permanent. După ce toată lumea a terminat, mama i-a trimis pe
ceilalţi în camera de zi pentru a urmări Rose Parade38 la televizor.
— Afară, toată lumea. Eu şi Mia ne vom ocupa de vase.
După plecarea celorlalţi, mama s-a întors spre mine, iar eu pur şi
simplu m-am prăbuşit în braţele ei, izbucnind în lacrimi – o
eliberare de tensiunea şi nesiguranţa din ultimele câteva săptămâni.
Ea m-a susţinut în tăcere, lăsându-mă să plâng în hohote, până i-am
făcut leoarcă puloverul. Când, în cele din urmă, m-am oprit, mi-a
întins buretele de vase.
— Tu le speli. Eu le şterg. Şi o să stăm de vorbă. Mi se pare
întotdeauna relaxant. Apa caldă, săpunul.
Mama a luat prosopul de vase şi ne-am apucat de treabă. Şi i-am
spus despre mine şi despre Adam.
— A fost de parcă am avut acest an şi jumătate perfect, am zis eu.
Atât de perfect, încât nici măcar o dată nu m-am gândit la viitor. Că

38Sau Tournament of Roses Parade – paradă prin care este sărbătorit Anul Nou,
formată din care alegorice acoperite cu flori, formaţii muzicale, călăreţi şi un meci
de fotbal organizat între facultăţi (n.tr.).
— 145 —
ne-ar putea duce în direcţii diferite.
Zâmbetul mamei era deopotrivă trist şi înţelegător.
— Eu m-am gândit la asta.
M-am răsucit spre ea. Privea afară, pe fereastră, urmărind un
cuplu de vrăbiuţe bălăcindu-se într-o băltoacă.
— Îmi amintesc anul trecut, când Adam a venit în Ajunul
Crăciunului. I-am spus tatălui tău că te îndrăgostiseşi prea devreme.
— Ştiu, ştiu. Ce ştie un copil prost despre dragoste?
Mama s-a oprit din ştersul unei cratiţe.
— Nu asta am vrut să zic. De fapt, exact contrariul. Nu v-am
considerat niciodată, pe tine şi pe Adam, a avea doar o relaţie „de
liceu”, a spus mama făcând ghilimelele cu mâinile. N-avea nicio
legătură cu tăvăleala unor oameni beţi pe bancheta din spate a unui
Chevy – ceea ce însemna o relaţie pe vremea când eu eram la liceu.
Voi doi păreaţi, încă păreţi, îndrăgostiţi cu adevărat, profund. A
oftat. Dar şaptesprezece ani este o vârstă nepotrivită pentru a te
îndrăgosti.
Aceste vorbe m-au făcut să zâmbesc, iar nodul din stomac a cedat
puţin.
— De parcă n-aş şti, am zis eu. Totuşi, dacă n-am fi amândoi
muzicieni, ne-am putea duce la aceeaşi facultate şi totul ar fi în
regulă.
— Ăsta este doar un pretext, Mia, mi-a replicat mama. Toate
relaţiile sunt dure. La fel ca în muzică, uneori există armonie, iar
alteori – o cacofonie sinistră. Nu-i cazul să-ţi spun asta tocmai ţie.
— Presupun că ai dreptate.
— Şi, hai să fim serioase, muzica v-a făcut să fiţi împreună. Asta
am crezut întotdeauna eu şi tatăl tău. Amândoi sunteţi îndrăgostiţi
de muzică şi apoi v-aţi îndrăgostit unul de celălalt. Cumva, la fel s-a
întâmplat cu mine şi cu tatăl tău. Eu nu cântam, dar îmi plăcea să
ascult. Din fericire, eu eram puţin mai în vârstă când ne-am
cunoscut.
Nu-i spusesem niciodată mamei ce a zis Adam în noaptea aceea,
— 146 —
după concertul lui Yo-Yo Ma, când îl întrebasem de ce m-a ales pe
mine. Că muzica a avut un rol determinant.
— Mda, dar acum simt că muzica este cea care ne va despărţi.
Mama a clătinat din cap.
— Asta-i o prostie. Muzica nu poate să facă una ca asta. Viaţa s-ar
putea să vă ducă pe drumuri diferite. Dar fiecare dintre voi decide
pe care s-o apuce. S-a răsucit cu faţa spre mine. Adam nu încearcă
să te împiedice să te duci la Juilliard, nu?
— Nu mai mult decât încerc eu să-l fac să se mute la New York.
Şi, oricum, toată povestea asta-i ridicolă. S-ar putea ca nici măcar să
nu mă duc.
— Da, aşa este. Însă tot te vei duce undeva. Cred că toţi ştim asta.
Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru Adam.
— Cel puţin, el se poate duce undeva, dar să locuiască aici.
Mama a ridicat din umeri.
— Poate. Deocamdată, măcar.
Mi-am lăsat faţa în mâini şi am clătinat din cap.
— Ce să fac? m-am văitat eu. Mă simt de parcă sunt prinsă într-o
capcană.
Mama s-a strâmbat la mine în semn de înţelegere.
— Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că, dacă vrei să rămâi şi să fii cu el,
eu o să te susţin, deşi poate că spun asta deoarece nu cred că ai fi în
stare să renunţi la Juilliard. Dar aş înţelege dacă alegi dragostea,
dragostea pentru Adam în detrimentul dragostei pentru muzică.
Orice ai alege, câştigi. Şi, orice ai alege, pierzi.
Ce pot să-ţi spun? Dragostea este dificilă.

Eu şi Adam am mai vorbit o dată despre asta. Ne aflam în Casa


rockului şi stăteam pe salteaua lui japoneză. El se juca la chitara
acustică.
— S-ar putea să nu fiu admisă, i-am zis eu. S-ar putea să mă
înscriu la o facultate de aici, împreună cu tine. Într-un fel, sper că nu
voi fi admisă, astfel încât să nu trebuiască să aleg.
— 147 —
— Dacă eşti admisă, alegerea este deja făcută, nu? a întrebat
Adam.
Aşa era. M-aş fi dus. Nu că aş fi încetat să-l iubesc pe Adam sau
că ne-am fi despărţit, dar mama şi Adam aveau amândoi dreptate.
N-aş fi renunţat la Juilliard.
Adam a rămas tăcut pentru un minut, zdrăngănind la chitară atât
de tare, încât aproape că nu l-am auzit când a spus:
— Nu vreau să fiu tipul care nu doreşte să te duci. Dacă situaţia
ar fi fost invers, tu m-ai fi lăsat să mă duc.
— Într-un fel, am făcut-o deja. Într-un fel, tu ai plecat deja. La
propriul tău Juilliard, am zis eu.
— Ştiu, a rostit Adam încet. Dar eu încă sunt aici. Şi încă sunt
îndrăgostit nebuneşte de tine.
— Şi eu la fel.
Apoi, am încetat să vorbim pentru un timp, iar Adam a cântat în
dorul lelii o melodie care nu-mi era familiară. L-am întrebat ce
cânta.
— Am intitulat-o „Iubita pleacă la Juilliard, lăsându-mi zdrobită
inima punk”, a spus el, cântând titlul cu o voce exagerat de nazală.
Apoi, mi-a surâs cu zâmbetul acela tembel-timid, pe care îl simt atât
de sincer. Glumesc, a adăugat el.
— Bine, am zis eu.
— Oarecum, m-a lămurit el.

5.42 a.m.

Adam a plecat. Brusc, s-a grăbit să iasă, spunându-i asistentei


Ramirez că uitase ceva important şi se va întoarce îndată ce va
putea. Deja ieşise pe uşă când ea i-a zis că tura ei este pe cale să se
încheie. De fapt, a şi plecat, dar nu înainte de a o informa pe
asistenta care a înlocuit-o pe Bătrâna ţâfnoasă că „tânărul cu
pantaloni mulaţi şi părul vâlvoi” are permisiunea să mă viziteze

— 148 —
când se întoarce.
Nu că asta contează. Willow face regulile acum. În cursul
dimineţii, i-a adus pe toţi pe la patul meu. După bunica şi bunicul,
şi Adam, mătuşa Patricia m-a vizitat. Apoi, au fost mătuşa Diane şi
unchiul Greg. După aceea, au venit verii mei. Willow umblă de
colo-colo, cu o strălucire în ochi. Şi-a pus ceva în minte, dar nu-mi
dau seama dacă îi aduce pe cei dragi la patul meu pentru a mă
determina să-mi continui existenţa lumească sau pur şi simplu
pentru a-şi lua rămas-bun.
Acum, este rândul lui Kim. Sărăcuţa Kim. Arată de parcă a
dormit într-un tomberon. Părul îi este mai zburlit decât niciodată şi
mai multe şuviţe flutură rebele decât sunt prinse în coadă. Poartă
unul dintre „puloverele de rahat” verzulii, cenuşii şi maronii, nişte
chestii informe pe care i le tot cumpără mama ei. La început, Kim se
uită la mine cu ochii mijiţi, de parcă aş fi o lumină puternică,
strălucitoare. Dar apoi, parcă reduce intensitatea luminii şi decide
că, deşi poate că arăt ca un zombie, deşi îmi ies tuburi din toate
orificiile, deşi pătura subţire îmi este pătată de sânge care s-a prelins
prin bandaje, eu încă sunt Mia, iar ea încă este Kim. Şi ce le place
Miei şi lui Kim să facă mai mult decât orice altceva? Să vorbească.
Kim se aşază pe scaunul de lângă patul meu.
— Ce mai faci? mă întreabă ea.
Nu sunt sigură. Sunt epuizată, dar, în acelaşi timp, vizita lui
Adam m-a făcut să mă simt… Nu ştiu cum. Agitată. Încordată.
Trează, în mod cert, trează. Cu toate că nu i-am putut simţi
atingerea, prezenţa lui m-a tulburat cumva. Tocmai începeam să-i
fiu recunoscătoare că se află aici când a zbughit-o din salon de parcă
îl urmărea diavolul. Adam îşi petrecuse ultimele zece ore încercând
să mă vadă şi acum, când, în cele din urmă, a reuşit, a plecat la zece
minute după ce a venit. Poate că eu l-am speriat. Poate că nu
doreşte să aibă de-a face cu aşa ceva. Poate că nu sunt eu singura
laşă de aici. În fond, mi-am petrecut ultima zi dorind ca el să vină la
mine şi, când, în final, a reuşit să pătrundă în secţia de Terapie
— 149 —
intensivă, eu mi-aş fi dorit să fug de aici.
— Ei bine, nu ţi-ar veni să crezi ce noapte nebună a fost, spune
Kim.
Apoi, începe să-mi povestească tot ce s-a întâmplat. Despre
istericalele mamei sale, despre cum a cedat nervos în faţa rudelor
mele, care au fost foarte amabile faţă de toată povestea asta. Cearta
de la Teatrul Roseland, în faţa unor punkişti şi admiratori. Când
Kim a ţipat la mama ei care plângea „să se adune şi să înceapă să se
poarte ca un adult” şi apoi s-a repezit în club, lăsând-o pe doamna
Schein şocată, pe trotuar, un grup de tipi în haine de piele şi cu păr
fosforescent ovaţionând şi bătând palma cu ea. Îmi povesteşte de
Adam, despre determinarea lui de a ajunge la patul meu, cum, după
ce a fost dat afară din salon, le-a cerut ajutorul prietenilor lui din
lumea muzicii, care nu erau deloc nişte vedete snoabe, aşa cum îşi
imaginase ea. După aceea, mi-a zis că o adevărată stea rock a venit
la spital pentru mine.
Desigur, deja ştiu majoritatea lucrurilor pe care mi le povesteşte
Kim, dar, evident, ea nu are cum să bănuiască asta. În plus, îmi
place să o aud făcându-mi o recapitulare a zilei, îmi place că îmi
vorbeşte normal, aşa cum a făcut bunica mai devreme, flecărind,
parcă desfăşurând un ghem, de parcă ne aflam amândouă pe
veranda mea, bând cafea (sau frappuccino cu caramel de la gheaţă,
în cazul lui Kim) şi punând ţara la cale.
Nu ştiu dacă, odată ce mori, îţi aminteşti lucrurile care ţi s-au
întâmplat când trăiai. Ar fi logic să nu se întâmple aşa ceva. Că
atunci când eşti mort să fie precum înainte de naştere sau, altfel
spus, un mare nimic. Doar că, pentru mine cel puţin, anii de
dinaintea naşterii nu sunt complet lipsiţi de conţinut. Din când în
când, mama sau tata îmi vor zice câte o poveste despre ceva, despre
cum tata a prins primul somon cu bunicul sau mama amintindu-și

— 150 —
formidabilul concert Dead Moon39 la care a fost împreună cu tata la
prima lor întâlnire, aşa încât voi avea un puternic sentiment de déjà-
vu. Nu numai o impresie că am mai auzit asta înainte, ci şi că am
trăit-o. Mă văd stând pe malul râului în vreme ce tata scoate un
somon roz-aprins din apă, chiar dacă tata avea doar doisprezece ani
atunci. Ori pot auzi fundalul sonor când Dead Moon a cântat
„D.O.A.” la X-Ray, cu toate că X-Ray Café s-a închis înainte ca eu să
mă fi născut. Dar uneori amintirile îmi par atât de reale, de
viscerale, de personale, încât le confund cu ale mele.
N-am spus nimănui niciodată despre aceste „amintiri”. Mama
probabil că ar fi zis că mă aflam acolo – ca unul dintre ovulele din
ovarele ei. Tata ar fi glumit că el şi mama mă torturaseră cu
povestirile lor cam prea mult şi îmi spălaseră iremediabil creierul.
Iar bunica mi-ar fi spus că poate am fost acolo ca înger înainte de a
alege să mă întrupez ca fiică a mamei şi tatei.
Însă acum mă întreb cum stau lucrurile de fapt. Acum, sper.
Pentru că, atunci când plec, vreau să mi-o amintesc pe Kim. Şi vreau
să mi-o amintesc aşa: spunând o poveste nostimă, certându-se cu
mama ei nebună, fiind ovaţionată de punkişti, găsindu-şi micuţele
ei rezerve de putere despre care habar n-avea că le posedă.
Cu Adam este altfel. Să mi-l amintesc pe Adam ar fi ca şi cum l-aş
pierde iarăşi şi iarăşi, iar eu nu sunt sigură că mai pot suporta şi asta
pe lângă toate celelalte.
Kim a ajuns la partea cu Operaţiunea de diversiune, când Brooke
Vega şi o duzină de punkişti asortaţi cu ea s-au înfiinţat la spital.
Îmi povesteşte că, înainte ca ei să intre în secţia de Terapie intensivă,
era îngrozită să nu dea de bucluc, dar, după ce au năvălit în salon,
se simţise extraordinar. Când paznicul a pus mâna pe ea, nu îi
fusese frică deloc.
— Mă tot întrebam ce se poate întâmpla mai rău de-atât. Să mă

39 Trupă rock din Statele Unite, care a existat între 1987 şi 2006 şi care a fost
înfiinţată în Portland, Oregon. (n.tr.).
— 151 —
duc la închisoare. Să facă mama o criză de nervi. Să fiu pedepsită
timp de un an.
Se opreşte pentru un minut.
— Dar, după toate câte s-au întâmplat astăzi, chiar nu înseamnă
nimic. Chiar şi să ajung în închisoare ar fi uşor în comparaţie cu a te
pierde pe tine.
Ştiu că îmi spune toate astea în încercarea de a mă menţine în
viaţă. Probabil, nu-şi dă seama că, într-un mod ciudat, vorbele ei mă
eliberează, exact cum a făcut-o permisiunea dată de bunicul. Ştiu că
va fi groaznic pentru Kim când voi muri, însă mă gândesc şi la ceea
ce a zis – că nu era speriată, că închisoarea ar fi floare la ureche
comparativ cu moartea mea. Şi astfel ştiu că totul va fi în regulă cu
Kim. Pierderea mea o va durea – va fi genul de suferinţă pe care nu
o va simţi pe deplin de la început, însă, când o va conştientiza, îi va
tăia respiraţia. Iar restul ultimului ei an la liceu va fi probabil
mizerabil, cu toată enervanta compătimire vai-prietena-ta-cea-mai-
bună-a-murit scoţând-o din minţi, dar şi deoarece fiecare este cu
adevărat cea mai bună prietenă a celeilalte. Dar va face faţă. Va
depăşi momentul. Va pleca din Oregon. Se va duce la facultate. Se
va îndrăgosti. Va deveni fotograf, însă genul care nu trebuie să se
urce niciodată într-un elicopter. Şi va fi o persoană mai puternică
tocmai datorită pierderii de astăzi. Am sentimentul că, odată ce treci
prin aşa ceva, devii cumva invincibil.
Ştiu că asta mă face să par cumva ipocrită. Dacă aşa stau
lucrurile, n-ar trebui ca eu să rămân? Să-mi fac datoria? Poate că,
dacă aş fi avut o oarecare experienţă, dacă aş fi avut parte de mai
multă suferinţă în viaţă, aş fi fost mai capabilă să fac faţă
pierderilor. Nu că viaţa mea ar fi fost perfectă. Am avut parte de
dezamăgiri şi am fost singură şi frustrată, şi supărată, şi toate
lucrurile pe care le simte oricine. Dar de o suferinţă majoră am fost
scutită. Nu am fost suficient de călită pentru ceea ce ar trebui să
suport dacă aş rămâne.
Kim îmi spune acum cum au fost salvaţi de la încarcerare sigură
— 152 —
de către Willow. În vreme ce îmi povesteşte cum Willow a preluat
controlul asupra întregului spital, în voce i se citeşte o admiraţie
deosebită. Îmi imaginez că ea şi Willow devin prietene, chiar dacă
între ele este o diferenţă de douăzeci de ani. Îmi face plăcere să mi le
închipui bând ceai sau ducându-se la filme împreună, încă legate de
firul invizibil reprezentat de o familie care nu mai există.
Kim îmi înşiră numele tuturor oamenilor care sunt la spital sau
care au trecut pe aici în timpul zilei, enumerându-i pe degete:
— Bunicii şi mătuşile, unchii şi verii. Adam şi Brooke Vega, şi
grămada de derbedei care a venit cu ea. Colegii de trupă ai lui
Adam – Mike şi Fitzy, şi Liz cu iubita ei, Sarah – au rămas în sala de
aşteptare de la parter după ce au fost daţi afară din salonul tău.
Profesoara Christie a venit cu maşina şi a rămas o jumătate de
noapte înainte de a se întoarce acasă, pentru a putea dormi câteva
ore, să facă un duş şi să-şi ţină orele programate. Henry şi copilul se
îndreaptă chiar acum spre spital, pentru că bebeluşul s-a trezit la
ora cinci dimineaţă, iar Henry ne-a sunat şi a zis că nu mai este în
stare să rămână în casă. Plus eu şi mama, încheie Kim. Fir-ar să fie!
Am pierdut socoteala celor care au fost. Dar au fost mulţi. Şi mulţi
alţii au telefonat şi au spus că vor să vină, dar mătuşa ta Diane le-a
zis să aştepte. Susţine că noi suntem o bătaie de cap suficientă. Şi
cred că, prin „noi”, se referă la mine şi la Adam.
Kim se opreşte şi zâmbeşte pentru o fracţiune de secundă. Apoi,
scoate un sunet nostim, o combinaţie de tuse şi dregere a glasului.
Am mai auzit acest sunet – aşa face când încearcă să-şi adune
curajul, pregătindu-se să sară de pe o stâncă în apele râului.
— Îţi spun toate astea cu un motiv, continuă ea. În clipa asta, sunt
vreo douăzeci de oameni în sala de aşteptare. Unii dintre ei îţi sunt
rude. Alţii nu. Dar noi toţi suntem familia ta.
Se opreşte. Se apleacă spre mine, astfel încât şuviţele ei îmi gâdilă
faţa. Mă sărută pe frunte.
— Încă mai ai o familie, şopteşte ea.

— 153 —
***
Vara trecută, accidental, am avut o petrecere de Ziua Muncii la
noi acasă. Fusese o vacanţă aglomerată. Tabăra mea. Apoi, ne
duseserăm la casa de vacanţă a familiei bunicii, în Massachusetts.
Abia dacă i-am văzut pe Adam şi Kim toată vara. Părinţii mei se
lamentau că nu-i întâlniseră pe Willow, Henry şi bebeluşul de luni
de zile.
— Henry spune că fetiţa începe să meargă, a rostit tata în acea
dimineaţă.
Stăteam cu toţii în camera de zi, în faţa unui ventilator, încercând
să nu ne topim de căldură. Oregon era cuprins de o căldură-record.
Era ora zece dimineaţă şi vreo treizeci şi două de grade. Mama a
privit calendarul.
— A împlinit zece luni deja. Cum zboară timpul. Apoi, s-a uitat
la mine şi la Teddy. Cum de-i omeneşte posibil să am o fată care
intră în ultimul an de liceu? Cum naiba se poate ca băieţelul meu să
înceapă clasa a doua?
— Nu sunt un băieţel, a ţipat Teddy, simţindu-se clar insultat.
— Scuze, copile, dar, în caz că nu mai facem altul, tu o să fii
întotdeauna băieţelul meu.
— Altul? a întrebat tata, prefăcându-se alarmat.
— Linişteşte-te. Glumesc… în mare parte, a spus mama.
— Să vedem cum o să mă simt când Mia pleacă la facultate.
— O să împlinesc opt ani în decembrie. După aceea, o să fiu
bărbat şi va trebui să îmi spuneţi Ted, a declarat Teddy.
— Nu, zău? am râs eu, trăgând suc de portocale pe nas.
— Aşa mi-a zis Casey Carson, a spus Teddy, gura lui căpătând o
expresie fermă.
Eu şi părinţii mei am gemut. Casey Carson era cel mai bun
prieten al lui Teddy şi noi toţi îl plăceam mult, şi eram de părere că
părinţii lui sunt oameni drăguţi, aşa că nu pricepeam cum de au fost
în stare să-şi boteze copilul cu un nume atât de ridicol.

— 154 —
— Ei bine, dacă aşa zice Casey Carson, am spus eu chicotind şi,
imediat după aceea, mama şi tata au început şi ei să râdă.
— Ce-i atât de amuzant? a vrut Teddy să ştie.
— Nimic, omuleţule, a zis tata. E doar căldura.
— Putem să ne jucăm cu ţâşnitorile azi, da? a întrebat Teddy.
Tata îi promisese că se va putea juca prin apa ţâşnitorilor în acea
după-amiază, chiar dacă guvernatorul le ceruse tuturor să facă
economie de apă în această vară. Respectiva solicitare l-a scos din
minţi pe tata, care a pretins că toţi locuitorii din Oregon suferă din
pricina ploii opt luni pe an, aşa că ar trebui scutiţi de orice grijă faţă
de economia de apă.
— Bineînţeles că da, a rostit tata. N-ai decât să inunzi totul dacă
vrei.
Teddy părea împăcat.
— Dacă fetiţa poate să umble, atunci poate să o facă printre
ţâşnitori. Poate să vină printre ţâşnitori cu mine?
Mama l-a privit pe tata.
— Asta nu-i o idee rea, a spus ea. Cred că Willow este liberă
astăzi.
— Am putea face un grătar, a zis tata. E Ziua Muncii, iar să faci
grătar pe căldura asta este în mod cert o muncă.
— Plus că avem un congelator plin cu fripturi, de când tatăl tău s-
a hotărât să comande acea jumătate de vită, a spus mama. De ce nu?
— Poate să vină şi Adam? am întrebat eu.
— Desigur, a răspuns mama. Nu prea l-am mai văzut pe tânărul
tău în ultima vreme.
— Ştiu, am spus eu. Trupa a început să dea de bine.
Pe vremea aceea, am fost încântată de acest lucru. Cu adevărat şi
pe deplin. Bunica abia îmi plantase în minte sămânţa cu Juilliard,
dar aceasta încă nu încolţise. Nu mă hotărâsem să mă înscriu încă.
Relaţia cu Adam nu o luase razna încă.
— Dacă vedeta rock poate accepta să participe la un picnic umil
cu nişte oameni obişnuiţi, ca noi, a glumit tata.
— 155 —
— Dacă poate accepta un om obişnuit, ca mine, se poate descurca
foarte bine şi cu nişte oameni obişnuiţi, ca voi, am glumit la rându-
mi. Cred că o s-o invit şi pe Kim.
— Cu cât suntem mai mulţi, cu atât o să fie mai vesel, a zis
mama. O să facem un chef pe cinste, ca pe timpuri.
— Când dinozaurii populau pământul? a întrebat Teddy.
— Exact, a răspuns tata. Când dinozaurii populau pământul, iar
eu şi mama ta eram tineri.

Până la urmă, au venit douăzeci de oameni. Henry, Willow,


bebeluşul, Adam, care l-a adus pe Fitzy, Kim, care a adus un văr din
New Jersey, plus o grămadă de prieteni de-ai părinţilor mei, pe care
nu-i mai văzuseră de secole. Tata a scos grătarul străvechi din
pivniţă şi a petrecut ore bune curăţându-l. Am făcut fripturile şi,
deoarece ne aflam în Oregon, am pus pe grătar chifteluţe de tofu şi
hamburgeri vegetali. Am avut şi un pepene pe care l-am ţinut la
rece într-o găleată cu gheaţă, şi o salată făcută cu legume din ferma
organică pe care o înfiinţaseră unii dintre prietenii părinţilor mei.
Eu şi mama am făcut trei plăcinte cu mure sălbatice, pe care le-am
cules eu şi Teddy. Am băut pepsi din sticlele acelea de modă veche
pe care tata le-a găsit într-un vechi magazin de ţară şi pot să jur că
avea un gust mai bun decât cel obişnuit. Poate pentru că era atât de
cald sau fiindcă a fost o petrecere aranjată pe nepusă masă sau
pentru că totul are un gust mai bun la grătar, dar a fost una dintre
acele mese pe care ştii că n-ai să le uiţi.
Când tata a pornit ţâşnitorile pentru Teddy şi bebeluş, toţi ceilalţi
s-au decis să se joace şi ei. Le-am lăsat pornite atât de mult, încât
iarba pârjolită s-a transformat într-o mare mocirlă alunecoasă şi m-
am întrebat dacă nu va veni guvernatorul însuşi să ne spună să
oprim apa. Adam m-a placat şi am râs amândoi, şi ne-am tăvălit pe
peluză. Era atât de cald, încât nu m-am deranjat să mă schimb în
haine uscate, doar mă clăteam cu apă ori de câte ori transpiram prea
tare. Până la sfârşitul zilei, rochia mea era într-un hal fără de hal.
— 156 —
Teddy îşi scosese cămaşa şi se mânjise cu noroi. Tata a spus că arăta
precum unul dintre băieţii din împăratul muştelor40.
Când a început să se întunece, cei mai mulţi dintre invitaţi au
plecat să vadă artificiile de la universitate sau în oraş, să asculte o
trupă numită Oswald Five-0. O mână de oameni, inclusiv Adam,
Kim, Willow şi Henry, au rămas. După ce s-a răcorit, tata a aprins
un foc de tabără pe peluză şi am prăjit bezele. Apoi au apărut
instrumentele muzicale. Tobele tatei din casă, chitara lui Henry din
maşină, chitara de rezervă a lui Adam din camera mea. Cântau
împreună: cântecele tatei, cântecele lui Adam, vechi cântece în stil
Clash41, vechi cântece în stil Wipers42. Teddy dansa în jurul lor,
părul lui blond reflectând auriul flăcărilor. Îmi amintesc cum îi
priveam, iar o înfiorare mi-a cuprins inima şi m-am gândit: „Aşa te
simţi când eşti fericit”.
La un moment dat, tata şi Adam au încetat să cânte şi i-am
surprins şoptindu-şi ceva. Apoi, au intrat în casă, pentru a mai lua
bere, cel puţin asta au pretins. Dar, când s-au întors, aduceau
violoncelul meu.
— O, nu, n-am de gând să dau un concert, am spus eu.
— Nici nu vrem aşa ceva, a zis tata. Vrem doar să cânţi cu noi.
— Nici vorbă, am replicat.
Câteodată, Adam mă ruga să cânt cu el, însă mereu l-am refuzat.
Mai târziu, a început să glumească în legătură cu faptul că noi doi
cântam în duete imaginare chitară – violoncel, ceea ce era cam tot ce

40 Lord of the Flies, de William Golding, a primit Premiul Nobel pentru literatură în
1983. Romanul, devenit un clasic al secolului XX, relatează întâmplările prin care
trece un grup de copii care scapă cu viaţă din catastrofa prăbuşirii unui avion şi
încearcă să supravieţuiască pe o insulă pustie din Pacific (n.tr.).
41 Formaţie punk-rock englezească înfiinţată în 1976, făcând parte din primul val

al muzicii punk din Marea Britanie. Muzica lor include elemente reggae, ska, dub,
funk, rap şi dance. (n.tr.).
42 Trupă punk-rock înfiinţată în Portland, în 1977 (n.tr.).

— 157 —
aveam de gând să fac în privinţa aceasta.
— De ce nu, Mia? a întrebat Kim. Chiar eşti o snoabă care cântă
doar muzică clasică?
— Nu-i vorba de asta, am spus eu cuprinsă brusc de panică. Doar
că sunt două stiluri care nu se potrivesc împreună.
— Cine zice că nu? a rostit mama cu sprâncenele ridicate.
— Mda, cine să presupună că eşti atât de rasistă când vine vorba
de muzică? a glumit Henry.
Willow şi-a dat ochii peste cap spre Henry şi s-a răsucit către
mine.
— Te rog frumos, a zis ea în timp ce îşi legăna bebeluşul în poală,
ca să-l adoarmă. Nu te-am mai auzit cântând de mult.
— Hai, Mee, a intervenit Henry. Eşti în familie.
— Categoric, a rostit Kim.
Adam m-a luat de mână şi mi-a mângâiat interiorul încheieturii
cu degetele.
— Fă-o pentru mine. Vreau cu adevărat să cânt cu tine. Numai o
dată.
Tocmai eram pe cale să clatin din cap, să susţin din nou că
violoncelul meu nu-şi are locul printre chitare, că nu are ce căuta în
lumea punk-rock. Dar apoi, am privit-o pe mama, care îmi zâmbea
superior, de parcă încerca să mă provoace, şi pe tata, care bătea
darabana în pipă, prefăcându-se a fi nonşalant, de parcă nu avea de
gând să mă silească sub nicio formă, şi pe Teddy, care ţopăia într-
una – deşi cred că o făcea din pricina zahărului din bezele, nu
pentru că râvnea să mă audă cântând –, şi pe Kim, şi pe Willow, şi
pe Henry, care se uitau cu toţii la mine de parcă era vorba despre
ceva extrem de important, şi pe Adam, care părea cuprins de
admiraţie şi mândrie, ca de fiecare dată când mă asculta cântând. Şi
mi-a fost puţin teamă că mă voi face de râs, că nu voi reuşi să mă
armonizez cu ei, că voi cânta prost. Însă toţi mă priveau atât de
concentraţi, dorind atât de mult să mă alătur lor, încât am realizat că
să cânt prost nu era cel mai rău lucru din lume care se putea
— 158 —
întâmpla.
Aşa că am cântat. Şi, cu toate că ar fi greu de crezut, violoncelul
nu s-a auzit deloc rău printre toate acele chitare. De fapt, a fost chiar
uimitor.

7.16 a.m.

Este dimineaţă. Şi în spital zorii sunt altfel – foşnetul păturilor,


frecarea ochilor. Cumva, spitalul nu doarme niciodată. Luminile
rămân aprinse, iar asistentele stau treze şi, cu toate că afară încă este
întuneric, îţi dai seama că lucrurile se pun în mişcare. Doctorii s-au
întors, ridicându-mi pleoapele, băgându-mi lanternele în ochi,
încruntându-se în timp ce fac însemnări în fişa mea, de parcă i-aş fi
dezamăgit.
Nu-mi mai pasă. M-am săturat de toate astea şi se va termina în
curând. Asistenta socială este şi ea din nou la datorie. Se pare că
somnul de peste noapte nu a ajutat-o prea mult. Ochii încă îi sunt
somnoroşi, iar părul este vraişte. Citeşte fişa şi ascultă informaţiile
de ultimă oră furnizate de asistente în legătură cu noaptea mea
agitată, ceea ce pare să o epuizeze şi mai mult. Asistenta cu piele
neagră-albăstruie s-a întors şi ea. Mi-a dat bineţe spunându-mi cât
de încântată este să mă vadă în dimineaţa aceasta, că s-a gândit la
mine noaptea trecută, sperând că mă va găsi aici. Apoi, a remarcat
petele de sânge de pe pătura mea şi a ţâţâit de două ori înainte de a
se duce să-mi aducă una curată.
După plecarea lui Kim, n-am mai avut alţi vizitatori. Presupun că
Willow a rămas fără oameni care să vină să mă prelucreze. Mă
întreb dacă povestea asta cu hotărârea este ceva despre care toate
asistentele ştiu. Asistenta Ramirez ştia în mod cert. Şi cred că ştie şi
asistenta care este cu mine acum, judecând după complimentele pe
care mi le adresează pentru că am supravieţuit nopţii. Iar Willow
pare să ştie şi ea, dat fiind faptul că îi plimbă pe toţi pe la patul meu.

— 159 —
Îmi plac atât de mult aceste asistente. Sper că nu vor fi afectate de
hotărârea mea.
Sunt atât de obosită acum, încât abia dacă pot să clipesc. Este
doar o problemă de timp şi o parte din mine se întreabă de ce amân
inevitabilul. Dar ştiu de ce. Îl aştept pe Adam să se întoarcă. Deşi
pare că a plecat de o eternitate, probabil că abia dacă a trecut o oră.
Şi m-a rugat să-l aştept, deci aşa voi face. Măcar atât pot face pentru
el.

Ochii îmi sunt închişi, aşa încât îl aud înainte de a-l vedea, îi aud
respiraţia aspră, gâfâită. Răsuflă de parcă tocmai a alergat la
maraton. Apoi, îi simt mirosul transpiraţiei, un parfum de mosc,
proaspăt, pe care, dacă aş putea, l-aş îmbutelia într-o sticlă şi m-aş
da cu el. Deschid ochii. Adam i-a închis pe ai lui. Dar pleoapele îi
sunt umflate şi rozalii, aşa încât ştiu ce face. De asta a plecat? Ca să
plângă fără să-l văd?
Nu s-ar putea spune că se aşază pe scaun, ci, mai curând, se
prăbuşeşte, ca nişte haine care cad pe podea la sfârşitul unei zile
lungi. Îşi acoperă faţa cu mâinile şi inspiră lung, de câteva ori,
pentru a se linişti. După un minut, îşi lasă mâinile în poală.
— Ascultă doar, rosteşte el cu o voce care sună ca un şrapnel.
Deschid ochii larg. Îmi îndrept trupul cât de mult pot. Şi ascult.
— Rămâi! După acest unic cuvânt, vocea lui Adam se pierde, dar
îşi stăpâneşte emoţia şi continuă: Nu există niciun cuvânt care să
descrie ceea ce ţi s-a întâmplat. Nu există niciun aspect bun în toate
astea. Însă există ceva pentru care să trăieşti. Şi nu vorbesc de mine.
Este doar… nu ştiu. Poate că vorbesc prostii. Ştiu că sunt şocat. Ştiu
că încă n-am digerat pe deplin ce li s-a întâmplat părinţilor tăi, lui
Teddy…
Când rosteşte numele lui Teddy, vocea i se frânge şi un potop de
lacrimi i se rostogoleşte pe faţă. Iar eu mă gândesc: „Te iubesc”.
Îl aud respirând adânc, pentru a se linişti. Apoi, continuă:
— Nu mă pot gândi decât că ar fi o nenorocire ca viaţa ta să se
— 160 —
încheie aici, acum. Adică, ştiu că viaţa ta a fost nenorocită oricum,
indiferent ce se întâmplă acum, pentru totdeauna. Şi nu sunt atât de
prost, încât să nu-mi dau seama că nu pot să repar ceea ce s-a
întâmplat, nimeni nu poate. Dar nu pot să concep că tu nu vei
îmbătrâni, că nu vei avea copii, că nu te vei duce la Juilliard, ca să
cânţi în faţa unui public fantastic de numeros, ca toţi oamenii aceia
să fie cuprinşi de fiori, aşa cum mi se întâmplă mie de fiecare dată
când ridici arcuşul, de fiecare dată când îmi zâmbeşti. Dacă rămâi,
voi face tot ce vrei. Voi renunţa la trupă, voi merge cu tine la New
York. Dar, dacă vrei să plec, voi face şi asta. Vorbeam cu Liz şi ea
mi-a spus că, poate, să revii la vechea ta viaţă ar putea fi prea
dureros, că poate ar fi mai simplu să renunţi la noi. Asta ar fi
cumplit, dar aş accepta. Aş putea să te pierd în felul acela dacă nu
te-aş pierde azi. Te-aş lăsa să pleci. Dacă rămâi.
Apoi, Adam este cel care cedează. Suspinele lui izbucnesc
precum nişte pumni care lovesc un trup.
Închid ochii. Îmi acopăr urechile. Nu pot privi asta. Nu pot auzi
asta.
Dar, după aceea, nu mai este Adam cel pe care îl aud. Este acel
sunet, un geamăt în surdină care îşi ia brusc zborul şi se transformă
în ceva dulce. Este violoncelul. Adam a pus căştile pe urechile mele
fără viaţă şi lasă un iPod pe pieptul meu. Îşi cere scuze, spunând că
ştie că nu este cântecul meu favorit, însă asta-i tot ce a reuşit să facă.
Măreşte volumul, aşa încât pot auzi muzica plutind în aerul
dimineţii. Apoi, mă ia de mână.
Este Yo-Yo Ma. Andante con poco e moto rubato. Pianul abia auzit
cântă aproape ca o atenţionare. După aceea intră violoncelul, ca o
inimă care sângerează. Şi este ca şi cum are loc o implozie în mine.
Stau la masă împreună cu familia mea, la micul dejun, bând cafea
fierbinte, râzând de mustaţa de ciocolată a lui Teddy. Afară este
viscol.
Vizitez un cimitir. Trei morminte sub un copac, pe un deal de pe
care se vede râul.
— 161 —
Stau întinsă, cu capul pe pieptul lui Adam, pe malul nisipos al
râului.
Aud oameni rostind cuvântul „orfană” şi îmi dau seama că
vorbesc despre mine.
Merg prin New York împreună cu Kim, zgârie-norii aruncând
umbre pe chipurile noastre.
Îl ţin pe Teddy în poală, gâdilându-l, iar el râde atât de tare, încât
aproape cade.
Îmi sprijin violoncelul de picioare, acela pe care mama şi tata mi
l-au dăruit după primul meu recital. Degetele mele îi mângâie
lemnul şi gâtul căruia timpul şi atingerile le-au dat o moliciune
caldă. Arcuşul este pe strune acum. Îmi privesc mâna, aşteptând să
încep a cânta.
Îmi privesc mâna ţinută de mâna lui Adam.
Yo-Yo Ma continuă să cânte şi este ca şi cum pianul şi violoncelul
se preling în trupul meu aidoma perfuziilor şi sângelui din punga
de transfuzie. Iar amintirile vieţii mele aşa cum a fost şi întrezărirea
momentelor care ar putea să fie încep să se deruleze rapid şi cu
furie. Simt că nu mai pot să ţin pasul cu ele, dar acestea apar în
continuare şi toate se contopesc până când nu mai suport. Până
când am senzaţia că nu mai pot rămâne în starea asta nici măcar o
clipă în plus.
Apoi, se petrece o străfulgerare orbitoare, o durere care îmi sfâşie
tot trupul pentru o clipită dogoritoare, un ţipăt tăcut al trupului
meu frânt. Pentru prima dată, pot simţi cât de agonizantă va fi
rămânerea mea. Dar apoi, simt mâna lui Adam. Nu doar că am
senzaţia ei, ci chiar o simt. Nu mai stau ghemuită pe scaun. Zac pe
spate, în patul de spital, revenită în trupul meu.
Adam plânge şi, undeva înăuntrul meu, plâng şi eu, pentru că, în
sfârşit, am percepţia lucrurilor. Nu simt doar durerea fizică, dar şi
tot ce am pierdut şi este atât de profund şi catastrofal, încât va lăsa
în mine un crater pe care nimic nu-l va umple vreodată. Dar simt,
de asemenea, tot ce există în viaţa mea, inclusiv ce am pierdut, la fel
— 162 —
ca şi o mare incertitudine legată de ceea ce viaţa mi-ar mai putea
rezerva. Şi este prea mult. Sentimentele se acumulează, ameninţând
să-mi spargă pieptul. Singurul mod de a le supravieţui este să mă
concentrez asupra mâinii lui Adam. Care o strânge pe a mea.
Şi, brusc, pur şi simplu, vreau să-i strâng mâna mai mult decât
mi-am dorit ceva vreodată. Nu numai să mi-o strângă el, ci să i-o
strâng eu. Îmi concentrez în mâna dreaptă orice urmă de energie pe
care o mai am. Sunt slăbită şi este atât de greu. Este cel mai greu
lucru pe care îl voi avea de făcut vreodată. Îmi concentrez toată
iubirea pe care am simţit-o vreodată, îmi concentrez toată puterea
pe care bunica şi bunicul, şi Kim, şi asistentele, şi Willow mi-au
insuflat-o. Îmi concentrez toată viaţa pe care mama, tata şi Teddy
mi-ar da-o dacă ar putea. Îmi adun toate puterile proprii şi le
concentrez ca pe o rază în degetele şi palma mâinii drepte. Îmi
imaginez mâna trecând prin părul lui Teddy, mângâind cu un arcuş
strunele violoncelului, împletită cu a lui Adam.
Şi apoi strâng.
Mă opresc epuizată, nesigură dacă am făcut ceea ce mi-am
propus. De semnificaţia gestului. Dacă a fost observat. Dacă are
vreo importanţă.
Însă simt mâna lui Adam strângându-se şi mai tare şi am senzaţia
că parcă îmi ţine întregul trup în palmă. De parcă m-ar putea ridica
din pat. Apoi, îl aud cum trage cu putere aer în piept şi vocea lui:
— Mia? întreabă el.

— 163 —
Mulţumiri

Câţiva oameni şi-au combinat eforturile pentru a pune la punct


într-o perioadă scurtă de timp Dacă aş rămâne. La început, a fost
Gillian Aldrich, care a început să plângă (de bine) când i-am
prezentat ideea. Aceasta a reprezentat o bună motivaţie pentru a mă
apuca de treabă.
Tamara Glenny, Eliza Griswold, Kim Sevcik şi Sean Smith şi-au
făcut timp, în ciuda programelor lor supraîncărcate, să citească
primele ciorne şi să-mi ofere încurajările atât de necesare. Pentru
generozitatea lor răbdătoare şi pentru prietenia lor, îi iubesc şi le
mulţumesc. Unii oameni te ajută să-ţi păstrezi mintea limpede.
Marjorie Ingall mă ajută să-mi păstrez sufletul limpede, iar pentru
asta o iubesc şi îi mulţumesc. De asemenea, le mulţumesc Janei şi lui
Moshe Banin.
Sarah Burnes este agenta mea literară în cel mai adevărat înţeles
al cuvântului, punându-şi la lucru inteligenţa formidabilă, intuiţia,
pasiunea şi căldura sufletească, astfel încât cuvintele pe care le scriu
să ajungă la oamenii care ar trebui să le citească. Ea şi superbele
Courtney Gatewood şi Stephanie Cabot au făcut miracole pentru
această carte.
Când am întâlnit pentru prima dată echipa de la Penguin, m-am
simţit ca în propria-mi familie. Extraordinarul meu editor, Julie
Strauss-Gabel, a fost extrem de grijulie cu Mia şi familia ei (ca să nu
mai vorbesc de mine), purtându-se cu ei cu atenţia şi dragostea pe
care le-ai spera din partea unei rude. Ea este, „Julia-speciala”. Don
Weisberg s-a implicat şi afectiv, şi fizic în realizarea acestei cărţi, iar
cei de la Vânzări, Marketing, Publicitate şi Design au făcut tot ce era
omeneşte posibil, iar pentru asta le mulţumesc: Heather Alexander,
Emilie Bandy, Monica Benalcazar, Scottie Bowditch, Leigh Butler,
Mary-Margaret Callahan, Lisa Degroff, Erin Dempsey, Jackie Engel,
Felicia Frazier, Jana Fruh, Kristin Gilson, Jennifer Haller, Lauri
— 164 —
Hornik, Annie Hurwitz, RasShahn Johnson-Baker, Deborah Kaplan,
Melanie Klesse, Eileen Kreit, Kimberly Lauber, Rosanne Lauer,
Stephanie Owens Lurie, Andrea Mai, Gerard Mancini, Barbara
Marcus, Mary McGrath, Casey McIntyre, Steve Meltzer, Shanta
Newlin, Patti Pirooz, Leslie Prives, Lydah Pyles, Mary Raymond,
Chadd Reese, Emily Romero, Holly Ruck, Stephanie Sabol, Jana
Singer, Natalie Sousa, Ev Taylor, Laurence Tucci, Allison Verost,
Allan Winebarger, Courtney Wood, Heather Wood şi Lisa
Yoskowitz.
Muzica este o prezenţă puternică în această carte, iar cea mai
importantă sursă de inspiraţie a fost Yo-Yo Ma – a cărui operă are o
influenţă considerabilă asupra poveştii Miei –, dar şi Glen Hansard,
şi Marketa Irglova al căror cântec „Falling Slowly” probabil că l-am
ascultat de peste două sute de ori în timp ce lucram la această carte.
Mulţumiri prietenilor mei din Oregon: Greg şi Diane Rios, care
au fost alături de noi în tot acest timp. John şi Peg Christie, a căror
amabilitate, demnitate şi generozitate încă mă impresionează. Lui
Jennifer Larson, o veche prietenă şi un nemaipomenit doctor la
Urgenţe, care mi-a explicat scala de comă Glasgow, plus alte detalii
medicale.
Părinţilor mei, Lee şi Ruth Forman, şi fraţilor mei, Greg Forman
şi Tamar Schamhart – suporteri entuziaşti şi admiratori credincioşi,
care nu ţin cont de eşecurile mele (cele profesionale, oricum) şi îmi
sărbătoresc succesele de parcă ar fi ale lor (ceea ce şi sunt). De
asemenea, le mulţumesc lui Karen Forman, Robert Schamhart şi
Detta Tucker.
Nu mi-am dat seama imediat cât de mult din această carte este
despre cât de mult părinţii îşi schimbă vieţile de dragul copiilor.
Willa Tucker mă învaţă această lecţie în fiecare zi şi uneori mă iartă
când sunt prea ocupată cu lucrurile imaginate de mine şi nu cu cele
închipuite de ea.
Fără soţul meu, Nick Tucker, nimic din toate astea n-ar exista. Îi
datorez totul.
— 165 —
În cele din urmă, cele mai profunde mulţumiri i le datorez lui
R.D.T.J., care mă inspiră în atât de multe privinţe şi care, absolut în
fiecare zi, îmi dovedeşte că nemurirea există.

— 166 —
— 167 —
GAYLE FORMAN

Dacă te-aş găsi


Original: Where She Went (2011)

Traducere din limba engleză:


GRAAL SOFT

virtual-project.eu

Editura: RAO
2017

2
părinţilor mei:
pentru că mi-au spus că pot.

3
Se prea poate ca în ceasul greu,
Când doborât de chinuri, suspin după iertare,
Sau când mă sâcâie nevoi ce hotărârea mi-o întrec,
Să fiu silit să-ţi vând iubirea pe un pic de tihnă.
Sau amintirea acestei nopţi, s-o schimb pe de-ale gurii.
Se prea poate. Dar nu cred că aş face-o.

Fragment din poezia


„Iubirea nu e totul: nici carne nu-i, nici apă”
de Edna St. Vincent Millay

4
UNU

În fiecare dimineaţă mă trezesc şi îmi spun aşa: E doar o zi, o


perioadă de douăzeci şi patru de ore prin care trebuie să treci. Nu ştiu
exact când am început să îmi spun zilnic cuvintele astea de
încurajare – sau de ce. Sună ca o mantră în doisprezece paşi, iar eu
nu fac parte din niciun grup de întrajutorare, deşi, dacă ai citi unele
dintre rahaturile care se scriu despre mine, te-ai gândi că ar cam
trebui. Duc genul de viaţă pentru care majoritatea oamenilor
probabil şi-ar vinde un rinichi doar ca să guste puţin din ea. Totuşi,
simt nevoia să-mi reamintesc de vremelnicia unei zile, să mă
conving că, aşa cum am trecut prin ziua de ieri, voi trece şi prin cea
de astăzi.
Azi de dimineaţă, după îndemnul zilnic, m-am uitat la ceasul
digital, minimalist, de pe noptiera din camera de hotel. Arăta 11.47;
indiscutabil, pentru mine abia se crăpa de ziuă. Mă sunaseră deja de
la recepţie de două ori ca să mă trezească, apoi a urmat un apel
politicos, dar ferm, de la managerul nostru, Aldous. O fi o simplă zi,
dar e plină.
Trebuie să merg la studio ca să înregistrez câteva solo-uri finale
de chitară pentru o versiune disponibilă doar pentru internet a
primului nostru single de pe albumul recent lansat. Ce păcăleală!
Aceeaşi melodie, un nou solo de chitară, câteva efecte vocale şi
plăteşti un ban în plus pentru asta. „În zilele noastre, trebuie să faci
bani din piatră seacă”, după cum le place atât de mult şefilor de la
casa de discuri să ne amintească. După studio, iau prânzul cu un
reporter de la Shuffle. Evenimentele astea două sunt, într-un fel, ca
nişte extreme a ceea ce a devenit viaţa mea: să fac muzică, ceea ce
îmi place, şi să vorbesc despre asta, ceea ce detest. Sunt însă cele
două feţe ale monedei. Când Aldous sună a doua oară, dau în
sfârşit pătura la o parte şi mă întind după flaconul de medicamente

5
de pe noptieră. Sunt nişte pastile împotriva anxietăţii, pe care
trebuie să le iau când mă simt încordat.
Mă simt încordat în mod constant. M-am obişnuit cu asta, dar de
când ne-am început turneul, cu cele trei concerte la Madison Square
Garden, simt altceva. De parcă ar urma să fiu înghiţit de ceva
puternic şi dureros. Vârtejesc.
Oare o fi existând cuvântul ăsta? mă întreb.
Vorbeşti singur, aşa că, cui dracului îi pasă? îmi răspund şi bag
repede vreo două pastile. Îmi trag pe mine o pereche de boxeri şi
mă îndrept spre uşă, unde deja mă aşteaptă un ibric cu cafea. A fost
lăsat acolo de un angajat al hotelului, care, fără îndoială, a primit
instrucţiuni clare să nu-mi stea în cale.
Îmi termin cafeaua, mă îmbrac, cobor cu liftul de serviciu şi ies pe
intrarea laterală – managerul pentru relaţiile cu clienţii a fost drăguţ
şi mi-a dat nişte chei speciale de acces, ca să pot evita hoardele de
fani din hol. Afară, pe trotuar, mă întâmpină o rafală din aerul
fierbinte al New Yorkului. E cam înăbuşitor, dar îmi place că e
umed. Îmi aminteşte de Oregon, unde ploaia cade neîntrerupt şi
unde chiar şi în cele mai toride zile de vară plutesc deasupra nori
albi şi pufoşi, iar umbrele lor îţi amintesc că arşiţa verii e trecătoare
şi că ploaia nu e niciodată departe.
În Los Angeles, unde locuiesc acum, abia dacă plouă vreodată,
iar căldura e fără sfârşit, dar clima e uscată. Oamenii de acolo
folosesc uscăciunea asta ca pe o scuză pentru toate excesele oraşului
fierbinte şi înceţoşat. „Or fi 41 de grade azi”, se dau ei mari, „dar
măcar e căldură uscată.”
În New York e însă o căldură umedă; până când ajung la studioul
care se află la o distanţă de zece clădiri, pe o fâşie pustie, în West
Fifties, părul, pe care îl ţin ascuns sub şapcă, îmi e deja umed. Scot o
ţigară din buzunar şi îmi tremură mâna când o aprind. Cam de
vreun an sau aşa ceva, am un tremur uşor. După investigaţii
medicale extinse, doctorii au declarat că am doar o problemă cu
nervii şi m-au sfătuit să încerc să fac yoga.
6
Când ajung la studio, Aldous aşteaptă afară, sub marchiză. Se
uită la mine, la ţigară, apoi din nou la mine. Din felul în care se
holbează, pot să-mi dau seama că încearcă să se hotărască dacă să
fie poliţistul bun sau cel rău. Probabil arăt ca naiba, fiindcă îl alege
pe ăla bun.
— Bună dimineaţa, soare! spune el vesel.
— Serios? Ce e aşa bun dimineaţa?
Încerc să sune a glumă.
— De fapt, e după-amiază. Întârziem.
Îmi sting ţigara. Cu o blândeţe absurdă, Aldous îmi pune pe
umăr o labă uriaşă.
— Vrem numai o înregistrare pentru Sugar, doar ca să îi dăm
chestia aia în plus, pentru ca fanii să îl mai cumpere o dată.
Râde şi dă din cap, gândindu-se la ceea ce au devenit afacerile.
— Apoi, iei prânzul cu Shuffle şi în jur de ora cinci avem o sesiune
foto cu restul trupei, pentru chestia aia cu rockeri la modă din
Times, apoi bem repede ceva cu nişte magnaţi de la casa de discuri,
după care eu am tăiat-o la aeroport. Mâine ai o întâlnire scurtă cu
departamentul de publicitate şi promovare. Zâmbeşte şi nu vorbi
prea mult. După aceea, eşti de capul tău până la Londra.
De capul meu? Adică antonimul de la a fi în sânul cald al familiei
atunci când suntem cu toţii împreună? zic. Numai că mi-o zic mie. Se
pare că din ce în ce mai mult în ultima vreme, majoritatea discuţiilor
mele sunt cu mine însumi. Având în vedere jumătate din ceea ce
gândesc, probabil că e un lucru bun.
De data asta însă, chiar o să fiu de unul singur. Aldous şi restul
trupei pleacă în Anglia în noaptea asta. Trebuia să merg şi eu cu
acelaşi avion, până când mi-am dat seama că azi e vineri 13 şi am
zis: în niciun caz, frate! Şi-aşa mi-e destul de groază de turneul ăsta,
n-am să cobesc şi mai mult plecând în ziua oficială a ghinionului.
Aşa că l-am pus pe Aldous să-mi rezerve bilet o zi mai târziu.
Înainte să începem turneul în Europa, filmăm un videoclip în
Londra şi avem câteva întâlniri cu presa, aşa că nu e ca şi cum aş
7
lipsi de la vreun concert, ci doar de la o întâlnire preliminară cu
regizorul videoclipului. N-am nevoie să aud despre viziunea lui
artistică. Când o să începem filmările, o să fac ce îmi spune.
Îl urmez pe Aldous în studio şi intru într-o cabină izolată fonic,
unde sunt doar eu şi un rând de chitare. De partea cealaltă a
geamului stau Stim, producătorul nostru, şi sunetiştii. Aldous li se
alătură.
— Olt, Adam, spune Stim, încă o înregistrare pentru pasajul de
legătură şi pentru refren. Doar ca să facem partea asta să prindă mai
bine, să fure. O să ne jucăm cu vocile la mixaj.
— Să prindă. Să fure. Am înţeles.
Îmi pun căştile pe urechi şi îmi iau chitara, ca să o acordez şi să
mă încălzesc. Încerc să nu iau în seamă faptul că mă simt de parcă
deja sunt de unul singur, în ciuda a ceea ce a spus Aldous acum
câteva minute. Eu, singur, într-o cabină izolată fonic. Nu te gândi
prea mult la asta, îmi spun. Aşa se înregistrează într-un studio avansat
din punct de vedere tehnologic. Singura problemă este că la fel m-am
simţit şi acum câteva seri la Garden. Pe scenă, în faţa a optsprezece
mii de fani, alături de oameni care, cândva, făceau parte din familia
mea, m-am simţit la fel de singur ca acum, în cabina asta.
Totuşi, putea fi mai rău. Încep să cânt şi degetele îmi alunecă
agile, mă ridic de pe scaun şi plesnesc chitara şi o mânuiesc şi o
lovesc până ţipă şi urlă exact aşa cum vreau eu. Sau aproape aşa
cum vreau eu. Probabil chitarele din camera asta valorează o sută
de mii de dolari, dar niciuna nu sună la fel de bine ca vechea mea
Les Paul Junior pe care o am de secole, cea cu care am înregistrat
primul nostru album, cea pe care am scos-o la licitaţie în scop
caritabil, într-un acces de prostie sau de orgoliu sau de ce-o fi fost.
Cele scumpe şi strălucitoare care au înlocuit-o nu au sunat niciodată
la fel şi nu le-am mai simţit la fel. Totuşi, când o lovesc tare, reuşesc
să mă pierd pentru o secundă-două.
Totul se termina însă mult prea repede, apoi Stim şi sunetiştii îmi
strâng mâna şi îmi urează baftă în turneu, iar Aldous mă conduce
8
afară, mă urcă într-o maşină şi gonim pe Ninth Avenue către Sotto,
la un hotel al cărui restaurant a fost considerat un loc bun pentru
interviul nostru de către agenţii de la casa de discuri. Care-i faza?
Au impresia că sunt mai puţine şanse să bat câmpii sau să spun
ceva aiurea dacă sunt într-un loc public de fiţe? Îmi aduc aminte, pe
la începuturi, când reporterii care ne luau interviuri scriau în reviste
studenţeşti sau pe bloguri, erau fani şi voiau, în cea mai mare parte,
să vorbim despre rock – să povestim despre muzică – încercând să
discute cu noi toţi în acelaşi timp. De cele mai multe ori, totul se
transforma într-o discuţie firească, în care fiecare îşi urla părerile. Pe
vremea aia, nu mă gândeam niciodată să fiu atent la ce spun. Acum,
reporterii mă interoghează însă separat de trupă, de parcă ar fi
poliţişti care ne pun pe mine şi pe complicii mei în celule alăturate,
încercând să ne facă să ne turnăm unul pe celălalt.
Am nevoie de o ţigară înainte să intrăm, aşa că mă opresc cu
Aldous în faţa hotelului în soarele orbitor al amiezii, în timp ce o
mulţime de oameni se adună şi mă analizează, prefăcându-se că nu
fac asta. Asta e diferenţa dintre New York şi restul lumii. Oamenii
sunt la fel de înnebuniţi după celebritate ca oriunde altundeva, dar
newyorkezii – sau cel puţin cei care se consideră sofisticaţi şi pierd
vremea prin genul de locuri din Sotto ca cel în care mă aflu acum –
se prefac că nu le pasă, chiar şi atunci când se holbează din spatele
ochelarilor de soare de trei sute de dolari. Apoi, devin total
dispreţuitori când văd provincialii încălcând codul şi îmbulzindu-se
şi cerând un autograf, aşa cum tocmai au făcut două fete îmbrăcate
cu tricouri U Michigan, spre enervarea celor trei snobi din
apropiere, care se uită la ele şi îşi dau ochii peste cap, privindu-mă
plini de compasiune.
De parcă fetele ar fi problema.
— Trebuie să-ţi găsim o deghizare mai bună, Wilde Man1, spune
Aldous, după ce fetele se îndepărtează agitate, chicotind de emoţie.

