Universitatea “Dunărea de Jos”

Drept constituţional

Lect.univ.dr. Liviu Coman-Kund

Lect.univ.dr. Carmen Coșug

Galaţi – 2013
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept
Specializarea Drept
 CUPRINS
PRELIMINARII…………………………………………………………………………........
5

CAPITOLUL 1
DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA
CONSTITUŢIEI………………………......7
1.1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL…………………………………………………………………….........8
1.1.1. Definiţia dreptului constituţional………………………………………………………………......8
1.1.2. Izvoarele dreptului constituţional……………………………………………………………….....9
1.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern român ...11
1.2. DEFINIŢIA CONSTITUŢIEI……………………………………………………………………………...14
1.3. FORMELE CONSTITUŢIEI………………………………………………………………………….....,15
1.4. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI………………………………………………………………………....17
1.5. ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI…………………………………………………....19
1.6. MODIFICAREA CONSTITUŢIEI………………………………………………………………………...21
1.7. SUSPENDAREA ŞI ABROGAREA CONSTITUŢIEI………………………………………………….22
1.8 CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ………………………………………………….23
1.8.1 Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor………………………………………………...23
1.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor………………………………………....23
1.9. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA………………………………....25
1.9.1. Organizarea Curţii Constituţionale a României………………………………………………...26
1.9.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României………………………………………………….....27
1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor…................................................................29
1.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale…………………………………………...31
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………...32
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE……………………………………………………………….....34
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………………...35
CAPITOLUL 2
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI INDATORIRILE FUNDAMENTALE POTRIVIT
CONSTITUŢIEI REVIZUITE ...................................................................................... 37
2.1. ASPECTE GENERALE..................................................................................................................37
2.2. PRINCIPII ALE DREPTURILOR FUNDAMENTALE.....................................................................39
2.3. CONŢINUTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUŢIEI
REVIZUITE ..........................................................................................................................................47
2.3.1. Inviolabilităţile......................................................................................................................48
2.3.2. Drepturile social-economice şi culturale..............................................................................57
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice...................................................................................69
2.3.4. Drepturile exclusiv politice..................................................................................................76
2.3.5. Drepturile garanţii...............................................................................................................78
2.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE.............................................................................. 82
2.5. AVOCATUL POPORULUI............................................................................................................83
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE.......................................................................................................86
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE.....................................................................................................89
TESTE DE AUTOEVALUARE.............................................................................................................89

CAPITOLUL 3:
ORGANIZAREA STATALĂ A
PUTERII……………………………………………..........91
3.1. ELEMENTELE DEFINITORII ALE
STATULUI…………………………………………………...........92
3.2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE
STATULUI……………………………………………………………........…...95
3.3. TEORIA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT………………………………………………….......
….96
3.4. FORMA PUTERII DE STAT……………………………………………………………………......
…….99
3.4.1. Structura de stat……………………………………………………………………………..
……...99
3.4.2. Forma de guvernământ………………………………………………………………………..
….104
3.4.2.1.
Democraţia………………………………………………………………………………..104
3.4.2.2.
Monocraţia………………………………………………………………………………..108
3.4.2.3.
Oligarhia…………………………………………………………………………………..109
3.4.2.4. Formele mixte………………………………………………………………………..
…..110
3.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a
României…………………………………………..112
3.4.3. Regimul
politic......................................................................................................................113
SINTEZA IDEILOR
PRINCIPALE………………………………………………………...114
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE……………………………………………………………...
…..116
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………..
……….116

CAPITOLUL 4:
ORGANELE FUNDAMENTALE ALE
STATULUI…………………………………….....118
4.1.
PARLAMENTUL………………………………………………………………………………………......119
4.1.1. Structura
Parlamentului……………………………………………………………………….......119
4.1.2. Organizarea
parlamentară……………………………………………………………………......120
4.1.3. Autonomia
adunărilor………………………………………………………………………….......121
4.1.4. Rolul Parlamentului ………………………………………………………………………...
……..122
4.1.5. Statutul
parlamentarilor…………………………………………………………………………...125
4.1.6. Caracteristicile Parlamentului României, conform Constituţiei ……………………..
………..125
4.2. ORGANELE
EXECUTIVE……………………………………………………………………………….133
4.2.1. Aspecte
generale………………………………………………………………………………….133
4.2.2. Organele executive ale României potrivit Constituţiei
………………………………………..134
4.3. ORGANELE
JURISDICŢIONALE……………………………………………………………………....136
4.3.1. Aspecte
generale……………………………………………………………………………….....136
4.3.2. Organele jurisdicţionale din România potrivit reglementărilor
actuale……………………....138
4.4. RELAŢIILE DINTRE ORGANELE FUNDAMENTALE ALE
STATULUI………………………........140
4.4.1. Aspecte
generale……………………………………………………………………...................140
 4.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului
român……………………………….......143
SINTEZA IDEILOR
PRINCIPALE………………………………………………………..147
ÎNTREBĂRI DE
AUTOEVALUARE………………………………………………………………....150
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..
………………………………..150

CAPITOLUL 5
DESEMNAREA ORGANELOR
REPREZENTATIVE................................................. 152
5.1. COMPETIŢIA PENTRU
PUTERE………………………………………………………………...........153
5.1.1. Conţinutul competiţiei pentru
putere…………………………………………………………......153
5.1.2. Partidele politice……………………………………………………………………………..
….....153
5.1.3. Mass-
media……………………………………………………………………………………......155
5.1.4. Grupurile de presiune…………..
………………………………………………………………....156
5.2.
SCRUTINUL……………………………………………………………………………………………....157
5.2.1. Scrutinul
majoritar………………………………………………………………………………....157
5.2.2. Reprezentarea
proporţională………………………………………………………………….....159
5.3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE ÎN
ROMÂNIA……………………………..….161
5.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin
utilizate………………………………...........162
5.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români........................................................................164
5.3.2.1. Aspecte generale privind cetăţenia română………………………………………….164
5.3.2.2. Drepturile exclusiv
politice……………………………………………………………...166
5.3.3. Actorii competiţiei pentru putere…………………………………………………………….
…..170
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE……………………………………………………….
175
ÎNTREBĂRI DE
AUTOEVALUARE………………………………………………………………....178
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..
………………………………..178

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE………………………………………..…

181
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………...18
2
 PRELIMINARII

