(

IULIE
REVISTAA UNIUNIISCRIITORILOR DIN RPR

CLUJ Anul VI (66) 1955

i
 Polul tin ere ţii

In lung şi-n lat

Planeta m ea din nou s-a-nfiorat!
In porturi valurile umblă grele,
Sonore, risipîndu-şi stropii, ce
Se sfarm ă de-ale prorelor oţele
P e m ările din nord, sau jos la trop ice. . .
In gări, văd trenuri neclintite-o clipă,
' Vaporii încă-aşteaptă, se supun,
Sus ceru-i arcuit ca ’o aripă,
Imens, albastru, străveziu, imun.

E totul gata! Globul veteran e

Grăbit să se îm brace în haina frumuseţii
Căci mii de drumuri ca un snop de m eridiane
Curînd porni-vor către polul tinereţii.

Fierbinte pol ai tinereţii lumii!

Varşopie, oraş erou al lumii!
Şi-atunci, d e m u lt, cînd uliţele tale
Sub foc, se zvîrcoleau a m oarte zile-ntregi,
Din faţă alungîndu-ţi chipul palid
Al morţii, al sfîrşitului pe veci, —

Ruină, tu, eroică ruină,

Şi-atunci visai această clipă rară,
Ştiai că trebuie să vină şi-o să vină
Inevitabil ca o primăvară.

Căci tot ce-i rău în lume se sfîrş.eşt\e

Oricum, la urma urmelor, aşa
Ca o cetate ce se prăbuşeşte
Cînd apa tainic a pătruns sub ea.
4 L . N ea m ţu

Deci este scris, o, soli ai m arei lumi

Să inoim din nou prietenia.
Invidiez pe toii cei care p leacă>
Atîtea drumuri sint şi-aşi vrea să fie
Pe toate călător şi pasul meu.
Oricum, e bine! Pe curind plecarea!
Suna-va din trom pete depărtarea,
Nimic n-o să ne-oprească, nici un greu,
Nici arşiţă, nici pumnul rece-al ghieţii,
Şi mii de drumuri ca un snop de m eridiane
S-or întîlni la polul tinereţii.

Su b bo lta veacului

Din Patrie, departe, m ă uit spre zări albastre.

Privirea se-arcueşte: Pămintul ce rotund el
Aceste stoluri albe sunt gindurile voastre
Prietenii m ei tineri, de-aici şi de oriunde.

Sub uriaşa boltă a secolului nostru

Noi tinerii, prin soartă suntem cumva legaţi.
Visăm a noastre drumuri să te impunem vieţii
Spre lumea minunată în care toţi sunt fraţi.

M ă bucură aceasta. Cu fiecare an

Văd aţintindu-mi ochii pe-acest pămint departe
Că visul nostru m are devine comandant
Şi-n bătălii finale începe să ne poarte.

A lumii soartă şi pe al nostru tînăr umăr

S e reazim ă temeinic. Şi-aşa îmi spune gindul
Că de-om clinti din umăr noi cei fără de număr
Va tresări pămintul, va tresări pămintul.

Menire îndrăzneaţă sortită ni-e sub cer

S ă ducem lupta plnâ cînd răul o să-apună
Ş i barometrul m are al secolului, ferm
Va înclina statornic şi calm spre vrem e bună.

LEONIDA NEAMŢU
C Î N T E C E L E M U N Ţ I L O R

Către cititor

Vă chem cu mine pentru-o clipă-n munţi,

Dragi cititori,
Vă poarte fantezia
Spre uriaşii veşnici şi cărunţi
Cu piscul lor ameniniînd tăria.
Şi cînd o fi să obosiţi în mers
Luaţi ca-n basm aripile albinei;
Cu ele-n pumn,
Spre noul univers
Veţi poposi-n păduri
la vremea cinei.
0 linişte va coborî în jur,
Solem n — îmbrăţişînd întreaga vatră.
In noapte doarm e-al munţilor contur
Zidit în sarcofagele de piatră.
Veţi crede^atunci că totul a murit,
Că-uti duh nocturn suflat-a peste lume,
Că numai peşterile de granit
P ăstrează glasul celor duşi, anume;
Că rîul care susură — şi el
Se pare cum că fuge dup-o umbră
Dorind să scapp din acest inel
De mişcare,
din pădurea sum bră;
Că veacurile s-au oprit aci,
Făcîndu-şl peste m ăgură sălaşul
Şi că pîndesc în fiecare zi,
Ameninţînd cîm pia şi oraşul;
Că numai, albe, stelele de jar,
Cînd noaptea e senin întind o punte
Fără sfîrşit, fără hotar,
Spre pămînteni de dincolo de munte.
6 A . G u rg h ia n u

Aşa să fie?
Parcă văd un nor
In jurul frunţii voastre gînditoare.
Nu dispera, iubite cititor,
Va trece noaptea
cit o fi de mare.
De eşti trudit aşeazâ-te încet
P e muşchiul ca o pernăi ferm ecată —
Uşor m işcîndu-şi ramuri de brădet
Iţi va cînta pădurea ca o fată.
Iar m îine-n zori
Nu eu te voi trezi;
Voi fi doar martorul surprizei tale,
Apoi te voi lăsa să m ă-nsoţeşti
In orice loc,
P e orişicare cale.
L a utmă doar vom m ai vorbi de-acum,
Cînd vom sfîrşi de cofindat pădurea, —
Ca bani amici
Din nou să ne-ntîlnim,
Spre alte locuri să pornim aiurea.

Frumuşeii eterne şi frumuşeii de azi

A săgetat lumina ca un ţipăt

Şi-al nopţii văl l-a sfişiat în două
Şi rîul rece s-a umplut de sclipăt
Ş i mii de sori s-au destrăm at în rouă.
O, frumuseţi nepieritoare!
M agic
e totu-n jur ca la -nceput de lu m e ;'
*Precum odiniaară-n evul dacic
Pluteşte vtrful munţilor în spume.-
Zăpezile păstrează prospeţim i
Ca florile lc e cresc lingă izvoare,
Doar pe spinări g olaşe de nălţimi
Se zbate duhul iernilor .şi moare.
C oloşii se urnesc parcă din somn
Sub haina lor de piatră milenară.
Păduri de brazi şi de m olizi enormi
Se scutură ca urşii-n primăvară.
Trecut-a n oap tea’.
 C în t e c e le m u n ţilo r 7

Iarna du să-i iar.

Ş i iar se-n carcă munţii de mişcare.
S oarele tînâr a răzbit şi-aici
Cu forţa lui atotcopleşitoare.
Un bubuit
O stîncă s-a desprins
L a zeci de chilom etri dup,-o coastă.
Alt bubuit.
Alt uriaş învins
Ş i-a dus ecou-n adîncim ea vastă.

Un tren mugi prelung, şuierător.

P istoanele locom otivei latră.
Pictînâ în negru verdele decor
Trecu spre carierele de piatră.
Rămîi pe loc.
Aşteaptă, negreşit.
U rechea ta s-aplece-n altă parte
Căci pretutindeni munţii s-au trezit
Ca urieşii-ncrem eniţi — din moarte.
Cu focul tău nepieritor viaţă
A ţării m ele ai pătruns aci
Umplînd văzduhul,
desfăcînd din ceaţă
Pădurile ce nu vor m ai dormi.
Şi peste frum useţile d e veacuri
Ai altoit puterea ta cea n o u ă . . .

. . . Aud scrîşnind şenile de tractoare,

Urcînd şoseaua-n muntele cu rouă.
Aud un zumzet.
Aşezări şi oameni.
Trec tăietori pe drumul din pădure.
Dar unde sunt izbirile-ndesate,
Gîfîitorul zvîcnet de secure?
O altă forţă s-a ivit —
şi astăzi
Răzbate-n trunchiul brazilor şi-i taie.

Pe lam a fierăstrăului electric

Fulgeră viu a s pare lui văpaie,

Dar uneori copacii ne vorbesc

D acă ţi-'s dragi — cu şoaptă om enească
De alte vremi.
Copacii ne vorbesc
Cum numai ei m ai ştiu să povestească.
8 A. G u rg h ian u

Ce spuneau un eor i brazii

Cetină verde de brad,

Anii nu-i num ără nime . . .
Din munţi avalanşele cad.
Zăpezi şi păduri şi desim e.
Securile ziua s-aud,
Copacii se c la tin ă c a d ,
Şi ziua şi noaptea — cu vuietul surd
Ca-n nopţile negre de iad.
Un om a murit într-o zi.
Oamenii nu-i numără' nime.
Coppcul cel gros îl izbi
Din cea m ai de sus înălţime.
Şi omul sărac s - a j o s t dus
Să nu mai revină p e-aci —
Securea la cap i o-au p u s . . .
Un om a murit într-o zi.
Un cal nărăvaş 1a căzut.
Caii nu-i numără nime.
Culcat pe-al zăpezii-aşternut
Privea răbdător spre mulţime.
Spre seară stăpînul i-a-ntins
O mină de fîn ne-nceput —
Dar ochiul 'clipi şi s -a stins . . .
Un cal nărăvaş a căzut.
A ars un bordei cu copii.
Copiii nu-i numără nime.
Copiii-au plecat •dintre vii
Spre raiuri cu flori şi albine.
Bărbatul flueră-n munţi,
V orbeşte cu brazii, eu apa,
Caută peştişorii mărunţi,
Se joacă-n muşuroaie cu sapa.
Cetină verde de brad,
Anii nu-i numără n im e . . .
Din munţi avalanşele cad.
Zăpezi şi păduri şi desim e.
Securile-n munţi au tăcut —
Poveştile vechi au zburat —
Dar iarăşi un cîntec te-aud,
Cetină verde de brad.
 C în t e c e le m u n ţilo r 9

A lt cîntec spus de brazi

P asărea ; pasărea z b o a r ă . . . „

Feciorii-ti război au plecat.

H ainele verzi, capela uşoară.
Omul e beat, codrul e beat.
Bătnnii la focuri în seară
Citesc în scripturi undeva
C-o fiară cu coarne de pară
Spre S oare-R ăsare privea.

P asărea, pasărea z b o a r ă .. .

Turmele capie-n munţi.

Jandarm ii se plim bă pe-afară.
Ordine verzi. P leacă mai mulţi.
Mor fete cu faţa de .ceară.
Şi spune-n scripturi undeva
Că fiara ca coarne de pară
Va-nghite pământul jum a’.

Pasărea, pasărea z b o a r ă . . .

Lasă oftatul şi bea,

Bea, lele; îi fu lui să m oară,
Poate şi-acasă murea.
Ard focuri la nouă hotară.
S-arată-n scripturi undeva
Că fiara cu coarne de pară
h icep e jăratec să bea.

Pasărea, pasărea z b o a r ă .. .

Soarele parcă-i mai roşu

Şi m are cit o roată de moară.
In praguri ne cîntă cocoşa.
In munţi s -a găsit o com oară.
Mai spune-n scripturi undeva
Că fiara cu coarne de pară
Păscu iarba morţilor, rea.

P asărea, pasărea z b o a r ă . . .
10 A. Gurghianu

Vin tunuri, feciorii ne vin,

Scoateţi steaguri afară,
Munţii să fiarbă de vin.
Cetina-i toată vioară.
Şi-nchee scriptura a şa ‘
Că fiara cu coarne de pară
Mugi şi crăpă undeva!

P asărea dracului zboară!

*
* *

N-am cunoscut povestea voastră, munţi,

Cu jalea ce vă bîntui, am ară,
Decît din. cărţi.
P e alte plaiuri eu
Venii pe lume in această ţară.

Vă mulţumesc că m i-aţi deschis acum

Cărările pădurii fără m oarte —
Cîntarea voastră nouă vreau s-o spun
Şi sem enilor în această carte. .

Ca rîul care-şi taie-n munte drum

Şi mersul meu să curgă m ai departe.

U n - c î n t e c de astăzi al brazilor

Pădurar din munte, pădurar,

Las să-ţi plece fiii-n lum ea largă.
Alt susur s-aude prin frunzar,
Bine zici că bine-o să le m eargă.
Zborul lor e fără de opriri.
Vulturi, vor tăia văzduhul, rar,
îndrăzneţi şi ageri în priviri,
Pădurar din munte, pădurar.

Cel m ai m are spre Galaţi sm dus —

Dunăre, ta apă-l ocroteşte!
A venit un pădurean de sus,
Taie valu-n spume, voiniceşte.
Va străbate peste, ţări şi mări
 C în t e c e le m u n ţilo r 11

Un frumos şi tinăr marinar.

Fiul tău p lecă spre depărtări,
Pădurar din munte, pădurar.

Cel de-al doilea in Ardeal sosi,

In cetatea nouă Hunedoara.
Codrii fără capăt unde-or fi?
Inăă nuri izvorăsc ca para.
Ştiu, aici ca fierul te căleşti
Ş i devii destoinic oţelar.
Fiul iţi trimite bune veşti,
Pădurar din munte> pădurar.

Cel de-al treilea, iată-m i-l la Iaşi.

P oartă-n suflet dulci înfiorări.
Spre Copou îl duc întîii paşi.
Ce i se năzare-n depărtări?
S -a m işcat o umbră pe nisip —
Teii vechi se scutură domol.
Munţii s-au înseninat la chip.
C ă rţi. .-. is t o r ii... toate-i dau ocol.

Pădurar din munte, pădurar.

Ţi-au plecat feciorii-n lumea largă.
Alt susur s-aude prin frunzar —
Bine zici că bine-o .să le meargă.
Zborul lo r e fără de opriri.
Vulturi vor tăia văzduhul, rar,
îndrăzneţi şi ageri in priviri,
Pădurar din munte, pădurar.

A lt cîntec de azi

Luna, pasăre rară . ..

Pădurea, desişu-l străbat.
Pune-ţi urechea şi-ascultă:
Creşte puiul.de brad.
Luna, pasăre vie,
Din goluri se urcă, se naşte —
Totul respiră, renaşte,
Pace să fiel

Luna, .pasăre r a r ă .
12 A. GurglU anu

Cîntece cresc peste sat.

Munţii-au tăcut şi le-ascultă
Versul prelung, legănat.
Luna, pasăre vie,
Trece-n văzduhuri, uşoară.
Asem enea cîntecul zboară,
P ace să fie!
Luna, pasăre r a r ă . . .
Sunt taine ce nu le-a i aflat.
Ochii s-ap lecă pe carte.
Un club in păduri înfundat.
Luna, pasăre vie,
Vîsleşte pe căi depărtate.
Tomuri întregi vom străbate,
P ace să fie!
Luna, pasăre r a r ă . . .
Tac apele, codrii, de brad.
Somnul cu unda-i dom oală
Uşor lunecă peste sat.
Luna, pasăre vie,
Pluteşte-n tării şi veghează.
V isa-vom la veşnica-i rază,
Doar pace s ă fie!

n zi

Oraş al bucuriilor şi-al dezolărilor mele

Ai răm as undeva departe.
Contururile tale s-au. şters dincolo de munţi.
Prim ăvara ta timpurie,
Opera şi concertele
Au amuţit pentru mine.
Pe cea mai m odernă remorcă,
L a 900 m. altitudine
Merg .spre tăietorii de lemne.
Cartea am strecurat-o la picioarele şoferului
Ce-şi laudă m eseria.
In treacăt observ
Steguleţul roşu
Cîştigat de el in întrecere.
 C în te c e le m u n ţilo r 13

Mantele babue surd în răstimpuri,

D inam ita-i scurm ă m ăruntaiele;
Molizii ard cu flăcări verzi
Ca-n riturile orientale.

Poate- nchipuirea m ea o ia razna

Ca vulturul
Ce-atinge cu penele
Vîrful celui mai înalt molid.

Şoferul e tînăr şi cîntă

B eat de soare
Ca pămîntul care musteşte,
Ca rîul ce nu-şi mai încape în matcă.

Oameni ai munţilor,
Mi-e dragă bucuria voastră,
Bucuria muncii
Care nu se m ai iroseşte zadarnic.
Singele pădurilor e proaspăt ca prim ăvara!
Securile au fost aruncate de mult.
Fierăstrăul m ecanic
îţi retează ca-n palm ă copacul
Ce vijîe şi coboară pe jilip;
Cateurile-l prind
Cu ghiare de criţă.
A -hooo! răsună pădurile
Ca-n era-ncepuiurilor!
Puterea electricităţii
S-a-nscăunat în munţi
Ş i urm aşele oam enilor din păduri
O folosesc fără zgîrcenie.
Seara fac bae la cabană
Şi-ascu ltă la difuzor
Valsul sentim ental al lui Ceaicovschi.

Unde eşti tu, rit de mistreţ,

Fost stăpin al acestor păduri?
Peste graniţi streine
Mai adulm ecă nările tale
Aroma copacilor —
Pletele fetelor noastre
Te m ai atrag ca an parfum exotic.
Vintreie ţi s-or fi lipit
De şira spinării.
Ştiu că m ai rîvneşti
Aurul acestor munţi.
14 A. G u rg h ian u

Ă-hooo! răspunde glasul tăietorilor.

A -hooo! e strigătul lor
Ctnd înfig ţapina-n.buştean!
P este larm a capitalelor apusene,
Peste vuietul oceanului
Glasul muncitorilor din păduri
Te va urmări ca o obsesie:
Ă-hooo! Ă -hooo!

La ram pă
Fecioraşi de ţărani calculează cubajul ;
Creioanele lor
M ăsoară capacitatea pădurilor
Şi dirijează lemnul de celuloză,
Lemnul traverselor
Pe care vor zbura
In goană nebună trenurile,
Stîlpii care vor leg a sîrm ele de telegraf.
Lemnul viitoarelor construcţii.
!
De pe cea m ai de sus înălţime
Privesc valea.
Gîngănii negre,
Tractoarele —
Se-ncrucişeazâ pe şosea
Tîrînd penele descojite a le munţilor.
' '
Cabane, cabane largi
Mi încolo.
Pădurile au născut un sat
Ce va creşte odată cu generaţiile.
Aşezările străvechi
Dela-naeputul lumii
Au trecut în copaci şi muşchi.
P este pulberea primilor oameni
Curg apele riului
Şi se 'scutură veşnic ace de brad.
Soarele se oglindea pe atunci
D oar în rîuri
Ş i pîrjolea muşchiul colibelor.
Cu-n ochi ce peste 100 de ani
Nu va mai fi al meu
Privesc strălucitoarele vile din munţi.
Expresul va zbura peste viaducte
Aducînd vizitatori streini
In această vale.
Maşini enorme vor înghiţi copacii
 C în te c e le m u n ţilo r 15

Ca pe nişte vreascuri
Şi vor scuipa suluri de hîrtie.
G eologii vor desfunda
Straturile încremenite
Scoţlnd puterea pămintului.
P e-aicea vor. trece
Poeţii viitorului
M irîndu-se de uimirea noastră de astăzi
Ca de un lucru bizar.

Îm i pare rău că zilele trec atît de repede,

Ş i totuşi,
Bucuria acestor începuturi
Nouă ne e dată.

Oraşul meu a răm as undeva departe —

Contururile lui s-au şters dincolo de munţi.
Primăvara, lui timpurie,
Opera şi concertele
Au amuţit pentru mine.

Seara stau de vorbă

Cu băieţii de aici.
L a clubul lor citim ziarele
Şi com entăm ultimele ştiri..
Unii dintre ei s-au întors dela oaste
Şi-mi vorbesc
Despre fetele care i-au aşteptat
Sau despre iubirile lor nefericite.

P acea munţilor. încrem en irea munţilor.

N oaptea a ieşit din nou
Din văgăuni.
Piram idele uriaşilor
Ş i-au închis ochiul enorm.
Vuetul şenilelor a-ncetat.
Mîine pădurile
S e vor .trezi din nou
Şi Ţara D om elor se va-ncinge-n lumină.
16 A. G u rg h ian u

Pădurea

Sunînd în patru vinturi pădurea m ă-nconjoară

Ş i gravele ei şoapte le - a u i — a citea oară? —
Pornind, din rădăcină, urc'ind ca un tumult.
Îm i place orişiunde pădurea s-o ascult.
Ea-nvălui străm oşii pierduţi fără de urmă
Cînd, oam eni preistorici, mai colindau în turmă
L e-a oferit unealta şi peştele, vînatul —
Sub bolta ei d e frunze şi-au căţărat palatul.
L e-a ascuţit auzul şi i-a-nvăţat să cînte -
La susurul nostalgic al frunzei tremurinde.
Ciobanul Mioriţei, e a l-a crescut în munte
Şi l-a-nsem nat cu harul veciilor pe frunte.
Trecură ani şi veacuri.
De cîte ori la rînd
Se auzea prin codri haiducul fluerînd?
Pădurea-l ocroteşte, pădurea m i-l ascunde
Pe unde numai ursul şi negura pătrunde.
Cu noi a fost pădurea.
Parc-auzim prin vremuri
Sunînd un corn. Prin arbori străbate ca un tremur
Şi-nalţă gîturi groase şi se urnesc bourii.
De ce s-opri de-odată răsufletul pădurii?
Ce arm ii sunt acestea? Cum s-au ivit in zori?
De ce le-aşteaptă arcuri pe sus la trecători?
De ce cad bolovanii ca-rdr-un virtej de iad?
De ce fug cavalerii, se-m pleticesc şi cad?
Cînd liniştea s-aştern e pe toate din temei
Pâdurea-nchide poarta veciei peste ei.
Pădure, nora noastră, pădure minunată,
De ce-aş cercă să aflu istorii de-altădată?
Poporul meu te cîntă.
Cu el te poartâ-n lume
Luntraşul ce coboară p e riurile-n spum e;
Cosaşul din cîmpie cînd îşi ascute coasa;
Pescarul ce-n răstoace îşi potriveşte leasă;
Minerul ce-n adincul pămîntului se pierde
Şi bate sttlpii negri — îţi cîrdă frunza verde.
Tu eşti trecutul; casa şi poezia noastră
Şi p loaia ce foşneşte p e-a zărilor fereastră.

Azi bogăţia, lemnul — şi adăpost odată,

Pădure, sora noastră, pădure minunată.
 C în te c e le m u n ţilo r
n

Sădim pu ie ji !

Zăresc un şir de oam eni mărunţi,

Nişte copii.
Cu străiţile pe' umăr se caţără pe munte.
De unde vin drumeţii?
Ce glasuri auzii?
Ce tainic fir m ă leagă de duişii ca o punte?

Copiii-naintează.
Un murmur desluşesc .
Şi vorbele d e-odată sunară clar în mine.
Cunosc cintarea voastră
Şi locul părintesc' —
Fiorul cald, d e-ase meni, il ştiu de unde vine.

Voi m i-aii trezit eîmpia,

Insinguratul deal,
Ş i holdele şi praful întinderilor noastre.
Ce căutaţi In Dome?
V -aduse care val
Sub cerurile-acestea mai pure, m ai albastre?

Vreţi oare voi să duceţi pădurea-n tim p la. noi

S ă vă feriţi sub frunze
D e-a soarelui văpaie?
De ce-aţi venit cu sape
Si-atîţia ca un roi?
Ce căutaţi In munte cu pălării de paie? - -

Sădim puieţil
Răspunsul şoptit 'l-am ascultat
Ca m elodia calm ă -
A •plaiurilor mele,
Unind dom oale şesuri cu muntele crestat,
M eleagurile ţării legindu-le-ntre ele. ţ

Sădim puteţi!
Şi frunza suna jur împrejur
Ca o vioară verde,
Uşor ca o. vibrare.
Copiii din cimpie
în dulcele susur
S-au înşirat să-m pllnte pădurea viitoare.

2 — Steaua
18 A. G u rghidn u

In marea albie

Unde se dac pîraele de-aici?

Ce deget nevăzut le-nseam nă drumul?
Şuviţe fulgerînde, nuri mici,
S-adună-n munte — uniil cîte unul.

Priveşte-le pe-al văii fir acum

Ca de-un m agnet atrase către zare —
E le pornesc spre depărtări de fum
Unite
t într-o albite m ai m are.

Murmurul tor un vuet s -a făcut

Ce nu-l m ai desluşeşti de-al altor unde.
Gonesc spre fluviu
către-un ţel ştiut
Cu zvîrcoliri m ai largi şi m ai profunde.

Toate se var să-n m arele noian

De ape,
toate se, cuprind în mare.
Trecu o zi,' o toam nă sau un an
De cînd în munte se chemau izvoare.

Ca rîurile-acestea sunteţi voi,

Locuitori, a i piscurilor sure.
Unde se-ndreaptă harnicul şuvoi,
Eforturile voastre din pădure?

Ce spun aceste trunchiuri ce pornesc

Cu plutele — acum in prim ăvară
S-ajungă înspre largul cîm penesc
Ca nervii — străbătînd întreaga ţară?
De glasuri ar avea, le-am auzi
De pildă-n B ărăgan — la nesfîrşire.
Aliniate trunchiuri ai zări
,L egîn du -se prin zeci de mii de fire.

Înfipţi puternic în pămintul brun

Stîlpiî se-nşiră către d eal în zare.
Pe-ntinderi pînă-n ultimul cătun
V orbesc d e voi,'
de- albastrele frunzare,
 C în t e c e le m u n ţilo r 19

De munca voastră, tăetori de-aici,

De satele din munţi abia ştiute.
Ca rturile fulgerlnde, mici,
Sunteţi prezenţi pe albiile — sute.

Oriunde s-a nălţat un cartier,

Un nou. oraş, ,
în orice colţ de ţară,
Şi blocurile sue către cer
Eu vă zăresc pe voi, — şi codrii, iară.

Ş i vă privesc pe foaia care scriu

O pagin ă-a .pădurilor m ăiastre —
Şi pagina-nii vorbeşte.
Intr-însa ştiu
Că s-a-ntrupat un strop, al muncii voastre.

Ca rîurile mici dela izvor

Ce curg mereu şi se cuprind in ’tnare,
Asem enea se varsă-al vostru spor
In munca ţării, -n albia cea mare.

AUREL GURGHIANU
 1nseriplie în marmoră

E soare, e bine, şi-tin meşter privim.

El pentru-o statuie trudeşte pe-aproape,
în tablă de m arm oră albă de crin,
Frum oasă inscripţie, cuvinte să sape.

Stâ-n bronz un .sovietic, a fost el să cadă

In luptă pe-al patriei m ele părriînt —
Inscripţia fie-i crimpei de baladă
Nu salbă de lacrim i pe sumbru mor mint.

In aurul slovelor prinsă râmine

Lumina din ochii acestui popor,
Din şarjele lui de oţel şi din grine
Din sclipătul vieţii —- fierbinte izvor._

In faţa statuii ne spunem aricind

Cu inimi schim bate in flăcări, in astre:
Ar fi şi-al eroului noul meu glnd
Şi visul acesta şi faptele noastre.

Cind soarele -ncinge cu raze pămintul,

Cînd munca ne prinde, năvalnic şuvoi,
Atunci la viteazul din bronz ne e gindul,
La cel ce-a luptat, s -a jertfit pentru noi.
\
IO N R A H O V E A N U
 E le g i e d e seară

Frum oasă seară ne făgădueşte cerţii primăverii!

Frum oasă, cu ciorchini de stele,
cu lună albă.
Insă pin-atunci,
doar asfinţitu-şi poartă, peste luncii
privirea g a lb en ă 'şi gînditoare,
'Facerea ;—
alipind,
de. a s tă ' dată
intîrzie pe munţii cu zăpadă . .
Şi-n satul mic e bună'rînduialâ, —
aşa cum rosturile cer. să fie! . v
Dar, cum se-nnalţă s e a r a . tremurată,
a.jaŞ'de jos, se-nnalţă g ălăgia:
căruţă de căruţă v j
curge-n sat; de,-peste tot.
Ciurda asvîtie-n a er nori-de colb:
— mu-nu! Şi, boncănihd, sfîşie cerii-h bot-
chem lndu-şi vacile . v i ţ e i i .
Roz-albi, flămînzi se îm bulzesc purceii
lung guiţînd la uşa cocinei.
De peste tot, copiii sparg văzduhul ca un cor —
iar fum ul.creşte, peste soit, "usturător. -

Şi, în această veche 'şi firească -,

şi poate veşnic renoită-n seara sură
prietenească harababură,
s-aude ca un m are regizor, de rang,
pe-o . uriaşă scenă dopatul: bing-bang. —
Şi-apoi,. tâcînd, şi, liniştea sie: lasă . . .
Şi cu-asta ceri?
22 K ă n y â d y S.

E -atit de neînsemnat, d acă i aici

sau peste şapte văi încolo,
sau cu cincizeci de ani in urmă, ori o sută, —
' e-acelaş sat:
cu -acelaş chip;
cu -acelaş clopot dărigănind prelung
în prietenoasa neorînduială-a serii;
cu oameni, vite, lucruri, — doar o larm ă
1ce se topeşte in albastrul n op ţii. . .
\
Şi după asta? —

ladă, dinspre munţi

coboară liniştea cu \pjasal furişat,
câlcînd in degete.
Incet-încet,
seara devine lim pede — s -o tai,
şi luna-şi urcă nufărul bălai
pe orizont; r
se-ntredeschid zvîcnind, ca florile
ai nopţii ochi, —■
înalte, stelele:
trei . . . c in c i . . . o p t . . .

Dar ce fu asta?

O bucată din văzduhul înstelat ,'

ca o ninsoare s -a lăsai pe sat?
Sau alta ce-i?
De unde-această bruscă strălucire?

O, 'iată: de pe clinul dealului

stîlpii coboară-ncet şi grav,
păşind pe cataligele de fier
ca nişte umbre
şi s-opresc din loc în l o c . . .
P e-aceste picioare-a sosit
aici ' (
revoluţia veacului douăzeci!

