Subiectul

Subiectul este partea principală de propoziție care arată cine face acțiunea

exprimată de predicatul verbal, cine suferă acțiunea exprimată de un predicat
verbal pasiv sau cine are o anumită caracteristică exprimată de numele
predicativ. Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziție despre
care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
Subiectul răspunde la întrebările: c
În fața casei latră voios un cățel. (cățel ‒ subiect, face acțiunea exprimată de
predicatul verbal; cine latră?)
Cărțile sunt aranjate în bibliotecă. (cărțile ‒ subiect, are caracteristica
exprimată de numele predicativ; cine sunt aranjate?)
Ea este lăudată de părinți. (ea ‒ subiect, arată cine suferă acțiunea
predicatului verbal pasiv; cine este lăudată?)
Pe masă se află o carte. (o carte ‒ subiect, face acțiunea exprimată de
predicatul verbal; e se află? )
! Există și propoziții care nu pot avea subiect. [vezi subiectul impersonal]
CUPRINS
 Recunoașterea subiectelor
 Clasificarea subiectelor
 Mijloace de exprimare
 Cazul subiectului
o Excepții
 Subiectul și predicatul verbal a fi
 Subiect gramatical versus subiect logic
 Locul subiectului în propoziție
 Punctuația subiectului
 Acordul predicatului cu subiectul

Recunoașterea subiectelor
În cele mai multe situații, subiectele se află cu ajutorul
întrebărilor cine? (pentru ființe umane) ce? (pentru lucruri, alte ființe decât
cele umane). Se poate formula și o întrebare cu caracter general, cu ajutorul
căreia poate identifica subiectul: despre cine  (ce) ni se spune că?
! În anumite propoziții subiectul ar putea răspunde și la alte întrebări ( care,
câți), ca în exemplele de mai jos. Folosirea acestora poate induce în eroare,
iar subiectul să fie confundat cu altă parte de propoziție.
Mihai a plecat. (care a plecat?)
Doi au plecat. (câți au plecat?)
Cea mai sigură metodă de aflare a subiectelor este prin analizarea
propoziției și identificarea calității de autor al acțiunii (pentru verbele active)
sau de parte care suferă acțiunea (pentru verbele pasive). [Vezi exemplele
de mai sus, după definiție]

Clasificarea subiectelor
În funcție de prezența sau absența subiectului  în propoziție, subiectele sunt
de două feluri: exprimate sau neexprimate. Subiectul exprimat poate
fi simplu,  multiplu sau dezvoltat, iar cel neexprimat poate
fi inclus, subînțeles, nedeterminat sau impersonal.
Mijloace de exprimare
Părțile de vorbire prin care poate fi exprimat un subiect
sunt: substantiv, locuțiune substantivală, numeral, pronume, verb, interjecție.
substantiv (comun sau propriu, simplu sau compus; în cazul N)
Trenul a sosit în gară. (substantiv comun)
România este o țară din Uniunea Europeană. (substantiv propriu)
locuțiune substantivală (în cazul N)
Mă copleșesc aducerile aminte.
numeral cu valoare substantivală (cardinal, ordinal, colectiv; în cazul N)
Cei trei au venit. (numeral cardinal)
Al doilea a întârziat. (numeral ordinal)
Amândoi au Iphone. (numeral colectiv)
pronume (personal, posesiv, de întărire, demonstrativ, interogativ, relativ,
nehotărât, negativ; în cazul N)
Voi nu mai participați. (pronume personal)
Fiecare își știe meseria. (pronume nehotărât)
Nimeni nu m-a pârât. (pronume negativ)
verb și locuțiune verbală  (infinitiv, gerunziu, supin)
A citi este o plăcere. (infinitiv)
E bine de știut. (supin)
E imposibil a băga de seamă totul. (locuțiune verbală, infinitv)
interjecție
Uneori se aude din vecini ham-ham!
! Există o serie de părți de vorbire care prin substantivizare devin
substantive (adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb, interjecție) și pot
avea funcția de subiect.
Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește. (de la adjectivul leneș)
Binele făcut altora m-a bucurat. (de la adverbul bine)
! Există și situații speciale (în metalimbaj; exemplu în definirea conceptelor)
când orice parte de vorbire primește valoarea de substantiv și poate fi
subiect.
La este o prepoziție simplă.
Care poate fi pronume relativ sau interogativ.