O lege naturală de necontestat face ca omul să fie fiinţă socială, ceea ce

semnifică faptul că nu poată supravieţui decât în grupuri, în societate. Societatea
umană, bazată pe calităţile naturale esenţiale ale fiinţei umane - conştiinţa, raţiunea
şi voinţa - se caracterizează prin organizare, fără de care nu poate exista şi nu se
poate dezvolta.
Organizarea, chiar la nivel rudimentar, presupune existenţa unui lider, adică a
unui individ, pe de o parte înzestrat cu putere, iar pe de alta responsabil pentru
soarta grupului. În societăţile fără o organizare formală liderul apare la modul
spontan, natural, datorit unor caliti personale, întrucât oferă un sentiment de
siguranţă membrilor colectivităţii, care, din acest motiv, îi recunosc puterea de a
decide, şi, simultan, îi pretind să-şi asume responsabilitatea de a-i proteja. Chiar şi în
societăţile organizate formal pot să se impună lideri neformali, care să exercite o
putere reală ,datorită calităţilor personale şi conjuncturii.
Iată de ce, lumea a fost i este preocupată de fenomenul PUTERII, prin putere
n sens general înţelegând, de la situaţia simplă a capacităţii de impunere a unei
voinţe individuale, până la situaţia complexă a capacităţii de dirijare prin
constrângere statal a comportamentului social.
În societăţile primitive autoritatea corespundea forţei fizice. A apărut, apoi, şi
constrângerea psihică prin intermediul, în principal, al religiilor. Următorul pas a fost
concentrarea celor dou, şi, astfel, puterea politică ajunge să dobândească un
caracter sacru, se sacralizează. În fine, se ajunge la laicizarea puterii politice, la
separarea statului de biserică. Concomitent, la un anumit stadiu de dezvoltare
socială, autoritatea politică încetează de a mai fi exercitată doar în fapt şi
dobândeşte reglementarea prin drept. Este stadiul când puterea se
instituţionalizează. Astfel, se ajunge la instituţiile politice distincte de indivizii care le
reprezintă. Deci, pornind de la forţa fizică şi constrângerea morală, la un anumit nivel
de dezvoltare socială apare constrângerea juridică, ideea că deciziile politice luate
de guvernanţi au caracter obligatoriu şi trebuie executate, sub constrângerea
sancţiunilor legale1.
Sintagma Instituţii politice, face referire la instituţiile prin care se exercit
suveranitatea. Potrivit sensului juridic al noţiunii de instituţie, instituţiile politice
desemnează diferitele ansambluri de norme referitoare la puterea politică, mai
precis, cele privind constituirea, organizarea şi funcţionarea organelor politice
(parlament, şeful statului, guvern). Încă din antichitate, instituţiile politice funcţionau
după anumite reguli, însă, abia în sec.XVIII, supranumit "Secolul luminilor", în
contextul luptei împotriva absolutismului, conştiinţa socială acordă, anumitor norme
juridice privind guvernarea şi raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, adică,
raporturile de putere, o importanţă capitală.
Aceste norme sunt reunite într-un ansamblu şi exprimate în scris sub
denumirea de CONSTITUŢIE. Cercetarea, studiul constituţiei duce la apariţia unei
noi ramuri de drept "Dreptul constituţional".
Observăm că, noţiunea de Drept constituţional se formează abia în secolul al
XVIII-lea, mult mai târziu decât alte ramuri de drept, cum este, de exemplu, dreptul
civil. Conceptul clasic de "drept constituţional" este de origine italiană, dar s-a format
sub impulsul ideilor Revoluiei franceze.
În ţara noastră, Dreptul constituţional se consideră încetăţenit prin predarea şi
publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de drept constituţional al
profesorului Constantin Stere, în 1910 şi la Facultatea de Drept din Bucureşti a
cursului de drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu, în 19152.
Aşa cum precizează Maurice Duverger, studiul simultan al instituţiilor politice
şi al dreptului constituţional permite amplasarea dreptului în contextul sociologic şi
determinarea adevăratei sale semnificaţii 3. O constantă a numeroaselor definiţii date
dreptului constituţional o reprezintă caracterizarea ca fiind acea parte a dreptului
care reglementează instituţiile politice ale statului. În cea mai succintă
exprimare, instituţiile politice sunt organismele puterii, iar dreptul
constituţional este dreptul fundamental care le reglementează.
Pentru o facilă înţelegere şi asimilare a cunoştinţelor prezentate în acest curs
vom proceda în continuare la prezentarea unor instrumente logice, utile pentru
abordarea materiei.
Vom începe chiar cu definirea definiiei. Nu putem însă defini definiia, dacă
nu tim ce înseamnă noiunea. Noiunea4 este forma fundamentală a cunoaterii,
obinută prin generalizare i abstractizare, care reflectă caracteristicile generale
eseniale ale obiectelor şi fenomenelor. Cunoaterea prin noiuni reprezintă saltul
de la senzorial la raional. Cunoaterea senzorială, adică prin simuri, oglindete
aspectul individual al lucrurilor, în timp ce cunoaterea prin noiuni are în vederea
caracteristicile generale ale unui grup de obiecte sau fenomene. Ex. copac, student.
Prin definiţie5 înţelegem propoziia care exprimă operaiunea logică prin
care se determină o noiune. În definiţie sunt cuprinse următoarele două elemente:
"genul proxim", care este genul cel mai apropiat de noţiunea de definit i "diferena
specifică", ceea ce deosebete noiunea pe care o definim de celelalte noiuni
cuprinse în genul proxim. De exemplu, n definiia "Dreptul este tiina care
1
Ion DELEANU, Drept constituional i instituii politice - Tratat- vol.I, Ed. Europa Nova,
Bucureti - 1996, pp. 59-66
2
Ioan MURARU, Drept constituional i instituii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucureti,1995, p.17
3
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, ediţia a XI-a,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.13
4
Dicionarul Enciclopedic Romn, vol.III, Ed.Politic, Bucureti - 1965, p.538
5
Dicionarul Enciclopedic Romn, vol.II, Ed.Politic, Bucureti - 1964, p.39
studiază normele juridice”, cuvântul "tiina" desemnează genul proxim al noiunii
"dreptul", iar "care studiază normele juridice" desemnează diferena specifică.
Vom analiza în continuare conceptul de instituie care este o noţiune cu
două accepţiuni: a. în sens juridic6 desemnează un ansamblu de norme juridice,
care, reglementând o categorie determinată de relaii sociale caracterizate printr-o
anumită specificitate, are o configuraie unitară, o anumită permanenă i o
denumire proprie. Instituţia juridică este o parte a unei ramuri de drept. Ex: căsătoria,
Preedintele României.
b. în sens de organizaie reprezintă un ansamblu de resurse umane i
materiale organizate, dirijate, gestionate conform unor reguli, în vederea realizării
unei activiti de interes public.
De multe ori pentru realizarea în concret a instituiei, în sens juridic,se
creează o instituie, în sensul de organizaie, care poate avea aceeai denumire
sau o denumire diferită. Ex: aceeaşi denumire: Parlamentul; denumiri diferite:
Preedintele României i Preedinia.
Cursul de "Instituţii politice. Drept constituţional " este structurat în 4 capitole:
Organizarea statală a puterii; Organele fundamentale ale statului; Desemnarea
organelor reprezentative; Dreptul constituţional şi teoria constituţiei.