ADAOS:

Voi urmaşi ce poate vă m irat „

de neobişnuita-ntorsătu.ră-a- versului acesta,
voi
moştenitorii înţelepţilor atom i
 E le g ie d e s e a r ă 23

şi-ai om eneştilor ştiinţe felurite, —

opriţi-vă şi cugetaţi:
atunci cînd am compus aceste versuri
ce m are lucru-a fost şi de ce trebuinţă,
—

in satul mic şi ghem uit de munte —

lumina electrică!
KÂNYÂDY SÂNDOR

In ro m în e ş fe de Pavel B ellu
 P u n c l pe o rd in e a de zi*

Duminică dimineaţa.
Cerul e limpede, d'ar aerul e umed, de toamnă- Munţii Gilăului îşi pierd
siluetele după pînzele de negură albăstrie. Căldura soarelui abia răsărit e
încă slabă şi nu poate îndulci răceala aspră a brumei.
Dimineaţa, omul judecă mai la rece, e mai cumpănit decît la amiazi,
ori seara. Căci, frezită din- somnul zorilor, mintea lui e mai pătrunzătoare,
mai limpede, iar inima lui bate mai calm, mai liniştit'.
Sebesţyen dormise puţin. Aţipise odată cu zorile, iar acum e opt şi el
e treaz. Dar chiar şi aceste cîteva ceasuri de odihnă sînt de ajuns-să-i dea
senzaţia golului ce s-a căscat între ceea ce simţise înainte de culcare şi
ceea ce simte acum, după somn. Cînd se culcase, i se părea că întîmpinarea
ce-o scrisese i-a luat o piatră de pe inimă şi că odată cu ea a scăpat de
greutăţile ce i se. aşezaseră straturi-straturi pe suflet, de-a lungul anilor.
Trăise un sentiment de uşurare, amăgindu-se cu gîndul că cele ce-i mai
rămîn de făcut nu-s decît formalităţi şi treabă de alergătură.. Acum însă,
însufleţirea şi focul aC-ela s-au mistuit parcă odată cu clipa deşteptării; iar
din tot ce-a fost n-a irîai rămas decît mirosul acru al fumului: se simte
ostenit şi abătut, iar în iniînă i s-a cuibărit o tristeţe nepăsătoare şi egală,
că bătaia ca'riului ,în grindă. De fapt, situaţia lui e departe de a fi chiar aşa
de bună cum îşi închipuise în ajun. Tot ce fusese nădejde în el se sleise şi
nu era acum decît îndoială, iar setea iui arzătoare de a simţi căldura inimi­
lor omeneşti, se preschimbase în apatie. Citind din nou''contestaţia, rămase,
decepţionat, atît de incoloră şi de fără: vlagă i se părea; parcă suna fals.
Dar odată ce-a luat hotărîrea asta, va răm înepe poziţie. N-are să renunţe . ..
Oricum, însă, n-ar strica să i-o mai arate cuiva înainte de a o înainta
comitetului pe universitate;. Nu strică să cunoască părerea cuiva, părerea
unui om deştept şi cu vederi mai largi. Nu strică să-i spună cuiva tot, t o t . . .
de pildă, lui Magdo . . .

* C o ntinuare din nr. 6.

 P u n ct pe o r d in e a d e zi 25

Parcă ar fi adiat de~ undeva un vtnt primăvăratec călduţ şi înmirezmat,

aşa l-a'pătruns pînă în adîncul inimii şi i-a înfierbîntat sîngele, i-a cuprins
trupul întreg şi i-a alungat tristeţea. Ce-ar fi acum viaţa lui, fără dragostea
lui-Magdo? Pîine g o a l ă ... Comparaţia îl face să zîmbească. — Ce bine"e
să aibă omul la cine se gîndi şi cînd e trist şi amărît! Să ştie că e undeva
o fată sprinţară, dar cuminte care îl iubeşte, care i-a luat partea şi e îngri­
jorată din pricina lui. Cît de pustie i-ar fi acum viaţa, dacă nu i-ar lumi­
na-o dragostea fetei celei frumoase, cu păr castaniu! Dacă n-ar fi acei
cineva, căruia să-i poată mărturisi tot ce-1 apasă. Cineva care nu-i spune,
cu ceasul în mînă, că n-are la dispoziţie decît trei minute ca să vorbească ..
Ce mai aşteaptă dar? De ce nu se duce odată acolo unde poate fi sigur de
un sfat bun şi de mîngîiere?
Nu i-au trebuit multe minute ca să ajungă în strada Grigorescu, şi
de-acolo la ea. N-aşteaptă măcar s-o audă pe mama fetei spunînd: intră,
că şi dă buzna.
— Bună ziua, Erzsi neni!
— Bine-ai venit, Sebi!
— Magdo e acasă?
— Doamne, că nerăbdător m ai-eşti! Nici n u > i-a deschis bine ochii
şi-i baţi la uşă! — îl dăscăleşte ea pe Sebesţyen, dar îi face cu ochiul,
semn că totuşi e bine aşa. — Poftim, e în cameră.
— Servus, Madgo! — şi a şi cuprins-o, ba ar chiar săruta-o, dar Magdo
roşeşte şi face semn -către uşă. Sebesţyen întoarce privirea într-acolo şi
iată, Erzsi neni şi-a uitat capul în deschizătura- uşii, şi-acum îi ameninţă,
în glumă, cu degetul.
Toţi trei izbucnesc în rîs. Ei, un sărut mai puţin nu-i o lume. De altfel,
săruturile astea se cam recuperează.
Lui Magdo i se pare totuşi ciudat că Sebesţyen e atît de vesel în dimi­
neaţa asta, îndată după excludere. El observă umbra de' pe faţa fetei şi,
de cum rămîn singuri, toată voioşia i se risipeşte.
Cîteva minute domneşte o linişte ştînjenită. Sebesţyen priveşte la bine­
cunoscuta jachetă mică, verde, aşezată pe spătarul scaunului. încet, i se
strînge inima, căci privirea i s-a pironit înţr-un punct: insigna micuţă
ovală, cu margine aurită, — insigna U.T.M. Magdo îi urmăreşte privirea
— apoi se uită unul la altul. Lung, serios, cu inima strînsă. Parcă locul
insignei l-ar fi luat deodată bentiţa neagră de doliu pentru un mort care
a fost al amîndorura. De-abia acum îşi dă seama, despre cele ce s-au
putut petrece în sufletul tînărului, de la şedinţă încoace. Se aşează lîngă-
el pe canapea şi-şi trece mîna prin părul lui cu un gest mîngăietor de încu­
rajare. Iar vocea ei liniştită, cu inflexiuni delicate, îi înfioară inima. .
— La ce bun te-ai încăpăţînat, Sebi? De ce n-ai spus, sincer, totul,
aşa cum mi-ai fi spus mie? Şi de ce nu m-ai aşteptat după şedinţă? M-aî
lăsat să mă neliniştesc-toată noaptea din pricina ta. De nu mi-ar fi fost
ruşine, m-aş fi dus la tine, să nu oare cumva s ă . . . — şi-şi curmă vorba
de teamă c-o să rîdă de ea, de toate prostiile şi grozăviile ce-i pot trece
unei fete prin cap,'cînd îşi vede primejduită dragostea.
26 S zab 6 G y.

-Lui Sebestyen îi face tare bine îngrijorarea asta şi gîndul acela nemăr­
turisit. Fără să spună o,vorbă, scoate hîrtia din buzunarul de la piept.
, Asta-i răspunsul la toate . . .
Fata citeşte foile; tînărul, din trăsăturile ei. Ii priveşte fericit fruntea'
pură, sjirîncenele cu linia lor tare, aproape severă, ochii cu luciri negre.
Observă emoţionat că buzele strînse ale fetei s-au întredeschis, uşor în tim­
pul c ititu lu i... respiraţia e parcă mai adîncă, iar obrajii i s-au aprins,,
ard, se învăpăiază.
Isprăvind de citit, Magdo îl priveşte pe Sebestyen cu o uimire plină
de încîntare; aproape că nu-i vine să creadă. Habar 'nu avusese pînă acum
ce se'ascunde în'adîncurile omului acestuia! Apoi îi cuprinde gîtul cu un
gest pătimaş şi-l sărută din toată inima, cti o fericire atît de adîncă,'de
parcă s-ar fi îndrăgostit de el acum, în clipa asta. După o clipă însă e în
picioare, prefăcîndu-se tare speriată: ,
— Vai de mine, am uiitat să' te întreb! Ai liuat dejunul, m ă .. . m ă - .,
jignitul pămîntului?! — şi fuge în bucătărie, fără să mai aştepte răspunsul.
Se întoarce cu două ceşti mici pline cu ceai fierbinte, dulce.
'— Tii, .cum arde! — îşi păzeşte Sebi gura — Parcă ai fi pus nişte
săruturi în el!
— Suflă, Sebi! In ceai poţi sufla dacă-i prea fierbinte. Numai sărutările
nu se pot răcori, căci le încălzeşte inima. Or, e ştiut că inima funcţionează
independent de voinţa noastră, nu-i aşa?
Gustă din ceai ,şi suflă-n el!, şezînd aşa faţă-n faţă şi privindu-se unul
pe altul. Ceaiul vor să-l răcească şi dragostea s-o-ncingă şi mai mult. Dar
dintr-odată Sebestyen încruntă sprînc.enele şi rămîne ca dus. Un gînd, o
apropiere capătă contur în minte. Apoi cuvintele se încheagă într-o frază,
lămurită, rece, necruţătoare: „Nu-i încă vremea să ne putem . . . lua liniştiţi
c e a iu l... cu fete fru m o ase..,, obicei către care mulţi tineri se simt încli­
naţi. “ Pe dată îi piere toată buna dispoziţie, dimpreună' cu pofta de mîn-
Care.
Cînd îi mărturiseşte şi lui Magdo pricina indispoziţiei, fata începe să
rîdă deodată, cu un clinchet âtît de luminos, de parcă ar lovi cu linguriţa în
ceaşca străvezie de porţelan.
Sebestyen se' încurcă, roşeşte, fata rîde şi mai tare şi odată cu năvala
aceasta, Sebestyen roşeşte şi mai rău. , N
— Dă-1 încoace. Sebi; am să-ţi beau eu şi partea ta, dacă crezi că .. .
— dar nu mai poate continua; o înheacă rîsul. S-ar putea oare să nu-ţi
fie drag, cînd îl vezi cum şade colo, încurcat şi stingherit!?
Pînă la urmă începe "să rîdlă şi Siebestyen, dumirindu-se, pe semne, că
nu-i cazul să ia cuvintele lui Gorki chiar atît de strict, ca şi cum pînă la
victoria socialismului nimeni n-are1voie să bea ceai şi să sporovăiască, să
glumească, ori să se distreze cu o fată drăguţă.
Magdo se ridică şi strînge ceştile, nu fără a însoţi gesturile cu cîte un
clinchet de rîs. Poate nici nu mai rîde de ceea ce-i spusese Sebestyen. Rîde.
căci cel fericit rîde uşor. De orice lucru, de orice mărunţiş — rîde din bel­
şug, fără griji, ca argintul clopoţeilor..
 P u n ct p e o r d in e a d e zi 27

—• Vino, stai aici, adaosul meu drag! — ti face loc Sebestyen pe cana­
pea, după ce fata se întoarce din bucătărie.
— Adaos? — întreabă ea, cu ochii încă plini de rîs, cu vocea mlădioasă,
•dar cu o vibrare de mîndrie.
— Aşteaptă o clipă, să-ţi explic. Ştii, pe drum, venind încoace, mă tot
gîndeam că viaţa fără dragoste nu face două parale.
—• Ei, asta-i interesant — şi fata îşi sprijină coatele pe genunchii lui,
îşi întoarce faţa către el, răzimîndu-şi bărbia în pumni.
— Nu mă tot întrerupe! — o cheamă la ordine Sebestyen, şi continuă
pe jum ătate serios, pe jumătate-n glumă, pentru ca s-o poată întoarce la
nevoie, după cum va lua-o fata. Nu de alta, dar să nu se facă de rîs, ca
adineaori cu ceaiul. — Iată, am chibzuit că viaţa fără dragoste e pîine
goală, fără nici un adaos. — Se uită prudent la fată, să vadă dacă-1 ia în
serios. Ea îl priveşte, iscodind dacă nu cumva vorbeşte-n glumă. Pînă la
urmă, nu rîde nici unul.
— De pîine goală, fără nimic altceva, curînd se satură omul.
— Comparaţia e bună — zice Magdo, serioasă.
— Comparaţia e proastă — ripostează Sebestyen. — Bun în ea e doar
atît'că oricum ai lua-o, rezultatul e mereu acelaşi, ca la tabla înmulţirii: de
trei'o ri cinci sînt cincisprezece şi de cinci ori trei, tot cincisprezece. Adică
— adaogă el pe ton vădit glumeţ, — fie că eu sînt pîine.a şi tu adaosul,
ori eu adaosul şi tu pîinea, unul fără celălalt nici cum nu-i bine. Iată întru-
cît e bună comparaţia.
Ii petrece braţul pe după umăr şi trăgînd-o spre el, îşi lipeşte obrazul
fierbinte de-al ei.
— Tu ce crezi, Magdo? — vorbeşte el, pe gînduri, după o pauză lungă,
— Socoteajm să-i arăt contestaţia şi lui Balogh lulia, înainte de-a o da.
— Ştii ce fată de treabă e Balogh lulia? . . . încuviinţează Magdo însu­
fleţită. — Aseară, după şedinţă, a venit la mine şi m-a descusut în toată
legea. Ia ui t e . abia acum mi-am adus aminte — şi se uită la ceas —
trebuie să pice din, moment în moment. Aseară ne-am înţeles să mergem
azi la tine şi să lămurim toată povestea. D.ar.dacă .eşti...aci,, putem ...institui
pe loc inchiziţia — adaogă ea cu prefăcută seriozitate, ca una care ştie
acum prea bine cum are să se sfîrşească „inchiziţia11 asta.
Nu trec nici zece”minute şi din bucătărie se şi aude vocea simpatică
şi modestă a Iuliei, care întreabă de Magdo.
Magdo aleargă s-o întîmpine; lulia rămîne surprinsă, cînd dă faţă cu
Sebestyen. Nu-şi pierde însă cumpătul. _
— Sînt tare supărată pe tine. Ca un copil te-ai purtat aseară.
1 — Nu-1 certa, Iuli — o întrerupe Magdo — să nu zici nici pîs pînă nu
citeşti asta! — Ia contestaţia de pe masă şi i-o întinde.
lulia se aşează şi începe a citi, încruntînd din sprîncene; asta îidăun
aer şi mai sever ca de obicei. Cu felul ei de a fi .sobru, ea, în general, im­
pune respect. Poartă lucruri simple, dar drăguţe; părul şi-l poartă netezit
şi împletit la spate. Cei ce o cunosc mai de aproape însă ştiu că nu arare­
ori ea ştie să rîdă cu lacrimi şi că de multe ori are izbucniri de ^veselie ca
un copil neastîmpărat şi pus pe ghiduşii.
28 ■S z a b o Gy.

Sebestyen şade strîns pe divan, ruşinat nevoie-mare. Nu îndrăzneşte

să ridice ochii măcar la Iulia de emoţionat ce-i, aşteptînd să-i audă pă­
rerea.
— Hm — face Iulia citind, apoi se uită la Sebestyen. Nu e de acord
cu ceva din cele scrise, dar din privirea ei catifelată şi caldă se citeşte lim­
pede stima şi aprecierea sinceră pe care o simte pentru tînărul acesta, sub
impresia celor aflate. II priveşte aproape fericită şi recunoscătoare pe Se­
bestyen, pentru că acesta a scutit-o de amărăciunea de a-i fi înşelat, aştep­
tările. Apoi, citeşte mai departe. Magdo se apleacă spre ea, curioasă să
vadă ce anume nu-i plăcuse Iuliei. '
Către sfîrşit, Iulia începe să zîmbească şi ridică iar privirea, dar de
astă dată spre ■amîndoi şi aplecîndu-se puţin într-o parte, ca să poată
urmări rîndurile şi Magdo care, curioasă, trăgea pînă atunci cu coada ochiu­
lui spre cele scrise, — îi arată cu degetul fraza care îi stîrnise zîmbetul:
„Urăsc natura moartă şi-i urăsc pe cei ce vor să-şi trăiasoă-n doi sau sin­
gurei, viaţa de huzur mic-burghez.“ Apoi îi şopteşte lui Magdo, care roşise
toată: — Sper că o spune numai aşa la figurat.
— Cred că ştiţi c-ă-n societate-nu se cade să şuşoteşti cu cineva —
spune Sebestyen, ca să-şi mascheze jena.
— Tu nu eşti societate ■ — îl pune Magdo la punct, căci trebuie să-şi ,
ascundă' şi ea cumva îmbujorarea.
— Am cinci observaţii de făcut la contestaţia ta — vorbeşte Iulia pe
un ton glumeţ, serioasă totuşi. Prima: contestaţia este foarte bună, pentru
că e sinceră. A doua:...lasă hîrtia la mine: am"s-o depun eu la comitetul pe
universitate. A treia': nu insişti îndeajuns asupra celei mai grave dintre acu­
zaţii, aceea că eşti fiul unui chiabur. A patra: dacă afirmaţia ta conform
căreia îi urăşti pe cei ce vor să-şi trăiască în doi sau singurei viaţa de
huzur mic-burghez — trebuie interpretată ad literam, atunci te contrazici
singur. A cihcea: nu-i.adevărat că toţi micii burghezi sînt nişte nemernici
şi că toate ar fi bune dacă n-ar fi pe lume mici burghezi! Te-ai supărat
pe micii burghezi încă de pe cînd erai în liceu şi pentru că, întîmplător,
Keresztes. este şi el ,mic burghez, tu te apuci şi loveşti în toţi cîţi sînt pe
lumea asta — numai că'-odată cu apa ai aruncat şi copilul din copaie.
— Păi n-am eu dreptate, cîn d . . .
— Ba da.. Ai dreptate; nu te pripi. Ai dreptate cînd condamni huzurul,
lenea, comoditatea şi lipsa de hotărîre caracteristic mic burgheză. Dar
aceasta e numai o faţă a medaliei. Pe cealaltă n-o vezi. Nu vezi acea faţă
a mentalităţii mic-burgheze care a aşezat. în locul şovăielii şi al nehotărîrii
vorbăria goală şi bombastică pseudorevoluţionară. Pe- o parte a medaliei
gura e mînjită cu frişca de la cafeluţă — de cealaltă parte ea face spume
de atîta lozincărie pseudorevoluţionară; de-o parte, e la modă cravata cu
picăţele .— de cealaltă, cea roşie. Cravata-i revoluţionară, revoluţionare-s
şi insignele de pe reverul hainei, toate sînt revoluţionare — numai omul
eun carierist. O faţă a atitudinii mic-burghez.e este nehotărîrea mic-bur-
gheză. Cealaltă faţă a ei este şefia birocratică. Keresztes e primej-
dios nu pentru că e de origină mic-burgheză, ci pentru că.are mentalitate
mic-burgheză. Nu-i capa'oii să se însufleţească, oricît se împopoţoneâzâ cu
 P u n ct p e o r d in e a d e zi 29

artificii revoluţionare; el nu iubeşte omul: îşi vede numai de propriile inte­

rese. Dar ce, mai încoace şi-ncolo: e un carierist sadea. Crede că socialis­
mul e făcut din drapele, din rachete luminoase, din paisprezece şedinţe pe
săptămînă, şi cel mai revoluţionar lucru pentru el e să fii membru în cit
mai multe prezidii de onoare. Ambiţios, încrezut şi ahtiat după p u te re ...
un strop de talent i-ar mai trebui şi-ar putea deveni un aventurier modei.
Dar chiar, şi-aşa, mi ţi-i duce frumos de nas pe birocraţi. Pentru că, nu-n-
cape vorbă, secretarul nostru e niţel cam birocrat, şi i s-a cam urcat gloria
la cap. Din pricina asta^ este ătît de indiferent şi aşa de lipsit de interes
faţă de oameni.
— Oricum, d a r . . .
—- Ştii oe, Sebi? Dacă nu bagi de seamă, te trezeşti şi tu un birocrat
clasa întîi, or.icît ai fi tu fecior de tăietor de lemne. Dac-ar fi după tine, pe
toţi cei cu origine mic-burgheză i-ai exclude din organizaţie. Bineînţeles,
şi pe Magdo. „Eu, Biro Sebesţyen, fiul vitreg al urnii tăietor de lemne
sărac, îi trimit pe micii burghezi să taie frunză la cîini, că de altceva nu-s
buni.“ r .
Pe Magdo o prinde rîsul, într-atîta a înveselit-o patosul ironic şi serio­
zitatea prefăcută ce-a pus-o Iulia în ultimele cuvinte. _
— Hai, înc-odată, împreună — o îndeamnă ea, drăcoasă, pe Iulia şi
cele două fete scandează în cor, pe două voci:
— Eu, Biro Sebesţyen, fiul vitreg al unui tăietor de lemne sărac, îi
>trimit pe micii burghezi să taie frunză la cîini, că de altceva nu-s buni.
Acum rlde şi Iulia, cu capul dat pe spate, ba de astă dată eg, e cea care
o stîrneşte pe Magdo. Se proţăpesc amîndouă, ţinîndu-se de după umeri,
în faţa tînărului îmbufnat ce stă pe divan, şi o iau de la capăt, mlădiindu-se
după tact şi făcînd grimaze de birocrat în toată legea:
— Eu, Biro Sebesţyen, fiul . . .
— -Isprăviţi odată cu prostiile — sare în sus Sebesţyen, supărat de-a
binelea — ce vă tot bateţi joc de mine? Ce mă rîcîiţi tocmai unde mă‘;doare
mai rău! Un pic de suflet n-aveţi. Birocratelor! Birocrate fără suflet sîn-
teţi, da!
Cele două fete — Iulia, mai scundă, mai robustă şi mai serioasă şi
Magdo, mai zveltă, mai fragilă şi mai ju cău şă'— se opresc din joacă şi cu
veselia -brusc risipită, se uită ruşinate la tînărul supărat.
— Nu te supăra, Sebi, nu pune la inimă — îl îmbunează Magdo, mîn-
găindu-1 — zău că n-am vrut să te jignim , dar de ce nu vrei să recunoşti
că nu ai dreptate? Că eşti încăpăţînat?!
— Eşti încăpăţînat ca un catîr — adaugă Iulia, fără pic de milă, —
Şi, spune-mi, la ce-ţi foloseşte? . . . Ia, ascultă-mă puţin, Sebi — se aşează
ea pe divan şi-l trage mai aproape. — Eu te înţeleg, dar nu-ţi- pot da drep­
tate. Binehsă admitem că există m ici-burghezi'care nu-s "de noi. Prea m a­
leabili, preâ linguşitori. Domnişori, cum le zici tu. Te uiţi. la ei, te tot uiţi
—' şi te-apucă-tristeţea. Dacă le vorbeşti cu însufleţire şi pătimaş ca să-i
aprinzi şi pe ei, explicîndu-fe că viaţa lor e goală, neserioasă şi demnă de
compătimire — se prefac că s.cînteia ■i-a aprins; ochii le scînteiază de o
lucire care te face să crezi că se simt ruşinaţi. Şînt în stare să-ţi promită
 30 S z a b d G y.

totul; ba chiar se critică cu .asprime pe ei înşişi şi, mulţumit, fericit, tu îi

îndemni şi-i încurajezi, şi-ţi pare bine că ai sporit cu un tînăr mai mult
tagma celor care vor să fie mai mult decît nişte mici-burghezi neserioşi.
Dar nu trece o săptămînă-două şi eşti nevoit să constaţi din nou. că n-o-
scoţi la. capăt cu unii ca aceştia. Stă omul iar la colţ de stradă, se poartă
obraznic cu femeile, apoi, cinema, teatru, bal, guler’ scrobit, în fiecare zi
altă cravată, păr-năclăit de briliantină: din'cap pînă-n picioare, maimuţă­
reală „cuceritorului" din „lumea bună“ . Cotizaţia o plătesc la. timp, dar de-
dragul unei întâlniri, sînt în stare dje orice. -’
— Aşa-i! Exact aşa!
•
— Stai, că n-am isprăvit. Aşadar, ăştia-s cei care socotesc că „o viaţă
are omul“ şi se poartă ca atare. Şi, ce-i mai trist e că unii ca ăştia nu s-ar
da pe-o lume, de mulţumiţi ce sînt de ei înşişi. Dar ce e cu totul trist e că
aceşti „mici-burghezi“ nu sînt toţi mici-burghezi în realitate. Există destui
între ei ai căror părinţi sînt muncitori sau ţărani săraci. Copilăria, tinere-
-ţea le-a fost plină de lipsuri. I-ar fi plăcut băiatului să facă puţină curte,
căci era tînăr, dar n-avea o haină, cumsecade ca să poată ieşi în lume. Am
auzit că domnişorii şi domnişoarele studente dintr-un sat au dat un ceaf
dansant şi-au invitat numai pe cei-care aveau straie potrivite. Ei, şi-apoi
cîte altele de-acest fel, — ce să-ţi mai explic eu, că le ştii mai bine decît
mine. Şi iată,că aceşti tin e r i. . . cum să le zic . . . aceşti suferinzi de timi­
ditate. . . au ajuns ta universitate, unde li se poartă de grijă' pînă şi în pri­
vinţa pastei de dinţi. E normal să se trezească în ei dorinţa de a recupera tot
ce au pierdut, de a obţine una după alta satisfacţii pentru toate lipsurile îndu­
rate cîndva — şi iată că încep să-şi trăiască viaţa cum îi taie capul. Dacă-
pînă la douăzeci de ani n-au intrat odată măcar întij-o cofetărie, ei îşi pro­
pun să recupereze cu tot preţul întîrzierea pînă la douăzecişidoi. Şi poate
că de n-ai avea firea asta încăpăţînată, mîndră şi aspră, tu însuţi te-ai
număra azi printre'ei. Ce crezi, oare pe toţi ăştia trebuie să-i scoatem din­
tre noi, pentru simplul motiv că vor să se îndrepte şi ei din şale? — şi din
privirea ei tăioasă şi pătrunzătoare răzbat flăcări cu neputinţă de stins,
într-aceea a lui Sebestyen.
— Ar fi o prostie — răspunde tînărul, încet.
— Aşa-i? Nu-i îngăduit să le permitem să-şi dilueze ■viaţa. Trebuie-
să-i însufleţim — cu multă răbdare, fără să ne descurajăm, fără să ne supă­
răm — trebuie să le deschidem ochii, să-i criticăm aspru, să-i facem să se-
ruşineze şi să-i înflăcărăm într-un cuvînţ, trebuie să-i transformăm! Inima
lor strimtă trebuie şă se obişnuiască iarăşi să bată nu numai pentru o-
haină frumoasă, sau !la vederea unei femei, sau ascultînd muzica din loca­
luri. Nu eşti de aceeaşi părere, Sebi?
— Ai toată dreptatea.
— Bine. Dar mai este un necaz. Vin .birocraţii -dictatoriali şi fără-,
suflet. Oamenii de teapa lui Keresztes. Oamenii pentru care omul nu-i decît
un tabel ,cu cîteva date şi cu un anumit aspect exterior. Dacă pe tabelul
lor scrie: mic-burghez — şi omul are pantaloniPcu dunga la zi, încep să-l
suspecteze, neîncrezători şi-şi amintesc, pe dată că: ia 'sta i,, măi frate! —
ăstad ăla care are vreme de restaurant, de hoinăreală şi de tot felul de
 P u n ct p e . o r d in e a d e z i 1 31

prostii, dar n -a re timp de şedinţe, nici de m u ncă în interesul colectivului

şi nici de în v ă ţă tu ră ! E i ; la s ă . . . — restul îl ştii. Ş i-a tu n c i vine B ir o Sebeş-
tyen — fa ta îl priveşte din nou, tăio s c a - a d in e a o r i, .şi S e b esty e n roşeşte
pînă-n albul ochilor — vine B ir o S e b esty e n , m o ro căno s, în cru n ta t, a m e n in ­
ţăto r: afară cu toţi micii burghezi! în ţe le g i? V rei să loveşti în cei cu apu­
cături d ictatoriale şi nim ereşti to cm ai unde lovesc şi ei. Numai că ei o fac
m ai inteligent, cu m ai m u ltă diplomaţie. P en tru tine, pereţii sîn t buni să
te b aţi cu capul de ei —- pe cînd pentru al-de ă ştia, pereţii-s buni să -i în carci
cu lozinci- d e 'a c t u a l it a t e . Ei nu zic: afară cu micii burghezi — ei spun:
luptăm îm potriva influenţelor de tot felul ale m oralei burgheze. E i ştiu
bine că a da a fa ră pe micii burghezi este nu num ai o prostie, dar şi o
g ra v ă g r e ş a lă .’ C ă pînă la u rm ă ei aru ncă totuşi a fa ră o am en i de tr e a b ă ?
L a asta îţi vor răspu nd e pe loc: în luptă se-n tîm p lă s ă fie şi victim e. Intr-
un cuvînt, Se b i, cu g etă bine: cu tirad ele astea ale ta le îm po triva m icilor
burghezi, aduci în sp ă im în tă to r a birocrat. D a c ă crezi că e bine a ş a — n-ai
decît! C u ra j, dă-i în ain te — au să-ţi fie r e c u n o s c ă t o r i . . . E i, dar mi se
pare m ie că M a g d o îşi cam zice: ,se vede că e activ istă Iuli asta , că-d esp re
altceva nici nu m ai ştie s ă v o rbească .
— D e -a ş şti şi eu s ă v o rb es c ca tine! —- răspu nd e M a g d o cu sincer
regret, învăluind-p pe fa ta ceva m a i m a re ca ea, m ai serio asă, m ai m atură,
într-o privire plină de respect şi de n ev in o vată invidie.
— T o t tu cu invidia? — îi spune activ ista , în d răg o stitei. — E u ar tr e ­
bui să te invidiez pe tine, pentru că te iubeşte un ora atît de ferm, de î n c ă ­
p ă ţîn a t şi de oţelit. N-o spun ca şă te încrezi, Se bi, dar ăsta-i adevărul
ad ev ă ra t — şi nu: huideo, m ica burghezie! . . . C o n te sta ţia ! — se în to a rc e
ea o clipă — era s-o uit. L a revedere.
In u rm a ei pluteşte în odaie o linişte ad în că şi-un aer de căldură
senină.
M a g d o şad e m ai la o parte, bosum flată, ca şi cum ar fi jig n it -o cineva.
Sebi o priv eşte ş i -o tot priveşte, m ira t peste m ă su ră, apoi se t r a g e mai
aproape de ea şi vrea s-o îm b ră ţişe z e . /
— S ă nu te atin g i de m ine, îm p ă c iu ito r s t u le ! S î n t de o rig in e mic
burgheză, d a că n-ai ştiut-o!
T e rm in ă odată, te ro g — răspunde el, ştîn jen it.
— H ai, uite că termin, dacă zici tu — şi se la s ă îm b ră ţişa tă . — Tu
e ş t i . . . adaosul meu îm păciu itorist.
Rîd amîndoi. C e-ar putea face a ltce v a? S ă rîdă cei tineri', cei fericiţi,
cei ca r e se potrivesc.