1 Joc de cuvinte în lb. engleză (wild = sălbatic) (n.tr.).


9
El este singurul care mai are voie să îmi spună aşa. Înainte era o
poreclă generală, care venea de la numele meu de familie, Wilde.
Dar după ce odată am cam distrus o cameră de hotel, „Wilde Man”
a devenit o poreclă de nezdruncinat pentru presa de scandal.
Apoi, ca la un semn, apare un fotograf. Nu poţi sta în faţa unui
hotel de lux mai mult de trei minute fără să se întâmple asta.
— Adam! Bryn e înăuntru?
O fotografie cu mine şi Bryn valorează aproape de patru ori mai
mult decât una cu mine singur. După primul bliţ, Aldous pune o
mână în faţa obiectivului tipului şi o alta în faţa mea.
În timp ce mă conduce înăuntru, mă pregăteşte.
— Pe reporteriţă o cheamă Vanessa LeGrande. Nu e genul ăla
grizonant pe care îl urăşti. E tânără. Nu mai tânără decât tine, dar
are în jur de 20 de ani, cred. Înainte să fie preluată de Shuffle, scria
pe un blog.
— Ce blog? îl întrerup.
Aldous îmi dă rareori informaţii detaliate despre reporteri, cu
excepţia cazurilor în care există un motiv.
— Nu sunt sigur. Cred că Gabber.
— O, Al, ăla e un rahat de site de bârfe.
— Shuffle nu e un site de bârfe, iar reportajul ăsta în exclusivitate
e pe prima pagină.
— Bine. În fine, spun, împingând uşile restaurantului.
Înăuntru e plin de mese joase din fier şi sticlă şi canapele din
piele, ca într-un milion de alte locuri în care am fost. Restaurantele
astea au o părere extrem de bună despre ele, dar în realitate sunt
doar nişte versiuni exagerat de stilizate ale unui McDonald, cu
preţuri umflate.
— Uite-o, la masa din colţ, blonda în dungi, spune Aldous. E o
bunăciune. Nu că ai duce tu lipsă de gagici mişto. Rahat, să nu-i
spui lui Bryn că am zis asta. Ok, uită de asta. Eu o să fiu aici, la bar.
Aldous rămâne la interviu? Asta e treaba agentului, numai că eu
am refuzat să fiu dădăcit de agenţi. Probabil par tare dus cu capul.
10
— Eşti bona mea, cumva? îl întreb.
— Nu, dar m-am gândit că poate o să ai nevoie de întăriri.
Vanessa LeGrande e drăguţă. Sau poate bună e un termen mai
potrivit. Nu contează. Îmi dau seama că e conştientă de asta din
felul în care îşi linge buzele şi îşi dă parul peste cap, iar chestia asta
cam distruge tot efectul. Un tatuaj cu un şarpe îi înconjoară
încheietura şi pun pariu pe albumul nostru de platină că mai are
unul deasupra fundului. Bineînţeles, când îşi caută reportofonul în
geantă, se vede ieşind din blugii ei cu talie joasă o săgeată mică, cu
vârful spre sud. Elegant.
— Hei, Adam, spune Vanessa, privindu-mă conspirativ, de parcă
am fi vechi prieteni. Îmi dai voie să îţi spun că sunt un mare fan?
Collateral Damage m-a ajutat să trec peste o despărţire devastatoare
în ultimul an de facultate. Aşa că îţi mulţumesc.
Îmi zâmbeşte.
— Mmm, cu plăcere.
— Acum vreau să mă revanşez scriind cel mai bun reportaj
despre formaţia Shooting Star publicat vreodată. Aşa că, ce zici să n-
o mai dăm cotită şi să dăm gata toată chestia asta?
Să n-o mai dăm cotită? Oamenii înţeleg măcar jumătate din prostiile
care le ies pe gură? Probabil că Vanessa încearcă să fie obrăznicuţă
sau îndrăzneaţă sau să mă cucerească prin candoare sau să îmi arate
cât e de sinceră, dar, orice gogoşi mi-ar vinde, nu pun botul.
— Sigur, e tot ce spun.
Vine un chelner să ne ia comanda. Vanessa cere salată, eu o bere.
Vanessa răsfoieşte un carneţel.
— Ştiu că ar trebui să vorbim despre BloodSuckerSunshine…
începe ea.
Mă încrunt imediat. Exact despre asta ar trebui să vorbim. De-aia
sunt aici. Nu ca să fim prieteni. Nu ca să schimbăm secrete, ci
fiindcă face parte din jobul meu să promovez albumele trupei
Shooting Star.
Vanessa îşi porneşte alarma de la telefon.
11
— Am ascultat-o săptămâni întregi, iar eu sunt o tipă capricioasă,
greu de mulţumit.
Râde. Din depărtare, îl aud pe Aldous dregându-şi glasul. Mă uit
la el. Are un uriaş zâmbet fals pe chip şi îmi face un semn de
încurajare. Arată ridicol. Mă întorc spre Vanessa şi mă forţez să îi
răspund la zâmbet.
— Dar acum, când s-a lansat ai doilea album important al vostru
şi, cred că putem fi cu toţii de acord, muzica voastră are deja o linie
stabilită, vreau să scriu un studiu definitiv. Vreau să consemnez
evoluţia voastră de la o trupă emocore, la urmaşii agita-rockului.
Urmaşii agita-rockului? Lăbăreala asta orgolioasă şi
deconstructivistă de rahat era ceva ce chiar mă păcălise la început.
În ceea ce mă privea, eu scriam cântece: acorduri şi măsuri şi versuri
şi pauze şi fraze muzicale. Apoi, când am devenit mai cunoscuţi,
oamenii au început să disece melodiile, ca pe o broască la orele de
biologie, până când n-au mai rămas decât maţele – părţi minuscule,
mult mai puţin importante decât esenţa.
Îmi dau încet ochii peste cap, dar Vanessa e concentrată la
notiţele ei.
— Am ascultat nişte înregistrări de-ale voastre, de la începuturi.
Sună atât de pop, aproape gingaş în comparaţie cu tot ce faceţi
acum. Am citit tot ce s-a scris despre voi, fiecare postare de blog,
fiecare articol de revistă de amatori, şi aproape toţi amintesc de
această aşa-zisă „gaură neagră” a formaţiei Shooting Star, dar nu
pătrunde nimeni cu adevărat în ea. Aţi lansat melodia aia indie, a
prins bine; eraţi gata de liga cea mare, apoi întârzierea asta. S-a
zvonit că v-aţi despărţit. Apoi, apare Collateral Damage. Şi bum!
Vanessa îşi deschide pumnii, mimând o explozie.
E un gest dramatic, dar nu total impertinent. Collateral Damage2 a
apărut acum doi ani şi, la o lună de la lansare, single-ul, Animate
intrase în topurile naţionale şi devenise viral. Chiar făceam glume

2 Collateral Damage – daune colaterale (n.tr).


12
că nu poţi asculta radioul mai mult de o oră fără să îl auzi. Apoi,
Bridge a sărit în topuri şi, curând după aceea, întregul album urca pe
locul l pe iTunes, ceea ce a făcut ca fiecare magazin Walmart din
ţară să aibă albumul în stoc, şi, curând, o dădea jos pe Lady Gaga de
pe locul 1 din topurile Billboard. Pentru o vreme, părea că orice
persoană cu vârsta între doisprezece şi douăzeci şi patru de ani avea
albumul încărcat pe iPod. În câteva luni, trupa noastră din Oregon,
pe jumătate uitată, era pe coperta revistei Time, fiind considerată
„Nirvana noului Mileniu”.
Dar nimic nu e nou din toate astea. Totul a fost deja documentat,
iar şi iar, până la dezgust, inclusiv în Shuffle. Nu sunt sigur unde
vrea Vanessa să ajungă cu asta.
— Ştii, toată lumea pare să atribuie sunetul mai dur faptului că
Gus Allen a fost cel care a produs Collateral Damage.
— Exact, spun. Lui Gus îi place rockul.
Vanessa bea o înghiţitură de apă. Îi aud sunetul cercelului din
limbă.
— Dar nu Gus a scris versurile alea, care sunt baza întregii
energii. Tu le-ai scris. Toată puterea şi emoţia aceea pură. E ca şi
cum Collateral Damage ar fi cel mai furios album al secolului.
— Şi când te gândeşti că noi voiam să fie cel mai fericit!
Vanessa se uită la mine şi îşi mijeşte ochii.
— Voiam să fie un compliment. A fost foarte cathartic pentru
multă lume, inclusiv pentru mine. Şi tocmai asta am vrut să spun.
Toată lumea ştie că s-a distrus ceva în timpul găurii voastre negre.
În cele din urmă o să iasă la iveală, aşa că de ce să nu controlezi
mesajul? La cine se referă „daune colaterale”? întrebă ea, făcând
semnul ghilimelelor în aer. Ce s-a întâmplat cu voi? Cu tine?
Chelnerul aduce salata Vanessei. Comand a doua bere şi nu îi
răspund la întrebare. Nu spun nimic, doar continui să mă uit în jos,
pentru că Vanessa are dreptate într-o privinţă. Noi chiar controlăm
mesajul. La începuturi, ni se punea tot timpul întrebarea asta, dar
continuam să răspundem vag: ne-a luat o vreme să ne găsim
13
sunetul, să ne scriem piesele. Acum, trupa e suficient de matură
încât agenţii noştri să facă o listă de subiecte pe care reporterii să nu
le abordeze: relaţia dintre Liz şi Sarah, relaţia mea cu Bryn,
problemele lui Mike din trecut cu drogurile şi „gaura neagră” a
formaţiei Shooting Star. Se pare însă că Vanessa nu a primit lista. Îi
arunc o privire lui Aldous, ca să mă ajute, dar e adâncit în discuţii
cu barmanul. S-a zis cu întăririle.
— Titlul se referă la război, spun. Am mai explicat asta.
— Sigur, spune ea, dându-şi ochii peste cap, fiindcă versurile
voastre sunt foarte politice.
Vanessa se uită la mine cu ochii aia mari şi albaştri. Asta e tehnica
unui reporter: să creezi o tăcere ciudată şi să aştepţi ca subiectul tău
să o umple cu bălmăjeli. Totuşi, cu mine n-o să-i meargă. Eu pot să
ţin piept oricărei priviri.
Brusc, ochii Vanessei devin reci şi duri. Îşi lasă pe planul doi
personalitatea veselă, cea care-mi făcea ochi dulci, şi mă priveşte fix,
cu o ambiţie puternică. Pare înfometată, dar este o îmbunătăţire,
fiindcă, cel puţin, e ea însăşi.
— Ce s-a întâmplat, Adam? Ştiu că e o poveste aici, povestea
formaţiei Shooting Star, iar eu voi fi cea care o va spune. Ce a
transformat trupa asta indie-pop într-un fenomen rock dezlănţuit?
Simt un pumn rece şi puternic în stomac.
— Viaţa s-a întâmplat. Şi ne-a luat ceva timp până să scriem
chestii noi…
— Ţie ţi-a luat ceva, mă întrerupe Vanessa. Tu ai scris ambele
albume recente.
Ridic din umeri.
— Haide, Adam! Collateral Damage e discul tău. E o capodoperă.
Ar trebui să fii mândru. Şi ştiu că povestea din spatele albumului,
din spatele trupei, e şi povestea ta. O schimbare uriaşă ca asta, de la
un cvartet indie la o echipă emo-punk, aflată sub o stea norocoasă, ţi
se datorează ţie. Adică, tu ai fost cel care a acceptat premiul
Grammy pentru cea mai bună piesă. Cum te-ai simţit atunci?
14
Ca dracu’.
— În caz că ai uitat, întreaga trupă a câştigat premiul pentru
debut, iar asta s-a întâmplat acum mai bine de un an.
Încuviinţează.
— Uite ce e, nu vreau să insult pe nimeni sau să redeschid răni.
Încerc doar să înţeleg schimbarea de sunet. De versuri. De dinamică
a trupei.
Îmi aruncă o privire cunoscătoare.
— Toate semnele arată că tu ai fost catalizatorul.
— Nu există un catalizator. Pur şi simplu ne-am reparat sunetul.
Se întâmplă tot timpul, la fel cum Dylan a dat-o pe muzică electrică
sau cum Liz Phair a devenit comercială. Dar oamenii au tendinţa să
se panicheze când ceva le înşală aşteptările.
— Pur şi simplu ştiu că e mai mult decât atât, continuă Vanessa,
aplecându-se peste masă atât de mult, încât mi-o înfige în stomac şi
trebuie să o împing efectiv înapoi.
— Ei bine, e clar că ai teoria ta, aşa că nu lăsa adevărul să-ţi stea
în cale.
Pentru o fracţiune de secundă, ochii i se aprind şi cred că am
enervat-o, dar apoi îşi ridică mâinile în aer. Are unghiile roase.
— De fapt, vrei să-ţi spun teoria mea? mă întreabă tărăgănat.
Nu neapărat.
— Bagă.
— Am vorbit cu vreo câţiva oameni care ţi-au fost colegi în liceu.
Simt cum îmi îngheaţă tot corpul, materie moale transformându-
se în plumb. E nevoie de o concentrare extraordinară pentru a duce
paharul la gură. Prefăcându-mă că beau.
— Nu mi-am dat seama că ai fost la acelaşi liceu cu Mia Hall,
spune ea domol. O cunoşti? Violoncelista? Începe să fie foarte
trendy în lumea aia. Sau cum s-o zice la „trendy” în muzica clasica.
Paharul îmi tremură în mână. Trebuie să o folosesc pe cealaltă ca
să îl pun pe masă şi să nu-l vărs pe mine.
Toţi oamenii care chiar ştiu ce s-a întâmplat de fapt atunci nu vorbesc,
15
îmi reamintesc. Zvonurile, chiar şi cele adevărate, sunt ca flăcările:
înăbuşi oxigenul, iar flăcările, trosnesc şi mor.
— Liceul nostru avea un program bun de arte. Era un fel de teren
propice pentru muzicieni, îi explic.
— Are logică, spune Vanessa, încuviinţând. Există un zvon vag
cum că tu şi Mia aţi fost împreună în liceu. Ceea ce e ciudat, fiindcă
n-am citit nicăieri nimic despre asta şi cu siguranţă pare un lucru
demn de menţionat.
Imaginea Miei îmi apare în faţa ochilor. Şaptesprezece ani, cu
ochii ăia negri plini de dragoste, ardoare, frică, muzică, sex, magie,
durere. Mâinile ei îngheţate. Mâinile mele reci, continuând acum să
ţină paharul de apă cu gheaţă.
— Ar fi demn de menţionat dacă ar fi adevărat, spun, forţându-
mă să-mi păstrez un ton calm.
Mai iau o înghiţitură de apă şi îi fac semn chelnerului să îmi
aducă încă o bere. E a treia, desertul prânzului meu lichid.
— Deci, nu e adevărat?
Pare sceptică.
— Pură imaginaţie, îi răspund. Ne ştiam din vedere, de la şcoală.
— Da, n-am găsit pe nimeni care chiar să îl cunoască pe vreunul
dintre voi, ca să-mi confirme. Apoi am făcut rost de un anuar vechi,
iar în el e o fotografie drăguţă cu voi doi. Arătaţi destul de…
împreună. Chestia e că nu e niciun nume, doar o descriere. Aşa că,
dacă nu ştii cum arată Mia, s-ar putea să treacă pe neobservate.
Mulţumesc, Kim Schein: cea mai bună prietenă a Miei, regina
anuarului, paparazzo. Nu am vrut să fie folosită fotografia aia, dar
Kim a strecurat-o şi nu ne-a trecut numele, ci doar poreclele alea
stupide.
— Şmecherul şi Tocilara? întreabă Vanessa. Astea da porecle!
— Foloseşti drept sursă anuarele de la liceu? Ce urmează?
Wikipedia?
— Tu nu prea eşti o sursă de încredere. Ai spus că vă cunoşteaţi
doar din vedere.
16
— Uite ce e, adevărul e că poate ne-am cuplat pentru câteva
săptămâni, exact când am făcut pozele alea. Dar, hei, am avut o
grămadă de iubite în liceu.
Îi servesc cel mai bun rânjet de playboy pe care îl am.
— Deci, n-ai mai văzut-o din liceu?
— De când a plecat la colegiu, nu, îi spun.
Măcar partea asta e adevărată.
— Atunci, de ce, când le-am luat interviu colegilor tăi de trupă,
toţi au zis că nu comentează când am întrebat de ea? mă întreabă,
privindu-mă insistent.
Fiindcă, indiferent de celelalte lucruri care n-au mers bine între noi,
suntem în continuare loiali. În privinţa asta.
Mă forţez să vorbesc cu voce tare:
— Fiindcă nu e nimic de spus. Ştii, cred că oamenilor ca tine le
place aspectul ăla telenovelistic al poveştii despre doi muzicieni
renumiţi care au învăţat la acelaşi liceu şi au fost cuplu.
— Oamenii ca mine? întreabă Vanessa.
Hienele. Lipitorile. Hoţii de suflete.
— Reporterii, îi spun. Îţi cam plac basmele.
— Păi, cui nu-i plac? spune Vanessa. Deşi viaţa femeii ăleia a fost
orice, numai basm nu. Şi-a pierdut întreaga familie într-un accident
de maşină.
Vanessa se înfioară fals, aşa cum faci când vorbeşti despre
nenorocirea cuiva care n-are nicio legătură cu tine, care nu te atinge
şi nici nu te va atinge vreodată. N-am lovit în viaţa mea o femeie,
dar, preţ de o clipă, am vrut să îi trag un pumn în faţă, să guste şi ea
un pic din durerea pe care o descrie cu atâta lejeritate. Dar mă abţin,
iar ea continuă, fără să aibă habar.
— Apropo de basme, tu şi cu Bryn Shraeder aşteptaţi un copil? O
tot văd în presa de scandal la rubrica „Vânătorii de burtici”.
— Nu, îi răspund. Nu, din câte ştiu eu.
Sunt al naibii de sigur că Vanessa ştie că n-are voie să întrebe de
Bryn, dar dacă presupusa ei sarcină o va distrage, atunci am să
17
vorbesc despre asta.
— Nu, din câte ştii? Sunteţi încă împreună, nu?
Doamne, foamea din ochii ei! Cu toată discuţia ei despre studiile
complexe, cu toate abilităţile ei de investigaţie, nu e deloc diferită de
ceilalţi jurnalişti de duzină şi de fotografii ăia hărţuitori, care şi-ar
da viaţa ca să fie primii care oferă o ştire senzaţională. Fie despre
vreo naştere: Oare Adam şi Bryn vor avea gemeni? Fie despre vreun
sfârşit: Bryn îi spune lui Wilde Man: am terminat-o!
Niciuna dintre poveşti nu e adevărată, dar de câteva săptămâni le
văd pe amândouă pe copertele diferitelor reviste mizerabile de
scandal, în acelaşi timp.
Mă gândesc la casa din L.A. Pe care o împart cu Bryn. Sau în care
convieţuim. Nu-mi amintesc ultima oară când am fost amândoi
împreună acolo, în acelaşi timp, pentru mai mult de o săptămână.
Ea face câte două – trei filme pe an şi tocmai ce şi-a înfiinţat propria
ei companie de producţie. Aşa că, ea fiind cu filmările, promovarea
filmelor şi vânarea proprietăţilor pentru producţii, iar eu în studio şi
în turnee, se pare că avem programe opuse.
— Îhm, Bryn şi cu mine suntem încă împreună, îi spun Vanessei.
Şi nu e însărcinata. Pur şi simplu îi plac iile în perioada asta şi toată
lumea presupune că le poartă ca să-şi ascundă burta. Nu e adevărat.
Ca să fiu sincer, uneori mă întreb dacă nu cumva Bryn poartă
special bluzele alea, ca să atragă „vânătorii de burtici”, ca o
modalitate de a ispiti soarta. Îşi doreşte foarte mult un copil. Chiar
dacă, pentru public, Bryn are douăzeci şi patru de ani, în realitate
are douăzeci şi opt şi susţine că ceasul biologic îi ticăie şi aşa mai
departe. Eu însă am douăzeci şi unu de ani şi suntem împreună de
numai un an. Şi nu îmi pasă dacă Bryn îmi spune că am suflet
bătrân şi că am trecut deja prin viaţă. Chiar dacă aş fi avut patruzeci
şi unu de ani şi tocmai aş fi sărbătorit cu Bryn douăzeci de ani
împreună, tot n-aş vrea un copil cu ea.
— Te va însoţi în turneu?
La simpla menţionare a turneului, simt cum încep să mă sufoc.
18
Turneul durează şaizeci şi şapte de nopţi. Şaizeci şi şapte. Îmi caut
în gând flaconul, mă calmez ştiind că e acolo, dar sunt suficient de
deştept încât să nu iau o pastilă în faţa Vanessei.
— Poftim? întreb.
— Bryn o să te viziteze în turneu?
Mi-o imaginez pe Bryn în turneu, cu stiliştii săi, cu instructorii ei
de Pilates, cu cea mai recentă dietă raw a ei.
— Poate.
— Cum ţi se pare viaţa în Los Angeles? mă întreabă Vanessa. Nu
prea pari genul din sudul Californiei.
— E o căldură uscată, îi răspund.
— Poftim?
— Nimic. Era o glumă.
— Ah. Sigur.
Vanessa mă priveşte cu scepticism.
Nu mai citesc interviuri despre mine, dar, când făceam asta,
vedeam că de obicei se foloseau cuvinte precum „enigmatic”. Şi
„arogant”. Oare chiar aşa mă văd oamenii? Din fericire, ora alocată
a expirat. Îşi închide carneţelul şi cere nota. Prind privirea uşurată a
lui Aldous şi îl anunţ că am terminat.
— Mă bucur că te-am cunoscut, Adam, spune ea.
— Da, şi eu, o mint.
— Trebuie să recunosc, eşti o enigmă.
Zâmbeşte şi dinţii îi strălucesc cu un alb nenatural.
— Dar mie îmi plac enigmele. La fel şi versurile tale, toate
imaginile alea îngrozitoare de pe albumul Collateral Damage. Şi
versurile de pe noul album, de asemenea foarte misterioase. Ştii,
unii critici se întreabă dacă BloodSuckerSunshine poate egala
intensitatea lui Collateral Damage…
Ştiu ce urmează. Am mai auzit asta. E chestia asta pe care o fac
reporterii. Fac referinţă la părerile altor critici ca o modalitate falsă
de a le susţine pe ale lor. Iar eu ştiu ce întreabă de fapt, chiar dacă ea
nu ştie: Cum e ca singurul lucru valoros pe care l-ai creat să se tragă din
19
cea mai grea pierdere?
Dintr-odată, totul devine prea mult. Bryn şi „vânătorii de
burtici”. Vanessa şi anuarul meu din liceu. Ideea că nimic nu e de
neatins. Totul este subiect de bârfă. Că viaţa mea aparţine oricui,
numai mie nu. Şaizeci şi şapte de nopţi. Şaizecişişapte, şaizeci şi şapte.
Împing atât de tare masa, încât paharele de apă şi de bere i se
varsă în poală cu un clinchet.
— Ce dra…?
— Interviul ăsta s-a încheiat, îi spun printre dinţi.
— Ştiu asta, dar de ce îţi verşi nervii pe mine?
— Fiindcă nu eşti decât o hienă. Toate astea n-au nicio legătură
cu muzica. Nu vrei decât să despici fiecare fir.
În timp ce Vanessa bâjbâie după reportofon, ochii îi joacă în cap.
Înainte să apuce să îl pornească din nou, i-l iau şi îl trântesc de
masă, spărgându-l şi apoi aruncându-l într-un pahar de apă, ca să
fiu sigur. Mâna îmi tremură, inima îmi bate puternic şi simt
începutul unui atac de panică, genul ăla care mă face să fiu sigur că
mai am puţin şi mor.
— Ce-ai făcut? urlă Vanessa. Nu am nicio copie.
— Foarte bine.
— Cum îmi mai scriu eu acum articolul?
— Tu numeşti ăsta articol?
— Da. Unii dintre noi trebuie să muncească ca să trăiască, dobitoc
afectat şi instabil ce eşti!
— Adam!
Aldous e lângă mine, punând pe masă trei bancnote de o sută de
dolari.
— Ca să îţi iei unul nou, îi spune Vanessei, apoi mă conduce
afară din restaurant şi mă urcă într-un taxi. Îi aruncă altă bancnotă
de o sută de dolari şoferului care mormăie că mi-am aprins o ţigară.
Aldous îmi bagă mâna în buzunar şi îmi ia flaconul cu pastile,
scoate o tabletă, o pune în palmă şi spune: „Gura mare”, ca o mamă
morocănoasă.
20
Aşteaptă până când ajungem la câteva clădiri distanţă de hotelul
meu, până sudez dintr-un fum două ţigări şi iau încă o pastilă
pentru anxietate.
— Ce s-a întâmplat?
Îi spun. Întrebările ei despre „gaura neagră”. Bryn. Mia.
— Nu-ţi face griji. Putem suna la Shuffle. Îi ameninţăm că le
anulăm exclusivitatea dacă nu pun alt reporter să se ocupe de asta.
Şi poate că asta o să apară în tabloide sau în Gabber pentru câteva
zile, dar nu e cine ştie ce poveste. O să treacă repede.
Aldous spune toate lucrurile astea calm, un fel de „hei, e doar
rock’n’roll, dar îi citesc îngrijorarea în ochi.
— Nu pot, Aldous.
— Nu te gândi la asta. Nu trebuie. E doar un articol. O să ne
descurcăm.
— Nu numai asta. Nu pot să fac asta. Nimic din toate astea.
Aldous, care nu cred că a dormit o noapte întreagă de când a fost
în turneu cu Aerosmith, îşi dă voie pentru câteva secunde să pară
extenuat. Apoi, revine la atitudinea de manager.
— E doar surmenajul dinaintea turneului. Li se întâmplă şi celor
mai buni, mă asigură. De îndată ce o să fii pe drum, în faţa mulţimii,
când o să începi să simţi dragostea, adrenalina, muzica, te vei
energiza. Adică, la dracu’, o să fii clar sleit, dar fericit. Şi când o să
vină luna noiembrie, când o să se termine, poţi să mergi să vegetezi
pe o insulă unde nimeni nu ştie cine eşti, unde nimeni nu dă doi
bani pe Shooting Star. Nici pe Sălbaticul Adam Wilde.
Noiembrie? Acum e august. Înseamnă trei luni. Iar turneul
durează şaizeci şi şapte de nopţi. Şaizeci şi şapte. Îmi repet asta în
minte ca pe o mantră, numai că are exact efectul invers. Mă face să
îmi smulg părul din cap. Cum să îi spun lui Aldous, cum să le spun
tuturor că muzica, adrenalina, dragostea, toate chestiile astea care
mă alinau când lucrurile o luau razna, toate au dispărut? Tot ce a
rămas e vârtejul ăsta, iar eu sunt exact pe marginea lui.
Îmi tremură tot corpul. Îmi pierd cumpătul. Poate că ziua are
21
numai douăzeci şi patru de ore, dar câteodată să trec doar prin una
pare la fel de imposibil precum escaladarea Everestului.

22
DOI

Ac şi aţă, carne şi oase,


Salivă şi muşchi, durerea copleşitoare mi-e acasă,
Suturile tale strălucesc ca diamantele,
Stele aprinse, luminându-mi captivitatea.
„STITCH”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 7

Aldous mă lasă în faţa hotelului.


— Uite ce e, omule, cred că ai nevoie doar de puţin timp să te
relaxezi. Aşa că, poftim: anulez programul pentru restul zilei şi îţi
anulez şi întâlnirile de mâine. Avionul tău spre Londra e abia la
şapte; trebuie să fii la aeroport abia la ora cinci.
Se uită la telefon.
— Asta înseamnă mai mult de douăzeci şi patru de ore în care
poţi face orice vrei. Îţi promit, o să te simţi mult mai bine. Du-te şi fii
liber.
Aldous mă cercetează cu o privire plină de îngrijorare calculată.
E prietenul meu, dar sunt şi responsabilitatea lui.
— O să-mi schimb avionul, mă anunţă. Plec cu tine mâine.
Mă simt ruşinat de cât de recunoscător sunt. Să zbori la clasa întâi
cu trupa nu e cine ştie ce. Avem tendinţa să stăm cu toţii în
carapacele noastre de lux, dar măcar zbor cu ei, nu sunt singur.
Când zbor singur, cine ştie lângă cine nimeresc? Odată am stat
lângă un afacerist japonez care mi-a vorbit încontinuu timp de zece
ore. Aş fi vrut să mă mut, dar n-am vrut să par genul ăla de star
rock nemernic care cere să fie mutat, aşa că am stat acolo şi am dat
din cap, fără să înţeleg nici jumătate din ce zicea. Dar şi mai rău e
când sunt cu adevărat singur în zborurile pe distanţe lungi.
Ştiu că Aldous are o grămadă de treburi în Londra. Mai exact, va

23
avea loc un mic cataclism dacă va lipsi de la întâlnirea de mâine cu
restul trupei şi cu regizorul videoclipului. Dar, mă rog, asta e. Sunt
prea multe fisuri ca să le mai număr. Şi, pe lângă asta, nimeni nu îl
învinovăţeşte pe Aldous; pe mine mă învinovăţesc.
Aşadar, pentru el e o povară uriaşă să petreacă o zi în plus în
New York. Cu toate astea, îi accept oferta, chiar dacă nu îi recunosc
generozitatea, bombănind: „Ok.”
— Excelent. Limpezeşte-ţi creierii. Te las în pace, nici măcar nu te
sun. Vrei să vin să te iau de aici sau ne întâlnim la aeroport?
Restul trupei stă în centru. De la ultimul turneu, ne-am obişnuit
să stăm în hoteluri diferite, iar Aldous alternează cu diplomaţie
între hotelul meu şi al lor. De data asta, e cu ei.
— La aeroport. Ne vedem la intrare, îi spun.
— Bine, o să îţi comand o maşină pentru ora patru. Până atunci,
linişteşte-te.
Dă mâna cu mine şi mă îmbrăţişează pe jumătate, apoi se urcă
înapoi în taxi, concentrându-se pe următorul punct de pe agenda lui
– probabil va reface relaţiile pe care le-am stricat eu astăzi.
Ocolesc pe la intrarea de serviciu şi mă îndrept spre camera mea
de hotel. Fac un duş şi mă gândesc să mă culc din nou. În ultima
vreme, însă, somnul mă ocoleşte, chiar şi cu dulăpiorul de
medicamente plin de ajutoare psihofarmaceutice. De la ferestrele
celui de-al optsprezecelea etaj, soarele după-amiezii scaldă oraşul
într-o lumină caldă, făcând New Yorkul să pară cumva plăcut, iar
apartamentul, claustrofobic şi înăbuşitor. Îmi trag pe mine o
pereche curată de blugi şi tricoul meu negru norocos. Voiam să
păstrez tricoul ăsta pentru mâine, când plec în turneu, dar simt că
am nevoie chiar acum de nişte noroc, aşa că va trebui să îşi facă
datoria de două ori.
Îmi deschid iPhone-ul. Am cincizeci şi nouă de e-mailuri şi
şaptesprezece mesaje vocale noi, inclusiv câteva de la agentul casei
de discuri care acum e supărat, cu siguranţă, şi câteva de la Bryn,
care mă întreabă cum a mers la studio şi la interviu. Aş putea s-o
24
sun, dar ce rost are? Dacă îi spun de Vanessa LeGrande, se va
supăra pe mine că mi-am şifonat „imaginea publică” în faţa unui
reporter. Încearcă să mă înveţe să scap de obiceiul ăsta prost. Spune
că, de fiecare dată când mă pierd cu firea în faţa presei, nu fac decât
să le stimulez apetitul. „Oferă-le o imagine publică monotonă,
Adam, şi o să înceteze să mai scrie atât de mult despre tine”, mă
sfătuieşte constant. Chestia e că am senzaţia că dacă i-aş spune lui
Bryn ce întrebare m-a aprins, probabil şi-ar şifona şi ea imaginea ei
publică.
Mă gândesc la ce mi-a spus Aldous despre detaşarea de toate, aşa
că îmi închid telefonul şi îl arunc pe noptieră. Apoi, îmi iau şapca,
ochelarii de soare, pastilele şi portofelul şi ies pe uşă. O iau pe
strada Columbus şi mă îndrept spre Central Park. O maşină de
pompieri trece în viteză pe lângă mine, cu sirenele pornite. Scarpină-
te în cap sau îţi vine de hac. Nici măcar nu-mi amintesc unde am
învăţat poezioara asta în copilărie, sau zicala care pretinde să te
scarpini în cap de fiecare dată când auzi o sirenă, că dacă nu, a zecea
va fi pentru tine. Dar ştiu când am început să fac asta, iar acum a
devenit ca o a doua natură. Cu toate astea, într-un loc ca
Manhattanul, în care sirenele răsună mereu, poate deveni epuizant
să ţii pasul cu ele.
Se lasă seara acum, iar căldura agresivă s-a domolit şi e ca şi cum
toată lumea simte că e în siguranţă să iasă afară, fiindcă atacă locul:
întind picnicuri pe iarbă, împing cărucioare, fac jogging pe alei sau
plutesc în bărci pe lacul căptuşit cu nuferi.
Pe cât de mult îmi place să privesc toţi oamenii văzându-şi de
treabă, pe atât mă face totul să mă simt expus. Nu înţeleg cum fac
alţii care se află în atenţia publicului. Uneori văd fotografii cu Brad
Pitt şi cârdul lui de copii în Central Park, dându-se în leagăne, şi e
clar că a fost urmărit de paparazzi, dar tot pare că se bucură de o zi
normală cu familia. Sau poate că nu. Fotografiile pot fi destul de
înşelătoare.
Gândindu-mă la toate astea şi trecând pe lângă oameni fericiţi
25
care se bucură de o seară de vară, încep să mă simt ca o ţintă aflată
în mişcare, deşi am şapca trasă pe frunte, ochelarii de soare la ochi
şi sunt fără Bryn. Când suntem împreună, e aproape imposibil să nu
fim detectaţi. Paranoia asta pune stăpânire pe mine; nici măcar nu e
vorba atât de mult despre faptul că aş putea fi fotografiat sau
urmărit de o mulţime de vânători de autografe – deşi chiar nu vreau
să am de-a face cu aşa ceva acum – ci că voi fi luat peste picior
pentru că sunt singura persoană fără partener din tot parcul, chiar
dacă e evident că nu e cazul. Totuşi, simt că toţi oamenii vor începe
să mă arate cu degetul şi să râdă de mine.
Deci, la asta s-a ajuns? Asta am ajuns? O contradicţie ambulantă?
Sunt înconjurat de oameni şi mă simt singur. Pretind că îmi doresc
un pic de normalitate, iar acum că o am, e ca şi cum nu aş şti ce să
fac cu ea, de parcă nu mai ştiu să fiu o persoană normală.
Mă îndrept spre Ramble, unde singurii oameni peste care e
posibil să dau sunt genul care nu vor să fie găsiţi. Cumpăr doi
hotdogi şi îi devorez din câteva înghiţituri şi abia atunci îmi dau
seama că n-am mâncat nimic toată ziua, ceea ce mă face să mă
gândesc la prânz şi la dezastrul cu Vanessa LeGrande.
Ce s-a întâmplat? Adică, eşti cunoscut pentru faptul că devii ţâfnos cu
reporterii, dar aia a fost doar o mişcare de amator, îmi spun. Sunt obosit,
mă justific. Suprasolicitat. Mă gândesc la turneu şi simt că pământul
acoperit cu muşchi de lângă mine se deschide şi începe să se învârtă
cu viteză.
Şaizeci şi şapte de nopţi. Încerc să gândesc raţional. Şaizeci şi şapte de
nopţi e un nimic. Încerc să împart cifra, să o fracţionez, să fac ceva ca
să devină mai mică, dar nimic nu se împarte exact la 67. Aşa că o
descompun. Paisprezece ţări, treizeci şi nouă de oraşe, câteva sute
de ore într-un autocar de turneu. Calculele nu fac însă decât să
accelereze rotaţia şi încep să mă simt ameţit. Mă prind de trunchiul
unui copac şi îmi plimb mâna pe scoarţa lui, ceea ce îmi aminteşte
de Oregon şi face ca pământul să se închidă, măcar pentru moment.
Nu mă pot abţine să mă gândesc cum citeam, când eram mai
26
tânăr, despre foarte mulţi artişti care s-au prăbuşit: Morrison, Joplin,
Cobain, Hendrix. Mă dezgustau. Au obţinut ce şi-au dorit, şi ce au
făcut? S-au drogat până n-au mai ştiut de ei. Sau şi-au tras un glonţ în
cap. Ce tâmpiţi! Ei bine, uită-te la tine acum. Nu eşti un drogat, dar nici
nu eşti mai presus.
M-aş schimba, dacă aş putea, dar până acum faptul că mi-am
ordonat să tac şi să mă bucur de viaţă nu prea a avut un mare
impact. Dacă oamenii din preajma mea ar şti cum mă simt, ar râde
de mine. Nu, nu e adevărat. Bryn n-ar râde. Ar fi uimită de
incapacitatea mea de a mă bucura de ceea ce am realizat prin muncă
grea.
Dar chiar am muncit din greu? Familia mea presupune că aşa este,
şi Bryn, şi restul trupei – mă rog, cel puţin odată o făceau şi ei – că,
într-un fel, merit toate astea, că aprecierea şi bogăţia sunt o răsplată.
Eu nu prea am crezut asta niciodată. Karma nu e ca o bancă. Mai
faci o depunere, mai retragi nişte bani. Încep însă să bănuiesc din ce
în ce mai mult că toate astea sunt, într-adevăr, o răsplată pentru
ceva – numai că nu în sensul bun.
Vreau să iau o ţigară, dar pachetul este gol. Mă ridic, îmi scutur
blugii de praf şi mă îndrept spre ieşirea din parc. Soarele începe să
coboare spre apus, o minge strălucitoare şi luminoasă care cade
peste râul Hudson, lăsând pe cer un mozaic de fâşii violet şi de
culoarea piersicii. Chiar e frumos, şi pentru o secundă mă forţez să
îl admir.
O iau spre sud pe Seventh, mă opresc la un chioşc, iau nişte
ţigări, apoi pornesc spre centru. O să mă întorc la hotel, o să comand
room-service şi poate o să adorm devreme, măcar de data asta. În
faţă la Carnegie Hall se opresc taxiuri care aduc oamenii la
spectacolele din seara asta.
O bătrână care poartă perle şi tocuri coboară dintr-un taxi,
clătinându-se, iar însoţitorul ei adus de spate, îmbrăcat în smoching,
o ţine de braţ. Simt palpitaţii în piept când îi privesc împleticindu-
se. Priveşte apusul, îmi spun. Uită-te la ceva frumos, dar când ridic din
27
nou ochii spre cer, fâşiile s-au întunecat şi au culoarea unei vânătăi.
Dobitoc afectat şi instabil. Aşa m-a numit reporteriţa. Era o figură,
dar, în privinţa asta, a spus adevărul.
Privirea mi se întoarce spre pământ, iar când fac asta, îi văd ochii.
Nu aşa cum îi vedeam înainte – la fiecare colţ, în spatele pleoapelor
mele închise, la începutul fiecărei zile. Nu aşa cum obişnuiam să mi-
i imaginez în ochii fiecărei fete deasupra căreia stăteam. Nu, de data
asta chiar sunt ochii ei. O fotografie cu ea, îmbrăcată în negru, cu
violoncelul rezemat de un umăr, ca un copil obosit. Are părul strâns
într-un coc din ăla care se pare că e obligatoriu pentru interpreţii de
muzică clasică. Îl purta aşa, prins sus, la recitaluri şi concerte de
cameră, dar cu unele şuviţe rebele, ca să înmoaie asprimea chipului.
În poza asta nu are şuviţe. Mă uit mai atent la afiş. SERIA „TINERI
ÎN ONCERT” O PREZINTĂ PE MIA HALL.
Acum câteva luni, Liz a încălcat embargoul nerostit în ceea ce o
priveşte pe Mia şi mi-a trimis un articol din revista All About Us.
M-am gândit că ar trebui să vezi asta, era mâzgălit pe un post-it. Era
un articol intitulat „Douăzeci sub 20 de ani”, care îi prezenta pe
viitorii copii-minune. O pagină dedicată Miei, inclusiv o fotografie
pe care abia am putut să o privesc, şi un articol despre ea, pe care n-
am reuşit decât să-l frunzăresc după câteva reprize de respirat
adânc. În articol era numită „posibila urmaşă a lui Yo-Yo Ma”. Fără
să vreau, am zâmbit. Mia spunea că doar cei care nu au habar
despre violoncel descriu întotdeauna violonceliştii drept
„următoarea Yo-Yo Ma”, fiindcă e singurul lor punct de referinţă.
„Cum rămâne cu Jacqueline Du Pré?” întreba întotdeauna,
referindu-se la noul ei idol, o violoncelistă talentată şi înflăcărată,
doborâtă de scleroză multiplă la vârsta de 28 de ani, care murise
aproape 15 ani mai târziu.
Articolul din All About Us numea interpretarea Miei ca fiind „din
altă lume”, apoi descria foarte în amănunt accidentul de maşină
care îi omorâse părinţii şi fratele mai mic în urmă cu mai bine de trei
ani. Asta m-a surprins. Mia nu era genul care să vorbească despre
28
asta căutând compasiune. Când am reuşit să mai răsfoiesc o dată
articolul, mi-am dat seama că era o reformulare, citate luate din
ziare vechi, dar nimic direct de la Mia.
Am păstrat câteva zile articolul decupat, scoţându-l din când în
când ca să arunc o privire peste el. Faptul că aveam chestia asta în
portofel era, într-un fel, ca şi cum aş fi purtat cu mine un flacon de
plutoniu. Şi, cu siguranţă, dacă Bryn m-ar fi prins cu un articol
despre Mia, ar fi avut loc explozii de nivel nuclear. Aşa că, după
câteva zile, l-am aruncat şi m-am forţat să uit de el.
Acum încerc să îmi amintesc detaliile, să îmi amintesc dacă scria
ceva despre plecarea Miei de la Juilliard sau despre vreun recital la
Carnegie Hall.
Mă uit din nou în sus. Ochii ei sunt tot acolo, privindu-mă în
continuare. Şi, cu o certitudine la fel de mare ca oricare adevăr de pe
lumea asta, ştiu că va cânta în această seară. Ştiu chiar şi înainte să
mă uit la data de pe afiş şi să văd că spectacolul are loc pe 13
august.
Înainte să-mi dau seama ce fac, înainte să mă conving să nu fac
asta şi să-mi dau seama ce idee îngrozitoare e, mă îndrept spre
ghişeu. Nu vreau s-o văd îmi spun. N-am s-o văd. Vreau doar s-o aud.
Anunţul de la ghişeu spune că în seara asta toate biletele sunt
vândute. Aş putea spune cine sunt sau aş putea suna la recepţia
hotelului sau la Aldous şi probabil aş face rost de un bilet, dar, în
schimb, las lucrurile în voia sorţii. Mă prezint ca un tânăr anonim
sau chiar prost îmbrăcat şi întreb dacă mai sunt locuri.
— De fapt, tocmai puneam la vânzare ultimele bilete la reducere.
Am un loc la mezanin, în spate, pe lateral. Nu se vede prea bine de
acolo, dar e tot ce a mai rămas, îmi spune fata din spatele ferestrei
din sticlă.
— N-am venit aici pentru privelişte, îi răspund.
— Şi eu gândesc la fel, de fiecare dată, spune fata râzând, dar
oamenii se strâmbă la chestiile de genul ăsta. Douăzeci şi cinci de
dolari.
29
Îi dau cartea de credit şi intru în teatrul răcoros şi întunecat. Mă
aşez pe locul meu şi închid ochii, amintindu-mi de ultima oară când
am fost la un concert de violoncel, într-un loc la fel de elegant.
Acum cinci ani, la prima noastră întâlnire. La fel ca atunci, simt
anticiparea asta nebunească, deşi ştiu că, spre deosebire de noaptea
aceea, azi n-am s-o sărut. Nici n-am s-o ating. Şi nici măcar n-am s-o
văd de aproape.
În seara asta o voi asculta. Şi va fi de-ajuns.