Cazul subiectului
Cazul nominativ este cel mai des întâlnit caz al părților de vorbire flexibile
(substantiv, numeral, pronume) cu funcția de subiect.
Telefonul se află în ghizdan. (ce se află? cazul nominativ)
El se află în ghiozdan. (cine se află? cazul nominativ)
Excepții
! Există și situații speciale în care părțile de vorbire cu funcția de subiect
stau în cazurile acuzativ, dativ și genitiv. Aceste excepții sunt de două
feluri: aparente și propriu-zise.
‒ excepții aparente ‒ partea de vorbire considerată subiect este în realitate
un atribut al unui subiect subînțeles
Ai casei (ai lui) au venit. (cazul genitiv)
Au mai venit dintre elevi (dintre ei). (cazul acuzativ)
‒ excepții propriu-zise
Reușita este a cui insistă. (cazul genitiv)
Împrumut cartea1/ cui o înapoiază.2/ (“aceluia” care o înapoiază) (cazul dativ)
Dau cartea1/ cui mi-o cere.2/ (cazul dativ)
Laudă pe cine merită. (cazul acuzativ)
Ți-o trimit1/ pe care ajunge mai repede.2/ (cazul acuzativ)
Subiectul și predicatul verbal a fi
De cele mai multe ori în cazul propozițiilor cu verbul „a fi”, atunci când are
sensul a exista, a se afla, subiectul stă după predicat și poate fi confundat cu
numele predicativ.

În curtea casei este un câine. (un câine – subiect)

Substantivul care se află după predicatul verbal exprimat prin verbul „a fi”
este subiect, dacă substantivul exprimă: anotimpuri ( E iarnă, E primăvară),
părți ale zilei (E dimineață, E seară), fenomene atmosferice (E frig, E ger, E
ceață), senzații sau stări sufletești (Mi-e frig, Mi-e sete, Mi-e dor).

Subiect gramatical versus subiect logic

Atunci când predicatul verbal este exprimat printr-un verb la diateza pasivă
sau verb reflexiv cu un sens pasiv, pe lângă subiectul gramatical, propoziția
are și un subiect logic. Din punct de vedere gramatical subiectul logic este
un complement de agent, iar din punct de vedere logic, subiectul gramatical
este obiectul acțiunii.

Legea a
fost stabilită de către parlament. (legea – subiect gramatical,
parlamentul – subiect logic)
Locul subiectului în propoziție
Subiectul nu are un loc fix în propoziție. Deși de cele mai multe ori stă la
începutul propoziției, el poate fi întâlnit la sfârșitul sau în interiorul
propoziției. Nici față de predicat nu are un loc fix, astfel că subiectul poate fi
regăsit atât înaintea predicatului, cât și după acesta.

Ochii copilului sunt
triști.
Unde este plecat colegul meu de bancă?
Pe stradă trec multe mașini.
Punctuația subiectului
Subiectul, cu sau fără atribut, nu se desparte prin virgulă.

Copii liniștiți mergeau spre școală.
Adverbele sau locuțiunile adverbiale (firește, desigur, prin urmare, fără
îndoială, bineînțeles), intercalate între subiect și predicat, se pun între virgule.
Tu, firește, mă vei ajuta.

Acordul predicatului cu subiectul

Pentru acordul predicatului cu subiectul vezi acordul predicatului cu subiectul.
Subiectul și predicatul verbal a fi
De cele mai multe ori în cazul propozițiilor cu verbul „a fi”, atunci când are
sensul a exista, a se afla, subiectul stă după predicat și poate fi confundat cu
numele predicativ.

În curtea casei este un câine. (un câine – subiect)

Substantivul care se află după predicatul verbal exprimat prin verbul „a fi”
este subiect, dacă substantivul exprimă: anotimpuri ( E iarnă, E primăvară),
părți ale zilei (E dimineață, E seară), fenomene atmosferice (E frig, E ger, E
ceață), senzații sau stări sufletești (Mi-e frig, Mi-e sete, Mi-e dor).

Subiect gramatical versus subiect logic

Atunci când predicatul verbal este exprimat printr-un verb la diateza pasivă
sau verb reflexiv cu un sens pasiv, pe lângă subiectul gramatical, propoziția
are și un subiect logic. Din punct de vedere gramatical subiectul logic este
un complement de agent, iar din punct de vedere logic, subiectul gramatical
este obiectul acțiunii.

Legea a
fost stabilită de către parlament. (legea – subiect gramatical,
parlamentul – subiect logic)
Locul subiectului în propoziție
Subiectul nu are un loc fix în propoziție. Deși de cele mai multe ori stă la
începutul propoziției, el poate fi întâlnit la sfârșitul sau în interiorul
propoziției. Nici față de predicat nu are un loc fix, astfel că subiectul poate fi
regăsit atât înaintea predicatului, cât și după acesta.