IV

T re cu se o săptăm ână de la şed in ţa din s îm b ă ta aceea. Ş a p f e zile scu rte

de to am n ă, cînd călduţe, cînd în n o ra te şi triste. Ş i-a c u m , m ai sîn t două-
zecişicinci de m inu te şi-n cepe şed inţa e x tra o rd in a ră co n v o ca tă pentru ora
patru după am iază.
32 S zab 6 G y.

Conducere^ s-a întrunit pentru o ultimă scurtă consfătuire: ar cam fi

timpul să se pună punct după discuţiile febrile şi violente care au durat
toată săptămîna. Dar cu Varga Iaricşi, secretarul, deloc n-o poţi scoate
la capăt. O iotă nu vrea să lase din convingerea lui, de care s-a cramponat
cu încăpăţînare.
— Zică cine ce-o vrea! Dar dacă pînă acum a dormit cineva şi-acum
îl dor coastele, n-are decît să se întoarcă pe cealaltă parte şi să doarmă
mai departe. Nu mă-ncîntă cîtuşi de puţin că treburile lui Biro Sebesţyen
au început să meargă ce ştiu eu cît de bine. Nu. Dacă omul nu-i alb, să
nu-mi vină mie nimeni să mi-1 vopsească în alb. L-am neglijat noi pe Biro
Sebesţyen, ori nu l-am băgat în seamă? L-am desconsiderat noi? Frumos
ar fi dac-ar trebui să ne ducem la fiecare om în parte să-l dădăcim toată
ziulica! Cine a vrut, a muncit şi pînă acum. Pe cei ce n-au vrut, nici de-a-
cum înainte n-o să-i adunăm cu arcanul. Nu văd la ce bun să tot discutăm
a.tlta- N-am făcut nici' un fel de greşală excluzîndu-1 pe Biro Sebesţyen.
Excluderea nu i-a făcut nici un rău nici lui, nici altora dintre aceia care
s-au deprins să trăiască tot aşa d(e liniştiţi şi de retraşi în colţişorul lor.
Oameni care nici pînă astăzi n-au aflat că noi avem şi pumni, pe care
nu-i ţinem vîrîţi în buzunar!
— Ascultă-mă, Jan csi! încearcă Balogh Iulia să-i bage minţile în cap.
— Să nu utilizăm un ton prea familiar în şedinţă. Mai bine să ne
adresăm aşa cum se cuvine.
— Eşti un birocrat incorigibil, Jan csi — îi răspunde Iulia, cu puţin
reproş în ton. — Hai, fie: tovarăşe secretar. Sună mai oficial, mai pompos
şi nu aduce a familiarism deloc. Voiam să-ţi spun numai atît, tovarăşe
secretar, că nu .faci bine dacă te crezi un infailibil care nu poate greşi
niciodată, în nici un chip. Nu ai cumva impresia că ţi s-a cam suit gloria
la cap? Prestigiul tău n-ar avea nimici de suferit în cazul că ai fi ceva'm ai
modest! Nu simţi — aşa, din cînd în cînd — cît de insensibil şi de indife­
rent ai devenit faţă de ceilalţi membri? — şi asta numai pentru că ai deve­
nit un încrezut.
Cuvinte grele, incisive, menite să te facă să roşeşti — dar degeaba.
Secretarul nu se înfurie, nu le respinge. Dar nici nu le acceptă. Le ascultă,
pur şi simplu. De-o săptămîna aude mereu acelaşi lucru de la Iulia. Mai
bine ar mai spune şi ceva nou. Predica asta a devenit plictisitoare — te
face să dai doar din umeri.
Firtos Gyula, secretarul de partid, şade cu privirea aţintită departe,
parcă nici n-ar urmări discuţia. De altfel, omul e o fire contemplativă;
vorbeşte puiţin şi o face numai cînd nu mai e chip să tacă. La examene
are acelaşi sistem. Se preface că-1 poartă gîndul aiurea şi că numai la răs­
punsurile studenţilor săi nu-i stă gîndul; dar la urmă pune nişte întrebări
din care-ţi dai pe loc seama că a înregistrat cu precizie fiecare cuvinţel.
Iulia a-renunţat să se mai gîlcevească cu secretarul. Priveşte acum
plină de aşteptare la secretarul de partid, voind parcă să-l grăbească.
Varga Jan csi îl priveşte şi el cam încordat. Tii, numai de i-ar da ei
-dreptate!, gîndeşte fata.
 P u n ct pe o r d in e a d e zi 33

Firţos observa privirile pline de aşteptare. Se uită sever la Varga şi-i

pune întrebarea, ca la uri examen:
•' — Tovarăşe, ştii’ care-i' cea mai frumoasă calitate a comuniştilor?
— Ştiu, tovarăşe'Firtos. Modestia’.
— Şi dumneata cum stai cu modestia?
— N-am. băgat încă de seamă ca- oamenii mei să mă fi considerat
lipsit de modest'e.
— Depinde cine sînt aceşti ,,oameni ai dumitale11!
— Membrii, în general. y.
Firtos zîmbeşte. Dar numai o leacă, aşa, din ochi. Varga Ja n c s in -a .
băgat de seamă. '. ' '
.’ — Ştii dumneata, tovarăşe Varga, ce-a spus tovarăşul Stalin despre
bolşevici' şi despre mase?
— La sfîrşitul istoriei partidului. Ştiu. A spus că bolşevicii se. asea­
mănă cu Anteu care putea fi învins numai dacă era izolat, desprins de
mama lui pămîntul. Şi bolşevicii sînt puternici numai atîta timp cît păstrează
legătura cu elementul care i-a născut şi i-a .educat, adică cu masele. Dacă
ei se sprijină cu ambele picioare pe pămînt, nici un Hercule din lume nu-i
poate birui.
— Foarte bine. In cazul acesta vei fi ştiind, de bunăseamă, şi care
este boala copilăriei comunismului? v •
— Stîngismul.
—^Ei, vezi, tovarăşe Varga? Toate astea la un loc sînt un răspuns
frumos. Dar dacă ar trebui să-ţi dau acum o notă, nu ţi-aş da decît suficient.
— Pentru ce, tovarăşe secretar? — întreabă Varga, roşind pînă-n al­
bul ochilor.
— Pentru că papâgalizarea asta nu merită mai mult. Drept să-ţi spun,
tovarăşe Varga, în ultimul timp eşti de nerecunoscut. Iţi dai aere de supe­
rioritate, îi tratezi de sus pe membrii organizaţiei — pe oamenii dumitale
— cum îţi place să le zici, şi socoteşti că asupra lor poţi dispune după bunul
dumitale plac. Aminteşte-ţi de adunarea generală din iunie, tovarăşe V a rg a .-
înainte de şedinţă veniseşi la mine, cerîndu-mi părerea asupra acelora pe
care intenţionai să-i propui pentru excludere. Eu ţi-am a tra s' atenţia că nu
trebuie să te laşi antrenat şi am căzut de acord asupra faptului că din cei
nouăsprezece oameni propuşi la început pentru excludere, trebuiesc propuşi
numai patrusprezece, căci nu avem încă o imagine clară asupra situaţiei
celorlalţi şi nu. trebuie să ne îngăduim uşurinţa de a lovi şi unde nu tre­
buie. Şi ce s-a întîmplat? Mă duc seara la şedinţă şi dumneata ai „reali­
zat11 excluderea tuturor celor nouăsprezece. Asta din simplul motiv că unul
din delegaţi ţi-a reproşat că eşti împăciuitorist. Asta te-a revoltat: împă­
ciuitorist dumneata, fiul de miner?! Şi ai făcut repede dovada că riu eşti.
Ai manevrat în aşa chip încît au fost excluşi toţinouăsprezece. Iar. cînd,
în şedinţă, am pus întrebarea dacă excluderea celor patru tovarăşi nu- a
fost oare prea pripită — dumneata, tovarăşe Varga, mi-ai răspuns: mal'
bine să plece zece oameni de treabă decît să rămînă un nemernic. Aşa a
fost sau nu, tovarăşe y ărg a? ' ’
— Aşa a fost.

3 — Steaua
34 S z a b 6 G y.

— Ei vezi? Şi cu .toate acestea scopul nu era să se majoreze cît mai

mult numărul celor excluşi; scopul urmărit era să se vadă, să fie identifi­
cat duşmanul din rîndurile noastre, dacă pînă acum nu l-am observat cumva.
Mai rău e însă, că de atunci a prins rădăcină năravul'sancţionărilor şi
chiar al ameninţărilor şi — ce s-o mai ţot ocolim — în organizaţie a înce­
put să se generalizeze neîncrederea, bănuiala şi lucrăturile; consecinţa:
ruperea legăturii organice dintre conducere şi membri. Sau poate dumneata,
tovarăşe Varga, eşti convins că „oamenii dumitale“ sînt sinceri şi ţin la
dumneata? Eşti convins de faptul că nimeni nu este intimidat în organi­
zaţie?
— Nu pun preţ pe părerea tuturor. Iar cei de ai, căror părere ţin cont,
sînt oameni sinceri şi nu-şi ascund părerea. Cît despre cei care şi-o ascund,
foarte rău fac că încearcă să-şi scuze laşitatea ăfirmînd că au fost intimi­
daţi. Eu nu înţeleg la ce bun să mai disecăm atîta problema aceasta,
numai pentru că la şedinţa trecută s-a votat cam fără însufleţire? Faptul
n-are nici o însemnătate. Ori vreţi să spuneţi că mi-a scăzut prestigiul
sau m-am rupt de mase? Ce să-i mai toţ dăm tîrcoale: aici aţi vrut să ajun­
geţi. Vreţi să dovediţi cu tot dinadinsul că e aşa. Dar nu-i adevărat! —
exclamă el. — E o curată născocire!
— Iartă-m ă că te întrerup, tovarăşe Varga, dar adevărul este că, de
cînd cu şedinţa cu pricina, tu nu mai faci nimic altceva, decît tremuri pen­
tru propriul tău prestigiu. Rupă-se conducerea de membri, fie oamenii cît
de neîncrezători, numai prestigiul să rămînă intact. Se poate să nu-ţi dai
seama cît de umilitor este să nu dai nici o atenţie criticii ce ţi se aduce?
Ori, adevărul este că tu asta faci, roşeşte ferm Toth Ferenc, delegatul
comitetului universitar.
— Ce părere ai despre Keresztes Miklos, tovarăşe Varga? — ia din
nou cuvîntul Firtos.
— Pînă şi de prietenia mea cu Keresztes vă legaţi acum? Eu îl sti­
mez şi-l apreciez pe Keresztes. A muncit mult, în timp ce alţii nici dege­
tul cel mic nu şi l-au mişcat. M ăcar de-am avea în organizaţie încă cinci-
şase oameni ca Keresztes! Din păcate însă, lipsesc. E un om dintr-o bucată
— să-i tot cauţi pereche. Eu aşa îl cunosc şi-mi menţin această părere
despre el. Nu ştiu de ce vă întemeiaţi tocmai pe părerea celor cărora nu
le place că omul ăsta e întotdeauna gata să ia atitudine favorabilă organiza­
ţiei •
— pe cînd cei care îl critică sînt nişte laşi, care tremură şi tac mereu.
N-au avut niciodată curajul să-şi. spună părerea, în schimb se pricep tare
bine să se plîngă în taină, după şedinţă, că „sîntem intimidaţi11.
— S-ar putea să.p lăteşti scump prietenia asta, tovarăşe Varga. Şi la
şfcdinţa trecută, tot prietenia' asta te-a împins să cronometrezi cu ceasul
în mînă timpul de vorbit şi să storci — făcînd aluzie la originea socială
a' unora şi-a altora — o m ajoritate de voturi,1 de dragul excluderii unui
om de treabă. Asfea-s pocnete de bici, tovarăşe Varga, nu conducere co-,
munistă. Iar de vină în toate astea e egocentrismul dumitale, orgoliul
dumitale şi prietenul dumitale Keresztes.
— N-am ce zice, repezi mai sînteţi cînd e vorba să vă formaţi păre-*
rea despre un om. Pocnete de bici! Şi mai ce? Bine totuşi că nu-i chiar
 P u n ct p e o r d in e a d e zi 35

cnut! Omul îşi duce munca din toată inima, cu tcjată abnegaţia şi ca din
senin iese la iveală că toate-au fost doar pocnete de bici. Apoi, d'acă.-i aşa,
să . facă altul mai bine! Dacă n-o meritam, n-aş fi fost ales. Dar m-au
ales, au avut încredere în mine şi zică cine ce-o vrea, au şi acum, în clipa
asta, încredere în mine şi sînt alături de mine cu toţii. Iar în şedinţă,
majoritatea tot alături de mine va fi! Cred şi eu că molîii nu, dar cei mai
conştienţi, cu siguranţă. Iar pentru mine asta contează. Eu n-am alergat
niciodată după popularitate. Am făcut ce-m i. pretindea organizaţia să fac
şi — nu neg — am privit întotdeauna cu ochi răi pe cei care sînt membri
numai aşa', - pentru distracţie. De ce tocmai de la aceştia cereţi părerea
asupra mea? De ce nu cereţi părerea oamenilor care fac ca organizaţia să
meargă înainte, care sînt motorul ce dinamizează organizaţia? Dacă-mi
faceţi dovada că sînt discreditat şi-n ochii acestora, sînt dispus să cred
şi să accept toate învinuirile pe care mi le aduceţi. Dar pentru aceşti
oameni eu nu sînt un discreditat; aceştia mă iubesc, mă stimează şi mă
apreciază şi atîta timp cît ei vor rămînea oameni dintr-o bucată, Biro
Sebesţyen n-are să fie reintegrat, iar laşii şi cei maleabili n-o să aibă pri­
lejul să aplaude —; v-o garantez!
Se ridică; obrajii îi sînt îmbujoraţi — ochii, plini de flacără.
— Atunci d a r . .. are să decidă adunarea —- se ridică şi Firtos, şi
odată cu el, ceilalţi.
Au mai rămas abia cîteva minute pînă la începerea şedinţei. A. şedin­
ţei extraordinare. O, sînt multe feluri de şedinţe: ordinare şi extraordinare,
plictisitoare şi furtunoase, prelungite şi scurte, somnolente şi şedinţe ful­
ger. Cea de astăzi va fi de bună seamă extraordinară, furtunoasă şi ful­
ger. O simte şi vremea de-afară. In lungul Someşului coboară, tăios, un
vînt iute care-ţi aprinde obrajii. Cît pe-aci să-i zboare p ă lă ria ju i Keresz-
tes, care vine foarte grăbit. Aşa e vîntul ăsta: viclean şi hîtru; el adul­
mecă pe trecători şi-apoi se azvîrle, pe neaşteptate, la pălăria omului.
Tocmai la pălărie, căci-el ţine să i se dea cinstirea cuvenită, măcar cît un
salut. Dar Keresztes nu-i dă nici o atenţie, oricît suflă şi se-nvolburează
vîntul. II preocupă mulţ mai mult furtuna şedinţei ce urmează, decît fluie­
ratul vîntului la ureche. Se pregăteşte pentru cealaltă, potrivind în minte
vorbe, argumente şi citate. Va fi o luptă mare, căci acum s-a amestecat
şi conducerea universităţii. Cu atît mai strălucită va fi însă victori.a,
dacă vor smulge tot ei majoritatea. Iar dacă vor cîştiga şi bătălia aceasta
— cuvîntul secretarului are doar greutate — n-o să mai îndrăznească
unul să mai 'crîcnească împotriva lor. Tocmai insignifiantul ăla de Biro
Sebesţyen s-a găsit să-i dărîme lui prestigiul? Nici prin gînd nu- i-ar fi
trecut vreodată să-şi închipuie că prefăcutul ăla e în stare de o asemenea
impertinenţă!
. . . Şedinţa începe exact la ora fixată. Sala e tixită; stau cîte trei-
patru în băncile de două locuri. Se mai aduc scaune, dar tot mai r.ămîn
unii în picioare, în lungul pereţilor.. Nu* lipseşte mai nimeni, afară de cei .
bolnavi mai serios, sau de cîte unul care are de făcut o lucrare de seminar
şi i-a ajuns lumînarea la deget.
Şedinţă extraordinară — atmosfera înfierbîntată.
36 S z a b â Gy.

Balogh Iulia salută pe cei prezenţi, deschide şedinţa şi, cum nimeni
n-a’re de obiectai împotriva punctului înscris pe ordinea de' zi,, dă cuvînţul
lui Toth Ferenc, Acesta îşi drege glasul ,şi — cu toate .că are o voce uscată
şi puţin cam răguşită — toată lumea îl ascultă cu luare-aminte de parc-ar
asculta un discurs melodios şi răsunător.
— Tovarăşi. A trecut abia 'o săptămînă de cînd organizaţia de bază
l-a exclus pe Biro Sebestyen. Dar chiar şi numai o săptămînă a fost de
ajuns ca să ne dăm seama şi să ne convingem că hotărîrea de atunci a
fost superficială, necugetată şi pripită. Dacă atunci tovarăşul Biro n -ar fi făcui
caz de amorul său propriu şi ar fi' expus sincer şi plin de curaj tot ce-a spus
după excluderea sa, greşala poate că nu s-ar fi comis. Dar tovarşul Biro
a refuzat să vorbească. Dacă atunci a tăcut, am în schimb acum ocazia
să dau citire contestaţiei sale, pe baza căreia comitetul pe universitate i-a
anulat excluderea.
Linişte încremenită şi fără răsuflare ca asta n-a mai fost la şedinţe
decît în urmă cu o săptămînă, după ce uşa s-a închis în urma lui Biro
Sebestyen. O linişte, că poţi auzi bătăile inimilor.
însuşi Keresztes e cît se poate de1atent, de parcă străbunicul său ar
fi fost-toată viaţa vînător la pîndă. Şi iată că ..îi este dat chiar de la înce­
put să audă lucruri ce-1 fac să nu-şi mai creadă urechilor: ^Excluderea
mea a avut loc numai şi numai din pricină că atît conducerea, cît şi merm
brii organizaţiei au fost induşi în eroare de Keresztes Miklos în mod rău
intenţionat, - din interese -personale puse în slujba carierismului său“.
- — Extraordinar! >— aruncă el în jur priviri de stupefacţie şi revoltă
— . dar oamenii nu prea sînt atenţi la el. Notează furios în carnet , fraza,
după care pune trei semne de întrebare şi trei de exclamare, deosebit de
■energice, menite parcă să ceară şi ele satisfacţie. Apoi notează observaţia
următoare: „Este revoltător şi de nesuportat să -vezi cum o sută-de tjneri
nu fac altceva decît să tacă şi să-şi dea votul sub presiunea conducerii
(nemaiauzit!) şi a unui grup (bine că nu clică!) de. papagali lozincarzi
(neobrăzatul!) care fac pe revoluţionarii şi care dau întotdeauna tonul (a
se lua .apărarea onoarei şi prestigiului conducerii!).
— •Atîta scrie în contestaţie — aşează Toth hîrtia pe masă — iar
adunarea seamănă cu un lan de grîu tînăr peste care -adie boarea proas­
pătă a dimineţii. Rumoare. Dar o rumoare discretă, estompată. Nu-i nimeni
pe care să-l fi lăsat rece contestaţia asta.' Intr-un fel sau altul, pe toţi i-a
răscolit. A semănat vînt. Ce-o culege, are să se vadă de-acum înainte. ,
Toth s-a înflăcărat; parcă şi-ar scoate cuvintele din jăratec, atîta sînt
de fierbinţi, de arzătoare:
— Pînă aici, contestaţia — şi pînă aici. cu huzurul birocraţilor! Ş e­
dinţa extraordinară de astăzi trebuie să însemne c învăţătură şi o mare
cotitură hu numai pentru tovarşul Biro, deoarece nu numai despre dînsul
e vorba acum, ci şi pentru conducere, pentru tovarăşul secretar, pentru
grupul lui Keresztes şi pentru toţi cei ce ţin.de organizaţia aceasta. Situa­
ţia care domneşte aci este pur şi simplu intolerabilă. Lucrurile au ajuns
pînă acolo, că oamenii sînt sancţionaţi pentru simple şi — în paranteză
 P u n ct pe ordinea de zi

fie spus — absolut juste propuneri pe care le fa c 'în şedinţă — aşa cum
s-a întîmplat în cazul tovarăşului Kiss Denko.
E greu să pui stavilă vîntului ori .vorbei care izvorăşte din suflet. Dar.
.orictt de greu ar fi, delegatul unui for-superior trebuie să se ştie stăpîni.
Încheind, el se şi aşează, cu un aer de vădită uşurare, la masa acoperită
cu pînză roşie şi împodobită eu flori. Iar- cînd lulia întreabă dacă doreşte
cineva să ia cuvîntul, privirile ei se rotesc fericite şi surprinse peste sala
careu oferă o privelişte asemănătoare cu aceea pe care o are ţăranul .cînd
îşi vede porumbul încărcat de ştiuleţi îngemănaţi. Oamenii se înscriu la
c.uvînt fără să mai aştepte îndemn. Niciodată parcă nu s-au înscris a.tîţia.
Şi, printre ei, -mulţi al căror glas nu s-a auzit pînă acum la vreo şedinţă.
De data asta, Keresztes s-a înscris primul la cuvînt. A simţit pe semne
că azi ori reuşeşte chiar de la început să cîştige teren, ori nu-1 m ai-cîş-
tigă deloc. •' ; -
— Tovarăşi! In viaţa mea nu mi-a fost dat să aud o contestaţie, atît
de revoltătoare ca aceea pe care am ascultat-o adineaori. Şi, din nou, mă
văd silit să spun ce-am mai spus şi la şedinţa trecută: nu pot nici cum
pricepe atitudinea inconsecventă, părtinitoare şi împăciuitoristă a condu­
cerii — cu excepţia tovarăşului secretar. Mă rog — o serie de probleme
aii fost lămurite, iar cea mai gravă dintre acuzaţii — aceea că B iro 'Seb es­
tyen ar fi fiul unui chiabur — şi-a pierdut de asemenea valoarea. Aceasta,
întrucît Dimeny Lajos a sedus-o pe mama lui Biro Sebestyen, făgăduin-
clu-i că o ia' de nevastă şi în urmă a părăsit'-o, lăsînd-o singură cu ruşinea
ei. De altfel,' după cum s-a aflat mai apoi, Dimeny a cîştigat procesul
intentat pentru pensie alimentară, de femeia care se căsătorise între timp
cu Biro Denes. Ceva mai mult, după ce a cîştigat procesul, acest Dimeny,
chiabur abject, a continuat să-şi rîdă de biata femeie pe care o umilise
atîta, şi l-a mai bătut straşnic şi pe Biro Sebestyen pentru că acesta îi
mîzgălise gardul cu vorbe de ocară. Mă rog — n-are nimeni nimic împo­
trivă! Dar — şi acum vine' argumentul meu în baza căruia continui să
susţin că avem o conducere împăciuitoristă. împăciuitoristă pînă. sus, la
conducerea universităţii! Dacă Biro Sebestyen s-a ridicat dintr-un astfel
de mediu, dintr-o stare atît de umilitoare, el ar trebuie să facă acum parte
din conducere, ca unul din cei mai chemaţi să conducă o organizaţie a
tineretului revoluţionar. Dar ce a făcut Biro Sebestyen? S-a retras, s-a
izolat, a tăcut şi n-a făcut nimic. Zadarnic scrie el în contestaţia lui că îi
urăşte pe cei care vor să-şi trăiască huzurul mic burghez în doi ori singu­
rei.- Vorbe goale şi palavre făţarnice!. El însuşi n: a- făcut altceva. Fapte
am fi v.rut noi de la Biro Sebestyen — şi-atunci l-am crede azi! Dar faptele
nu-s nicăieri. Iată, dar, că' astfel pusă problema, nu şi-a, pierdut de loc
din gravitate acuzarea că el este fiu de chiabur. Dacă Biro Sebestyen a
plătit scump acest, fapt, — atunci cu atît mai mult n-avea dreptul să iasă
din rîndurile în plin marş ale, tineretului revoluţionar; ba ceva. mai mult:
el era dator să fie în frunte. Ca în marşul revoluţiona^: Porniţi înainte,
to v a r ă ş i... Sub, acest aspect privită problema, acuzarea devine şi mai
gravă, iar excluderea este şi mai justificată. Din acest motiv, propun ca
membrii organizaţiei să facă contestaţie împotriva hotărîrii conducerii uni­
38 - \ S zab d G y.

versitare, la Comitetul Orăşenesc. Iată motivul pentru care — şi c-red că

pe drept cuvînt — sînt de părere că avem o conducere împăciuitoristă.
Afirmaţia e cu atît' mai. valabilă cu cît această conducere nu şi-a dat seama,
citind contestaţia, cu cîtă şiretenie îşi declină Biro Sebesţyen răspunderea
şi cu cît rafinament încearcă el să arunce răspunderea asupra altora. „Ex­
cluderea mea a avut loc numai şi numai din pricină că atît conducerea,
cît şi membrii organizaţiei au fost induşi în eroare de Keresztes Miklos,
în mod rău, intenţionat, din interese personale puse în slujba carierismului
său.“ Asta-j o minciună sfruntată!. Şi ăsta pentru că, în primul rînd, con­
ducerea nu poate fi indusă în eroare.'
— Cum aşa? Doar tu însuţi spui; că şi în cazul de faţă ea a fost
indusă în eroare! i-o plasează Kiss. Denko.
— Tocm ai'despre asta vorbesc: conducerea a fost indusă în eroare de
Biro Sebesţyen şi nu de mine.
— Tocmai despre asta e vorba: dacă vrei să te aperi pe tine, nu apăra
conducerea — i-o întoarce Kiss Denkq.
— In al 'doilea rînd — continuă Keresztes fără să se lase tulburat —
membrii pot fi şi'm ai puţin induşi în eroare. Ar fi înjositor s-o poată face
un om-doi. Acest lucru nu i-a reuşit_încă nimănui şi nu-i.va reuşi nici lui
Biro Sebesţyen. Iar în al treilea rînd: nu accept şi nu recunosc că exclu­
derea lui Biro Sebestyerţ a avut loc numai şi numai din pricină că eu sînt
un carierist şi un om rău intenţionat. Şi în fine, al p a tru le a :... mi-am
notat aci una din frazele contestaţiei care spune: „Este revoltătoare şi de
nesuportat situaţia din prezent, cînd o sută de tineri nu fac altceva decît
să tacă şi să-şi dea votul sub presiunea conducerii şi a unui grup de papa­
gali lozincarzi care fac pe revoluţionarii şi care dau întotdeauna tonul.“
Da, este într-adevăr revoltător şi de netolerat obiceiul de a se defăima
organizaţia şi conducerea noastră în mod atît de făţiş şi public! Căci este
vorba de onoarea şi de prestigiul conducerii, al membrilor, al organiza­
ţiei noastre, tovarăşi! Eu, tovarăşi, 1-âş exclude din nou pe Biro Sebesţyen
numai din pricina frazei acesteia, chiar dacă altminteri n-ar mai avea
nici1un cusur. Pentru că ceea ce face el este pur şi simplu- încercare de a
fărămiţa unitatea rîndurilor noastre, este străduinţa de a rupe legătura
cim entată. dintre conducere şi membri. Dacă tolerăm aşa ceva, nu mai
poate urma decît descompunerea organizaţiei. Iată tot ce am avut de spus.
In sală se simte o oarecare buimăceală — două vînturi potrivnice, vîn­
tul de la răsărit şi cel de la apus s-au întîlnit deasupra lanului de grîu.
Şi mai buimăcit este următorul! înscris la cuvînt, Kovâcs Elemer, care se
ridică stingherit, palid şi atît de speriat de acalm ia'care. a intervenit, neaş­
teptată, — încît abia e în stare să lege două cuvinte.
— T o v arăşi. . . eu n-am luat încă niciodată cuvîntul la nici o şedinţă
şi se prea poate că n-am să mă exprim tocmai limpede, căci — e de înţeles,
nu? — sînt şi cam emoţionat.
— Dacă s-ar uita puţin împrejur;, i-ar pieri o bună parte din emoţie,
în căldura privirilor încurajatoare. Dar nu îndrăzneşte s-o fa.că şi pe dea­
supra capetelor el priveşte ţintă în colţul din dreapta, sus, al tablei.
 P u n ct p e o r d in e a d e z i 39

.— Vreau să spun doar atît că tovarăşul Keresztes nu are' dreptate.