30
TREI

Mia s-a trezit după patru zile, dar nu i-am spus decât în a şasea
zi. N-a avut nicio importanţă, fiindcă părea că ştie deja. Stăteam în
jurul patului ei de spital, la salonul de terapie intensivă, şi se pare că
cel care a tras paiul cel scurt a fost bunicul ei cel taciturn, fiindcă el a
fost ales să îi dea vestea despre părinţii ei, Kat şi Denny, care
fuseseră ucişi pe loc în accidentul de maşină care o adusese aici. Şi
că Teddy, fratele ei mai mic, murise în secţia de urgenţă a spitalului
în care fusese adus împreună cu ea, înainte ca ea să fie transferată în
Portland. Nimeni nu ştia cauza accidentului. Oare Mia îşi amintea
ceva despre ei?
Stătea întinsă, clipind şi ţinându-mă de mână, înfigându-şi
unghiile atât de adânc, încât părea că nu-mi va da drumul niciodată.
A clătinat din cap şi a spus încet „nu, nu, nu”, iar şi iar, dar fără
lacrimi, şi nu am fost sigur dacă răspundea la întrebarea bunicului
ei sau doar nega întreaga situaţie. Nu!
Apoi a intervenit asistenta socială, abordând situaţia în felul ei
serios. I-a spus Miei despre operaţiile prin care trecuse până în acel
moment, „e vorba de triaj, de fapt, doar ca să te stabilizăm, şi te
descurci remarcabil de bine”, apoi i-a vorbit despre operaţiile pe
care probabil avea să le facă în lunile următoare: mai întâi o
intervenţie chirurgicală ca să îi pună la loc osul din piciorul stâng,
cu tije metalice. Apoi alta, cam la o săptămână după aceea, pentru a-
i grefa pielea de pe coapsa piciorului rănit. Din păcate, procedurile
astea două urmau să lase nişte „cicatrice urâte”. Dar măcar rănile de
pe faţă puteau dispărea complet cu o operaţie estetică, după un an.
— După ce ai terminat cu intervenţiile chirurgicale non-elective,
dacă nu există complicaţii, desigur – infecţii de la splenectomie,
pneumonie, probleme cu plămânii – te vom scoate din spital şi te
vom duce la recuperare, a spus asistenta socială. Recuperare fizică,

31
ocupaţională, pentru vorbire şi orice altceva vei avea nevoie. Vom
evalua situaţia ta în câteva zile.
Pe mine m-a ameţit litania asta, dar Mia părea să se agaţe de
fiecare cuvânt, să acorde mai multă atenţie detaliilor operaţiilor ei
decât veştilor despre familie.
Mai târziu în după-amiaza aceea, asistenta socială ne-a luat
deoparte pe toţi ceilalţi. Noi – bunicii Miei şi cu mine – eram
îngrijoraţi de reacţia Miei sau, mai degrabă, de lipsa ei de reacţie.
Ne aşteptaserăm să urle, să îşi smulgă părul din cap, ceva exploziv,
pe măsura ororii veştilor, pe măsura propriei noastre dureri.
Tăcerea ei stranie ne-a făcut pe toţi să ne gândim la acelaşi lucru:
leziuni ale creierului.
— Nu, nu e vorba despre asta, ne-a liniştit repede asistenta
socială. Creierul este un instrument fragil şi s-ar putea ca pentru
câteva săptămâni să nu ştim ce zone au fost afectate, dar tinerii sunt
foarte rezistenţi, iar în momentul de faţă neurologii sunt destul de
optimişti. În general, controlul ei motric este bun. Aptitudinile sale
lingvistice nu par a fi foarte afectate. Are o slăbiciune în partea
dreaptă şi nu are echilibru. Dacă la asta se rezumă leziunea
cerebrală, atunci e o norocoasă.
Cu toţii ne-am schimonosit la acel cuvânt. Norocoasă. Asistenta
socială s-a uitat însă la feţele noastre.
— Foarte norocoasa, fiindcă toate astea sunt reversibile. Cât
despre reacţia ei, a spus, arătând către salonul de terapie intensivă,
este un răspuns tipic la o traumă psihologică atât de extremă.
Creierul are o limită, aşa că filtrează încetul cu încetul, digeră lent.
O să asimileze totul, dar va avea nevoie de ajutor.
Apoi ne-a spus despre etapele durerii, ne-a încărcat cu broşuri
despre tulburarea numită „stres post-traumatic” şi a recomandat ca
Mia să meargă la un consilier psihologic din spital.
— Poate că n-ar fi o idee rea nici pentru voi, ne-a spus.
Am ignorat-o. Bunicii Miei nu erau genul care să facă terapie. Iar
în ceea ce mă priveşte, îmi făceam griji pentru recuperarea Miei, nu
32
pentru a mea.
Următoarea rundă de intervenţii chirurgicale a început aproape
imediat, ceea ce mi s-a părut chinuitor. Mia tocmai se întorsese de
pe masa de operaţii, i se spusese că familia ei murise, iar acum
trebuia să intre iar sub cuţit. Nu puteau să îi dea o pauză? Asistenta
socială ne-a explicat însă că, cu cât îi reparau mai repede piciorul, cu
atât Mia avea să îşi recapete mai repede mobilitatea şi cu atât mai
repede putea începe, într-adevăr, să se vindece. Aşadar, femurul i-a
fost fixat cu şuruburi şi i-au fost prelevate grefe de piele. Şi, cu o
viteză care m-a lăsat fără răsuflare, a fost externată din spital şi
trimisă la un centru de reabilitare care arăta ca un complex de
apartamente, cu alei pietruite care traversau peluza ce tocmai
începuse să se acopere cu flori de primăvară când a sosit Mia.
Era acolo de mai puţin de o săptămână, o săptămână neclintită,
înfricoşătoare, în care am strâns din dinţi, când a sosit plicul.
Juilliard. Pentru mine însemnase foarte multe lucruri înainte. O
concluzie anticipată. Un motiv de mândrie. Un adversar. Apoi, pur
şi simplu am uitat de asta. Cred că am uitat cu toţii, dar viaţa
clocotea în afara centrului de reabilitare şi, undeva în lume, cealaltă
Mia – cea care avea părinţi, un frate şi un trup care funcţiona în
totalitate – continua încă să existe. În această altă lume, un anumit
juriu o ascultase pe Mia cântând cu doar câteva luni înainte şi
trecuse la procesarea cererii, iar aceasta trecuse prin diverse etape
până la o hotărâre finală, care se afla acum în faţa noastră. Bunica
Miei era prea emoţionată ca să deschidă plicul, aşa că ne-a aşteptat,
pe mine şi pe bunicul, apoi l-a tăiat cu un cuţit din sidef pentru
scrisori.
Mia fusese acceptată. Existase vreo îndoială?
Cu toţii ne-am gândit că admiterea îi va face bine, că va fi un
punct luminos într-un orizont care, în rest, era sumbru.
— Am vorbit deja cu decanul de la admiteri, i-am explicat
situaţia ta şi au spus că poţi amâna începerea cu un an sau doi dacă
e nevoie, i-a zis bunica Miei, în timp ce îi prezenta vestea şi bursa
33
generoasă care însoţea admiterea ei.
De fapt, chiar universitatea Juilliard sugerase amânarea, dorind
să se asigure că Mia va fi capabilă să cânte la standardele riguroase
ale şcolii, dacă alegea să participe la cursuri.
— Nu, a spus Mia din camera deprimantă a centrului de
recuperare, cu vocea aceea moartă cu care vorbea după accident.
Niciunul dintre noi nu era prea sigur dacă era din cauza traumei
emoţionale sau dacă asta era dispoziţia ei acum, modul recent
rearanjat de a vorbi al creierului său. În ciuda încurajărilor continue
ale asistentei sociale, în ciuda evaluărilor terapeuţilor care spuneau
că făcea progrese constante, tot ne făceam griji. Discutam despre
lucrurile astea în şoaptă, după ce o lăsam singură în nopţile în care
nu mă puteam osândi să rămân.
— Nu te pripi, i-a răspuns bunica ei. S-ar putea ca lumea să arate
altfel într-un an sau doi. S-ar putea să vrei să te duci.
Bunica Miei crezuse că va refuza Juilliard-ul, dar eu ştiam că nu
era aşa. O cunoşteam mai bine pe Mia. Refuza amânarea.
Mia s-a certat cu bunica ei. Mai erau doar cinci luni până în
septembrie. Era prea curând. Şi avea dreptate. Piciorul Miei era încă
în ghips şi abia începea să meargă din nou. Nici nu putea deschide
un borcan, fiindcă mâna ei dreaptă era extrem de slăbită, şi adesea
uita numele lucrurilor simple, cum ar fi „foarfecă”. Terapeuţii
spuseseră că toate astea erau de aşteptat şi că cel mai probabil aveau
să treacă în timp util. Dar cinci luni? Nu era de-ajuns.
În după-amiaza aceea, Mia ne-a cerut violoncelul. Bunica ei s-a
încruntat, îngrijorată că nesăbuinţa asta îi va îngreuna recuperarea,
dar eu am sărit de pe scaun, am alergat la maşină şi m-am întors cu
violoncelul când soarele apunea.
După asta, violoncelul a devenit terapia ei: fizică, emoţională,
mentală. Medicii erau uimiţi de forţa părţii superioare a corpului
Miei – partea pe care profesorul ei de muzică, domnul Christie, o
numea „corpul de violoncel” – umerii laţi, braţele musculoase – şi
de felul în care cântatul i-a adus înapoi acea forţă, făcând ca
34
slăbiciunea din braţul drept să dispară şi întărindu-i piciorul rănit.
A ajutat-o şi în stările de ameţeală. Mia închidea ochii când cânta şi
susţinea că asta, împreună cu fixarea picioarelor în pământ, o ajuta
să-şi recapete echilibrul. Prin cântat, Mia îşi descoperea lapsusurile
pe care încerca să le ascundă în discuţiile zilnice. Dacă voia o Coca-
Cola, dar nu-şi amintea cuvântul, ascundea asta şi cerea suc de
portocale. Cu violoncelul, era sinceră în privinţa faptului că îşi
amintea o suită de Bach la care lucrase cu doar câteva luni înainte,
dar nu şi un studiu simplu pe care îl învăţase în copilărie; deşi, de
îndată ce profesorul Christie, care venea o dată pe săptămână să
lucreze cu ea, i l-a arătat, l-a prins imediat. Asta le-a dat logopezilor
şi neurologilor indicii despre faptul că creierul ei fusese afectat pe
sărite şi şi-au adaptat terapiile în consecinţă.
Dar, cel mai mult, violoncelul i-a îmbunătăţit starea. Îi dădea
ceva de făcut zilnic. A încetat să mai folosească acelaşi ton şi a
început să vorbească din nou ca Mia, cel puţin când vorbea despre
muzică. Terapeuţii i-au modificat planul de recuperare, dându-i
voie să petreacă mai mult timp exersând.
„Nu înţelegem cum poate muzica să vindece creierul”, mi-a spus
unul dintre neurologi într-o după-amiază, în timp ce o asculta
cântând unui grup de pacienţi din salon, „dar ştim că o face. Uită-te
la Mia.”
A părăsit centrul de recuperare după patru săptămâni, cu două
săptămâni mai devreme decât fusese stabilit. Putea să meargă în
baston, putea să deschidă un borcan cu unt de arahide şi să cânte al
naibii de bine Beethoven.
***
Îmi amintesc un lucru despre articolul ăla, chestia cu „Douăzeci
sub 20 de ani” din All About Us, pe care mi-l arătase Liz. Îmi
amintesc legătura nu doar sugerată, ci declarată deschis, între
„tragedia” Miei şi interpretarea ei „din altă lume”. Şi îmi amintesc
cât de tare m-a enervat asta, fiindcă avea ceva jignitor. De parcă
35
singurul mod de a-i explica talentul era să îl pui pe seama unei forţe
supranaturale. Adică, ce credeau, că familia ei moartă trăieşte în
trupul ei şi cântă într-un cor celest, prin degetele ei?
Dar chestia era că, într-adevăr, se întâmplase ceva ieşit din
comun. Şi ştiu asta fiindcă am fost acolo. Am fost martor: am văzut
cum Mia a trecut de la o interpretă foarte talentată la ceva cu totul
diferit. În decursul a cinci luni, ceva magic şi grotesc a transformat-
o. Aşa că da, totul era legat de „tragedia” ei, dar Mia era cea care
ducea greul. Întotdeauna a fost aşa.
A plecat la Juilliard după Ziua Muncii. Am dus-o cu maşina la
aeroport. M-a sărutat de bun rămas. Mi-a spus că mă iubeşte mai
mult decât viaţa însăşi. Apoi, a trecut de punctul de control.
Nu s-a mai întors niciodată.

36
PATRU

Arcul e foarte vechi, părul lui de cal e clei,


Trimis la fabrică, la fel ca mine şi ca tine
Deci, cum de ţi-au amânat execuţia?
Publicul îşi urlă aplauzele în picioare.
„DUST”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 9

Când se aprind luminile după concert, mă simt istovit, sinistru,


de parcă mi-ar fi fost stors sângele din mine şi înlocuit cu smoală.
După ce se sting aplauzele, oamenii din jurul meu se ridică în
picioare, discută despre concert, despre frumuseţea lui Bach, despre
dezolarea lui Elgar, riscul – care a meritat – de a adăuga piesa
contemporană a lui John Cage. Dar cel care lasă încăperea fără
suflare este Dvořák, iar eu înţeleg de ce.
Când Mia cânta la violoncel, întotdeauna concentrarea îi era
întipărită pe tot corpul: un rid de-a lungul frunţii. Buzele ei atât de
strânse, încât uneori îşi pierdeau culoarea; de parcă întregul corp îi
era comandat de mâini.
S-a întâmplat asta puţin şi la piesele de început din seara asta,
dar când a ajuns la Dvořák, piesa finală a recitalului ei, a fost
cuprinsă de ceva. Nu ştiu dacă şi-a intrat în ritm sau dacă era piesa
ei de referinţă, dar, în loc să se aplece asupra violoncelului, corpul ei
părea să se extindă, să înflorească, iar muzica umplea spaţiile
deschise din jurul sau, ca o viţă-de-vie în floare. Mişcările îi erau
largi şi vesele şi îndrăzneţe, iar sunetul care umplea sala părea să
dirijeze acea emoţie pură, ca şi cum intenţia iniţială a
compozitorului s-ar fi învârtit prin încăpere. Expresia feţei ei, cu
privirea în sus, un zâmbet mic dansându-i pe buze, nu ştiu cum să o
descriu fără să sune ca unul dintre articolele alea pline de clişee din

37
reviste, dar părea una cu muzica. Sau poate doar fericită. Cred că
întotdeauna am ştiut că e capabilă de nivelul ăsta de măiestrie, dar
când am văzut-o cu ochii mei, m-a copleşit. Pe mine şi pe toţi ceilalţi
din sală, judecând după aplauzele furtunoase pe care le-a primit.
Acum, luminile din sală s-au aprins, strălucitoare, căzând pe
scaunele din lemn deschis la culoare şi pe panourile geometrice de
pe perete, dând senzaţia că podeaua înoată. Mă afund din nou în cel
mai apropiat scaun şi încerc să nu mă gândesc la Dvořák – sau la
celelalte lucruri: felul în care îşi ştergea mâna de fustă, între piese,
felul în care îşi înclina capul la un moment dat, către o orchestră
invizibilă, toate gesturile care îmi sunt mult prea familiare.
Apuc scaunul din faţa mea, ca să îmi găsesc echilibrul, şi mă ridic
din nou. Mă asigur că îmi funcţionează picioarele şi că pământul nu
se învârte şi că voi face pas după pas, până la ieşire. Sunt dărâmat,
epuizat. Tot ce vreau să fac acum e să mă întorc la hotel, să dau pe
gât vreo două Ambien sau Lunesta sau Xanax sau ce-o fi în dulapul
meu de medicamente – şi să termin cu ziua asta. Vreau să mă duc să
mă culc, să mă trezesc şi toate astea să se termine.
— Mă scuzaţi, domnule Wilde.
În mod normal, nu prea îmi plac spaţiile închise, dar dacă există
un loc în oraş în care mă aştept să fiu în siguranţa anonimatului,
acela e Carnegie Hall, la un concert de muzică clasică. Pe tot
parcursul concertului şi în pauză nu s-a uitat nimeni de două ori la
mine, în afară de vreo doi boşorogi care cred că erau mai degrabă
consternaţi de blugii mei. Dar tipul ăsta e cam de vârsta mea; e
plasator, singura persoană sub 35 de ani pe o rază de 15 metri,
singura persoană de aici care probabil deţine un album Shooting
Star.
Bag mâna în buzunar şi caut un pix pe care nu îl am. Plasatorul
pare jenat, dând din cap şi din mâini în acelaşi timp.
— Nu, nu, domnule Wilde. Nu vă cer un autograf.
Îşi coboară vocea.
— De fapt, e împotriva regulilor, ar putea să mă dea afară.
38
— Ah, spun încurcat, confuz.
Pentru o secundă mă întreb dacă urmează să fiu muştruluit că nu
m-am îmbrăcat adecvat.
Plasatorul îmi spune:
— Domnişoara Hall doreşte să veniţi în culise.
Cu tot tam-tam-ul de după spectacol, e gălăgie, aşa că pentru o
secundă presupun că am auzit greşit. Mi se pare că a zis că ea vrea
să vin în culise, dar nu poate fi adevărat. Probabil a zis ceva despre
hol, nu despre Mia Hall.
Dar până să apuc să îi cer să mă lămurească, mă prinde de cot şi
mă conduce înapoi spre scări, traversăm holul principal şi trecem
printr-o uşă mică de lângă scenă şi printr-un labirint de coridoare
pe ai căror pereţi sunt aliniate partituri înrămate, iar eu mă las
condus; e ca atunci când aveam zece ani şi am fost trimis în biroul
directorului pentru că aruncasem un balon cu apă în clasă şi tot ce
puteam face era să o urmez pe doamna Linden pe holuri şi să mă
întreb ce mă aşteaptă în spatele uşilor cancelariei. Am exact aceeaşi
senzaţie. Că sunt în încurcătură pentru ceva, că Aldous nu mi-a dat
liber în seara asta şi că urmează să fiu mustrat că am lipsit de la o
şedinţă foto sau că am enervat un reporter sau pentru că sunt lupul
singuratic antisocial, în pericol de a destrăma trupa.
Aşa că nu prea îmi dau seama ce se întâmplă, nu îmi dau voie să
aud sau să cred sau să mă gândesc la asta până când plasatorul mă
duce într-o cameră mică şi deschide uşile şi le închide şi, dintr-
odată, ea e acolo. Cu adevărat. O persoană în carne şi oase, nu o
nălucă.
Primul meu impuls nu e să o apuc şi să o sărut sau să ţip la ea.
Pur şi simplu vreau să îi ating obrazul, încă îmbujorat după
spectacolul din seara asta. Vreau să traversez spaţiul care ne
desparte, măsurat în metri – nu în kilometri, nu în continente, nu în
ani – şi să îi ating obrazul cu degetele mele aspre. Vreau să o ating,
ca să mă asigur că e chiar ea, nu unul din visele acelea pe care le-am
avut atât de des după ce a plecat, în care o văd clar ca lumina zilei,
39
sunt gata să o sărut sau să o iau lângă mine, doar ca să mă trezesc cu
o Mia la care nu pot ajunge.
Dar nu o pot atinge. E un privilegiu care mi-a fost revocat, chiar
dacă împotriva voinţei mele. Apropo de voinţă, trebuie să îmi ţin
braţul în loc cu puterea minţii, pentru ca tremuratul să nu devină ca
un picamer.
Podeaua se roteşte, vârtejul mă cheamă şi îmi doresc grozav una
dintre pastilele mele, dar n-am cum să ajung la ele acum. Respir de
câteva ori ca să mă calmez şi să previn un atac de panică. Îmi mişc
maxilarul, într-o încercare zadarnică de a rosti câteva cuvinte. Mă
simt de parcă aş fi singur pe scenă, fără trupă, fără echipament, fără
să-mi amintesc vreuna dintre melodiile noastre, urmărit de un
milion de oameni. Simt că a trecut o oră de când stau în faţa Miei
Hall, mut ca un nou-născut.
Prima oară când ne-am cunoscut, în liceu, eu am vorbit primul.
Am întrebat-o pe Mia cum se numea piesa pe care tocmai o
interpretase la violoncel. O simplă întrebare, de la care a început
totul. De data asta, Mia este cea care pune întrebarea:
— Eşti chiar tu?
Vocea ei e exact aceeaşi. Nu ştiu de ce mă aşteptam să fie diferită,
numai că acum totul s-a schimbat.
Vocea ei mă readuce la realitate. Înapoi la realitatea ultimilor trei
ani. Sunt atâtea lucruri care se vor spuse. Unde te-ai dus? Te gândeşti
vreodată la mine? M-ai distrus. Eşti bine?
Dar bineînţeles că nu pot spune nimic din toate astea.
Încep să-mi simt inima bătând tare şi urechile ţiuindu-mi şi
aproape că îmi pierd controlul. Dar, ciudat, exact atunci când panica
începe să urce, intervine un instinct de supravieţuire, cel care îmi dă
voie să păşesc pe scenă în faţa a mii de străini. Mă cuprinde încet o
linişte, în timp ce mă desprind de mine, împingându-mă în fundal
şi lăsând-o pe cealaltă persoană să preia controlul.
— În carne şi oase, îi răspund.
De parcă e cel mai normal lucru din lume să mă aflu la concertul
40
ei şi ea să mă cheme printr-un semn în sanctuarul ei.
— Bun concert, adaug, fiindcă asta mi se pare că trebuie să spun.
Şi se mai întâmplă să fie şi adevărat.
— Mulţumesc, răspunde.
Apoi, se dă uşor înapoi.
— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred că eşti aici.
Mă gândesc la ordinul de restricţie de trei ani pe care practic l-a
pus asupra mea şi pe care l-am încălcat în seara asta. Dar tu m-ai
chemat aici, vreau să spun.
— Da. Se pare că îi lasă pe toţi golanii să intre în Carnegie Hall, îi
spun, glumind.
Însă, la cât eram de neliniştit, remarca mea sarcastică sună ursuz.
Îşi netezeşte ţesătura fustei cu palmele. Deja s-a schimbat din
rochia neagră de seară într-o fustă lungă, vaporoasă, şi un tricou
fără mâneci. Scutură din cap şi îşi înclină faţa spre a mea,
conspirativ.
— Nu chiar. Accesul golanilor este interzis. N-ai văzul anunţul
de pe panou? Sunt surprinsă că nu ai fost arestat doar pentru că ai
păşit în foaier.
Ştiu că încearcă să îmi întoarcă gluma proastă cu una de-a ei, iar
o parte din mine e recunoscătoare pentru asta, şi pentru că văd o
licărire din vechiul ei simţ al umorului. Dar o altă parte din mine,
cea grosolană, vrea să îi amintească de toate concertele de cameră,
cvartetele de coarde şi recitalurile la care am asistat odată. Din
cauza ei. Cu ea.
— De unde ai ştiut că sunt aici? am întrebat.
— Glumeşti? Adam Wilde în Zankel Hall! Toată echipa din culise
vorbea despre asta la pauză. Se pare că la Carnegie Hall lucrează o
grămadă de fani Shooting Star.
— Credeam că sunt incognito, spun, cu fruntea plecată.
Singura modalitate de a supravieţui acestei conversaţii este de a
vorbi cu sandalele Miei. Unghiile de la picioare îi sunt date cu ojă
roz deschis.
41
— Tu? Imposibil, îmi răspunde. Şi, ce mai faci?
Ce mai fac? Pe bune? Mă forţez să privesc în sus şi să mă uit la Mia
pentru prima oară. Tot frumoasă e. Nu în genul ăla care îţi sare în
ochi, ca Vanessa LeGrande sau Bryn Shraeder. Într-un mod tăcut,
care pentru mine a fost întotdeauna devastator. Părul ei lung şi
negru e desfăcut acum, lunecându-i umed pe umerii goi, în
continuare albi ca laptele şi acoperiţi de constelaţii de pistrui pe care
obişnuiam să îi sărut. Cicatricea de pe umărul stâng, care arăta ca o
rană roşu aprins, e acum roz-argintie. Aproape ca accesoriile pentru
tatuajele ultimul răcnet. Aproape drăguţă.
Mia încearcă să-mi prindă privirea şi, pentru o secundă, mă tem
că masca îmi va dispărea. Mă uit în altă parte.
— Ah, păi… bine. Ocupat, îi răspund.
— Da. Desigur. Ocupat. Eşti în turneu?
— Da. Mâine plec la Londra.
— Ah. Eu în Japonia.
În direcţii opuse, gândesc şi sunt surprins când Mia chiar spune
asta cu voce tare.
— În direcţii opuse.
Cuvintele rămân în aer, ca o ameninţare. Dintr-odată, simt că
vârtejul începe din nou să se agite. O să ne înghită pe amândoi dacă
nu plec.
— Păi, cred că ar trebui să plec, o aud spunând pe persoana
calmă care îl interpretează pe Adam Wilde, parcă de la câţiva metri
depărtare.
Mi se pare că îi întristează ceva chipul, dar nu-mi pot da seama
exact dacă aşa e, fiindcă simt valuri în fiecare părticică a corpului şi
jur că e posibil să vomit chiar aici. În timp ce eu mă pierd cu firea,
celălalt Adam încă funcţionează. Întinde mâna spre ea, chiar dacă
gândul că eu îi ofer Miei Hall o strângere de mână oficială este
probabil unul dintre cele mai triste lucruri pe care mi le-am
imaginat vreodată.
Mia se uită în jos la mâna mea întinsă, deschide gura pentru a
42
spune ceva, apoi oftează. Faţa îi devine rigidă, ca o mască, în timp
ce întinde mâna ca să o apuce pe a mea.
Tremuratul mâinii a devenit atât de firesc, atât de omniprezent,
încât în general eu nici nu-l mai simt. Dar de îndată ce degetele mele
le apucă pe ale Miei, observ că mâna mi se opreşte şi dintr-odată
devine liniştită, ca o rafală de sunete care încetează brusc când
cineva întrerupe un amplificator. Aş putea zăbovi aici la infinit.
Numai că nu e decât o strângere de mână, nimic mai mult. Şi, în
câteva secunde, mâna mea este pe lângă trup şi e ca şi cum i-aş fi
transferat un pic din nebunia mea Miei, fiindcă se pare că şi mâna ei
tremură. Dar nu pot fi sigur, fiindcă plec val-vârtej.
Apoi, tot ce ştiu e că aud uşa de la cabina ei închizându-se în
urma mea, lăsându-mă pe mine aici, în vâltoare, şi pe Mia acolo, pe
mal.

43
CINCI

Ştiu că e de prost gust, chiar grosolan, să compar faptul că am


fost părăsit cu accidentul care i-a ucis Miei familia, dar nu mă pot
abţine. Pentru că, oricum, pentru mine consecinţele au fost exact
aceleaşi. În primele câteva săptămâni mă trezeam într-o ceaţă de
neîncredere. Nu s-a întâmplat cu adevărat, nu-i aşa? Ah, la dracu’, ba s-a
întâmplat. Apoi, mă chirceam. Simţeam un pumn în stomac. Mi-au
trebuit câteva săptămâni ca să mă obişnuiesc cu ideea. Dar, spre
deosebire de accident – când trebuia să fiu acolo, să fiu prezent, să
ajut, să fiu persoana pe care să se poată baza – după ce a plecat am
rămas complet singur. Nu aveam pentru cine să îmi revin. Aşa că
am lăsat totul să se stingă şi apoi s-a terminat, pur şi simplu.
M-am mutat înapoi acasă la ai mei. Pur şi simplu am luat un
teanc de chestii din camera mea de la House of Rock şi am plecat.
Am lăsat baltă totul. Şcoala. Trupa. Viaţa mea. O plecare neaşteptată
şi tăcută. Am zăcut buimăcit în patul meu din copilărie. Mi-era
teamă că toată lumea o să dea cu uşa de perete şi o să mă oblige să
îmi explic comportamentul. Dar tocmai asta e chestia cu moartea.
Zvonul despre moarte circulă repede şi pe distanţe mari, iar
oamenii trebuie să fi aflat că am devenit un cadavru, fiindcă nimeni
nu a venit nici măcar să vadă trupul. Mă rog, în afară de neobosita
de Liz, care trecea pe la mine o dată pe săptămână să îmi aducă un
CD cu muzica ei preferată, pe care îl punea veselă peste CD-ul
neatins pe care mi-l lăsase cu o săptămână înainte.
Părinţii mei au fost nedumeriţi de întoarcerea mea. Dar, pe de
altă parte, când vine vorba de mine, nedumerirea e ceva destul de
obişnuit. Tata fusese tăietor de lemne şi, mai târziu, când industria a
dat faliment, a primit o slujbă la o fabrică de electronice – pe care o
putea pierde oricând. Mama lucra la cantina universităţii. Erau
amândoi la a doua căsnicie, primele lor incursiuni maritale fuseseră

44
ambele dezastruoase şi fără copii şi nu discutau niciodată despre
asta; eu am aflat de la o mătuşă şi de la un unchi, când aveam zece
ani. Pe mine m-au făcut când erau mai în vârstă şi se pare că i-am
luat prin surprindere când am apărut. Mamei mele îi plăcea să
spună că tot ce am făcut – de la apariţia mea pe lume, până la a
deveni muzician, la a mă îndrăgosti de o fată pe nume Mia, la a
merge la facultate, la faptul că trupa a devenit atât de populară, la a
renunţa la facultate, la a renunţa la formaţie – totul a fost o surpriză.
Mi-au acceptat întoarcerea acasă fără să pună întrebări. Mama îmi
aducea în cameră tăviţe cu mâncare şi cafea, de parcă aş fi fost un
prizonier.
Timp de trei luni am zăcut în patul meu din copilărie, dorindu-
mi să fiu în comă, la fel cum fusese Mia. Trebuie că ar fi fost mai
uşor decât asta. În cele din urmă, m-a trezit sentimentul de ruşine.
Aveam nouăsprezece ani, renunţasem la facultate, locuiam în casa
părinţilor mei, şomer, un parazit, un clişeu. Părinţii mei au fost ok
cu toată chestia, dar duhoarea mea de om vrednic de milă începuse
să îmi facă rău. În cele din urmă, imediat după Anul Nou, l-am
întrebat pe tata dacă e vreun post liber la fabrică.
— Eşti sigur că asta vrei? m-a întrebat.
Nu asta voiam, dar nu puteam avea ce îmi doream. Am ridicat
din umeri. L-am auzit certându-se cu mama pe tema asta, ea
încercând să îl determine să mă convingă să mă răzgândesc.
— Nu vrei mai mult pentru el? am auzit-o răstindu-se în şoaptă,
de jos. Nu vrei ca măcar să se întoarcă la şcoală?
— Nu e vorba despre ce vreau eu, i-a răspuns.
Aşa că a întrebat la resurse umane, mi-a aranjat un interviu şi, o
săptămână mai târziu, am început să lucrez în departamentul de
introducere de date. De la şase jumătate dimineaţa până la trei
după-amiaza stăteam într-o cameră fără ferestre, introducând nişte
cifre care pentru mine nu aveau niciun sens.
În prima mea zi de muncă, mama s-a trezit devreme ca să îmi
facă un mic dejun uriaş, pe care nu l-am putut mânca, şi un ibric de
45
cafea care nu era nici pe departe suficient de tare. Stătea în picioare
lângă mine, în halatul ei de baie roz-închis, cu o expresie îngrijorată
pe chip. Când m-am ridicat să plec, a clătinat din cap.
— Ce? am întrebat.
— Tu, să lucrezi la fabrică, mi-a spus, privindu-mă serios. Să ştii
că nu mă surprinde. La asta mă aşteptam de la fiul meu.
Nu-mi puteam da seama dacă amărăciunea din glasul ei îi era
adresată ei sau mie.
Jobul era nasol, dar nu conta. Nu era nevoie să gândesc. Veneam
acasă şi dormeam toată după-amiaza, apoi mă trezeam, citeam şi
moţăiam de la zece seara până la cinci dimineaţa, când era timpul să
mă trezesc din nou ca să plec la muncă. Programul nu se sincroniza
deloc cu lumea înconjurătoare, ceea ce mie îmi convenea.
Cu vreo câteva săptămâni mai devreme, în ajunul Crăciunului,
încă mai avusesem o fărâmă de speranţă. Iniţial, Mia plănuise să se
întoarcă acasă de Crăciun. Biletul pe care şi-l cumpărase pentru
New York era dus-întors, iar data de întoarcere era 19 decembrie.
Deşi ştiam că e absurd, credeam, într-un fel, că va veni să mă vadă,
că îmi va da o explicaţie – sau, şi mai bine, o scuză uriaşă. Sau că ne
vom da seama că toate astea fuseseră doar o neînţelegere colosală şi
oribilă. Îmi scrisese zilnic, dar e-mailurile nu ajunseseră la mine şi
avea să îmi apară la uşă, neagră că nu îi răspunsesem la mesaje, aşa
cum obişnuia să se supere pe mine pentru lucruri prosteşti, cum ar
fi cât eram de drăguţ sau nu cu prietenii ei.
Dar luna decembrie a venit şi s-a dus, o monotonie cenuşie, cu
multe colinde de Crăciun în surdină, care se auzeau de la parter. Eu
stăteam în pat.
Abia în februarie a venit cineva să mă viziteze, de la un colegiu
din est.
— Adam, Adam, ai un musafir, a spus mama, bătând uşor la uşă.
Era în jurul orei cinei, iar eu deja dormeam. Pentru mine era
miezul nopţii. În zăpăceala mea, am crezut că e Mia. Am sărit
imediat din pat, dar am văzut din expresia îndurerata a mamei că
46
ştia că îmi aduce veşti dezamăgitoare.
— E Kim! mi-a spus cu o veselie forţată.
Kim? Nu mai ştiam nimic de prietena cea mai bună a Miei din
august, de când plecase la şcoală în Boston. Şi, dintr-odată, mi-am
dat seama că tăcerea ei era la fel de trădătoare ca a Miei. Kim şi cu
mine nu fuseserăm niciodată prieteni când Mia şi cu mine eram
împreună. Cel puţin, nu înainte de accident. Dar, după aceea, ne-am
apropiat cumva. Nu îmi dădusem seama că Mia şi Kim veneau la
pachet, una împreună cu cealaltă. O pierdeai pe una, o pierdeai şi
pe cealaltă. Dar, pe de altă parte, cum ar fi putut să fie altfel?
Acum însă, Kim era aici. Oare o trimisese Mia ca pe un fel de sol?
Kim zâmbea stângaci, strângându-şi braţele în jurul ei în noaptea
umedă.
— Hei, mi-a spus. Eşti greu de găsit.
— Sunt unde am fost întotdeauna, i-am spus, dând pătura la o
parte.
Văzându-mă în chiloţi, Kim s-a întors cu spatele până mi-am tras
pe mine o pereche de blugi. M-am întins după pachetul de ţigări.
Începusem să fumez cu doar câteva săptămâni înainte. Părea că
toată lumea de la fabrică face asta. Era singurul motiv de a lua o
pauză. Kim a făcut ochii mari, surprinsă, de parcă tocmai aş fi scos
un pistol. Am pus ţigările la loc, fără să aprind vreuna.
— Am crezut că eşti la House of Rock, aşa că am fost acolo. Le-
am văzut pe Liz şi pe Sarah. Am luat cina cu ele. A fost plăcut să le
revăd.
S-a oprit şi mi-a cântărit camera din priviri. Păturile şifonate,
mirosind a acru, jaluzelele trase.
— Te-am trezit?
— Am un program mai ciudat.
— Da. Mi-a zis mama ta. Introducere de date?
Nu s-a sinchisit să încerce să îşi ascundă uimirea.
N-aveam niciun chef de pălăvrăgeală sau de amabilităţi.
— Deci, care-i treaba, Kim?
47
A ridicat din umeri.
— Nimic. Sunt în oraş, în vacanţă. Am fost cu toţii în Jersey de
Hanukkah, la bunicii mei, aşa că e prima oară când mă întorc aici şi
am vrut să trec să te salut.
Kim părea agitată, dar şi îngrijorată. Era o expresie pe care de
asemenea o recunoşteam. Cea care spunea că acum eu eram
pacientul. Departe, în noapte, am auzit o sirenă. Din reflex, m-am
scărpinat în cap.
— Te mai vezi cu ea? am întrebat.
— Poftim? vocea lui Kim a ciripit surprinsă.
Am privit-o fix, şi am repetat încet întrebarea.
— Te mai vezi cu Mia?
— D… da, a ezitat Kim. Adică, nu foarte des. Suntem amândouă
ocupate cu şcoala, iar New York şi Boston sunt la distanţă de patru
ore. Dar da. Normal.
Normal. Certitudinea asta a fost de vină. Ea a trezit ceva criminal
în mine. M-am bucurat că nu era niciun obiect greu prin apropiere.
— Ştie că eşti aici?
— Nu. Am venit ca prietenă a ta.
— Ca prietenă a mea?
Kim s-a făcut albă ca varul auzind sarcasmul din vocea mea, dar
fata asta a fost întotdeauna mai dură decât părea. Nici nu a dat
înapoi şi nici nu a plecat.
— Da, mi-a şoptit.
— Atunci, ia spune-mi, prieteno. Mia, prietena ta, prietena ta cea
mai bună, ţi-a spus de ce m-a lăsat baltă? Fără niciun cuvânt? Ţi-a
spus ceva despre asta? Sau n-a venit vorba despre mine?
— Adam, te rog… Vocea lui Kim era o rugăminte.
— Nu, eu te rog, Kim. Te rog, fiindcă n-am nici cea mai vagă
idee.
A inspirat adânc şi apoi şi-a îndreptat spatele. Vedeam efectiv
cum hotărârea îi încordează şira spinării, vertebră cu vertebră,
desenând contururile loialităţii.
48
— Nu am venit aici ca să vorbim despre Mia. Am venit ca să te
văd şi nu cred că ar trebui să vorbesc despre ea cu tine sau invers.
Adoptase tonul unei asistente sociale, o terţă parte imparţiala şi
îmi venea să o lovesc pentru asta. Pentru tot. În schimb, pur şi
simplu am explodat.
— Atunci, ce dracului cauţi aici? La ce-mi foloseşti? Cine eşti tu
pentru mine? Fără ea, cine eşti tu? Un nimic! Un nimeni!
Kim s-a dat înapoi, dar, când a ridicat privirea, în loc să fie
furioasă, se uita la mine plină de tandreţe. Asta m-a făcut să vreau
să o strâng de gât şi mai tare.
— Adam… a început.
— Pleacă naibii de aici, am mârâit. Nu mai vreau să te văd
niciodată!
Lui Kim nu era nevoie să îi spui de două ori. A plecat fără să
spună un cuvânt.

În noaptea aia, în loc să dorm, în loc să citesc, am umblat prin


cameră timp de patru ore. În timp ce mă plimbam de colo-colo,
lăsând urme permanente în covorul ieftin şi gros al părinţilor mei,
am simţit cum creşte ceva, intens, în mine. Era un sentiment viu şi
inevitabil, aşa cum e câteodată vomatul care însoţeşte o
mahmureală nasoală. L-am simţit urcându-mi în tot corpul, ca o
mâncărime, implorând să fie eliberat, până când, în cele din urmă, a
izbucnit din mine cu o forţă atât de mare, încât mai întâi am lovit cu
pumnul în perete, apoi, fiindcă nu a durut destul de tare, am lovit
fereastra. Cioburile mi-au tăiat degetele cu o durere satisfăcătoare,
urmată de rafala rece a unei nopţi de februarie. Se pare că şocul a
trezit ceva adormit adânc în mine.
Aceea a fost noaptea în care am pus mâna pe chitară pentru
prima oară într-un an. Şi tot aceea a fost noaptea în care am început
să compun din nou.
În două săptămâni, scrisesem peste zece piese noi. Într-o lună,
Shooting Star se reunise şi le interpreta. În două luni, semnam
49
contractul cu o mare casă de discuri. În patru luni, înregistram
albumul Collateral Damage, care cuprindea 15 dintre piesele pe care
le scrisesem din prăpastia dormitorului meu din copilărie. Într-un
an, Collateral Damage era în topul Billboard, iar Shooting Star era pe
coperta revistelor naţionale.
De atunci, simt că îi datorez lui Kim fie scuze, fie un mulţumesc.
Poate şi una şi alta. Dar până am ajuns să-mi dau seama de asta, mi
se părea că lucrurile s-au întâmplat prea demult ca să mai fac ceva.
Şi adevărul este că tot n-aş şti ce să-i spun.

50
ŞASE

Eu voi fi bătaia ta de cap şi tu a mea


Asta a fost înţelegerea pe care am semnat-o,
Am cumpărat un costum de protecţie ca să îţi adun gunoaiele,
Măşti de gaze, mănuşi, ca să fim în siguranţă,
Dar acum sunt singur într-o cameră goală
Privind în jos la osânda sfârşitului imaculat.
„MESSY”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 2

Când ies pe stradă, mâinile îmi tremură şi îmi simt stomacul de


parcă pune la cale o revoltă. Îmi caut pastilele, dar flaconul e gol.
Rahat! Cred că Aldous mi-a dat-o pe ultima când eram în taxi. Oare
mai am la hotel? Trebuie să mai fac rost până mâine, când plec. Dau
să scot telefonul, dar îmi amintesc că l-am lăsat la hotel, într-o
încercare idioată de a mă detaşa.
Oamenii roiesc în jur, iar privirile lor zăbovesc un pic prea mult
asupra mea. Nu vreau să fiu recunoscut acum, nu pot face faţă. Nu
pot face faţă la nimic. Nu vreau asta. Nu vreau nimic din toate
astea.
Vreau doar să scap. Să evadez din existenţa mea. În ultima vreme
mă trezesc de multe ori dorindu-mi asta. Nu să fiu mort sau să mă
sinucid. Sau genul ăsta de rahaturi stupide. Mai degrabă, nu mă pot
abţine să gândesc că, dacă nu m-aş fi născut niciodată, n-aş fi avut
de înfruntat aceste şaizeci şi şapte de nopţi, nu aş fi aici, acum, după
ce tocmai am îndurat conversaţia aia cu ea.
E vina ta că am venit în seara asta, îmi spun. Trebuia să laşi lucrurile
aşa cum erau.
Îmi aprind o ţigară şi sper că asta mă va stabiliza suficient cât să
mă întorc la hotel, unde să îl sun pe Aldous, să îndrept lucrurile şi

51
poate chiar să dorm câteva ore şi să las în urmă ziua asta
dezastruoasă, odată pentru totdeauna.
— Ar trebui să te laşi.
Vocea ei mă izbeşte. Dar, într-un fel, mă şi calmează. Ridic
privirea. Iat-o pe Mia, cu faţa îmbujorată, dar, în acelaşi timp, într-
un fel ciudat, zâmbind. Respiră greu, de parcă ar fi alergat. Poate şi
ea e urmărită de fani. Îmi imaginez cuplul acela de bătrâni în frac şi
perle târşâindu-se după ea.
Nici măcar nu am timp să mă simt stânjenit, pentru că Mia e din
nou aici, în faţa mea, ca atunci când încă împărţeam acelaşi spaţiu şi
acelaşi timp şi dădeam unul peste celălalt, deşi era întotdeauna o
coincidenţă fericită, nu era nimic neobişnuit, deloc ieşit din comun.
Pentru o secundă mă gândesc la replica aia din Casablanca când
Bogart spune: „Dintre toate barurile din toate oraşele de pe lumea
asta, ea a trebuit să intre tocmai într-al meu.” Apoi îmi amintesc
însă că eu am intrat în barul ei.
Mia face încet şi ultimii câţiva paşi înspre mine, de parcă aş fi o
pisică vicleană care trebuie adusă înăuntru. Se uită la ţigara din
mâna mea.
— De când fumezi? întreabă.
Şi e ca şi cum anii dintre noi au dispărut, iar Mia a uitat că nu mai
are dreptul să mă tragă la răspundere.
Chiar dacă o merit când vine vorba de subiectul ăsta. Cândva,
eram categoric împotriva nicotinei.
— Ştiu. E un clişeu, recunosc.
Se uită la mine, apoi la ţigară.
— Îmi dai şi mie una?
— Ţie?
Când Mia avea vreo şase ani sau ceva de genul ăsta, a citit o carte
pentru copii despre o fetiţă care l-a făcut pe taică-său să se lase de
fumat şi apoi s-a hotărât să o convingă să renunţe pe mama ei,
fumătoare care ba se apuca, ba se lăsa. I-a luat Miei luni de zile să o
înduplece pe Kat, dar a reuşit. Când i-am cunoscut, Kat nu fuma
52
deloc. Denny, tatăl Miei, pufăia dintr-o pipă, dar părea că o face mai
mult aşa, ca să se dea în spectacol.
— Tu fumezi? am întrebat-o.
— Nu, îmi răspunde Mia, dar tocmai am avut o experienţă foarte
intensă şi mi s-a spus că ţigările îţi calmează nervii.
Intensitatea unui concert mă face uneori să fiu inhibat şi agitat.
— Şi eu mă simt câteodată aşa după spectacole, îi spun,
încuviinţând.
Scot o ţigară pentru ea; mâna încă îi tremură, aşa că nu nimeresc
capătul ţigării cu bricheta. Pentru o secundă îmi imaginez că o apuc
de încheietura mâinii, ca să o ţin în loc, dar nu fac asta. Alerg după
ţigară, până când flacăra îi licăreşte în ochi şi aprinde vârful. Inspiră
şi expiră, tuşeşte un pic.
— Nu despre concert vorbesc, Adam, spune înainte să tragă încă
un fum cu greu. Mă refer la tine.
Simt nişte mici furnicături în tot corpul, ca nişte focuri de artificii.
Calmează-te, îmi spun. Ai intimidat-o, apărând aşa din senin. Cu toate
astea, sunt flatat că eu contez – chiar dacă doar cât s-o sperii.
O vreme, fumăm în tăcere. Apoi, aud ceva bolborosind. Mia dă
din cap consternată şi priveşte în jos, înspre stomac.
— Ţii minte cum eram înainte de concerte?
Mai demult, Mia devenea prea agitată ca să mănânce înainte de
spectacole aşa că, după aceea, era de obicei moartă de foame. Pe
vremea aia, mergeam să înfulecăm mâncare mexicană la barul
nostru preferat sau într-un restaurant de pe autostradă, mâncând
cartofi prăjiţi cu sos şi plăcintă – mâncarea preferată a Miei.
— Când ai mâncat ultima oară? o întreb.
Mia mă priveşte din nou atent şi stinge ţigara fumată pe
jumătate. Scutură din cap.
— Zankel Hall? N-am mâncat de zile întregi. Mi-a chiorăit
stomacul tot spectacolul. Am fost sigură că au auzit până şi oamenii
de la balcon.
— Nu. Se auzea doar violoncelul.
53
— Asta e o uşurare. Cred.
Stăm acolo în tăcere preţ de o secundă. Stomacul îi ghiorţăie din
nou.
— Cartofii prăjiţi şi plăcinta sunt în continuare meniul potrivit?
întreb.
O văd într-un separeu în locul nostru din Oregon, gesticulând cu
furculiţa, criticându-şi propriul spectacol.
— Plăcintă, nu. Nu în New York. Plăcintele din restaurante sunt
o mare dezamăgire. Fructele sunt aproape tot timpul din conservă,
iar aici nu există mure. Cum e posibil ca un fruct să înceteze pur şi
simplu să existe de la o coastă la alta?
Cum e posibil ca un iubit să înceteze să mai existe de la o zi la alta?
— Habar n-am.
— Cartofii prăjiţi sunt însă buni, îmi zâmbeşte cu jumătate de
gură, optimist.
— Îmi plac cartofii prăjiţi, spun.
Îmi plac cartofii prăjiţi? Parcă aş fi un copil întârziat mintal, dintr-
un film de televiziune.
Clipeşte din ochi şi mă priveşte.
— Ţi-e foame? mă întreabă.
Mai foame ca oricând.

O urmez pe 57th Street, apoi pe Ninth Avenue. Merge în grabă –


fără nici cea mai mică urmă din şchiopătatul pe care îl avea când a
plecat – şi cu un scop precis, aşa cum fac new yorkezii, arătându-mi
repere din când în când, ca un ghid de turism profesionist. Îmi trece
prin cap că nici măcar nu ştiu dacă locuieşte încă aici sau dacă seara
asta e doar o zi din turneu.
Ai putea să o întrebi, îmi spun. E o întrebare destul de normală.
Da, dar e atât de normală, încât e ciudat că trebuie să întrebi.
Ei bine, trebuie să îi spui ceva.
Când, în sfârşit îmi fac curaj, din poşeta ei se aude Sonata a noua
de Beethoven. Mia se opreşte din monologul ei despre NYC, îşi
54
caută telefonul, se uită la ecran şi tresare.
— Veşti proaste?
Scutură din cap şi îmi aruncă o privire atât de mâhnită, încât cred
că a exersat-o.
— Nu, dar trebuie să răspund.
Deschide telefonul.
— Alo. Ştiu. Te rog să te calmezi. Ştiu. Ascultă, poţi aştepta o
secundă?
Se întoarce către mine, cu o voce extrem de calmă şi profesională.
— Ştiu că e insuportabil de nepoliticos, dar ai putea să îmi acorzi
cinci minute?
Înţeleg. Tocmai a avut un spectacol mare. O sună oamenii. Dar,
chiar şi aşa, în ciuda măştii spăşite pe care o poartă, mă simt ca un
fan căruia i se cere să aştepte în spatele autobuzului până e gata
vedeta rock. Aşa cum fac mereu fanii, accept. Mia este vedeta. Ce
altceva să fac?
— Mulţumesc, îmi spune.
O las să o ia înaintea mea cu vreo câţiva paşi, ca să îi dau un pic
de intimitate, dar tot prind frânturi din discuţie.
Ştiu că era important pentru tine. Pentru noi. Promit că o să mă
revanşez faţă de toată lumea.
Nu pomeneşte de mine nici măcar o dată. De fapt, pare că a uitat
complet de mine.
Ceea ce n-ar fi o problemă dacă n-ar fi oarbă la agitaţia pe care o
creează prezenţa mea pe Ninth Avenue, care e plin de baruri şi de
oameni care-şi pierd vremea şi fumează afară. Oameni care se uită
de două ori la mine, mă recunosc şi îşi scot rapid telefoanele mobile
şi aparatele foto digitale pentru a-mi face fotografii.
Mă întreb, pentru o clipă, dacă vreuna dintre imagini va ajunge
în Gabber sau într-una dintre revistele de scandal. Ar fi un vis pentru
Vanessa LeGrande şi un coşmar pentru Bryn. E deja destul de
geloasă pe Mia chiar şi aşa, chiar dacă nu a cunoscut-o niciodată;
doar ştie de ea. Chiar dacă ştie că nu am văzut-o pe Mia de ani de
55
zile, continuă să se plângă, spunând că; „E greu să concurezi cu o
stafie.” De parcă Bryn Shraeder trebuie să concureze cu cineva.
— Adam? Adam Wilde?
La jumătate de clădire distanţă se află un paparazzo adevărat cu
un aparat foto cu obiectiv.
— Hei, Adam! Putem să facem o poză? Doar una! strigă.
Uneori, chestia asta funcţionează. Le oferi chipul tău pentru un
minut şi pleacă. Dar cel mai adesea e ca atunci când uciderea unei
albine atrage furia stupului.
— Hei, Adam! Unde e Bryn?
Îmi pun ochelarii de soare şi o iau la picior, deşi e prea târziu
pentru asta. Mă opresc din mers şi părăsesc bulevardul plin de
taxiuri. Mia continuă să meargă pe stradă, trăncănind la telefon.
Vechea Mia ura telefoanele mobile, îi ura pe cei care vorbeau la ele
în public, care ignorau compania unei persoane ca să răspundă la
un apel. Vechea Mia nu ar fi rostit niciodată expresia „insuportabil
de nepoliticos”.
Mă întreb dacă ar trebui să o las să continue. Gândul de a sări
într-un taxi şi de a mă întoarce la hotel înainte ca ea să îşi dea seama
că nu mai sunt în spatele ei îmi dă o anumită satisfacţie plină de
curaj. S-o las pe ea nelămurită de data asta.
Toate taxiurile sunt însă ocupate şi, de parcă îmi intuieşte dintr-
odată nefericirea, Mia se întoarce şi mă vede, zăreşte fotograful
apropiindu-se de mine şi agitându-şi aparatele de fotografiat ca pe
nişte cuţite. Se uită înapoi pe Ninth Avenue la mulţimea de maşini.
Continuă să mergi, îi spun în gând. Dacă îţi faci o fotografie cu mine, vei
deveni carne de tun. Nu te opri din mers.
Mia vine însă spre mine cu paşi mari, mă apucă de încheietura
mâinii şi, chiar dacă e mai scundă decât mine cu jumătate de metru
şi mai slabă cu douăzeci şi şapte de kilograme, mă simt dintr-odată
în siguranţă, mă simt mai sigur în grija ei decât în grija oricărei
namile de bodyguard. O ia direct pe bulevardul aglomerat, oprind
traficul pur şi simplu ridicând cealaltă mână. Se deschide pentru noi
56
o cărare, de parcă am fi nişte israeliţi care traversează Marea Roşie.
De îndată ce suntem pe trotuarul opus, cărarea dispare şi toate
taxiurile vuiesc spre lumina verde a semaforului, lăsându-l pe
hărţuitorul de paparazzo pe partea cealaltă a străzii.
— E aproape imposibil să găseşti un taxi acum, îmi spune Mia.
Tocmai s-au terminat toate spectacolele de pe Broadway,
— Am un avantaj de aproape două minute faţă de tipul ăla.
Chiar dacă urc într-un taxi, cu traficul ăsta poate să mă urmărească
şi pe jos.
— Nu-ţi face griji. Nu te poate urmări acolo unde mergem.
Se strecoară prin mulţimea de pe bulevard, împingându-mă în
faţa ei şi apărându-mă în acelaşi timp, ca un fundaş defensiv. O ia
pe o stradă întunecată, plină de clădiri de locuinţe. Cam la
jumătatea drumului, priveliştea citadină cu blocuri din cărămidă
face loc brusc unei zone de copaci, înconjurată de un gard înalt din
fier, cu un lacăt greu pentru care Mia scoate, în mod magic, o cheie.
Se aude un zăngănit şi lacătul se deschide.
— Intră, îmi spune, arătându-mi un gard viu şi un foişor în
spatele lui. Ascunde-te în foişor. Eu încui.
Fac ce îmi spune, iar un minut mai târziu e lângă mine. E
întuneric aici, singura lumină e dată de pâlpâirea slabă a unui
felinar din apropiere. Mia îşi duce un deget la buze, făcându-mi
semn să tac şi să mă las în jos.
— Unde naiba s-a dus? aud pe cineva strigând din stradă.
— A luat-o pe aici, spune o femeie cu voce groasă şi accent
newyorkez. Jur.
— Păi, şi atunci unde e?
— Poate în parcul ala? întreabă femeia.
Zăngănitul porţii răsună prin grădină.
— E încuiat, spune bărbatul.
În întuneric, o văd pe Mia rânjind.
— Poate a sărit gradul.
— Are trei metri înălţime, răspunde tipul. Pur şi simplu nu ai
57
cum să sari peste aşa ceva.
— Crezi că are puteri supraomeneşti? comentează femeia. Ai
putea să te duci înăuntru şi să îl cauţi.
— Şi să-mi rup în gard noii mei pantaloni Armani? Orice om are
limitele lui, iar mie mi se pare că nu e nimeni aici. Probabil a luat un
taxi, ceea ce ar trebui să facem şi noi. Nişte surse mi-au dat mesaj că
Timberlake e la Breslin.
Aud sunetul paşilor îndepărtându-se şi tac încă puţin, doar ca să
fiu sigur. Mia rupe tăcerea.
— Crezi că are puteri supraomeneşti? întreabă, imitând perfect,
apoi începe să râdă.
— N-o să îmi rup noii mei pantaloni Armani, îi răspund. Orice
om are limitele lui.
Mia râde şi mai tare. Tensiunea din stomac mi se domoleşte.
Aproape că zâmbesc.
După ce se opreşte din râs, se ridică, îşi scutura praful de pe fund
şi se aşază pe banca din foişor. Fac şi eu acelaşi lucru.
— Cred că ţi se întâmplă asta tot timpul.
Ridic din umeri.
— E mai greu în New York şi în L.A. şi în Londra. Acum,
paparazzo sunt peste tot. Chiar şi fanii îşi vând fotografiile
revistelor de scandal.
— Lumea întreagă depinde de asta? spune.
Uite, acum sună mai mult ca Mia pe care o cunoşteam odată, nu
ca o violoncelistă care interpretează muzică clasică, cu vocabular
elevat şi unul dintre accentele alea pan-europene, ca al Madonnei.
— Toată lumea îşi vrea partea, îi răspund. Te obişnuieşti cu asta.
— Te obişnuieşti cu o grămadă de chestii, recunoaşte Mia.
Încuviinţez în întuneric. Ochii mi s-au acomodat, aşa că acum
observ că grădina e destul de mare, o întindere de iarbă între două
alei din cărămidă, înconjurată de ronduri de flori. Din când în când,
o luminiţă licăre în aer.
— Ăia sunt licurici? întreb.
58
— Da.
— În mijlocul oraşului?
— Exact. Şi pe mine mă uimea asta. Dacă există o bucăţică verde,
ăştia mici o găsesc şi o luminează. Vin doar câteva săptămâni pe an.
Întotdeauna mă întreb unde se duc în restul timpului.
Mă gândesc la asta.
— Poate că stau tot aici, dar n-au de ce să lumineze.
— S-ar putea. Versiunea pentru insecte a tulburării afective
sezoniere, deşi afurisiţii ăştia ar trebui să încerce să trăiască în
Oregon dacă vor într-adevăr să ştie ce înseamnă o iarnă deprimantă.
— Cum ai făcut rost de cheia locului ăstuia? o întreb. E nevoie să
stai prin zonă?
Mia scutură din cap, apoi,
— Da, trebuie să locuieşti în zonă ca să obţii o cheie, dar eu nu
stau aici. Cheia îi aparţine lui Ernesto Castorel. Sau îi aparţinea.
Când era dirijor invitat la Filarmonică, locuia în apropiere şi a
primit cheia odată cu apartamentul. Pe vremea aia eu aveam
probleme cu colegii de cameră, problemă care se tot repetă în viaţa
mea, aşa că rămâneam de multe ori la el, iar după ce a plecat, am
luat cheia „din greşeala”.
Nu ştiu de ce mă simt de parcă mi-ar fi tras cineva un pumn pe
neaşteptate.
Ai fost cu atâtea fete de când te-ai despărţit de Mia, încât le-ai pierdut
şirul, îmi spun. Nu e ca şi cum ai zăcut ca un pustnic. Crezi că ea a făcut
asta?
— L-ai văzut vreodată dirijând? mă întreabă. Întotdeauna mi-a
amintit de tine.
Cu excepţia acestei seri, nu prea am mai ascultat muzică clasică de când
ai plecat.
— Habar n-am despre cine vorbeşti.
— Castorel? O, e incredibil! A crescut în mahalalele Venezuelei şi
a ajuns dirijor la şaisprezece ani, printr-un program care îi ajută pe
copiii străzii, învăţându-i să cânte la instrumente. La douăzeci şi
59
patru de ani era dirijorul Filarmonicii din Praga, iar acum este
directorul artistic al Orchestrei Simfonice din Chicago şi derulează
în Venezuela acelaşi program care l-a lansat. Într-un fel, respiră
muzică. La fel ca tine.
Cine zice că eu respir muzică? De fapt, cine zice că eu respir?
— Uau, spun, încercând să risipesc gelozia la care nu am niciun
drept.
Mia ridică privirea, stânjenită dintr-odată.
— Scuze. Uneori uit că nu toată lumea le are cu detaliile precise
ale muzicii clasice. În lumea noastră, e destul de celebru.
Da, ei bine, iubita mea e foarte cunoscută în restul lumii, gândesc.
Oare ştie măcar de mine şi de Bryn? Ar însemna să ai capul în nisip
să nu fi auzit de noi. Sau să fi evitat intenţionat orice ştiri despre
mine. Sau poate doar să fii o violoncelistă care nu citeşte presa de
scandal.
— Pare un tip super, îi spun.
Nici măcar Miei nu îi scapă sarcasmul.
— Mă rog, nu e celebru ca tine, îmi zice, iar entuziasmul ei se
transformă în jenă.
Nu îi răspund. Preţ de câteva clipe nu se mai aude niciun sunet,
în afară de şuvoiul de maşini de pe stradă. Apoi, stomacul Miei
bolboroseşte din nou, amintindu-ne că doar ne-am ascuns în
grădina asta. Că, de fapt, ne îndreptam spre un alt loc.