CAPITOLUL 1
DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA CONSTITUŢIEI
1.1. Dreptul constituţional
1.1.1. Definiţia dreptului constituţional
1.1.2. Izvoarele dreptului constituţional
1.1.3.Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern român

1.2. Definiţia constituţiei

1.3. Formele constituţiei
1.4. Supremaţia constituţiei
1.5. Elaborarea şi adoptarea constituţiei
1.6. Modificarea constituţiei
1.7. Suspendarea şi abrogarea constituţiei
1.8 Controlul constituţionalităţii legilor
1.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
1.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a
legilor

1.9. Controlul constituţionalităţii legilor în România

1.9.1. Organizarea Curţii Constituţionale a României

6
Ioan MURARU, Op.cit., p.18
 1.9.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României
1.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor
1.9.3. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

 Cunoaşterea locului dreptului constituţional în sistemul de drept şi
înţelegerea specificului anumitor categorii juridice generale (normă
juridică, raport juridic, izvor de drept) care se aplică în această
materie;
 Înţelegerea noţiunii de constituţie din perspectivă juridică, în concret
cunoaşterea principalele elemente referitoare la adoptarea,
modificarea şi iesirea din vigoare a legii fundamentale
 Înţelegerea consecinţelor pe care legea fundamentală le produce
asupra sistemului normativ statal prin supremaţia pe care o deţine
aceasta în ierarhia actelor normative;
 Însuşirea conceptului de control al constituţionalităţii legilor, şi a
organelor competente în materie în funcţie de modalitatea de control;
 Înţelegerea organizării, funcţionării şi a atribuţiilor Curţii
Constituţionale din România.

1.1. Dreptul constituţional

1.1.1. Definiţia dreptului constituţional 7

Fenomenul de putere instituţionalizată, caracteristic societăţii organizate statal
a determinat o împărţire tradiţională a dreptului în drept public şi drept privat, încă
din antichitate, după criteriul apartenenţei sau non apartenenţei subiectelor raportului
juridic la o autoritate publică, în sensul larg de deţinător de putere. Dreptul public
este dreptul care se aplică autorităţilor publice şi raporturilor dintre autorităţile publice
şi persoanele private, iar Dreptul privat este dreptul care se aplică raporturilor dintre
persoanele private.
Într-o definiţie generală, Dreptul public este ansamblul normelor juridice,
care reglementează constituirea i funcionarea autorităilor publice, precum
i raporturile dintre autorităile publice i persoanele private. Rezult din
aceast definiie, c cel puin unul dintre subiectele raportului de drept public
este o autoritate public. Acest subiect poart numele de subiect calificat.
Dreptul public prezintă două caracteristici esenţiale:
I. Dreptul public promovează interesele generale, care constituie scopul
necesar al autorităţilor publice, pe când dreptul privat arbitrează interesele
particulare;
II. Dreptul public este, în principiu, un drept al raporturilor de inegalitate,
deoarece interesul general trebuie să predomine asupra interesului particular.
Datorită acestei superiorităţi a interesului general faţă de interesul individual,
autorităţile publice dispun de mijloace juridice de constrângere i de forţa publică,
7
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, p 15 şi p. 23; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 43-
58
ceea ce le permite să-şi impună voinţa. În dreptul privat părţile se află pe poziţii de
egalitate juridică, operând iniţiativa individuală şi acordul liber de voinţă.
În procesul de dezvoltare a dreptului, atît dreptul public cît şi dreptul privat s-
au divizat, la rîndul lor, în diverse ramuri de drept, după anumite criterii, dintre care
cel mai utilizat este criteriul obiectului sau al materiei reglementării. Astăzi, este
unanim acceptat faptul c, Dreptul constituţional este o important ramur a
Dreptului public, existând opinii care consideră dreptul constituţional chiar ramura
principală a dreptului, întrucât prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai
importante valori economice, sociale şi politice 8.
Din analiza condiţiilor istorice în care au apărut primele Constituţii scrise,
precum şi din conţinutul acestor Constituţii, rezultă următoarele aspecte:
1. Marii gînditori ai sec.XVIII au conştientizat realitatea că, puterea, pentru a fi
acceptată de societate trebuie să se bazeze pe un sistem de principii fundamentale
care să corespundă sistemului de valori social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns
la o categorie importantă de norme juridice, normele-principii, care au fost incluse în
Declaraţii de drepturi sau în Constituţii, ca fundament pentru întregul sistem statal.
2. Principiile fundamentale trebuiau însă aplicate, garantate şi promovate prin
intermediul puterii organizate statal. Această putere trebuia să fie eficace pentru a-i
putea realiza misiunea, dar în acelasi timp trebuia să respecte şi să perpetueze
sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru organizarea
puterii statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind
instaurarea, menţinerea şi exerciţiul statal al puterii. Întrucât această categorie de
norme are cel puţin aceeaşi importanţă pentru funcţionarea întregului sistem social
ca şi normele-principii, normele cu caracter fundamental privind instaurarea,
menţinerea şi exerciţiul puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constituţii.
3. O experienţă îndelungată a demonstrat că orice putere are tendinţa să
abuzeze, astfel încât a apărut necesitatea protecţiei individului împotriva abuzului de
putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii şi garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor. În mod firesc, s-a considerat că acest deziderat se
poate realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constituţie.
Ansamblul acestor norme prezintă o configuraţie proprie şi o permanenţă
evidentă, caracteristici ce îl individualizează în ansamblul normelor de drept public.
Se cristalizează astfel obiectul unei ramuri distincte a dreptului public, ramură care a
fost denumită "Drept constituţional".
Putem deci, defini dreptul constituţional, într-un mod mai explicit, după cum
urmează: Dreptul constituţional este ramura dreptului public formată din
normele juridice care consfinţec principiile fundamentale, esenţiale ale
regimului social-politic al unei ţări, reglementează relaţiile sociale
fundamentale care se stabilesc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii, definesc şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor pentru a-i proteja împotriva tendinţelor de abuz ale puterii.
La modul cel mai general, Dreptul constituţional poate fi definit ca dreptul
fundamental ce reglementează puterile statului