Nu ştiu să argumentez atît de bine ca el, dar totuşi nu are dreptate. De la
început, vreau să fajc constatarea că în anii trecuţi,'alta era situaţia în sînul
organizaţiei. Avea oarecum altă atitudine şi conducerea, şi tovarăşul secre­
tar. Era mai puţin d istant,'m ai prietenos — noi toţi aveam mai multă
încredere într-însul; nu ştim- cum. se întîmipla, dar te trezeai vorbindu-i şi
despre luc'ruri pe care altuia nu i le destăinuiai. Mie mi-a făcut o impresie
, foarte bună, cînd m-am adresat odată tovarăşului secretar — pe vremea
aceea- era încă educator politic, — m-am adresat tovarăşului secretar cu o
chestiune de ordin absolut particular, iar dînsul a stat de vorbă cu mine
timp de vreo două ceasuri, dîndu-mi sfaturi şi ajutor.. Aveam impresia că
tovarăşul secretar nu te întreabă numai aşa, din simplă obişnuinţă: ei, ce-
mai faci? Odată însă i s-a făcut o critică, afirmîndu-se că este împăciuito­
rist — şi de atunci a început să întrebe între-adevăr numai din.obişnuinţă:
ei, ce mai faci? — şi-şi vedea de treabă, grăbit. Nu zic, muncea mult —
şi asta ne-a făcut să-l apreciem şi, să-l stimăm — dar aveam impresia că
ne desparte de el o prăpastie şi nici unul dintre noi nu se mai încumeta
să-i vorbească de problemele sale. -Prestigiul i-a crescut mult îri ochii
noştri pentru că avea realizări frumoase, dar nu-1 mai iubeam ca înainte —
şi pînă la urmă prăpastia dintre conducere şi membri a devenit atît de
adîncă, tovarăşe secretar, cum nici măcar nu bănuieşti. Keresztes şi alţi
cîţiva luau cuvîntul la fiecare şedinţă ca nişte „oficiali11, dar m ajoritatea
membrilor a devenit foarte tăcută, iar conducerea avea tot mai mult de .a
face cu o masă-'docilă care nu se manifesta. Bine înţeles, conducerea era
ferm convinsă că-toată lumea e alături de ea, căci voturile n-au fost nicio­
dată atît de unanime ca de la şedinţa de încheiere a, anului încoace. Con­
ducerea n-a observat însă că în dosul unanimităţii voturilor e plictiseală
şi lipsă de interes. Keresztes mai crede şi acum că unanimitatea asta nu
e altceva decît consolidare şi coeziune. Intr-adevăr, în cazul de faţă nu e
vorba numai de tovarăşul Biro, ci de mulţi dintre noi, care am dori o viaţă
de organizaţie frumoasă, însufleţită, care să lase urme adînci în suflete.
Totuşi, noi n-am făcut altceva decît să tăcem, şezînd la locurile noastre,,
atunci cînd conducerea era dispusă să consacre mai bine de două ceasuri
pentru' discutarea unor .fleacuri mărunte, în schimb, însă; cînd se' punea
problema cîte unui om — aceasta se rezolva în cincisprezece minute, cu
toate că de ani- de zile zace acolo, deasupra tablei, inscripţia cu frumosul,
citat din Gorki: „Omul — el este dreptatea! Totul în om, totul penţru om!“
Iar noi ţineam la şedinţe una după alta în sala asta, dar odată n-am dat
cu ochii de inscripţia despre care v-am v o rb it. . . eu cred că undeva pe-a-
proape este punctul nevralgic. A şad ar. . . cam astă aş fi vrut să spun. Alt­
fel, sînt de acord cu hotărîrea conducerii universitare cu privire la reinte­
grarea tovarăşului Biro şi în legătură cu anularea sancţiunii aplicate tova­
răşului Kisş — mai adaugă el, ridicîndu-se pentru încă 'o clipă; apoi se>
aşează la loc definitiv'. . -
Urmează, pe rînd, ceilalţi. Mulţi şi sinceri — şi vorbesc din inimă.
Ca primăvara., cînd plezneşte gheaţa, cînd se înmoaie gerul, iar. din păm,in­
tui călduţ răs.ar, covor, ghioceii.
.40 S z a b o Gy.

I
■:: Balogh Iulia simte o apăsare în gît: apăsarea lacrimilor şi a emoţiei.
Unde au fost pînă-acum oamenii aceştia de nu-i puteai băga în seamă? Nu-i
■minunat, nu-i înălţător, să vezi cum se ridică afcum, rînd pe rînd, tinerii
aceştia modeşti, liniştiţi şi tăcuţi — şi-l pun la punct pe secretar? Nu
acesta,e oare sensul vieţii colective, — că rînd pe rînd, puţin cîte puţin,
■fiecare prinde glas şi fiecare începe să simtă, cu inima plină, viaţa cea nouă?
<161 "despre care ai crezut că-i 'viclean şi, prefăcut se dovedeşte a fi deschis
şi curajos; -molîilor li se aprinde sîngele, nehotărîţii de ieri au căpătaLazi
-fermitate în glas; cei lipsiţi de energie învaţă să izbească — şi toţi împre­
ună-se transformă şi-şi potrivesc din mers pasul, alcătuind un tot plin de
‘tinereţe şi de avînt...
. — M ai’ bine m-'aî fi pălmuit, tovarăşe secretar — aude acum Iulia
cuvintele lui Juhâsz Laci — mai bine m -ai fi pălmuit, căci nu m -ar fi
durut atît de mult cum m -a durut atunci cînd mi-ai smuls votul aprobativ,
spr'ijinindu-te pe originea mea muncitorească. Ţ i-a intrat în cap că eşti un
paşă căruia îi e îngăduit totul. îngăduit să măsoare timpul cu minutele'
şi să umilească oamenii prin metode dictatoriale. Te-am considerat întot­
deauna mai bun decît Keresztes, dar după şedinţa din săptămînă trecută
mi-am zis că poţi să-i strîngi mîna, în semn de mulţumire pentru că a
reuşit să te încalece atît de-frumos. Nu îndrăzneai să recunoşti nici faţă
de tine însuţi, dar realitatea ne arată că pe Keresztes singur îl preţuiai
mult mai mult decît pe noi toţi la un loc. Nu puteai să-l ajungi la învăţă­
tură, şi din această pricină îl respectai. Avea m ai multă experienţă în-,
munca de organizare decît tine, căci fusese secretar înaintea ta — şi atunci
i-ai înghiţit demagogia ca pe-o găluşcă. Nu făceai nimic fără să nu tr a g i.
cu coada ochiului la Keresztes. P ăcat de tine, căci eşti mult mai cinstit
decît el. Nu bagi de seamă cît de frumos te-a îmbrobodit Keresztes vor-
Ibind întotdeauna în humele şi din punctul de vedere al organizaţiei? 'Dar
■ce făcea el în fond? Voia să-şi consolideze poziţia, întocmai cum zic. Ii
e groază chiar şi numai la 'gîndul că ar putea ajunge profesor undeva
într-un sat oarecare. A reuşit să se folosească de tine — 'căci tu erai secre­
tarul. Acum, n-ai decît ,şă-i mulţumeşti! Vezi doar că pînă şi în şedinţa
asta a pus pi'ciorul în prag pentru tine, cu toate ică ştie prea bine că i-a
ajuns cuţitul la os. Adevărat prieten!: Bun prieten! Şi încă ce prieten!
Doamne păzeşte!
Şedinţa continuă, gureşă ca pîrîul de munte cristalin, care vuieşte
fără încetare şi care va creşte neîncetat pînă va deveni fluviul care curăţă
cu unda sa, toate murdăriile. Cei care iau cuvîntul încep -tot'm ai des cu:
„s-a spus de fapt totul înaintea mea.“
Secretarul .şade la masă palid şi gîrbovit. E cu totul absent şi tresare
doar cînd Balogh’ Iulia îi vorbeşte cu glasul ei frumos, plăcut: 1
— Tovarăşe secretar, ai ceva de spus?
Varga se ridică ezitînd, ca şi cînd n-ar vrea, dar ştie că nu se poate
altfel.
In sală e iarăşi liniştea aceea, clipa aceea de tensiune- care te parali­
zează aproape, şi face să ţi se ştrîngă inima; e suflul, pulsul şedinţelor.
 P u n ct p e o r d in e a d e z i 41

Li'riişte de.mormînt: toată, lumea tace, dar numai din buze; cu ochii nu. Şi
inimile bat .puternic, şi. se aude. fiecare respiraţie. • ,
. Varga Jan csi nu găseşte cuvintele. îşi simte colţurile gurii tremurînd.
.Şi genunchii. I s-au înmuiat picioarele, abia-1 mai ţ i n . . . Şi tăcerea mai.
dăinuieşte.-'... îi apasă pe creier,. îi .împovărează umerii. Poate din pricina
asta nu-1 mai ţin picioarele. E prea grea liniştea. Tîmplele i se brobonesc
de sudoare r e c e . .. Ţîşneşte parcă din creierul său înfierbîntat, care zvâc­
neşte cu-fiecare pulsaţie a sîngelui... ' . In sfîrşit! îşi aude vocea. Dar parc-ar
■vorbi altcineva, un străin.
— Tovarăşi, nu ştiu să-m i fac au tocritica..,.
Şi cu „asta-s-a mai uşurat.
■■— Tot nu m-aţi c r e d e ... Alţii ni-au înşelat pe mine şi pe v o i....
N-aţ.i m erita t-o . . . . ■*.' ..
Nu mai poate continua. încep să i se zgîlţîie umerii. Cade pe scaun
şi-şi ascunde capul !între pumni, de parc-ar vrea să şi-l sfărîme.
Lîngâ el, Balogh lulia e^complet dezorientată. Ar vrea. să-i vorbea­
scă . . . dar e prea tîrz'iu. y arg a Jan csi se ridică .şi . iese, fugind, din sală.
Ochii îl urmăresc încurcaţi; uimiţi. Cineva oftează din adînc. Şi cineva
rupe tăcerea: ,
— .Mă înscriu -lacuvînt. / ;
Toţi se întorc spre el. E Keresztes.
Rumoare, proteste, priviri nerăbdătoare aruncate spre' ceasuri — i se
dă totuşi cuvîntul. > : ■
■— PermiteţPmi, tovarăşi, să-m i fac autocritica.: înainte însă de-a o
face, aş vrea să declar cu toată hotărîrea că din parte-mi condamn eu
toată tăria atitudinea tovarăşului .secretar. Să nu-ţi faci autocritica şi să
nu-ţi iei răspunderea Cu privire, la .atîtea critici şi la atîtea -greşeli şi1 fapte
'grave ce. ţi 's -a u imputat — este de-a. dreptul-lipsă de caracter tipic mic
burgheză. Ori, după cum am învăţat, lipsă/aceasta de caracter,-mic burgheză
constituie punctul de plecare pentru, o serie întreagă, .de denaturări. In-cazul'
tovar-ăşului secretar e absdlut vădit că avem de-a face cu o astfel de.abatere,
pe care ara observat-o'm ai de mult şi. asupra căreia i-am atras atenţia.
Amintiţi-vă; cine a fost cel care, în şedinţa trecută, s-a ridicat şi a afirmat
că cele trei minute pe care tovarăşul secretar i le acordase tovarăşului Biro,
sînt un 'timp prea scurt! Nu eu am fost oare? Nu eu am, fost acela care am
propus să-i mai acordăm un minut... Ei, vedeţi? Dar nu vreau să -l vorbesc
de rău-pe tovarăşul secretar, mai ales că nu-kde faţă. îmi fac autocritica'.
Numai acum,după ce am auzit vorbind.atîţia tovarăşi mi-am dat seama
că atitudinea mea a fost: absolut condamnabilă, atît în şedinţa
Trecută-, cît şi în cea de astăzi. Dar, am să vorbesc la plural. Am să vorbesc
şi în numele tovarăşului secretar. Va fi de.sigur, .de acord, mai apoi. Mai al.es
că într-o anumită,măsură noi am comis împreună greşelile respective şi ca
atare tot împreună trebuie să le recunoaştem; .In şedinţa de rîndul trecut,,
g r e ş a la a fo st.că am calomniat un t.oyarăş cinstit, de-origină ţăran sărac,'
Care de altfel avusese de suferit amarnic din pricina chiaburilor, Nu numai
că l-am .calomniat — . dar era. cît pe-aci să-l distrugem; fapt pentru care
îi cerem iertare tovarăşului Biro. Din fericire, tovarăşi, vor ne-aţi împiedecat
 42 Szabd C y.

să lovim. Căci, asta e realitatea, tovarăşi: doi oameni pot greşi, dar cu mult
mai puţin o pot face o sută de oameni \conştienţi. In ce priveşte şedinţa de
azi, greşala e tot a noastră — sau maiJbine zis,.am greşit numai eu, întru-
cît am refuzat critica făcută de tovarăşul Biro în contestaţia sa şi m-am
cramponat pe punctul meu de vedere anterior — care de altminteri a fost
profund greşit. Din fericire însă, voi aţi arătat, tovarăşi, că tovarăşul Biro
are ^dreptate cînd m-a numit carierist. fTovarăşi! Eu vă promit că în viitor
eu voi fi acela care voi lupta mai îndîrjit împotriva propriului meu carie­
rism; îmi iau angajamentul cai Iri cinstea izilei de şapte noiembrie să -l
şi lichidez. Eu vă mulţumesc, tovarăşi că aţi uzat de arma criticii. Căci,
după cum teoretic atît de bine ştim, djar practic atît de des uităm: critica
şi autocritica sînt' propulsorii progresului.-.Or, noi vrem să progresăm,
tovarăşi. Ia r, pentru a progresa, avem neapărată nevoie de propulsorul
acesta!' •
— Mai scurt, tovarăşe Keresztes! [ - \ •
— Un singur.lucru .încă, tovarăşi.-;— Zîmbeşte misterios,, de parcă ar'
.avea asupră-i un cadou ţinut ascuns trei zile-h şir pentru participanţii şedin­
ţei. — Propun ca sarcina — vacantă — de responsabil al gazetei de perete
s-o dăm tovarăşului Biro Sebesţyen. , „
Keresztes^ se aşează. Urechea stîngă îi ţiuie dezaţnăgită. In loc de un
uragan de aplauze; aude numai voce:i binecunoscută a lui Balogh Iulia.
'— Mulţumirile noastre, tovarăşe Keresztes, pentru frumoasa autocri­
tică pe care .o vom comunica forurilor |superioare.
i Cei din primele bănci izbucnesc în rîs. Apoi rîsul vălureşte către fun­
dul sălii. Cei de acolo îşi întind curioşi gîtul să vadă ce se petrece în faţă.
Pînă să ajungă la ei, rîsul s-a transformat într-un hohot unanim care,
lovindu-se parcă de perete, se revarsă!din nou în sens invers. Apoi începe
să facă şi valuri cu creste tăioase: se aud plescăind pe ici pe colo apropouri
usturătoare. Keresztes seamănă cu unuljcare-i pe cale de a se îneca — e roşu
ca racul şi gesticulează, dar cu cît o face mai caraghios, cu atît rîsul se înte­
ţeşte jur împrejur. ;
In cele din urmă, Balogh Iulia încearcă să domolească adunarea. Rîsul
se mai potoleşte, se mai ogoaie, dar pe alocuri pofta nesăturată de rîs mai
cunoaşte cîte o izbucnire. Apoi — cal şi cum ar oglindi chipul frumos şi
serios al fetei — f adunarea se linişteşte cu totul.
— , Prin urm are,1tovarăşul Biro Sebesţyen este din nou membru a l . . .
O întrerupere, un ropot de aplauze atît de puternic că palmele, ei se
trezesc aplaudînd singure. Apoi zîmbeşte şi, îmbujorată, aplaudă şi ea din
toată inima. Aplauzele ropotesc de parcă n-ar vrea să mai înceteze' nici­
odată, şi ca şi cînd, de multă vreme, Joamehilor li s-a; interzis să aplaude
din toată inima. De cînd începuse şedinţa se tot adunau laolaltă şi se. tot
■înteţeau, mute, aplauzele acestea fericite, descătuşate, pornite din inimă.
■ Numai Sebesţyen nu bate din palme. Din ritmul palmelor care bat, el
pare a desluşi cuvintele lui moş Gâbor: „Ştii, băiete,' ideologia muncitorilor,
odată pătrunsă în inima omului — nu mai poate fi smulsă de acolo decît
odătă cu sîrigele. D4 asta e roşu drapelul muncitorilor. Şi mai e roşu pentru
c ă -ţi aprinde sufletul". "
 P u n ct p e o r d in e a d e zi 43

O a re tot din pricina asta e roşu şi carn etu l cu c a r e - i fa c e sem n e J u l ia

să se ducă şi să şi-l ia?
I se pare că duşumeaua unduieşte sub el pînă să a ju n g ă la m a s ă şi î n a ­
poi, în penultim a b an că, lîn g ă M agd o .
Aplauzele au în cetat.
E o lin işte care te asurzeşte.
M în a lui sim te s trîn g erea u şoară, dar fierbin te a m îin ii moi a lui M agd o .
îş i dă se a m a că ar trebui să spu n ă ceva. D a r ce? D e - a r fi aici şi m a i c ă - s a
s ă poată, sim ţi şi ea fericirea şi s a t is f a c ţ ia ce a primit-o el pentru umilirea,
în jo s i r e a şi b a tjo c u ra în d urată! O, ar vorbi m ai uşor atunci!
— T o v a ră şi! D e patru ani p lă te sc co tizaţia, dar am im presia că numai
din clipa asta sîn t m embru al U niun ii Tineretului M u n citor. Cu a s ta am
s p u s — cred — t o t u l . . . ‘
— Ş i cu a sta , ordinea n o a stră de azi s - a în ch e ia t — în chide J u l i a
şe d in ţa şi o am enii cîn tă imnul cu atîta însufleţire' de p arcă melodia lui s - a r
î i n ă scu t în clipa aceea în inim ile lor.

SZABO GYULA
In romîneşfe de Gelu Perian
 V, M AIAK G VSK !

Lui Serghei Esenin

Ai plecat,
precum se spune,
-n veşnicie.
Vi d . ..
Prin. constelaţii
zbori făr de răgaz.
Nici ta avansuri,
nici tu. berărie.
Deapururi treaz.
Nu, Esenin,
nu-i de ris>
nu rid, —
nodu-am ărăciunii
-n glt
apasă.
Văd —
cu mtna-n sînge, ezitînd,
legeni
sacul
propriilor oase.
Încetează,
lasă!
\ Eşti nebun de tot?
Vrei
să-ţi năpădească
obrajii
creta morţii?
Puteai, cloar, face
astfel de lucruri, eu socot,

Notă. Poezia de faţă a fost scrisă după moartea poetului S. Esenin. C iti­
torii vor găsi am ănunte în privinţa elaborării ei în studiul lui M aiakovski
C u m 'se scriu versurile.
 L u i S e r g h e i E sen in 45

■ cum pe lume
nimeni
n-avu sorţ ii.
Pentru ce?
De ce?
x M-a turtit uimirea.
Criticii îrigină: '
— Vina, vezi, aci-i!
Şi incoa şi-ncolo,
dar lipsea
unirea,
de aceea
omul o iinea-n beţii.
Cică,
boem ia
s-o fi schimbat
cu clasa,
sub influenţa clasei
scandaluri n-ai fi avuti
Ei, dar la sete,
clasa
cunoaşte numai evului0
Clasa — nici ea
nu-i proastă-la băut.
Cică,
un napostov ? ) să-ţi fi servit
cu ordin
d e-a te veghea
pe dat
deveneai m ai sănătos:
obositor şi lung
ai fi scris
ca şi Doronin, * * )
pe zi
noian-de versuri J
vreo sută
ai fi scos.
Eu cred că, împlinită
Câceastă aiureală,
cu viaţa
şi mai grabnic
ţj* s-ar fi fost urii.

*) Napostovi — critici care publicau în revista Na postii („De

s tra jă ") organ al conducerii R.A .P.P.-ului.
* * ) Doronin —• poet contemporan cu M aiakovski.ironizat de acesta
pentru uniform itatea . şi monotonia lungului său poem „Plugarul
de fier".
46 V . M a ia c o v s k i ■

Tot m ai bine parcă

decît cie plictiseală,
de votcă doborît.
Pricina
gravei pierderi
nu n e-o vor lumina
nici ştreangul
nici briceagul,
D e-ar fi, p o a te '
cerneală-n „Enghetera", ■■
motive n-am avea
să ne trezim
cu venele tăiate. ’ .
Imitatorii jubilară: /
bis!
De ce să crească cifra
de sinucideri?
Ce li-i?
Aproape un pluton
s-au sinucis.
Mai bine
să săltăm
producţia cernelii!
De-acum
pe veci
în gură
lim ba stă nem işcaia
Dar numărul misterelor
nu trebuie
crescut.
Poporul,
creatorul de limbă,
astă dată,
o zgom otoasă
calfă
beţivă
a pierdut.
Şi. i se-aduc * ,
deşeuri de versuri plingătoare
de pe la alte
foste înrnormîntări cîndva.
Stupide rime
-n groapă se-asvtrl,
că te-nfioar.ă, —
memoria poetului
poţi s-o cinsteşti aşa?
 L u i S e r g h e i E sen in 47

Nici monumentul
încă
nu 'ţi-i turnat în piaţă
(unde-i sonorul bronz ■.
sau trainicul granit?)
Şi cu-ale lor
murdare-amintiri
şi declaraţii
spre pînzele m em oriei
grăbiţi s-au şi ivit.
Numele tău
în năfrăm uţe-l risipiră,
cuvintele-ţi
S o b in o v *)
m olfăitor le-nşiră,
şi şopteşte
-ntr-un tufiş uscat: —
„O, prieteni, nici o vorbă,
nici un o-o-oftat".
E h,.
altfel de cînt d e-ar fi să-i spui
astei poam e
Leonida Lohengrinului!
Aş sări
să-i trag un crunt scandal:
— Nu admit
ca versul să -l terfeliţi în cor!
De cu-n şuier groaznic
i i-aşi asurzi total
m am a
şi cristoşii m am ei lor!
Incit (
netalentaţii
să scape
doar cu fuga
vestoanele-vîntrele
um flîndu-şi-le-n vînt,
incit
în toate părţile
ca fript să sară C ogan* )
cu lăncile mustăţilor
groază în toţi băgîtid.

*) Sobinov, oîntăreţ de operă care a interpretat adesea rolul iui

Lohengrin.
*) Kogan P . — critic şi istoric literar.
43 V . M a ia c o v s k i

Infam ia
încă
• e prea puţin rărită.
M uite-s de-m plinit —
răgaz de-ar fi.
Viaţa
trebuieşte reclădită;
doar atunci —
s-o preaslâvim vom sti.
n a,
tim pu-acesta-i greu pentru condei:
dar spuneţi ■ 1
voi
calici şi căliciii,
cînd,
unde,
omul mare, .
ales-a cu tem ei .
un drumuleţ
uşor. şi bătucit!
Cuvîntu-i
comandantul
puterii om eneşti:
M arş!
Rupă-se timpul
din spate.
Ş i-n năvală
Spre zileLapuse
viatul încline,
cum păşeşti,
cel mult a pârului învălm ăşeală.
De veselie
nu-i prea gătită
planeta noastră.
Să smulgem
bucuria
din viitor,
mereu!
Nu e greu
să mori in viaţa asta.
Viaţa s-o creezi •
e mult m ai greu.

1925
In ro m in e ş ’ e de A ure l Rău
 Visul rătăci!

Nu demult avui un vis cumplit:

Un soldat venea din luptă mare,
Sc grăbea acasă — ..:şi rănit,
Nu sim ţea pămîntul sub picioare.
A bătut tn uşa m ea uşor.
Rugător mi-a spus, strivindu-şi ja le a :
— Eu îmi caut casa, mult mi-e dor,
P oate-ai să-m i ajuţi să-i. aflu calea.
— Intră pe la mine, l-am rugat,
C asa ta eu nu ştiu. unde ■vine,
MĂ-amintesc de-un frate-al meii, soldat,
Cînd te-aud şi cînd m ă uit la tine.
In să el nu I ruse să rămînă,
Raniţa în spate' şi-a luat.
— Mă aşteaptă m am a m ea bătrină,
Vreau s-o aflu azi, ne-ntîrziat.
Ş i p lecă : Eu. m-am trezit .deodată,
N oaptea era um edă şi rea,
C eaţa coborm d întunecată
Drumurile toate le-ascundea.
Astfel însuşi visul rătăcise
Şi spre mine l-a purtat tîrziul.
M ama-l aştepta şl n-adorm ise
Şi d e-aceea nu-şi visase fiul. .

4 — Steaua
 G e v o rg E m in i
50

Drumuri

Acasă ca o salcie plingătoare .

Bătrîna m am ă iar rămîne-n prag. ,
Eu însumi nu-mi dau seam a de ce oare
Atîtea drumuri veşnic m ă atrag. .
A lbastre valuri, căi ferate, nori,
Maşini şi trenuri ■înecate-n fu m u r i —-
Mi-e tare drag căminul uneori
Dar grijile m ă .duc pe mii de drumuri.
L a Kursk şi la Orei am fost m ai ieri,
Azi la' ŢirnUeansk mi-e\ casa şi .la Kam a,
Ori unde cîntu-n ininii dă puteri
E casa m ea şi-n prag răsare mama.
La tine m am ă vin şi nu-n zădar,
S ălaş de cinste o să-m i fie casa —
Dar lasă-m ă să plec p e drumuri iar,
Tu poate-n vis îmi vei vedea m ireasa .
Mă iartă deci şi seara nu m ai sta
Tîrziu la poartă s'ă m-aştepţi an u m e. . .
E soartă sau e însăşi viaţa m ea
Că fără drumuri n -aş trăi pe lume.

GEVORG EMIN
În^romîneşfe de A. E. Baconsky
 JOHN KEATS
( 1795 — 1821)

Gdă la ,o privighetoare

M ă d o a re inima, un somn şi un dor de somn

m ă m istuie, m i-e ca şi cum' aş fi băut pe îndelete
cucută, ca şi.bum aş fi golit un tainic opiat,
c e m ă cufundă, greu şi dulce, către Lethe.
Nu e din pism ă faţă de norocul tău într-aripat,
din bucurie e, că.tu, în fericirea ta, driadă,
prin arbori undeva .
cînţi despre •verdele acelor fagi şi. despre umbre,
d espre văraticele, rarişti
şi cetina de zadă.
•H
S ă sorb (aş vrea d in ' vinul vechiului cules
închis adînc şi răcorit în văgăuni de lut,
din vinul ce păstrează încă verdele din cîmp,
incendiul Provansei, jocul, şi al Florei sînge neştiut.
O, numai un pahar din vinul hipocren
adus din caldul sud,
din cel ce pune perle-n şir, la margine, o mie,
şi împrejur pe gura purpurie,
să beau aş vrea, să uit această lume
şi să m ă pierd cu tine-n noaptea din pădure.

Să fug, să fug, să uit de cele ce-n frunzişuri

pe tine niciodată nu te-au încercat:
să uit sfîrşeala, febra, fream ătul de-aici,
unde suspinul sem enilor îl auzi neîncetat,
unde căruntul păr cenuşa aminteşte,
unde juneţea palid spectru se vădeşte,
unde. gîndirea nu-i decît d e griji un ocean
şi totdeauna disperării m egieşe,
unde frum useţea niciodatăau rora nu-şi păstrează
pe urma căreia, tînjind, iubirea asfinţeşte,
52 J o h n K eats

S ă zbor la tine-aş vrea, dar nu.călăuzit

de Bachus, întovărăşit sălbatec d e . pantere,
nu astfel, ci purtat pe aripi nevăzute
de poezie-n care gînd şi suflet piere.
La tine iată-m ă. E . noapte fără nori,
şi Luna sus, pe tron ca o regină stînd,
împresurată-n cerc de 'zinele stelare.
Aici lumină hu-i,
cfoar cită cade, ruptă în fîşii de-un vini,
în clar-obscurul verde, pe cărare.

Nu pot să sim t.ce inţloreşte-n faţă

sub pasul meu, ce soiuri de arom e printre crengi,
dar din m iresm e-adulm ec orişice dulceaţă,
cu care luna . înzestrează ierburi, tufe, rodii,
precum le bate ceasul, rînd pe rî'nd în a n o tim p :.
salciniul în livezi, m ăceşul înflorit la margini,
şi viorele m oarte-n grabă, sufocate, fără nimb,
. copilul c e l m ai vîrstnic
a i lunei m ai: un trandafir de mosc, ca vin de rouă plin
deasupra căruia ţînţarii fac un cerc deplin.

, Ascult prin tainite de umbră. Cu iubire,

aproape cu iubire am privit ades spre m oarte,
şi nume mulcome i-am dat, dom oale foarte,
ca să-m i îngăduie o expirare lină în eter.
Acum m ai mult ca altădată a muri
îmi pare un noroc, a înceta în m iez de noapte
în timp, ce tu, în preajm ă, inima
ţi-o răspîndeşti în vînt.
Tu înc-ai m ai cînta, pe cînd ea făr' de auz
înaltului tău recviem l-aş fi pămînt.

Nu eşti m enită morţii, tu eternă vietate,

şi nici un neam flăm înd nu te-a primejduit.
Ăst glas, pe care-acum în noapte îl ascult,
îl auziră împăraţi şi robi în timpuri de demult.
P oate acelaş cîntec fu ascultat de Rut
atunci, cînd ea d e dor abia se mai ţinu
şi sta plîngînd în grîu străin. .
Aqelaş -cîntec fu
cînd m agica 'fereastră şi-a-ndram at luminile
pe mări în ţara basmului, ce se pierdu.

•Ce se pierdu. Acest cuvînt mă chiam ă înapoi

din preajm a ta la mine însumi ca un clopot.
A dio! Fantezia nu are-atît noroc de-a am ăgi
 Odă la o u r n ă grecească 53

precum se povesteşte, zînă tu, înşelătoare.

Adio! Imnul tău se sţinge-n drum de 'somn,
în lungul timpului, deasupra rîului în zori de 'zi,
pe deal in sus,, ca să se-ngroape-apoi
în valea următoare.
A fost un vis sau o nălucă?
Pieri un cîntec undeva. Sînt treaz sau dorm?

Odă la o urnă grecească-^

M ireasă încă nerăpită a tăcerii, castă,

ocrotitoarea păcii, tu, şi-a timpului înmărmurit,
povestitoare, care-alcătueşti legende-n zarea noastră
m ai dulci decît cuvînt vreodată le -a rostit.
Ce fabule silvane te-rribracă-n faţa m ea
,cu zei, cu oameni, cu atîtea
ce-n valea Tem pei şi-n Arcadia se pot ve'dea?
Cine-s bărbaţii? Cine zeii? Vrînd scăpare să-şi despice,
cine sunt fetele, ce-nspăim întate fug? Ce vuet e?,
ce iureş de extaz — acesta?. Şi c.e fluer zice?
r•
0 , dulce-i m elodia auzită, m ai dulce totuşi
aceea care nu s-aude! Fluier, nu-ţi curma suflarea,
cîntă numai, mai încet, tot m ai domol,
urechii dinăuntru doar să -i dai ocol.
Nu poţi să-ţi întrerupt cîntarea, veselă şi jună ceată,
aici subt pomi, a căror frunză — nici ea nu-cade niciodată.
Tinere-ndrăzneţ, ce-atît de-aproape eşti de ţintă,
nu te-ntrista, tind sărutarea vrea să te desmintă. .
Deşi dobînda n-o\culegi; iubita nu va-mbătrîni.
In veci tu vei iubi, deapururea frum oasă ea va ţi.