Ochii copilului sunt
triști.
Unde este plecat colegul meu de bancă?
Pe stradă trec multe mașini.
Punctuația subiectului
Subiectul, cu sau fără atribut, nu se desparte prin virgulă.

Copii liniștiți mergeau spre școală.
Adverbele sau locuțiunile adverbiale (firește, desigur, prin urmare, fără
îndoială, bineînțeles), intercalate între subiect și predicat, se pun între virgule.
Tu, firește, mă vei ajuta.

Acordul predicatului cu subiectul

Pentru acordul predicatului cu subiectul vezi acordul predicatului cu subiectul

Substantivul
 Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de
obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări
sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

 Pentru mai multe exemple, vezi exemple de substantiv.

CUPRINS
 Reguli de recunoaștere a substantivelor
 Clasificarea substantivelor
 Genurile substantivelor
 Numărul substantivelor
 Declinarea substantivului
 Proveniența substantivului
 Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
 Valorile stilistice ale substantivului

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi
un adjectiv. Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un
adjectiv, verb.
plecarea grabnică, roșul închis
Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin
această metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un pom – doi pomi, o casă – două case, un ceas – două ceasuri
Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată
însușirea obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele.
În situația în care unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis,
poate fi folosită această metodă pentru a identifica un substantiv.
acest pom, foamea aceasta, untul acesta
Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La
rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive
compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune,
substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai
multe situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel
gramatical; genul neutru corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea
cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin numărarea respectivului
substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri
În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se
face prin analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului
hotărât Ceahlăul, Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a
indica cele două sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă

acestea denumesc nume de meserii.

pilot, chirurg

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-

ursoaică sau cele care formează masculinul de la forma de feminin vulpe-
vulpoi se numesc substantive mobile.
Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un
singur obiect sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul
singular și substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o
formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă
pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se

numesc substantive defective de număr.
Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții
sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când
îndeplinește aceste funcții sintactice, substantivul își schimbă forma casa,
casei, al casei, pe casă – primește în construcția sa un articol hotărât,
articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în
propoziție diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor
cazuri poartă denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile
cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui substantiv.
Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de
infinitiv lung, adverbe, prin derivare, compunere, conversiune.

 Pentru mai multe detalii, vezi Proveniența substantivului.

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba
valoarea gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.

 Pentru mai multe detalii, vezi Schimbarea gramaticală a substantivului.

Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite
pentru realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet,
metaforă, repetiție, comparație, personificare, antiteză, hiperbolă.

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi
un adjectiv. Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un
adjectiv, verb.
plecarea grabnică,  roșul  închis
Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin
această metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.
un  pom –  doi  pomi,  o  casă –  două case,  un  ceas –  două  ceasuri
Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată
însușirea obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele.
În situația în care unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis,
poate fi folosită această metodă pentru a identifica un substantiv.
acest  pom,  foamea aceasta,  untul  acesta
Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive
proprii. La rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau
compuse.
 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive
compuse
 după conținut substantivele se împart în substantive comune,
substantive proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni
substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele
mai multe situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel
gramatical; genul neutru corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea
cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin numărarea respectivului
substantiv.
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se

face prin analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului
hotărât Ceahlăul, Bucegii.
Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a
indica cele două sexe se numesc substantive heteronime.
bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.
veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă

acestea denumesc nume de meserii.

pilot, chirurg

Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-

ursoaică sau cele care formează masculinul de la forma de feminin vulpe-
vulpoi se numesc substantive mobile.
Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un
singur obiect sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul
singular și substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o
formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă
pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se

numesc substantive defective de număr.
Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții
sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când
îndeplinește aceste funcții sintactice, substantivul își schimbă forma casa,
casei, al casei, pe casă – primește în construcția sa un articol hotărât,
articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.
Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în
propoziție diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor
cazuri poartă denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile
cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui substantiv.
Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de
infinitiv lung, adverbe, prin derivare, compunere, conversiune.

  Pentru mai multe detalii, vezi  Proveniența substantivului.

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba
valoarea gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.
  Pentru mai multe detalii, vezi  Schimbarea gramaticală a substantivului.
Valorile stilistice ale substantivului
În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite
pentru realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet,
metaforă, repetiție, comparație, personificare, antiteză, hiperbolă.