1.1.2. Izvoarele Dreptului constituţional9

8
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 19
9
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 41-46; Antonie IORGOVAN, Drept
constituţinal şi instituţii politice. Teorie generală, Ed. “Galeriile J. L. Calderon”, Bucureşti, 1994, pp.
43-46
 În ştiinţa dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens
specific, şi anume acela de formă de exprimare a normei juridice. Este vorba de
forma sub care trebuie să se prezinte o regulă de comportament pentru a fi instituită
sau recunoscută ca normă juridică, deci regulă cu un caracter obligatoriu asigurat, la
nevoie, prin constrângere exercitată de forţa publică.
Teoria dreptului recunoaşte trei categorii importante de izvoare de drept:
1. legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în scris
şi adoptat după o anumită procedură;
2. obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontană ce devine obligatorie prin
uz îndelungat. Ea poate fi consfinţită prin actul scris al puterii publice sau
recunoscută de autorităţi şi respectată pur şi simplu, fără a fi formulată ca act juridic
scris;
3. practica judiciară sau jurisprudenţa, care reprezintă activitatea de precizare şi
dezvoltare a principiilor şi prevederilor legii sau cutumei, exprimată prin hotărârile
judecătoreşti, ca urmare a soluionrii litigiilor supuse judecii.
Cât priveşte Dreptul constituţional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor
de drept constituţional a Constituţiei, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al
Prlamentului şi a tratatelor internaţioale. Este controversată calitatea de izvor de
drept constituţional a Regulamentelor Parlamentului şi a practicii de contencios
constituţional.
Referitor la regimul constituţional din România, există cel puţin două criterii
care permit identificarea izvoarelor dreptului constituţional: autoritatea publică
emitentă şi conţinutul normativ. În principiu, sunt izvoare ale Dreptului constituţional
român numai actele normative adoptate de adunările naţionale reprezentative. În
plus, aceste acte normative trebuie să îndeplinească şi condiţia de a conţine norme
care reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii statale.
În ceea ce priveşte cutuma ca izvor de drept constituţional, constatăm că
aceasta lipseşte din actualul edificiu constituţional românesc. În principiu, nu poate fi
exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autorităţile publice, cum, de altfel,
s-a întâmplat în unele ţări. Este însă nevoie de o perioadă de timp îndelungată de
exerciţiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume
constituţionale.
Referitor la practica Curţii Constituţionale este posibil ca, în timp, deciziile
Curţii să creeze anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a
principiilor sau textelor constituţionale, dar şi o dezvoltare a acestora, dezvoltare
reclamată de evoluţia societăţii, a democraţiei constituţionale.
În acest fel, practica Curţii Constituţionale poate dobîndi calitatea de izvor de
drept constituţional întrucât deciziile interpretative ale Curţii ocupă un loc important
în cadrul dreptului constituţional şi un loc aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. În
acest sens, unii autori recunosc calitatea de izvor de drept a acestor decizii, alţii nu.
Totuşi, dinamica dreptului face ca aceste decizii să fie respectate şi să se ţină cont
de ele ca posibile izvoare ale dreptului constituţional 10. În plus, după revizuirea
Constituţiei art. 147 alin. 4 stabileşte că deciziile Curţii sunt „general obligatorii”.
În evoluţia constituţională a României, cutuma a fost recunoscută ca izvor de
drept sub regimul Constituţiilor din 1866, 1923, 1938. Sub regimul Constituţiilor din
1948, 1952 şi 1965, cutuma era admisă ca izvor de drept în mod excepţional, când
legea o prevedea expres şi în nici un caz în domeniul dreptului public( ex. clasic,
art.600 Cod civil care prevede că înălţimea îngrăditurii dintre două proprietăţi se
stabileşte după regulamentele particulare sau, în lipsa acestora, după obiceiul
obştesc).
Constituţia revizuită merge, în principiu, pe aceeaşi linie. Singura prevedere
care acceptă cutuma se referă, de asemenea, la dreptul privat şi o întâlnim la art.44
alin. 7, privind protecţia proprietăţii private: "Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului". Iată de ce, în literatura de specialitate, pentru Dreptul constituţional
român, se admit numai izvoarele scrise. O altă explicaţie a acestei atitudini constă în
mentalitatea de a considera izvoarele Dreptului constituţioal ca manifestări ale
voinţei politice supreme a poporului, care trebuie exprimate prin norme scrise, clare
11
şi precise .
În ceea ce priveşte izvoarele scrise ale Dreptului constituţional, autorii noştri
sunt unanimi în a recunoaşte calitatea de izvor de drept constituţional pentru
Constituţie şi lege, ca act juridic al Parlamentului, discuţiile purtându-se, ca de altfel
şi în alte ţări, referitor la calitatea de izvor de drept constituţional a regulamentelor
Parlamentului, a hotărârii de Guvern şi a tratatului internaţional.
Să analizăm aceste acte normative, conform Constituţiei revizuite:
1. Regulamentele Parlamentului. Textele constituţionale cu semnificaţie deosebită
în această materie sunt:
Art.64 (1) "Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin
regulament propriu..."
Art.65 (1) "Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în
şedinţe comune. În şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui
regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor."
Art. 67 (1) “Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii membrilor.”
Art. 73 (1) “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.”
Art.76 (1) "Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se
adoptă cu votul majoritătii membrilor fiecărei Camere."
Art.146 "Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
10
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 4
11
În principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autorităţile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în
unele ţări. Este, însă, nevoie de o perioadă de timp îndelungată de exerciţiu democratic al puterii
statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume constituţionale.
 (…) c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului...."
Din analiza acestor texte rezultă:
1) Regulamentele Parlamentului stabilesc organizarea şi funcţionarea puterii
legislative, care este o modalitate esenţială a exercitării puterii statale, încadrându-
se astfel în definiţia Dreptului constituţional;
2) Regulamentele Parlamentului sunt acte de sine stătătoare, distincte de
celelalte acte ale Parlamentului (legi, hotărâri, moţiuni);
3) Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate
exercitat de Curtea Constituţională.
Faţă de aceste argumente, apreciem că suntem în prezenţa unor izvoare de
Drept constiţional.
2. Hotărârile de Guvern
Cât priveşte hotărârile de Guvern, subscriem la opinia potrivit căreia acestea
nu pot fi reglementări fundamentale ale relaţiilor sociale din sfera puterii sau care să
creeze drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei, şi cu atât mai puţin nu pot
consfinţi principii fundamentale ale sistemului social-politic.
Potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, hotărârile de Guvern se emit "pentru
organizarea executării legilor", ceea ce înseamnă că ele nu pot fi acte normative cu
caracter primar, şi cu atât mai puţin cu caracter fundamental. Or, trebuie să
admitem, pornind de la definiţia Dreptului constituţional, că izvoarele de drept
constituţional nu pot fi decât norme care reglementează la modul primar şi
fundamental raporturile de putere sau, după caz, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.
Alta este situaţia pentru Ordonanţa Guvernului, având în vedere faptul că, în
sistemul nostru constituţional este admisă delegarea legislativă. Astfel, Ordonanţa
intervine în domeniile rezervate legii ordinare, care pot fi şi de ordin constituţional.
Este adevărat că principalele domenii de ordin constituţional sunt reglementate prin
legi organice, dar, teoretic, nu este exclusă reglementarea unor domenii şi prin legi
ordinare. Cu att mai mult poate fi izvor de drept constituional Ordonana de
urgen a Guvernului, ntruct ea poate interveni i n domeniul legii
12
organice .
3. Tratatul internaţional
Textele constituţionale referitoare la tratatele internaţionale sunt:
"Art.11 (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei."