60
ŞAPTE

Într-un mod ciudat şi pervers, Bryn şi cu mine ne-am cunoscut


datorită Miei. Mă rog, e una dintre etapele teoriei despărţirii,
probabil. De fapt, s-a întâmplat datorită cântăreţei – compozitoarei
Brooke Vega. Shooting Star fusese programată în deschidere pentru
Bikini, fosta trupă a lui Brooke, în ziua accidentului Miei. Când nu
mi s-a dat voie să o vizitez pe Mia la terapie intensivă, Brooke a
venit la spital încercând să creeze o diversiune. Nu i-a reuşit. Asta a
fost ultima oară când am văzut-o, până la perioada aia nebună după
ce Collateral Damage a luat două discuri de platină.
Shooting Star se afla în L.A. pentru MTV Movie Awards. Una
dintre piesele noastre înregistrate anterior, dar nelansate, fusese
aleasă pentru coloana sonoră a filmului Hello, Killer şi fusese
nominalizată pentru cea mai bună melodie. Nu am câştigat.
Nu conta. Premiile MTV erau ultimele dintr-un şir de ceremonii
şi avuseserăm o recoltă bogată în privinţa asta. Cu doar câteva luni
înainte luaserăm, cu piesa Animate, Premiul Grammy pentru debut
şi pentru melodia anului.
A fost ciudat. Te-ai gândi că un disc de platină, două premii
Grammy şi câteva premii MTV îţi vor clădi lumea, dar, cu cât se
adunau, cu atât mă înfiora mai tare priveliştea. Fetele, drogurile,
pupincuriştii, plus exaltarea exagerată şi constantă. Oameni pe care
nu-i cunoşteam – şi nu mă refer la fani, ci la cei din breaslă – se
năpusteau asupra mea de parcă am fi fost prieteni de o veşnicie,
sărutându-mi ambii obraji, numindu-mă „gagiule”, strecurându-mi
cărţi de vizită în mână, şoptindu-mi despre roluri în filme sau
reclame la bere japoneză, filmări de o zi care ar fi plătit un milion de
parai.
Nu puteam face faţă la aşa ceva, motiv pentru care, de îndată ce
am terminat ce aveam de făcut la premiile MTV, am tăiat-o din

61
Amfiteatrul Gibson, în zona pentru fumători. Îmi puneam la cale
evadarea când am văzut-o pe Brooke Vega venind cu paşi mari spre
mine. În spatele ei era o fată drăguţă, care îmi părea cunoscută, cu
păr lung, negru, şi ochi verzi, mari cât cepele.
— Adam Wilde, incredibil! a spus Brooke, îmbrăţişându-mă cu o
energie debordantă.
Brooke îşi lansase de curând cariera solo, iar albumul ei de debut,
Kiss This, aduna şi el premii, aşa că dădeam mai mereu unul peste
celălalt la diverse ceremonii.
— Adam, ea e Bryn Shraeder, dar probabil o ştii, fiindcă a fost
nominalizată de Fox pentru Cel mai bun Sărut. I-ai văzut
giugiuleala fabuloasă în The Way Girls Fall?
Am scuturat din cap.
— Îmi pare rău.
— Am pierdut în faţa unui sărut dintre un vampir şi un vârcolac.
Giugiuleala între două fete nu mai are acelaşi impact pe care îl avea
odată, a spus Bryn pe un ton mucalit.
— Ai fost jefuită! a exclamat Brooke. Amândoi! E mare, păcat.
Dar vă las să vă lingeţi rănile sau doar să vă cunoaşteţi. Trebuie să
mă duc înapoi pe scenă. Adam, ne mai vedem, sper. Ar trebui să vii
mai des în L.A. Nu ţi-ar strica un pic de culoare.
Apoi, a plecat agale, făcându-i cu ochiul lui Bryn.
Preţ de o clipă, am rămas acolo în tăcere. I-am oferit lui Bryn o
ţigară. Ea a scuturat din cap, apoi s-a uitat la mine cu ochii ăia ai ei,
enervant de verzi.
— Asta a fost o înscenare, în caz că te întrebai.
— Da, mă întrebam, într-un fel.
A ridicat din umeri, deloc jenată.
— I-am spus lui Brooke că îmi pari interesant, aşa că a luat taurul
de coarne. Noi două semănăm în privinţa asta.
— Înţeleg.
— Te deranjează?
— De ce m-ar deranja?
62
— I-ar deranja pe o grămadă de tipi de pe aici. Actorii au
tendinţa de a fi foarte nesiguri. Sau gay.
— Eu nu sunt de pe-aici.
A zâmbit. Apoi, s-a uitat la geaca mea.
— Te dai dispărut?
— Crezi că vor trimite câinii după mine?
— Poate, dar suntem în L.A, aşa că vor fi nişte Chihuahua micuţi
de tot, împachetaţi în genţi de designer, aşa că, ce rău pot să facă?
Vrei să îţi ţin de urât?
— Pe bune? Nu trebuie să rămâi şi să jeleşti după premiul pentru
cel mai bun sărut pe care l-ai pierdut?
M-a privit fix în ochi, ca şi cum ar fi prins gluma şi s-ar fi băgat şi
ea, lucru pe care l-am apreciat.
— Prefer să-mi sărbătoresc sau să-mi jelesc săruturile în
intimitate.
Singurul meu plan era să mă întorc la hotel cu limuzina care ne
aştepta. În schimb, am plecat cu Bryn. I-a dat liber şoferului în seara
aia, şi-a luat cheile jeepului şi a condus pe dealul de la Universal
City, spre coastă.
Ne-am plimbat pe autostrada Pacific Coast, spre o plajă de la
nord de oraş numită Point Dume. Pe drum ne-am oprit să luăm o
sticlă de vin şi nişte sushi. Când am ajuns pe plajă, ceaţa se lăsase
peste apa neagră precum cerneala.
— Serile de iunie, a spus Bryn, tremurând în rochiţa ei scurtă
verde cu negru, cu spatele gol. Mereu mă îngheaţă.
— N-ai un pulover sau ceva? am întrebat.
— Nu se potrivea.
— Ţine, i-am spus şi i-am întins geaca mea.
A ridicat surprinsă din sprâncene.
— Un domn.
Am stat pe plajă şi am băut vinul direct din sticlă. Mi-a povestit
despre filmul pe care tocmai îl terminase şi despre cel pentru care
pleca la filmări luna următoare. Şi cum încerca să se hotărască între
63
două scenarii pe care voia să le producă pentru compania pe care o
înfiinţa.
— Deci, eşti o persoană leneşă, în general? am întrebat.
A râs.
— Am crescut într-un oraş mărginaş din Arizona şi toată viaţa
mama mea mi-a spus cât sunt de drăguţă, că ar trebui să mă fac
model, actriţă. Nici măcar nu mă lăsa afară să mă joc la soare – în
Arizona! – fiindcă nu voia să îmi stric pielea. De parcă aş fi fost doar
un chip frumos.
S-a întors şi s-a uitat fix la mine; i-am văzut inteligenţa din ochii
care erau aşezaţi, indiscutabil, pe un chip foarte frumos.
— Bine, mă rog, chipul meu a fost biletul de plecare de acolo. Dar
acum, la Hollywood, e acelaşi lucru. Toată lumea mă vede ca pe o
ingenuă, o altă faţă drăguţă. Eu pot însă mai mult decât atât. Aşa că,
dacă vreau să dovedesc că am şi creier, dacă vreau să mă joc afară la
soare, ca să zic aşa, depinde de mine să găsesc proiectul care să mă
scoată din umbră. Dacă sunt şi producător, cred că voi avea şanse
mai mari să fac asta. De fapt, e vorba numai despre control. Vreau
să ştiu tot ce se întâmplă, cred.
— Da, dar sunt unele lucruri pe care nu le poţi controla, oricât de
mult ai încerca.
Bryn a privit orizontul întunecat şi şi-a înfundat degetele goale
de la picioare în nisipul rece.
— Ştiu, a rostit încet, întorcându-se cu faţa spre mine. Îmi pare
foarte rău pentru iubita ta. Mia, nu?
M-am înecat cu vinul. Nu era numele pe care mă aşteptam să îl
aud în momentul ăla.
— Îmi pare rău. Doar că, atunci când am întrebat-o pe Brooke
despre tine, mi-a spus cum v-aţi cunoscut voi doi. Nu bârfea sau
ceva de genul ăsta. Dar a fost acolo, la spital, aşa că ştia.
Inima îmi bubuia în piept. M-am mulţumit să dau din cap.
— Tatăl meu ne-a părăsit când aveam şapte ani. A fost cel mai
urât lucru care mi s-a întâmplat vreodată, a continuat Bryn. Aşa că
64
nu îmi pot imagina cum e să pierzi pe cineva în felul ăsta.
Am încuviinţat din nou şi am luat o înghiţitură de vin.
— Îmi pare rău, am reuşit să spun.
A dat uşor din cap, a confirmare.
— Măcar au murit cu toţii împreună. Adică, asta ar trebui să fie o
binecuvântare, într-un fel. Eu una ştiu că n-aş fi vrut să mă trezesc
dacă restul familiei mele ar fi murit.
Vinul din gură mi-a ţâşnit pe nas. Mi-au trebuit câteva momente
să îmi recapăt suflarea şi puterea de a vorbi. Când am reuşit, i-am
spus lui Bryn că Mia nu e moartă. Că supravieţuise accidentului şi
că îşi revenise complet.
Bryn părea sincer îngrozită, atât de tare, încât mi-a fost milă de
ea, în loc să-mi pară rău pentru mine.
— Dumnezeule, Adam. Sunt îngrozită. Am crezut că… Brooke
mi-a spus că n-a mai auzit nimic despre Mia şi am ajuns la această
concluzie. Într-un fel, Shooting Star dispare, apoi Collateral Damage,
adică, versurile sunt atât de pline de durere şi de furie şi de trădarea
de a fi lăsat în urmă…
— Îhm, am spus.
Apoi, Bryn s-a uitat la mine, iar verdele din ochii ei s-a reflectat în
lumina lunii. Îmi dădeam seama că a înţeles totul, fără să fie nevoie
să spun un cuvânt. Fără să fie nevoie să explic, ceea ce era cea mai
mare uşurare.
— O, Adam. Într-un fel, asta e şi mai rău, nu-i aşa?
Când Bryn a spus asta, când a rostit cu voce tare lucrul pe care,
spre ruşinea mea fără margini, îl simţeam uneori, m-am îndrăgostit
de ea puţin. Şi m-am gândit că e de ajuns. Că înţelegerea asta
implicită şi aceste prime frământări vor înflori până când
sentimentele mele pentru Bryn aveau să fie la fel de mistuitoare
cum fusese odată dragostea mea pentru Mia.
În noaptea aia, am mers la Bryn acasă. Toată primăvara am
vizitat-o pe platou în Vancouver, apoi în Chicago, apoi la
Budapesta. Orice, numai să ies din Oregon, departe de senzaţia
65
ciudată care se instalase ca un geam gros de acvariu între mine şi
restul trupei. Când s-a întors în L.A. în vara aceea, mi-a sugerat să
mă mut cu ea în locuinţa sa din Hollywood Hills.
— În spate e o casă de oaspeţi pe care n-am folosit-o niciodată şi
pe care am putea s-o transformăm în studio pentru tine.
Ideea de a pleca din Oregon, departe de restul trupei, de toată
povestea aia, un început nou, o casă plină de ferestre şi de lumină,
un viitor alături de Bryn, părea, în momentele alea, foarte potrivită.
Aşadar, aşa am devenit jumătatea unui cuplu format din
celebrităţi. Acum, mi se fac fotografii cu Bryn când facem lucruri
banale, ca de exemplu, când bem cafea la Starbucks sau când ne
plimbăm prin Runyon Canyon. Ar trebui să fiu fericit. Ar trebui să
fiu recunoscător, dar problema este că nu pot scăpa niciodată de
sentimentul că faima mea nu mi se datorează mie, ci lor. Collateral
Damage a fost scris cu sângele Miei pe mâini şi ăsta a fost discul care
m-a lansat. Iar când am devenit într-adevăr celebru, s-a întâmplat
fiindcă eram cu Bryn, aşa că avea mai puţin de-a face cu muzica pe
care o compuneam, şi mai degrabă cu fata cu care eram. Iar fata e
minunată. Orice tip ar ucide să fie cu ea şi ar fi mândru s-o lase
gravidă.
Însă, chiar şi la început, când eram în etapa nu-mă-pot-sătura-de-
tine, exista un fel de perete invizibil între noi. Iniţial, am încercat să
îl dobor, dar era nevoie de prea mult efort chiar şi doar pentru nişte
crăpături. Apoi, am obosit să tot încerc. După aceea, mi-am găsit o
justificare. Aşa sunt relaţiile între adulţi, aşa e dragostea odată ce ai
căpătat câteva cicatrice de luptă.
Poate din cauza asta nu-mi pot da voie să mă bucur de ce avem.
Din cauza asta, în toiul nopţii, când nu pot dormi, ies afară ca să
ascult clipocitul filtrului de la piscină, gândindu-mă obsesiv la
chestiile care mă scot din sărite la Bryn. Chiar în timp ce fac asta
sunt conştient că sunt nişte chestii minore – felul în care doarme cu
telefonul BlackBerry lângă pernă, felul în care face exerciţii fizice ore
întregi şi îşi analizează fiecare chestie pe care o mănâncă, felul în
66
care refuză să se abată de la un plan sau de la un program. Ştiu că
sunt o grămadă de lucruri bune care să le compenseze pe cele rele. E
generoasă ca un magnat şi loială ca un câine.
Ştiu că nu e uşor să trăieşti cu mine. Bryn îmi spune că sunt
retras, evaziv, rece. Mă acuză – în funcţie de starea sa – că sunt gelos
pe cariera ei, că sunt cu ea întâmplător, că o înşel. Nu este adevărat.
Nu m-am atins de nicio fană de când suntem împreună; nu mi-am
dorit asta. Întotdeauna îi spun că o parte a problemei este că abia
dacă ne aflăm în acelaşi loc vreodată. Dacă eu nu înregistrez sau nu
sunt în turneu, atunci Bryn e la filmări sau la vreunul dintre
chefurile ei nesfârşite cu presa. Ceea ce nu îi spun este că nu îmi pot
imagina cum ar fi să fim împreună mai mult timp, fiindcă nu e ca şi
cum totul e minunat când suntem în aceeaşi încăpere.
Uneori, după ce bea câteva pahare de vin, Bryn susţine că Mia e
între noi.
— De ce nu te întorci la stafia ta? mă întreabă. M-am săturat să
tot concurez cu ea.
— Nimeni nu poate concura cu tine, îi răspund, sărutând-o pe
frunte.
Şi nu mint. Nimeni nu poate concura cu Bryn. Apoi îi spun că nu
e vorba despre Mia; şi despre nicio altă fată. Bryn şi cu mine trăim
într-o bulă, sub lumina unui reflector, într-o oală sub presiune. Ar fi
dificil pentru orice cuplu.
Cred însă că ştim amândoi că mint. Şi adevărul este că nu pot
evita stafia Miei. Eu şi cu Bryn nici măcar n-am fi împreună dacă n-
ar fi fost ea. În felul ăsta ciudat, incestuos, al sorţii, Mia face parte
din povestea noastră, iar noi ne aflăm printre cioburile situaţiei pe
care ea a lăsat-o în urmă.

67
OPT

Hainele le-am împachetat, să le dau la săraci,


Mi-am luat rămas bun din vârful dealului,
Casa e goală, mobila am vândut-o,
În curând mirosul tău se va transforma în mucegai
Nu ştiu de ce mă obosesc să sun, nu răspunde nimeni.
Nu ştiu de ce mă obosesc să cânt, nu ascultă nimeni.
„DISCONNECT”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 10

Aţi auzit vreodată povestea despre câinele ăla care şi-a petrecut
întreaga viaţă alergând după maşini şi care, într-un final, a prins
una şi habar nu a avut ce să facă cu ea?
Eu sunt câinele ăla.
Iată-mă, singur cu Mia Hall, momentul la care visez de mai bine
de trei ani, iar acum e ceva de genul: aşa, şi?
Am ajuns la restaurantul spre care se pare că se îndrepta ea, un
loc oarecare, departe, în partea de vest a oraşului.
— Are parcare, îmi spune Mia când ajungem.
— Îhm, e tot ce-mi trece prin minte să răspund.
— N-am mai văzut niciodată un restaurant din Manhattan cu
parcare, tocmai din cauza asta m-am oprit prima oară aici. Apoi am
observat că toţi taximetriştii mănâncă aici, şi, de obicei, taximetriştii
sunt un barometru excelent al mâncării de calitate, apoi n-am mai
fost sigură de asta, fiindcă există o parcare, iar parcarea gratuită e
mult mai folositoare decât o mâncare bună şi ieftină.
Mia trăncăneşte, iar eu mă întreb: Chiar vorbim despre parcare?
Când niciunul dintre noi, din câte ştiu, nu are maşină. Mă loveşte iar
gândul că nu mai ştiu nimic despre ea, nici măcar cel mai mic
detaliu.

68
Ospătarul ne conduce spre un separeu, iar Mia se strâmbă dintr-
odată.
— Nu trebuia să te aduc aici. Probabil nu mai mănânci în locuri
de genul ăsta.
De fapt, are dreptate, nu fiindcă prefer restaurantele întunecate,
scumpe, exclusiviste, ci pentru că alea sunt cele în care sunt dus şi
cele în care, în general, sunt lăsat în pace. Locul ăsta e însă plin de
newyorkezi şi şoferi de taxi cărunţi; nu e nimeni care ar putea să mă
recunoască.
— Nu, locul ăsta e ok, îi spun.
Ne aşezăm într-un separeu de la fereastră, lângă multlăudata
parcare. Două secunde mai târziu, un tip scund, îndesat şi păros,
apare lângă noi.
— Maestro, îi spune Miei. Nu ne-am mai văzut demult.
— Bună, Stavros.
Bărbatul ne pune pe masă meniurile şi se răsuceşte către mine,
ridicând o sprânceană stufoasă.
— Deci, ţi-ai adus în sfârşit iubitul, să îl cunoaştem şi noi!
Mia se înroşeşte şi, deşi e ceva jignitor în faptul că e atât de jenată
că e etichetată drept iubita mea, e liniştitor să o văd roşind. Fata asta
stânjenită seamănă mult cu persoana pe care o ştiam, genul care nu
ar fi şuşotit niciodată la telefon.
— E un vechi prieten, spune Mia.
Un vechi prieten? Asta e o retrogradare sau o promovare?
— Un vechi prieten, zici? N-ai mai venit cu nimeni aici. O fată
drăguţă şi talentată ca tine! Euphemia! zbiară Stavros. Vino încoace.
Maestra are un flăcău!
Faţa Miei s-a făcut practic violet. Când îşi ridica privirea, rosteşte:
— Soţia.
Din bucătărie apare echivalentul feminin al lui Stavros, o femeie
scundă, pătrăţoasă, cu faţa acoperită de machiaj, din care jumătate
se pare că i s-a topit pe gâtul guşat. Îşi şterge mâinile de şorţul alb şi
unsuros şi îi zâmbeşte Miei, arătându-şi un dinte din aur.
69
— Ştiam eu! exclamă. Ştiam eu că ai un iubit pe care îl ascunzi. O
fată atât de drăguţă ca tine! Acum înţeleg de ce nu vrei să te
întâlneşti cu Georgie al meu.
Mia strânge din buze şi îşi ridică sprâncenele spre mine; îi aruncă
Euphemiei un zâmbet fals, vinovat. M-ai prins.
— Haide, lasă-i în pace! exclamă Stavros, lovindu-şi soţia peste
şold şi strecurându-se în faţa ei.
— Maestro, ca de obicei?
Mia încuviinţează.
— Şi iubitul tău?
Mia se face mica, iar tăcerea de la masă se prelungeşte precum
pauzele acelea cu timpi morţi pe care le auzi câteodată la posturile
studenţeşti de radio.
— Aş vrea un burger, cartofi prăjiţi şi o bere, spun, în cele din
urmă.
— Minunat! exclamă Stavros, bătând din palme de parcă tocmai
i-aş fi oferit leacul pentru cancer. Cheeseburger Deluxe. Cu
garnitură de inele de ceapă. Flăcăul tău e prea slab. Şi tu la fel.
— N-o să aveţi niciodată copii sănătoşi dacă nu puneţi nişte carne
pe oase, adaugă Euphemia.
Mia îşi leagănă capul între palme de parcă ar vrea, efectiv, să
dispară. După ce pleacă cei doi, îşi ridică privirea.
— Doamne, a fost pur şi simplu jenant. E clar că nu te-au
recunoscut.
— Dar au ştiut cine eşti tu. Nu aş fi zis că-s amatori de muzică
clasică.
Apoi, mă uit la blugii mei, la tricoul meu negru şi la tenişii mei
uzaţi. Cândva, am fost şi eu fan al muzicii clasice, aşa că n-ai de
unde să ştii.
Mia râde.
— O, nu sunt. Euphemia mă ştie de când cântam la metrou.
— Ai cântat la metrou pentru bani? Ai trecut prin vremuri atât de
grele?
70
Apoi, îmi dau seama de ceea ce tocmai am spus şi vreau să dau
înapoi. Nu întrebi pe cineva ca Mia dacă vremurile sunt grele, chiar
dacă ştiam că, din punct de vedere financiar, nu fuseseră aşa. Denny
încheiase o poliţă de asigurare de viaţă suplimentară pe lângă cea
pe care o avea prin sindicatul profesorilor şi o lăsase pe Mia cu o
situaţie destul de bună, deşi nimeni n-a ştiut imediat de a doua
poliţă. A fost unul dintre motivele pentru care, după accident,
câţiva dintre muzicienii din oraş au participat la o serie de concerte
de binefacere şi au strâns aproape 5000 de dolari pentru plata
cursurilor Miei la Juilliard. Efuziunea asta i-a mişcat pe bunicii ei şi
pe mine, dar a înfuriat-o pe Mia. A refuzat să primească donaţia,
numind-o „bani pătaţi de sânge”, iar când bunicul ei i-a sugerat că
acceptarea generozităţii altor oameni e în sine un act de
generozitate, care i-ar putea ajuta pe oamenii din comunitate să se
simtă mai bine, a spus, în bătaie de joc, că nu e treaba ei să îi facă pe
alţii să se simtă mai bine.
Dar Mia nu face altceva decât să zâmbească.
— A fost nemaipomenit. Şi surprinzător de avantajos. Euphemia
m-a văzut, iar când am venit aici să mănânc şi-a amintit de mine din
staţia Columbus Circle. M-a informat cu mândrie că îmi pusese un
dolar întreg în cutie.
Îi sună telefonul. Ne oprim amândoi şi ascultăm sunetul metalic.
Beethoven se aude la nesfârşit.
— Ai de gând să răspunzi? o întreb.
Neagă, părând uşor vinovată. Nici nu se opreşte bine din sunat,
că o ia de la capăt.
— Eşti populară în seara asta.
— Nu atât populară, cât mai degrabă am dat de necaz. Trebuia să
merg la o cină după concert. Cu o grămadă de ştabi. Agenţi.
Sponsori. Sunt sigură că mă sună fie vreun profesor de la Juilliard,
fie cineva de la Young Concert Artists sau managerul meu, ca să
ţipe la mine.
— Sau Ernesto? întreb cu cea mai mare uşurinţă posibilă. Fiindcă
71
Stavros şi Euphemia s-ar putea să ştie ceva despre faptul că Mia are
un iubit simandicos – unul pe care nu-l târăşte prin restaurante
greceşti. Doar că acela nu sunt eu. Mia pare din nou stânjenită.
— Posibil.
— Dacă trebuie să vorbeşti cu oameni sau, mă rog, să participi la
anumite chestii, nu vreau să-ţi stau în cale.
— Nu. Ar trebui să îl închid.
Bagă mâna în poşetă şi îşi închide telefonul.
Stavros vine cu o cafea cu gheaţă pentru Mia şi cu un Budweiser
pentru mine, lăsând în urma lui o nouă tăcere penibilă.
— Deci, încep eu.
— Deci, repetă Mia.
— Deci, eşti client obişnuit aici. Aici vii de obicei?
— Vin pentru plăcinta cu spanac şi pentru conversaţie. E aproape
de campus, aşa că obişnuiam să vin foarte des aici.
Obişnuiai? Cam pentru a douăzecea oară în seara asta, fac calcule.
Au trecut trei ani de când Mia a plecat la Juilliard. Asta ar însemna
că în toamna asta e în ultimul an. Totuşi, cântă la Carnegie Hall?
Are impresar? Dintr-odată, îmi doresc să fi fost mai atent la articolul
ăla.
— De ce nu mai vii?
Frustrarea mea răsună în freamătul localului. Chipul Miei devine
atent, iar la baza nasului îi apare un mic rid de nelinişte.
— Poftim? întreabă repede.
— Nu eşti încă la şcoală?
— Ah, asta, spune, iar uşurarea îi netezeşte fruntea. Trebuia să îţi
explic înainte. Am absolvit în primăvară. Juilliard are opţiunea de
trei ani pentru…
— Virtuozi. Vreau să sune ca un compliment, dar enervarea mea
pentru faptul că nu i-am luat-o înainte Miei Hall – în ceea ce
priveşte statisticile, cariera – face să sune aspru.
— Studenţii talentaţi, mă corectează Mia, aproape cerându-şi
scuze. Am absolvit mai devreme ca să pot începe să merg în turnee
72
mai curând. Acum, de fapt. Totul începe acum.
— Aha.
Stăm acolo, într-o tăcere penibilă, până când soseşte Stavros cu
mâncarea. Nu crezusem că îmi era foame când comandasem, dar,
de îndată ce simt mirosul burgerului, stomacul începe să-mi
chiorăie. Îmi dau seama că n-am mâncat decât doi hotdogi astăzi.
Stavros pune în faţa Miei o grămadă de farfurii, o salată, o plăcintă
cu spanac, cartofi prăjiţi, budincă de orez.
— Asta mănânci tu de obicei? o întreb.
— Ţi-am spus. N-am mâncat de două zile. Şi ştii cât de mult pot
să bag în mine. Sau, mă rog, ştiai…
— Dacă aveţi nevoie de ceva, Maestro, strigaţi.
— Mersi, Stavros.
După ce pleacă, petrecem amândoi câteva minute înecându-ne
cartofii prăjiţi şi discuţia în ketchup.
— Deci, încep eu.
— Deci, repetă. Apoi: Ce mai fac ceilalţi? Restul trupei?
— Bine.
— Unde sunt în seara asta?
— În Londra sau pe drum.
Mia îşi înclină capul într-o parte.
— Parcă ziceai că pleci mâine.
— Da, mă rog, eu am avut de rezolvat nişte treburi. Chestii de
logistică. Aşa că mai stau o zi aici.
— Ce noroc.
— Poftim?
— Adică… o situaţie favorabilă, fiindcă altfel nu am fi dat unul
peste celălalt.
Mă uit la ea. Vorbeşte serios? Acum zece minute arăta de parcă o
păştea infarctul la simpla posibilitate de a fi iubita mea, iar acum
spune că e un noroc că am urmărit-o în seara asta. Sau poate e doar
porţia de pălăvrăgeală politicoasă a serii?
— Şi, ce mai face Liz? E în continuare cu Sarah?
73
Ah, e pauza de banalităţi.
— O, da, sunt din ce în ce mai apropiate. Vor să se căsătorească şi
au o ditamai dezbaterea dacă să o facă într-un stat unde e legal, cum
ar fi Iowa, sau să aştepte să se legalizeze în Oregon. Atâtea
probleme, doar ca să-şi pună pirostriile.
Dau din cap, neîncrezător.
— Ce, tu nu vrei să te căsătoreşti? mă întreabă, cu o uşoară
provocare în voce.
E destul de greu să îi susţin privirea, dar mă forţez.
— Niciodată, îi spun.
— Ah, spune, aproape uşurată.
Nu intra în panică, Mia. Nu aveam de gând să te cer.
— Şi tu? Tot în Oregon? mă întreabă.
— Nu. Acum sunt în L.A.
— Încă un refugiat al ploii, care fuge spre sud.
— Da, ceva de genul ăsta.
N-are sens să îi spun că s-a ofilit repede noutatea posibilităţii de a
cina afară în luna februarie şi că acum lipsa anotimpurilor mi se
pare total greşită. Eu sunt cam opusul acelor persoane care simt
nevoia să stea sub lămpi cu ultraviolete în întunericul iernii. În
mijlocul non-iernii însorite din L.A, eu trebuie să stau într-o
cămăruţă întunecată ca să mă simt bine.
— I-am mutat şi pe ai mei. Căldura e mai bună pentru artrita
tatălui meu.
— Da, şi artrita lui bunică-miu e destul de gravă. La şold.
Artrită? Zici că suntem într-o scrisoare de Crăciun: Billy şi-a
încheiat lecţiile de înot, iar Todd a lăsat-o gravidă pe iubita lui şi mătuşica
Louise şi-a scos monturile.
— O, nasol, zic.
— Îl ştii cum e. Face pe indiferentul, dar, de fapt, el şi bunica se
pregătesc pentru o grămadă de călătorii, ca să mă viziteze când sunt
în turneu; şi-au luat paşapoarte noi. Bunica şi-a găsit chiar un
student la horticultură care să aibă grijă de orhideele ei când e
74
plecată.
— Ce mai fac orhideele bunicii tale? o întreb.
Excelent. Am trecut la flori acum.
— Câştigă premii în continuare, deci cred că sunt bine.
Mia coboară privirea.
— Nu i-am mai văzut sera de ceva vreme. Nu am mai fost acolo
de când am venit aici.
Sunt surprins de asta şi, în acelaşi timp, nu sunt. E ca şi cum aş fi
ştiut deja, deşi credeam că, odată ce voi pleca din oraş, Mia s-ar
putea să se întoarcă. Încă o dată, mi-am supraestimat importanţa.
— Ar trebui să treci pe la ei într-o zi, îmi spune. S-ar bucura
foarte tare să aibă veşti de la tine, să afle cât de bine îţi e.
— Cât de bine îmi e?
Când mă uit la ea, mă priveşte de sub o cascadă de păr, dând din
cap uimită.
— Da, Adam, cât de minunat o duci. Adică, vreau să zic că ai
reuşit. Eşti vedetă rock! Vedetă rock.
Cuvintele astea sunt atât de mult praf în ochi, încât e imposibil să
găseşti o persoană adevărată în spatele lor. Dar, într-adevăr, sunt
vedetă rock. Am contul bancar al unei vedete rock, discurile de
platină ale unei vedete rock şi iubita unei vedete rock. Dar urăsc al
dracului termenul ăsta, iar când o aud pe Mia etichetându-mă aşa,
mi se ridică dezgustul la un nou nivel.
— Ai vreo fotografie cu restul trupei? mă întreabă. Pe telefon sau
ceva?
— Da, poze. Am o tonă în telefon, dar e la hotel.
Minciună sfruntată, dar ea n-o să ştie niciodată. Dacă vrea poze,
pot să îi cumpăr, pur şi simplu, un număr din Spin de la chioşcul
din colţ.
— Eu am câteva fotografii. Ale mele sunt de fapt imprimate,
fiindcă telefonul meu e antic. Cred că am câteva cu bunica şi
bunicul şi, ah, una minunată cu Henry şi Willow. Şi-au adus copiii
să mă viziteze la Festivalul Marlboro vara trecută, îmi spune.
75
Beatrix, sau Trixie cum îi spun ei, îţi aminteşti de fetiţa lor? Are cinci
ani acum. Mai au un copil, un băieţel, Theo, botezat după Teddy.
Când a rostit numele lui Teddy, mi s-a strâns stomacul. Când îţi
analizezi sentimentele, nu ştii niciodată cu adevărat cum te va afecta
absenţa unei persoane mai mult decât a alteia. I-am iubit pe părinţii
Miei, dar, cumva, am reuşit să le accept moartea. Au plecat prea
devreme, dar în ordinea firească – părintele înaintea copilului –
deşi, probabil, nu şi din perspectiva bunicilor Miei. Totuşi, într-un
fel, tot nu mă pot obişnui cu gândul că Teddy va avea pentru
totdeauna opt ani. Cu fiecare an în care îmbătrânesc, mă gândesc ce
vârstă ar fi avut Teddy. Acum ar fi avut aproape 12 ani şi îl văd în
faţa plină de coşuri a fiecărui adolescent care vine la spectacolele
noastre sau ne imploră pentru un autograf.
Nu i-am spus niciodată Miei, pe vremea când eram împreună, cât
de tare m-a afectat pierderea lui Teddy, aşa că n-am de gând să îi
spun acum. Mi-am pierdut dreptul de a discuta despre astfel de
lucruri. Am abandonat – sau am fost eliminat – de pe locul meu de
la masa familiei Hall.
— Am făcut fotografia vara trecută, aşa că e un pic cam veche,
dar îţi poţi face o idee despre cum arată toţi.
— A, nu e nevoie.
Dar Mia deja scotoceşte prin geantă.
— Henry arată la fel, ca un copil prea mare. Unde mi-e
portofelul?
Îşi pune geanta pe masă.
— Nu vreau să-ţi văd fotografiile!
Vocea îmi sună la fel de tăios ca gheaţa care se crapă şi la fel de
tare ca mustrarea unui părinte.
Mia se opreşte din căutat.
— Ah. Ok.
Arată de parcă ar fi fost pedepsită, pusă la punct. Trage
fermoarul genţii şi dă să o pună înapoi pe banchetă, însă îmi
răstoarnă sticla de bere. Începe să smulgă înnebunită şerveţele din
76
suport ca să şteargă berea, de parcă ar fi acid de baterie care curge
pe masă.
— Fir-ar să fie! exclamă.
— Nu-i nimic.
— Ba e. Am făcut ditamai mizeria, spune Mia, cu sufletul la gură.
— Ai luat grosul. Cheamă-ţi amicul şi o să şteargă el restul.
Continuă să cureţe ca o nebună până când goleşte suportul de
şerveţele, folosind toate produsele uscate din hârtie aflate în
apropiere. Adună şerveţelele îmbibate şi am impresia că are de
gând să cureţe masa cu mâinile goale, iar eu privesc toată scena
uşor perplex, până când Mia rămâne fără energie. Apoi, se uită la
mine cu ochii ăia ai ei.
— Îmi pare rău.
Ştiu că ar trebui să spun că nu-i nimic, că nu e mare lucru, că nici
măcar nu a vărsat bere pe mine. Dar dintr-odată nu mai sunt sigur
că vorbim despre bere, iar dacă nu vorbim despre asta, dacă Mia
lansează nişte scuze mascate…
Pentru ce îţi pare rău, Mia?
Chiar dacă m-aş putea hotărî să întreb asta – ceea ce nu pot face –
ea sare din separeu şi aleargă spre baie ca să se cureţe de bere, de
parcă ar fi Lady Macbeth.
Lipseşte o vreme şi, cât aştept, confuzia pe care a lăsat-o la masă
îşi face drum în adâncul fiinţei mele. Mi-am imaginat o mulţime de
scenarii în ultimii trei ani. Majoritatea dintre ele sunt versiuni ale
faptului că toate astea sunt un fel de greşeală imensă, o neînţelegere
uriaşă. O grămadă dintre fanteziile mele o implică pe Mia cerându-
mi iertare în genunchi. Cerându-şi scuze că mi-a răspuns la
dragoste cu cruzimea tăcerii ei. Că s-a purtat ca şi cum doi ani din
viaţa ei – acei doi ani din viaţa noastră – nu înseamnă nimic.
Întotdeauna mă opresc însă brusc din iluzia că îşi cere iertare
pentru că a plecat, deşi, chiar dacă nu-şi dă seama, tocmai a făcut
ceea ce i-am spus că ar putea face.

77
NOUĂ

Au existat semne. Poate mai multe decât mi-am dat seama, chiar
şi după chestia asta. Dar le-am ratat pe toate. Poate fiindcă nu le
căutam. Eram prea ocupat să privesc peste umăr la văpaia prin care
tocmai trecusem, ca să acord prea multă atenţie stâncii de trei sute
de metri care se ivea în faţa mea.
În toamna aceea, când Mia s-a hotărât să plece la Juilliard, şi
când, pe la sfârşitul primăverii, a devenit clar că va fi în stare să facă
asta, am spus că voi merge cu ea la New York. Mi-a aruncat privirea
aceea: nici gând.
— Nu s-a pus problema astfel înainte, mi-a zis, aşa că de ce s-ar
pune acum?
Pentru că înainte erai un om întreg; dar acum nu mai ai splină. Nici
părinţi. Fiindcă s-ar putea ca New Yorkul să te înghită de vie, am gândit.
Nu am spus nimic.
— E timpul să ne vedem amândoi de vieţile noastre, a continuat.
Înainte, mergeam la facultate la fără frecvenţa, dar după accident
am încetat să mă mai duc, iar acum aveam un semestru incomplet.
Nici Mia nu se întorsese la şcoală. Pierduse mult, iar acum lucra cu
un meditator ca să-şi termine orele din ultimul an, astfel încât să
poată absolvi şi să plece la Juilliard la timp. Era mai mult o chestie
făcută din inerţie. Profesorii ar fi trecut-o chiar dacă nu şi-ar fi făcut
temele.
— Cum rămâne cu trupa? mă întreabă. Ştiu că te aşteaptă cu toţii.
Şi asta e adevărat. Chiar înainte de accident înregistraserăm un
album cu acelaşi nume ca al formaţiei, la Smiling Simon, o casă de
discuri independentă din Seattle. Albumul fusese lansat la începutul
verii şi, chiar dacă nu am mers în turneu ca să îl promovăm, CD-ul
s-a vândut excelent, cu tone de difuzări la posturile studenţeşti de
radio. Ca rezultat, case importante de discuri dădeau târcoale trupei

78
Shooting Star, toate interesate să semneze un contract cu formaţia
care exista doar teoretic.
— Biata ta chitară practic moare de cât de neglijată este, mi-a
spus, zâmbind.
N-o mai scosesem din husă de la concertul nostru anulat din
deschiderea formaţiei Bikini.
Aşadar, am fost de acord cu relaţia la distanţă. Pe de o parte,
fiindcă nu mă puteam certa cu Mia. Şi, pe de altă parte, pentru că nu
voiam cu adevărat să renunţ la Shooting Star. De asemenea, eram
cam arogant în privinţa distanţei. Adică, înainte îmi făceam griji
despre cum ne va afecta faptul că suntem pe continente diferite. Dar
acum? Ce rahat ne-ar putea face patru mii de kilometri? În plus,
Kim acceptase un loc la NYU, la câţiva kilometri de Juilliard. Avea
să stea cu ochii pe Mia.
Numai că, după aceea, Kim a făcut o modificare în ultimul
moment şi a ales Brandeis, din Boston. Am fost furios. După
accident, vorbeam adesea despre progresul Miei şi le transmiteam
informaţii bunicilor ei. Păstram secrete discuţiile astea, ştiind că Mia
ne-ar fi omorât dacă i-ar fi trecut prin cap că punem ceva la cale.
Totuşi, Kim şi cu mine eram un fel de co-căpitani ai echipei Mia.
Dacă nu mă puteam muta cu ea la New York, îi lăsasem lui Kim
responsabilitatea de a sta aproape de ea.
Am fiert din cauza asta o vreme, până într-o noapte fierbinte de
iulie, cam cu o lună înainte ca ea şi Mia să plece. Kim venise la
bunicii Miei, să se uite cu noi la filme pe DVD. Mia se culcase
devreme, aşa că eram doar noi doi, urmărind finalul unui film străin
pretenţios. Kim tot încerca să vorbească despre Mia, despre cât de
bine se simţea, trăncănind peste film ca un papagal zgomotos. În
cele din urmă, i-am spus să tacă. A mijit ochii şi a început să-şi
adune lucrurile.
— Ştiu de ce eşti supărat şi nu e vorba de filmul ăsta penibil, aşa
că de ce nu ţipi la mine, ca să termini odată cu asta? m-a întrebat.
Apoi, a izbucnit în plâns. Nu o mai văzusem niciodată pe Kim
79
plângând aşa, din tot sufletul, nici măcar la înmormântare, aşa că
imediat m-am simţit ca dracu’, mi-am cerut scuze şi am îmbrăţişat-o
oarecum penibil.
După ce s-a oprit din smiorcăit, şi-a şters ochii şi mi-a explicat că
Mia o convinsese să aleagă Brandeis.
— Adică, acolo vreau să merg cu adevărat. După atâta timp
petrecut în Oregonul ăsta plin de creştini, chiar voiam să merg la o
şcoală evreiască; era ok şi NYU, iar New Yorkul e plin de evrei. Dar
ea a fost vehementă în privinţa asta. A spus că „s-a săturat să fie
dădăcită”. Astea au fost cuvintele ei. A jurat că, dacă merg la NYU,
va şti că fac asta din cauză că noi doi am pus la cale să stau cu ochii
pe ea. Mi-a zis că o rupe cu mine. I-am spus că nu o cred, dar avea o
privire pe care n-am mai văzut-o vreodată. Vorbea serios, aşa că am
făcut-o. Ai idee câte sfori a trebuit să trag ca să îmi recapăt locul atât
de târziu? Plus că am pierdut taxa de şcolarizare de la NYU. Dar,
mă rog, a făcut-o fericita pe Mia şi nu prea multe chestii reuşesc să
facă asta în ultima vreme, a spus Kim, zâmbind cu amărăciune.
— Aşa că nu îmi dau seama de ce mă simt atât de oribil.
Vinovăţia, cred. Obstacolul religios. Apoi, a început din nou să
plângă destul de zgomotos. Cred că aveam degetele în urechi.
Când a venit în cele din urmă sfârşitul, a fost liniştit. Mia a plecat
la New York. Eu m-am mutat înapoi în House of Rock. M-am întors
la şcoală. Nu s-a terminat lumea. În primele câteva săptămâni, ne
scriam lungi e-mailuri. Ale ei erau numai despre New York, despre
cursuri, despre muzică şi şcoală. Ale mele erau numai despre
întâlnirile cu producătorii muzicali. Liz programase pentru noi o
grămadă de concerte în preajma Zilei Recunoştinţei – şi aveam de
repetat serios înainte de asta, având în vedere că eu nu mai ţinusem
o chitară în mână de luni de zile – dar, la insistenţa lui Mike, ne-am
ocupat mai întâi de afaceri. Am călătorit în Seattle şi în L.A.,
întâlnindu-ne cu directorii caselor de discuri. Nişte tipi de la
departamentul A&R de la New York au venit în Oregon să ne vadă.
I-am spus Miei despre promisiunile pe care ni le făcuseră, cum
80
fiecare dintre ei spusese că ne vor perfecţiona sunetul, că ne vor
lansa şi că vom deveni celebri. Noi, toţi cei din trupă, am încercat să
ne controlăm, dar era greu să nu pui botul la praful lor de stele.
De asemenea, vorbeam cu Mia la telefon în fiecare seară, înainte
să se culce. De obicei, era destul de istovită, aşa că discuţiile erau
scurte; o şansă să ne auzim vocea unul celuilalt şi să ne spunem Te
iubesc în timp real.
Într-o noapte, cam în a treia săptămână din semestru, am
întârziat puţin cu apelul, fiindcă ne-am întâlnit cu unul dintre
reporterii A&R la cină, la Le Pigeon în Portland, şi totul s-a decalat
un pic. Când am sunat şi a intrat căsuţa vocală, m-am gândit că se
culcase deja.
A doua zi, nu am primit niciun e-mail de la ea. I-am trimis sms:
„Îmi pare rău pentru că am întârziat. Eşti supărată pe mine?” „Nu,”
mi-a răspuns imediat la mesaj. Şi am fost uşurat.
În seara aceea am sunat la timp, iar apelul a intrat direct în căsuţa
vocală. A doua zi, mesajul Miei a cuprins două propoziţii scurte,
ceva legat de orchestră, că treburile devin foarte intense. Aşa că mi
s-a părut plauzibil. Lucrurile începeau să se lege. La urma urmei,
era la Juilliard. Violoncelul ei nu avea WiFi. Şi era vorba de Mia, fata
despre care se ştia că exersează opt ore pe zi.
Apoi, am început să sun la ore diferite: mă trezeam devreme, ca
să o prind înainte de cursuri, o sunam seara, la ora cinei. Continua
să îmi răspundă căsuţa vocală şi nu mă suna niciodată înapoi. Nici
la mesaje nu îmi răspundea. Primeam e-mailuri în continuare, dar
nu în fiecare zi, şi chiar dacă ale mele erau pline de întrebări din ce
în ce mai disperate – „De ce nu răspunzi la telefon?” „L-ai pierdut?
Eşti ok?” – răspunsurile ei erau superficiale. Susţinea că era ocupată.
M-am hotărât să merg în vizită la bunicii ei. Într-un fel, am locuit
cu ei cinci luni când Mia era în recuperare, şi le promisesem să îi
vizitez des, dar nu mă ţinusem de cuvânt. Mi s-a părut dificil să mă
aflu în casa aia veche şi rece, cu galeria foto a stafiilor – un portret
de nuntă cu Denny şi Kat, o fotografie tulburătoare cu Mia la
81
doisprezece ani, citindu-i lui Teddy, care stătea în poala ei, – fără
Mia lângă mine. Dar, pentru că ea îmi dădea din ce în ce mai puţine
semne, aveam nevoie de răspunsuri.
Prima oară când am mers în toamna aceea, bunica Miei mi-a
vorbit întruna despre starea grădinii, apoi s-a dus în sera ei,
lăsându-mă în bucătărie cu bunicul. A făcut un ibric de cafea tare.
Nu ne-am spus prea multe, aşa că tot ce se auzea era trosnetul
focului din sobă. Pur şi simplu mă privea, în felul acela tăcut şi trist,
care mă făcea, în mod inexplicabil, să vreau să îngenunchez la
piciorul scaunului său şi să-mi odihnesc capul în poala lui.
M-am mai întors de câteva ori, chiar şi după ce Mia a încheiat
orice legătură cu mine, şi întotdeauna a fost aşa. Mă simţeam destul
de prost că mă prefăceam că am venit să îi văd, când de fapt speram
la nişte veşti, la nişte explicaţii. Nu, ceea ce speram cu adevărat era
să nu fiu eu cel lăsat pe dinafară. Voiam să îmi spună: „Mia nu ne
mai sună. Cu tine mai ţine legătura?” Bineînţeles, asta nu s-a
întâmplat niciodată, fiindcă aşa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată.
Problema era că nu aveam nevoie de o confirmare de la bunicii
Miei. Am ştiut că pentru mine era sfârşitul din a doua seară în care
mi-a intrat căsuţa vocală.
Nu fusesem eu cel care îi spusese asta? Nu stătusem deasupra
trupului ei şi îi promisesem că voi face orice, numai să rămână în
viaţă, chiar şi dacă asta ar fi însemnat să renunţ la ea? Faptul că era
în comă când spusesem asta, că nu se trezise de trei zile, că niciunul
dintre noi nu menţionase ce spusesem – toate păreau aproape
irelevante. M-am învinuit pentru asta.
Ceea ce nu înţeleg e cum a făcut-o. Nu am părăsit niciodată o fată
cu atâta cruzime. Chiar şi pe vremea când făceam chestia asta cu
fanele, întotdeauna o conduceam pe fata zilei afară din camera mea
de hotel sau din limuzină sau… mă rog, oferindu-i un sărut platonic
pe obraz şi spunând un „Mulţumesc, a fost foarte distractiv”, sau
ceva cu o notă similară de finalitate. Şi era vorba despre o fană. Eu
şi cu Mia fuseserăm împreună mai bine de doi ani şi da, era o
82
poveste de dragoste din liceu, dar era genul de poveste despre care
credeam că încercăm încă să găsim o modalitate de a o face veşnică,
genul care ar fi fost veşnică, eram destul de convins, dacă ne-am fi
întâlnit cinci ani mai târziu şi ea nu ar fi fost o minune a
violoncelului, iar eu nu aş fi fost într-o trupă în plină ascensiune –
sau dacă vieţile noastre nu ar fi fost despărţite de tot ce se petrecuse.
Am ajuns să îmi dau seama că e o diferenţă uriaşă între a şti că s-
a întâmplat ceva, chiar dacă ştii şi de ce s-a întâmplat, şi a crede
asta. Pentru că, atunci când a încheiat orice legătură cu mine, am
ştiut ce s-a întâmplat, dar mi-a luat mult, mult timp să cred asta.
Câteodată, tot nu îmi vine să cred.