P rea fericite crengi — cît de fidelă

vă este prim ăvara! Voi încă nu v-aţi desfrunzit.
0 cintăreţ prea fericit şi tu, că-ţi esten gădu it
să cînţi mereu, eternă nouă mierlă.
Iubire tu, m enită peste timp să treci,
crescînd din tine însăţi ş i . tînără în veci,
de foc îm prospătată, nestinsă niciodată,
tu fericită decît orice patim i m ai înaltă
ce- lasă inima în jale, frunţile fierbinţi,
incendiază viaţa, usucă lim ba între dinţi.
f54 John Keats

Şi cel ce spre altar purced, ei cine sînt?

Preot slujind mistere, încotro, sp re care căpişte
juninca, ce se zbate şi se poticneşte ta pămînt,
o duci, pur tind podoabă-n coarne şi 'pe coaste?
Şi ce oraş, acolo pe liman, , deasupra mării,
ce cuib de munte cu .cetate-n dunga zării,
e-atît d e părăsit în sacra dimineaţă?
Cetate, ce deşartă eşti şi fă ră viaţăI
Dar nimenea, niciunul nu se-ntoarce să ne spună
de ce sunt g oale toate uliţele tale!

'Formă atică! O, cît de friLmos se m işcă

bărbaţii ca de m arm oră şi fetele-n lumina bucuriei
pe subt raniurt, prin buruieni călcate.
Tăcută form ă! Ne răpeşti asem eni veşniciei,
tu pastorală c u .vedenii d e ' pream ărit şi lăudat.
In timp, cînd! cei de azi vom fi cu toţii mistuiţi,
tu râm înea-vei printre-amaruri, altele, dar neschim bat
pe cei ce vin în urmă graiul tău o să-i înveţe::
Frum seţea-i adevăr şi .adevărul e frumseţe.
Aceasta-i tot, m ai mult nu trebuie să ştiţi.

In romîneşte de Lucian Blaga 1

 TUDOR VIANU s PROBLEME DE STIL ŞI ARTĂ LITERARĂ

I 1. Analiza ştiinţifică a. operei literare n-are o vechim,e prea mare. E ă'a îSost
posibilă numai in ultimele decenii, după precizarea pe de o parte a bazelor;
teoretice şi a metodelor stilisticii, pe de altă parte a bazelor teoretice şi a me-J
todelor criticii literare. -
, Dezvoltarea celor două discipline pe care le angajează analiza literară |a,
cunoscut însă un ritm- deosebit: trebuie să recunoaştem' existenţa unei critici
.materialiste cu mult înaintea cercetărilor temeinice de stilistică. In multe ţări
primele încercări în elaborarea unei stilistici materialiste nu s-au făcut decît
în ultima vremeţ 1
Astfel, în timp ce în Uniunle'ă Sovietică s-a ajuns la manuale de analiză
stilistică pentru ş c o a l a medi i e, în ţara noastră jde-abia s-au făcut primii
paşi în p u b l i c i s t i c ă şi în î n v ă j ţ ă m î t u l s u p e r i o r .
. In ce priveşte analiza literară ştiinţifică, Tudor iVianu, autorul Artei pro­
zatorilor romîni, este,, la noi, fără îndoială unul dintre cei mai dje seamă pionieri.
Critic literar şi publicist încercat, ■admirabil redactor de ediţii critice şi
traducător, Tudor Vianu şi-a completat — încetul jcu încetul — metodele de
cercetare prin examinarea atentă a procedeelor stilistice de rejalizare a operei
literare., In ultimul timp, procedeele lingvistice de realizare a operei literare
au intrat chiar în centrul preocupărilor sale.
Noua Carte a cunoscutului om ;de ştiinţă şe axează pe această linie. De-!
'păşind cu mult limitele,criticii literare, în accepţiunea curentă a acestui, termen»-
studiile lui T. Vianu sînt puse totuşi in (serviciul criticii literare, căci, îh mod
practic, autorul încearcă şi reuşeşte să aplice, în cercetarea operei literare, analiza
măiestriei stilistice. Prin analiza, măiestriei stilistice el pătrunde phiar în esenţa
artei literare şi, în acelaşi timp, dă jo. rezolvare ingenioasă foarte mult disputatei
problemie a imetodei de cercetare stilistică. Iată jde ce apariţia cărţii lui Vianu
nu poate fi întîinpinată decît cu multă ^bucurie. . .
Examinînd fie aspecte stilistice fundamentale în opera unor scriitori de
seamă, fie liniile de dezvoltare a limbii romîne literare djin sec. XIX, fie unele
probleme speciale sau metodologice de stilistică, T. Vianu n e prezintă de fapt,
monografii închegate şi eseuri de1 o excepţională valoare».
56 C ro n ica lite r a r ă

Numeroase studii publicate în acest volum au văzut lumina tiparului încă

înainte, în diferite periodice1). Altele: însă, după 'cît ştim, sînt inedite (de tex>:
Măiestria stilistică, Cercetare a stilului, Fraze scurte şi fraze lungi).
Adunarea tuturor acestor studii în volum era necesară. Prin valoarea deo­
sebită a observaţiilor şi, mai ales, prin metodele de analiză, contribuţiile lui
T. Vianu trebuie avute mereu în vedere Ide către scriitori şi de către toţi cei care
se ocupă cu creaţia literară.
Din punctul de vedere al metodei de cercetare, studiile cuprinse în
Probleme de stil şi artă literarăjî se grupează în următoarele patru categorii
mari: a) eseuri de orientare metodologică (în special Măiestria stilistică şi Cer­
cetarea stilului); b) articole sau monografii asupra unor procedee sau probleme
speciale de stilistică (bogăţia şi transparenţa limbii operei literare', epitetul emi­
nescian, extensiunea frazei); c) eseuri monografice asupra unor scriitori sau
opere (Băloescu, Garagiale, Geo Bogza, Rabelais, Hugo, 'Tolstoi); d) eseuri de
sinteză asupra aspectelor generale ale limbii romîne literare într-o perioadă dată
(Din 'problemele limbii literare romlrie a secolului al XlX-lea şi Cercetarea sti­
lului): ' . , * _1
Probleme speciale de metodă, pune, de altfel, după cum vom vedea, fie­
care studiu în parte.
2. Metodele generale de cercetare ,a asenţeji artei literare sînt precizate
în capitolul introductiv,- Măiestria stilistică (p. 5—10), > — Care este şi un Cel
de articol-program ial cărţii, — şi în capitolul final, Cercetarea stilului
(p. 199—224).
Ţinta pe cjarfe o urmăreşte [autorul în problemele artei literare nu este nouă:
analiza fondului operei în strîn'să legătură cu formă ei. Nenumăraţi- critici lite­
rari au preconizat acest deziderat, însă puţini au reuşit să dea, practic, (Oisoluţie
satisfăcătoare. Cei mai mulţi, şi în zilele noastre, subestimînd importanţa mij­
loacelor de expresie în realizarea operei literare, S-au specializat oarecum în
consideraţii, altfel interesante şi adesea juste, asupra conţinutului ideologic al
operei, ca şi cînd acesta ar fi 'singurul sau cel mai hotărâtor faictojr’ 'al (realizării
artistice a bperei.'
Fără- să cadă nici în extrema opusă, d|e! a neglija conţinutul şi 'die tai (Cerceta
fenomenele stilistice în sine şi pentru sine, ;T. Vianu adoptă— nfa numai teoretic,
ei şi practic,— linia justă a cercetării modului cum materialul lingvistic ajută la
realizarea artistică a joperei.
In primul eseu, Măiestria stilistică, autorul ne demonstrează că legătura -
dintre forma operei de artă şi conţinut este jatît de strîu'să, înqît o sopa'rartt
a lor sau substituirea unei forme prin Săltă formă, sau a unu,i conţinut prin
altul, privează opera de ceea ce are ea tmai valoros, de ceea ce are ea mai frumos.
Transpunerea unei poezii în proză înlătură automat din text tocmai ceea ce
reprezintă farmecul său. Legătura dintre forma şi conţinutul operei de artă
5ste indisolubilă şi are un caracter dialectic. Ea ne aminteşte de unitatea dia­
lectică dintre limbă şi gîndire.
Un conţinut poetic devine operă literară datorită întrebuinţării „personale"
(p. 6) a Imaterialului lingvistic. (

*) în Limba romină, Contemporanul, Studii şl cercetări lingvistice, etc.

 C r o n ic a lite r a r ă 57

-Orice enunţare poate, cuprinde, sub. import lingvistic, '„fapte de repetiţie“

şi „fapte de invenţie“ (id.). Faptele de („repetiţie", cum le numleţşte T. Viapu,
sînt sunetele, vocabularul, structura gramaticală — moştenite Sşi folosite în
virtutea regulilor de funcţionare a limbii' într-o epocă dată. Pe lingă,- acestea,
în virtutea legilor interne de dezvoltare a limbii, există nenumărate inovaţii
lingvistice, care pot varia de la vorbitor ila vorbitor, de la scrjiţtor la feeriilor.
De pildă: realizarea ritmului poetic cu ajutorul accentului tonic sau silabic,
folosirea metaforică a cuvintelor comune, etc, Orice inovaţie poetică pe plan
lingvistic, este „condiţionată ide faptul lingvistic comun" '(p. 8). Deci inovaţiile
lingvistice, în această ordine „ de idei, se fac pe baza materialului lingvistic -
existent.
„Măiestria stilistică" a poetului, „o- parte însemnată a creaţiei artistice"
(p. 8), este tocim'ai posibilitatea acestuia de a aduce inovaţii în mijloacele ide
expresie moştenite şi, adăugăm noi, felul cum dozează, cum îmbină el elementele
lingvistice comune, de „repetiţie", cu cele personale, de „invenţie".
Studiind măiestria stilistică a unui scriitor, T. Vianu acordă o atenţie deo­
sebită şi modului cum scriitorul „a înmlădiat, a îmbogăţit şi a înălţat ;limba
comună" (p. 10 ).
In mod practic, aceste indicaţii metodice se realizează în două feluri.
In analiza operei literare sau a ' scriitorului, în analiza unui procedeu artistic,
T. Vianu foloseşte două .metode generale.
In fcele mai multe studii iale volumului, opera literară este explicată por-
nindu-se de la analiza procedeelor stilistice, de la felul cum mânuieşte scriitorul
materialul- lingvistic. Procedeele stilistice sînt examinate în toate condiţionările
lor 'posibile (condiţii istorice sociale, jstoria literară, limba comună a poporului,
etc.). Această metodă Ide cercetare jare ca scop definirea măiestriei. stilistice a
scriitorului şi poate fi numită pe scurt: (metoda analizei stilistice. .
Cealaltă metodă, care este aplicată in legătură jcu Rabelais, Hugo şi Tolstoi,
constă în a porni de la temă, compoziţie, conţinut, şi a preciza (metoda gene-,
rală de creaţie a scriitorului, inclusiv Unele procedee stilistice mai semnificative.
Vom insista în special asupra primei metode.-
Analiza stilistică se face după anumite principii. Discuţiei principiilor ana­
lizei stilistice îi este consacrat studiul special Cercetarea stilului. Vom expune
aceste principii numai după ce vom arăta ce înţelege autorul prin „fapt de stil",
căci acesta este tocmiai elementul cu caTe operăm în analiza stilistică. ^
Prin „fapte de stil"; T. Vianu înţelege elementele lingvistice care; adaugă
o notă i n d i v i d u a l ă Unei comunicări date1)
După părerea, noastră, sfera faptelor de stil este mult mai largă. Noi (con­
siderăm că fenomenele stilistice pe care le indică T. Vianu sînt fapte de stil
de prim1 ordin. Am putea să conturăm1 fefera faptelor stilistice de prim lordin
precîzînd că e vorba de/fenomene lingvistice ice adaugă o notă s u b i e c t i v ă
' ? * ’ i
> )'L a p. 199 se spune, cu referire la limba literară, că faptele de stil „sînt acele
fapte de limbă care adaugă comunicării u n e i'ştiri expresia reacţiunii individuale a auto­
rului com unicării faţă de ştirea com un icată"; iar la p. 206 se generalizează: „Toate
faptele de stil exprimă reacţii individuale, d ar unele tind să se generalizeze, adică- tind
să-şi piardă treptat zona de note însoţitoare expresive şi să devină simple fapte,, de
com unicare".
 58 C ro n ica lit e r a r ă

unei comunicări o b i e c t i v e. Nota subiectivă poate avea uneori caracter indi­

vidual (procedeele stilistice folosite Ide unii scriitori, sau în conversaţie, etc>) alte­
ori un caracter oarecum colectiv (unele procedee stilistice Curente în creaţia
populară orală: dativul etic, imperfectul dinamic, etc.).
E ladevărat că T. Vianu admite şi {existenţa unor fapte de stil '„dincolo jde
expresia individuală“ (p. 206): aşa-zisele expresii „colorate" sau „pitoreşti" din
limba populară şi dţin' argouri, şi subliniază jcă acestea au un caracter colectiv,
popular. După părerea mopstră, însă, relaţiile dintre individual şi colectiv (sau
popular), nu sînt văzute satisfăcător, iar concentrarea atenţiei numai -asupra
elementului individual poate fi interpretată ca o subestimare a celorlalte feno­
mene sau procedee stilistice. Nu se poate afirma, despre aceste: expresii „colorate"
sau „pitoreşti" că „şi-au pierdut cu totul semnificaţia lor stilistică" (id.)>
E discutabil dacă şi-o pierde Faptul că io expresie individuală devine o' expresie
generală şi populară, . nu atrage după ; sine, {totdeauna, neutralizarea ei sub
raport stilistic. In orice caz, în exemplele date (a întoarce capal cuiva, a. bate
cîmpii, a pune de mămăligă, ■etc.) avem expresii, cu o puternică tonalitate afec­
tivă. De aceea nu putem împărtăşi părerea jcă aceste fapte de limbă ..constituie
un stadiu mijlociu, o etapă intermediară între expresie şi comunicare" (p. 206).
Despre faptele de limbă din celelalte stiluri ale vorbirii, înafara stilului
literaturii artistice, autorul pfirmă, în altă parte, că pot avea* „note însoţitoare
expresive" - (p. 208), dar că ele sînt foarte învecinate cu comunicarea obiectivă:
După părerea noasţră, „gramaticalizarea" sau neutralizarea unor expresii
cu valoare stilistică (ca oamenii se îmbulzesc, etc.) nu trebuie confundată cu
răspîndirea, sau generalizarea diferitelor fapte de stil în limba comună a popo­
rului, deşi între aceste două procese adesela există o legătură. - ’
Pe de altă parte, nu >se poate contesta faptul că, in formularea Juntei legi
ştiinţifice, a unui articol die lega, a unui pm'unţ comercial, etc. lipseşte aşa-numita
„zonă ' stilistică" ^(vezi pţ. 200). -E adevărat că lipseşte, de obicei, nota ’indivi-
duală. Dar o „zonă stilistică", o tonalitate stilistică, există. Un articol de lege
îşi are,.stilul său, particularităţile sale stilistice, care se deosebesc, de stLhdj Is'aia1 de1
particularităţile stilistice’ ale unei poezii. Dar particularităţile stilistice ale unui
articol de lege sje pot preciza numiai dacă avem în vedere contextul,- relativ îtnai
dezvoltat, în care jse încadrează el şi jdacfi avem în vedere formlele (multiple) pe
.care le poate lua enunţarea aceluiaşi fapt. .
In consecinţă, am putea spune — fără să confundăm' limba cu stilul \— >
că orice- fapt de limbă este şi un fapt d[e stil,. cii deosebirea că uncie fenomene
lingvistice sînt înzestrate jcu o . doză mai mare sau mai mică de pubiectivitate ţ i
îşi dezvăluie valoarea stilistică în propoziţie sau — jcîrid e vorba de procedee —
în context,' pe cînd altele se caracterizează tocmai prin obiectivitate, trăsătură
stilistică ce poate fi-sesizată în deosebi în Icontext, sau în. comparaţie cu o enun­
ţare subiectivă, afectivă, ţa aceluiaşi conţinut. Chiar işi caracterul obiectiv al
unei ^enunţări şi'ansamblul procedeelor de realizare 'a Ini reprezintă deci o
trăsătură stilistică.. • ’ • - '.
Stilul unei enunţări -se materializează, aşa dar, prin ansamblul unor mij­
loace — - particulare isău comune — d e; texplrjesie,, care se repetă într-un'.anpmit
fel, care variază într-un anunţit fel, care alternează sau sînt dozate într-un
 C ro n ica ‘ lite r a r ă 59

anumit feL Pe scurt: stilul unei enunţări se manifestă printr-un complex de

mijloace lingvistice tipice jşi specifice. }
Aprecierea elementului individual, subiectiv, în stilul unei .enunţări, —
natural, ptuncr cînd acest element există, — 'este absolutnecesară şi el lua Smerit
al direcţiei psihologice din secolul trecut şi din primele decenii ale secolului
nostru că a atras atenţia, asupra acestui (element, Supraestimarea elementului
individual, sau neglijarea jcelorlalte elemente, poate duce însă la estetismul crocean
sau vosslerian, la denaturări subiectiviste şi idealiste ale bazelor înseşi ale sti­
listicii, ca şi ale criticii literare. r
Discuţiile recente din Uniunea . Sovietică în legătură cu problemele sti­
listicii1) au lămurit, în mare măsură, şi relaţiile dintre individual. şi comun,
dintre subiectiv şi obiectiv, dintre particular şi igeneral — în materie de istilistică.
Valorificarea acestor discuţii ar putea aduce la noi roatţe bogate, pe drumul
deschis, în ultimele, ,deceuii, de' învăţaţi ca ilorgu Iordan, şi Tudor Vianu, (al
căror merit stă tocmai înaceqa că s-au ferit de rătăcirile croceene şi vossIerieriQ.
Trăsăturile stilistice individuale ne interesează în primul rînd în analiza
stilistică, a unei opere literare cu autor 'cunoscut şi în analiza stilistică a imul
scriitor. De aceea, poziţia lui T. Vianu în problema caracterului individual ăl
faptului de stil are o justificare numai |atunci 'cînd se referă la isjtilul scriito­
rului. De altf el, în mod practic, în celelalte studii ale volumului, analiza is'tiliştică
este aplicată chiar asupra literaturii artistice cu autor cunoscut.
In stabilirea principiilor analizei stilistice, care este obiectivul principal
al studiului intitulat „Cercetarea s t i l i s t i c ă prof. T. Vianu iare ,în .vedere o pe­
rioadă determinată a dezvoltării, literaturii , artistice scrise, (literatura romînă în
sec: X IX ), deci îi are în vedere numai pe scriitori.
Principiile analizei stilistice sînt următoarele: 1) aprecierea critică, eva­
luarea fenomenului sau a procedeului stilistic (expresivitate, afectivitate, sem­
nificaţie, etc.); 2) Raportarea stilului scriitorului la celelalte stiluri şi la „limba
în general" (pag. 206), sau — mai bine zis' — Ia'limba joomună, ,a poporului;
3) studierea faptelor dje stil în raport cu toate categoriile lingvistice, în raport
cu toate laturile limbii, 4). studierea in dcolsebi a faptelor de stil „care (revin cu
oarecare frecvenţă şi care compuin o unitate" (p. 219); 5) încadrarea scriitorului
în istoria literară, jadică studiul evolutiv şi comparativ al procedeelor stilistice.
Aceste principii sînt discutate pe larg, sînt exemplificate şi argumentate
în mod strălucit. I ,
,, ■ Un alt principiu important, pe care autorul nu-1 pomeneşte aici, ci în
eseul introductiv, şi pe care-1 aplică în. practică, este raportarea, procedeelor
stilistice la conţinutul operei., Cu titlu de exemplu ;e deajuns să amintim studiul
asupra epitetului eminescian sau studiul asupra limbii şi stilului lui Geo Bogza.
In introducerea la eseul Arta lui Hugo, T. Vianu chiar afirmă: „Evident, (con­
ţinutul şi' procedeele, temele şi mijloacele alcătuiesc o unitate indisolubilă.
Cum orice formă are un cuprins şi orice cuprins apare numai îiitr-o formă,
este limpede că studiul acesteia din urmă nu poate fi înterprins decît fin funcţie

■) Vezi o scurtă dare de1 s e a m ă . asupra lor în Steaua, 1955, Nr. 4. P artea a
doua a acestei dări de seam ă urm ează să fie publicată într-un număr viitor al revistei.
60 C ro n ică lite r a r ă

şi în legătură cu conţinuturile pe care le cuprinde şi le transmite'1 '(p:. 147);.

Merită să fie reţinută apoi observaţia autorului că domeniul cercetării*
stilistice depăşeşte sfera literaturii artistice. Numeroase „fapte .dei stil" există
în jargoane, în argouri, în limba publicisticii, în limba instituţiilor piublice,
în conversaţii, în graiurile populare. „Formele populare ale limbii sînt mai
pătrunse de valori stilistice decît formele ei literare,- trecute în deprinderile de a
vorbi ale oamenilor culţi" (p. 202). Dar pentru că în. literatura artistică, scrisă
se oglindesc, cu scopuri artistice, toate varietăţile limbii comune, toate stilurile
vorbirii, cercetarea stilistică se poate limita la literatura artistică scrisă.
Această poziţie a autorului în legătură cu domeniul cercetării stilistice,
infirmă — într.-o' oarecare ^.măsură — ceea ice susţinuse dînsul cu cîteva Jpagini
înainte (p. 200) despre aşa zisa lipsă a „zonei stilistice" în formularea unei legi
ştiinţifice, a unui anunţ comercial, etc.
„Faptele de stil" trebuie cercetate în legătură cu diferitele categorii
lingvistice,1 pentru că „valorile de stil se grefează totdeauna pe nucleul comu­
nicării" (p, 2\10); A-utorul indică pentru aceasta următoarele categorii lingvistice:
fonetica, lexicul, morfologia, sintaxa părţilor de cuvînt, .topica, sintaxa frazei,
ordinea contextului (p. 271). Nu este uitata nici reprezentarea grafică a textului s
girafia, cu mijloacele, sale. Pentru fiecare sector în parte se dau indicaţii foarte
utile în legătură cu fenomenele ce trebuie urmărite (p1. 211—219)1
Cu privire la aceste fenomene din urmjă şi la clasificarea lor ne permitem,
să faceim cjîteva obsdrvjaţii. In legătură cu' fenomenele fonetice cu valoare stilistică
se vorbeşte de simbolismul fonetic. Trebuie să apreciem ca deosebit de justificată
.tejndinţa autorului de a. se desolidariza de concepţiile idealiste cu privire la Sim­
bolismul fonetic, popularizate fa noi, în perioada dintre cele două războaie mon­
diale, atît de unii lingvişti cît mai lales de către D: Caracostea şi anumiţi elevi
a? săi. Aceste concepţii au fost transplantate la noi din apus. şi, :au, :avut (puternice
aderenţe în poezia timpului. T. Vianu afirmă Că: „sunetele dobîndesc expre­
sivitate numai în legătură cu conţinutul comunicărilor" (p. '2 12 ) şi dă, ca exemplu,
atrlmonia imitativă (pi. 2[11) şi grupul zdr idin cuvântul z d ro b e s c Despre grupul
consonantic zdr zice că „exprima sffmmăiraa unui obiect numai atunci cînd îl
raportăm la înţelesul acestui cuvînt, nu şi în jalte împrejurlări, de pildă în cu-
vîntul zdravăn“ (pi. 212). Poziţia pe care o ţadoptă autorul nu este însă suficient
de •precizată şi se resimte, intr-o oarecare măsură, de urmjele vechii concepţii?;
In realitate, sunetele au o valoare expresivă- simbolică numai în căzui onoma-’
îjopeelor (în împrejurări-sau în contexte da;te) ţşi în cazul armoniei imitative1).
In celelalte cazuri, cum* e gcuplul zdr (din zdrobeşti, sunetele sau anumitfe grupuri,
de sunete au o valoare expresivă, fără şă mai aibă şi o valoare simbolică.
Gjrupul zdr în zdrobesc, nu exprimă sfărîmarea upui obiect, ci măreşte puter-eai
|C.\jpresivă a jcuvţiritului, contribuie la intensificarea imaginii. In interpretarea mea
subiectivă grutpful zdr din zdrobesc expţrjimă sfărîmaîre, îns'ă o serie de alte jcuvintd
în care se găseşte sunetul sau grupul 'respectiv vin şi răstoarnă această, (impresie’
Giubiectivă a mea. Da flelfy i nu simbolizează un lucru mic sau, ascuţit, jcum. se
spunea (de ex. în mic, pitic, cuţit, atei.), pentru că acest sunet se'foloseşte în

>) De pildă: versul din Coşbuc: Prin vulturi vîntul viu vuia, sau poezia Meliţa
a lui M. Beniuc.
 C r o n ic a lite r a r ă 61

,numoroase alte cazuri unde noţiunea poate reprezenta jeeva cu totul opus sau
altceva (de ex.: plin, tigru, vin, etc.),
Inţrucît topica este o problemă de sintaxă (priveşte (atît sintaxa propoziţiei,
•cîti.şi sintaxa frazei) considerăm că nu Js potrivit să alcătuiască un capitol separat
de sintaxă, cum n-are rost să separăm sintaxia propoziţiei de cea a fjrazei. In
seria procedeelor lingvistice pe care Ie pune Icontextul trebuie menţionate, în primui
rînd: vorbirea directă, V(orbirca indirectă,- vorbirea indirectă liboră şi vorbirea
directă legată — pe care le putem Inumi procedee stilistice complexei. Deşi
autorul se ocupă de unele dintre ele în diferite alte ocazii aici nu le semnalează..
Pe lingă elementele lingvistice (sau grafice) cu valoare, stilistică, există —
după părerea noastră —î o serie de procedee stilistice care, fără să constituie o
problemă specială de limbă,, angajează totuşi, în parţe, şi stilul vorbirii, şi anume
junii tropi precum sînt: metafora, metonimia, sinecdoca, liiperbola, litota.
Aceşti tropi, spre deosebire aproape de toate (celelalte figujrî de stil, nu loonferă
cţuvîntului un sens .figurat stabil, ci numai '.un sens figurat ocazional, valabil)
niqmai în enunţarea dată. Ei pun mai (m(iSlt o problemă de concepţie), îdfccît de
limbă. D:e aceea, după părerea noastră, aceşti tropi stau la graniţa dintre stilul
vorbirii şi stilul artistic literar, intrînd mai mult în sfera acestuia din ;urmă.
Din punct de vedere metologic, foarte îndreptăţită jeste aprecierea p e. care
o face T. Vianu lucrării fundamentale a acad. Iorgu Iordan, Stilistica limbii
romi/ie1) şi recomandarea ca cercetătorul Stilului să [aibă în vedere şi fenomenele,
stilistice folosite în arta scrisului. Faptul că aminteşte de o „stilistică ă limbii
vorbite" şi de o „stilistică literară" e susceptibil, însă, de interpretări echivoce
şi necesită o precizare.
S-ar putea înţelege, în spiritul concepţiei lui Bally2), jcă există o stilistică
„lingvistică" — care cercetează fenomenele stilistice ale -„limbii vorbite" şi
aparţine' lingvisticii — şi o stilistică „literară", sau estetică — care cercetează
stilul (acesta există numai în operele literare, ’ăvînd totdeauna caracter individual)
şi aparţine teoriei literaturii. Din punct de vedere teoretic, in ludrarea sa '.acad,.
Ijojrgu Irdan împărtăşeşte tezele lui Bally despre istil, despre diviziunea stilisticii,
despre apartenenţa stilisticii-, despre deosebirea dintre limbă [vorbită şi limba
scrisă, etc. Acestor teze le aduce însă anumite jcorecţiuni, în sensul c ă face o anu­
mită împăcare intre concepţia lui Bally şi concepţia (lui Leo Spitzer3). Din con­
cepţia lui L. Spitzer, I. Iordan împărtăşeşte îteza că în stilistică trebuie examinate
şi faptele de limbă produse ale fanteziei,, precum şi mijloacele de’ expresie