12
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999. Această Ordonanţă de
urgenţă a fost adoptată sub presiunea marşului spre capitală a minerilor din Valea Jiului, conduşi de
Miron Cozma.
 Art.20.(1) “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale.”
Art. 146 „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
(…) b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale.”
Faţă de aceste dispoziţii constituţionale este evident că tratatul internaţional
este izvor de drept constituţional.
De altfel, Constituţia României nu a făcut altceva decât să se înscrie în
concertul constituţional postbelic, reglementări ca cele menţionate fiind cuprinse şi în
alte constituţii europene adoptate după al II-lea război mondial.
În concluzie, vom reţine că, de principiu, pot fi izvoare ale dreptului
constituţional român toate cele trei categorii de izvoare consacrate de teoria
dreptului: a) izvoarele scrise; b) cutuma democraţiei constituţionale şi c) practica
Curţii Constituţionale. La ora actuală, însă, sunt certe şi efective numai izvoarele
scrise. Aceste izvoarele scrise sunt: 1) Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei; 2) legea ca act juridic al Parlamentului (atât cea organică, cât şi cea
ordinară); 3) ordonanţele Guvernului (simple sau de urgenţă); 4) regulamentele
Parlamentului şi 5) tratatul internaţional.

1.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul

internaţional şi dreptul intern român

Sediul constituţional principal al raporturilor dintre dreptul internaţional şi

dreptul intern român este reprezentat de art. 11 alin. 1 şi 2 din Constituţia revizuită.
Din analiza textelor menţionate rezultă aplicabilitatea articolului 11 exclusiv
pentru sursele convenţionale, adică tratate (internaţionale) 13.Aplicabilitatea este una
directă în sensul că tratatele se integrează în ordinea juridică internă, nefiind
necesară o altă lege care să reia în cuprinsul său întreg tratatul. Se adoptă astfel
teoria monistă14 care statuează că dreptul internaţional penetrează dreptul intern,
astfel încât dacă se ratifică un tratat, acesta se va integra în ordinea juridică
naţională.
Consecinţa este că pe lângă natura lor de izvoare ale Dreptului internaţional,
tratatele prin care statul român este legat din punct de vedere juridic, sunt, în egală
măsură, şi izvoare ale dreptului intern român. Din acest motiv tratatele la care
România este parte dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru subiectele din ordinea
juridică internă şi pot fi invocate şi aplicate direct de autorităţile naţionale, inclusiv de
instanţele judecătoreşti15.
13
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român, în
lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36
14
Teoria dualistă dimpotrivă susţine că nu este suficientă legea de ratificare a unui tratat, este
necesară o « naţionalizare » a tratatului printr o lege internă care să reia tratatul internaţional punct cu
punct.
15
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37
 Cât priveşte modul în care România poate deveni parte la un tatat
internaţional, în dezvoltarea normelor constituţionale a fost adoptată Legea nr.
590/2003 privind tratatele16 care consacră existenţa următoarelor tipuri de tratatete
internaţionale:
A) tratatele în numele României (la nivel de stat) – încheiate de Preşedintele
României şi ratificate, la care se aderă sau acceptate de Parlament prin
lege ori de Guvern prin ordonanţă;
B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se aderă sau acceptate
de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanţă;
C) tratate în formă simplificată încheiate la nivelul Ministerului Afacerilor
externe şi al Ministerului Integrării.
Ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede că în
caz de contrarietate a unui tratat internaţional cu Constituţia, tratatul va putea fi
ratificat numai după revizuirea acesteia, pentru punerea de acord a normei
constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. Este consecinţa logică a
principiului supremaţiei Constituţiei înscris în art. 1 alin. 5. Această dispoziţie trebuie
corelată cu art. 148 lit. b conform căreia Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii tratatelor şi altor acorduri internaţionale.
Concluzia firească a celor expuse este că tratatele internaţionale au o poziţie
infraconstituţională, se află deci sub Constituţie. Subliniem că este vorba de poziţia
tratatelor faţă de dreptul intern în sistemul naţional de drept, deoarece în planul
dreptului internaţional (de ex. în faţa instanţelor internaţionale) întotdeauna dreptul
internaţional are supremaţie, prioritate faţă de normele naţionale (acest principiu este
înscris în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor).
Cât priveşte forţa juridică a tratatelor, în lipsa unor dispoziţii exprese, urmează
a se apela la principii, şi anume la regula conform căreia tratatul intenţional
dobândeşte în dreptul intern, unde este direct aplicabil, forţa jurică egală cu actul
prin care statul şi-a exprimat consimţământul de a deveni parte la tratat. Aşadar, în
concret, în România un tratat internaţioal aplicabil poate avea forţa juridică egală cu
a legii (ordonanţei), cu a unei hotărâri a Guvernului sau cu a unui act administrativ
normativ al ministrului17.
Distinct de situaţia de drept comun reglementată de art. 11 din Constituţie,
sunt vizate expres raporturile dintre Dreptul internaţional al drepturilor omului şi
dreptul naţional român.
Sediul materiei îl reprezintă art. 20 din Constituţie 18. Se poate observa că alin.
1 al art. 20 reglementează raporturile dintre tratatele internaţionale în materia
drepturilor omului şi Constituţia României, în timp ce alin. 2 vizează raporturile
acestora cu legile interne. Aşadar, în continuare vom analiza următoarele chestiuni :
A) Raportul dintre Constituţie şi tratatele internaţionale
B) Raportul dintre legislaţia internă şi tratatele internaţionale ;
A. În ceea ce priveşte forţa juridică a Constituţiei faţă de tratatul internaţional
în materia drepturilor omului, nu se poate da un răspuns general valabil, situaţia fiind
diferită, de la caz la caz. Vom identifica aşadar situaţii de infraconstituţionalitate
16
Publicată în M. Of. Nr. 23/12.01.2004
17
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38
18
Art 20 are următoarea redactare : (1)Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
(situare pe o poziţie inferioară, ca forţă juridică, a tratatului internaţional faţă de
Constituţie), egalitate de forţă juridică şi supraconstituţionalitate a tratatului
internaţional.
1. Situaţia poziţionării tratatului internaţional sub Constituţie se întâlneşte în
două ipoteze:
 Când dispoziţiile tratatelor internaţionale sunt restrânse, vagi, imprecise,
nedeterminate, iar dispoziţiile constituţionale sunt clare, precise şi mai
favorabile drepturilor omului, nu vom interpreta dispoziţiile interne (mai
favorabile) conform cu dispoziţiile internaţionale (mai puţin favorabile). Acest
lucru este posibil datorită faptului că tratatele internaţionale referitoare la
drepturile omului nu conţin decât un standard minim de garanţie a drepturilor
omului pe care statele trebuie să-l respecte, de la care statele nu pot deroga,
dar la care ele pot, la nivel naţional să adauge o protecţie sporită.
 Dacă atât norma internaţională, cât şi norma constituţională sunt clare şi
precise, dar sunt contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne
cu ajutorul normei internaţionale, deoarece alin. 1 al art. 20 vizează numai
acele dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor care
au nevoie de interpretare, numai în legătură cu acestea existând obligaţia de a
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu tratatele internaţionale. Dar dacă
norma constituţională este limpede şi precisă ea va fi aplicată tocmai în virtutea
clarităţii sale în mod autonom, fară a se mai face apel la norma internaţională,
aşa încât nu se va mai face aplicarea art. 20 alin. 1.
2. Relativ la a doua situaţie, în cazul identităţii de reglementare între
constituţie şi tratatele internaţionale nu intervine nici un fel de problemă de
interpretare. În acest caz spunem că tratatele au valoare constituţională (se află pe
aceeaşi poziţie cu constituţia).
3. Va exista o situaţie de supraconstituţionalitate a tratatului internaţional
atunci când norma constituţională este imprecisă, nedeterminată, generică (de
exemplu referirile la “situaţii excepţionale”, “siguranţă naţională”, “pericol public”) şi,
distinct există o normă internaţională clară şi mai favorabilă pentru drepturile omului.
B. Alin. 2 al art. 20 se referă la neconcordanţa cu o lege, statuând expres
principiul forţei supralegislative a tratatului (tratatul are o forţă juridică superioară legii
interne). Legea internă contrară tratatului internaţional nu este abrogată de tratat, ci
ea devine inaplicabilă. Astfel, în cazul încetării aplicării tratatului internaţional, legea
internă redevine activă.19
Concluzionând putem spune că, întotdeauna în caz de conflict între o
normă internaţională şi una naţională în materia drepturilor omului se va
aplica norma cea mai favorabilă.