83
ZECE

Butoiul pistolului se învârte: unu, doi, trei


Ea îmi spune că trebuie să aleg: între tine şi mine
Metal la tâmplă, explozia e asurzitoare.
Linge sângele care mă acoperă,
Ea e ultima care rămâne în picioare.
„ROULETTE”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 11

După ce plecăm din restaurant, încep să devin agitat. Fiindcă am


dat unul peste celălalt. Am făcut ceea ce era politicos şi am stat să
povestim, aşa că ce ne-a mai rămas în afară de a ne lua rămas bun?
Dar eu nu sunt pregătit pentru asta. Sunt destul de sigur că nu va
mai exista alt post-scriptum cu Mia şi că va trebui să trăiesc din
cenuşa serii ăsteia pentru tot restul vieţii, aşa că mi-ar plăcea să mă
aleg cu un pic mai mult din asta, decât cu parcări, artrită şi scuze
ratate.
De aceea, fiecare clădire pe lângă care trecem, fără ca Mia să
cheme un taxi şi fără să inventeze scuze pentru a spune noapte
bună, îmi pare o amânare a execuţiei. Aproape că aud cuvântul
răsunând pe străzile oraşului, pe trotuar, în sunetul paşilor mei.
Ne îndreptăm în tăcere spre o porţiune mai liniştită şi mult mai
murdară a bulevardului Ninth Avenue. Sub un pasaj umed, într-un
cort, vedem un grup de oameni fără adăpost. Unul ne cere nişte
mărunţiş. Îi arunc 10 cenţi. Pe lângă noi, trece un autobuz suflând
un nor pe ţeava de eşapament. Mia îmi face semn să mă uit peste
stradă.
— Aici e terminalul de autobuze al Autorităţii Portuare, îmi
spune.
Încuviinţez, fără să fiu sigur dacă vom discuta despre staţii de

84
autobuz cu aceeaşi cantitate de detalii cum o făcuserăm cu parcările
sau dacă are de gând să îmi facă vânt.
— E o pistă de bowling înăuntru, îmi spune.
— În staţia de autobuz?
— Ce nebunie, nu-i aşa? exclamă Mia, dintr-odată vioaie. Nici
mie nu mi-a venit să cred când am descoperit-o. Veneam acasă
noaptea târziu după ce o vizitasem pe Kim în Boston, m-am rătăcit
pe drumul de ieşire şi am găsit-o. Mi-a amintit de vânătoarea de ouă
de Paşte. Mai ţii minte cât de mult ne plăcea, mie şi lui Teddy?
Îmi amintesc cum era Mia. Era leşinată după sărbătorile care
aveau legătură cu dulciurile – în special ca să îl distreze pe Teddy.
Odată, de Paşte, a pictat de mână, cu migală, nişte ouă fierte tari şi
le-a ascuns în toată curtea, pentru ca Teddy să le caute în dimineaţa
următoare. Dar a plouat toată noaptea şi toate ouăle ei colorate s-au
făcut un gri-pestriţ. Mia a fost dezamăgită până la lacrimi, dar
Teddy efectiv a făcut pipi pe el de emoţie – ouăle, a declarat el, nu
erau ouă de Paşte; erau ouă de dinozaur.
— Da, îmi amintesc, îi răspund.
— Toată lumea iubeşte New Yorkul din multe motive diferite.
Datorită culturii. A amestecului de oameni. A ritmului. A mâncării.
Dar pentru mine e ca o vânătoare de ouă de Paşte memorabilă.
Întotdeauna găseşti mici surprize după fiecare colţ. Ca grădina aia.
Sau ca o pistă de bowling într-un depou uriaş de autobuze. Ştii… Se
opreşte.
— Ce?
Scutură din cap.
— Probabil ai program în seara asta. Vreun club. Oameni pe care
trebuie să îi întâlneşti.
Îmi dau ochii peste cap.
— Eu nu am un anturaj, Mia.
Sună mai dur decât intenţionasem.
— N-am vrut să sune ca o insultă. Am presupus doar că toate
starurile rock, celebrităţile, călătoresc în grupuri.
85
— Nu mai presupune. Tot eu sunt. Într-un fel.
Pare surprinsă.
— Ok. Deci, nu trebuie să fii nicăieri?
Scutur din cap.
— E târziu. Trebuie să mergi la culcare?
— Nu prea dorm în ultima vreme. Pot dormi în avion.
— Deci…
Mia dă cu degetul de la picior într-un gunoi şi îmi dau seama că
ea e încă emoţionată.
— Hai să mergem la o vânătoare urbană de oua de Paşte.
Face o pauză, îmi priveşte faţa atent ca să vadă dacă ştiu despre
ce vorbeşte şi bineînţeles că ştiu exact despre ce vorbeşte.
— Îţi voi arăta toate colţurile secrete ale oraşului pe care îl iubesc
atât de mult.
— De ce? o întreb.
Totuşi, de îndată ce rostesc întrebarea, îmi vine să mă lovesc. Ai
obţinut amânarea, acum taci din gură! O parte din mine, însă, chiar
vrea să ştie. Dacă nu îmi e clar de ce am mers în seara asta la
concertul ei, sunt extrem de confuz în ceea ce priveşte motivul
pentru care m-a chemat la ea şi pentru care sunt încă aici.
— Fiindcă mi-ar plăcea să îţi arăt, îmi spune simplu.
Mă uit fix la ea, aşteptând să detalieze. Îşi încruntă sprâncenele,
încercând să explice. Apoi, se pare că renunţă. Ridică din umeri.
După un minut încearcă din nou:
— De asemenea, nu părăsesc New Yorkul, nu chiar, dar, într-un
fel, o fac. Mâine plec în Japonia, am două concerte acolo, apoi unul
în Coreea. După aceea, mă întorc în New York pentru o săptămână,
apoi chiar încep turneul. Voi fi pe drumuri probabil 40 de
săptămâni pe an, aşa că…
— Nu ai prea mult timp pentru o vânătoare de ouă?
— Cam aşa ceva.
— Deci, asta va fi un fel de plimbare în care îţi vei lua rămas bun?
De la New York? De la mine? Un pic cam târziu pentru mine.
86
— E şi ăsta un mod de a privi lucrurile, cred, îmi răspunde Mia.
Fac o pauză, ca şi cum chiar m-aş gândi, de parcă mi-aş cântări
opţiunile, ca şi cum răspunsul la invitaţia ei este discutabil. Apoi,
dau din umeri şi fac pe indiferentul.
— Sigur, de ce nu?
Sunt însă în continuare nesigur în privinţa staţiei de autobuz, aşa
că îmi pun şapca şi ochelarii de soare înainte de a intra. Mia mă
conduce printr-un hol cu gresie portocalie, în care mirosul de pin al
dezinfectantului nu maschează îndeajuns mirosul de urină, apoi pe
o serie de scări rulante, trecem pe lângă nişte chioşcuri de ziare şi
restaurante fastfood închise, mai urcăm nişte scări şi ajungem la un
semn luminos care anunţă: „BOWLING PENTRU TIMP LIBER”.
— Am ajuns, îmi spune timid şi cu mândrie. După ce l-am găsit
din întâmplare, mi-am făcut un obicei să arunc o privire de fiecare
dată când sunt în staţie. Apoi am început să vin aici doar ca să pierd
timpul. Uneori, stau la bar şi comand nachos şi mă uit la oameni
cum joacă bowling.
— De ce nu joci şi tu?
Mia îşi înclină capul într-o parte şi apoi îşi loveşte uşor cotul.
Ahh, cotul! Pentru ea era călcâiul lui Ahile. Una dintre puţinele
părţi ale corpului ei care, se pare, nu a fost rănită în accident, nu a
fost pusă în ghips şi nici cusută sau atinsă de grefe de piele. Când a
început din nou să cânte la violoncel, în încercarea aceea
nebunească de a recupera timpul pierdut, a început să o doară
cotul. I s-au făcut radiografii. RMN-uri. Medicii nu au găsit nimic în
neregulă, i-au spus că s-ar putea să fie o lovitură urâtă sau un nerv
atins şi i-au sugerat să o lase mai moale cu exersatul, lucru care a
scos-o pe Mia din sărite. A spus că, dacă nu poate cânta, nu i-a mai
rămas nimic. Dar eu? Îmi amintesc că am gândit asta, dar nu am
spus-o niciodată. În orice caz, nu i-a ascultat pe medici şi a cântat
chiar dacă o durea şi, fie şi-a mai revenit, fie s-a obişnuit cu durerea.
— Am încercat să îi conving pe unii colegi de la Juilliard să vină
aici de câteva ori, dar nu au vrut. Nu contează, îmi spune. E locul
87
care îmi place. E ascuns, aici, sus. Nu e nevoie să joc ca să îl
apreciez.
Deci, iubitul tău din Grădina Raiului e prea pretenţios pentru
restaurante soioase şi piste de bowling, nu?
Mia şi cu mine obişnuiam să mergem la bowling, uneori doar noi
doi, alteori cu întreaga ei familie. Kat şi Denny fuseseră mari
jucători, făcea parte din atitudinea retro a lui Denny. Chiar şi Teddy
putea să lovească de 80 de puncte. Îţi place sau nu, Mia Hall, ai ceva de
vagabond în ADN, mulţumită familiei tale. Poate şi mulţumită mie.
— Am putea juca acum, îi sugerez.
Mia zâmbeşte la oferta mea. Apoi, îşi loveşte din nou uşor cotul şi
clatină din cap.
— Tu nu trebuie să joci, îi explic. O să joc eu. Poţi să te uiţi, doar
ca să simţi efectul de ansamblu. Sau pot chiar să joc eu pentru
amândoi. Cred că ar trebui să joci odată aici, având în vedere că e
călătoria ta de bun rămas.
— Ai face asta pentru mine?
Nu-i pot ignora surprinderea din voce.
— Da, de ce nu? N-am mai jucat popice de un secol.
Nu e întru totul adevărat. Bryn şi cu mine am mers la bowling
acum câteva luni, pentru un eveniment caritabil. Am plătit douăzeci
de mii de dolari ca să închiriem pentru o oră un culoar, pentru o
cauză nobilă şi apoi nici măcar n-am jucat; am băut şampanie, în
timp ce Bryn a vorbit vrute şi nevrute. Vreau să zic: cine bea
şampanie pe o pistă de bowling?
Înăuntru miroase a bere, a ceară, a hotdog şi a dezinfectant de
pantofi. Aşa trebuie să miroasă o pistă de bowling. Culoarele sunt
pline de grupuri de newyorkezi neobişnuit de neatrăgători, care
chiar par să joace de dragul jocului. Nu se uită la noi; nici măcar o
dată. Rezerv o pistă şi închiriez pentru fiecare câte o pereche de
pantofi. Ai parte de tratament complet aici.
Mia e aproape zăpăcită în timp ce îi încalţă pe ai ei, făcând un pic
de step în timp ce alege o bilă roz pentru doamne, de trei kilograme,
88
pe care să o folosesc eu pentru ea.
— Ce nume folosim? întreabă Mia.
Pe vremuri, întotdeauna alegeam nume de muzicieni; ea alegea o
cântăreaţă punk de şcoală veche, iar eu un muzician clasic. Joan şi
Frederic. Sau Debbie şi Ludwig.
— Alege tu, îi spun, pentru că nu îmi dau seama exact cât din
trecut avem voie să retrăim. Până când văd numele pe care le alege,
şi atunci aproape că pic din picioare. Kat şi Denny.
Când îmi vede expresia, pare jenată.
— Şi lor le plăcea să joace popice, îmi explică ea în grabă,
schimbând repede numele în Pat şi Lenny.
— E mai bine aşa? mă întreabă un pic prea veselă.
La două litere distanţă de morbid, gândesc. Îmi tremură mâna din
nou în timp ce păşesc pe pistă cu bila roz a lui „Pat”, lucru care ar
putea explica de ce am dărâmat doar opt popice. Miei nu-i pasă.
Ţipă de încântare.
— La următoarea lovitura, o să câştig! strigă ea.
Apoi, îşi stăpâneşte izbucnirea şi se uită la picioare.
— Mulţumesc pentru că mi-ai închiriat pantofii. Mişto.
— Nicio problemă.
— Cum de nu te recunoaşte nimeni aici? mă întreabă.
— E chestie de context.
— Ai putea să îţi scoţi ochelarii de soare. E cam greu să vorbesc
cu tine când îi porţi.
Am uitat că încă îi am pe ochi şi mă simt prost pentru asta şi, în
primul rând, pentru faptul că a trebuit să îi port. Îi scot.
— Mai bine, spune Mia. Nu înţeleg de ce muzicienii clasici
consideră că bowlingul e pentru mitocani. E foarte distractiv.
Nu ştiu de ce trebuie să îmi dea fiori comparaţia asta între snobii
de la Juilliard şi restul lumii, dar îmi dă. Dărâm celelalte două
popice ale Miei. Aclamă zgomotos.
— Ţi-a plăcut? La Juilliard? o întreb. A fost aşa cum ţi-ai
imaginat?
89
— Nu, îmi răspunde, şi din nou am senzaţia asta ciudată de
victorie. Până când detaliază:
— A fost mai mult de atât.
— Ah.
— Cu toate că n-a început aşa. A fost destul de greu la început.
— Nu e surprinzător, ştii, având în vedere toate aspectele.
— Tocmai asta a fost problema. Că am avut în vedere toate
aspectele. Prea multe aspecte. Când am ajuns acolo, era ca peste tot;
oamenii erau foarte atenţi. Colega mea de cameră era atât de
amabilă, încât nu se putea uita la mine fără să plângă.
Tipa care exagera cu compătimirea – pe ea mi-o amintesc. Ne-am
despărţit la câteva săptămâni după ce a apărut.
— Toate colegele mele de cameră erau prăpăstioase. În primul
an, am schimbat de o grămadă de ori camera, apoi m-am mutat din
cămin. Ştii că am locuit în unsprezece locuri diferite aici? Cred că e
un fel de record.
— Consideră că ai exersat pentru când vei fi pe drum.
— Ţie îţi place să călătoreşti?
— Nu.
— Pe bune? Să ai ocazia să vezi toate ţările alea! Credeam că îţi
place la nebunie să faci asta.
— Tot ce apuc să văd sunt hotelul, locul concertului şi ceaţa din
provincie de pe fereastra unui autocar de turneu.
— Nu te duci niciodată să vizitezi locurile?
Trupa se duce. Merg în excursii private VIP, merg la
Colosseumul din Roma înainte să fie deschis publicului şi lucruri de
genul ăsta. Aş putea să mă alătur şi eu, dar ar însemna să merg cu
ei, aşa că sfârşesc prin a mă ascunde în hotel.
— De obicei, nu e timp, mint. Şi ziceai că ai avut proleme cu
colegele de cameră.
— Da, continuă Mia. Compătimire exagerată. Aşa era cu toată
lumea, inclusiv la facultate, unde erau tot felul de agitaţi în jurul
meu, când de fapt ar fi trebuit să fie invers. E un fel de ritual ca
90
orchestra să îţi analizeze interpretarea pentru prima oară – practic,
să fii criticat – în faţa tuturor. Şi li s-a întâmplat tuturor, în afară de
mine. Era ca şi cum aş fi fost invizibilă. Nimeni nu îndrăznea să mă
critice. Şi, crede-mă, nu era din cauză că interpretarea mea era
extraordinară.
— Poate că era, spun.
Mă strecor mai aproape, îmi bag mâinile sub uscător.
— Nu. Nu era. Unul dintre cursurile pe care trebuie să le
frecventezi când începi este Studiul Cvartetului de Coarde. Unul
dintre profi e un tip, Lemsky. E o persoană de vază în domeniu.
Rus. Imaginează-ţi toate stereotipurile de cruzime la care te poţi
gândi – el e. Un omuleţ rău şi stafidit. Rupt din paginile lui
Dostoievski. Tatei i-ar fi plăcut. După câteva săptămâni, mă cheamă
la el în birou. De obicei, nu e un semn bun. Stă în spatele unei mese
dezordonate din lemn, cu hârtii şi partituri, în teancuri înalte, şi
începe să îmi povestească despre familia lui. Evrei din Ucraina, care
au supravieţuit pogromurilor. Apoi, celui de-al Doilea Război
Mondial. Apoi, îmi spune: „Toţi avem necazuri în viaţă. Toţi avem
dureri. Facultatea te va menaja din cauza lucrurilor prin care ai
trecut, dar eu sunt de părere că, dacă facem asta, accidentul de
maşină putea la fel de bine să te omoare şi pe tine, fiindcă îţi vom
sufoca talentul. Vrei să facem asta?” N-am ştiut ce să răspund, aşa
că pur şi simplu am stat acolo. Apoi, a ţipat la mine: „Vrei? Vrei să
te sufocăm?” Am reuşit să scot un „nu”, iar el zice: „Bun.” Apoi, îşi
ia bagheta de dirijor şi, într-un fel, mă scoate pe uşă afară cu ea.
Mă gândesc unde mi-ar plăcea să îi înfig bagheta tipului ăla.
Apuc bila şi o arunc pe pistă. Loveşte grupul de popice cu o
pocnitură satisfăcătoare; popicele zboară în toate direcţiile, ca nişte
omuleţi care fug din calea Godzillei.
Când mă întorc la Mia, sunt mai calm.
— Bună lovitură, spune, în acelaşi timp în care eu spun:
— Profesorul tău pare să fie un nemernic!
— E adevărat, nu e cel mai iubit. La momentul respectiv, m-am
91
panicat, dar, privind înapoi, cred că a fost una dintre cele mai
importante zile din viaţa mea, fiindcă el a fost prima persoană care
pur şi simplu nu m-a menajat.
Mă întorc, bucuros că am un motiv să plec de lângă ea, ca să nu-
mi poată vedea expresia. Dau drumul bilei roz pe culoar, dar nu
arunc bine şi o ia la dreapta. Dărâm şapte popice, iar celelalte trei
sunt la distanţă una de cealaltă. O să mai nimeresc doar una la
următoarea aruncare. Ca să echilibrez lucrurile, ratez intenţionat
următoarea mea tură, doborând şase popice.
— Aşadar, câteva zile mai târziu, în orchestră, continuă Mia,
glissando-ul meu e făcut bucăţi, fără pic de amabilitate.
Zâmbeşte, inundată de amintirile fericite ale umilirii ei.
— Nimic nu se compară cu o biciuire în public.
— Nu-i aşa!? A fost nemaipomenit. A fost, cred, cea mai bună
terapie din lume.
O privesc. Cândva, „terapie” era un cuvânt interzis. Miei i se
atribuise un consilier psihologic în spital şi la recuperare, dar a
refuzat să mai meargă după ce s-a externat, lucru cu care eu şi Kim
nu am fost de acord. Mia susţinea însă că să vorbească despre
familia ei moartă, o oră pe săptămână, nu era o chestie terapeutică.
— După ce s-a întâmplat asta, parcă toţi ceilalţi din facultate s-au
relaxat în preajma mea, îmi spune. Lemsky a stat călare pe mine la
greu. Fără timp liber. Fără altă viaţă în afară de violoncel. Verile
cântam la festivaluri. Aspen. Apoi Marlboro. Apoi, Lemsky şi
Ernesto m-au obligat amândoi să particip la audiţia pentru
programul „Concerte cu tineri artişti”, ceea ce era o nebunie.
Comparativ cu asta, să intri la Juilliard pare floare la ureche, dar am
reuşit. Şi am fost acceptată. D-aia am cântat la Carnegie în seara
asta. În mod normal, tinerii de douăzeci de ani nu susţin recitaluri la
Zankel Hall. Şi asta pur şi simplu mi-a deschis toate uşile. Acum am
un impresar. Agenţii sunt interesaţi de mine. Şi din cauza asta
Lemsky a insistat să termin facultatea mai devreme. A spus că sunt
pregătită să încep să merg în turnee, deşi nu ştiu dacă are dreptate.
92
— Din ce am auzit în seara asta, are dreptate.
Dintr-odată, chipul ei este atât de înflăcărat, atât de tânăr, încât
aproape că doare.
— Chiar crezi asta? Am avut recitaluri şi am cântat în festivaluri,
dar de data asta va fi altfel. Voi fi pe cont propriu sau cântând solo
câteva seri cu o orchestră, cu un cvartet sau cu un ansamblu de
muzică de cameră.
Scutură din cap.
— Uneori mă gândesc că ar trebui să îmi găsesc un loc permanent
într-o orchestră, să am o continuitate. Cum ai tu cu trupa. Trebuie să
fie foarte plăcut să fii mereu cu Liz, Mike şi Fitzy. Scena se schimbă,
dar interpreţii rămân aceiaşi.
Mă gândesc la trupă, care acum e în avion, traversând în grabă
Atlanticul – un ocean, cel mai mic dintre lucrurile care ne despart
acum. Apoi, mă gândesc la Mia, la felul în care interpretase Dvořák,
la ce spuneau toţi oamenii din teatru după ce părăsise scena.
— Nu, nu ar trebui să faci asta. Ar însemna să îţi iroseşti talentul.
— Acum zici că eşti Lemsky.
— Super.
Mia râde.
— Ştiu că pare dur, dar eu bănuiesc că în adâncul sufletului face
asta pentru că îşi imaginează că, dacă îmi oferă o şansă în carieră,
mă va ajuta să umplu un gol.
Mia se opreşte şi se întoarce cu faţa la mine, cu ochii aţintiţi
asupra mea, căutând, atingând.
— Dar nu trebuie să îmi ofere o carieră. Nu asta va umple golul.
Înţelegi asta, nu? Întotdeauna ai înţeles asta.
Toată mizeria acelei zile se întoarce brusc înapoi – Vanessa, şi
Bryn, şi vânătorii de burtici, şi Shuffle, şi următoarele şaizeci şi şapte
de zile în hoteluri diferite şi în tăceri penibile şi concerte cu trupa în
spatele meu, oameni care nu-mi mai sunt apropiaţi.
Şi e ceva de genul: „Mia, nu înţelegi? Muzica este golul. Şi tu eşti
motivul pentru care se întâmplă asta.”
93
UNSPREZECE

Shooting Star a fost dintotdeauna o trupă care s-a condus după


principiul: mai întâi sentimentele, afacerile după – aşa că nu m-am
gândit prea mult la ea, nu am luat în calcul sentimentele sau
resentimentele lor legate de concediul meu prelungit. M-am gândit
că îmi vor înţelege absenţa fără să fie nevoie să dau explicaţii.
După ce am ieşit din confuzia mea şi am scris primele zece piese,
am sunat-o pe Liz, care a organizat o cină pentru trupă. În timpul
întâlnirii am stat la „Club Table” – numită aşa fiindcă Liz luase o
masă oribilă din lemn, din 1970, pe care o găsise pe stradă, şi o
acoperise cu fluturaşi despre formaţie şi cu aproape o mie de
straturi de lac, ca să semene cu interiorul unui club. Mai întâi, mi-
am cerut scuze că o luasem razna cu Mia. Apoi, mi-am scos laptopul
şi le-am arătat înregistrări ale pieselor noi pe care le făcusem. Liz şi
Fitzy au făcut ochii mari. Îşi plimbau furculiţa cu lasagna vegetală
prin faţă şi ascultau piesă după piesă: „Bridge”, „Dust”, „Stitch”,
„Roulette”, „Animate”.
— Frate, credeam că încerci să renunţi, că ţi-ai luat o slujbă de
rahat şi că boceşti, dar ai fost productiv, a exclamat Fitzy. Chestiile
astea sunt super-tari.
Liz a încuviinţat.
— Aşa e. Şi e şi frumos. Cred că a fost o chestie cathartică, îmi
spune, întinzându-se pentru a mă apuca de mână. Mi-ar plăcea să
citesc versurile. Le ai în computer?
— Sunt mâzgălite pe hârtie, acasă. O să le transcriu şi ţi le trimit
prin e-mail
— Acasă? Păi, aici nu e acasă? întreabă Liz. Camera ta e un
muzeu neatins. De ce nu te muţi înapoi?
— Nu prea am ce să mut. Doar dacă nu mi-aţi vândut lucrurile.
— Am încercat, dar erau prea prăfuite. N-am găsit cumpărători, a

94
spus Fitzy. Totuşi, ţi-am folosit patul pe post de cuier pentru pălării,
îmi spune, aruncându-mi un zâmbet şmecher.
Făcusem greşeala să-i spun că am senzaţia că mă transform în
bunicul meu decedat, cu toate superstiţiile lui ciudate, cum ar fi
convingerea aprinsă că pălăriile aşezate pe pat aduc ghinion.
— Nu-ţi face griji, vom da cu tămâie, a spus Liz.
E clar că Fitzy anunţase media.
— Şi ce, asta e tot? a întrebat Mike, lovind cu unghiile în laptopul
meu.
— Băi, sunt zece piese, a spus Fitzy, cu un zâmbet uriaş care lăsa
să i se vadă o bucată de spanac între dinţi. Zece piese super-bune. E,
practic, un album. Avem deja destule cât să intrăm în studio.
— Astea sunt doar cele pe care le-am terminat, i-am întrerupt.
Mai am cel puţin încă zece în lucru. Nu ştiu ce se întâmplă, dar pur
şi simplu parcă ies acum din mine, de parcă ar fi deja scrise şi
înregistrate şi cineva a apăsat pe butonul play. O să le scot pe toate
cât de repede pot.
— Supune-te muzei, a spus Liz. E o amantă capricioasă.
— Nu mă refer la piese, a zis Mike. Nici măcar nu ştim dacă va fi
vreun album sau dacă o să ne mai vrea vreo casă de discuri. Am
avut avântul de a merge înainte, iar el l-a omorât.
— N-a omorât nimic, a spus Liz. În primul rând, n-au trecut
decât câteva luni şi, în al doilea rând, albumul Smiling Simon a spart
topurile indie şi a fost difuzat de o grămadă de ori pe posturile
studenţeşti de radio. Şi m-am descurcat destul de bine cu colegiile, a
continuat Liz, cu interviurile şi cu toate alea, ţinând focul mocnit.
— Şi, băi, „Perfect World” chiar a trecut dincolo; se difuzează la
posturile de radio prin satelit, a adăugat Fitzy. Sunt sigur că toţi
tipii ăia de la A&R or să se bucure să ne vadă, şi or să se cace pe ei
când vor auzi asta.
— N-ai de unde să ştii. Au tendinţele lor. Cote. Costumele pe
care le vor. Ce vreau să zic e că el – m-a împuns cu un deget – lasă
balta trupa, fără niciun cuvânt, apoi se întoarce de parcă nu e mare
95
brânză.
Mike avea dreptate, dar nu a fost ca şi cum am ţinut pe cineva pe
loc.
— Uite ce e, îmi pare rău. Uneori mergem cu toţii prea departe.
Puteaţi să mă înlocuiţi dacă voiaţi. V-aţi fi ales cu un chitarist nou şi
cu un contract cu o casă mare de discuri.
Judecând după schimbul rapid de priviri dintre cei trei, mi-am
dat seama că opţiunea asta fusese discutată, şi, cel mai probabil, Liz
fusese împotrivă. Shooting Star era un aparat democratic;
întotdeauna luam hotărârile împreună, dar, la urma urmei, trupa
era a lui Liz. Ea fusese cea care o înfiinţase şi care mă recrutase să
fiu chitarist, după ce mă văzuse cântând prin oraş. Apoi îi racolase
pe Fitzy şi pe Mike, aşa că, în cele din urmă, o schimbare de
personal ar fi fost alegerea ei. Poate că ăsta a fost motivul pentru
care Mike începuse să aibă concerte cu un alt toboşar, sub numele
de Ranch Hand.
— Mike, nu înţeleg unde vrei să ajungi cu asta, a spus Fitzy. Vrei
o cutie de bomboane? Vrei ca Adam să îţi dea un buchet frumos de
flori ca să îşi ceară iertare?
— Dispari, Fitz, a zis Mike.
— Îţi cumpăr flori, m-am oferit. Trandafiri galbeni. Mi se pare că
simbolizează prietenia. Orice ar fi, o să fac ce mi se spune.
— E bine aşa? a continuat Fitzy. Adică, dă-o-n mă-sa, frate! Avem
piesele astea uimitoare. Îmi doresc să le fi scris eu, dar le-a scris
Adam. Şi-a revenit. Şi îl avem înapoi. Aşa că acum vom putea să
facem din nou muzică super-tare şi să vedem unde ajungem cu asta.
Şi poate, cine ştie, îl lăsăm pe puştiul nostru să se bucure din nou de
viaţa. Aşa că, frate, a trecut!
***
S-a dovedit că îngrijorările lui Mike erau nefondate. Unele case
mari de discuri, care ne curtaseră în toamnă, se răciseră faţă de noi,
dar câteva erau în continuare interesate, iar când le-am trimis demo-
96
urile pieselor care aveau să devină albumul Collateral Damage, au
luat-o razna şi nici nu ne-am dat seama când am semnat şi eram în
studio cu Gus.
Şi, pentru o vreme, lucrurile au mers bine. Fitzy şi Liz avuseseră
amândoi dreptate. Înregistrarea albumului Collateral Damage a fost
ceva cathartic. Şi ne-am şi bucurat. Lucrul cu Gus a fost intens; a
scos zgomotul din noi, ne-a spus să nu ne temem de forţa noastră
brută şi am mers cu toţii pe asta. Era mişto să fim în Seattle,
înregistrând şi locuind într-un apartament corporatist, simţind că
suntem cei mai tari. Totul părea a fi în regulă.
Nu la mult timp după ce a ieşit albumul, a început turneul. O
bătaie de cap de cinci luni, prin America de Nord, Europa şi Asia,
care la început a părut a fi cel mai interesant lucru din lume. Şi, la
început, chiar a fost. Dar era şi extenuant. În scurt timp, eram obosit
tot timpul. Şi singur. Aveam o grămadă de timp mort în care să mi
se facă dor de ea. Într-un fel, mă ascundeam în camerele mele de
hotel, în spatele autocarelor de turneu. I-am îndepărtat pe toţi, chiar
şi pe Liz. Mai ales pe Liz. Nu era proastă; ştia ce se întâmplă şi de
ce. Nici nu era vreo floricică fragilă. Se ţinea de capul meu. Aşa că
m-am ascuns în vizuină până când cred că s-a săturat să tot încerce
să mă scoată de acolo.
Pe măsură ce turneul continua, albumul începuse să facă furori.
Platină. Apoi dublu-platină. Concertele cu casa închisă, aşa că
promoterii noştri au adăugat unele suplimentare, ca să răspundă
cererilor. Veneau de peste tot oferte de comercializare. Tricouri,
şepci, postere, stickere cu Shooting Star, chiar şi un telescop
Shooting Star, ediţie specială. Dintr-odată, presa era călare pe noi.
Interviuri tot timpul, ceea ce a fost flatant la început. Oamenilor le
păsa de noi suficient cât să citească tot ce aveam de spus.
A început însă să se întâmple o chestie ciudată la interviuri.
Reporterul aşeza trupa împreună, punea câteva întrebări
superficiale pentru noi toţi, apoi întorcea microfonul sau camera de
filmat spre mine. Iar eu încercam să le îndrept spre restul trupei.
97
Atunci au început reporterii să solicite interviuri numai cu mine,
cerere pe care am refuzat-o constant, până când, dintr-odată, a
devenit imposibil pentru noi să mai dăm interviuri altfel.
Cam la patru luni de când începuse turneul, eram în Roma.
Revista Rolling Stone trimisese un reporter să stea câteva zile cu noi.
Într-o seară, după un concert, închideam barul hotelului. Era o
atmosferă destul de veselă, ne relaxam, beam grappa3. După o
vreme, reporterul începe să ne bombardeze cu întrebări grele. Toate
adresate mie. Adică, eram vreo doisprezece acolo – eu, Liz, Fitzy,
Mike, Aldous, câţiva tehnicieni, câţiva fani – dar tipul ăsta se purta
de parcă aş fi fost singura persoană din încăpere.
„Adam, consideri că albumul Collateral Damage are o singură
poveste? Dacă da, ne poţi da detalii?” „Adam, crezi că albumul
acesta reprezintă creşterea ta în calitate de compozitor?” „Adam, ai
menţionat în alte interviuri că nu vrei să mergi pe cărarea
întunecată a unei vedete rock, dar cum reuşeşti să nu te sufoci cu
propriul fum?”
Mike pur şi simplu a clacat.
— Ai furat trupa! a ţipat la mine, ca şi cum am fi fost numai noi
doi în încăpere, de parcă nu ar fi fost şi un reporter acolo. Ăsta nu e
numai spectacolul lui Adam Wilde, să ştii! Suntem o trupă! O
unitate. Suntem patru. Sau ai uitat asta când mergeai pe „cărarea
întunecată a vedetei rock”?
Mike s-a întors către reporter.
— Vrei să ştii despre ilustrul Adam Wilde? Am nişte detalii
speciale. Cum ar fi faptul că vedeta noastră rock, aici de faţă, trebuie
să facă un căcat de voodoo nebunesc înainte de fiecare concert şi
este atât de divă, încât dacă fluieri în culise înainte de spectacol face
o criză de nervi, fiindcă aduce ghinion…
— Ajunge, Mike! l-a întrerupt Liz brusc. Toţi artiştii au ritualurile
lor.

3 Băutură alcoolică, pe bază de struguri, de origine italiană (n.tr).


98
Între timp, reporterul mâzgălea ceva, hrănindu-se cu toate astea,
până când Aldous a spus, cu diplomaţie, că toată lumea e obosită şi
i-a gonit pe toţi ceilalţi din bar, în afară de trupă, şi a încercat să ne
facă pe mine şi pe Mike să ne împăcăm. Însă Mike a dezlănţuit
runda a doua de insulte, spunându-mi că am devenit un nenorocit
care vrea să fie în centrul atenţiei. M-am uitat la Liz, aşteptând să
îmi sară din nou în apărare, dar se holba, concentrată, la băutura ei.
Aşa că m-am întors către Fitzy, dar acesta pur şi simplu a scuturat
din cap.
— N-am crezut niciodată că o să fiu eu cel care spune asta, dar
maturizaţi-vă, amândoi.
Apoi, a plecat.
M-am uitat, implorând-o, la Liz. Părea înţelegătoare, dar obosită.
— Mike, ai întrecut măsura, i-a spus pe un ton impasibil.
Apoi, s-a întors spre mine şi a clătinat din cap.
— Dar, Adam, pe bune. Trebuie să încerci să vezi lucrurile din
perspectiva lui. Din perspectiva noastră, a tuturor. E greu să îţi
placă tot ce se întâmplă, în special când te-ai îndepărtat de noi.
Înţeleg de ce ai făcut-o, dar asta nu simplifică lucrurile.
Toţi erau împotriva mea. Am ridicat mâinile, în semn de predare.
Am ieşit alergând din bar şi, ciudat, aproape că plângeam. În hol,
un model italian, pe nume Rafaella, care stătuse cu noi, aştepta un
taxi. A zâmbit când m-a văzut. Când i-a venit taxiul, a făcut un gest
din cap, invitându-mă înăuntru. Şi m-am dus. A doua zi, m-am
cazat la un alt hotel decât trupa.
Povestea a ajuns pe site-ul Rollingstone.com aproape imediat, şi în
presa de scandal câteva zile mai târziu. Casa noastră de discuri a
intrat în panică, la fel şi promoterii turneului, toţi avertizându-ne că
o să plătim cu vârf şi îndesat dacă nu ne vom onora angajamentele.
Aldous s-a transformat în mediator profesionist, vorbind cu mine şi
cu Mike. A fost inutil. Ideea lui genială, o moştenire care continuă
până astăzi, e chestia pe care Fitzy o numeşte „Divorţul”. Eu voi
continua să stau la un hotel pentru restul turneului, iar restul trupei
99
la altul. Publiciştii noştri au decis că era mai sigur ca eu şi Mike să
dăm interviuri separate, aşa că acum, de obicei, reporterii vorbesc
cu mine singur. Da, schimbările astea au ajutat o grămadă!
Când m-am întors din turneul pentru Collaleral Damage, aproape
că am părăsit trupa. M-am mutat din casa pe care o împărţeam cu
Fitzy în Portland şi mi-am luat propria locuinţă. I-am evitat. Eram
furios, dar şi ruşinat. Nu eram sigur cum, dar era clar că stricasem
totul. Aş fi putut să las lucrurile să se termine aşa, dar Liz a trecut
într-o după-amiază pe la noua mea casă şi m-a rugat să îmi iau o
pauză de câteva luni şi să văd cum mă simt.
— Oricine ar lua-o un pic razna după anii ăştia doi prin care am
trecut, mai ales după tot ce ţi s-a întâmplat, mi-a spus, ceea ce a fost
cam tot ce am vorbit referitor la Mia.
— Nu-ţi cer să schimbi ceva. Te rog numai să nu faci nimic şi să
vezi cum te simţi după câteva luni.
Apoi, albumul a început să câştige toate premiile alea, am
cunoscut-o pe Bryn, m-am mutat în L.A. şi nu a mai trebuit să am
prea mult de-a face cu ei, aşa că am sfârşit prin a o lua de la capăt.
Bryn e singura persoană care ştie cât de aproape de limită m-a
adus turneul ăla şi cât de mult mă înspăimânta cel care urma. „Dă-
le papucii”, e soluţia ei. Crede că am un fel de complex de vinovăţie
care vine din originile mele umile şi aşa mai departe şi că din cauza
asta nu vreau să urmez o carieră solo.
— Uite ce e, înţeleg, E greu să accepţi că tu meriţi laudele, dar aşa
este. Tu scrii toate piesele şi cea mai mare parte a muzicii şi din
cauza asta primeşti toată atenţia, îmi spune. Tu eşti cel talentat! Nu
eşti numai un chip frumos. Dacă ar fi un film, tu ai fi vedeta de
douăzeci de milioane de dolari, iar ei ar fi figuraţia, însă totul se
împarte egal între voi, îmi spune. Nu ai nevoie de ei. Mai ales cu
toată mâhnirea asta pe care ţi-o provoacă.
Dar nu e vorba despre bani. N-a fost niciodată. O carieră solo nu
prea mi se pare o soluţie. Ar însemna să sar din lac în puţ. Şi ar
trebui să fac faţă în continuare turneelor, iar gândul ăsta mă face să
100
îmi fie rău.
— De ce nu îl suni pe dr. Weisbluth? mi-a sugerat Bryn la telefon
când m-a sunat din Toronto, unde îşi termina cel mai recent film.
Weisbluth este psihofarmacologul cu care îmi făcuse lipeala casa
de discuri câteva luni mai devreme.
— Vezi dacă poate să îţi dea ceva un pic mai puternic. Şi, când te
întorci, trebuie să avem o discuţie serioasă cu Brooke despre cariera
ta solo. Dar trebuie să mergi în turneu. Dacă nu faci asta, îţi strici
reputaţia.
Sunt chestii mai nasoale decât reputaţia pe care le poţi strica, nu-i aşa?
Asta am gândit, dar n-am spus-o. L-am sunat pe Weisbluth, mi-a
mai dat nişte reţete şi m-am întărit pentru turneu. Cred că Bryn a
înţeles, la fel cum şi eu am înţeles, la fel cum au înţeles toţi cei care
mă cunoşteau, că, în ciuda reputaţiei de băiat rău, Adam Wilde face
ce i se spune.

101
DOISPREZECE

În locul în care ar trebui să-mi bată inima,


e o bucată de plumb,
Medicul spune că e prea periculos s-o scoată,
Mai bine o laşi în pace.
Corpul a crescut la loc în jurul ei, un miracol, fie lăudat!
Acum, ce bine ar fi să pot trece de control în aeroport!
„BULLET”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 12

Mia nu îmi spune care este destinaţia următoare. Spune că, având
în vedere că e excursia ei secretă în New York, ar trebui să fie un
secret, apoi mă scoate afară din Autoritatea Portuară şi coborâm, şi
tot coborâm, printr-un labirint de tunele subterane.
Iar eu o urmez. Chiar dacă nu îmi plac secretele, chiar dacă cred
că între mine şi Mia sunt destule secrete în momentul ăsta şi chiar
dacă metroul este culmea tuturor temerilor mele. Spaţii închise. O
mulţime de oameni. Nicio ieşire. Îi spun asta, cumva, dar îmi
întoarce tot ceea ce am spus mai devreme, pe pista de bowling,
despre context.
— Cine se aşteaptă ca Adam Wilde să fie în metrou la ora trei
noaptea? Fără escortă? Îmi aruncă un zâmbet amuzat. Şi, în plus, ar
trebui să fie mort la ora asta, iar în New Yorkul meu iau metroul
mereu.
Când ajungem la staţia Times Square, locul e atât de aglomerat,
încât parcă ar fi ora cinci după-amiaza, într-o joi. Semnalul meu de
alarmă începe să sune. Din ce în ce mai puternic când ajungem pe
peronul înţesat de lume. Înţepenesc şi mă retrag spre un stâlp. Mia
îmi aruncă o privire.
— E o idee proastă, mormăi, dar grijile îmi sunt spulberate de

102
trenul care se apropie.
— Trenurile nu vin des noaptea, deci probabil toată lumea
aşteaptă de ceva vreme, strigă Mia ca să acopere huruitul. Dar uite
că vine unul acum. Aşa că, vezi? Totul e în regulă.
Când ne urcăm în trenul N, amândoi vedem că Mia s-a înşelat.
Vagonul e plin de oameni. Sunt beţi. Simt senzaţia de mâncărime a
privirilor aţintite asupra mea. Ştiu că nu mai am pastile, dar am
nevoie de o ţigară. Acum. Îmi caut pachetul.
— Nu ai voie să fumezi în metrou, îmi şopteşte Mia.
— Trebuie.
— E ilegal.
— Nu-mi pasa. Dacă mă arestează, măcar voi fi în siguranţă, în
custodia poliţiei.
Dintr-odată, se aprinde.
— Dacă scopul e să nu atragi atenţia asupra ta, nu crezi că
probabil e total greşit să aprinzi o ţigară?
Mă trage într-un colţ.
— E în regulă, îmi spune blând şi aproape mă aştept să îmi
mângâie gâtul, aşa cum o făcea când deveneam tensionat. Stăm aici.
Dacă nu se eliberează până la Thirtyforth Street, coborâm.
La Thirtyforth coboară, într-adevăr, o grămadă de oameni şi mă
simt un pic mai bine.
La Fourteenth coboară şi mai mulţi. Apoi, la Canal Street,
vagonul se umple brusc cu o mulţime de hipsteri. Mă duc în capătul
trenului, lângă cabina conductorului, astfel încât să fiu cu spatele la
călători.
Pentru majoritatea oamenilor e greu să înţeleagă cât de panicat
devin în preajma mulţimilor mari, în spaţii mici. Cred că şi mie mi-
ar fi fost greu să înţeleg acum trei ani. Dar eu, cel de atunci, nu am
avut niciodată experienţa de a-mi vedea de treabă într-un magazin
mic de discuri din Minneapolis şi să mă trezesc că mă recunoaşte un
tip şi îmi strigă numele; e ca şi cum te-ai uita la boabele de popcorn
în ulei încins: mai întâi unul, apoi altul, apoi o explozie, până când
103
toţi aceşti pierde-vară liniştiţi ai magazinelor de discuri devin dintr-
odată o gloată, înconjurându-mă, apoi abordându-mă. Nu puteam
respira. Nu mă puteam mişca.
E aiurea, fiindcă mie îmi plac fanii atunci când îi întâlnesc
individual, chiar îmi plac. Dar adună-i într-un grup şi instinctul ăsta
de furnicar preia controlul şi par să uite că eşti un simplu muritor:
în carne şi oase, vulnerabil un om care poate fi rănit şi speriat.
Dar se pare că suntem în regulă aici, în colţ. Până când fac
greşeala fatală de a face o ultimă verificare peste umăr, ca să mă
asigur că nu se uită nimeni la mine. În fracţiunea aia mică de
secundă, se întâmplă. Surprind privirea cuiva. Simt cum
recunoaşterea se aprinde ca un băţ de chibrit. Aproape că simt
mirosul de fosfor în aer. Apoi, totul pare că se desfăşoară în relanti.
Mai întâi, aud. Totul devine nefiresc de tăcut. Apoi, un murmur
încet, pe măsură ce vestea circulă. Îmi aud numele, în şoapte tot mai
ridicate, circulând în trenul zgomotos. Îi văd cum îşi dau coate.
Cum îşi caută telefoanele, se apucă de genţi, forţe adunate, picioare
târşâindu-se. Nimic din toate astea nu durează mai mult de câteva
secunde, dar întotdeauna e chinuitor, ca momentele în care se
îndreaptă primul pumn spre tine, dar încă nu te-a ajuns. Un tip cu
barbă se pregăteşte să se ridice de pe locul lui, deschizând gura
pentru a mă striga. Ştiu că nu îmi vrea răul, dar îndată ce mă dă de
gol, întregul tren va sări pe mine. Treizeci de secunde până când se
dezlănţuie iadul.
O apuc pe Mia de braţ şi o trag repede.
— Aaaau!
Se deschid uşile dintre vagoane şi ne mutăm în faţă.
— Ce faci? mă întreabă, agitându-se în spatele meu.
N-o ascult. O trag în celălalt vagon, apoi în următorul, până când
trenul încetineşte şi ajunge în staţie; apoi, o târăsc afară pe peron,
urcăm scările, câte două trepte deodată, în timp ce o parte din
mintea mea mă avertizează vag că sunt prea dur, iar cealaltă nu dă
doi bani. Odată ce am ajuns sus, pe stradă, o trag după mine încă
104
vreo câteva clădiri, până când sunt sigur că nu ne urmăreşte nimeni.
Apoi, mă opresc.
— Vrei să ne omori pe amândoi!? ţipă ea.
Simt cum mă trăsneşte un sentiment de vinovăţie, dar i-l arunc
înapoi.
— Dar tu? Vrei să fiu atacat de o gloată?
Mă uit în jos şi îmi dau seama că încă o ţin de mână. Se uită şi ea.
Îi dau drumul.
— Ce gloată, Adam? mă întreabă blând.
Acum vorbeşte cu mine de parcă aş fi nebun. La fel cum îmi
vorbeşte Aldous când am unul dintre atacurile mele de panică.
Măcar Aldous nu m-ar acuza niciodată că îmi imaginez un atac al
fanilor. A văzut întâmplându-se asta de prea multe ori.
— Am fost recunoscut, mormăi eu, îndepărtându-mă de ea.
Mia ezită o secundă, apoi se grăbeşte, ca să mă prindă din urmă.
— Nu ştia nimeni că tu eşti.
Ignoranţa ei – luxul acelei ignoranţei
— Tot vagonul ştia că sunt eu.
— Ce tot vorbeşti, Adam?
— Ce tot vorbesc? Spun că sunt fotografi care se campează în faţa
casei mele. Spun că nu am mai fost să îmi cumpăr discuri de
aproape doi ani. Spun că nu pot să mă plimb fără să mă simt ca o
căprioară în prima zi a sezonului de vânătoare. Spun că, de fiecare
dată când răcesc, în revistele de scandal se scrie că, de fapt, am
obiceiul să prizez cocaină.
O privesc în umbrele oraşului adormit, cu părul care îi cade pe
obraji, şi văd că încearcă să îşi dea seama dacă mi-am pierdut
cumpătul. Trebuie să îmi stăpânesc dorinţa de a o lua de umeri şi de
a o izbi de o clădire cu obloanele trase, până când simţim vibraţiile
răsunând în amândoi. Fiindcă, dintr-odată, vreau să îi aud oasele
trosnind. Vreau să îi simt moliciunea cărnii, să îi aud geamătul în
timp ce îmi împing pelvisul în ea. Vreau să îi dau capul pe spate,
până îi văd gâtul. Vreau să îmi trec repede mâna prin părul ei, până
105
când o las fără suflare. Vreau să o fac să plângă, apoi să îi ling
lacrimile. Şi vreau să îmi duc gura spre a ei, să o devorez de vie, să îi
transmit toate lucrurile pe care nu le poate înţelege.
— Astea-s nişte prostii! Şi, oricum, unde naibii mă duci?
Adrenalina care circulă prin mine îmi transformă vocea într-un
mârâit. Mia pare luata prin surprindere.
— Ţi-am spus, te duc să vânăm locurile mele secrete din New
York,
— Da, ei bine, mi-a cam trecut de secrete. Te deranjează dacă îmi
spui unde mergem? Chiar e aşa de al dracului de mult ce îţi cer?
— Doamne, Adam, când ai devenit aşa un…
Egocentrist? Dobitoc? Narcisist? Aş putea umple spaţiile cu un
milion de cuvinte. Toate au mai fost spuse.
— …tip? încheie Mia.
Pentru o secundă, aproape că îmi vine să râd. Tip? Asta e tot ce
poate? Îmi aminteşte de povestea pe care o spuneau părinţii mei
despre mine, că, atunci când eram mic şi mă supăram, deveneam
foarte agitat şi îi înjuram, spunând „Ce, ce, ce, ce… trombon!” de
parcă ar fi fost cel mai nasol lucru din lume.
Apoi, îmi amintesc altceva, o discuţie veche pe care am avut-o cu
Mia într-o noapte, târziu. Ea şi Kim aveau obiceiul de a eticheta
totul în categorii opuse, iar Mia proclama întotdeauna una nouă.
Într-o zi mi-a spus că au hotărât că genul meu e împărţit în două
grămezi ordonate – Bărbaţi şi Tipi. Practic, toţi sfinţii lumii: Bărbaţii.
Nemernicii, jucătorii, pasionaţii de concursuri de tricouri umede?
Ăia erau Tipii. Pe vremea aia, eu eram Bărbat.
Deci, acum sunt un Tip? Un Tip! Îmi las jignirea să se vadă
pentru jumătate de secundă. Mia se uită la mine, confuză, dar nu îşi
aminteşte nimic.
Cine zice că trecutul nu e mort, nu a înţeles nimic. Viitorul e deja
mort, deja epuizat. Toată seara asta a fost o greşeală. N-o să mă lase
să dau timpul înapoi, sau să repar greşelile pe care le-am comis. Sau
promisiunile pe care le-am făcut. Sau să o am înapoi. Sau să mă am
106
înapoi.
Ceva s-a schimbat pe chipul Miei. S-a declanşat un soi de
recunoaştere, fiindcă îmi dă explicaţii. M-a numit tip pentru că tipii
trebuie întotdeauna să cunoască planul, traseul, şi că mă duce pe
feribotul Staten Island, care nu este tocmai un secret, dar e ceva ce
fac doar puţini dintre locuitorii Manhattanului, ceea ce e păcat
pentru că e o privelişte minunată a Statuii Libertăţii şi, pe lângă
asta, feribotul e gratuit şi nimic nu e gratuit în New York, dar dacă
mă îngrijorează mulţimile, putem să o lăsăm baltă, dar poate
aruncăm totuşi o privire, iar dacă nu e gol – şi ea e destul de sigură
că va fi la ora asta din noapte – putem să coborâm înainte să plece.
Şi habar n-am dacă îşi aminteşte sau nu discuţia aia despre diferenţa
dintre Bărbat şi Tip, dar nu mai contează, fiindcă are dreptate. Chiar
sunt un Tip acum. Îmi amintesc cu exactitate seara în care m-am
transformat într-unul.