*) Bucureşti, 1944 [1945],

•2) Vezi de ex.: Ch. B ally, Trăite de stylistique franţaise, 2 voi., ed. I, Heidel-
berg, 1909; ‘ ed. II, io t acolo, 1919—21; ed. I II , Geneve— P aris, 1951.
3) Leo Spitzer cercetează din punct de vedere stilistic atît aspectul vorbit, cît şi
cel scris al limbii. -In operele literare, el urm ăreşte toate, m ijloacele de expresie cu
valoarea afectivă (nu numai figurile de s t il) . C alităţi estetice poate avea şi aspectul
vorbit al limbii, nu numai cel scris (lim ba scriitorilor). Studiul stilului este unul din
obiectivele stilisticii, care — după Spitzer — se înglobează în lingvistică. In .creaţia sti­
listică rol im portant joacă, nu numai afectul, ci şi fantezia.
' Pe lingă că nu rupe stilul de lingvistică şi încadrează stilistica în întregim e în
lingvistică, L. Spitzer este îm potriva diferenţierii limbă vorbită — limbă scrisă. L. Sp i­
tzer •însă, întocm ai ca V ossler, caută, în explicarea tuturor m ijloacelor d e . expresie,
originea lor psihologică individuală.
62 C ro n ica lite r a r ă

i
„spontane şi fireşti" cu valoare 'estetica. Studiul fetitului — adică limba scriito­
rilor — este lăsat pe seama stilisticii (estetice. Iorgu Iordan grupează fenomenele;
solistice nu du[pă 'criteriul pur logic, că Blally, ci după. un criteriul lingvistic:[
fenomene fonetice, morfologice, sintactice, lexicale. Vorbirea pe care o are în
vedere autorul acestui tr,atat este cea populară şi familiară şi, adesea, argourile,
dar' —•în spiritul vederilor lui Spitzer {—! şi limba unor scriitori populari '(Creangă,
Brăteseu-Voineşti şi Caragiale), ceea ce este o concesie făcută concepţiei lui
Bally despre materialul documentar al cercetărilor de stilistică. Cu toate concesiile
făcute lui Bally, Stilistica limbii romine•<— în [ansamblul e i'— este un tratat de
[stilistică „lingvistică". Ţinipid cont de cercetările miai [noi de stilistică şi, mai:
ales, de discuţia ce a avut loc recent în Uniunea Sovietică în legătură cu prob le-,
mele stilisticii, considerăm p|ă, în ce priveşte concepţia autorului Stilisticii limbii,
romine se pot face anumite completări sau precizări, a căror expunere ar necesita
un studiu aparte. Relevăm doar fapiţul că (cei mai mjiilţi lingvişti sînt 'astăzi jtfei
pcord asupra apartenenţei stilisticii, îngldbînd-o în întregime jîn lingvistică, şi
Socotesc că stilistica (trebuie să aibă în ivcdere toate varietăţile limbii comune |a
(poporului. De altfel, Completări substanţiale şi unele [precizări a adus însuşi
Tudor Vianu cu majoritatea studiilor cuprinse în volumiul Probleme de stil şi
artă literară. Cu toate acestea, Stilistica' limbii romine, prin observaţiile juste*
pe care le conţine, prin analizele subtile şi (originale, prin metodele folosite, prin
consideraţiile de ordin psihologic şi social,, trebuie apreciată lea un tratat de bază
peptru elabprarea ştiinţifică a stilisticii. Se cuvine să menţionăm aici, că în
anumite probleme, cum ieste de exemplu aceea; ja raportului dintre limba „vorbită"
şi limba „scrisă", aceea a valorii (estetice a limbii literare, etc., — autorul a
CCyenit în anii din urmă, ou explicaţii fjuste, bine întemeiate.
Prin urmare cercetările de stilistică1 ale lui, T. Vianu nu sînt o [contribuţie
de stilistică „literară" în sensul iidealist, ci o contribuţie la stilistica Concepută; pa
disciplină indivizibilă a lingvisticii. ' , ■ . ,
3. Discuţia noastră de pînă aici a avut (drept scop să arate, pe baza eseurilor
Măjiestria stilistică şi Cercetarea ‘stilului, pare este poziţia teoretică a lui T. Vianu
în problemele de cercetar e a'stilului;
La. fel de interesant este să vedem (cum aplică autorul în practică princi­
piile formulate în .eseurile menţionate. Acest lucru uşoir de urmărit, pentru "că)
în aproape toate celelalte studii ale volumului )avem: de-a face cu analize şti-;
Jistice concrete.
Metoda generală de analiză stilistică şi principiile (acestei metode, aşa cum
au fost expuse în eseurile disscut&te, sini: aplicate cu rigurozitate în diferitele1
monografii sau eseuri monografice ale volumului.
Ar fi însă greşit să credem că lăutarul, în analiza măiestriei stilistice, şe
foloseşte de scheme şablon. Dimpotrivă. Relevînd cum se fealizeăză artistic
fltutare sau cutare pjjjeţră litcrţajră, T. Vianiui (se opreşte numsai la procedeele icarac-t
(turistice, tipice^ ale operei sau scriitorului respectiv, procedee care variază adesea
(Eq|arte. mult de ţa un sprijitor. la jaltul. Relaţiile dintre limba oplerii Sşi limba;
cjcţmună a poporului variază de asemenea foarte jmblt de la scriitor, la fecriitor.l
Condiţiile de formatre şi încadrarea scriitorului în istojria literară . sînt iarăşi
deosebite de la scriitor la scriitor.
 C ro n ic a lite ra ră 63:

Metoda specială de cercetare'folosită de T. Vianu în analiza stilistică aj unei

opere sau a unui. scriitor, sau în analiza unui procedeu stilistic, este determinată
de specificul operei |sau scriitorului respectiv, de (specificul, metodelor de creaţie
ale scriitorului, Jde jspeeiîieul legăturilor sale cu irealitatea, cu societatea, de spe­
cificul mesajului social işi umian al scriitorului.
Menţionăm că punctul de vedere stilistic este aplicat - şi recomandat şi în
cercetările de sinteză psupra dezvoltării limbii romîne literare1) . .
Intr-o serie de studii (Arta lu i Rabelais, Arta lui Hugo, Despre construcţia
.„Anei K arenina“ d e T olstoi) autorul foloseşte, după cum am arătat, o aităpietodă
generală de cercetare. Pornind de la problemjele conţinutului, ale temei, ale.
compoziţiei, ale caracterologici, T. . Vianu ne explică metoda generală de creaţie
a scriitorului. Printre procedeele de realizape a (ppierei de artă —■, înf jcazul Iu|
Rabelais şi Hugo — un loc important (ocupă şi procedeele - stilistice. Romanul
„(Ana Rarenina" de 'Tojsţoi ieste studiat dihtr-un (punct de vedere special: numai,
din punctul de vedere al compoziţiei. ■'
4. Observaţiile noastre de pînă aici au (urmărit concepţia autorului în legătură
cu problemele stilului şi ale creaţiei literare. ,
' In cele ce urmează, ne permitem să semnalăm unele formulări nu înde­
ajuns de controlate din punctul de vedere al (conţinutului sau din punctul do
vjeidere al limbii. Formulările privesc fapte de tordin secundar, de amănunt, totuşi,
ijmportante în ansamblul general al operei.
Astfel, deşi la p. 178 se include ,just în noţiunea ţ de „limbă (Literară “ .ţ—:
„limba folosită nu numai în operele literare, dar şi în scrierile ştiinţifice, in;
testele politice şi în cele administrative, in ziarjale sau în convorbirile oamenilor;
culţi", la p1. 7 limba literară este separată, de limpa, literaturii. E adevărat că
limba literaturii, uneori, diepăşeşte sfera limbii literare (de ex., cînd anumite
personaje sînt puse să vorbească în dialect, în jangon, în argou, auhaizant, etc-.:-
sau în cazul crejaţiei populare orale;, şi în. cazul scriitorilor „dialectali") dar, (po­
ziţiile trebuiau precizate.
0 contradicţie asemănătoare intîînim la p. 6, unde autorul afirmă că
„forma operei literare este însuşi conţinutul, ei, sesizat în ceea ce el cuprinde, mâi
original". In mod practic însă, autorul nu confundă forma ou conţinutul. Ba, în
altă jparte, el chiar precizează: „Arta înseamtui,.|.. fond şi formă, conţinut şi
mijloace, teme şi procedee, ce anume reprezintă artistul şi cum. o fade (el“ (p’. 147)1
La p. 70, se face observaţia că (acuzativul în funcţie de complement Şdrept
introdus de morfemul p e „manifestă tendinţa de !a. dispărea, prin înlocuirea -lui
c!u substantivul articulat". Realitatea este că acest tnorfcm de acuzativ pe,
împotriva, normelor limbii literaro, se propagă încetul (cu încetul şi în construcţii
de acuzativ unde folosirea lui (n-ar fi (îndreptăţită, şi că astăzi ei ţfolosjît (mai imult
decît înainte, Deci la Bălcescu, în ajeeastă privinţă, n-av;e£n! de-a face (cu ţo jăproi-'
piere de formele vechi decît în mod indirect.. La Bălcescn se' manifestă o ten-,
dinţă vie în graiurile populare şi curentă şi la unii scriitori mai; vechi, îdap'neli-
itţejrară: Ei înşelară lesne p\e popSojr; sau - Vdm Vedea pe naţia romSnăj "iC'şinffc
deabia din vijelia năvălirii barbarilor ....

J) Vezi ultim ele d ouă studii ale volumului.

64 Cronica literară

In diferitele părţi ale volumului se menţine terminologia „limba vorbită"

'— „limba scrisă" şi concepţia corespunzătoare. D,e exi.: limba personajelor
lui Caragiale este mai intîi o limbă vorbită" (pi 90); [la Creangă)]; „elipsele
limbii vorbitei" (ţii. 2(19) etc. Aici autorul Iar trebui să ţină cont Ide precizările
adus[s , in timpul din urmă. de aqaid;. lorgu Iordan în legătură) cu noţiunea de
„Ejmbă scrisă", „limbă vorbită" şi „limbă literară".
La p. 204 se dă un citat jdintr-o lucraţţe a „cercetătorului sovietic E'. Rie-
scl". E vorba de, ; . , cercetătoarea sovietică E. Riesel!
In unele cazuri au scăpat erori de- (expresie1) sau expresii neobişnuite
în limba romină. - -
La p. 75: „descrierile amănunţite ale alaiului domnesc şi a costumului
domnitorului"1. Erori asemănătoare: . ,:.una din caracteristicile limbii pe
care Caragiale o pune in gura personajelor sale jşi a aceleia folosite de el insuşi
ajtunci cînd vorbeşte despre ele" (p. 92); ,„s-a ară ta t' îndestul care estefondul
(inspiraţiei lui Hugo, temfcfe şi conţinutul poeziilor iluilirice şi a poemelor Iui
(Epice, a draratelor gi rpmianlelor lui" (p;. (147); „Evitarea cuvintelor sintagmatice,
ţadică ale celor care indică raporturjls de subordonare (p. 215).
La p. 80: „Scriitorul nu povesteşte nici ;un fapt fără anu-l {p'mw[i(nle­
gătură cu psihologia omului care îl execută", în ioc de: „ . . . f ă r ă 0-1 pune (sau
fără sp.-l 'punăj) ....“ Construcţia se repetă: „Reforma nu s-a produs fără a iruc
trezi vociferaţie" (p. 156); „nu este cu putinţă ţie a studia istoria (unei limbi.dintr-o
epocă oarecare a dezvoltării ei, fără a mi jtîne seama şi de evoluţia stilu-
liii" (p. 2Q0).
’ 1
La p. 149.: „Forma nouă. şi revoluţionară a ideilor lui revoluţionare şi ,noi,
poeful ^!e-a afirmpt în teorie şi le-a 'realizat' in practica artistică;..", în ioci d e :1
„... a js firnfat-o în teorie şi a ireălizat-o în practica artistică".
La p. 150— 151: „Unirea sublimului şi a grotescului, adică a tragicului şi
a comicului, este un caracter al realităţii.!..", în loc de: „Unirea sublimului pu
grotescul, adică a tragicului cu c o m i c s u l . '
La p. 160: „invazia armatelor napoleoniene... a Istrîns Intr-un acelaşi elan
masele populare şi (patrioţii din sînul nobilimii ruse", în loc de: „în acelaşi Ielan
(sau: Intr-un elan co m un)..f
La p. 179: „Limba literară romină a secolului-al XlX-lea s-a dezvoltat
din limba literară a secolului anterior şi (problemele ei au fost acelea ?pe care (i
le-a impus, ■pe d,®’ ° parte faza de dezvoltare în care se găsea graiul nostru către
sfîjrşitul acestui din urmă, veac, pe de (altă parte noile împrejurări sociale şi
politice", îţi. loc de: „...pe ejajqe i Id-aw 'impus.
Foarte rar fraza nu .este suficient de clară: „Gomparînd între ele opere
apiarţiriînd unor genuri literare deosebite sau chiar diferitele fragmente ale
aceleiaşi opere, oricine trebuie să distingă între limba şi stilul personajelor cara-
(gfteliene, acelea pe care autorul le foloseşte (pentru a caracteriza aceste personaje;

1) E posibil ca unele din aceste erori să se datorească tiparului.

2) Sublinierile, din toate aceste exemple, ne aparţin.
 C r o n ica lite r a r ă 65

jpjeMitru a zugrăvi mediul lor, şi iaccle ale scriitorului însuşi, atunci ţcînd. (vorbeşte
în (numele său şi fă|rlă| o jajlt^ intenţie -evocatoare “ (p. 87) ^
Aceste terori de formulare nu[ ştirbesc îjisă,.(conţinutul excepţional de valoros
al .cercetării. Totuşi iele sujrprinld, pentru că în cazul stupilor publicate întâi în.
revjis te, autorul a intervenit în mod evident jcu o serie de îmbunătăţiri2);
5; ■Cu' toate neînsemnatele scăderi pe: care le-am semnalat, volumul Pro-,
bleme de stil şi artă literară, prin injetoda sigură pis care d 'aplică autorul jm"
cercetarea operei literare şi în cercetarea limbii literare, şi prin- bogăţia de sugestii
şi exemple, deschide perspective largi -jţn cercetările lingvistice şi literare;.
Problemele pe care le ridică Tudor Vianu în (culegerea Probleme d)e stil şi
tapta literară şi mai cu seamjă felul în care le pune — sînt jupi pentru criticia' lite-.
rară şi pentru cercetările stilistice din ţara poăstră.
Prin analiza măiestriei stilistice, pe care o aplică în cercetarea, operelor
iunor taari scriitori realişti, romînji sau străini, |sau în cercetarea unor probleme
şjpieciale de stilistică, şi prin cercetarea aspepţului Stilistic al dezvoltării limbii
romîrie literare într-o perioadă determinată, autorul ne dovedeşte pă stilistica are
fnetode proprii de cercetare, că cercetările stilistice-,p’t)[t fi făcute după principii-
ştiinţifice, că reiaţivislmul, subiectivismul sau neîncrederea în Cercetările de s t i ­
listică, pe carte le alimentează unii critici sau lingvişti pozitivişti, trebui^
(dombătute. ■, '• - ' ■
Atît prin analizele stilistice pe care le face, ,cît şi prin indicaţiile (metodo­
logice pe care le dă, T . Viarnr. spulberă," în acelaşi timp! o serie de concepţii în-
viachite, idealiste, în legătură cu diferitele pfocjedee- (de realizare artistică. 1
T. Vianu ne demonstrează că marii scriitori |ai tuturor epocilor au fost
jmari pentru că au ştiut -să mânuiască pu deosebită pricepere arta cuyîntului.
„fţiteratura — â«e el — (e|ste ar,ta (cuvântului şi cuvîntul în toate iplanlurile fui,
de la înţelesul şi pînă la învelişul ilui armonios, nn" poate lăsa, ţnep&jăto? pite
atrtist" (p. 174). _ -
Nu putem încheia observaţiile noastre fără a sublinia că Tudor Vianu înde­
plineşte în cel mai înalt grad condiţia pe care el însuşi o cere celui ce 'urmăreşte
să pescifreze arta cuyîntului, afirmând că „cercetătorul stilului trepuie să stSpjt-i
nuască .o întinsă cultură de specialiîjate“ (p. 1217); Felul ingenios în care jsînt
explicate; problemele, viziunea de ansamblu asupra fenpmienului (literar în legă­
turile multiple ale acestuia în timp şi în spaţiu, dovedesc o cultură care depă­
şeşte pu mult „specialitatea". . -\
Subtilitatea observaţiilor, cultura vastă a autorului, evaluarea cu totul ori-,
gînală a faptelor de stil sau die .limbă,. pasiunea autorului pentru problemele
(măiestriei stilistice, căldura cu oare explică el fenomenele cer-c'etate, fraza clară
şi concisă — fac din această carte, cu toate precizările pe care le reclamă anumite
p|oz|iţii teoretice sau .anumite formulări, un ghid preţios şi indispensabil pentru toţi
cei interesaţi în problemele limbii literare şi în problemele creaţiei liteirare;
. . . LIVIU ONU

>) Vezi de asem enea, la p. 217, fraza începătoare cu: „Alte fapte stilistice
2) .P o a te ar fi fost necesar .să se explice cititorului raţiunea unor diferenţe m ăi
sensibile dintre prima formă publicată ş i-c e a de a doua. De ex.: în Arta lui Rabelais,
din prima formă publicată lipseşte o pagină în treag ă (Limba romînă, a. II, 1953, nr.
3, p.. 40; vezi p. 134. din volum) . -
 SCHILLER I A ROMÎNII DIN TRANSILVANIA

Toate popoarele iubitoare de pace, toţi aceia care preţuiesc înaltele valori
umane se •închină în faţa memorieiL lui' Schiller,. marele ,scriitor german, de la
moartea căruia s-au împlinit la 9 mai 150 de ani.
: \ 1
Literatura universajlă numără puţini, scriitori care să fi pus în lumină cu
atîta căldură şi vigoiare aceste valolrji şi :să fi 'stimulat cu atîta energie lupta
proică pentru cucerirea lor.
In. sinul acestor valori ocupă un loc de .frunte jcele sociale: lupta pentru
libertate- şi dreptate, ura .împotriva opresorilojr şi la tiraniei. Schiller le-a servit
îndeosebi prin teatrul său, care a ajuns foarte cu’rînd jun teatru de mase, fiind
transformat în armă de luptă revoluţionara nu numai de jcătre poporul german,
ci şi de (alte popoare. - ' '
Poporul romîn încă s-a folosit de opera lui Schiller în năzuinţele lui spre
libertate şi progres. Marele scriitor , i-a fost un tovarăş jiubit, din momentul în
care s-a intensificat, în patria noastră, lupta împotriva feudalismului şi pînă
în zilele noastre. Puţini dintre scriitorii streini s-au bucurat jla noi de simpatii aşa
de puternice şi de statornice;. < -
Asupra soartei pe care opera lui Schiller a avut-o (in literatura noastră
s-au scris pînă acum- două studii: Schiller Ui romîni de G. Bogdan-Duică,
publicat în Luceafărul din 1905, cu prilejul centenarului morţii, ’işi Schiller în
literatura romînă de I. Gherghel, apărut in 1935, cu ocazia aniversării a 175 de
ani de la naşterea scriitorului. Cu toate (că: aceste studii sînt susceptibile de nume­
roase completări şi au nevoie de o serioasă reconsiderare, ele ne pun-la dispoziţie
numeroase date preţioase pentru a urinări evoluţia interesului pentru opera
autorului lui Wilhelm Teii în literatura noastră. ;
Intemeindu-se (pe aceste date şi pe unele (cercetări personalei, articolul nostru
are de scop să arate, în linii mari, (c,are a fost soarta. Iui Schiller la romînti din
Transilvania. Âm recurs la această limitare! a subiectului nu idin cine ştie ce
slăbiciuni regionale, ci pentru că, intr-adevăr,' dintre toţi romînii, aceia care
au adus mai dese şi mai substanţiale probe de Ipteţu'ire 'a; lui Schiller au îost
ardelenii. .Aceasta nu se explică numai prin faptul- foS romînii de dincoace de
 S tu d ii 67

Carpaţi erau inai buni cunoscăjtori ai limbii-'germane, ci şi prin cauze mult mai
adinei: prin înseşi condiţiile sociale şi politice în care au trăit ei.
Un interes susţinut pentru Schiller găsim pentru intîia oară la generaţia
ardeleană de la 1848. Se ştie că această generaţie, (formată în cea mai mare' Ipartq
din fii de ţărani sau de preoţi, continuă (tradiţia iluministă a Şcoalei ardelene,
dîndu-i un conţinut mai social, mai dinamic; ea intră în legături mai strînse cu
masele, pentru zdrobirea regimului feudal şi pentru cucerirea de drepturi pe-
seama poporului romîn. Pe frontul ei ideologic un eveniment deosebit de
important a fost întemeierea, în 1838, la Braşov, a revistei Foaia pentru Minte
şţ a G a iţei 'de Transilvania? Conducătorul lor,- iGheorghe Bariţ, e un schillerian
convins. Chiar din primul an, el publică în Foaie „sentenţii" alese din Schiller;.
Tot acum anunţă că traduce Intrigă şi amor, „una din cele mai zdravene şi mai
slăvite lucrări dramatice a marelui acestui literat". El laudă piesa pentru conţi­
nutul ei moral, dar cu siguranţă că se igîndeşte şi la critica aprigă pe care ea o
aduce corupţiei regimului feudal. Gîte exemple de -prinţi şi nobili viciaţi pînă
în măduva oaselor, înconjuraţi de intriganţi veninoşi, asemănătoare acelora
din drama lui Schiller, nu se^-găsaau şi în/Ardeal! Cîte familii cinstite şi (muncitoare
nu se nenoroceau din pricina luxului şi a deşfrîului jdescre.erat al acestora! Din
nefericire, Bariţ n-a primit un număr suficient de prenumerând pentru tradu­
cerea lui şi astfel n-a putut-o publica. El caută atunci să-şi familiarizeze cititorii
, cu ideile marelui scriitor german, dîndu-le cîteva fragmente, eiteva „pericope" cum
spune el, din piesele acestuia, toate bine alese, bine1 'traduse. Astfel Foaia din
1839 dă fragmente din Intrigă, Fiesco şi Bon Carlos, (iar în 1840 din Maria
Stuart. Bariţ traduse şi una din bucăţile în proză ple lui Schillejr. Intr-o notă
la fragmentul din Fiesco el îşi arată, cu o simpatică naivitate, admiraţia pentru
acest scriitor şi motivele pentru care încearcă să-l popularizeze:
„Trebuie să spuiu, am cătră Schiller o foarte mare (plecare; nu ştiu cum,
de multe ori, îmi- vine să-;i dau acea iubire jşi cinste ce o dăm: 'unui tată care
ne-au născut şi ne-au crescut. Lumea germană şi Europa se minunează de acest
geniu; eu, biet de romîn, încă mă minunez şi mă cuceresc înaintea marelui său
duh. Ca să-l pociu preţui după vrednicie, l-aşi asemăna cu alţii, dar nu mă simt
destoinic. îmi vine să zic pă Schiller e cam [asemănător cu] Shakespeare, dar
de acest din urmă îrrţi e frică. Aşa ce ;£ac? Mjă incerţc a traduce în (limba mea
- neşte bucăţele, sau pericope, alese cu voia, de acela icare. cuprind idei ce te; ffac
mai să ameţeşti. Această apucătură a mjeJa e greşită, pentru ce să nu-mi aleg
bucăţi mai de rînd? Dar se este în dramele lui Schiller de rînd? Apoi ţe bine ia
cerca să mergem, deocamdată, pe cale colţuroasă, ca să ine dedăm — şi poate
mai tîrziu vă fi mai uşor".
Această declaraţie nu se datoreşte unei impresii momentane. Intr-adevăr,
cel care cunoaşte scrisul, aşa de bogat jşi de divers, al marelui (ord ţie iculluţră
ardelean, recunoaşte în el mereu ecouri schilleriene. Autorul lui Don Carlos a
dat un suport moral convingerilor lui, iluministe; l-a făcut prin puterea de
convingere a artei lui să simtă mai mult că lupta pentru adevăr şi dreptate' pju
e numai necesară, ci e şi frumoapă, uneori de io tragică splendoare, că ea (dă Iun
conţinut superior demnităţii omeneşti. Iată de ce Schiller îi (este mereu aproape'.
Cînd, într-un articol din 1838, defineşte şi înşiră pse scriitorii clasici, Schiller nu
poate lipsi din rîndui lor; cînd combate, în 1841, superstiţiile, citează din el.
68 S tu d ii

E foarte probabil că mai ales Schiller l-a convins, na numai prin piesele, dar ’
şi prin eseurile sale, despre rolul educativ şi patriotic al treatrului, despre care el
vojrheşte de vreo cîteva ori, la diferite perioade din ţviaţa sa,
Andrei Mureşanu, poetul generaţiei ardelene de la 1848, e jşi el schillerian.
E probabil că Barit, care l-a îndrumat în multe privinţe, i-a adîncit şi cultul
pentru marele poet german. Baza ideologică a poeziei lui, atmosfera ei, plină
d e . aspiraţii ideale, de imprecaţii împotriva, tiranilor, de tendinţe fetice nu poate
fi streină de Schiller.' De altfel şi Mureşanu traduce idin .el, în 1839, tot ţ'n
Foaie, o nuvelă pu conţinut moral, iar |în 1851 poezia Vină Lor;d de jpte Alpi,
într-un vers care are uneori un dulce accent popular.
Foaie pentru Minte mai publică, în 1838 şi 1839, traducerea a patru- din
poeziile lui Schiller: Tlnurul la părfiu, Vînăţorul alpicesc, Doppl Jşi Cătră Minna.
Ele se datoresc profesorului din Blaj Ion Rusii. Versul j!or are un discret colorit
arhaic şi popular, surprinzător de fluent dacă •ne gîndim la nivelul de atunci al
poeziei romîneşti din Ardeal. Bogdan-Duică atribuie aceste traduceri, semnate
Z şi Y, lui Timotei Gipariu, fără să ne arate probele pe eaye se (înteknpiazăy
lieferindu-sc la, o indicaţie dintr-un manuscris contemporan, păstrat la Academia
B.P.R., Gherghel optează pentru paternitatea lui Rusu. Credem că are dreptate,
cu atît mai mult, cu cît acesta are şi alte încercări poetice, iar principiala Sui
operă, tratatul- de_ geografie Icoana pământului (1843) e scrisă intr-o foarte
bună limbă romînească. Tot din Blaj trimite, ceva mai tîrziu, două traduceri
merituoase, profesorul I. I. Mani: Norocul şi înţelepciunea (1844) şi împărţirea
jiămînlului (1846). In. fine, Foaia mai publică cîteva traduceri greoaie, lipsite
de .căldură poetică, datorite bănăţeanului . Tincu-Veiea, profesor la Vîrşeţ.
împiedecate, pătate de latinisme' indigeste, sînt şi cele cîteva (distihuri traduse,
de lacoh Mureşeanu, redactorul de după 1850 al foilor braşovene, '
De fapt, după' 1848, atît din pricina regimului dte reâcţiune a lui Bach, cit
-şi :a; exagerărilor'latinizante, a bîntuit în Ardeal o lcumpîită secetă literară, de
pe urma căreia a suferit şi acţiunea de traducere în romîneşte a lui Schiller.
Numai aşa s,e explică slaba partkdpjarje a ardeiehilor Ia centenarul naşterii poetului,
-în 18:59, Foile din-Braşov se imulţumosc de astădată cu cîteva promisiuni, scuze
şi declaraţii formale, sau cu reproducerea versurilor omagiala şi a unei traduceri
a lui Asachi. Bariţ însuşi, angajat în diverse alte rtreburi, se achită faţă de Vicest
părinte sufletesc al său prin traducerea unui articol omagial, apărut în ziarul
Wanderer din Viena.
Generaţia de la 1848 face şi cele dinţii încercări Irnai sistematice de teatru
roknînesc în Ardeal, — fireşte teatru de amatori. Cea mai serioasă'din aceste
încercări a avut loc la Braşov în 1852—54, cînd o seamă de tineţri au ţjucat Jvr'eio
20 de ipiese. Cea din urmă dintre reprezentaţiile acestor- tineri inimoşi este
Robert şeful bandiţilor' (traducerea lui Aleeu Vasiliu, după prelucrarea în fran­
ţuzeşte de către F. A. Lamarteliere a lioţilpr Iui Schiller).
Odată cu slăbirea etimologismului şi cu înviorarea vieţii literare, Schiller
revine între taioi, fără ca, .totuşi, cultul pentru el Jsă ia proporţii deosebite deeît
Cjătră sfîrşitul veac-dui şi începutul veacului nostru. •*
In_1864 ..parc la Iaşi, în editura proaspăt înfiinţată a societăţii „JunimeaS,
traducerea ultimei părţi din trilogia Wallenstein, M oartea lui W allem tein, dato­
rită Emiliei Maioreseu, fiica lui fon Maioreseu, E singura traducere pe care o
 S t u d ii' 69

avem pînă acum din această capodoperă schilleriană. Emilia Maiorescu, mări­
tată mai tîrziu cu compozitorul Hump'oi, va juca un (rol în educaţia fetelor la
noi, prin pensionul pe care-(l va conduce, mai lîntîi la Braşov, apoi la Iaşi;;
Traducerea ei e corectă, tinzînd să dea şi prozodia Originalului; e lipsită totuşi
de fiorul poeziei. . ”s -•'
In jurul lui -.1870, Transilvania şi Banatul sînt trezite (din toropeala lor
literară de un mare eveniment artistici turneele teatrale 'ale lui Pascali şi Millo;
Nu ne mai putem lipsi de un teatru naţional! ’— se aude din toate (părţile.-
Revistele şi ziarele de dincoace de Carpaţi se antrenează — în toiul acestor turnee
— într-o amplă dezbatere asupra teatrului. Ia parte la )ea şi Eminescu, atunci
student la Viena. El făcuse pe sufleurul în turne'ul lui Pascali, cunoştea bine
problemele ardelene şi le avea la inimă. Substanţialul său articol, Teatrul ro-
mînesc şi repertoriul lui, apărut în Familia din 1870 f(nir. 2) face un examen
critic al întregii noasfre literaturi dramatice, subliniind în mod (deosebit menirea
socială şi educativă a teatrului/ Gu toate că itu-1 aminteşte pe- Schillar, se simt
uneori în argumentaţia lui ideile acestuia. Eminescu a preţuit jde altfel mult ţie
cel mai mare autor dramatic german.
Dar pentru ca ardelenii să cunoască în cercuri mai largi ideile acestea,
Familia nu se mulţumeşte cu articolul lui Eminescu, ei (publică,. în acelaş an, sub­
stanţiala conferinţă rostită de Schiller în 1784 la Mamiheim1, Scena ca institut
de moralitate, într-o traducere, cam greoaie, a lui Mihai Cirlea. Iri urma acestor
dezbateri a luat fiinţă, tot în acest an, societatea (pentru fond de. teatru romîn.
Animatorul ei principal, Iosif Vulcan, in numeroasele iui conferinţe (şi articole,
se întemeiază adeseori pe ideile din Conferinţa -.amintită a lui Schiller.
La adunarea din 188S a societăţii pentru fond de teatru, ţinută la Şomcuta,
profesorul de la Năsăud Dr. Ai. P. Alexi a irosit o disertaţie despre drama
Wilhelm Teii, pe care va publica-o apoi în Familia (din acelaşi an, iar în 1888
va publica-o, mult amplificată, într-o broşură, la Braşov, sub titlul Helveţia
şi Wilhelm Teii. E cea dinţii afirmare viguroasă de simpatie pentru piesa pe
care ardelenii vor îndrăgi-o mai mult din tot teatrul lui-Schiller şi din traducerea
căreia îşi vor faice o sacră datorie. Iată (de ce credem că trebuie să ne oprim puţin
la broşura lui Alexi.,
Autorul ei este un distins exponent al intelectualităţii (ardelene. Spirit
înaintat, el a avut de -furcă cu superiorii pentru 'ideile lui progresiste. A fost (uni
harnic naturalist, dar a avut pasiune şi pentru alte. idomenii intelectuale. Ne-a dat,
împreună cu colegul său Maxim, cea dinţii lucrare. despre Războiul pentru inde­
pendenţă din 1877/78. Interesul său pentru cea m ai' populară idramăj .a lui
Schiller datează de pe cind era student la Graz, (unde a ascultat cursurile profe-;
sorului Wdlf despre ea.- A urmărit apoi reprezentaţiile ei, Intdrs în Ardeal, a
căutat să o popularizeze,- mai înfîi la Năsăud, apoi cu alte prilejuri;. ;Aşa s|-a
născut broşura amintită. In esenţă, ea e o preamărire a luptei pentru dreptate’
şi libertate, o condamnare a opresiunei omului şi ă (naţiunilor. Introducerea ei
e plină de .ditirambi la adresa libertăţii, filosofiei (sub icare înţelegea filosofia
iluministă), dreptului natural, progresului. Urmează :apoi. o schiţă istorică a
Elveţiei, o prezentare a consituţiei acestei ţări. Fireşte că Alexi vede totul în
roz; el nu observă caracterul burghez al acestei constituţii. Landă felul în caro
Elveţia a rezolvat problema naţiopala,. Acolo nu măi sînt frecări şi supărări
70 Studii