1.2. Definiţia Constituţiei20

În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUŢIA
ca lege fundamentală a unui stat. Constituţia reflectă, în primul rând, noua concepţie
despre guvernare care a dus la prăbuşirea absolutismului monarhic, concepţie
potrivit căreia suveranitatea aparţine naţiunii, iar reprezentanţii acesteia o pot
exercita numai în conformitate cu un sistem strict de reguli, şi în special cu
respectarea libertăţii individuale.

19
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49
20
Ioan MURARU, Simina TăNăSESCU, Op. cit., 2001, pp. 52-58, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 258-
265.
 În secolul al XVIII conceptul de "Constituţie" a fost înţeles într-o viziune largă,
ce excede accepţiunea juridică şi anume, ca o realitate politică şi statală ce se
identifică cu societatea respectivă. Aceasta pentru că, în constituţie sunt consacrate,
ca manifestare supremă a voinţei naţionale, principiile fundamentale ale întregii vieţi
economice, politice, sociale şi juridice, principii derivate din valorile fundamentale pe
care statul trebuie să le apere şi să le promoveze. Iată de ce, adoptarea constituţiei
a devenit un important eveniment politic, social şi juridic în viaţa statelor moderne.
Rezultă că, noţiunea de Constituţie se referă la un fenomen complex, cu faţete
filozofice, sociologice, politice şi juridice, fenomen care a fost denumit
constituţionalism.
Cuvântul "constituţie" provine din limba latină, atât de la substantivul
constitutio, cât şi de la verbul constituo,ere, care au mai multe semnificaţii, în speţă
însemnând "a orândui", "a aşeza cu temei". În antichitatea romană, constitutio, sub
aspect tehnico-juridic desemna fie o lege (constituţiile imperiale), fie un complex de
legi care reglementau diferite domenii de organizare şi activitate a statului, denumite
şi legi fundamentale.
Cu timpul, începe să fie preferată expresia "constituţie" pentru a desemna
legile de organizare a statului, ca legi fundamentale, apărând la un moment dat,
ideea unei singure legi fundamentale. Aceasta idee se desăvârşeşte în secolul al
XVIII-lea (secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic face
necesară adoptarea unei Carte fundamentale care să fixeze drepturile cetăţenilor şi
"regulile jocului" referitoare la putere. Aceasta va fi Constituţia, care definind regulile
fundamentale de funcţionare a statului şi garantând drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, apare ca o "barieră" în calea arbitrariului puterii.
Subliniem faptul că întotdeauna o constituţie va avea o încărcatură politică
dictată de prezenţa şi echilibrul unor forţe politice, precum şi de fluctuaţia raporturilor
dintre ele.21
Concepţia juridică actuală asupra constituţiei se poate exprima în două
sensuri diferite: în sens material şi în sens formal.
În sens material,(după obiectul, materia reglementării) constituţia este
ansamblul normelor fundamentale care
a) reglementează relaţiile sociale privind constituirea, competenţa şi
funcţionarea organelor de stat;
b) consfinţeşte, mai mult sau mai puţin explicit, principiile sistemului social;
c) consacră şi garantează drepturile cetăţenilor, mai mult sau mai puţin detaliat,
în funcţie de realităţile existente în diferitele ţări în momentul adoptării
constituţiei, precum i obligaiile fundamentale ale cetenilor.
Fcaem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituţia României,
enunţă materiile ce privesc drepturile şi libertăţile înaintea altor problematici,
fundamentând prin aceasta însemnătatea omului – cetăţean şi alegător – pe al cărui
consimţământ se întemeiază însăşi legitimitatea autorităţilor politice şi a întregului
eşafodaj al puterilor statului22
În sens formal, constituţia este ansamblul reglementărilor, indiferent de
obiect:
a) elaborate în scris;
b) de un organ anume constituit (adunarea constituantă);
c) potrivit unei proceduri specifice, de o exigenţă deosebită.
21
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 102
22
Ibidem p. 106
 Aceste elemente de ordin formal conferă constituţiei stabilitatea şi forţa
juridică supremă.
Utilizarea unilateral a acestor criterii, conduce la definiţii unilaterale, care nu
exprim suficient de corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude
posibilitatea existenţei unor norme constituţionale sau chiar a unor constituţii
nescrise, ceea ce contravine realităţii. La rndul su, criteriul material, aplicat pur i
simplu, nu asigur supremaia constituiei asupra legii ordinare.
În concluzie, cumulând cele două criterii, definim constituţia, în sensul
contemporan al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de
regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relaţiile
sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, act
adoptat, de obicei, printr-o procedură specifică menită să-i confere forţa
juridică supremă. Precizăm că, în ansamblul normelor constituţionale, un loc
important îl ocupă normele ce consfinţesc, explicit sau implicit, principiile
fundamentale ale sistemului social şi normele care definesc şi garantează
drepturile şi stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