107
TREISPREZECE

Fanele au început să apară imediat. Sau poate că fuseseră mereu


acolo şi nu observasem eu, dar, imediat ce am început turneul,
mişunau ca păsările colibri care îşi afundă ciocul în florile de
primăvară.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut după ce am
semnat contractul cu casa de discuri a fost să îl angajăm pe Aldous
ca impresar. Collateral Damage trebuia să apară în septembrie, iar
casa de discuri planificase un turneu simplu la sfârşitul toamnei,
dar Aldous avea alte idei.
— Trebuie să vă recăpătaţi echilibrul, a spus el când am terminat
de mixat albumul. Trebuie să porniţi la drum din nou.
Aşa că, imediat ce a fost lansat albumul, Aldous ne-a rezervat o
serie de zece date de turneu pe toată Coasta de Vest, în cluburi în
care mai cântaserăm şi înainte, ca să ne reconectăm cu fanii – sau ca
să le amintim că existăm în continuare – şi să ne obişnuim din nou
cu apariţiile în faţa unui public.
Casa de discuri ne-a închiriat o dubiţă Econoline, drăguţă,
prevăzută în spate cu un pat, şi o rulotă care să ne transporte
instrumentele, dar, în afară de asta, când am pornit la drum, nu
părea atât de diferit de concertele pe care le avuseserăm
întotdeauna.
A fost cu totul altfel.
În primul rând, imediat şi nu ştiu din ce motiv, „Animate” a
urcat în topuri, devenind un hit. Chiar şi pe parcursul turneului,
vreme de două săptămâni, avântul era tot mai mare, se putea simţi
în fiecare concert pe care îl aveam. Am trecut de la concerte cu mult
public, la săli arhipline, la bilete epuizate, la cozi până după colţ, la
apariţia pompierilor. Toate astea în decursul a două săptămâni.
Şi energia! Era ca un fir viu, de parcă toţi cei prezenţi la spectacol

108
ştiau că suntem chiar acolo, la limită, şi voiau să facă parte din asta,
să facă parte din istoria noastră. Era ca şi cum am fi fost cu toţii
implicaţi în secretul ăsta. Poate din cauza asta au fost cele mai bune,
cele mai nebuneşti, cele mai vibrante concerte pe care le-am avut
vreodată; săream în public de o grămadă de ori şi oamenii ţipau pe
melodiile noastre, chiar dacă nimeni nu auzise niciuna dintre
piesele noastre noi. Mă simţeam destul de bine, destul de reabilitat,
fiindcă, chiar dacă era o chestie de noroc pur, faptul că lucrurile
luaseră întorsătura asta, până la urmă nu stricasem meciurile trupei.
Admiratoarele pur şi simplu păreau să facă parte din valul ăsta
de energie, din creşterea asta continuă a fanilor. La început, nici
măcar nu mă gândeam la ele ca la nişte fane înfocate, fiindcă pe
multe le ştiam vag de pe la concerte. Numai că, dacă înainte erau
prietenoase, acum flirtau cu neruşinare. După unul dintre primele
noastre spectacole din San Francisco, o hipsteriţă pe nume Viv, pe
care o ştiam de câţiva ani, a venit în culise. Avea părul negru,
strălucitor şi braţele subţiri, acoperite de o grămadă de tatuaje. M-a
îmbrăţişat tare şi m-a sărutat pe gură. A stat lângă mine toată
noaptea, cu mâna pe spatele meu.
Pe vremea aia, nu mi-o mai trăsesem de mai bine de un an. Mia şi
cu mine, mă rog, ea fusese în spital, apoi la recuperare, şi chiar dacă
nu ar fi fost plină de copci, ghipsuri şi bandaje, tot nu ar fi existat
nicio şansă. Toate fanteziile alea cu băile sexy cu buretele în spital
sunt o glumă; nu e niciun loc care să îţi taie cheful mai mult decât
un spital. Chiar şi simplul miros este de putred – opusul dorinţei.
Când s-a întors acasă, Mia a stat într-o cameră de la parter, care
fusese camera de cusut a bunicii ei, pe care noi o transformaserăm
în dormitor pentru ea. Eu dormeam pe o canapea din apropiere, în
sufragerie. Erau camere libere la etajul al doilea, dar Mia, care încă
mergea sprijinindu-se în baston, nu se descurca la început cu scările,
iar eu nu voiam să fiu atât de departe de ea.
Chiar dacă îmi petreceam, toate nopţile la Mia, nu m-am mutat
niciodată cu totul din House of Rock, iar într-o noapte, la câteva
109
luni după ce se întorsese la bunicii ei, a sugerat să mergem acolo.
După cina cu Liz şi Sarah, Mia m-a tras în cameră. În clipa în care s-
a închis uşa în urma noastră, a sărit pe mine, sărutându-mă cu gura
larg deschisă, de parcă ar fi vrut să mă înghită cu totul. La început,
am fost luat prin surprindere, am fost speriat de pasiunea asta
subită, îngrijorat că are să îi facă rău, şi, de asemenea, nu prea voiam
să mă uit la cicatricea roşie şi aspră de pe coapsa ei, de unde îi
fusese luată piele pentru grefă, sau să mă lovesc de semnul care
arăta ca pielea de şarpe, de pe celălalt picior, deşi pe ăsta îl ţinea
acoperit cu un bandaj elastic. Totuşi, pe măsură ce mă săruta, corpul
meu a început să îi răspundă şi, odată cu el, mintea şi-a luat zborul.
Ne-am întins pe salteaua mea. Dar apoi, imediat ce atmosfera
începuse să se încingă, a început să plângă. Nu mi-am dat seama
imediat, fiindcă micile ei suspine semănau cu gemetele uşoare pe
care le scosese cu doar câteva momente mai devreme. Curând, au
crescut însă în intensitate, ceva îngrozitor şi animalic, care venea din
adâncul ei. Am întrebat dacă am rănit-o, dar mi-a spus că nu e
vorba despre asta şi m-a rugat să ies din cameră. Când a ieşit şi ea,
complet îmbrăcată, a cerut să meargă acasă.
După asta, a mai încercat încă o dată să iniţieze lucrurile. Într-o
noapte de vară, cu doar câteva săptămâni înainte să plece la
Juilliard, bunicii ei se duseseră să o viziteze pe mătuşa ci, Diane,
astfel încât casa era numai a noastră toată noaptea, iar Mia a sugerat
să dormim într-unul dintre dormitoarele de la etaj, din moment ce
scările deja nu mai erau o problemă pentru ea. Era foarte cald. Am
deschis ferestrele, am dat la o parte pătura veche şi tocmai ne
băgaserăm sub cearceaf. Îmi amintesc că mă simţeam total stângaci
că împărţeam acelaşi pat cu ea, după atâta timp. Aşa că am luat o
carte pentru mine şi am aşezat un teanc de perne pe care Mia să îşi
rezeme piciorul, aşa cum îi plăcea să facă noaptea.
— Nu sunt gata să dorm, mi-a spus, plimbându-şi degetul pe
braţul meu gol.
S-a aplecat să mă sărute. Nu sărutul ăla obişnuit, sec şi grăbit, ci
110
unul adânc, bogat, căutător. Am început să o sărut şi eu. Apoi mi-
am amintit însă de noaptea aceea de la House of Rock, de sunetul
bocetului ei animalic, de teama din ochii ei când a ieşit din
dormitor. În niciun caz nu aveam de gând s-o arunc din nou în
gaura aia de vierme. În niciun caz nu aveam de gând să mă
adâncesc eu din nou în gaura aia de vierme.
***
Cu toate astea, în noaptea aceea din San Francisco, cu mâna lui
Viv care se juca pe spatele meu, abia aşteptam să o fac. Am petrecut
noaptea cu ea, în apartamentul ei, iar a doua zi a venit cu mine la
micul dejun cu trupa, înainte să pornim spre următoarea noastră
destinaţie.
— Sună-mă data viitoare când eşti în oraş, mi-a şoptit la ureche
când ne-am despărţit.
— Ţi-ai revenit, omule, mi-a spus Fitzy, bătând palma cu mine, în
timp ce mergeam cu dubiţa către sud.
— Da, felicitări, mi-a spus Liz, un pic tristă. Numai nu pune sare
pe rană.
Sarah terminase recent facultatea de drept şi lucra la o
organizaţie pentru drepturile omului. Nu mai lăsa totul baltă ca să o
însoţească pe Liz în turnee.
— Doar fiindcă tu şi cu Mikey sunteţi legaţi la cap, nu veniţi să vă
plângeţi la noi, a spus Fitzy. Când suntem în turneu, ne jucăm, nu-i
aşa, Wilde Man?
— Wilde Man? a întrebat Liz. Aşa o să fie de acum încolo?
— Nu, i-am răspuns.
— Hei, dacă numele i se potriveşte… a spus Fitzy. Bine că am
trecut pe la farmacie şi am luat o cutie de prezervative înainte să
plecăm.
În L.A. mă aştepta o altă fată. În San Diego, o alta. Dar nimic din
toate astea nu mi se părea respingător. Ellie, fata din L.A., era o
prietenă veche, iar Laina, cea din San Diego, era studentă la master
111
– deşteaptă, sexy şi mai în vârstă decât mine. Nimeni nu îşi făcea
iluzii că aventurile astea ar fi dus la vreo mare poveste de dragoste.
Abia la penultimul spectacol am cunoscut o tipă al cărui nume nu
l-am reţinut niciodată. Am observat-o de pe scenă. Şi-a fixat privirea
asupra mea pe parcursul întregului concert şi nu s-a oprit din
holbat. Mă făcea să mă simt ciudat, dar mă şi aţâţa. Practic, mă
dezbrăca din priviri. N-aveai cum să nu te simţi puternic şi excitat;
mă simţeam bine ştiind că sunt atât de evident dorit, din nou.
După spectacol, casa de discuri a dat pentru noi o petrecere cu
ocazia lansării CD-ului, la care se intra numai pe bază de invitaţie.
Nu mă aşteptam să o văd acolo. Totuşi, după câteva ore am văzut-o
venind spre mine cu paşi mari, într-o ţinută care era pe jumătate de
târfă, pe jumătate de supermodel: fusta cu crăpătură până acolo şi
bocanci care ar fi putut înlocui echipamentul militar. A venit cu paşi
apăsaţi direct spre mine şi m-a anunţat, pe un ton nu foarte
silenţios:
— Am venit tocmai din Anglia ca să ţi-o trag. Cu asta, m-a apucat
de mână şi m-a condus pe uşă afară, către camera ei de hotel.
A doua zi, de dimineaţă a fost ciudat, cum nu mai fusese nicio
altă dimineaţă de după. M-am dus jenat spre baie, m-am îmbrăcat
repede şi am încercat să mă strecor afară, dar ea era acolo, cu
bagajele făcute şi gata de plecare.
— Ce faci? am întrebat-o.
— Vin cu tine! mi-a răspuns, de parcă ar fi fost evident.
— Unde vii cu mine?
— În Portland, iubire.
Acolo aveam ultimul concert şi era un fel de întoarcere acasă,
fiindcă ne stabileam cu toţii acolo, acum. Dar nu în aceeaşi casă, ca
la House of Rock. Liz şi Sarah îşi luau casa lor, Mike se muta cu
iubita lui. Iar Fitzy şi cu mine închiriam împreună o casă, dar
rămâneam cu toţii în aceeaşi zonă, la o distanţă de mers pe jos unul
de celălalt şi de spaţiul de repetiţie pe care îl închiriaserăm.
— Dar suntem cu dubiţa, nu cu autocarul de turneu, i-am spus,
112
privindu-mi bascheţii. Iar în Portland avem ultimul spectacol, o
chestie, cum ar veni, cu prietenii şi familia. Nu ar trebui să vii.
Şi nu eşti iubirea mea.
S-a încruntat, iar eu am ieşit trântind uşa, gândindu-mă că asta
fusese tot. Când am ajuns însă în Portland pentru probele de sunet,
era acolo, aşteptându-mă în Satyricon. I-am spus să plece, nu prea
frumos. Ceva de genul: Există o denumire pentru asta şi se cheamă
hărţuire. Am fost un nemernic, ştiu, dar eram obosit. O rugasem să
nu vină. Şi mă speria îngrozitor. Nu numai ea. Patru fete în două
săptămâni – mă scotea din sărite. Simţeam nevoia să fiu singur.
— Ia mai du-te-n mă-ta, Adam. Nici măcar nu eşti încă vedetă
rock, aşa că nu te mai purta ca un labagiu încrezut. Şi nici măcar n-
ai fost atât de bun.
Asta a urlat în faţa tuturor.
Aşa că i-am pus pe tehnicieni să o dea afară. A plecat, urlând
insulte despre mine, despre abilităţile mele sexuale, despre orgoliul
meu.
— Cu adevărat un Wilde Man, a spus Liz, ridicând din
sprâncene.
— Da, am răspuns, simţindu-mă opusul unui bărbat sălbatic,
vrând, de fapt, să mă strecor într-o cameră şi să mă ascund. Nu
ştiam încă, dar odată ce avea să înceapă adevăratul turneu – cel în
care ne-a trimis casa de discuri după ce albumul a urcat în topuri, o
trudă de cinci luni de concerte cu casa închisă şi fane din belşug –
tot ce aveam să îmi doresc era să mă ascund. Judecând după
tendinţele mele de izolare, te-ai gândi că am învăţat să mă feresc de
afecţiunea gratuită care mi se oferea atât de constant dar, după
spectacole, tânjeam după o legătură. Tânjeam după piele, după
gustul transpiraţiei unei alte femei. Dacă nu putea fi al ei, ei bine,
mergea oricine… pentru câteva ore. Dar am învăţat o lecţie – fără
musafiri peste noapte.
Aşa că, noaptea aia din Seattle a fost, probabil, prima oară când
am devenit un tip. Dar nu şi ultima.
113
PAISPREZECE

Bau-bau doarme pe partea ta de pat,


Şi-mi şopteşte în ureche: mai bine să fii mort.
Îmi umple visele cu sirene şi lumini de regret,
Mă sărută blând când mă trezesc transpirat.
„BOO!”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 3

Mă duc totuşi cu Mia la feribot. Pe bune, ce altceva să fac? O criză


de nervi, pentru că nu a ţinut un catalog actualizat al fiecărei
discuţii pe care am avut-o? Se cheamă să mergi mai departe.
Şi are dreptate că feribotul e mort. La patru şi jumătate dimineaţa
nu sunt foarte multe cereri pentru Staten Island. Sunt probabil vreo
doisprezece oameni împrăştiaţi pe puntea de jos. Trei haimanale
nocturne stau tolănite pe o banchetă, recapitulând seara, dar, când
trecem pe lângă ei, una dintre fete îşi ridică fruntea şi se uită la
mine. Apoi, îşi întreabă prietenul:
— Băi, ăla e Adam Wilde?
Prietenul ei râde.
— Îhî. Şi lângă el e Britney Spears. Ce dracu’ să caute Adam
Wilde pe feribotul de Staten Island?
Aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu.
Se pare însă că asta e una dintre chestiile pe care le face Mia, iar
asta e călătoria în care îşi ia rămas bun de la New York, chiar dacă
în realitate nu pleacă. Aşa că o urmez la etaj, la prova, lângă
balustradă.
În timp ce ne îndepărtăm de New York, linia orizontului se
retrage în spatele nostru, iar râul Hudson se deschide de o parte şi
de cealaltă a portului. E linişte aici, pe apă, nu se aude nimic, doar o
pereche de pescăruşi, plini de speranţă, care zboară în urma

114
noastră, ţipând după mâncare, probabil, sau poate doar după o
companie de-o noapte. În ciuda firii mele, încep să mă relaxez.
După câteva minute ajungem aproape de Statuia Libertăţii. E
luminată noaptea, iar torţa îi e şi ea aprinsă, de parcă ar fi într-
adevăr o flacără acolo, întâmpinând mulţimea îngrămădită.
Hei, doamnă, aici sunt!
N-am fost niciodată la Statuia Libertăţii. Prea multă aglomeraţie.
Aldous m-a invitat odată într-un tur privat cu elicopterul, dar eu nu
mă urc în aşa ceva. Dar acum, că sunt aici, înţeleg de ce e pe lista
Miei. În fotografii, statuia pare întotdeauna destul de severă,
hotărâtă, dar de aproape e mai blândă. Are o anumită expresie pe
chip, de parcă ar şti ceva ce tu nu ştii.
— Zâmbeşti, îmi spune Mia.
Îmi dau seama că aşa e. Poate fiindcă mi s-a oferit un permis
special de a face ceva ce credeam că e interzis. Sau poate că expresia
statuii e contagioasă.
— E drăguţă, spune Mia. N-am mai văzut-o de ceva timp.
— E ciudat, îi răspund, fiindcă tocmai mă gândeam la ea. Fac un
semn către statuie. E ca şi cum ar avea un secret. Secretul vieţii.
Mia îşi ridică privirea.
— Da. Înţeleg ce vrei să spui.
Oftez adânc.
— Chiar mi-ar prinde bine şi mie să ştiu secretul ăsta.
Mia îşi înclină capul peste balustradă.
— Da? Păi, cere-i-l.
— Să i-l cer?
— E chiar acolo. Aici nu mai e nimeni. Niciun turist care să
mişune ca o furnicuţă la picioarele ei. Cere-i secretul.
— Nu i-l cer.
— Vrei să i-l cer eu? Eu o fac, dar întrebarea e a ta, deci, cred că tu
ar trebui să faci onorurile.
— Obişnuieşti să vorbeşti cu statuile?
— Da. Şi cu porumbeii. Zi, ai de gând să o întrebi?
115
Mă uit la Mia. Are mâinile încrucişate la piept, un pic
nerăbdătoare. Mă întorc din nou cu faţa la balustradă.
— Ăăăă, Statuio? Hei, Statuia Libertăţii, strig încet.
Nu e nimeni în preajmă, dar tot e foarte jenant.
— Mai tare, mă îndeamnă Mia.
Ce naiba!
— Hei, nu te supăra, strig, care e secretul tău?
Amândoi ciulim urechile deasupra apei, de parcă am aştepta ca
răspunsul să vină în grabă către noi.
— Ce a zis? întreabă Mia.
— Libertatea.
— Libertatea, repetă Mia, încuviinţând. Nu, stai, cred că mai e
ceva. Stai aşa.
Se apleacă peste balustradă, făcând ochii mari.
— Hmm. Hmm. Aha.
Se întoarce spre mine.
— Se pare că nu poartă lenjerie pe sub rochie şi briza golfului îi
dă un anumit frisson.
— Madam Libertate nu poartă chiloţi, îi spun. Foarte franţuzesc!
Mia izbucneşte în râs.
— Crezi că îşi ridică vreodată fusta în faţa turiştilor?
— În niciun caz! De ce crezi că are expresia aia secretoasă pe faţă?
Toţi puritanii ăia republicani care vin grămadă, fără să bănuiască
vreodată că bătrâna Statuie nu poartă chiloţi. Probabil e epilată în
stil brazilian.
— Ok, trebuie să îmi scot imaginea asta din cap, mormăie Mia. Şi
dă-mi voie să îţi amintesc faptul că şi noi suntem republicani – într-
un fel.
— Oregon e un stat divizat, îi răspund. Ţărănoii în est şi hipioţii
în vest.
— Apropo de hipioţi şi de lipsa chiloţilor…
— O, nu. De imaginea asta chiar nu am nevoie.
— Ziua Eliberării Mamare! strigă Mia, referindu-se la o tradiţie
116
din anii ’60, din oraşul nostru.
O dată pe an, un grup de femei îşi petrec ziua la bustul gol,
protestând împotriva nedreptăţii faptului că e legal ca bărbaţii să
umble fără tricouri, dar nu şi femeile. Fac asta pe timpul verii, dar
fiindcă Oregon e Oregon, jumătate din timp e frig, aşa că e vorba de
o grămadă de carne îmbătrânită şi încreţită. Mama Miei ameninţa
întotdeauna că va participa la marş, iar tatăl ei o mituia mereu cu o
cină într-un restaurant scump ca să nu facă asta.
— „Luaţi-vă labele murdare de pe sutienele noastre”, spune Mia
printre sughiţuri de râs, citând unul dintre cele mai ridicole
sloganuri ale mişcării.
— N-are niciun sens. Dacă îţi dezgoleşti ţâţele, de ce vorbeşti de
sutien?
— Sens? A fost ideea unei hipioate drogate şi tu cauţi logică?
— Ziua Eliberării Mamare, spune Mia, ştergându-şi lacrimile de
râs. Bătrânul şi dragul Oregon! Asta s-a întâmplat acum o viaţă!
Şi chiar aşa e. N-ar trebui să simt remarca asta ca pe o palmă, dar
o simt.
— Cum de nu te-ai întors niciodată acasă? o întreb.
Nu vreau tocmai o explicaţie pentru abandonul Oregonului, dar
pare mai sigur să mă ascund sub pătura mare şi verde a statului
nostru.
— De ce m-aş fi întors? întreabă Mia, continuând să privească fix
spre apă.
— Nu ştiu. Pentru oamenii de acolo.
— Oamenii de acolo pot veni aici.
— Ca să îi vizitezi. Familia ta. La… Ah, rahat, ce naiba spun?
— Adică mormintele?
Încuviinţez.
— De fapt, din cauza lor nu mă întorc.
Încuviinţez încă o dată.
— E prea dureros.
Mia râde. Un râs adevărat şi sincer, un sunet cam la fel de
117
previzibil precum claxonul unei maşini într-o pădure tropicală.
— Nu, nu e aşa deloc, îmi spune, clătinând din cap. Pe bune, tu
chiar crezi că locul în care eşti înmormântat are vreo influenţă
asupra locului în care îţi trăieşte spiritul?
În care îţi trăieşte spiritul?
— Vrei să ştii unde trăiesc spiritele familiei mele?
Dintr-odată mă simt ca şi cum aş vorbi cu un spirit. Cu stafia
Miei cea raţională.
— Sunt aici, îmi spune, lovindu-se uşor pe piept. Şi aici, spune,
atingându-şi tâmpla. Îi aud tot timpul.
Habar n-am ce să spun. Parcă acum două minute făceam mişto
de toate tipurile de hipioţi New Age din oraşul nostru…
Dar Mia nu mai glumeşte. Se încruntă şi se întoarce cu spatele.
— Nu contează.
— Nu. Îmi pare rău.
— Înţeleg ce simţi. Vorbesc precum un Războinic al Curcubeului.
Ca o ţăcănită.
— De fapt, vorbeşti ca bunica ta.
Se uită fix la mine.
— Dacă îţi spun, o să îi chemi pe oamenii de la spitalul de
nebuni.
— Mi-am lăsat telefonul la hotel.
— Corect.
— Şi suntem într-o barcă.
— Ai dreptate.
— Şi, dacă apar cumva, o să mă ofer eu. Deci, ce fac? Te bântuie?
Respiră adânc, iar umerii îi coboară brusc, de parcă ar fi scăpat de
o povară grea. Îmi face semn să mergem pe una dintre băncile
goale. Mă aşez lângă ea.
— „Bântuie” nu e cuvântul potrivit. „Bântuie” sună rău,
supărător. Dar îi aud. Tot timpul.
— Ah.
— Nu numai vocile ci, într-un fel, amintirea lor, continuă ea. Îi
118
aud vorbindu-mi. De exemplu, acum. În timp real. Despre viaţa
mea.
Probabil că i-am aruncat o privire ciudată, fiindcă roşeşte.
— Ştiu. Aud morţii. Dar nu e aşa. Îţi aminteşti de femeia aia
nebună care stătea pe străzi şi se plimba prin campus, pretinzând că
aude voci prin coşul de cumpărături?
Încuviinţez. Mia se opreşte pentru un minut.
— Cel puţin, eu nu cred că e aşa, îmi spune. Sau poate că e. Poate
chiar sunt nebună şi nu cred că sunt, pentru că nebunii nu cred
niciodată că sunt nebuni, nu-i aşa? Dar chiar îi aud. Că o fi un fel de
forţă angelică, aşa cum crede bunica, şi ei sunt sus, într-un Rai, în
legătură directă cu mine, sau că or fi doar ei, cei pe care i-am păstrat
în mine, nu ştiu. Şi nici măcar nu ştiu dacă are vreo importanţă. Ce
contează e că sunt cu mine. Tot timpul. Şi ştiu că par nebună când
vorbesc singură câteodată, dar, de fapt, eu vorbesc cu mama, despre
ce fustă să îmi cumpăr, sau cu tata, despre un recital pentru care am
emoţii, sau cu Teddy, despre un film pe care l-am văzut. Şi îi aud
răspunzându-mi, de parcă ar fi chiar acolo, în aceeaşi încăpere cu
mine. Ca şi cum nici nu ar fi plecat vreodată. Şi uite ce e într-adevăr
ciudat: în Oregon nu îi auzeam. După accident, a fost ca şi cum
vocile lor rămâneau în urmă. Credeam că o să pierd cu totul
capacitatea de a-mi aminti vocile lor. Dar, după ce am plecat, i-am
auzit tot timpul. De aia nu vreau să mă întorc. Mă rog, ăsta e unul
dintre motive. Mi-e frică să nu pierd legătura asta, ca să zic aşa.
— Acum îi auzi?
Face o pauză, ascultă, încuviinţează.
— Ce spun?
— Zic că se bucură să te vadă, Adam.
Ştiu că glumeşte, într-un fel, dar gândul că mă pot vedea, că îmi
urmăresc orice mişcare, că ştiu ce am făcut în ultimii trei ani, mă
face să tremur în noaptea caldă.
Mia îmi observă fiorul şi lasă fruntea în jos.
— Ştiu, e o nebunie. De aia nici n-am spus nimănui. Nici lui
119
Ernesto. Nici măcar lui Kim.
Nu, vreau să îi spun. Ai înţeles greşit. Nu e deloc nebunesc. Mă
gândesc la toate vocile care îmi trăncănesc în cap, voci despre care
sunt destul de sigur că sunt versiuni mai bătrâne sau mai tinere sau
mai bune ale sinelui meu. Au fost dăţi – când lucrurile erau foarte
sumbre – când am încercat să o chem pe ea, să îmi răspundă ea, dar
nu a funcţionat niciodată. Nu dau decât de mine. Dacă vreau vocea
ei, trebuie să mă bazez pe amintiri. Cel puţin, din astea am o
grămadă.
Nu îmi pot închipui cum ar fi dacă ea m-ar însoţi în minte –
liniştea pe care mi-ar aduce-o. Mă bucur să ştiu că Mia i-a avut pe ei
cu ea, toată perioada asta. Şi, în acelaşi timp, mă face să înţeleg de
ce, dintre noi doi, ea pare cea sănătoasă la cap.

120
CINCISPREZECE

Sunt destul de sigur că atunci când în Oregon se nasc copii,


aceştia ies din spital cu un certificat de naştere şi cu nişte saci mici
de dormit. Toţi locuitorii statului campează. Şi hipioţii, şi ţărănoii. Şi
vânătorii, şi ecologiştii. Bogaţii. Săracii. Chiar şi cântăreţii rock. Mai
ales cântăreţii rock. Trupa noastră s-a perfecţionat în arta
campingului punk-rock, aruncând o grămadă de rahaturi în dubiţă
cu o oră înainte şi conducând spre munţi, unde beam bere, ardeam
mâncarea, improvizam la instrumente lângă focul de tabără şi
dormeam sub cerul liber. Uneori, în turneu, în zilele de început,
prost plătite, chiar preferam să campăm în loc să ne cazăm în vreun
alt hostel aglomerat şi plin de gândaci.
Nu ştiu dacă e din cauză că, indiferent unde locuieşti, sălbăticia
nu e niciodată prea departe, dar aveam senzaţia că în Oregon toată
lumea campează.
Adică, toată lumea în afara de Mia Hall.
— Eu dorm în pat, a fost ceea ce mi-a zis Mia prima dată când am
invitat-o să mergem cu cortul într-un weekend.
Chiar m-am oferit să iau cu mine o saltea gonflabilă, dar tot a
refuzat. Kat m-a auzit încercând s-o conving pe Mia şi a râs.
— Multă baftă, Adam, mi-a spus. Denny şi cu mine am dus-o pe
Mia cu cortul când era mică. Planificaserăm să petrecem un
weekend pe coastă, dar a urlat două zile încontinuu şi a trebuit să
ne întoarcem acasă. E alergică la camping.
— E adevărat, îmi spusese Mia.
— Merg eu, se oferise Teddy. Eu nu am ocazia să merg cu cortul
decât în curtea din spate.
— Bunicul te duce în fiecare lună, îi răspunsese Denny. Şi eu te
duc. Pur şi simplu nu prea ai ocazia să mergi cu cortul cu noi toţi, în
familie. I-a aruncat o privire Miei. Ea i-a răspuns dându-şi ochii

121
peste cap.
Aşa că m-a şocat când Mia a acceptat să meargă cu cortul. Era în
vara dinainte de ultimul ei an de liceu şi primul meu an de colegiu
şi ne vedeam foarte rar. Începuseră să se încingă lucrurile cu trupa,
aşa că în vara aia fusesem o grămadă de timp în turneu, iar Mia
fusese plecată în tabără cu orchestra ei şi apoi să-şi viziteze rudele.
Probabil că îi fusese foarte dor de mine. A fost singura explicaţie pe
care mi-am putut-o imagina pentru faptul că cedase.
Ştiam că e mai bine să nu mă bazez pe genul de compare punk-
rock, aşa că am împrumutat un cort. Şi o chestie din aia din spumă
pe care să dormi. Am luat şi o ladă frigorifică, ticsită cu mâncare.
Voiam să fie totul ok, deşi, sincer să fiu, nu mi-era foarte clar de ce
Mia se împotrivea atât de mult campingului – nu era o tipă fiţoasă,
nici pe departe; era o fată căreia îi plăcea să joace baschet la miezul
nopţii – aşa că habar nu aveam dacă toate chestiile astea mărunte
erau de folos.
Când m-am dus să o iau, întreaga ei familie a coborât să ne
conducă, de parcă am fi plecat într-o excursie prin ţară, nu într-una
de o zi.
Kat mi-a făcut cu mâna.
— Ce ai luat de mâncare? a întrebat.
— Sandviciuri. Fructe. Pentru diseară, hamburgeri, fasole,
dulciuri. Încerc experienţa autentică de camping.
Kat a încuviinţat, cu o expresie gravă.
— Bun, deşi s-ar putea să vrei să îi dai mai întâi dulciurile dacă
devine irascibilă. V-am pregătit şi eu nişte provizii. Mi-a dat o
pungă de patru kilograme.
— În caz de urgenţă, spargeţi geamul.
— Ce-s toate astea?
— Caramele. Bomboane. Acadele. Dacă devine prea nesuferită,
dă-i prostiile astea. Atâta timp cât are nivelul glicemiei ridicat, tu şi
fauna sălbatică ar trebui să fiţi în siguranţă.
— Ah, mersi.
122
Kat a scuturat din cap.
— Eşti mai curajos decât mine. Succes.
— Da, o să ai nevoie, a răspuns Denny.
Apoi, el şi Kat s-au privit în ochi şi au izbucnit în râs.
***
Erau o grămadă de locuri foarte bune pentru campat la o distanţă
de o oră cu maşina, dar am vrut să mergem undeva mai special, aşa
că am ajuns departe sus, în munţi, într-un loc aflat pe un drum
forestier pe care fusesem de foarte multe ori când eram copil.
Când am ieşit de pe şosea pe o cărare prăfuită, Mia m-a întrebat:
— Unde e zona de campare?
— Zonele de campare sunt pentru turişti. Noi stăm la liber.
— La liber? a ridicat vocea, alarmată,
— Relaxează-te, Mia. Tatăl meu obişnuia să taie buşteni pe aici.
Cunosc drumurile astea. Şi, dacă te gândeşti la duşuri şi alte chestii
de genul ăsta…
— Nu mă interesează duşurile.
— Bun, fiindcă avem propria noastră piscină privată.
Am oprit maşina şi i-am arătat Miei locul. Era chiar lângă râu,
unde se formase un golfuleţ mic de apă calmă şi curată precum
cristalul. Priveliştea, în toate direcţiile, era liberă – nimic în afară de
pini şi munţi, ca o carte poştală uriaşă care anunţa „OREGON”!
— E drăguţ, a recunoscut Mia, cu jumătate de gură.
— Stai să vezi priveliştea din vârf. Ai chef de o plimbare?
Mia a încuviinţat. Am luat câteva sendviciuri, apă şi două
pachete de caramele cu pepene şi am cutreierat pe cărare, apoi am
stat o vreme să ne citim cărţile sub un copac. Când ne-am întors, se
înserase deja.
— Ar fi bine să montez cortul, îi spun.
— Ai nevoie de ajutor?
— Nu. Tu eşti musafirul. Relaxează-te. Citeşte sau ceva.
— Dacă zici tu.
123
Am aruncat pe jos piesele cortului împrumutat şi am început să
prind parii, doar că era unul dintre corturile alea noi, ultramoderne,
la care toţi parii sunt într-un puzzle uriaş, nu ca la cele simple, pe
care le aveam în copilărie. După jumătate de oră, încă îmi băteam
capul cu el. Soarele se afunda în spatele norilor, iar Mia îşi închisese
cartea. Mă privea, cu un zâmbet uşor amuzat pe chip.
— Te distrezi? am întrebat, transpirând în răcoarea serii.
— Absolut. Dacă aş fi ştiut că va fi aşa, aş fi fost de mult de acord
să vin.
— Mă bucur că ţi se pare atât de amuzant.
— O, da. Eşti sigur că nu vrei să te ajut? Dacă mai durează mult,
o să ai nevoie de mine să îţi ţin lanterna.
Am oftat. Am ridicat mâinile, semn că mă predau.
— Sunt învins de un articol sportiv.
— Adversarul tău are instrucţiuni?
— Probabil că a avut, la un moment dat.
A clătinat din cap, s-a ridicat în picioare şi a apucat vârful
cortului.
— Ok, tu ţine de marginea asta. Eu o să ţin din partea asta. Cred
că bucata cea lungă se prinde peste vârf, aici.
După zece minute, aveam cortul montat şi ancorat. Am adunat
câteva pietre şi nişte vreascuri şi am făcut o groapă în care am
aprins un foc de tabără cu lemnele pe care le adusesem. Am pregătit
burgeri într-o tigaie, la foc, şi am copt fasolea direct în conservă.
— Sunt impresionată, mi-a spus Mia.
— Deci, îţi place cu cortul?
— N-am spus asta, mi-a răspuns, dar zâmbea.
Abia mai târziu, după ce am luat cina şi am mâncat bezele pârlite
la foc, după ce am spălat vasele în râu, sub clar de lună, şi după ce
am cântat un pic la chitară lângă foc, în timp ce Mia şi-a sorbit
ceaiul şi a mestecat o pungă de caramele, am înţeles, într-un final,
problema ei cu campingul.
Era probabil ora zece, dar după fusul orar al campingului era ca
124
şi cum ar fi fost două noaptea. Am intrat în cort şi ne-am cuibărit în
sacul dublu de dormit. Am tras-o pe Mia aproape de mine.
— Vrei să ştii care e partea cea mai mişto la camping?
Am simţit cum i se încordează tot corpul – dar nu în sensul bun.
— Ce a fost asta? a şoptit.
— Ce a fost ce?
— Am auzit ceva, a răspuns.
— Probabil e doar un animal, i-am răspuns.
A aprins lanterna.
— De unde ştii?
Am luat lanterna şi i-am luminat faţa. Făcuse ochii cât cepele.
— Ţi-e frică?
A lăsat privirea în jos şi a dat uşor din cap.
— Singurul lucru pentru care trebuie să îţi faci griji aici sunt urşii,
iar ei sunt interesaţi doar de mâncare, din cauza asta am lăsat-o pe
toată în maşină, am liniştit-o.
— Nu mi-e frică de urşi, mi-a spus Mia, dispreţuitoare.
— Atunci ce e?
— Mă… mă simt ca o ţintă aici.
— Ţintă pentru ce?
— Nu ştiu, pentru oamenii cu puşti. Toţi vânătorii ăia.
— E ridicol. Jumătate din Oregon vânează. Toată familia mea
vânează, dar vânează animale, nu oameni plecaţi în vacanţă.
— Ştiu, mi-a spus încet. De fapt, nu e vorba nici de asta. Pur şi
simplu mă simt… fără apărare. E… nu ştiu, lumea pare foarte mare
când eşti sub cerul liber. E ca şi cum nu ai un loc al tău când nu ai
un acoperiş deasupra capului.
— Locul tău e chiar aici, i-am şoptit, întinzând-o pe spate şi
strângând-o în braţe.
S-a lipit de mine.
— Ştiu. A oftat. Ce ciudată sunt! Nepoata unui biolog, pensionat
de la serviciul silvic, căreia îi e frică să meargă cu cortul!
— Asta e doar jumătate. Eşti o violoncelistă ai cărei părinţi sunt
125
foşti punk-rockeri. Eşti complet ciudată! Dar eşti ciudata mea.
O vreme, am stat acolo, întinşi în tăcere. Mia a stins lanterna şi s-
a cuibărit şi mai aproape de mine.
— Ai fost la vânătoare când erai mic? m-a întrebat, şoptind. Nu
te-am auzit niciodată vorbind despre asta.
— Mergeam cu tata, i-am răspuns încet.
Chiar dacă eram singurii oameni pe o distanţă de kilometri,
noaptea aceea avea ceva care ne cerea să vorbim în şoaptă.
— Întotdeauna zicea că, atunci când voi împlini doisprezece ani,
o să primesc de ziua mea o puşcă şi că o să mă înveţe să trag. Totuşi,
când aveam vreo nouă ani, cred, am ieşit afară cu nişte veri mai
mari şi unul dintre ei mi-a împrumutat puşca lui. Probabil că a fost
norocul începătorului sau ceva de genul ăsta, dar am împuşcat un
iepure. Verii mei o luaseră razna cu toţii. Iepurii sunt mici, rapizi şi
greu de nimerit chiar şi pentru vânătorii încercaţi, iar eu ochisem
unul din prima. S-au dus să îl ia, ca să ne întoarcem cu el, să îl
arătăm tuturor şi, poate, să îl împăiem ca trofeu. Dar când l-am
văzut plin de sânge, am început să plâng. Apoi, am început să ţip că
trebuie să îl ducem la veterinar, dar era mort, bineînţeles. Nu i-am
lăsat să îl ia cu noi. I-am obligat să îl îngroape în pădure. Când a
auzit tata, mi-a spus că scopul vânătorii e să foloseşti animalul la
ceva; îl mănânci, îl jupoi sau ceva, altfel e o pierdere inutilă a unei
vieţi, dar cred că a ştiut că nu sunt făcut pentru asta, fiindcă atunci
când am făcut doisprezece ani nu am primit o puşcă; am primit o
chitară.
— Nu mi-ai mai povestit asta niciodată, a spus Mia.
— Cred că n-am vrut să-mi distrug credibilitatea punk-rock.
— Aş zice că asta ar fi consolidat-o, a spus.
— Nţ! Oricum, sunt total emocore, aşa că merge.
S-a lăsat o tăcere plăcută în cort. De afară auzeam ţipătul slab al
unei bufniţe răsunând în noapte. Mia mi-a dat un ghiont în coaste.
— Ce papă-lapte eşti!
— Cine vorbea! Fata căreia îi e frică să meargă cu cortul!
126
A chicotit. Am tras-o aproape de mine, dorind să elimin orice
distanţă dintre trupurile noastre. I-am dat la o parte părul de pe gât
şi mi-am cuibărit nasul acolo.
— Acum îmi eşti datoare cu o poveste jenantă din copilăria ta, i-
am murmurat în ureche.
— Toate poveştile mele jenante continuă să se întâmple şi acum,
mi-a răspuns.
— Trebuie să fie una pe care nu o ştiu.
A tăcut o vreme. Apoi a spus:
— Fluturii.
— Fluturii?
— Eram îngrozită de fluturi.
— Care e problema ta cu natura?
A scuturat din cap, râzând pe înfundate.
— Ştiu, a spus. Există oare vreo fiinţă mai puţin ameninţătoare
decât un fluture? Nu trăiesc decât vreo două săptămâni. Mă
speriam însă îngrozitor de fiecare dată când vedeam unul. Părinţii
mei au făcut tot ce au putut ca să mă desensibilizeze: mi-au
cumpărat cărţi despre fluturi, haine cu fluturi, mi-au pus în cameră
afişe cu fluturi. Dar nimic n-a funcţionat.
— Ai fost atacată de un grup de fluturi-monarh sau ceva de
genul ăsta? am întrebat.
— Nu, mi-a răspuns. Bunica avea o teorie despre fobia mea.
Spunea că într-o zi va trebui să trec printr-o metamorfoză, la fel ca
omida care se transformă în fluture, şi că asta mă speria şi de-aia
mi-era frică de fluturi.
— Da, sună ca un lucru pe care l-ar spune bunica ta. Cum ţi-ai
depăşit teama?
— Nu ştiu. M-am hotărât, pur şi simplu, să nu îmi mai fie frică de
ei; apoi, într-o zi, nu mi-a mai fost.
— Prefă-te până îţi iese.
— Cam aşa ceva.
— Ai putea încerca asta şi în ceea ce priveşte campingul.
127
— Trebuie?
— Nu, dar mă bucur că ai venit.
S-a întors cu faţa la mine. Era aproape întuneric beznă în cort, dar
i-am putut vedea ochii negri strălucind.
— Şi eu, dar trebuie să dormim? Nu putem să mai stăm aşa o
vreme?
— Şi toată noaptea, dacă vrei. O să-i spunem întunericului
secretele noastre.
— Bine.
— Aşa că hai să mai auzim una dintre fricile tale inexplicabile.
Mia m-a apucat de braţ şi mi s-a cuibărit la piept, de parcă şi-ar fi
îngropat trupul în al meu.
— Mi-e teamă să nu te pierd, mi-a spus cu o voce foarte scăzută.
Am dat-o la o parte, ca să îi văd chipul, şi am sărutat-o pe frunte.
— Am spus frici inexplicabile, fiindcă asta nu o să se întâmple.
— Tot mi-e frică, a murmurat.
Apoi, a continuat să enumere alte lucruri care o speriau, la
întâmplare, iar eu am făcut la fel, şi am continuat să ne şoptim unul
altuia, spunându-ne poveşti din copilărie până târziu, târziu în
noapte, până când Mia a uitat, în cele din urmă, să îi mai fie frică şi
a adormit.
***
Câteva săptămâni mai târziu, vremea s-a răcit, iar în iarna aceea
Mia a avut accidentul. Aşa că, de fapt, aceea a fost ultima oară când
m-am dus cu cortul. Dar chiar dacă nu ar fi fost, tot aş considera că
a fost cea mai frumoasă excursie din viaţa mea. De fiecare dată când
mi-o amintesc, văd cu ochii minţii cortul nostru, un mic vas
strălucind în noapte, şi sunetul şoaptelor mele şi ale Miei
eliberându-se ca nişte note muzicale, plutind deasupra unei mări
luminate de lună.

128
ŞAISPREZECE

Ai traversat apa, m-ai lăsat pe mal,


M-a ucis îndeajuns, dar tu ai vrut şi mai mult,
Ai aruncat podul în aer, un terorist nebun,
Mi-ai făcut cu mâna de pe partea ta,
mi-ai aruncat un sărut,
Am dat să te urmez, dar mi-am dat seama prea târziu
că nu mai aveam nimic sub picioare, doar aer.
„BRIDGE”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 4

Degete de lumină încep să deschidă cortina nopţii. Curând,


soarele va răsări şi, inevitabil, va începe o nouă zi. Ziua în care voi
pleca la Londra, iar Mia la Tokyo. Simt numărătoarea inversă a
ceasului ticăind ca o bombă cu efect întârziat.
Acum, suntem pe podul Brooklyn şi, chiar dacă Mia nu a precizat
exact, simt că asta e ultima oprire. Adică, părăsim Manhattanul şi
nu pare că va fi o călătorie dus-întors, precum croaziera noastră în
Staten Island şi înapoi. De asemenea, Mia a hotărât, cred, că, din
moment ce ea mi-a făcut nişte confesiuni, acum e rândul meu. Cam
la jumătatea podului, se opreşte brusc şi se întoarce spre mine.
— Deci, care e treaba cu tine şi trupa? mă întreabă.
Bate un vânt călduţ, dar mi se face frig dintr-odată.
— Cum adică?
Mia ridică din umeri.
— Ceva s-a întâmplat. Se vede. Abia dacă ai vorbit despre ei toată
noaptea. Înainte eraţi de nedespărţit, iar acum nici măcar nu mai
locuiţi în acelaşi stat. De ce nu aţi plecat împreună la Londra?
— Ţi-am zis, chestii legate de logistică.
— Ce a fost atât de important că n-au putut să te aştepte o

129
noapte?
— Eu am avut… am avut nişte chestii de făcut. A trebuit să merg
la studio şi să înregistrez câteva fragmente, la chitară.
Mia mă priveşte, sceptică.
— Dar eşti în turneu cu noul album. De ce înregistrezi?
— O versiune de promovare pentru unul dintre single-urile
noastre. Mai mulţi din ăştia spun, încruntându-mă, în timp ce îmi
frec degetele unul de celălalt, într-un gest care spune „bani”.
— N-ar trebui să înregistraţi împreună?
Scutur din cap.
— Nu prea mai merg lucrurile aşa. Şi, în plus, a trebuit să dau un
interviu pentru Shuffle.
— Un interviu? Fără trupă? Doar tu? Nu înţeleg.
Mă gândesc la ziua de ieri. La Vanessa LeGrande. Şi, din senin,
îmi amintesc versurile melodiei „Bridge”, întrebându-mă dacă nu
cumva nu e o idee prea ok să discut asta cu Mia Hall, deasupra
apelor întunecate ale râului East River. Măcar nu mai e vineri 13.
— Da. Cam aşa stau lucrurile în ultima vreme, îi spun.
— De ce te vor numai pe tine? Ce vor să ştie?
Chiar nu doresc să vorbesc despre asta, dar Mia e ca un copoi
care adulmecă mirosul, şi o cunosc suficient de bine încât să ştiu că
fie îi arunc o bucată de carne însângerată, fie o las să adulmece până
ajunge la adevărata grămadă de cadavre împuţite. Apelez la o
diversiune.
— De fapt, partea asta e destul de interesantă. Reporteriţa m-a
întrebat de tine.
— Poftim? Mia se întoarce pe călcâie, cu faţa la mine.
— Îmi lua un interviu şi m-a întrebat de tine. De noi. De liceu.
Savurez expresia şocată de pe chipul Miei. Mă gândesc la ce
spusese mai devreme despre viaţa ei în Oregon, care parcă se
întâmplase acum o veşnicie.
Ei bine, poate că nu a trecut chiar o veşnicie!
— E prima oară când s-a întâmplat asta. O coincidenţă destul de
130
ciudată, dacă luăm în calcul toate lucrurile.
— Nu mai cred în coincidenţe.
— Nu i-am spus nimic, dar pusese mâna pe vechiul album şcolar.
Cel cu fotografia noastră – Şmecherul şi Tocilara.
Mia clatină din cap.
— Da, mi-a plăcut foarte mult porecla aia.
— Nu-ţi face griji. Nu am spus nimic. Şi, pentru orice
eventualitate, i-am distrus înregistrarea. Am distrus toate dovezile.
— Nu chiar toate dovezile.
Se uită fix la mine.
— Albumul încă există. Sunt sigură că Kim va fi încântată să afle
că munca ei din tinereţe s-ar putea să apară într-o revistă naţională.
Scutură din cap şi chicoteşte.
— Dacă te-a luat Kim la ochi, eşti prins pentru totdeauna. Aşa că
a fost inutil să îi distrugi înregistrarea reporteriţei ăleia.
— Ştiu, dar mi-am cam pierdut controlul. Era o persoană foarte
impertinentă şi încerca să mă scoată din sărite cu toate insultele alea
deghizate în complimente.
Mia dă din cap în semn că înţelege.
— Ştiu. E cel mai nasol! „Am fost fascinat de felul în care ai cântat
Şostakovici în seara asta. Mult mai potolit decât Bach”, spune, cu o
voce îngâmfată. Traducere: Şostakovici a fost de rahat.
Nu-mi pot imagina cum ar putea Şostakovici să fie de rahat, dar
n-o să neg acel teren comun.
— Deci, ce a vrut să ştie despre mine?
— Cred că avea planuri mari să scoată la iveală modul în care
formaţia Shooting Star face totul să meargă ca pe roate. S-a dus să
sape prin oraşul nostru şi să vorbească cu oamenii care au fost cu
noi la liceu. Ei i-au spus despre noi… despre… despre ce eram.
Despre tine şi despre ce s-a întâmplat…
Mă opresc din vorbit. Mă uit spre râu la un şlep care, judecând
după miros, transportă gunoi.
— Şi ce s-a întâmplat, de fapt? întreabă Mia.
131
Nu sunt sigur că e o întrebare retorică, aşa că forţez o glumă
tărăgănată.
— Da, încă încerc şi eu să îmi dau seama.
Mi se pare că ăsta e poate cel mai sincer lucru pe care l-am spus
toată noaptea, dar felul în care l-am spus îl transformă într-o
minciună.
— Ştii, impresarul meu m-a avertizat că accidentul s-ar putea să
atragă foarte multă atenţie de când am devenit cunoscut, dar nu am
crezut că legătura noastră ar fi o problemă pentru tine. Adică, aşa
am crezut la început. Într-un fel, am aşteptat să mă caute cineva –
fantomele iubitelor din trecut – dar cred că nu am fost destul de
interesantă în comparaţie cu celelalte… mmm… relaţii ale tale.
Ea crede că din cauza asta nu a hărţuit-o niciunul dintre
scriitoraşi, fiindcă nu este la fel de interesantă ca Bryn, despre care
cred că ştie. Dacă ar şti ea cum s-a dat peste cap trupa noastră ca să
nu îi pronunţe numele, să nu atingă vânătăile care înfloresc la
simpla menţionare a ei. Că exact în momentul ăsta există anexe la
contractele de interviu care dictează serii întregi de subiecte de
conversaţie interzise care, deşi nu îi cunosc exact numele, au doar
rolul de a-i şterge orice urmă. Ca să o protejeze pe ea. Şi pe mine.
— Cred că liceul chiar e istorie antică, încheie.
Istorie antică? Ne-ai aruncat cu adevărat la groapa de gunoi a
poveştilor tâmpite de dragoste din liceu? Şi, dacă da, eu de ce naiba nu pot
face acelaşi lucru?
— Da, ei bine, tu şi cu mine suntem ca MTV cu Lifetime, îi spun,
cu toată dezinvoltura pe care o pot aduna. Cu alte cuvinte, momeală
pentru rechini.
Oftează.
— Da. Cred că până şi rechinii trebuie să mănânce.
— Ce vrea să însemne asta?
— Nimic, doar că nu prea vreau în mod deosebit ca povestea
familiei mele să fie târâtă în faţa publicului, dar dacă ăsta e preţul
care trebuie plătit ca să faci tot ceea ce iubeşti, cred că o să îl plătesc.
132
Ne-am întors la asta, la ideea că muzica poate face ca totul să
merite. Mi-ar plăcea să cred asta, dar pur şi simplu nu cred. Nici nu
sunt sigur că am crezut asta vreodată. Nu muzica e cea care mă face
să vreau să mă trezesc în fiecare zi şi să mai iau o gură de aer. Mă
întorc cu spatele la ea, spre apa întunecată de dedesubt.
— Şi dacă nu e ceea ce iubeşti? şoptesc, dar vocea mi se pierde în
vânt şi în trafic. Măcar am spus-o cu voce tare. Măcar atât am făcut.
Am nevoie de o ţigară. Mă sprijin de balustradă şi mă uit spre
oraş, spre un trio de poduri. Mia vine lângă mine, în timp ce încerc
să îmi aprind bricheta.
— Ar trebui să renunţi, îmi spune, atingându-mi uşor umărul.
Pentru o secundă, îmi închipui că se referă la trupă. Că a auzit ce
am zis mai devreme şi că îmi spune să renunţ la Shooting Star, să
părăsesc industria muzicală. Tot aştept ca cineva să mă sfătuiască să
ies din muzică, dar nimeni nu face asta. Apoi, îmi amintesc cum,
mai devreme în acea noapte, mi-a spus acelaşi lucru, chiar înainte
să-mi ceară o ţigară.
— Nu e uşor, îi zic.
— Rahat, spune Mia, cu o mulţumire de sine care îmi aminteşte
imediat de mama ei, Kat, care îşi purta convingerea ca pe o jachetă
din piele ponosită şi care avea o gură atât de spurcată, încât îl putea
face şi pe un tehnician de turneu să roşească. Nu e greu să te laşi. E
greu să te hotărăşti să te laşi. Odată ce ai făcut saltul ăla mental,
restul e uşor.
— Serios? Aşa ai renunţat tu la mine?
Şi, uite aşa, fără să gândesc, fără să îmi spun asta mai întâi în
gând, fără să mă cert cu mine însumi zile întregi, îmi scapă.
— Deci, spune ea, ca şi cum ar vorbi unui public de sub pod, în
sfârşit o spune.
— Nu ar fi trebuit? Ar fi trebuit să las toată noaptea asta să treacă
fără să vorbim despre ce ai făcut?
— Nu, răspunde ea încet.
— Deci, de ce? De ce ai plecat? A fost din cauza vocilor?
133
Scutură din cap.
— Nu despre voci a fost vorba.
— Atunci, despre ce? Ce a fost?
Îmi aud disperarea din voce.
— Au fost o grămadă de chestii. De exemplu, nu puteai fi tu
însuţi când erai cu mine.
— Ce tot spui acolo?
— Ai încetat să mai vorbeşti cu mine.
— E absurd, Mia. Am vorbit cu tine tot timpul.
— Vorbeai cu mine şi nu vorbeai. Te-am văzut având discuţiile
astea cu două tăişuri. Lucrurile pe care voiai să mi le spui. Şi
cuvintele pe care le rosteai de fapt.
Mă gândesc la toate discuţiile cu dublu sens pe care le am, cu
toată lumea. Atunci a început totul?
— Păi, nu era tocmai uşor de vorbit cu tine, îi răspund. Orice
spuneam era greşit.
Mă priveşte cu un zâmbet trist.
— Ştiu. Nu a fost numai vina ta. A fost şi a mea. A fost vina
noastră.
Scutur din cap.
— Nu e adevărat.
— Ba e, dar nu trebuie să te simţi prost. Toată lumea mergea pe
coji de ouă în preajma mea. Cu tine însă era dureros că nu puteai fi
sincer cu mine. Adică, abia dacă mă mai atingeai.
Ca să îşi susţină ideea, pune două degete pe interiorul
încheieturii mâinii mele. Nu aş fi fost absolut deloc surprins dacă ar
fi ieşit fum, iar amprentele celor două degete ale ei mi s-ar fi
întipărit pe piele. Trebuie să mă retrag ca să îmi recapăt echilibrul.
— Te recuperai, e răspunsul meu patetic. Şi, dacă îmi amintesc
bine, când am încercat, te-ai speriat.
— O dată, îmi spune. O dată.
— Tot ce voiam era să fii bine. Tot ce voiam era să te ajut. Aş fi
făcut orice.
134
Îşi lasă bărbia în piept.
— Da, ştiu. Ai vrut să mă salvezi.
— La naiba, Mia. Spui asta de parcă ar fi ceva rău.
Ridică ochii spre mine. Încă îi citesc în privire compasiunea, dar
acum e şi altceva: înverşunare; îmi sfâşie furia în bucăţi şi o
transformă în groază.
— Erai atât de ocupat să fii salvatorul meu, încât m-ai lăsat
singură, îmi spune. Ştiu că încercai să mă ajuţi, dar în momentele
alea simţeam că mă îndepărtezi, că îmi ascunzi lucruri, pentru
binele meu, şi că mă faci să fiu şi mai mult o victimă. Ernesto spune
că intenţiile bune ale oamenilor pot sfârşi prin a ne pune în cutii la
fel de limitate precum sicriele.
— Ernesto? Ce dracului ştie el despre asta?
Mia trasează cu degetul de la picior şanţul dintre plăcile din lemn
ale pasarelei.
— Chiar foarte multe. Părinţii lui au fost ucişi când avea opt ani.
A fost crescut de bunicii lui.
Ştiu că ar trebui să îmi fie milă, dar mă apucă furia.
— Care-i faza, aveţi un club? întreb, iar vocea începe să mi se
frângă. Un club al durerii căruia eu nu mă pot alătura?
Mă aştept să îmi spună că nu. Sau că sunt şi eu membru. Până la
urmă, şi eu îi pierdusem. Numai că pe vremea aia a fost altfel, ca şi
cum ar fi existat un obstacol. Ăsta e lucrul la care nu te aştepţi
niciodată când vine vorba de durere: competiţia, fiindcă, indiferent
cât de importanţi au fost pentru mine, indiferent cât de rău îmi
spuneau oamenii că le pare, Denny şi Kat şi Teddy nu erau familia
mea şi, dintr-odată, asta a contat.
Şi contează încă, se pare, fiindcă Mia se opreşte şi se gândeşte la
întrebarea mea.
— Poate nu un club al durerii, ci unul al vinovăţiei, pentru că ai
fost lăsat în urmă.
O, nu-mi vorbi mie despre vină! O am în sânge. Stau pe pod şi
simt cum îmi dau lacrimile. Singurul mod în care pot să le ţin în
135
frâu este să îmi găsesc furia care m-a susţinut şi, prin ea să le alung.
— Dar ai fi putut măcar să îmi spui, îi zic, şi vocea mi se
transformă într-un strigăt. În loc să mă laşi baltă, ca pe o aventură
de o noapte, ai fi putut măcar să ai decenţa să te desparţi de mine în
loc să mă laşi să îmi pun întrebări timp de trei ani…
— Nu am făcut-o intenţionat, rosteşte, ridicând la rândul ei,
tonul. Nu m-am urcat în avionul ăla gândindu-mă că o să ne
despărţim. Erai totul pentru mine. Chiar şi când se întâmpla, nu îmi
venea să cred că se întâmplă. Dar se întâmpla. Faptul că eram acolo,
că eram departe, făcea totul mult mai uşor, într-un fel pe care nu îl
anticipasem. Într-un fel în care nu credeam că mai poate fi viaţa
mea. A fost o uşurare imensă.
Mă gândesc la toate fetele pe care abia aşteptam să le văd
plecând. Cum îmi simţeam întregul trup respirând, îndată ce
sunetul, mirosul şi vocea lor dispăreau. De foarte multe ori, Bryn
intră şi ea în categoria asta. Aşa a resimţit Mia absenţa mea?
— Am vrut să îţi spun, continuă, iar acum cuvintele îi ies într-o
zăpăceală fără răsuflare, dar la început am fost foarte confuză. Nici
măcar nu ştiam ce se întâmplă, doar că mă simţeam mai bine fără
tine şi cum aş fi putut să îţi explic ţie asta? Apoi, timpul a trecut, nu
m-ai mai sunat, iar când nu ai mai insistat, mi-am imaginat că tu, tu,
dintre toţi oamenii, ai înţeles. Ştiam că sunt o nenorocită. Dar am
crezut…
Mia şovăie o secundă, apoi îşi recapătă calmul.
— Am crezut că am voie să fac asta. Şi că tu ai înţeles. Adică, aşa
părea a fi. Ai scris: „Îmi spune că trebuie să aleg: între tine şi mine.
Ea e ultima care rămâne în picioare.” Nu ştiu. Când am ascultat
„Roulette”, am crezut, pur şi simplu, că într-adevăr ai înţeles. Că
erai supărat, dar că ştiai. A trebuit să mă aleg pe mine.
— Asta e scuza ta pentru că m-ai părăsit fără niciun cuvânt? E o
laşitate din partea ta, Mia. Şi mai e şi crud! Asta ai devenit?
— Poate că asta am avut nevoie să fiu o vreme, îmi spune ţipând.
Şi îmi pare rău. Ştiu că ar fi trebuit să iau legătura cu tine. Că ar fi
136
trebuit să îţi dau o explicaţie, dar nu erai chiar atât de abordabil.
— Eh, rahat, Mia! Sunt inabordabil pentru majoritatea oamenilor.
Dar pentru tine? Două telefoane şi îmi dădeai de urmă.
— Nu aveam impresia asta, îmi spune. Erai un… vocea i se
pierde, apoi mimează o explozie, la fel ca Vanessa LeGrande, mai
devreme. Un fenomen. Nu mai erai o persoană.
— Asta e ditamai porcăria şi ar trebui să ştii asta. Şi, în plus, asta
s-a întâmplat la mai bine de un an după ce ai plecat. Un an. Un an în
care eu am stat chircit, într-un balon de suferinţă, în casa părinţilor
mei, Mia. Sau ai uitat şi numărul ăla de telefon?
— Nu, îmi răspunde Mia pe un ton sec, dar nu am putut să te sun
la început.
— De ce? urlu. De ce nu?
Mia se uită la mine. Vântul îi flutură părul astfel încât pare un fel
de vrăjitoare mistică, frumoasă, puternică şi înspăimântătoare în
acelaşi timp. Scutură din cap şi se întoarce cu spatele.
O, nu! Am ajuns foarte departe pe pod! N-are decât să-l arunce
dracului în aer, dacă vrea, dar nu fără să îmi spună totul. O prind şi
o întorc cu faţa la mine.
— De ce nu? Spune-mi. Îmi datorezi asta!
Mă priveşte direct în ochi. Fixează ţinta. Apoi, apasă pe trăgaci.
— Fiindcă te uram.
Vântul, zgomotul, totul se linişteşte pentru o secundă, iar eu
rămân cu un ţiuit greu în urechi, la fel cum se întâmplă după un
concert, la fel ca un monitor cardiac care se opreşte.
— Mă urai? De ce?
— Fiindcă m-ai făcut să rămân.
Îmi spune asta încet, iar vorbele ei aproape că se pierd în vânt şi
trafic şi nu sunt sigur că am auzit. Dar apoi repetă, mai tare de data
asta.
— M-ai făcut să rămân!
Şi iată-l! În inima mea se sapa un gol care îmi confirmă ceva ce o
parte din mine a ştiut dintotdeauna.
137
Ştie.
Atmosfera s-a schimbat; a devenit încărcată, de parcă ai putea
mirosi ionii dansând.
— Încă mă trezesc în fiecare dimineaţă şi pentru o secundă, uit că
nu mai am familie, îmi spune. Apoi, îmi amintesc. Ştii cum e asta?
Tot timpul. Ar fi fost mult mai uşor… Dintr-odată, masca ei calmă
se fărâmiţează şi începe să plângă.
— Te rog, îmi ridic mâinile. Te rog, nu…
— Nu, ai dreptate. Trebuie să mă laşi să spun asta, Adam!
Trebuie să o auzi. Ar fi fost mai uşor dacă aş fi murit. Nu e ca şi cum
mi-aş dori acum să fi fost moartă. Nu îmi doresc asta. Am destule
lucruri în viaţă care îmi dau satisfacţie, lucruri pe care le iubesc.
Dar, în unele zile, mai ales la început, a fost foarte greu. Nu puteam
să nu mă gândesc că ar fi fost mult mai simplu să fi plecat cu ei. Dar
tu – tu mi-ai cerut să rămân. Tu m-ai implorat să rămân. Ai stat
deasupra mea şi mi-ai făcut o promisiune, la fel de sfântă ca orice
jurământ. Înţeleg de ce eşti furios, dar nu mă poţi învinui pe mine.
Nu mă poţi urî pentru că te-am crezut pe cuvânt.
Mia suspină acum. Sunt devastat de ruşine pentru că am adus-o
în starea asta.
Şi, dintr-odată, înţeleg. Înţeleg de ce m-a chemat la ea la teatru,
de ce a venit după mine după ce am ieşit din cabină. Asta înseamnă
de fapt excursia de rămas-bun: Mia îşi încheie despărţirea pe care a
început-o acum trei ani.
Renunţarea. Toată lumea vorbeşte despre asta de parcă ar fi cel
mai uşor lucru. Să-ţi desfaci degetele, unul câte unul, până când
palma ţi-e deschisă. Dar, de trei ani, palma mea e strânsă în pumn; e
îngheţată. Eu sunt îngheţat cu totul, şi pe cale să mă închid complet.
Mă uit fix la apă. Cu un minut în urmă era calmă şi sticloasă, dar
acum e ca şi când râul s-ar deschide, agitându-se, într-un vârtej
violent. E vârtejul acela care ameninţă să mă înghită cu totul. O să
mă înec în el, fără ca nimeni, nimeni să vină cu mine în întuneric.
Am învinuit-o pe ea pentru toate astea: pentru că a plecat, pentru
138
că m-a distrus. Poate că asta a fost sămânţa, dar din sămânţa aia
mică a crescut tumora unei plante înfloritoare. Eu sunt cel care o
îngrijeşte. Eu îi dau apă. Am grijă de ea. Ciugulesc din fructele ei
otrăvite. O las să îmi înconjoare gâtul, sugrumându-mă până rămân
fără aer. Eu am făcut asta. Singur. Mie însumi.
Mă uit la râu. Mi se pare că valurile au cincisprezece metri
înălţime şi vin furioase spre mine, încercând să mă tragă, peste pod,
în apele de dedesubt.
— Nu mai suport! urlu, în timp ce valurile carnivore vin să mă
înghită.
Ţip încă o dată „Nu mai suport!” Urlu la valuri şi la Liz şi la Fitzy
şi la Mike şi la Aldous, la directorii de la casa noastră de discuri şi la
Bryn şi la Vanessa şi la paparazzi şi la fetele cu hanorac U Mich şi la
fanii din metrou şi la toată lumea care vrea o bucată din mine când
nu mai am destule bucăţi pentru toată lumea. Dar, mai ales, urlu la
mine însumi.
NU MAI SUPORT! Urlu mai tare decât am urlat vreodată în viaţa
mea, atât de tare, încât respiraţia mea doboară copacii din
Manhattan, sunt sigur de asta. Şi, în timp ce mă lupt cu valuri
invizibile, cu vârtejuri imaginare şi cu demoni care sunt toţi mult
prea reali şi inventaţi de mine, chiar simt că mi se deschide ceva în
piept, un sentiment atât de intens, încât inima parcă mi-e gata să
plesnească. Şi o las. O las să iasă afară.
Când ridic ochii, râul este râu din nou. Mâinile mele, care au
apucat balustrada podului atât de strâns, încât degetele mi s-au
albit, slăbesc strânsoarea.
Mia se îndepărtează, mergând spre celălalt capăt al podului, Fără
mine.
Acum, înţeleg.
Trebuie să îmi ţin promisiunea. Să o las să plece.
Să renunţ la ea, cu adevărat. Să renunţ la amândoi.