1.3. Formele Constituţiei23

Constituţiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub două forme ce nu
se exclud reciproc, şi anume:
- norme cutumiare, alcătuind împreună o constituţie cutumiară;
- norme codificate într-un document oficial şi solemn, formând constituţia
24
scrisă .
A. Constituţia cutumiară. Este constituţia nescrisă care se impune prin
uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competenţa şi funcţionarea
organelor puterii, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre aceste organe, precum şi
dintre ele şi cetăţeni.
În literatura de specialitate există un curent formalist exclusivist care neagă
atât "cutuma constituţională" cât şi "constituţia cutumiară". 25 Realitatea istorică
impune însă un alt adevăr. Până în sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de
constituţie şi s-a impus elaborarea ei în formă scrisă, organizarea politică a diferitelor
state s-a realizat mai mult prin cutume. Este adevărat că acum modelul constituţiei
cutumiare aparţine unei perioade apuse, dar norma constituţională cutumiară
continuă să coexiste cu cea scrisă, îndeplinind o funcţie completivă. Cu alte cuvinte,
relaţia dintre dreptul scris şi dreptul cutumiar nu este una de oponenţă, ci de
completare. Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul constituţional
cutumiar englez.
Pentru a fi în prezenţa unei norme constituţionale cutumiare, trebuie
îndeplinite câteva condiţii:
a) repetarea constantă, ceea ce nseamn multiplicarea identică a aceloraşi
atitudini, având acelaşi sens, când sunt întrunite aceleaşi condiţii (repetitio);

23
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 265-270; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 57-59.
24
Există Constituţii care se remarcă prin concizie, de ex. Constituţia S.U.A. care are 7 articole şi 27
de amendamente, dar şi constituţii de dimensiuni impresionante cum este Constituţia Braziliei – 245
articole sau a Indiei – 395 articole. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta
DUCULESCU, Op.cit., p. 105
25
Atenţie la distincţie dintre noţiunile: "cutum constituţională" şi "constituţia cutumiară". Prima se
constituie într-un stat care are o constituţie scrisă, pe când cea de-a doua, în lipsa unei constituţii
scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guvernează organizarea politică a societăţii.
 b) durata; repetarea aceleeaşi atitudini trebuie să se întindă pe o perioadă de
timp relativ ndelungat. Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit
să treacă un secol şi jumătare.
c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele să nu fie susceptibile de
mai multe interpretări sau de echivocuri;
d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectivă trebuie să
fie percepută ca legală, conformă cu o normă juridică, atît de către autorităţi, cît şi
de către corpul social (opinio necessitatis).
Constituţia cutumiară este o constituţie flexibilă, în continuă mişcare de
adaptare la cerinţele vieţii sociale, dar, uneori, şi greu de determinat şi de aceea
incomodă. În fapt, este greu de păstrat, perioade îndelungate, sensul originar al
cutumei şi este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în
desuetudine sau când s-a format o nouă cutumă.
În legătură cu normele constituţionale cutumiare, există două reguli cu valoare
de principii:
1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă,
pentru că dacă am admite o asemenea situaţie am ajunge la un rezultat absurd:
regula constituţională cutumiar se poate forma prin violarea repetată a constituţiei
scrise;
2) Cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea acesteia, cu
condiţia ca rolul completiv şi interpretativ să se manifeste la modul exigent şi
consecvent (altminteri s-ar ajunge la denaturarea constituiei scrise)
B. Constituţia scrisă. Aceasta este forma modernă de constituţie şi îşi
propune să substituie unor fapte disparate, uneori fără o coerenţă evidentă, o ordine
juridică clară, sistematică, raţională şi, declarat, voluntară.
Originile noţiunii moderne de constituţie, ce semnifică o manifestare de voinţă
sub formă de act scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar şi precis, adoptat
de regulă, cu respectarea unui ritual legislativ distinct, se află în mişcarea
constituţionalistă apărută în Franţa secolului XVIII, cu toate că prima constituţie
scrisă a fost Constituţia statului Virginia din 1776. În contextul stării de spirit a
Revoluţiei franceze a apărut evidentă necesitatea înlocuirii cutumelor vagi şi incerte,
generatoare de abuz, prin constituţia scrisă, văzută ca instrument eficient de
protecţie în faţa puterii, dar şi ca un important mijloc de educaţie morală şi politică,
prin intermediul căruia individul este ridicat la rangul de cetăţean.
Constituţiile „nescrise” reflectă tradiţii bogate şi o experienţă dintre cele mai
notabile, în special de ordin parlamentar şi a organelor justiţiei, dar ele nu pot să
suplinească existenţa unui corp de reguli precise, reunite într-un sigur document
sistematic şi integrator, de natură să ofere prezentarea structurii politice a ţării în
ansamblul său, a drepturilor cetăţeneşti, a modalităţilor şi practicilor prin care se
înfăptuiesc rapoturile dintre puterile statului 26.
În concluzie,
- constituţia cutumiară are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la
realitate, însă, uneori, este greu de determinat, ceea ce faciliteaz abuzul;
- constituţia scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei şi coerenţei, i este
mai eficace dect cea cutumiar dacă respectă două condiţii esenţiale: de a
exprima cu adevărat voinţa supremă a naţiunii şi de a fi perceput ca atare; de a
urma dinamica socială. În caz contrar, constituţia scrisă devine o ficţiune sau un
anacronism.