139
ŞAPTESPREZECE

Am început să cânt în prima mea formaţie, Infinity 89, când


aveam paisprezece ani. Primul nostru concert a avut loc la o
petrecere privată lângă campusul colegiului. Toţi cei trei din trupă –
eu, la chitară, prietenul meu Nate, la bass şi fratele lui mai mare,
Jonah, la tobe – eram groaznici. Niciunul dintre noi nu cânta de
prea mult timp, iar după concert am aflat că Jonah îl mituise pe
organizatorul petrecerii ca să ne lase să cântăm. Este puţin cunoscut
faptul că e posibil ca prima incursiune a lui Adam Wilde în lumea
muzicii rock, în faţa unui public, să nu se fi întâmplat niciodată dacă
Jonah Hamilton nu ar fi contribuit cu un butoi de bere.
S-a dovedit că butoiaşul a fost partea cea mai bună legată de
spectacolul ăla. Eram atât de emoţionaţi, încât am dat
amplificatoarele prea tare, creând o nebunie de ecouri care i-a făcut
pe vecini să se plângă; apoi, ne-am revanşat la extrema cealaltă,
cântând atât de încet, încât nu ne puteam auzi instrumentele unul
altuia.
În pauzele dintre melodii puteam auzi sunetul petrecerii:
zgomotul sticlelor de bere ciocnite, pălăvrăgeala stupidă, oameni
râzând, şi – jur – în camera din spate a casei, oameni care se uitau la
American Idol. Ideea e că puteam auzi toate astea fiindcă trupa
noastră era atât de nasoală, încât nimeni nu se sinchisea să bage de
seamă că noi cântam. Nu meritam să fim aclamaţi. Eram prea răi
chiar şi să fim huiduiţi. Pur şi simplu, am fost ignoraţi. Când am
terminat de cântat, petrecerea a continuat de parcă nici nu am fi fost
acolo.
Am devenit mai buni. Niciodată extraordinari, dar mai buni. Şi
niciodată suficient de buni încât să cântăm în altă parte decât la
petreceri private. Apoi, Jonah a plecat la facultate, iar Nate şi cu
mine am rămas fără toboşar şi ăsta a fost sfârşitul formaţiei Infinity

140
89.
Aşa a început scurtul meu stagiu în calitate de cântăreţ şi
compozitor solo în tot oraşul, cântând în cea mai mare parte a
timpului prin cafenele. Să fac circuitul cafenelelor era oarecum mai
bine decât petrecerile private. Fiind doar eu şi chitara mea, nu era
nevoie să dau volumul atât de tare, iar oamenii din public erau, în
cea mai mare parte a lor, respectuoşi. Când cântam, tot eram distras
de sunetele altor lucruri în afară de muzică: bâzâitul aparatului de
cappuccino, conversaţiile şoptite ale studenţilor intelectuali despre
Chestii Importante, chicotitul fetelor. După spectacol, chicotelile
creşteau în intensitate, iar fetele veneau la mine să vorbim, să mă
întrebe ce mă inspiră, să îmi ofere CD-uri cu selecţii făcute de ele şi,
câteodată, şi alte chestii.
Una dintre fete a fost altfel. Avea braţe subţiri, musculoase, şi o
privire pătimaşă. Prima oară când a vorbit cu mine, mi-a spus doar
atât:
— Eşti pierdut.
— Nu. Sunt cât se poate de treaz, i-am răspuns.
— Nu la genul ăsta de pierdut mă refer, mi-a spus, arcuindu-şi
sprânceana găurită. Te pierzi cu acustica. Te-am văzut cântând şi
înainte, cu trupa aia oribilă a ta, dar erai foarte bun, chiar şi pentru
un copil ca tine.
— Mersi. Cred.
— Cu plăcere. Nu am venit să te flatez. Am venit să te recrutez.
— Îmi pare rău. Sunt pacifist.
— Amuzant! Eu sunt lesbi şi o persoană căreia îi place să spună
lucrurilor pe nume, aşa că nici eu nu sunt potrivită pentru armată.
Nu, înfiinţez o formaţie. Cred că eşti un chitarist scandalos de
talentat, aşa că am venit să îţi fac curte. Artistic vorbind.
Abia împlinisem 16 ani şi eram un pic intimidat de genul ăsta de
tipe tupeiste, dar am zis: de ce nu?
— Cine mai e în trupă?
— Eu, la tobe. Tu, la chitara.
141
— Şi?
— Astea sunt părţile cele mai importante, nu crezi? Toboşarii şi
chitariştii extraordinari care sunt şi vocalişti nu cresc în copaci, nici
măcar în Oregon. Nu îţi face griji, o să completez eu spaţiile goale.
Eu sunt Liz, apropo.
Mi-a întins mâna. Era acoperită de bătături, întotdeauna un semn
bun pentru un toboşar.
În doar o lună, Liz i-a recrutat pe Fitzy şi pe Mike, ne-am botezat
Shooting Star şi am început să scriem melodii împreună. O lună mai
târziu, am avut primul concert. Era tot o petrecere, dar nu semăna
deloc cu acele chefuri pentru care cântasem cu Infinity 89. Chiar de
la început, ceva a fost altfel. Când am atins prima coardă, a fost ca şi
cum aş fi stins o lumină. Totul a devenit tăcut. Le-am atras atenţia
oamenilor şi am menţinut-o. În pauza dintre melodii, publicul
aclama, apoi tăcea, aşteptând următorul cântec. Cu timpul, am
început să primim cereri. După o vreme, au ajuns să ne cunoască
versurile atât de bine, încât cântau împreună cu noi, ceea ce era
convenabil când săream câte un vers.
Destul de curând, am trecut la concerte în cluburi mai mari.
Uneori puteam identifica sunete de bar în fundal – clinchetul
paharelor, voci care strigau comenzi către barman. Şi am început să
îi aud pe oameni strigându-mă pe nume pentru prima oară. „Adam!
Aici!” O grămadă dintre vocile acelea erau de fete.
Fete pe care, în cea mai mare parte, le ignoram. Pe vremea aceea,
începusem să fiu obsedat de o tipă care nu venea niciodată la
concertele noastre, dar pe care o văzusem la şcoală cântând la
violoncel. Când Mia a devenit iubita mea şi a început să vină la
spectacolele mele – şi, spre surpriza mea, părea chiar să îi placă,
dacă nu concertele, măcar muzica noastră – uneori ascultam ca să o
aud pe ea. Voiam să îi aud vocea strigându-mi numele, deşi ştiam
că e ceva ce nu ar face niciodată. Era un invitat refractar. Avea
obiceiul să stea în culise, uitându-se la mine cu o intensitate
solemnă. Chiar şi atunci când se relaxase îndeajuns încât să
142
privească uneori concertul ca o persoană normală, din public,
rămânea destul de rezervată. Cu toate astea, căutam sunetul vocii
ei. Nu părea niciodată să conteze că nu îl auzeam. Faptul că
ascultam ca să o aud pe ea era jumătate din distracţie.
Pe măsură ce formaţia şi spectacolele s-au extins, ovaţiile au
devenit şi mai zgomotoase. Apoi, o perioadă, totul a devenit tăcut.
Nu mai era muzică. Nici trupă. Nici fani. Nici Mia.
Când s-au întors – muzica, mulţimile, concertele – totul suna
diferit. Chiar şi în turneul acela de două săptămâni, imediat după
lansarea albumului Collateral Damage, puteam să îmi dau seama cât
de mult se schimbaseră toate, doar după cât de diferit suna totul. În
timp ce cântam, peretele de sunete învăluia trupa, aproape de parcă
am fi cântat într-un balon făcut exclusiv din propriul nostru
zgomot, iar între piese răsunau strigătele şi chiotele. Curând, mult
mai curând decât mi-aş fi imaginat vreodată, cântam în locuri
uriaşe: arene şi stadioane, pentru peste cincisprezece mii de fani.
În locurile astea sunt atât de mulţi oameni, atât de multe sunete,
încât e aproape imposibil să diferenţiezi o voce anume. Tot ce aud,
pe lângă instrumentele noastre, care urlă acum din cele mai
puternice boxe disponibile, este ţipătul acela sălbatic al mulţimii
când suntem în culise şi luminile se sting, chiar înainte să ieşim pe
scenă. Îndată ce suntem pe scenă, ţipătul constant al mulţimii se
amestecă, până când seamănă cu urletul furios al unui uragan; în
unele nopţi, jur că pot simţi respiraţia acelor cincisprezece mii de
ţipete.
Nu-mi place sunetul ăsta. Caracterul lui monolitic mi se pare
derutant. La câteva concerte am schimbat boxele de scenă pe căşti.
Era sunetul perfect, de parcă am fi fost în studio, vuietul mulţimii
fiind blocat. Dar, într-un fel, era şi mai rău. Şi-aşa mă simt
deconectat de mulţime din cauza distanţei dintre ei şi noi, o distanţă
separată de o întindere vastă a scenei şi de o armată de gardieni care
împiedică fanii să sară să ne atingă sau să urce pe scenă, ca în trecut.
Dar, mai mult decât atât, nu-mi place că e foarte greu să auzi o voce
143
distinctă răzbătând. Nu ştiu. Poate încă încerc să aud vocea aceea
unică.
Din când în când, în timpul unui concert, în timp ce eu sau Mike
ne oprim ca să ne acordăm chitarele sau când unul dintre noi ia o
gură de apă dintr-o sticlă, mă opresc şi mă concentrez pentru a
deosebi o voce din mulţime. Şi, din când în când, reuşesc. Pot auzi
pe cineva cerând o anumită melodie sau strigând Te iubesc! Sau
scandându-mi numele.
***
În timp ce stau aici, pe Podul Brooklyn, mă gândesc la
spectacolele acelea de pe stadioane şi la bocetul lor constant de
uragan. Tot ce aud însă acum este hohotul din capul meu, un urlet
fără cuvinte, în timp ce Mia dispare şi eu încerc să o las.
Dar mai e şi altceva. O voce slabă, care încearcă să răzbată, să
străpungă hohotul neantului. Devine din ce în ce mai puternică, este
vocea mea şi mă întreabă ceva: De unde ştie?

144
OPTSPREZECE

Eşti fericită în nefericirea ta?


Te odihneşti, liniştită, în disperare?
Este ultimul nod care ne leagă,
Singurul izvor al alinării mele.
„BLUE”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 6

Mia a plecat.
Podul arată ca o navă-fantomă desprinsă din alt timp, chiar şi
când se umple cu cei mai reprezentativi oameni ai secolului XXI, cei
care fac jogging dis-de-dimineaţă.
Iar eu sunt singur din nou.
Dar sunt încă în picioare. Încă respir. Şi, într-un fel, sunt bine.
Totuşi, întrebarea capătă amploare şi volum: De unde ştie? Fiindcă
nu am spus nimănui ce i-am cerut. Nici asistentelor. Nici bunicilor
ei. Nici lui Kim. Şi nici Miei. Aşa că, de unde ştie?
Dacă rămâi, voi face tot ce vrei. Voi renunţa la trupă, voi merge cu tine
la New York. Dar, dacă vrei să plec, voi face şi asta. Poate că va fi prea
dureros să revii la vechea ta viaţă, poate îţi va fi mai uşor să renunţi la noi.
Ar fi cumplit, dar aş accepta. Aş putea să te pierd aşa, dacă nu te pierd azi.
Te-aş lăsa să pleci. Dacă rămâi.
Ăsta a fost jurământul meu. Secretul meu. Povara mea. Ruşinea
mea. Faptul că i-am cerut să rămână. Că m-a ascultat. Pentru că,
după ce i-am promis ce i-am promis şi i-am pus o piesă de violoncel
cântată de Yo-Yo Ma, mi s-a părut că m-a auzit. M-a strâns de mână,
apoi am crezut că o să fie ca în filme, dar tot ce a făcut a fost să mă
strângă de mână, apoi a rămas inconştientă. S-a dovedit însă că
strânsoarea aia a fost prima mişcare voluntară a muşchilor ei; a fost
urmată de mai multe strânsori, apoi a fluturat din pleoape o

145
secundă sau două, apoi mai mult. O asistentă ne-a explicat că
creierul Miei e ca un pui de pasăre care încearcă să iasă din ou,
lovind cu ciocul în coajă, şi că strânsoarea a fost începutul unei
manifestări care a continuat câteva zile, până când s-a trezit şi a
cerut apă.
De fiecare dată când vorbea despre accident, Mia spunea că
întreaga săptămână fusese în ceaţă. Că nu-şi amintea nimic, iar eu
nu aveam de gând să îi spun despre promisiunea pe care o făcusem.
O promisiune pe care, în final, am fost obligat să o respect.
Dar ea ştia.
Nu-i de mirare că mă urăşte.
Într-un fel ciudat, e o uşurare. Am obosit să car secretul ăsta cu
mine. Am obosit să mă simt prost pentru că am făcut-o să trăiască şi
să mă simt furios pentru că trăieşte fără mine şi să mă simt ca un
ipocrit pentru toată povestea.
Rămân acolo pe pod o vreme, lăsând-o să se îndepărteze, apoi
parcurg cele câteva sute de metri rămase până la rampa de jos. Am
văzut zeci de taxiuri trecând pe şosea, aşa că, deşi habar nu am
unde sunt, sunt destul de sigur că voi găsi o maşină care să mă ducă
înapoi la hotel. Totuşi, când cobor, mă trezesc într-o zonă deschisă,
unde traficul nu e permis. Îi fac semn unui alergător, un tip de
vârstă mijlocie care merge pufăind pe pod, şi îl întreb unde pot găsi
un taxi, iar el îmi arată o grămadă de clădiri.
— De obicei, e un şir acolo, în timpul săptămânii. Nu ştiu ce să
zic de weekend, dar sunt sigur că vei găsi unul, undeva.
Are un iPod şi şi-a scos căştile ca să vorbească cu mine, dar
muzica răsună în continuare. Şi se aude Fugazi. Tipul aleargă
ascultând Fugazi, partea de final a melodiei „Smallpox Champion”.
Apoi, piesa se încheie şi începe „Wild Horses” de la Rolling Stones.
Şi muzica e ca – nu ştiu – pâinea proaspătă pe stomacul gol sau ca o
sobă într-o zi geroasă. Iese din căşti şi mă ademeneşte.
Tipul continuă să se uite la mine.
— Eşti Adam Wilde? De la Shooting Star? mă întreabă.
146
Nu ca un fan, ci doar curios.
E nevoie de foarte mult efort din partea mea să nu mai ascult
muzica şi să îi acord atenţie.
— Da.
Îi întind mâna.
— Nu vreau să fiu nepoliticos, îmi spune după ce ne strângem
mâinile, dar ce cauţi prin Brooklyn la şase şi jumătate dimineaţa,
într-o sâmbătă? Te-ai pierdut sau ce?
— Nu, nu m-am pierdut. În orice caz, nu ca înainte.
Mick Jagger fredonează şi, efectiv, trebuie să îmi muşc buza ca să
nu cânt împreună cu el. Obişnuiam să nu plec nicăieri fără muzica
mea. Apoi, a fost ca şi cu toate celelalte: n-ai de ales. Dar acum, am
de ales. Acum am nevoie să aleg.
— Pot să îţi cer o favoare imensă şi pur nebunească? îl întreb.
— OK…?
— Îmi împrumuţi iPodul tău? Doar astăzi? Dacă îmi dai numele
şi adresa, ţi-l trimit înapoi. Promit că îl vei avea înapoi pentru
alergarea de mâine.
Scutură din cap şi râde.
— O alergare de weekend în zorii zilei e de ajuns pentru mine,
dar da, ţi-l împrumut. Interfonul de la blocul meu nu funcţionează,
aşa că trimite-l pentru Nick la Southside Café de pe Sixth Avenue,
în Brooklyn. Sunt acolo în fiecare dimineaţă.
— Nick. Southside Café. Sixth Avenue. Brooklyn. N-am să uit.
Promit.
— Te cred, îmi spune, înfăşurând firele. Mă tem că n-ai să găseşti
nicio melodie de la Shooting Star în el.
— Cu atât mai bine. Ţi-l voi trimite până diseară.
— Nu-ţi face griji, îmi răspunde. Bateria a fost complet încărcată
când am plecat, aşa că ar trebui să mai meargă cel puţin… o oră.
Chestia asta e antică.
Chicoteşte uşor, apoi pleacă alergând, făcându-mi cu mâna, fără
să se uite înapoi.
147
Îmi pun căştile în urechi; e, într-adevăr, uzat. Îmi notez să îi iau
unul nou când i-l voi returna pe ăsta. Caut prin colecţia lui – are de
toate, de la Charlie Parker până la Minutemen şi Yo La Tengo. Are o
grămadă de playlist-uri. Aleg unul, intitulat „Melodii Bune”, iar
când se aude pianul de la începutul melodiei „Challangers” de la
New Pornographers, ştiu că sunt pe mâini bune. Urmează ceva de
Andrew Bird, apoi o melodie super-tare de la Billy Bragg & Wilco,
pe care n-am mai auzit-o de ani de zile, apoi „Chicago” a lui Sufjan
Steven, piesă pe care o adoram, dar a trebuit să încetez să o mai
ascult pentru că întotdeauna mă făcea să mă simt prea agitat. Dar
acum, e perfect. E ca o baie rece după o transpiraţie febrilă, care mă
ajută să calmez senzaţia de mâncărime a acelor întrebări ce nu-şi pot
găsi răspuns şi cu care nu mă mai pot chinui.
Dau volumul la maximum uşor, încât până şi timpanele mele
tăbăcite explodează. Asta, împreună cu zarva centrului
Brooklynului care se trezeşte – grilaje din metal scârţâind şi
autobuze pufăind – sunt destul de al naibii de tare. Aşa că, atunci
când o voce străpunge vacarmul, aproape că nu o aud. Dar este
acolo, vocea după care mi-am ciulit urechile toţi anii ăştia.
— Adam! strigă.
La început, nu-mi vine să cred. Îl opresc pe Sufjan. Mă uit
împrejur. Şi iat-o, în faţa mea, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi.
Rostindu-mi numele din nou, de parcă ar fi primul cuvânt pe care l-
am auzit vreodată.
Am renunţat. Chiar am renunţat. Dar ea e aici. Chiar în faţa mea.
— Am crezut că te-am pierdut. M-am întors şi te-am căutat pe
pod, dar nu te-am văzut şi m-am gândit că te-ai întors în
Manhattan; mi-a venit ideea asta stupidă că aş putea să te întrec cu
un taxi şi să te pândesc pe partea cealaltă. Ştiu că sunt egoistă. Am
auzit ce ai spus acolo, pe pod, dar nu putem lăsa lucrurile aşa. Eu
nu pot. Nu din nou. Trebuie să ne luăm rămas bun altfel. Mai bi…
— Mia? o întrerup.
Vocea mea e un semn de întrebare şi o mângâiere. Îi opreşte
148
flecăreala.
— De unde ai ştiut?
Întrebarea vine din senin. Cu toate astea, pare să ştie exact despre
ce vorbesc.
— Ah, asta, îmi spune. E complicat.
Dau să mă îndepărtez de ea. Nu am niciun drept să o întreb şi ea
nu e obligată să îmi răspundă.
— E în regulă. Suntem ok acum. Eu sunt ok acum.
— Nu, Adam, opreşte-te, îmi spune Mia.
Mă opresc.
— Vreau să îţi spun. Simt nevoia să îţi spun totul, dar cred că am
nevoie de o cafea ca să îmi revin şi să-ţi pot explica.
Mă scoate din centru şi ajungem într-un cartier istoric, la o
brutărie de pe o stradă pietruită. Ferestrele sunt întunecate, uşa
încuiată; după toate semnele, localul e închis. Mia bate totuşi la uşă
şi, într-un minut, un bărbat cu păr stufos, cu făină pe barba
dezordonată, deschide uşa, îi strigă bonjour Miei şi o sărută pe ambii
obraji. Mia îmi face cunoştinţă cu Hassan, care dispare în brutărie,
lăsând uşa deschisă, pentru ca aroma caldă de unt şi vanilie să adie
în aerul dimineţii. Se întoarce cu două pahare mari de cafea şi cu o
pungă maro, din hârtie, deja pătată de unt. Mia îmi întinde cafeaua,
iar când o deschid văd că e aburindă şi neagră, exact aşa cum îmi
place mie.
E dimineaţă acum. Găsim o bancă pe promenada Brooklyn
Heights, încă unul dintre locurile preferate ale Miei în New York,
îmi spune. E chiar pe malul râului East River, iar Manhattanul e atât
de aproape, încât aproape că îl poţi atinge. Stăm într-o tăcere
prietenoasă, sorbindu-ne cafeaua, mâncând croissantele calde încă
ale lui Hassan. Şi e atât de bine, atât de ca pe vremuri, încât o parte
din mine ar vrea să apese pe un cronometru magic şi să trăiască
veşnic în momentul ăsta. Numai că nu există cronometre magice,
dar sunt întrebări care trebuie să primească răspunsuri. Mia, totuşi,
nu pare să se grăbească. Soarbe, mestecă, priveşte oraşul. Într-un
149
final, când şi-a terminat cafeaua, se întoarce spre mine.
— N-am minţit înainte când am spus că nu îmi amintesc nimic
despre accident sau despre perioada de după, începe ea. Apoi, am
început să îmi reamintesc lucruri. Nu chiar să îmi amintesc, ci să
aud detalii ale lucrurilor şi să le simt intens de familiare. Mi-am
spus că asta se întâmpla fiindcă auzisem poveştile încontinuu, dar
nu asta a fost. Derulăm înainte aproape un an şi jumătate. Sunt la al
şaptelea sau al optulea terapeut.
— Deci, faci terapie?
Se uită strâmb la mine.
— Bineînţeles că fac. Am schimbat psihiatrii ca pe şosete. Toţi mi-
au spus acelaşi lucru.
— Ce anume?
— Că am fost furioasă. Că am fost furioasă pentru că s-a
întâmplat accidentul. Că am fost furioasă că sunt singurul
supravieţuitor. Că am fost furioasă pe tine.
Se întoarce spre mine, cu o grimasă plină de regret.
— Toate celelalte chestii aveau sens, dar chestia legată de tine n-o
înţelegeam. Adică, de ce pe tine? Dar eram. Simţeam cât de… tace
puţin, furioasă eram, încheie ea, încet. Toate motivele erau evidente:
cum te-ai îndepărtat de mine, cât de mult ne-a schimbat accidentul.
Dar nu justificau furia asta letală pe care am simţit-o dintr-odată,
după ce m-am externat. Sincer, cred că undeva, în mine, am ştiut tot
timpul că m-ai rugat să rămân – cu mult timp înainte să-mi
amintesc. Are vreun sens ce spun?
Nu. Da. Nu ştiu.
— Nimic din toate astea nu are sens, îi spun.
— Ştiu. Aşadar, eram furioasă pe tine. Nu ştiam de ce. Eram
furioasă pe toată lumea. Ştiam de ce. Îmi uram terapeuţii pentru că
erau inutili. Eram o mingiuţă de furie autodistructivă şi niciunul
dintre ei nu putea face nimic, în afară de a-mi spune că sunt o
mingiuţă de furie autodistructivă. Până când am găsit-o pe Nancy,
niciunul dintre ei nu m-a ajutat atât de mult ca profesorii mei de la
150
Juilliard. Adică, alo! Ştiam că sunt supărată. Spune-mi ce să fac cu
supărarea asta, te rog. În orice caz, Ernesto mi-a sugerat
hipnoterapia. L-a ajutat să se lase de fumat, cred.
Îmi dă un ghiont cu cotul în coaste.
Bineînţeles că Domnul Perfect nu fumează. Şi bineînţeles că el a
fost cel care a ajutat-o pe Mia să descopere motivul pentru care mă
urăşte.
— A fost destul de riscant, continuă Mia. Hipnoza are tendinţa
de a debloca amintiri ascunse. Unele traume sunt prea dureroase
pentru mintea conştientă şi trebuie să intri pe o uşă din spate ca să
ajungi la ele. Aşa că m-am dus, fără tragere de inimă, la câteva
şedinţe. Nu a fost cum credeam că va fi. Fără amulete care îţi
pendulează prin faţa ochilor, fără metronom. A fost, mai degrabă,
ca exerciţiile alea cu imagini ghidate pe care ne puneau câteodată să
le facem în tabără. La început, nu s-a întâmplat nimic, apoi am
plecat la Vermont în acea vară şi am renunţat. Totuşi, după câteva
săptămâni, am început să văd nişte imagini. La întâmplare. Adică,
mi-am amintit de o operaţie, chiar auzeam muzica pe care o
ascultau medicii în sala de operaţii. M-am gândit să îi sun să îi
întreb dacă ceea ce îmi aminteam era adevărat, dar trecuse atât de
mult timp, încât mă îndoiam că îşi vor aminti. Şi, în plus, nu prea
simţeam nevoia să îi întreb. Tata obişnuia să spună că atunci când
m-am născut i-am părut atât de familiară, încât a fost copleşit de
sentimentul că mă ştia de-o viaţă, ceea ce era ciudat, dacă ne
gândim cât de puţin semănam cu el sau cu mama. Dar când am
avut primele amintiri, am simţit aceeaşi siguranţă, că erau reale şi că
îmi aparţineau. N-am pus bucăţile complet cap la cap decât atunci
când am lucrat la o piesă pentru violoncel – se pare că mă lovesc o
grămadă de amintiri când cânt – oricum, era Gershwin, Andante con
moto e poco rubato.
Deschid gura, dând să spun ceva, dar la început nu iese nimic.
— Eu ţi-am pus melodia asta, îi spun în cele din urmă.
— Ştiu.
151
Nu pare surprinsă de confirmarea mea.
Mă aplec în faţă, îmi pun capul între genunchi şi respir adânc.
Simt mâna Miei atingându-mi cu blândeţe ceafa.
— Adam? Vocea îi ezită. Mai sunt şi altele. Aici devine un pic
cam ciudat. Pentru mine are un anumit sens faptul că mintea mea,
într-un fel, a înregistrat lucrurile care s-au întâmplat în preajma
trupului meu când eram inconştientă. Dar sunt şi alte lucruri, alte
amintiri…
— Ca de exemplu? o întreb în şoaptă.
— Cele mai multe sunt vagi, dar am anumite amintiri puternice
ale unor lucruri pe care n-aş avea cum să le ştiu, fiindcă nu am fost
acolo. Uite, am amintirea asta. Despre tine. E întuneric afară. Tu stai
în faţa intrării spitalului, sub felinare, aşteptând să urci să mă vezi.
Porţi geaca ta din piele şi te uiţi în sus, ca şi cum m-ai căuta. Ai făcut
asta?
Mia îmi ia bărbia în palmă şi îmi ridică faţa. De data asta pare să
caute o confirmare că momentul ăsta a fost real. Vreau să îi spun că
are dreptate, dar mi-am pierdut complet capacitatea de a vorbi. Cu
toate astea, expresia mea pare să îi ofere dovada pe care o caută. Dă
uşor din cap.
— Cum? Cum, Adam? Cum de am ştiut asta?
Nu sunt sigur dacă întrebarea e retorică sau dacă crede că am o
rezolvare pentru misterul ei metafizic. Oricum, nu sunt în stare să
răspund, fiindcă plâng. Nu îmi dau seama de asta până când nu
simt gustul sărat de pe buze. Nu-mi amintesc când am plâns ultima
oară, dar odată ce accept umilirea de a scânci ca un copil, poarta
lacrimilor se deschide şi acum plâng în hohote, în faţa Miei. În faţa
întregii lumi nenorocite.

152
NOUĂSPREZECE

Am văzut-o pentru prima oară pe Mia Hall acum şase ani. Liceul
nostru avea un program pentru arte, iar dacă alegeai muzica printre
materiile opţionale, puteai urma cursuri de muzică sau puteai opta
pentru studiul independent, exersând în studiouri. Şi eu, şi Mia, am
ales studiul independent.
O văzusem cântând la violoncel de câteva ori, dar nu mi s-a
întipărit nimic în minte. Adică, era drăguţă, dar nu era chiar genul
meu. Era o cântăreaţă de muzică clasică, iar eu un rocker. Ulei şi apă
şi aşa mai departe.
Nu am observat-o cu adevărat decât în ziua în care am văzut-o
când nu cânta. Stătea într-una dintre cabinele de practică izolate
fonic, cu violoncelul odihnindu-i-se liniştit între genunchi, cu
arcuşul aşezat la câţiva centimetri deasupra scăunelului. Avea ochii
închişi şi sprâncenele un pic încruntate. Era atât de nemişcată, încât
părea că îşi luase o scurtă vacanţă de la corpul ei. Şi, chiar dacă nu
se mişca, chiar dacă avea ochii închişi, într-un fel am ştiut că asculta
muzică în momentul ăla, că îşi captura notele din tăcere, ca o
veveriţă care adună ghinde pentru iarnă, înainte să înceapă să cânte.
Am rămas acolo, în picioare, ţintuit brusc de ea, până când a părut
să se trezească şi a început să cânte cu o concentrare intensă. Când,
în sfârşit, s-a uitat la mine, am plecat în grabă.
După asta, am devenit cumva fascinat de ea şi de ceea ce cred că
era capacitatea ei de a auzi muzica din tăcere. Pe vremea aia voiam
să fiu capabil să fac şi eu asta, aşa că am început să o privesc
cântând şi, deşi mi-am spus că motivul atenţiei mele este că era un
muzician la fel de dedicat ca şi mine şi că era drăguţă, adevărul e că
voiam să înţeleg ce auzea ea în tăcere.
În tot timpul în care am fost împreună, nu cred că am aflat
vreodată. Dar odată ce am fost cu ea, nu am mai avut nevoie să ştiu.

153
Eram amândoi obsedaţi de muzică, fiecare în felul lui. Nu conta
dacă nu înţelegeam complet obsesia celuilalt, fiindcă ne-o
înţelegeam pe a noastră.
***
Ştiu exact momentul despre care vorbeşte Mia. Kim şi cu mine
veniserăm la spital în Dodge-ul Dart, roz, al Sarei. Nu-mi amintesc
când i-am cerut prietenei lui Liz să îmi împrumute maşina. Nu-mi
amintesc nici că am condus-o. Nu-mi amintesc cum am mânuit
maşina în sus, pe dealurile unde era spitalul sau de unde am ştiut
drumul. Îmi amintesc doar acel moment în care eram într-un teatru
din centrul Portlandului, făcând probe de sunet pentru concertul
din seara aia, când Kim a apărut şi mi-a dat vestea îngrozitoare.
Apoi, în minutul următor, mă aflam în faţa spitalului.
Ceea ce îşi aminteşte Mia în mod inexplicabil este, într-un fel,
primul moment limpede în toată ceaţa aceea dintre aflarea veştii şi
sosirea la centrul de traumatologie. Kim şi cu mine tocmai
parcaserăm maşina, iar eu ieşisem din garaj înaintea ei. Am avut
nevoie de câteva secunde să îmi adun puterile, să mă întăresc
pentru ceea ce urma să înfrunt. Îmi amintesc că m-am uitat la
clădirea mare a spitalului, întrebându-mă dacă Mia era undeva
înăuntru; eram îngrozitor de speriat ca nu cumva ea să fi murit în
timpul în care venise Kim să mă ia. Apoi, am simţit un val de ceva,
nu chiar speranţă, nu chiar uşurare, ci doar un fel de conştientizare
a faptului că Mia era înăuntru, iar asta a fost suficient cât să mă facă
să intru pe uşă.
Se spune că lucrurile se întâmplă cu un motiv, dar nu ştiu dacă să
pun botul la asta. Nu ştiu dacă voi vedea vreodată un motiv pentru
ceea ce li s-a întâmplat lui Kat, Denny şi Teddy în ziua aia. Mi-a luat
însă o veşnicie să intru înăuntru şi să o văd pe Mia. Am fost gonit
din sala de terapie intensivă de asistentele Miei, apoi Kim şi cu mine
ne-am sfătuit şi am făcut un plan ca să ne furişăm înăuntru. Nu cred
că mi-am dat seama în momentul ăla, dar cred că, într-un mod
154
ciudat, probabil că trăgeam de timp. Îmi adunam puterile. Nu
voiam să îmi pierd cumpătul în faţa ei. Cred că o parte din mine
ştia, într-un fel, că Mia şi-ar fi dat seama, chiar dacă era în comă.
Bineînţeles, am sfârşit oricum prin a mă pierde în faţa ei. Când
am văzut-o, în sfârşit, pentru prima oară, aproape că am vomitat.
Avea pielea ca textura unui şerveţel din hârtie. Ochii îi erau
acoperiţi de pansamente. Din fiecare parte a corpului ei intrau şi
ieşeau tuburi care pompau lichide şi sânge înăuntru, drenând nişte
chestii înfricoşătoare. Mi-e ruşine s-o spun, dar, când am intrat
pentru prima oară înăuntru, am vrut să fug.
Totuşi, n-am putut. N-aş fi făcut-o. Aşa că, în schimb, m-am
concentrat pe acea parte a ei care arăta încă vag a Mia – mâinile.
Avea monitoare ataşate la degete, dar tot arătau ca mâinile ei. I-am
atins vârful degetelor de la mâna stângă şi le-am simţit sleite şi
netede, ca pielea veche. Mi-am trecut degetele peste bătăturile aspre
ale degetelor ei mari. Avea mâinile îngheţate, aşa cum erau
întotdeauna, aşa că le-am încălzit, aşa cum făceam întotdeauna.
Şi, în timp ce îi încălzeam mâinile, mi-am spus că era un noroc că
arătau în regulă, fiindcă fără mâini n-ar mai fi avut muzica, iar fără
muzică ar fi pierdut totul. Îmi amintesc că mi-am spus că, într-un
fel, şi Mia trebuie să îşi dea seama de asta. Că trebuia să i se
amintească că se poate întoarce la muzică. Am fugit din salonul de
terapie intensivă, o parte din mine temându-se că s-ar putea să n-o
mai văd niciodată în viaţă, dar ştiind, într-un fel, că trebuia să fac
lucrul ăsta. Când m-am întors, i-am pus o înregistrare cu Yo-Yo Ma.
Tot atunci i-am făcut şi promisiunea. Promisiunea pe care mă
obligă să o ţin.
Am făcut ceea ce trebuia. Acum ştiu asta. Probabil că am ştiut
mereu, dar a fost foarte greu să văd dincolo de toată furia mea. Şi e
ok dacă e supărată. E ok, chiar şi dacă mă urăşte. A fost egoist ce i-
am cerut să facă, chiar dacă s-a dovedit a fi, într-un final cel mai
generos lucru pe care l-am făcut vreodată. Cel mai generos lucru pe
care trebuie să continui să îl fac.
155
Aş face asta din nou. Acum, ştiu asta. Aş face promisiunea aceea
de încă o mie de ori şi aş pierde-o încă de o mie de ori, ca să o aud
cântând, ca noaptea trecută, sau ca să o văd în lumina soarelui de
dimineaţă. Sau chiar şi fără asta. Doar ca să ştiu că e undeva, acolo.
În viaţă.
***
Mia mă priveşte cum îmi pierd cumpătul de-a lungul falezei.
Vede cum fisurile se deschid, iar lava se scurge afară, această
explozie uriaşă a ceea ce cred că pentru ea pare a fi durere.
Dar nu plâng de durere. Plâng de recunoştinţă.

156
DOUĂZECI

Să mă trezească cineva când se termină,


Când tăcerea nopţii se îmblânzeşte, aurie,
Întinde-mă pe un pat de trifoi
Ah, am nevoie de ajutor cu povara asta.
„HUSH”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 13

Când reuşesc să mă controlez şi mă calmez, îmi simt membrele ca


pe nişte crengi uscate. Pleoapele încep să mi se lase. Tocmai am băut
o cană uriaşa de cafea incredibil de tare şi parcă ar fi fost
contaminată cu somnifere. M-aş putea întinde chiar aici, pe banca
asta. Mă întorc spre Mia. Îi spun că trebuie să dorm.
— Locuiesc la câteva clădiri distanţă, îmi spune. Poţi să dormi la
mine.
Simt senzaţia aia de calm şi de linişte care urmează după plâns.
Nu m-am mai simţit aşa de când eram copil, un puşti sensibil care
ţipa la o nedreptate sau alta, până când, plâns tot, mama mă băga în
pat. Mi-o imaginez pe Mia culcându-mă în pătuţul unui băieţel,
trăgându-mi plapuma până sub bărbie.
Acum, e dimineaţă de-a dreptul. Oamenii s-au trezit şi au ieşit
afară. În timp ce mergem, zona rezidenţiala liniştită face loc unei
fâşii comerciale, plină de buticuri, de cafenele şi de hipsterii care le
frecventează. Sunt recunoscut, dar nu mă mai obosesc să mă
eschivez – fără ochelari de soare şi fără şapcă. Nu mai încerc deloc
să mă ascund. Mia se strecoară printre mulţimile care cresc, apoi o
ia pe o stradă laterală înţesată de vegetaţie, mărginită de clădiri din
gresie şi cărămidă. Se opreşte în faţa unei căsuţe din cărămidă roşie.
— Casă, dulce casă. Am închiriat-o de la un violonist profesionist
care cântă acum pentru Filarmonica din Viena. Am atins recordul

157
de nouă luni de când stau aici!
O urmez în cea mai compactă casă pe care am văzut-o vreodată.
Primul nivel e format dintr-o sufragerie mică şi o bucătărie cu uşă
glisantă din sticlă, care duce într-o grădină de două ori mai mare
decât casa. Aici e o canapea albă şi îmi face semn să mă întind pe ea.
Îmi scot încălţările şi mă trântesc, cufundându-mă în pernele din
pluş. O las pe Mia să îmi aşeze capul, să pună o pernă sub el şi o
pătură moale peste mine, învelindu-mă aşa cum sperasem.
Ascult pregătit să îi aud sunetul paşilor pe scări, îndreptându-se
spre ceea ce probabil e dormitorul, dar, în schimb, simt o adâncitură
uşoara în tapiţerie, în timp ce Mia se aşază la celălalt capăt al
canapelei. Îşi freacă picioarele unul de celălalt de câteva ori.
Picioarele ei sunt la doar câţiva centimetri de ale mele. Apoi, oftează
prelung, iar respiraţia ei se reglează şi devine ritmică. A adormit. În
câteva minute, adorm şi eu.
Când mă trezesc, lumina inundă apartamentul şi mă simt atât de
odihnit, încât, pentru o secundă, sunt sigur că am dormit zece ore şi
că am pierdut avionul. O privire rapidă la ceasul din bucătărie îmi
arată însă că e aproape ora două după-amiaza, şi tot sâmbătă. Nu
am dormit decât câteva ore şi trebuie să mă întâlnesc cu Aldous la
aeroport la ora cinci.
Mia doarme încă, respirând adânc şi aproape sforăind. O privesc
o vreme. Pare foarte liniştită şi familiară. Chiar şi înainte să devin
insomniacul de acum, întotdeauna am avut probleme să adorm
noaptea, în timp ce Mia citea cinci minute dintr-o carte, se întorcea
pe o parte şi era dusă. O şuviţă de păr i-a căzut pe faţa, îi intră în
gură şi apoi iese, de fiecare dată când inspiră şi expiră. Fără să
gândesc, mă aplec şi îi dau la o parte şuviţa, iar degetele mele îi
ating din greşeală buzele. Pare atât de firesc, de parcă n-au trecut
trei ani, încât aproape că sunt tentat să îi mângâi obrajii, bărbia,
fruntea.
Aproape, dar nu chiar. E ca şi cum aş vedea-o pe Mia printr-un
filtru şi e, în cea mai mare parte, fata pe care o ştiam, dar ceva s-a
158
schimbat, lucrurile nu mai sunt la fel, aşa că acum ideea de a o
atinge când doarme nu mai e drăguţă sau romantică, ci, mai
degrabă, aduce a hărţuire.
Mă ridic în picioare şi îmi întind braţele. Sunt cât pe ce să o
trezesc – dar nu pot să mă conving să fac asta. În schimb, mă plimb
prin casa ei. Eram atât de ameţit când am venit, acum câteva ore,
încât nu prea am observat-o. Acum, că fac asta, văd că seamănă,
într-un fel ciudat, cu cea în care a crescut Mia. Acelaşi talmeş-
balmeş nepotrivit de fotografii pe perete – un portret al lui Elvis, un
afiş din 1955 care face reclamă la un meci de Campionatul Mondial
dintre Brooklyn Dodgers şi New York Yankees, şi câteva accente
decorative, cum ar fi luminile în formă de ardei iuţi care
împodobesc tocurile uşilor.
Peste tot sunt fotografii, atârnând pe pereţi, acoperind fiecare
centimetru al blatului din bucătărie şi rafturile. Sute de imagini cu
familia ei, inclusiv unele care par a fi fotografiile care atârnau,
cândva, în vechea ei casă. Portretul de la nuntă al lui Kat şi Denny; o
fotografie cu Denny îmbrăcat într-o geacă din piele cu ţinte, ţinând-
o pe bebeluşa Mia într-o mână; Mia, la opt ani, cu un zâmbet uriaş
pe chip, ţinându-şi strâns violoncelul; Mia şi Kat, ţinându-l în braţe
pe Teddy, roşu la faţă, la câteva minute după ce se născuse. E chiar
şi fotografia aia care îţi frânge inima, în care Mia îi citeşte lui Teddy,
cea la care nu suportam să mă uit în casa bunicilor Miei, deşi, într-
un fel, aici, în casa ei, nu-mi mai produce aceeaşi lovitură în stomac.
Trec prin bucătăria mica, unde se află o adevărată galerie de
fotografii ale bunicilor Miei în faţa unei serii de fose de orchestră,
ale mătuşilor, unchilor Miei şi a verilor ei, urcând munţii din
Oregon sau ciocnind halbe de bere. E şi un amestec de fotografii cu
Henry, Willow şi Trixie şi un băieţel care trebuie să fie Theo. Mai
sunt şi poze cu Mia şi Kim, din liceu, şi una cu ele două în vârful
Empire State Building – un memento şocant al faptului că relaţia lor
nu a fost ciuntită, că au o istorie despre care eu nu ştiu nimic. Mai
este o fotografie cu Kim purtând vestă antiglonţ, cu părul desfăcut
159
şi ciufulit, bătut de un vânt plin de praf.
Mai sunt şi fotografii cu muzicieni îmbrăcaţi la costum, ţinând în
mână cupe de şampanie. Imaginea unui bărbat cu ochii strălucitori,
într-un smoching, cu o masă de bucle rebele, ţinând în mână o
baghetă de dirijor şi acelaşi tip dirijând o grămadă de copii care
arată jalnic, apoi din nou el, lângă o femeie superbă de culoare, care
sărută un copil care nu arată tocmai jalnic. Ăsta trebuie să fie
Ernesto.
Mă duc în grădina din spate, ca să-mi fumez ţigara de dimineaţă.
Îmi ating buzunarele, dar găsesc doar portofelul, ochelarii de soare,
iPod-ul împrumutat şi cele câteva pene de chitară care se pare că
sunt cu mine tot timpul. Apoi, îmi amintesc că probabil mi-am lăsat
ţigările pe pod. Fără ţigări. Fără pastile. Cred că azi e ziua festivă în
care aleg să renunţ la obiceiurile rele.
Mă întorc înăuntru şi mai arunc o privire. Nu este casa la care mă
aşteptam. Din tot ce îmi povestise despre mutarea ei, îmi
imaginasem un loc plin de cutii, ceva impersonal şi aseptic. Şi, în
ciuda a ceea ce spusese despre spirite, nu m-aş fi gândit că se
înconjurase atât de confortabil de stafiile ei.
Mai puţin de a mea. Nu e nici măcar o poză cu mine, deşi Kat m-
a inclus în multe dintre fotografiile familiei; chiar atârnase una
înrămată cu mine, cu Mia şi cu Teddy, în costume de Halloween,
deasupra vechiului lor şemineu din sufragerie, un loc de onoare în
casa Hall. Dar nu şi aici. Nu e niciuna dintre fotografiile stupide pe
care obişnuiam să ni le facem unul celuilalt şi nouă împreună,
sărutându-ne sau strâmbându-ne în timp ce unul dintre noi ţinea
aparatul într-o mână. Adoram fotografiile alea. Întotdeauna îţi tăiau
capul pe jumate sau erau întunecate de degetul cuiva, dar păreau să
prindă ceva veritabil.
Nu mă simt jignit. Mai devreme, probabil că m-aş fi simţit aşa.
Acum, înţeleg. Orice loc aş fi avut în viaţa Miei, în inima ei, a fost
irevocabil modificat în ziua aceea, la spital, în urmă cu trei ani şi
jumătate.
160
Încheiere. Urăsc cuvântul ăsta. Psihologii îl adoră. Bryn îl adoră.
Spune că eu n-am avut niciodată o încheiere cu Mia.
„Peste cinci milioane de oameni au cumpărat şi au ascultat
încheierea mea”, e replica mea standard.
În timp ce stau aici, în casa asta liniştită în care aud cum ciripesc
păsările afară, în curtea din spate, cred că, într-un fel, înţeleg
conceptul de încheiere. Nu e vorba despre nicio chestie mare şi
dramatică legată de înainte/după. E mai degrabă sentimentul acela
de melancolie pe care îl ai la finalul unei vacanţe foarte reuşite.
Ceva special se termină şi tu eşti trist, dar nu poţi fi atât de trist
pentru că, hei, a fost bine atât cât a durat şi vor mai fi şi alte vacanţe,
alte vremuri bune. Dar nu vor mai fi cu Mia – sau cu Bryn.
Mă uit la ceas. Trebuie să mă întorc în Manhattan, să îmi fac
bagajele, să răspund la cele mai urgente dintre e-mailurile care, fără
îndoială, s-au adunat, şi să mă duc la aeroport. Va trebui să chem un
taxi aici şi, înainte de asta, va trebui să o trezesc pe Mia şi să îmi iau
la revedere aşa cum se cuvine.
Mă hotărăsc să fac cafea. Chiar şi doar mirosul ei obişnuia să o
trezească. În dimineţile în care dormeam la ea, uneori mă trezeam
devreme ca să stau cu Teddy. După ce o lăsam să doarmă până la o
oră decentă, duceam filtrul chiar la ea în cameră şi îl purtam prin
aer până când îşi ridica fruntea de pe pernă, cu ochii somnoroşi şi
blânzi.
Mă duc în bucătărie şi se pare că ştiu din instinct unde sunt toate,
de parcă ar fi bucătăria mea şi aş fi făcut cafea aici de o mie de ori
înainte. Filtrul metalic este în dulapul de deasupra chiuvetei.
Cafeaua, într-un borcan pe uşa congelatorului. Pun cu lingura
pudra aromată şi neagră în spaţiul de deasupra filtrului, apoi îl
umplu cu apă şi îl pun pe aragaz. Şuieratul umple aerul, urmat de
aroma pătrunzătoare. Aproape că îl văd, ca un nor din desene
animate, plutind deasupra camerei, îndemnând-o pe Mia să se
trezească.
Şi, desigur, înainte să apuce cafeaua să fiarbă, se întinde pe
161
canapea şi ia o gură de aer, aşa cum face când se trezeşte. Când mă
vede în bucătăria ei, pentru o clipă pare confuză. Nu pot să-mi dau
seama dacă e din cauză că mă agit ca o gospodină sau pur şi simplu
pentru că mă aflu aici. Apoi, îmi amintesc ce spusese despre felul în
care fiecare dimineaţă îi amintea de pierderea ei.
— Îţi aminteşti totul din nou? rostesc întrebarea.
Cu voce tare. Fiindcă vreau să ştiu şi pentru că mi-a cerut să
întreb.
— Nu, îmi spune. Nu în dimineaţa asta.
Cască, apoi se întinde din nou.
— Credeam că am visat noaptea trecută. Apoi, am simţit mirosul
de cafea.
— Îmi pare rău, spun şoptit.
Zâmbeşte, în timp ce dă pătura la o parte.
— Chiar crezi că, dacă nu aduci vorba despre familia mea, o să îi
uit?
— Nu, recunosc. Cred că nu.
— Şi, după cum vezi, nici nu încerc să uit. Mia face un semn către
fotografii.
— M-am uitat la astea. Ai o galerie destul de impresionantă. Cu
toată lumea.
— Mersi. Îmi ţin de urât.
Mă uit la fotografii, imaginându-mi că, într-o zi, copiii Miei vor
umple şi mai multe rame, creând o nouă familie pentru ea, o
generaţie din care eu nu voi face parte.
— Ştiu că sunt doar nişte poze, continuă ea, dar câteodată chiar
mă ajută să mă trezesc dimineaţa. Mă rog, ele şi cafeaua.
Ah, cafeaua. Mă duc în bucătărie şi deschid dulapurile în care
ştiu că voi găsi ceşti, deşi sunt un pic surprins să descopăr că până şi
ele fac parte din aceeaşi colecţie de căni din ceramică din anii ’50 şi
’60, pe care le-am mai folosit de atâtea ori; sunt uimit că le-a cărat
din cămin în cămin, din apartament în apartament. Mă uit după
cana mea preferată, cea cu ibrice care dansează, şi sunt al naibii de
162
bucuros că o găsesc încă aici. E aproape ca şi cum ar avea şi
fotografia mea pe perete. O părticică din mine încă există, chiar dacă
o mare parte din mine nu poate fi aici.
Îmi torn o cană, apoi îi torn şi Miei, adăugând un strop de lapte şi
frişcă, aşa cum îi place.
— Îmi plac fotografiile, îi spun. Păstrează amintiri preţioase.
Mia încuviinţează, suflând în cafea.
— Şi mie mi-e dor de ei, îi spun. În fiecare zi.
Pare surprinsă de asta. Nu de faptul că mi-e dor de ei, ci,
probabil, din cauză că, în sfârşit, recunosc. Dă din cap, solemn.
— Ştiu, spune.
Se plimbă prin cameră, trecându-şi degetele peste ramele
fotografiilor.
— Nu mai am loc, rosteşte ea. A trebuit să pun în baie o grămadă
de poze recente de-ale lui Kim. Ai mai vorbit cu ea în ultima vreme?
Probabil ştie ce i-am tăcut lui Kim.
— Nu.
— Serios? Atunci, înseamnă că nu ştii de scandal?
Scutur din cap.
— A renunţat la facultate anul trecut. Când a început războiul în
Afganistan, Kim a hotărât: la naiba cu asta, vreau să fiu fotograf şi
cea mai bună educaţie e pe teren. Aşa că, pur şi simplu şi-a luat
aparatele şi a plecat. A început să îşi vândă fotografiile la AP şi la
The New York Times. Dă ture într-o burka din aia şi îşi ascunde tot
echipamentul fotografic sub haine pe care apoi le dă repede la o
parte ca să facă poze.
— Pun pariu că doamnei Schein îi place asta.
Mama lui Kim era cunoscută ca fiind exagerat de protectoare.
Ultima oară când am auzit de ea, făcea o criză fiindcă Kim mergea
la şcoală în cealaltă parte a ţării, ceea ce, spunea Kim, era fix ceea ce
intenţionase.
Mia râde.
— La început, Kim a spus familiei doar că îşi lua liber un
163
semestru, dar acum are foarte mult succes şi a renunţat oficial, iar
doamna Schein a avut, oficial, o cădere nervoasă. Şi apoi mai e şi
faptul că Kim este o evreică drăguţă într-o ţară foarte musulmană.
Mia suflă în cafea şi soarbe.
— Totuşi, pe de altă parte, acum Kim apare în The New York
Times şi tocmai a semnat un contract de colaborare cu National
Geographic, aşa că doamna Schein are cu ce se lauda.
— E greu pentru o mamă să se stăpânească, spun.
— E mare fan Shooting Star, ştii?
— Doamna Schein? Întotdeauna am crezut-o mai degrabă hip-
hop.
Mia rânjeşte.
— Nu. Îi place death metal-ul. Hard core. Kim v-a văzut cântând
în Bangkok. Zicea că turna cu găleata şi voi aţi cântat aşa, în ploaie.
— A fost la concertul ăla? Mi-ar fi plăcut să vină în culise, să ne
salute, îi spun, deşi ştiu de ce nu o făcuse. Totuşi, venise la concert.
Probabil că m-a iertat un pic.
— Şi eu i-am spus acelaşi lucru, dar a trebuit să plece imediat.
Trebuia să fie în Bangkok pentru odihnă şi relaxare, dar ploaia în
care aţi cântat voi a fost nimic pe lângă ciclonul care lovise în altă
zonă. A trebuit să fugă şi să facă un reportaj. E o fotografă foarte
tare în ultima vreme.
Mă gândesc la Kim, urmărind răsculaţi talibani şi ferindu-se de
copaci zburători. E surprinzător de uşor să-mi imaginez asta.
— E amuzant, încep.
— Ce anume? întreabă Mia.
— Kim, fotograf de război. Fata periculoasă.
— Da, să mori de râs.
— Nu asta am vrut să spun. Doar că: tu. Kim. Eu. Venim cu toţii
din oraşul ăsta de nicăieri, din Oregon, şi uită-te la noi. Toţi trei am
mers la, ei bine, la extreme. Trebuie să recunoşti, e destul de ciudat.
— Nu e deloc ciudat, zice Mia, zgâlţâind un castron cu fulgi de
porumb. Am trecut cu toţii prin greutăţi. Acum, haide, ia nişte
164
cereale.
Nu mi-e foame. Nu sunt sigur nici măcar dacă pot mânca un
singur fulg de porumb, dar mă aşez pentru că tocmai mi-a fost
înapoiat locul la masa familiei Hall.
***
Timpul are greutate, iar în clipa asta îi simt apăsarea. E aproape
ora trei. Încă o zi e pe jumătate încheiată, iar în seara asta plec în
turneu. Aud ticăitul ceasului de epocă de pe peretele Miei. Las
minutele să treacă mai mult decât ar trebui, apoi, în cele din urma,
vorbesc.
— Amândoi avem un avion de prins. Probabil ar trebui să plec.
Vocea îmi sună absentă, dar mă simt ciudat de calm.
— Sunt taxiuri pe aici?
— Nu, noi ajungem în Manhattan cu pluta, glumeşte ea. Poţi să
chemi o maşină, adaugă după o clipă.
Mă ridic în picioare şi mă îndrept spre blatul din bucătărie, unde
se află telefonul Miei.
— Care e numărul? întreb.
— 718, începe Mia. Apoi, se opreşte. Stai aşa.
La început mă gândesc că face acea pauză ca să îşi amintească
numărul, dar îi văd ochii, dintr-odată nesiguri şi rugători.
— Mai e un ultim lucru, continuă ea, cu vocea şovăitoare. Ceva ce
am eu şi care, de fapt, îţi aparţine ţie.
— Tricoul meu cu Wipers?
Neagă.
— Mă tem că ăla a dispărut de mult. Vino. E sus.
O urmez pe treptele care scârţâie. În capătul palierului îngust, în
dreapta mea, îi văd dormitorul cu plafonul înclinat, în stânga mea e
o uşă închisă. Mia o deschide, dezvăluind un mic studio. În colţ este
un dulap cu o tastatură. Mia formează un cod, iar uşa se deschide.
Când văd ce scoate din dulap, la început sunt ceva de genul Ah,
sigur, chitara mea. Pentru că aici, în căsuţa Miei din Brooklyn, se află
165
vechea mea chitară electrică Les Paul Junior. Chitara pe care am
cumpărat-o de la un amanet, din câştigurile mele de la livrările de
pizza, pe când eram adolescent. Este chitara pe care am înregistrat
Collateral Damage şi toate piesele noastre de până la albumul ăsta.
Este chitara pe care am vândut-o la o licitaţie în scop caritabil şi, de
atunci, regret că am făcut asta.
E aşezată în vechea ei husă, cu vechile mele abţibilduri cu Fugazi
şi K Records; chiar şi cu abţibildurile de la fosta formaţie a tatălui
Miei. Totul este la fel, cureaua, crestătura de când am scăpat-o pe
scenă. Până şi praful miroase familiar.
Tocmai îmi dau seama de lucrurile astea, aşa că durează câteva
secunde până mă loveşte. Asta e chitara mea. Mia are chitara mea.
Mia este cea care a cumpărat chitara pentru o sumă exorbitantă,
ceea ce înseamnă că a ştiut că e scoasă la licitaţie. Mă uit prin
cameră. Printre partituri şi materiale pentru violoncel se află un
teanc de reviste cu chipul meu pe copertă. Apoi, îmi amintesc ceva
de pe pod, Mia justificându-se de ce m-a părăsit, recitându-mi
versurile din „Roulette”.
Dintr-odată mă simt de parcă aş fi avut dopuri în urechi toată
noaptea, iar acum îmi cad şi tot ce era voalat devine clar, tare şi
strident.
Mia are chitara mea. E un lucru atât de simplu şi, cu toate astea, nu
ştiu dacă aş fi fost mai surprins nici dacă Teddy ar fi ieşit din dulap.
Simt că mă ia cu leşin. Mă aşez. Mia stă în picioare, chiar în faţa
mea, ţinându-mi chitara de grif, oferindu-mi-o înapoi.
— Tu? e tot ce reuşesc să îndrug.
— Întotdeauna eu, îmi răspunde încet, timid. Cine altcineva?
Mintea mi-a părăsit corpul. Nu mai pot rosti decât cuvinte de
bază.
— Dar… de ce?
— Cineva trebuia să o salveze de Hard Rock Café, spune Mia,
râzând.
Totuşi, îi aud şi nesiguranţa din voce.
166
— Dar… îmi caut cuvintele ca un om care se îneacă şi se agaţă de
resturi plutitoare… n-ai spus că mă urăşti?
Mia oftează, lung şi profund.
— Ştiu. Aveam nevoie să urăsc pe cineva şi pe tine te iubesc cel
mai mult, aşa că a căzut pe tine.
Ţine chitara întinsă, împingând-o spre mine. Vrea să o iau, dar
acum nu aş putea să ridic nici măcar o bucăţică de vată.
Continuă să se uite la mine, oferindu-mi-o.
— Cum rămâne cu Ernesto?
O expresie de uimire îi trece rapid pe faţă, urmată de
amuzament.
— E mentorul meu, Adam. Prietenul meu. E căsătorit.
Lasă ochii în jos pentru o clipă. Când îşi ridică privirea, veselia i
s-a transformat în defensivă.
— Şi, la urma urmei, ce îţi pasă ţie?
Întoarce-te la stafia ta, o aud pe Bryn spunându-mi. Dar a înţeles
greşit. Bryn e cea care a trăit cu o stafie – cu fantoma unui bărbat
care nu a încetat niciodată să iubească pe altcineva.
— N-ar fi existat niciodată o Bryn dacă nu te-ai fi hotărât să mă
urăşti, îi răspund.
Mia îmi ţine piept direct.
— Nu te urăsc. Nu cred că te-am urât vreodată cu adevărat. A
fost doar furie. Şi, odată ce am înfruntat-o deschis, odată ce am
înţeles-o, s-a risipit.
Lasă capul în jos, respiră adânc şi expiră puternic.
— Ştiu că îţi datorez nişte scuze; am încercat să le rostesc toată
seara, dar cuvintele astea – „iartă-mă”, „îmi pare rău” – mi se par
prea fără valoare pentru ceea ce meriţi tu.
Scutură din cap.
— Ştiu că ceea ce ţi-am făcut a fost extrem de greşit, dar la
vremea aceea părea, de asemenea, extrem de necesar pentru
supravieţuirea mea. Nu ştiu dacă astea două lucruri pot fi
amândouă adevărate, dar aşa a fost. Dacă te linişteşte cu ceva, după
167
o perioada, când nu mi se mai părea necesar, când mi se părea
foarte greşit, am rămas numai cu dimensiunea greşelii mele, cu
dorul de tine. A trebuit să te urmăresc de la distanţă, să văd cum îţi
realizezi visele, trăind ceea ce părea a fi viaţa perfectă.
— Nu e perfectă, îi spun.
— Acum înţeleg asta, dar de unde era să ştiu? Erai atât de foarte,
foarte departe de mine! Am acceptat asta. Am acceptat-o ca pe o
pedeapsă pentru ceea ce am făcut. Apoi…
Vocea i se pierde.
— Ce?
Ia o gură de aer şi îmi surâde afectat.
— Apoi, Adam Wilde apare la Carnegie Hall, în cea mai
importantă noapte a carierei mele şi mi s-a părut că e mai mult
decât o coincidenţă. Am simţit lucrul ăsta ca pe un dar. De la ei.
Pentru primul meu recital, mi-au dăruit un violoncel, iar acum, mi
te-au dăruit pe tine.
Fiecare firicel de păr mi se ridică, un fior îmi străbate întregul
corp.
Îşi şterge în grabă lacrimile cu dosul palmei şi respiră adânc.
— Ţine, ai de gând să iei chestia asta sau nu? Nu am acordat-o de
ceva vreme.
Obişnuiam să am vise de genul ăsta. Mia, întoarsă dintre cei ne-
morţi, în faţa mea, vie pentru mine. Ajunsesem însă ca până şi în
vise să ştiu că acestea nu erau reale şi puteam anticipa sunetul
ceasului, aşa că acum ascult, aşteptând, într-un fel, să pornească
alarma. Dar nu se aude, iar când îmi strâng degetele în jurul
chitarei, lemnul şi coardele sunt reale şi mă aduc cu picioarele pe
pământ. Mă trezesc, iar ea e încă aici.
Se uită la mine, la chitara mea, la violoncelul ei şi la ceasul de pe
pervaz. Îmi dau seama ce vrea şi e acelaşi lucru pe care mi l-am
dorit de ani de zile, dar nu îmi vine să cred că, după atâta timp,
acum, când nu mai avem timp, îmi cere asta. Totuşi, dau uşor din
cap, încuviinţând. Îmi conectează chitara, îmi dă cablul şi porneşte
168
volumul amplificatorului.
— Îmi dai un mi? o întreb.
Mia ciupeşte coarda violoncelului. Acordez chitara pornind de la
asta, apoi zdrăngăn un la minor, iar când acordul acaparează
încăperea, simt acea izbucnire de energie electrică urcându-mi pe
şira spinării, într-un fel pe care nu l-am mai simţit de foarte mult
timp.
Mă uit la Mia. Stă aşezată în faţa mea, cu violoncelul între
picioare. Are ochii închişi şi îmi dau seama că face chestia aia,
ascultă ceva în tăcere. Apoi, dintr-odată, pare că a auzit ceea ce voia
să audă. Ochii îi sunt deschişi şi mă privesc din nou, de parcă nu ar
fi plecat niciodată. Îşi ridică arcuşul, face un gest către chitara mea
cu o uşoară înclinare de cap.
— Eşti gata? mă întreabă.
Sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să i le spun, în primul rând că
am fost gata întotdeauna. În schimb, ridic volumul amplificatorului,
scot o pană din buzunar şi doar spun „da”.

169
DOUĂZECI ŞI UNU

Cântăm, şi pare că trec ore, zile, ani. Sau poate sunt doar
secunde. Nici nu îmi mai pot da seama. Accelerăm, apoi încetinim,
instrumentele noastre ţipă. Devenim serioşi. Râdem. Devenim
tăcuţi. Apoi, gălăgioşi. Inima îmi sare din piept, sângele îmi
clocoteşte, întregul corp îmi răsună, în timp ce îmi amintesc: Concert
nu înseamnă să stai, ca o ţintă, în faţa a mii de străini. Înseamnă să
îţi uneşti forţele. Înseamnă armonie.
Când ne oprim, în cele din urmă, eu sunt transpirat, iar Mia
gâfâie greu, de parcă ar fi alergat kilometri întregi. Stăm în tăcere,
sunetul respiraţiilor noastre rapide încetinind în tandem, bătăile
inimii potolindu-ni-se. Mă uit la ceas. E trecut de cinci. Mia îmi
urmăreşte privirea. Îşi pune arcuşul jos.
— Şi acum? mă întreabă.
— Schubert? Ramones? întreb, deşi ştiu că nu acceptă cereri. Dar
nu mă pot gândi decât să continui să cânt, pentru că, pentru prima
oară în foarte multă vreme, nu există ceva ce vreau mai mult să fac.
Şi mi-e frică de ce se va întâmpla când muzica se va sfârşi.
Mia îmi arată ceasul digital care licăre ameninţător pe pervaz.
— Nu cred că prinzi avionul.
Ridic din umeri. Unde mai pui că, doar în seara asta sunt încă cel
puţin alte zece zboruri către Londra.
— Tu îl prinzi pe al tău?
— Nu vreau să îl prind, îmi spune, sfioasă. Am o zi liberă înainte
să înceapă recitalurile. Pot pleca mâine.
Dintr-odată, mi-l imaginez pe Aldous făcând ture în sala de
plecări de la Virgin, întrebându-se unde dracului sunt, sunându-mă
pe mobilul care stă pe noptiera unui hotel. Mă gândesc la Bryn, care
e în L.A. şi care n-are habar de cutremurul care are loc aici, în New
York, şi care va trimite spre ea un tsunami. Şi îmi dau seama că,

170
înainte să mă gândesc la viitor, trebuie să mă ocup de prezent.
— Trebuie să dau nişte telefoane, îi spun Miei. Să-l sun pe
impresarul meu care mă aşteaptă… şi pe Bryn.
— Ah, da, desigur, îmi spune, căzându-i faţa în timp ce se
grăbeşte să se ridice în picioare, aproape răsturnând violoncelul în
agitaţia ei. Telefonul e jos, iar eu ar trebui să sun la Tokyo, numai că
sunt destul de sigură că e miezul nopţii, aşa că o să trimit doar un e-
mail şi o să sun mai târziu. Şi pe agentul meu de călătorii…
— Mia, o întrerup.
— Ce?
— O să ne descurcăm.
— Serios?
Nu pare prea convinsă.
Încuviinţez, deşi şi inima mea bate cu putere şi piesele de puzzle
încep să se învârtă, în timp ce Mia îmi pune telefonul fără fir în
mână. Mă duc în grădina ei, unde e retras şi liniştit în lumina după-
amiezii, şi unde cântă greierii verii, prevestind furtuna. Aldous
răspunde la telefon la primul apel, iar în momentul în care îi aud
vocea şi încep să vorbesc, asigurându-l că sunt bine, planurile încep
să-mi iasă pe gură de parcă ar fi fost făcute de mult, mult timp. Îi
explic că nu vin la Londra acum, că nu fac niciun videoclip şi că nu
dau niciun interviu, dar că voi fi în Anglia pentru începutul
turneului european şi că voi cânta la fiecare dintre concertele
noastre. Restul planului care mi se formulează în minte – din care o
parte deja s-a consolidat, într-un mod vag, azi-noapte, pe pod – îl
ţin pentru mine, dar cred că Aldous simte.
Nu îl pot vedea, deci n-am de unde să ştiu dacă clipeşte sau
tresare sau pare surprins, dar nu ezită nicio clipă.
— O să-ţi onorezi toate angajamentele din cadrul turneului?
repetă.
— Îhî.
— Ce ar trebui să le spun celor din trupă?
— Pot face videoclipul fără mine, dacă vor. Ne vedem la
171
Guildford Festival, îi spun, referindu-mă la marele festival de
muzică din Anglia, unde suntem cap de afiş, la începutul turneului.
O să vă explic totul atunci.
— Între timp, unde vei fi? Dacă are nevoie cineva de tine…
— Spune-le tuturor să nu aibă nevoie de mine, îi răspund.
Următorul apel este mai dificil. Îmi doresc să nu fi ales ziua de
astăzi ca să mă las de fumat. În schimb, fac exerciţii de respiraţie
adâncă, aşa cum mi-au arătat medicii, şi formez. O călătorie de o
mie de kilometri începe cu zece cifre, nu-i aşa?
— M-am gândit eu că tu eşti, spune Bryn când îmi aude vocea.
Iar ţi-ai pierdut telefonul? Unde eşti?
— Sunt încă în New York. În Brooklyn. Fac o pauză. Cu Mia.
O tăcere mormântală acaparează linia telefonică, iar eu umplu
liniştea aceea cu un monolog, care e… ce?… nu ştiu: o explicaţie a
nopţii care s-a întâmplat din greşeală, o recunoaştere a faptului că
lucrurile nu au fost niciodată în regulă între noi, aşa cum ar fi vrut
ea să fie, şi că, drept rezultat, am fost un nenorocit de iubit. Îi spun
că sper că îi va fi mai bine cu următorul.
— Mda, nu mi-aş face griji în privinţa asta, îmi spune, încercând
să glumească, dar nu prea îi iese. Apoi, urmează o tăcere lungă. Îi
aştept tirada, acuzaţiile, toate lucrurile pe care le merit. Dar nu
spune nimic.
— Mai eşti acolo? întreb.
— Da, mă gândesc.
— La ce?
— Mă gândesc dacă aş prefera ca ea să fi murit.
— Doamne, Bryn!
— Hai, taci din gură! Nu ai dreptul să fii tu cel ofensat. Nu acum.
Iar răspunsul este nu. Nu îmi doresc ca ea să fi murit. Face o pauză.
De tine nu sunt sigură, totuşi. Apoi, închide.
Rămân nemişcat, cu telefonul încă la ureche, gândindu-mă la
ultimele cuvinte ale lui Bryn, întrebându-mă dacă existase o fărâmă
de iertare în ostilitatea ei. Nu ştiu dacă are vreo importanţă, fiindcă,
172
atunci când miros aerul răcoros, simt cum mă inundă uşurarea şi
eliberarea.
După o vreme, ridic privirea. Mia stă în uşa glisantă din sticlă,
aşteptând din partea mea semnalul că pericolul a trecut. Îi fac un
semn, ameţit, iar ea se apropie încet de curtea zidită în care stau,
ţinând încă telefonul în mână. Îl apucă de un capăt, de parcă ar fi o
ştafetă care urmează să fie transmisă.
— E totul în regulă? întreabă.
— Să zicem că m-am eliberat de angajamentele mele anterioare.
— Ale turneului?
Pare surprinsă.
Scutur din cap.
— Nu ale turneului, ci de toate prostiile de dinainte de el. Şi de
celelalte, hm, complicaţii.
— Ah.
Stăm amândoi acolo o vreme, rânjind ca nişte cretini, ţinând încă
telefonul. În cele din urmă, îi desprind încet receptorul dintre
degete şi îl aşez pe masa din fier, fără să îi dau drumul la mână.
Îmi trec degetul mare peste bătăturile de pe degetul ei mare, apoi
în sus şi în jos pe umflătura osoasă a degetelor şi pe încheietura
mâinii. E foarte firesc şi, în acelaşi timp, un privilegiu foarte mare.
Cea pe care o ating e Mia. Îmi dă voie să fac asta. Nu numai că mă
lasă, ci închide ochii şi se lasă în voia mea.
— E adevărat? Am voie să ţin mâna asta? o întreb, aducându-i
palma spre obrazul meu nebărbierit.
Zâmbetul Miei e ca o ciocolată topită. E un solo de chitară
extraordinar. E tot ce e mai bun în lumea asta.
— Mmmm, îmi răspunde.
O trag aproape de mine. O mie de sori răsar din pieptul meu.
— Am voie să fac asta? întreb, luându-i ambele braţe în ale mele
şi dansând uşor cu ea prin curte.
Acum, îi zâmbeşte întreaga faţă.
— Ai voie, îmi şopteşte.
173
Îmi trec mâinile peste braţele ei goale. O învârt printre ghivecele
pline cu flori parfumate. Îmi îngrop fruntea în părul ei şi îi inspir
mirosul, mirosul nopţii New Yorkului împietrit în ea. Îi urmăresc
privirea în sus, spre ceruri.
— Deci, crezi că ne privesc? întreb, în timp ce îi sărut uşor
cicatricea de pe umăr şi simt săgeţi de foc înţepându-mi fiecare
părticică a corpului.
— Cine? întreabă Mia, sprijinindu-se de mine, tremurând uşor.
— Familia ta. Ai impresia că sunt cu ochii pe tine. Crezi că pot
vedea asta?
Îmi trec braţele pe după mijlocul ei şi o sărut chiar în spatele
urechii, în felul care o înnebunea altădată, în felul în care, judecând
după cum trage aer adânc în piept şi după unghiile înfipte în mine,
încă o înnebuneşte. Mă gândesc că poate e ceva înfiorător în
interogatoriul meu, dar nu simt asta. Azi-noapte, gândul că familia
ei îmi ştie acţiunile mă făcea să îmi fie ruşine, dar acum nu e ca şi
cum aş vrea ca ei să vadă asta, ci vreau să ştie asta, să ştie de noi.
— Îmi place să cred că mi-ar oferi un pic de intimitate, îmi spune,
deschizându-se ca o floarea-soarelui la săruturile pe care le sădesc
pe obrazul ei. Vecinii mei, pe de altă parte, ne văd cu siguranţă.
Îşi trece mâinile prin părul meu şi mă simt de parcă mi-ar
electrocuta scalpul – asta dacă electrocutarea poate fi atât de
plăcută.
— Salutare, vecine, spun, trasând cercuri leneşe cu degetul pe
marginea claviculei ei.
Mâinile ei sub tricoul meu, tricoul meu negru, murdar, împuţit şi
– mulţumesc! – norocos. Atingerea ei nu mai e atât de blândă.
Sondează, iar buricele degetelor încep să bată un cod Morse de
urgenţă.
— Dacă mai continuăm aşa, vecinii mei vor avea parte de un
spectacol, îmi şopteşte.
— Suntem artişti, la urma urmei, îi răspund, strecurându-mi
mâinile sub cămaşa ei şi plimbându-i-le pe spate. Pielea ni se
174
descoperă, ca nişte magneţi lipsiţi de multă vreme de încărcătura lor
opusă.
Îmi plimb degetul pe gâtul ei, pe maxilar, apoi îi prind bărbia în
palmă. Şi mă opresc. Stăm acolo pentru o clipă, privindu-ne fix în
ochi, savurând momentul. Apoi, dintr-odată, ne năpustim unul
asupra celuilalt. Picioarele Miei se ridică de la pământ şi se
înfăşoară în jurul taliei mele, mâinile ei îmi sapă în păr, degetele
mele se împletesc cu ale ei. Şi buzele noastre. Nu există destulă
piele, destulă salivă, destul timp pentru toţi anii pierduţi, iar buzele
noastre încearcă să îşi ia revanşa, regăsindu-se. Ne sărutăm.
Intensitatea curentului electric ajunge la maximum. Cred că toate
luminile din Brooklyn s-au amplificat dintr-odată.
— Înăuntru! şopteşte Mia, pe jumătate ordin, pe jumătate
implorare, şi, cu picioarele încă înfăşurate în jurul meu, o duc înapoi
în căsuţa ei, înapoi pe canapeaua pe care cu doar câteva ore înainte
dormiserăm separat.
De data asta, suntem complet treji. Şi cu totul împreună.
***
Adormim şi ne trezim în miezul nopţii, lihniţi de foame.
Comandăm de mâncare. Mâncăm sus, în patul ei. Totul pare un vis,
numai că partea cea mai incredibilă este trezirea în zori. Cu Mia. O
văd dormind şi mă simt mai fericit ca oricând. O trag aproape de
mine şi adorm la loc.
Când mă trezesc din nou, câteva ore mai târziu, Mia stă pe un
scaun sub fereastră, cu genunchii strânşi la piept, cu trupul acoperit
cu o pătură veche pe care i-a croşetat-o bunica ei. Pare tristă, iar
teama care aterizează ca o grenadă în stomacul meu e aproape la fel
de rea ca toate temerile mele legate de ea, iar asta spune multe. Tot
ce pot gândi este: Nu te pot pierde din nou. De data asta, chiar m-ar
ucide.
— Ce s-a întâmplat? întreb, înainte de a-mi pierde curajul şi de a
face un lucru stupid, cum ar fi să plec, înainte ca inima să îmi fie
175
incinerată cu adevărat.
— Mă gândeam la liceu, îmi răspunde cu tristeţe.
— Asta ar indispune pe oricine.
Mia nu muşcă momeala. Nu râde. Se prăbuşeşte în scaun.
— Mă gândeam că suntem din nou în aceeaşi situaţie, când eu
eram pe cale să ajung la Juilliard şi tu, mă rog, unde eşti acum.
Priveşte în jos, învârtind un fir din pătură în jurul degetului până
când pielea din vârf îi devine albă.
— Doar că pe vremea aia aveam mai mult timp să ne facem griji,
iar acum avem o zi sau, mai bine zis, am avut o zi. Noaptea trecută
a fost extraordinară, dar a fost doar o noapte. Chiar trebuie să plec
în Japonia în vreo şapte ore, iar tu ai trupa. Turneul.
Îşi acoperă ochii cu podul palmei.
— Mia, încetează!
Vocea îmi ricoşează din pereţii dormitorului ei.
— Nu mai suntem în liceu!
Mă priveşte, iar în aer pluteşte o întrebare.
— Uite ce e, turneul meu începe abia peste o săptămână.
O fărâmă de speranţă începe să plutească în spaţiul dintre noi.
— Ştii, mă gândeam că mi-e cam poftă de nişte sushi.
Zâmbetul ei e melancolic şi trist, nu tocmai ce urmăream.
— Ai veni cu mine în Japonia? mă întreabă.
— Sunt deja acolo.
— Mi-ar plăcea la nebunie. Dar apoi ce – adică, vreau să zic că
ştiu că vom rezolva noi cumva, dar voi fi atât de mult timp pe
drumuri şi…
Cum poate fi atât de neclar pentru ea, când pentru mine e
limpede ca lumina zilei?
— O să fiu invitatul tău, îi spun. Fanul tău înfocat. Tehnicianul
tău. Orice vrei tu. Unde vei merge tu, voi merge şi eu. Dacă vrei.
Dacă nu, înţeleg.
— Nu, vreau asta. Crede-mă, îmi doresc asta. Dar cum va
funcţiona? Cu programul tău? Cu trupa?
176
Mă opresc. Dacă rostesc totul, cu voce tare, va fi real, în sfârşit.
— Nu mai există trupă. Pentru mine, cel puţin. Am terminat.
După turneul ăsta, am terminat.
— Nu!
Mia scutură din cap cu atâta forţă, încât şuviţele sale lungi de păr
lovesc peretele din spatele ei. Expresia hotărâtă de pe chipul său
este una pe care o recunosc prea bine şi simt cum mi se strânge
stomacul.
— Nu poţi face asta pentru mine, adaugă, iar vocea i se
îmblânzeşte. Nu mai primesc bilete pentru favoruri.
— Bilete pentru favoruri?
— În ultimii trei ani, toată lumea, în afară poate de Juilliard, mi-a
oferit bilete gratis. Ba, şi mai rău, mi-am oferit eu singură unul şi nu
m-a ajutat cu nimic. Am luat destul de la tine. Nu o să te las să
arunci pe fereastră tot ce iubeşti atât de mult, doar ca să fii
îngrijitorul sau însoţitorul meu.
— Tocmai asta e, îi şoptesc. Mi-am cam pierdut iubirea pentru
muzică.
— Din cauza mea, spune Mia, tristă.
— Din cauza vieţii, îi răspund. O să cânt mereu. Poate chiar o să
şi înregistrez din nou, dar acum am nevoie, pur şi simplu, de puţin
timp liber alături de chitara mea, ca să îmi amintesc, în primul rând,
de ce am intrat în muzică. Părăsesc trupa, indiferent dacă tu faci sau
nu parte din ecuaţie. Cât despre îngrijire, din contră, eu sunt cel care
are nevoie de asta. Eu sunt cel cu bagaj.
Încerc să sune a glumă, dar Mia a ştiut întotdeauna să-mi
ghicească minciunile; ultimele douăzeci şi patru de ore au
demonstrat asta.
Se uită la mine cu ochii ăia ai ei cu raze laser.
— Ştii, m-am gândit o grămadă la asta în ultimii doi ani, îmi
spune cu vocea sugrumată. La cine a fost lângă tine. La cine te-a
ţinut de mână în timp ce sufereai pentru tot ce pierdusei.
Cuvintele Miei răscolesc ceva în mine şi, dintr-odată, am din nou
177
lacrimi pe toată faţa. Nu am mai plâns de trei ani, iar acum e a doua
oară în doua zile.
— E rândul meu să fiu lângă tine, îmi şopteşte, întorcându-se la
mine şi înfăşurându-mă în pătura ei, în timp ce eu izbucnesc din
nou.
Mă ţine în braţe până când îmi recapăt cromozomul Y. Apoi, se
întoarce către mine, cu o privire uşor pierdută.
— Festivalul tău e sâmbăta viitoare, nu? mă întreabă.
Încuviinţez.
— Eu joi am două recitaluri în Japonia şi unul în Coreea, aşa că aş
putea pleca de acolo vineri, şi câştigi o zi când călătoreşti spre vest.
Nu trebuie să fiu în Chicago, pentru următorul angajament, decât
abia după o săptămână. Aşa că, dacă zburăm direct de la Seul la
Londra…
— Ce spui?
Pare atât de timidă când mă întreabă, de parcă nu ar avea nici cea
mai mică şansă să spun „da”, de parcă nu ar fi tot ce mi-am dorit
vreodată.
— Pot să vin cu tine la festival?

178
DOUĂZECI ŞI DOI

— Eu de ce nu merg niciodată la niciun concert? a întrebat


Teddy.
Stăteam cu toţii la masă: Mia, Kat, Denny, Teddy şi cu mine, al
treilea copil care venise la masă. Nu mă puteai condamna. Denny
gătea mult mai bine decât mama.
— Ce zici, micuţule? a întrebat Denny, punând o lingură de piure
de cartofi în farfuria lui Teddy, lângă somonul la grătar şi spanacul
pe care băiatul încercase, fără succes, să îl refuze.
— Mă uitam la vechile albume de fotografii. Mia s-a dus la o
grămadă de concerte tot timpul, chiar şi când era mică, iar eu n-am
mers nici măcar la unul. Şi am aproape opt ani!
— Ai împlinit şapte ani acum cinci luni, a hohotit Kat.
— Şi ce dacă? Mia a mers, chiar şi înainte să înceapă să meargă.
Nu e drept!
— Cine ţi-a zis ţie că viaţa e dreaptă? a întrebat Kat, ridicând o
sprânceană. Eu, cu siguranţă că nu. Eu sunt adepta Şcolii Loviturilor
Dure.
Teddy s-a întors către o ţintă mai uşoară.
— Tată?
— Mia a mers la concerte fiindcă erau spectacolele mele, Teddy.
Era timpul nostru petrecut în familie.
— Iar tu mergi la concerte, a spus Mia. Vii la recitalurile mele.
Teddy avea o expresie la fel de dezgustată ca atunci când Denny
îl servise cu spanac.
— Alea nu se pun. Vreau să merg la concerte răsunătoare şi să
port amortizoare de zgomot. Amortirzoarele de zgomot erau nişte
căşti uriaşe pe care Mia le purta când era mică la concertele fostei
trupe a lui Denny. Fusese într-o formaţie punk, una foarte
zgomotoasă.

179
— Mă tem că amortizoarele au ieşit la pensie, a spus Denny.
Tatăl Miei părăsise de multă vreme formaţia. Acum era profesor
de gimnaziu, purta costume vintage şi fuma pipă.
— Ai putea veni la unul din spectacolele mele, am spus, luând cu
furculiţa o bucăţică de somon.
Toţi cei de la masă s-au oprit din mâncat şi s-au uitat la mine,
membrii adulţi ai familiei Hall aruncându-mi fiecare o altfel de
privire dezaprobatoare. Denny pur şi simplu părea obosit în faţa
cutiei Pandorei pe care o deschisesem. Kat era enervată de
subminarea autorităţii ei părinteşti, iar Mia, care dintr-un oarecare
motiv, pusese un zid uriaş între familia ei şi formaţia mea, îmi
arunca priviri tăioase. Numai Teddy, care bătea din palme, ridicat
în genunchi pe scaun, era în continuare în echipa mea.
— Teddy nu poate sta treaz până târziu, a spus Kat.
— Pe Mia o lăsai să stea până târziu când era mică, i-a întors-o
Teddy.
— Noi nu putem sta atât de târziu, a spus Denny, obosit.
— Şi nici nu cred că se cuvine, a pufnit Mia.
Imediat, am simţit enervarea aia familiară în stomac, fiindcă ăsta
a fost lucrul pe care nu l-am înţeles niciodată. Pe de o parte, muzica
era legătura aceea comună între Mia şi mine, iar faptul că eu eram
tipul rock trebuie să fi făcut parte din atracţia ei faţă de mine. Ştiam
amândoi că terenul comun pe care îl găsiserăm în casa familiei ei –
unde ne petreceam tot timpul – era ca un refugiu pentru noi, dar nu
făcea decât să le interzică alor ei să vină la spectacolele mele. În anul
în care am fost împreună, n-au venit niciodată la vreun concert.
Chiar dacă Denny şi Kat sugeraseră că ar fi vrut să vină, Mia
inventa mereu scuze, cum că nu era momentul potrivit să vină la un
spectacol sau altul.
— Nu se cuvine? Ai spus că nu se cuvine ca Teddy să vina la
spectacolul meu? am întrebat-o, încercând să nu ridic tonul.
— Da, asta am spus.
N-ar fi putut să sune mai defensivă sau mai tăioasă nici dacă
180
încerca.
Kat şi Denny şi-au aruncat o privire. Indiferent cât de supăraţi
erau pe mine, au început să mă compătimească. Ştiau ce înseamnă
dezaprobarea Miei.
— Ok, în primul rând, ai şaisprezece ani. Nu eşti bibliotecară, aşa
că n-ai voie să zici „se cuvine”. Şi, în al doilea rând, de ce naiba nu
se cuvine?
— Gata, Teddy, a spus Kat, luându-i farfuria. Poţi mânca în
sufragerie, la televizor.
— Nici gând, vreau să văd asta.
— Sponge Bob? i-a propus Denny, trăgându-l de cot.
— Apropo, le-am spus lui Denny şi Kat, concertul la care mă
gândeam este un festival mare pe coastă, luna viitoare. Va fi în
timpul zilei, în weekend, şi în aer liber, deci nu e atât de zgomotos.
D-aia m-am gândit că ar fi în regulă pentru Teddy. De fapt, pentru
voi toţi.
Expresia lui Kat s-a îmblânzit. A dat din cap, încuviinţând.
— Chiar sună bine. Apoi, a făcut un gest spre Mia, de parcă ar fi
spus: „Dar tu ai treburi mai importante de făcut.”
Au ieşit toţi trei din bucătărie. Mia s-a făcut mică de tot în scaun,
părând vinovată şi, în acelaşi timp, hotărâtă să nu cedeze deloc.
— Care e problema ta? am întrebat. Care e treaba cu familia ta şi
formaţia mea? Chiar crezi că suntem atât de nasoli?
— Nu, sigur că nu!
— Te deranjează că eu şi tatăl tău vorbim mereu despre muzică?
— Nu, nu mă deranjează discuţiile despre rock.
— Atunci, care e problema, Mia?
În colţul ochilor i s-au format mici lacrimi rebele, iar ea le-a şters,
furioasă.
— Ce e? Ce s-a întâmplat? am întrebat, înmuindu-mi tonul.
Mia nu era predispusă la lacrimi de crocodil şi, de fapt, la niciun
fel de lacrimi. A clătinat din cap, cu buzele pecetluite.
— Îmi spui, te rog? Nu poate fi mai rău decât ceea ce cred eu, şi
181
anume că ţi-e ruşine cu Shooting Star, fiindcă ai impresia că suntem
vai de capul nostru.
A scuturat din nou din cap.
— Ştii că nu e adevărat. Pur şi simplu… face o pauză, de parcă ar
cântări o decizie majora. Apoi, oftează.
— Trupa. Când eşti cu trupa, trebuie să te împart cu toată lumea.
Nu vreau să-i bag şi pe ai mei în aceeaşi oală.
Apoi, a clacat şi a început să plângă.
Toată supărarea mea s-a topit.
— Prostuţo, am mormăit, sărutându-i fruntea. Nu mă împarţi.
Sunt doar al tău.
***
Mia a cedat. Întreaga ei familie a venit la festival. A fost un
weekend excepţional, douăzeci de trupe din nord-vest şi niciun nor
de ploaie. Toată chestia a rămas în istorie, dând naştere unui CD
înregistrat live şi unei serii de festivaluri care continuă până astăzi.
Teddy a insistat să poarte amortizoarele, aşadar Kat a petrecut o
oră bombănind şi cotrobăind prin cutiile din pod, până le-a găsit.
În general, Miei îi plăcea să stea în culise la concerte, dar, când a
cântat Shooting Star, a fost chiar în faţa scenei, dansând cu Teddy
tot timpul, chiar lângă locul în care se agitau fanii.

182
DOUĂZECI ŞI TREI

Mai întâi mă examinezi,


Apoi mă diseci,
Apoi mă respingi,
Aştept ziua în care
Mă vei învia.
„ANIMATE”
COLLATERAL DAMAGE, PIESA 1

Când avionul aterizează la Londra, plouă cu găleata, aşa că ne


simţim amândoi ca acasă. E ora cinci după-amiaza când ajungem. În
seara asta trebuie să fim la Guildford. Cântăm mâine seară. Apoi,
începe numărătoarea inversa până la libertatea totală. Mia şi cu
mine am stabilit un program pentru următoarele trei luni în care eu
voi fi în turneu, şi ea la fel, pauze, din când în când, cum ne putem
suprapune programele, ca să ne vizităm, să ne vedem. Nu va fi o
încântare, dar, comparativ cu ultimii trei ani, tot mă simt ca în Rai.
***
E trecut de opt când ajungem la hotel. L-am rugat pe Aldous să
îmi rezerve camera în acelaşi loc cu restul trupei, nu numai pentru
festival, ci pe toată durata turneului. Indiferent ce vor crede despre
faptul că voi părăsi formaţia, faptul că dorm la doi kilometri
depărtare nu le va potoli sentimentele. Nu i-am pomenit despre Mia
nici lui Aldous, nici altcuiva şi, până acum am reuşit să îi menţinem
numele departe de presa de scandal. Nimeni nu pare să ştie că mi-
am petrecut ultima săptămâna în Asia, cu ea. Toată lumea a fost
prea ocupată să bârfească despre noul interes sentimental al lui
Bryn, un actor australian.
La recepţie primesc un bilet, care mă informează că trupa are
parte de o cină privată în curtea interioară şi mă roagă să mă alătur
183
lor. Dintr-odată, simt că sunt dus la execuţie, iar după călătoria de
15 ore, de la Seul până aici, nu îmi doresc nimic mai mult decât să
fac întâi un duş şi poate să ne vedem mâine, dar Mia îmi atinge
braţul.
— Nu, ar trebui să te duci.
— Vii şi tu?
Mă simt prost că o întreb. Tocmai a avut trei concerte uimitor de
intense şi nebunesc de bine primite în Japonia şi Coreea, apoi a
străbătut jumătate de planetă cu avionul şi a aterizat direct în
psihodrama mea. Toate astea vor fi însă suportabile dacă ea e cu
mine.
— Eşti sigur? mă întreabă. Nu vreau să deranjez.
— Crede-mă, dacă e să se deranjeze cineva, eu sunt ăla.
Hamalul ne ia lucrurile ca să ni le ducă în cameră, iar
recepţionerul ne conduce pe hol. Hotelul este un vechi castel, dar a
fost asaltat de rockeri, iar o grămadă de cântăreţi dau din cap şi mă
salută, dar acum sunt prea agitat ca să le răspund. Recepţionerul ne
conduce spre curtea interioară, slab luminată. Toată trupa e acolo,
alături de un bufet uriaş, de unde se serveşte friptură tradiţională
englezească.
Liz se întoarce prima. Lucrurile n-au mai fost la fel între noi de la
turneul pentru Collateral Damage, dar nu ştiu cum să descriu
privirea pe care mi-o aruncă acum: de parcă aş fi cea mai mare
dezamăgire din viaţa ei, dar, încearcă să se ridice deasupra ei, să o
ascundă, să se poarte normal, ca şi când aş fi doar un fan, un
atârnache, una dintre multele persoane care vor de la ea un lucru pe
care ea nu e obligată să îl dea.
— Adam, spune, cu un semn scurt din cap.
— Liz, încep cu prudenţă.
— Salut, dobitocule! Frumos din partea ta să ni te alături!
Vocea nestăpânită a lui Fitzy e în egală măsură sarcastică şi
primitoare, de parcă nu s-ar putea hotărî în ce direcţie s-o ia.
Mike nu spune nimic. Pur şi simplu se preface că nu exist.
184
Apoi, simt atingerea umărului Miei, care apare din spatele meu.
— Salut, băieţi, spune.
Pentru o secundă, faţa lui Liz devine lipsită de expresie. De parcă
n-ar şti cine este Mia. Apoi, pare speriată, de parcă tocmai a văzut o
stafie. Apoi, bateristei mele puternice, dure, bărbătoase, începe să îi
tremure buza de jos şi faţa i se încreţeşte.
— Mia? întreabă cu voce tremurătoare. Mia? întreabă mai tare de
data asta. Mia! exclamă şi îi dau lacrimile chiar înainte de a-mi
strânge iubita în braţe.
Când îi dă drumul, o ţine la distanţă de un braţ şi o priveşte, apoi
se uită la mine, apoi din nou la ea.
— Mia? strigă, întrebând şi răspunzându-şi, în acelaşi timp, la
propria întrebare.
Apoi, se întoarce spre mine. Şi, dacă nu sunt iertat, cel puţin sunt
înţeles.
***
Ploaia continuă toată ziua următoare.
— Superbă vară englezească avem, glumeşte toată lumea.
Îmi făcusem un obicei din a mă baricada la genul ăsta de
festivaluri uriaşe, dar, realizând că ăsta este probabil ultimul pentru
o perioadă, cel puţin, ca participant, mă strecor în arenă, ascult
câteva dintre trupele care cântă pe scenele secundare, îmi revăd
câţiva prieteni vechi şi cunoştinţe şi chiar vorbesc cu vreo câţiva
reporteri. Am grijă să nu menţionez despre despărţirea trupei. Asta
va ieşi la iveală cu timpul şi îi voi lăsa pe ceilalţi să hotărască cum să
anunţe această veste. Totuşi, comentez scurt despărţirea dintre mine
şi Bryn, care oricum este în toată presa de scandal. Când sunt
întrebat despre noua mea parteneră misterioasă, spun, simplu, „fără
comentarii”. Ştiu că toate astea vor ieşi la iveală destul de curând şi,
deşi vreau să o scutesc pe Mia de circul ăsta, nu îmi pasă dacă ştie
întreaga lume că suntem împreună.
Când se face ora nouă, ploaia s-a potolit, transformându-se într-o
185
ceaţă blândă care pare să danseze în amurgul verii târzii. Mulţimea
a acceptat de mult clipocitul. Peste tot este noroi, iar oamenii se
rostogolesc în el, de parcă am fi la Woodstock sau ceva de genul
ăsta.
Înainte de instalarea echipamentelor, trupa a fost agitată.
Festivalurile au efectul ăsta asupra noastră. Cu o deschidere mai
mare decât concertele obişnuite, chiar şi decât cele de pe stadioane,
festivalurile au public mult mai numeros, din care fac parte şi
colegii noştri muzicieni. Numai că eu sunt calm în seara asta. Mi-am
jucat toate fisele. Nu am nimic de pierdut. Sau poate deja am
pierdut şi am regăsit, iar orice ar mai fi de pierdut nu are deloc de-a
face cu tot ce se întâmplă pe scena asta. Lucru care ar putea explica
de ce mă simt atât de bine aici, cântând noile noastre piese la vechea
mea chitară Les Paul Junior, o altă bucată de istorie adusă înapoi
din morţi. Când m-a văzut că o scot din vechea ei husă, Liz a fost
atât de surprinsă, încât a trebuit să arunce şi o a doua privire.
— Credeam că ai scăpat de asta, mi-a spus.
— Da, şi eu, i-am răspuns, aruncându-i Miei un zâmbet secret.
Trecem repede prin noul album, apoi le dăm şi câteva melodii de
pe Collateral Damage şi, fără să-mi dau seama, aproape că am ajuns
la finalul spectacolului. Mă uit pe lista de melodii lipită în faţa
scenei. Ultima este mâzgălită de Liz cu litere mari, înainte să ieşim
pe scenă pentru inevitabilul bis. „Animate”! Fostul nostru
producător, Gus Allen, a numit-o imnul nostru. Criticii au numit-o
cea mai furioasă tiradă de pe întregul album. Probabil cel mai mare
hit al nostru. Este melodia care mulţumeşte extraordinar de mult
publicul în turnee din cauza refrenului, pe care adoră să îl
fredoneze.
De asemenea, este una dintre puţinele piese pe care le-am făcut
cu orice fel de orchestraţie, o bucată cu viori, chiar la începutul
melodiei înregistrate, deşi nu le avem la dispoziţie pentru versiunea
live. Aşadar, în momentul în care începem să o cântăm, în capul
meu nu aud urletul entuziast al mulţimii, ci sunetul violoncelului ei.
186
Pentru o secundă, am imaginea asta a noastră undeva, într-o cameră
oarecare de hotel, jucându-ne – ea, cu violoncelul ei, eu, cu chitara –
cântând melodia asta, pe care am scris-o pentru ea. Şi să fiu al naibii
dacă asta nu mă face al dracului de fericit!
Cânt melodia din tot sufletul. Apoi, trecem la refren: Urăşte-mă.
Distruge-mă. Anihilează-mă. Reinventează-mă. Nu vrei, nu vrei, nu vrei
să mă reinventezi?
Pe album, refrenul se repetă iar şi iar, un scrâşnet de furie şi
pierdere, şi a devenit un lucru obişnuit ca în timpul concertelor să
mă opresc din cântat şi să întorc microfonul spre public şi să îi las
pe ei să preia controlul. Aşa că îl întorc, iar mulţimea o ia pur şi
simplu razna, intonându-mi cântecul, scandându-mi rugămintea.
Îi las cu asta şi mă plimb un pic în jurul scenei. Restul trupei vede
ce se întâmplă, aşa că repetă refrenul. Când ajung mai aproape de
marginea laterală a scenei, o văd acolo, unde s-a simţit mereu cel
mai confortabil, deşi în viitorul apropiat ea va fi cea care va sta aici,
în lumina reflectoarelor, iar eu voi fi cel din culise. Simt că aşa
trebuie să fie.
Publicul continuă să cânte, continuă să mă susţină, iar eu
continui să zdrăngăn la chitară până când ajung suficient de
aproape încât să îi văd ochii. Apoi, încep să cânt refrenul. Direct
către ea. Iar ea îmi zâmbeşte şi e ca şi cum am fi singurii doi oameni
de acolo, singurii care ştim ce se întâmplă: că melodia asta, pe care o
cântăm cu toţii, a fost rescrisă. Nu mai este o pledoarie furioasă,
urlată către neant. Chiar aici, pe scena asta, în faţa a optzeci de mii
de oameni, devine altceva.
E noul nostru jurământ.

187
MULŢUMIRI

Se obişnuieşte în aceste cazuri ca scriitorii să le mulţumească


separat editorilor şi agenţilor. Dar eu, când mă gândesc la cariera
mea literară, adesea mă imaginez însoţită de editorul meu, Julie
Strauss-Gabel, şi de agentul meu, Sarah Burnes. Aceste două
războinice înverşunate ale cărţii sunt amândouă atât de integrate în
crearea şi îndrumarea muncii mele, încât este greu să le separ. Sarah
mă sfătuieşte, mă susţine şi mă ajută să menţin lucrurile în
perspectivă. Cel mai mare dar al lui Julie este că îmi oferă cheia
pentru a-mi dezvălui poveştile. Amândouă sunt cei doi piloni
gemeni ai mei.
Totuşi, aşa cum spune şi proverbul, e nevoie de un sat întreg
pentru a creşte un copil. În cazul lui Julie, satul acela constă în
mulţi, mulţi oameni dedicaţi de la Penguin Young Readers Group.
Voi salva câţiva copaci şi nu îi voi enumera pe toţi, dar e de ajuns să
spun că sunt zeci de oameni în departamentele de vânzări,
marketing, publicitate, design, online şi producţie cărora le sunt
profund – şi zilnic – recunoscătoare. Mulţumiri speciale merg către
Don Weisberg, Lauri Hornik, Lisa Yoskowitz şi Allison Verost, care
îmi este în aceeaşi măsură publicist, terapeut şi prieten. Satul lui
Sarah, de la The Gernert Company, îi include pe Rebecca Gardner,
Logan Garrison, Will Roberts şi pe formidabila Courtney
Gatewood, care, pentru cineva concentrat asupra dominării lumii,
este deosebit de drăguţă.
Mulţumiri Alisei Weilerstein pentru că mă inspiră, precum şi
pentru faptul că mi-a acordat o parte din timpul ei preţios pentru a
mă ajuta să înţeleg traiectoria carierei unui violoncelist profesionist
tânăr.
Îi mulţumesc lui Lynn Eastes, traumatolog coordonator la OHSU,
pentru că mi-a oferit o privire asupra modului în care ar putea arăta

188
procesul de recuperare şi reabilitare al Miei. Mulţumiri lui Sean
Smith pentru viziunea sa de iniţiat în industria filmului (şi pentru
un milion de alte lucruri). Tot ce am înţeles corect legat de aceste
detalii, se datorează acestor oameni. Tot ce am înţeles greşit, e din
cauza mea.
Mulţumesc Societăţii Edna St. Vincent Millay pentru permisiunea
generoasă de a folosi unul dintre sonetele mele preferate „Dragostea
nu e totul: nu e nici carne, nici băutură”. Multe dintre poeziile Ednei
St. Vincent Millay sunt incredibil de romantice şi, cu toate astea,
destul de experimentale, după toţi aceşti ani. Am inclus în carte
doar a doua jumătate a acestui sonet; ar trebui să căutaţi cu toţii
versiunea integrală.
Le mulţumesc tuturor cititorilor mei din toate etapele: Jana Banin,
Tamara Glenny, Marjorie Ingall, Tamar Schamhart şi Courtney
Sheinmel pentru amestecul perfect de încurajare şi critică.
Mulţumesc celuilalt sat al meu – comunitatea mea de cartier –
pentru că m-au ajutat cu copiii şi, în general, pentru că mi-au fost
alături. Isabel Kyriacou şi Gretchen Sonju, vă sunt îndatorată pe
veci!
Mulţumesc întregii familii Christie pentru bunăvoinţa şi
generozitatea lor răbdătoare.
Mulţumiri lui Greg şi Dianei Rios pentru că au continuat să
păşească pe acest drum, împreună cu noi.
Mulţumesc familiei mele şi familiilor Forman, Schamhart şi
Tucker, pentru urale şi încurajare. Mulţumiri suplimentare surorii
mele, care mi-a vândut cartea, cu mâna ei, la jumătate din populaţia
oraşului Seattle.
Le mulţumesc fiicelor mele: lui Dembele, care a sosit în familia
noastră cam la jumătatea cărţii şi, dacă i s-a părut ciudat că, din
când în când, noua ei mamă părea să îndrume un tip furios de
douăzeci şi unu de ani, fie ca acest lucru să nu-i taie nicicând din
exuberanţă. Şi Willei, care, fără să vrea, mi-a oferit foarte multe
dintre denumirile fictive ale formaţiei/filmelor/personajelor cărţii,
189
într-un fel în care numai un copil de patru-cinci ani ar putea-o face.
Probabil că ar trebui să-ţi măresc alocaţia.
Mulţumiri soţului meu, Nick, pentru criticile nu foarte blânde,
care m-au obligat întotdeauna să ridic ştacheta. Pentru playlist-urile
tale sublime, care aduc muzică în viaţa mea (şi în cărţile mele).
Pentru că mi-ai oferit toate micile detalii referitoare la formaţie, şi
pentru că eşti motivul pentru care se pare că nu mă pot opri din a
scrie poveşti de dragoste despre chitarişti.
Şi, în sfârşit, le mulţumesc librarilor, bibliotecarilor, profesorilor
şi bloggerilor, pentru că m-au ajutat ca aceste cărţi să îşi ia zborul.

190
191