26
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit.p. 105
 1.4. Supremaţia Constituţiei
Principiul supremaţiei constituţiei este una dintre cuceririrle cele mai
importante ale dreptului constituional modern 27. În virtutea poziţiei sale din vârful
piramidei actelor juridice Constituţia exercită o influenţă hotărâtoare asupra elaborării
şi fundamentării întregului sistem legislativ.
Constituţia revizuită consacră expres principiul supremaţiei în art. 1 alin. 5 28,
generând în acest fel supralegalitatea constituţională, astfel încât legea exprimă
voinţa generală numai cu respectarea normei constituţionale.În sens larg şi
constituţia este o lege, dar nu o lege oarecare.
Alegînd drept criterii: obiectul de reglementare, procedura de adoptare,
modificare sau abrogare, precum şi forţa juridică, vom clasifica legile în trei
categorii29:
1. legi constituţionale30,
2. legi organice;
3. legi ordinare.
Precizăm că, această clasificare este proprie sistemului de drept romano-
german, caracteristic Europei continentale. În sistemul de drept anglo-saxon, legile
au aceeaşi forţă juridică, chiar dac sunt de importan diferit.
1)Legile constituţionale.
a) Din punct de vedere al obiectului de reglementare, legile constituţionale se
referă la instituirea, organizarea şi exercitarea puterii. Altfel spus, ele cuprind
regulile privind guvernarea (determinarea autorităţilor nvestite cu puterea publică şi
a modului lor de desemnare sau constituire, repartizarea şi, implicit, delimitarea
competenţelor între aceste autorităţi, stabilirea formelor şi mecanismelor de adoptare
a deciziilor).
Sub acest aspect, constituţia nu fixeaz doar cadrul i procedura impuse
guvernanţilor, ci determin şi "breviarul" problemelor care fac obiectul guvernării,
adică specific "materia" guvernării. Pentru a limita puterea guvernanţilor, constituţia
sau legea constituţională consfiinţeşte, implicit sau explicit, principiile vieţii sociale
din ţara respectivă şi cuprinde reglementarea, de principiu sau detaliată, a
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Toate acestea
reprezintă expresia culturii, a sistemului de valori, în ultimă instanţă, pe care se
sprijină sistemul politic şi juridic al statului respectiv. Celelalte legi, chiar dacă
reglementează asemenea aspecte, detaliază doar prescripţiile constituţionale şi se
subordonează cu totul acestora.
b) Din punct de vedere formal, legea constituţionl este supusă, de regulă,
altor rigori de adoptare sau modificare decât legile ordinare. Ea urmează o
procedură specială proprie. Acesta este criteriul distinctiv cel mai uşor de sesizat.
c) Din punct de vedere al forţei juridice, legea constituţională este superioară
tuturor celorlalte legi, ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la
ceea ce stabileşte legea constituţională.
2)Legile organice Acestea sunt o categorie intermediară între legile
constituţionale şi cele ordinare.

27
Ibidem, p. 169
28
Art. 1 alin. 5 are următoarea redactare : “În România, respecarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi
a legilor este obligatorie.”
29
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 271-273
30
Observaţii terminologice: în sensul de lege supremă, Constituţia şi legea constituţională sunt
sinonime.Cei doi termeni pot fi însă folosiţi şi în sensuri diferite: Constituţia, ca ansamblul, codul
normelor constituţionale, iar Legea constituţională, ca lege de modificare a Constituţiei.
 De regulă, ele au ca obiect de reglementare domeniile expres prevăzute de
Constituţie (de ex. sistemul electoral, organizarea justiţiei, organizarea administraţiei
publice). Textul Constituţiei precizează tipurile de legi pe care le poate adopta
Parlamentul României în art. 72. Sunt enumerate mai multe relaţii sociale a căror
reglementare trebuie făcută prin lege organică. Acesta nu epuizează însă domeniul
rezervat legii organice.
Printr-o interpretare sistematică a articolelor Constituţiei se pot identifica şi
alte domenii în care legea organică este cea care trebuie să intervină. Pentru
identificarea acestora Constituţia utilizează două procedee :
1. cel direct, de nominalizare în alt text decât cel al art. 72 a relaţiilor sociale a căror
reglementare se realizează prin lege organică, de ex art. 5 alin. 1 relativ la
cetăţenie ;
2. interpretare sistematică a mai multor dispoziţii constituţionale – art. 44 alin. 1
relativ la dreptul de proprietate raportat la art. 72 alin 3 lit. k, regimul juridic al
proprietăţii şi moştenirii.
Prin însumarea acestor procedee Constituţia stabileşte un domeniu rezervat
legii organice destul de vast chiar dacă limitat doar la materiile expres enumerate în
art. 72 alin. 3, precum şi la alte articlole în care se prevede expres ca domeniul
respectiv este reglementat prin lege organică. 31
Procedura lor de adoptare diferă de cea a legilor ordinare, fiind mai
pretenţioasă, fără a se situa, însă, la nivelul de exigenţă al procedurii de adoptare a
legilor constituţionale. Legea organică are o forţă juridică inferioară constituţiei, dar
superioară legii ordinare.
3)Legile ordinare Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare, în
baza prerogativelor sale deliberative obişnuite.
Analizând cele de mai înainte rezultă următoarele:
a) criteriul material (conţinutul reglementării) se repercutează asupra procedurii de
adoptare a legilor, adică asupra criteriului formal. Relaţiile sociale considerate
importante de adunarea constituantă trebuie reglementate la nivel primar printr-o
procedură specială, mai dificilă decât cea utilizată pentru reglementarea primară a
relaţiilor socială apreciate de aceeaşi adunare constituantă drept mai puţin
importante pentru societatea constituită în stat.
b) criteriul clasificării este în consecinţă unul exclusiv subiectiv, care depinde de
voinţa adunării constituante la un moment dat şi care poate fi schimbat de puterea
constituantă derivată.32
Referitor la forţa juridică a actelor normative în România (Constituţie, legi
organice, legi ordinare, ordonanţe ale guvernului, hotărâri ale guvernului, acte ale
administraţiei publice centrale şi locale), facem următoarea observaţie: pe măsură
ce scade sfera destinatarilor, scade proporţional şi forţa juridică.
Att literatura de specialitate33 ct şi opinia public percep supremaţia
constituţiei ca o axiom sacr şi intangibil. Supremaţia constituţiei nseamn că
aceasta se află în vârful piramidei actelor normative, poziţie deţinută, din
următoarele considerente:
- legitimează puterea;
- conferă autoritate guvernanţilor i fixeaz cadrul n care acetia o pot
exercita ;

31
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 5- 6
32
Elena Simina TĂNĂSESCU, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României pe anul 2003
(I), Revista de drept public, nr. 1/2004, p. 116-117
33
Ion DELEANU, Op. cit., p. 273
 - determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- dirijează, la modul esenţial, raporturile dintre autoritile publice, precum şi
dintre acestea şi ceteni, consacrând drepturile şi îndatoririle fundamentale;
- indică sensul, scopul activităţii statale, adică valorile sociale (ideologice,
politice, economice) pe care statul se întemeiază şi pe care le serveşte;
- reprezintă fundamentul şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
- este, în ultimă instanţă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor
actelor şi faptelor juridice.