naţionale", nu miai sînt nobili, aoolo se 'dezvoltă patriotismul adevărat, care nu

poate fi întenn'eiat decît pe drepturi şi 'datorii egale. Fără ele — Sppue Alexi1 —
patria este „o himleră, un sarcasm"; dragostea pentru ea e stropită cu „lacrimi
de suferinţe şi blestem". Prezintă apoi piesa, scenă de Scenă, dînd numeroasă
exemple, traduse de el în versuri. Remarcă just profundul para eter popular al
operei. Ultimul cUvînt al broşurei vorbeşte tot despre libertate, leitmotivul lucrării:
„Fie ca popoarele să se arate demine de această fiică divină, de acea libertate
ce ne-o cîntă .Schiller cu atîta duioşie şi frumjusleţe Işi care este intim încuscrită, ou
democraţia adevărată. Popoarele numai pe urma libertăţii sincere şi nemascate
şi a democraţiei adevărate pot păşi cu securitate pe calea progresului şi a civi-
lisaţiunii şi prin aceasta să se avînte în regiunile adevăratei fericiri omeneşti
Să iubim libertatea adevărată şi să perseverăm în triumful ei la toate
popoarele, fără deosebire!" *
Cam în acelaşi-timp cu broşura lui Alexi, în ,1880, Nicolae Petra-Petrescu
publică o traducere onestă a comediei lui ţSchiller N epotul ca unchi; Transil­
vania, revista ’Âstrei, condusă de Bariţ, dă noi fragmente (din Don Carlos, tra­
duse de Ieronim Bariţ, fiul gazetarului; mai apare apoi, în periodicele ardelene,
traducerea cîtorva poezii. »
Către sfîrşitul veacului, viaţa literară da dincoace de Carpaţi se maturizează.
Etimologismul este definitiv înfrînt; viaţa poporului devine o preocupare dornic
nantă, iar metoda realistă cîştigă în prestigiu. Nu numai (creaţia, ci şi teoria
literară ajunge la un nivel necunoscut înainte. Se traduce Laocooiiul lui Lessing,
,e comentat Taine. In 1899, profesorul de la Braşov jd^. losif Blaga publică lu­
crarea sa T eoria dram ei, în pare ŞcMller e pus la contribuţie, atît prin piesele
cît şi prin teoria sa literară. Lucrarjea lui Blaga te aspru criticată în Convorbiri
literare de Ghiţă Bo|p, fost şi el (profesor la Braşov, nsvioit să treacă jîn Princi­
pate, unde a devenit un eminent profesor |de limba şi literatura germana. Blaga
nu depune armele; la replica lui Ghiţă Pop răspunde, pentru.ca ultimul teuvînt
să fie- tot al lui Blaga (articolele lui au apărut in Transilvania din 1900 şi
1901). Periodicele ardelene cunosc astfel o amplă discuţie asupra tragicului.
O amintesc acum fiindcă Schiller este chemat mereu mărturie. 'Apelează la el
mai ales Ghiţă Pop.
„Toate tragediile lui Schijler din prima epocă (B oţii, Fiesco, Intrigă, Don
Carlos) '■— spune el — poartă un caracter polemic contra ordinei sociale a
veacului trecut, deci în toate se urmăreşte iun scop comun-omenesc, nu indi-
vidual-omenesc. Iar nota caracteristică .a tuturor tragediilor lui Schiller este că
ele respiră un sacru entuziasm pentru ideile |largi, universale, cosmopolite*), idei
care tind la fericirea întregului neam omenjesc. ţ . . . ] Şi cînd se arată ;tragicul’
în toată măreţia sa înfiorătoare, dacă nu atunci cînd purtătorii de idei inari şi
comune omeneşti se ciocnesc cu ideile învechite /[ . ] şi sînt zdrobiţi, ei care
au pus prin moartea lor roata lumii într-p mişcare miai repede; spre binele şi
progresul omenirii? Aici e pămintul priincios din )eare răsare adevăratul tragic,
acel tragic „care înalţă pe om, cînd tedrobeşte pe om" (Din estetica tragicului,
în Tribuna, 1900, nr. 231). 1 \

*). Cuvîntul „cosmopolitism" avea pe atunci înţelesul de „înfrăţire între popoare**

 Studii - 71

Ghiţă Pop cunoaşte bine pe Schiller încă de pe băncile şcoalsi. Cînd Je

student la.Pesta el publică tragedia în (5 acte Horia (1891), cu jevidjente ireflcxe
schilleriene, nu numai în endecasilabul ei energic şi sentenţios — sistemul metric
preferat al teatrului lui Schiller —j ci (şi în construcţia unor scene’ jşi personaje;
Cu toate devierile ei naţionaliste, cu toate jBtîngăciile inerente unui debutant,
tragedia lui Ghiţă Pop nu e lipsită ţie calităţi. Găsim în ea 'cîtevaj personaje
bine conturate, conflicte bine conduse; străbate' din 'ea revolta celor asupriţi şi
şetoşi.. de dreptate. Ea condamnă nu numai pe nemfeşi, ci şi pe’ Habsburgii. Vină
tragică a lui Horia este că s-a (încjrezut prea mult în. acc'ştiaj,' P<ă' § fviiuţ fa[că
o revoluţie fără vărsare de sînge.
Sărbătorirea în 1905 a centenarului morţii lui Schiller . a avut un mare
răsunet şi în Ardeal, îndeosebi la saşi. IRomînii iau participat la comemorate
printr-un număr al revistei Luceafărul, care avea în frunte studiul amintit al
lui G. Bogdan-Duică despre Schiller la romîni, Reproducea cîteva din traducerile
mai bune, realizate înainte,5 publică o •traducere două, datorită lui I. Borcia
(Icoana acoperită din Sais), adăuga apoi alte cîteva mărturii ale consideraţiei
de care se bucura Schiller în Ardeal.
Numărul acesta al L uceafăru lui apărea în mai. In august, au avut loc, jla
Sibiu, mari serbări cu prilejul cărora s-a inaugurat Muzeul Astrei, în interiorul
căruia se găsea şi cea dintîi sală jdje teatru a românilor din Ardeal; Ans&mblul
condus de Zaharia Bîrsan a interpretat — înfiorat de emoţia momentului —
Fîntîna Blanduziei de V. Alecsandri. S-a vorbit fapioi şi despre Schiller. Horia
Petra-Petrescu, atunci student la Viena, . a rostit conferinţa Despre „W ilhelm
T e ll“ (publicată în F am ilia) în care a făcut o analiză — o adevărat, paM
şcolărească :— a piesei, plină însă de fiorul unei sincere admiraţii şi ide alcziji
la stările contemporane:
„Dacă este un scriitor strein — spune ţel —; cajre să ni'8 'şljea,' piai aproape,
de la care să aşteptăm o înrîurire Înspre măi bine a literaturii noastre, atunci
•acesta e Schiller. Preamărindu-1 pe el, reproducîndu-i ideile, reprezentând u-i
operele, ne-am ridica totodată pe noi. Ideile sale privitoare la patriotism, la
libertate, sînt idei fundamentale ale eticei şi apropiindu-1 (pe el de noi ne-am
creşte sufleteşte mai mult — cu mult-lmai mult decît auzind lucrările dfe prost
gust ale unor mediocrităţi streine".
Tot în acel an comemorativ S. Broşu Începe să publice in Fam'ilia |o tradu­
cere liberă după Cîntecul clopotului, celebrul poem pi lui SchiUjejr. Marin Baiu-
lescu traduce şi ea mulţumitor Plim barea. '
In aprilie 1905, Ilarie Chendi adresează o scrisoare lui Iosif Vulcan, pre­
şedintele societăţii pentru fond de teatru, în foare îi propune ca în lipisla ide bune
piese originale, care nu se pot crea jla repezeală, societatea să inaugureze io
bibliotecă de traduceri din marii clasici.^ „Ar (fi foarte potrivit — spune (el —
ca seria să se deschidă prin o Ipiesă cu tendinţă cum’ este Wilhelm .Telh ide
Schiller". Traducerile să fie încredinţate celor mai ibuni poeţi ardeleni.
îndemnul Criticului va fi ascultat ceva mai |ţîrziu. Deocamdată preotul
din Şoimuş (lingă Bistriţa) Ioan Baeiu, publică 'la Braşov-, în editura -lui
I. Ciurcu, care răspîndea multe cărţi de Colportaj, W ilhelm Teii,, piesă in trei
acte, prelucrare liberă după Fr. Schiller (1906). Baciu şi-a cîştigat un nume în
mişcarea teatrală din Ardeal încă de prin anii 70 ai veacului trecut, cînd
 V
72 S tu d ii

entuziasmat de turneul lui Millo —ţ a iforraajt), l a , Cluj. o mică ţruplă ţdse? diletanţi
cu care a [cutreerat cîţiva ani Ardealul. 'La Şoimuş el va întemeia io [societate de
teatru şi va construi o originală sală de spectacole. Regimul a împiedicat însă
inaugurarea ei şi bietul Ba[cjju' a fost jnevjoil: să, o demonteze. Prelucrarea* ţtuă. [după
celebra dramă a lui Schiller e menită [teatrului popular. Era extrem' de simplă,
de, prozaică. Ea îndeamnă la rezistenţă şi luptă împotriva tiranilor, a „pre­
fecţilor" de teapa lui Gessler, Nu cred că prelucrarea a putut fi jucată', că,ci
s-ar fi opus gesslerii atît de numeroşi (în Ardealul vremii. Cum am [amintit,
aceşti gessleri ;vor, impune inimosului şi intrepridului [preot să-şi * demonteze
sala de teatru ţărăn'esc, - -. ; ■ '
. Cele mai realizate traduceri din Schiller1 vor .'fi prilejuite de sărbătorirea în
1909. a 150 de ani de la [naşterea scriitorului. Gazeta Transilvaniei (m(. ;233) [pu­
blică un vibrant omagiu (nesemnat, dar scris ,cu siguranţă de eminentul pro­
fesor braşovean Dr. Alexandru Bogdan), în care ie vorba, iarăşi şi iarăşi, de
Schiller — . ca tovarăş nepreţuit în lupta. [împotriva oricărui despotism: „mo­
narhic, clerical ori despotism exercitat de o naţiune asupra altei n aţiu n i"...
,*Şi inima tinerimii noastre — continuă Bogdan i— poate bate mai repede cînd
îl citeşte, iar braţul ei se încoţ’dă Ineapărat mai cu putere, cînd'îşi adu:cfc aminte1
cvi Schiller a cîritat pe răzbunătorii popoarelor (F ecioara de Orleans) şi a
preamărit pe cei dare au 5ştiut şi iau putut să-şi câştige libertatea (W ilhelm T e ll) “.
Printre [omagiile care s-au adus de romiui [în acest an lui Schiller, Bogdan
aminteşte în articolul lui, cu elogii, şi [traducerea Fecioarei de Orleans, datorită
Măriei Cunţan, apărută nu de mult Ia iSibiu. Bogdan revine asupra acestei 'tra­
duceri într-o documentată recenzie (G. Trans. ur. |diu 4/17 nov. 1909). Avea
dreptate. Traducerea Măriei Cunţan are părţi excelente. Ea respefotă în general
prozodia originalului, e turnată într-o limbă caldă, mlădioasă, cu o tonalitate
femenină pură, potrivită jcu această piesă în icare se exaltă .patriotismul [unei femei
" Tot atunci Gheorghe Coşbuc — în care (Schiller ar fi recunoscut poate pe
unul din poeţii care au realizat idealul ide poefrie „naivă", preconizat de el
intr-un celebru esseu — lucra la traducerea (lui din Don Carlos. Ea> ivia [apare
în anul' următor, în Biblioteca Teatrului Naţional /din Bucureşti. Probabil din
necesităţi .scenice, Coşbuc scurtează uneori textul. Fără gă fie la înălţimea celor­
lalte traduceri ale lui din clasici, Don Carlos cucereşte totuşi, adeseori, prin
versul ei energic, bărbătesc.
Traducerea lui Coşbuc a fost publicată în 1942, într-o ediţie revăzută de
A. Pop-Marţian şi I. Şahighian.
Desigur, nu e o întîmplare că poetul ardelean, ieîntăreţ al libertăţii şi al
revoltei populare împotrivă exploatării, şi a tiraniei, s-a apropiat de această
pjiesă a lui Schiller. Se, va. fi -regăsit în sufletul' cupajt al fmarehizjul.ui de Posa,
în nobila indignare leu care acesta înfierează despotismul regelui Filip şi al
acoliţilor lui.. -
In sfîfşit, în 1913 apare la Braşov, .în „Biblioteca teatrală" a societăţii
pentru fond de teatru traducerea, cerută de multă vreme, a lui W ilpehn ŢeU.
O datorăm lui Şt. O, losif şi je, fără,. îndoială, cea mai; frumoasă [traducere din
Schiller, din cite au apărut atunci în [literatura noastră, şi una din' jo;el,e; ţmai bune
a acestui mare tălmăcitor. E ultima lui ini^re lucrare). Cînd a venit la Braşov
să-şi încaseze onorarul, oferit de societatea pentru fond de teatru, ,era desaxat,
 S tu d ii 73

chinuit de obsesia sîîrşitului care intr-adevăr nu Jva întirzia mblt. Iosif ştie să
redea cu măiestrie bogăţia de tonuri a originalului;, El ştie să fie şi liric şi;
dramatic şi sentenţios, fără să lase impresia unei traduceri.Remareabile sint
îndeosebi momentele lirice de la începutul piesei, conjuraţia de la Rutei din justul
II, şi monologul lui Tell din actul ;IV.
Regretăm că această traducere, dorită aşa de mult, a rămas pierdută
într-o obscură 'bibliotecă provincială, că n-a devenit, aşa cum merita, pentru
ideile ei înaintate şi realele ei calităţi |artisîâc.e, o carte de maife' fc'iirculaţio. E (nu
numai regretabil dar şi revoltător că nici Unul din aceia care vorbeau înainte Jş*
gura mare despre Schiller şi îndeosebi despre această [operă a lui — în care
poporul e un personaj aşa de viu, de pozitiv — nu s-au gîiţdjt, atunci cînd,
după 1918 au ocupat posturi de răspundere în stat, să dea această traducere ă|
iui Iosif într-o nouă ediţie.
Toţ aşa cum regretabil este că atunci icînd am redşit în sfxrşit să .avem
în Ardeal teatrul ;după care am oftat atîta, această dramă n-a figurat în re­
pertoriul Iui. In stagiunea din 1926/27 a [Teatrului Naţional din Cluj se joacă
Hoţii: în cea din 1927/28 — Intrigă ţ fi iubire; iar în 1929/30 —•Măria Stuart.
Se joacă mai ales la sfîrşit de [stagiune, fără o pregătire serioasă f|i (o 'distribuţie
potrivită a rolurilor. De aceea nici una [din piesele amintite n-a trecut 'de trei
reprezentaţii. Wilhelm Tell nici măcar n-a fost încercat.
Acum trăim în condiţii potrivite pentru un .nou avînt al cultului lui
Schiller în literatura noastră. Ideile de libertate şi dreptate, de adevăr, de! încre­
dere în forţele veşnic biruitoare ale poporului, [de dragoste pentru pacea în icarej
se plămădesc şi se dezvoltă marile valori Umane — întrupate de matele 'scriitor
german în imagini de o mare forţă [mobilizatoare — le înţelegem1 şi le îpre-
ţuim mai mult decît oricînd. Desigur că jie vom alege — cu [acest ,prilej, sărbă­
toresc — nu numai cu cîteva noi traduceri bune din SchiUer, cj. şi <Bu intrarea
lui definitivă în repertoriul clasic al teatrelor noastre.
IO N B R E A Z U
CARNET SOVIETIC

Uifimul act

3
Un in teres principal \îl reprezintă, după părerea noastră, rezolvarea c o n ­
flictului propusă de ■.A. SalînscM în Un tovarăş de drum primejdios.
D upă cum se ştie, eroul principal al piesei, Selihov, moare la sfîrşitul
piesei, deşi obţine o victorie m or al-politică deplină asupra lui Corcem nii,
potrivnicul său.
Desigur, luată în sine, vitejia de a te hotărî să-ţi omori eroul nu
este atît de mare şi dacă dramatismul s-ar realiza num ai prin -asta, n-ar
fi nimic mai uşor decît a deveni poet tragic. O asem enea înţelegere p ri­
mitivă a problem ei' tragicului a înfierat-o încă Lessing. „Dacă Aristotel
— citim in Dramaturgia hamburgheză — îl denum ea pe Euripîde cel mai
tragic dintre toţi poeţii tragici, el n u avea în vedere num ai faptul- că
majoritatea pieselor acestuia se term ină cii o catastrofă tristă, deşi ştim
că m ulţi îl înţeleg pe Stagirit în felul acesta. Acest procedeu l-ar fi
preluat foarte curîrud şi alţii şi vreun cîrpaci, care ar fi început să-şi
sugrum e şi să-şi omoare cu curaj eroii şi care n-a r fi lăsat niciunul să
iasă ăe pe scenă viu şi nevătămat, ş i-a r’fi închipuit probabil că este tot
atît de tragic ca şi Euripiăe.“
Să nu ghicim ce anum e l-a făcut pe SalînscM să aleagă u n ăeznodă-
m înt tragic p en tru eroul său. Se poate că i s-a părut într-adevăr- că
m oartea erolului va da piesei lui mai m ult dramatism şi forţă emotivă.
S-ar putea, ceea ce este mai verosimil, ca el să fi vrut ca prin m oartea
eroului să reliefeze, pericolul social al lui Corcem nii şi totodată să subli­
nieze nobila ren u n ţa re de sine a IM Mimuav, ri» am m evea nu se . poate
exclude presupw ierea că u n asem enea ăeznoăămînt a ■fost preferat ăe
•către dram aturg din considerente polem ice, ca sem n de protest împotriva
finalurilor tradiţionale neapărat fericite.
Oricum ar fi, SalînscM a făcut o treabă bună. Şi nu atît, poate, pentru
■piesa sa, cît pentru dram aturgia noastră în general. Intr-adevăr, după
Un tovarăş de drum primejdios, spectatorii noştri, urm ărind peripeţiile
dram atice, n u vor mai putea răm îne fără grijă pentru soarta eroului.
Oricum s-ar term ina piesa, spectatorii ştiu deja că pe. erou nu-l aşteaptă
totdeauna nunta în ultim ul act.

(C o n tin u a re din num ărul fr e c u f)

 C a ra ^ t s o v ie tic - 75

In ceea ce priveşte piesa Un tovarăş de drum primejdios, justificarea

deznodăm întului dram atic c u greu ar putea trezi îndoieli. E drept că
dram aturgului îi va fi dificil să-şi explice hotărîrea, dacă i se va p re ­
tinde să dovedească necesitatea m orţii lui S elih o v . . . „Nu putea el oare
să răm înă în viaţă?“ — îl vor întreba pedanţii pe dram aturg. Insă dra­
m aturgul are dreptul să răspundă la această întrebare cu alta: „Nu putea
el oare să m oară?"
Se crede că în dramă, ca şi în orice altă operă de artă, tot ce se
petrece trebuie să decurgă ăintr-o necesitate interioară. In general, acest
lucru e p erfect ■adevărat, m ai cu seamă dacă n u pierdem din vedere
cuvîntul „interioară". Totul depinde de felul în care înţelegem necesita­
tea. Credem că artistul are libertatea sa prezinte ca necesară una din
rezolvările posibile, conducînău-se de idee a .o p erei sale.
Această discuţie nu e nouă în critică.
Se ştie cum critica estetizantă ăs pe la 1860 socotea declanşarea şi
ăeznodămîntid din Furtuna ca fiind întîm nlătoare: „Declanşarea con­
flictului şi deznodământul păcătuesc şi ele faţă de cerinţele artei. D eclan­
şarea conflictului rezidă într-o simplă întîm p la re:-p leca rea soţului; ăez-
nodăm întul este şi el cu fotul întîm plător şi arbitrar: furtuna, care o
sperie pe Caterina şi care o sileşte să povestească totul nu este altceva
decît ideus ex m achina . . . "
. „După părerea scolasticilor — scria Dobroliubov — nu trebuie să
abordăm subiecte în care întîm plarea nu poate fi subordonată cerin ţe­
lor necesităţii logice. După părerea noastră, însă, p en tru o operă de. artă
sînt bune orice fel de subiecte, oricît de întîmplătoare ar fi ele şi în ast­
fel d e subiecte trebuie — de dragul veridicului — să sacrificăm chiar şi
logica abstractă, fiind pe deplin convinşi că viaţa,' ca şi natura, are logica
ei şi că această logică se va dovedi poate m ult mai bună decît aceea pe
care noi i-o im p u n em adesea . . . "
Prin aceste păreri ale sale, Dobroliubov _se apropie de înţelegerea dialec­
tică a întîmplârii, ca o m anifestare particulară a necesităţii —: se apro­
pie m ult mai m ult decît unii teoreticieni de-ai noştri, care exclud pînă
şi noţiunea d e întîm plător din sfera creaţiei artistice. Aceşti teoreticieni
refuză să ţină seam a de faptul că necesitatea istorică generală se m ani­
festă uneori în viaţă, — şi prin urm are, se oglindeşte în operele de artă,
— extrem de neaşteptat. De fapt, critica dogmatică, acoperindu-se cu
cerinţele tipicului, agitinâ sperietoarea naturalismului, îi îm pinge pe
artiştii noştri spre reproducerea schem elor celor mai generale. Iar pe urm ă
se miră chiar ei de unde provine schem atism ul şi de ce piese scrise de
diferiţi autori şi pe diferite tem e, sînt atît de deseori dezolant de asem ă­
nătoare. Să ne fie c u iertare, dar aici nu mai ai de ce să te miri!
Daţcă autoritatea lui Dobroliubov şi experienţa lui Ostrovschi sînt
insuficiente pentru a ne susţine ideea, să n e referim la autoritatea lui
Belinschi şi ia experienţa lui Shakespeare: „Dacă Othello a r fi întîrziat u n
m inut c u sugrum area D esdem onei — scria Belinschi — sau dacă s-ar fi
grăbit să deschidă uşa în- care batea Emilia, toate s-ar fi lăm urit şi Des-
ăem ona ar fi fost salvată,Hn schim b însă tragedia a r fi fost sacrificată,
Moartea D esdem onei este urm ărea geloziei lui Othello şi n u a întîmplării
şi de aceea autorul a avut dreptul să înlăture conştient toate întâmplările
cele mai fireşti, care ar fi putu t 'servi la salvarea D esdem onei".
Dacă n u n e -a r fi team ă de a fi bănuiţi că facem o paralelă între
Shakespeare şi \Salînschi, am piuitea spune că moartea lui selihov este
76 C a rn e t s o v ie tic

urm area laşităţii lui C orcem nii şi a întim\plării. B ar n u , nu ne putem hotărî

să facem o com paraţie atît ăe cutezătoare. Nu ştim ăe ce -memoria lui
Shahespeare e invocată la, noi num ai atunci vină trebuie dovedită-încăl­
carea tonor reguli clasice de către contem poranii noştri, deşi acest- m aestru
genial . nu fă cea altceva decît să încalce regulele consfinţite ăe timp şi
tradiţii. In ieleg m ă tot atît ăe bine ca şi alţii ce distanţă e între SalînscM.
şi Shalcespeare, n u sîntem totuşi în stare să înţelegem de ce critica noas­
tră trebuie în acest caz să-l ju dece mai aspru pe tânărul dram aturg, decîţ
l-a- judecat m arele critic pe m arele tragedian.
Adversarii „întim plării“ şi partizanii „ necesităţii“ ar fi putut găsi
studii foarte interesante din care rezultă că m arele' Shalcespeare ai forţat
m ulte lucruri p en tru a putea încheia tragic R o m e o ş i J u l i e t a . Şi
toate acestea nu ne îm piedică ăe loc să re p e tă m ' îm preună cu autorul:

N u-i poveste mai tristă pe lum e

Becit povestea Iul Romeo şi a Julietei

Ca Romeo şi Julieta să-răm înă în viaţă, era suficientă, ăe pildă, una

din urm ătoarele îm p rejurări, ^
Călugării trimişi de Lorenzo la Romeo a r fi putut să' n u fie opriţi la
porţile Mantovei şi, prin urm are, ar fi putut să transmită lui Romeo
scrisoarea cu vestea îm bucurătoare, care ar fi înlăturat deznodăm întul
tragic, in orice caz, ei ar fi p u tu t şi chiar »— du p ă logica evenim entelor —
ar fi trebuit <să-i. com unice lui Lorenzo nereuşita lor, ca acesta să ia m ă­
surile necesare.
Baltazar, care i-a adus lui Romeo ştiri eronate şi înfricoşătoare, ar fi
putut fi oprit la porţile Mantovei, aşa c u m s-a întîrnplat c u trimişii lui
Lorenzo.
Lorenzo xar fi putut, ba chiar a r fi trebuit, după o judecată sănătoasă,
să vină în cavou fie m ăcar cu zece m inute înainte de trezirea Julietei şi
nu c u cîteva secunde. Atunci Romeo, prevenit de el, ar fi aşteptat liniş­
tit trezirea iubitei sale.
R o m eo , .sărutină-o pe Julieta aşezată în sicriu, a r fi putut observa că
presupusul cadavru a pătrat căldura unui trup viu. (B e altfel, Thomas
B echer, contem poran cu Shalcespeare, în tr-u n caz analog, s-a dovedit- m ult
mai prevăzător decît genialul său coleg; reproducînd în piesa sa C o c o t a
g e n e r o a s ă liniile generale din R o m e o ş i J u l i e t a , el, pentru a se
feri de reproşuri, com unică din vrem e spectatorilor că băutura som niferă
pe care o bea eroina sa are şi o proprietate frigiăeră. Nu răm îne decît să
ne m irăm că spectatorii şi teatrele n -a u preferat totuşi C o c o t a g e n e -
r o a s ă a prevăzătorului B ech er faţă ăe R o m e o ş i J u l i e t a a n ep re­
văzătorului Shahespeare!).
In sfîrş it, Romeo ar fi p u tu i să ajungă la cim itir cu cîteva m inute mai
tîrziu, găsind-o pe Ju lieta trezită.
Această enu m era re a întîm plănior ar putea fi continuată. B ar p en tru
ce? Oricum a r fi, acest lucru nu va convinge pe nim eni ăe nimic. Se ştie
că la toate acestea .există u n răspuns p e -c it de adine, pe atît ăe fără
sen s: S h a h esp ea re. e Shahespeare . . . . 7- . '
C e-i drept, unii shahespearologi consideră că aici e „o lipsă esenţială
 C a rn e t - s o v ie tic 77

a construcţiei tragice" (vezi, _ de pildă, volumul S h a k e ş p e a r e de

r. A, A xenov).
Totuşi, credem , n -a r strica să stabilim de ce Shalcespeare, care stăpî-
neşte strălucit arta intrigei dram atice, n-a fost deranjat de aceste fo r­
ţări şi întîm plări evidente. Credem că din aceleaşi motive din care n u sînt
deranjaţi deloc spectatorii tragediei în decurs de trei veacuri şi jum ătate,
pe care povestea tristă a lui Romeo şi Ju lietei îi face să verse lacrimi
fără a observa vreo nepotrivire. Şi lucrul acesta are loc desigur, pentru
că moartea lui Romeo şi a Julietei este cauzată de duşmănia dintre fa m i­
liile Capuletti şi M ohtechi şi n u de întîm plare: Dacă. vreţi, geniul lui
Shalcespeare s-a m anifestat tocmai în neglijarea tuturor întîmplărilor
care i-ar fi putut salva eroii şi în în fă şiţa rea legii tragice c.are-i ducea in e ­
vitabil la pietre.
.T o a te acestea- nu înseam nă, se înţelege, că autorul poate să negli­
jeze principiul tipizării, zugrăvind orice întîmplări în speranţa că ele
Intr-un fel sau altui vor fi m anifestarea necesităţile O a sem en ea ’înţelegere
a problem ei. duce inevitabil la naturalism, la empirism 'pedestru, la r e fu ­
zul înţelegerii legilor realităţii, prin urm are,, la lipsa de idei. Nu, — e vorba
doăf de faptul că autorul, întrupind legile sociale, n u trebuie şi nu poate
să neglijeze m ultilateralitatea-'manifestărilor lor, existentă în realitate, iar
criticul n u poate şi rm trebuie şă-l ju dece pe autor p e n tru faptul că -n ece­
sitatea e prezentă citeodată nu „în fo rm ă -p u ră “, ci sub form a uneia din.
posibilităţi, uneori sub form a intîmplârii aparente.
.. Critica noastră — care a apreciat in tr-u n singur glas noua piesă, a lui
A. Sofronov, I n i m a n u i a r t ă — şi-a exprim at aproape tot atît de
unanim dezaprobarea faţă de caracterul întîm plător şi nejustificat ale des-
noăăm intului: U-neoH U se pare nejustificat faptul că Stepan Topilin p o a te .
recu rg e la uciderea rivalului său. Alţii consideră d rep t o întîm plare inad­
misibilă în artă faptul că glontele, destinat lui Ajinov, l-a lovit pe Grişa,
fiul lui Topilin. ' - ’
Să analizăm pe -rină aceste învinuiri.
Oare caracterul lui Stepan Topilin contrazice într-adevăr Jiotărîrea
disperată p e care o ia în finalul piesei? M -face parte din acea fam ilie
de oam eni despre ca re n u poţi şti niciodată c e vor face în secunda u rm ă ­
toare. Lipsiţi de instincte sociale de reţin ere, fără a ţine seama de opinia
publică, fără a avea o ţinută morală cît de cît consolidată, aceşti oam eni
sînt gata la price atunci cînd este v o rb a .d e interesele lor egoiste. In ei
totul este neaşteptat, p en tru că ei nu procedează conform regalelor socie­
tăţii noastre, ci conform bunului plac anarhic al. persoanei lor interesate.
De pildă, Stepan Topilin-se întoarce la fam ilia lui top atît de pe n eaştep­
tate cum a părăsit-o acum trei ani. Şi, ce-i drept, e greu să spui care
dintre aceste acte este mai am oral: hdtărîrea de, a-şi înlătura din cale riva­
lul sau folosirea simpatiei rivalului faţă de nevastă-sa în scopuri pur
utilitare. Şi doar nim eni nu s-a îndoit că ■ .S tepan Topilin,. aşa cum l-a
zugrăvit dram aturgul, poate — făcînd aluzii la apropierea dintre directo­
rul. sovhozului şi Caterina — să-l şantajeze pe cel dinţii, căutînd să obţină
de la el pueţi , de vie p en tru grădina lui personală. Desigur, el se poate
hotărî şi la uciderea lui-Ajinov, nnizind pe faptul că ea va putea apare
ca un accident la vînătoare.
Să vedem acum învinuirea referitoare La faptul că Stepan îşi-răneşte
fiul datorită purei întîmplări. Putea Ajinov să n u -i dea lui Grişa şapca
78 C a.rn.jt s o v ie tic

sa, care l-a indus în eroare pe Topilin? Sigur că putea. Dar ce vor spune
criticii referitor la lovitura de spadă pe care Hamlet o destina regelui
D anem arcei şi. de care a avut parte prim ul m inistru al acestuia? Ar fi
p u tu t doar nefericitul Polonius să nu se mişte în spatele p e rd e le i. . .
Probabil vor spune ceea ce se spune totdeauna în asem enea cazuri: Sha­
kespeare e Shakespeare .,..
Prima învinuire .am analizat-o, s-o analizăm acum pe cea de-a doua.
Oare p en tru spectator e cu adevărat neinteresantâ o piesă al-cărei dez­
nodământ poate fi prevăzut sau e cfiiar cunoscut? Ne em oţionăm cină
privim a zecea ş i . a douăsprezecea oară O t h e l l o sau V i n o v a ţ i f ă r ă
v i n ă şi faptul că ştim d e la început dsznod&mîntul nu ne îm piedecă să
suferim şi să com pătim im , să iubim şi să urîm ca şi Intiia dată!
Se poate sp u n e: doar ăştia-s Shakespeare şi Ostrovschi;. ia vezi dum ­
neata pe, aceeaşi scenă pe care ai văzut O ' t h e l l o şi V i n o v a ţ i J ă r ă
v i n ă , să zicem O f u n c ţ i e n e l i n i ş t i t ă . . .
Nu pot uita sentim entul de înălţare pe care l-arh încercat acum doi
ani, cin ă am citit p en tru prim a dată piesa O f u n c ţ i e n e l i n i ş t i t ă de
Alexei Cojem eakin. Iată, m ă gîndeam , adevărata dram aturgie, care te
pasionează de destinele eroilor, care te obligă să te emoţionezi, să suferi,
să compătimeşti, să afli. Conflictele sînt reale, caracterele vii, limbajul. —
energic şi expresiv. C e-i d rep t, unele asperităţi supărau şi pe atunci,
unele situaţii păreau făcuţe, iar deznodămîntwl insuficient pregătit. Insă
era prim a piesă, in faţă mai era m unca autorului c u teatrul. Şi se şi
vedea cit de puternic vor răsuna toate astea de pe scenă, cînd caracterele
observate atît de b in e 'in viaţă se vor întrupa în carnea şi sîngele figurilor
scenice. -
Şi vine prem iera la Teatrul Mossoviet. Crezi tot ce se petrece. Urm ă­
reşti acţiunea cu interes. Uneori rîzi. Dar n u te nelinişteşte. Nu suferi. Nu
te im presionează toate acestea, aşa cum te im presionau la lectură.
Poate că acest lucru se datoreşte faptului că piesa este deja citită şi,
p rin urm are, totul ne este cunoscut? Intr-adevăr, noi ştim că simpaticul
Colea G ruzd va răm îne în redacţie, iar curajosul si principialul Mihail
Topolev va triu m fa faţă de clevetitori şi va deveni redactorul şef al zia­
rului. Atunci de ce să n e m ai neliniştim ? ^ ■
, Dar O t h e l l o ? Dar V i n o v a ţ i f ă r ă v i n ă ? ' Nu, nu e vorba num ai
de faptul că e o m are diferenţă între tînărul dram aturg şi corifeii dram a­
turgiei universale. Credem că nu ne em oţionează spectacolul O f u n c ţ i e
n e l i n i ş t i t ă p en tru că participanţii la spectacol sînt ei înşişi prea
liniştiţi, ei ştiu m ult prea bine — şi o ţin. m inte m ereu — c ă ■totul se
va term ina cu bine. Aceasta îi îm piedică să trăiască în faţa noastră serios,
cu trepidaţie, destinele eroilor propuse de autor şi de îm prejurările vieţii
însăşi. Iar- îm prejurările propuse sînt mai m ult decît serioase şi, fără dis­
cuţie, dramatice.
Poate fi înţeleasă tendinţa regiei de a insuflă spectatorului în cred e­
rea optimistă în trium ful final al dreptăţii în viaţa noastră. In acest sens,
I. Zavadschi şi I. Sm îtkin, regizorii- spectacolului, trebuie susţinuţi.
Cu toate lipsurile ei, ,p iesa lui A. Cojem eakin cucereşte în prim ul rînd
prin partinitatea ei fără compromis, prin curajul ei cetăţenesc, p jin felul
cinstit de zugrăvire ă ciocnirii adevărului cu m inciuna. Or, în spectacol
acest conflict este slăbit, diluat.
 C a rn e t s o v ie tic 7»

Al doilea act al piesei se încheie cu am eninţarea deschisă a lui Ruda-

nov: „Ei, Topolev, va trebui să te înfăţişezi îm preună cu Erşov în faţa
biroului com itetului regional. Acolo se depun carnetele ăe p a rtid !“ I n
felul acesta, situaţia este foarte serioasă, — ca -să n u -i spunem critică.
Prin urm are avem toate motivele să ne neliniştim ăe soarta lui , Topolev.
B ar cortina se ridică din nou, începe al treilea act şi regia parcă n e-a r
spune ăe la în cep u t: „De ce vă neliniştiţi? Fiţi mai liniştiţi. Uitdţi-vă la
Topolev: el e cu totul liniştit"..
„Ţi-e greu, Misa, — îl întreabă Orlova pe Topolev, — recunoaşte, ţi-e
g reu ?" Conform textului, Topolev. n u vrea să recunoască că-i este greu.
Iar în spectacol, Topolev, aşa cum îl interpretează A. Comovschi, n-are ce
recunoaşte. '
„Eşti u n om de fier, Mihail, — continuă Orlova, — Se vede că de aceea
te şi respect". Noi n e-a m asocia cu plăcere acestui respect, dacă am vedea
dincolo de calmul exterior al lui Topolev frăm întarea lui sufletească. B a r
nu, avem im presia că n u num ai actorul- Alexei Consovschi, dar şi red a c­
torul Mihail Topolev ştie încă din actul al treilea ce se va întîmpla în cel
ăe-al patrulea. Ştie şi nu se nelinişteşte ăe pomană.
După cum vedem, problem a ultimului act nu e numai o problem ă de
dramaturgie, ci şi una scenică. încordarea reală se m enţine în sală nu
prin surpriza deznodămîntului, ci prin încordarea luptei dram atice.
Acest lucru îl ştiau fo a rte bine anticii. Euripiăe, după cum se ştie,
povestea în prologuri tot ce se va întîmpla în tragediile sale. P entru ce
făcea el aşa? După cum rem arcă Lessing, m arele tragedian vroia „să tre­
zească participarea nu prin ceea ce. se va întîmpla, ci prin felul în care
se va întîmpla".

IV

Ultimul act este în acelaşi tim p atît sfîrşitul piesei, cit şi începutul
vieţii eroilor dincolo de lim itele piesei, viaţă ce n u se întrerupe odată cu
căderea cortinei. P rin urm are, ultimuil act al u n ei piese poate fi consi­
derat din două p u n cte de v ed ere: ca ăeznodăm int al evenim entelor piesei,
şi ca înoăare a unor noi relaţii, despre care ştim cu atît mai m ult, cu
cît autorul ne-a prezentat mai îndeavroape eroii săi. Ambele fu n cţiu n i
se realizează în ultim ul act într-o unitate organică, însă p en tru uşurinţa
analizei.vom cerceta aici prima, funcţiune, răm înînd ca în capitolul urm ă­
tor să cercetăm pe cea de >a doua. ,
Desigur, n u odată aţi avut ocazia să vedeţi cum , după sfîrşitul actu­
lui al treilea, spectatorii răm in nedum eriţi: să se grăbească spre garderobă
sau să aştepte încă u n act? N edum erirea o lăm ureşte program ul în care
se precizează: „o piesă în 4 acte". Dar se pu n e întrebarea: ăe ce este
nevoie de al patrulea act, dacă spectatorul nu simte necesitatea lui, dacă
totul'îi este lim pede după prim ele trei acte?
Acest caz n u e nou în istoria teatrului. D upă ce a Vizionat în 1868
comedia în cinci a c t e 'S e v a m ă c i j i a , v a f i f ă i n ă ăe I. V. Sam arin,
M, E. Saltîcov-Scedrin scria în O t e c e s t v e n î i e z a p i s k i : „Primul
act este un apendice cu totul de prisos al piesei şi domnul Sam arin ar fi
putut să-l elim ine cu totul, fără a-şi prejudicia opera. De altfel, el ar fi
putut tot atît ăe bine să se oprească şi la actul al treilea, p en tru că şi
atunci rezolvarea dram ei n u m ai era pentru nim eni un secret. Insă , după
80 C a rn e t s o v ie tic

cum se vede, autorul este u n om serios şi m eticulos: el d-vrut să arate

spectatorului ce s-a întîm plat cu eroul său, Reşetov-fiul, şi cum a supor­
tat el pierderea Senicicăi, adică a fost doborît sau nu. Bar, pe de altă
parte, de ce n-a explicat el oare spectatorilor nim ic în legătură cu soarta
bătrînului conte?r B'e ce nai ne-a arătat dacă Egorov m ai bea sau nu, cum
îşi duce traiul Reşetov-tatăl, dacă şi-a găsit d e lucru valetul Nicolae şi cu
ce simbrie?- Toate acestea sînt lipsuri pe care el desigur se va strădui să
le evite p e viitor, scriind o com edie pe care va trebui s-o privim trei zile
şi trei nopţi, dar în care nu va mai răm îne în schimb nim ic nespus“ .
Spiritul de dreptate n e' îndeam nă să. recunoaştem că unii dintre dra­
m aturgii noştri a ju ng pînă şi astăzi destul de des în situaţiile delicate pe
care SalUcov-Scedrin le-a caracterizat cu precizie şi usturător, în cadrul
aceleaşi recenzii: „In literatura"dramatică sînt anum ite situaţii cînd nu poţi
spune- ce anum e este d e prisos: e bine să elim ini cutare act — dar şi
cutare n-a r ' strica . . . să nu elim inăm oare întreaga piesă? H m . . . păcat!
dar, pe de altă parte, ce să-i faci, p rieten e?“. _
Cs-i drept şi critica noastră e cMsotiatâ pirea aspră şi grăbită în lichi­
darea unei lucrări şi nii-şi dă silinţa totodată să înţeleagă p en tru ce i-a
trebuit totuşi autorului ultim ul act. Ce mai încolo-încoace, dăm c u bîta:
e ăe prisos! nu e nevoie de el! In acest caz, argum entul cel mai în tre­
buinţat este:-în ultim ul act al piesei, dumneavoastră nu se întîm plă nimic.
Ei, dar cu m răm îne de pildă ultim ul act al piesei A z i l u l d e n o a p t e ?
Boar şi în ea, la prim a vedere, toate evenim entele dram atice s-au în ch e­
iat în prim ele trei .acte, — a fost ucis bătrînul Costilev, a fost schilodită
Natalia, a fost arestat Vasca Pepel, trium fă Vasilisa. Iar în ultim ul act
pare c ă nu se p etrece nim ic, pînă şi despre sinuciderea actorului aflăm
abia în ultima replică. B ar dacă ne gîndim mai adînc, tocmai în ultimul
act se p etrece acel lu cru d e dragul căruia s-a scris piesa: se demască filo­
zofia împăcării. Reacţia locatarilor azilului faţă de evenim entele d in actul
al treilea este ea însăşi u n evenim ent plin de u n adînc sens filozofic.
Actul al patrulea, este ăe cele mai m ulte ori de prisos nu p en tru că
subiectul piesei a fost epuizat în prim ele apte, ci p en tru că sînt epuizate
caracterele, p en tru că este - epizată filozofia piesei. Bacă autorul n u ne
poate înfăţişa o latură nouă a eroilor săi, dacă el nu mai are nim ic de
spus despre sfera ăe viaţă pe care a zugrăvit-o, ultimul act va fi de p ri­
sos chiar în cazul cînd vă cuprinde diferite evenim ente. Şi răul ,h u e în
faptul că aceste evenim ente pot fi prevăzute- de spectatori, nu, răul e în
faptul că autorul n u are adesea nim ic de spus referitor la ele, — cu alte,
cuvinte, răul e în faptul că ultimul act nu conţine o interpretare filoso-''
fică autonomă şi activă a vieţii. Atunci el e cu adevărat de prisos!
Vorbind convenţional, in prim ul act se p u n problem ele, iar în utimul
'se dau răspunsurile; ăe cele mai m ulte ori, în p rim u l act avem ăe-a face
cu aparenţă fenom enelor, iar în ultim ul cu esenţa lor. In prim ul act vedem
oam enii aşa cum par, în ultimul aşa cum sînt. Ce-i drept, uneori asem enea
aspecte corespund, dar n u totdeauna. Ar fi greşit să <credem că acest lucru
se re fe ră num ai la oamenii falşi, mascaţi sau ascunşi. Nu, acest lucru se
referă foarte adeseori la oam enii c e i mai cinstiţi, cei m ai cum secade, cei
mal sinceri. .
Să luăm ca exem plu piesa Ş a i z e c i ă e o r i ăe Z. Agranenco. Eroul
principal al acestei piese, inginerul-locotenent •Piotr Piotrovici Voronov se
 C a rn e t s o v ie tic 81

dovedeşte la sfirşitui piesei, cu totul altfel decît era la început. Sensul

piesei, dacă am înţeles bine concepţia autorului constă tocmai în dezvă­
luirea realei valori v/mane a lui Voronov şi totodată şi a altor personagii.
Această concepţie interesantă se realizează in m ulte privinţe foarte con­
secvent şi cu artă, dar, după cum ni se pare, cu o sîrguinţă exagerată, de
unde decurge im presia unei anum ite preconcepţii.
In prim ele scene, autorul ni-l arată pe eroul său aşa cum pare el
soţiei sale Vera. Ea îl crede un om cenuşiu, n einteresant: „E prea serios
— jspune ea despre soţ — iar sub această seriozitate — nim eni, n i m i c . . .
Un om m ărunt, fără avînturi şi im aginaţie, fără aripi. Şi e aşa de înfrico­
şător cînd eşti fără a rip i. . . “ Noi n-avem nici un motiv să n-o credem ,
cînd sp u n e: „Nu -mi-ar fi frică să trăiesc chiar la u n canton, unde nu-s în
ju r decît stîlpii de telegraf şi liniştea, dacă aş avea alături u n om in tere­
sant". Autorul ne convinge chiar de la începutul piesei de faptul că ea se
plictiseşte c u Voronov. lat-o înlăturm d din caracterizarea pe care el o
scrie unei subalterne a lui, turnura birocratică: „se eliberează prezenta . .
Piotr Piotrovici se opune fără en erg ie: „nu-i aşa, n u -i după form ă", lat-o
vorbindu-i despre suferinţele m ecanicului pom pei de apă, care trebuie să
se despartă de iubita lui: „Cojun suferă". Voronov răspunde „tăios", după
cum glăsuieşte indicaţia autorului: „Asta nu, mă priveşte". „Ar trebui să
te privească" — ii răspunde pe drept cuvît V em . — „Cine crezi tu că .sînt
eu? — îşi întrebă Voronov soţia. — O bucată de şină?. O piatră?" Dacă
la acestă întrebre retorică V era i-ar răspunde afirmativ, spectatorii
n -a r încerca s-o contrazică. Dar, nedorm d, probabil, să-şi jignească soţul,
ea se m ărgineşte la urm ătoarea sentinţă: „T u eşti tu şi altul n -a î să ’fii,
Piotr".
Evenim entele ulterioare ale piesei contrazic cu hotârire sentinţa ei:
într-o situaţie critică, îl vedem pe şeful staţiei, Voronov, cu totul alt om :
activ, c u voinţă şi chiar rom antic. Dar înseam nă oare aceasta că în timpul
celor şaizeci ide ore care i-au supus încercării caracterul, el a devenit
u n a l t u l ? Nu, în timp de două zile şi jum ătate nu-i cresc aripi unui
om care n u le-a avut. Desigur el a avut aripi şi pînă atunci, dar n-a avut
ocazia să zboare. Desigur, acest a l t u l trăia şi pînă atunci în el, fără să
se m anifeste p rin nim ic pînă la m om entul oportun.
In felul acesta, p en tru a realiza o opoziţie m ai contrastantă între
aparenţa şi esenţa caracterului eroului său, autorul îl îm piedecă în tr-u n
m od preco ncepu t să se dezvăluie înainte ca V era.să se hotărască a-l părăsi
pe Voronov.
îm preun ă cu autorul, sîntem îndreptăţiţi s-o condam năm pe Vera
pentru faptul că ea na ştiut să cunoască omul cu care a trăit ciţiva ani
şi care a iubit-o fără rezerve. Totodată, însă, nu putem trece cu vederea
circum stanţele a ten u a n te: Piotr Voronov i-a înfăţişat soţiei sale tot tim pul
latura cea mai puţin ispititoare a caracterului său, iar autorul a ascuns
cu perseverenţă în faţa eroinei sale calităţile eroului. Intr-o asem enea con­
strucţie, după cum ni se pare, există o anum ită preconcepţie.
Scenele cele m ai puternice şi cele mai atrăgătoare ale piesei sînt legate
de dezvăluirea caracterului lui Voronov în îm prejurările critice ivite pe
neaşteptate, care i-au solicitat deplina încordare a forţelor spirituale. Nu
poţi să n u fii cucerit de energia lui, de judecata lui sănătoasă, de operati­
vitatea şi, mai cu seamă, de în crederea iui în oameni, de capacitatea

fi — Steaua
 C a rn e t s o v ie tic .
82

lui de a-i însufleţi. Aici dram aturgul a reuşit ceea ce nu reuşesc prea des
dram aturgii: să-şi dezvăluie eroii în m uncă, în. procesul înfringerii greu ­
tăţilor.
Totuşi, nu poţi să n u regreţi că, înfăţişîndu-l pe Voronov în m uncă,
autorul n u l-a înfăţişat cu adevărat în luptă. Conflictul dintre Voronov şi
Dvornicov, şeful sectorului,, conflict care constituie nodul dram atic al
piesei, se rezolvă, în fond, fără vreo participare a lui Voronov, undeva în
pauza dintre ultimul şi penultim ul tablou al piesei.
' Intr-adevăr, spre sfîrşitul tabloului' al patrulea, situaţia lui Voronov
n u e :de loc de invidiat. Dvornicov „l-a înlăturat din funcţie şi încă cu
m ustrare'1. După spusele lui Dubov, feroviar umblat, care se descurcă în
asem enea treburi, „acum Voronov atîrnă de u n fir de pâr". Ce face Voro­
nov? Absolut nim ic: „Altul s-ar ambiţiona, iar Piotr Piotrovici a scuipat
şi s-a dus să lucreze la încărcatul vagoanelor". Nu poţi să nu fii ăe acord
cu pilotul Rodaev: „Dacă ai dreptate, l u p t ă . . . Trebuia să te duci la direc­
ţia politică şi n u la cărat fin". Nu, Voronov nu e un luptător, ci m ai curînd
un „adept al neîmpotrivirii", — aşa \cum l-a caracterizat Vera.
Tabloul al cincilea şi ultim ul începe cu sosirea şefului căii ferate, g e­
neralul Bacurov, care, fără vreo participare a eroului nostru, s-a clari­
ficat pe deplin, a înţeles lipsa de principialitate a colonelului Dvoînicov şi
a apreciat just m eritele inginerului-lp'cotenent Voronov, avansîndu-l în
funcţie.
Trium ful dreptăţii ne bucură, dar am f i vrut să-l vedem pe Voronov
luptător p en tru dreptate şi ,nu num ai obiect al luptei.
După părerea noastră, lipsurile am intite mai sus au îm piedecat ca
piesa lui Z. Agranenco să devină u n evenim ent im portant dl dram aturgiei
noastre.
In ultimul act, noi aşteptăm răspuns la întrebările puse în prim ul.
După cum e lim pede oricui, ultimul act este deosebit ăe im portant p en ­
tru o piesă al cărei epigraf este întrebarea: „ Unde se du c zilele?" Ase­
m enea întrebări n u se pot lăsa fără răspuns; lipsa răspunsului va fi con­
siderată ea însăşi ca u n răspuns: unde se duc silele — nu se ştie. Insă
desigur A. Arbuzov, autorul p iesei A\ni d e p r i b e g i e , nu poate fi
bănuit că ar susţine iraţionalismul sau m ăcar incognoscibilitatea sensu­
lui vieţii. Să pornim , aşadar, de la faptul că răspunsul există in p iesă .
Dacă la problem ele filosofice dramaturgii ar răspunde .prin aforism e,
atunci cuvintele sergentului m ajor iSoldatencov: „Cui i s-a lăsat’ viaţa,
aceluia i se va cere m ai m ult", — cuvinte repetate pe urm ă de eroul
piesei A lexandru Veăernicov, — ar putea fi considerate • ca fiind u n
atare răspuns. Dar, după cum. se ştie,, dram aturgul răspunde la întrebă­
rile existenţei nu p rin aforism e, ci prin destinele eroilor.
Cum se rezolvă în ultimul act al piesei soarta eroului principal, care
de la în cep u t îşi caută loc în viaţa societăţii noastre?
Veăernicov e un caracter com plex. E aici u n reproş sau o laudă adusă
autorului? Nici una, nici alta. E num ai constatarea unui fapt. Nici o
com plexitate nu exclude claritatea. Dimpotrivă, cu cît un caracter e mai
com plex şi mai contradictoriu, ,cu atît mai clară trebuie să fie la urm a
urm elor atitudinea autorului faţă ăe el. După cu m ni se pare, autorului
A n i l o r d e p r i b e g i e îi lipseşte această claritate.
, Atitudinea atît de contradictorie a 'criticii faţă ăe eroul A n i l o r d e
 C a rn e t 's o v ie tic 83

p r i b e g i e d ecu rg e n u din com plexitatea caracterului lui Vedernicov,

ci ăintr-o a num ită neclaritate a atitudinii autorului faţă de el.
In „procesul critic“ al cauzei lui Vedernicov, care s-a desfăşurat în
paginile revistei T e u . t r , Dimitri Sceglov a apărut în rolul procurorului,
Gheorghii Vladimov in rolul avocatului, iar rolul judecătorului şi l-a asu­
m at Vera 'Smirnova.
D. Sceglov susţine cu uninie că Vedernicov este u n „ticălos din punct
de vedere politic", „o nulitate, şi u n frazeolog îngîm fat", că el „ne e
;străin şi trebuie condam nat de către autor“, iar autorul, după părerea
Iui, „amnistiază m onstruozitatea morală
•G.. Viaăimov, d in lipsă ide dovezi, cere m înflăcărare ca pirîtul să fie
declarat nevinovat de încălcarea felului de viaţă sovietic şi să fie re in te ­
gra t în d repturile eroului pozitiv. „Nu — exclam ă el cu ardoarea unui
ia vocat tânăr, care rosteşte prim a pledoarie — el n u e u n m onstru, E
num ai un pui ăe raţă respingător'1.
V. Smirnova, uşa cum trebuie să facă u n judecător înţelept şi e x p e ­
rim entat, cîntăreşte cu atenţie fiecare „pro" şi „contra", găsind o circum ­
stanţă atenuantă şi anum e, toleranţa: „Vedernicovii n u cresc oare în
atm osfera toleranţei noastre fam iliare, tovărăşeşti, sociale? Oare n-ar fi
tim pul să învăţăm ca, dîn d m ult, să pretindem m ult?"
B ar care a fost hotărârea pe care au adus-o în această cauză foarte
încurcată „asesorii populari", adică spectatorii? hi, du p ă cît ştim, au
păreri diferite. Acest hicru s-a petrecu t, după cum mi se pare, din m oti­
vul că instrucţia n -a adus in faţa judecăţii spectatorilor u n tablou destul
de com plet. Şi aici nu putem, ignora scăparea din vedere a autorului,
judecător de instrucţie în cauze deosebit ăe im portante, — căci ce fel
ăe cauze pot fi mai im portante decît destinele oamenilor?
P en tru a da o apreciere definitivă asupra caracterului sorţii lui
A lexandru Vedernicov lipsesc cîteva verigi şi credem că aceste verigi tre ­
buiau aduse în ultim ul act.
Nu putem nicidecum fi de acord cu condam narea dată ăe B. Sceglov.
Bacă vorbeşti d e la „catedra procurorului" ( poziţie r ca s-o spunem
drept, nu dintre cele mai comode p en tru u n dram aturg care discută piesa,
altuia), nu trebuie să uiţi că procurorul e obligat să rezolve proble­
m ele din punctul de vedere al statului. B ar din acest punct ăe vedere
vorbeşte \oare acela care se grăbeşte să-i declare pe Vederenicovi „străini
nouă“ şi-i şterge din cont? Aşa, tovarăşe Sceglov, poţi să-i ştergi pe.
toţi. N u-i oare mai just să lupţi p en tru Vedernicov şi împotriva a tot
ce-i îm piedică să devină personalităţi pe deplin pozitive? B e altfel, pozi­
ţia lui B . Sceglov a fost suipusă u n ei critici întem eiate în articolul I n
p r i z o n i e r a t u l p r e c o n c e p ţ i e i de N. Cailitin ( T e a t r , Nr. 10)
şi n u e nevoie să ne oprim mai pe larg aswpfa acestei problem e.
Nu putem fi de acord nici cu G. Vladimov, care consideră că V ed er­
nicovii „ n -a u nevoie de salvare". Mai mult, el crede că „orice salvare
nu înseam nă decît liniştea furtunilor necesare şi salvatoare". Cu alte
cuvinte, criticul crede că Vedernicovii singuri, după ce vor fi pribegit
în chip firesc, vor depăşi contradicţiile creşterii proprii şi fără să fie
nevoie de vreun efort din partea societăţii, devenind nişte m em bri nu
num ai valabili-, d ar chiar valoroşi ai ei. Altfel, cum poate fi înţeleasă ale­
goria cu puiul de raţă respingător? Treaba raţei ,p roaste e să clocească
 C a rn e t s o v ie tic
84

oul, iar puiul se va transform a singur într-o lebădă frumoasă, dacă va

fi lăsat în pace. Insă, vedeţi, transform area puiului respingător de raţă
în lebădă e u n proces biologic, im anent, inevitabil, care intr-adevăr nu
cere vreo intervenţie dinafară; în ceea ce priveşte transform area unui
tînăr egocentric, care n u ştie săşi găsească locul în viaţă, în tr-u n con­
structor valabil al com unism ului, este u n proces social ăe neconceput fără
intervenţia directă şi activă a m ediului social. Ce-i drept, G. Vlaăimov
recunoaşte că „societatea îi influenţează pe Vedernocovi cu tot com plexul
celor mai vii m etode pedagogice“, dar din rinăul măsurilor pedagogice ale
societăţii exclude inexplicabil influenţa mediului im ediat înconjurător, a
oam enilor vii care trăiesc în jurul eroului lui Arbuzov.
■„Nu vă îngrijoraţi p en tru acest destin“ — ne linişteşte criticul şi
întreabă cu v en in : , ’,Ci\ne e adus să-l îndrum e pe V edernicov?“ Pavlic
Tucicov? Lavruhin? Dar „unul încă nu-i Vedernicov, altul a ieşit deja de
fapt din această perioadă pisareviană“. In felul acesta, criticul consideră
„abaterile lui V edernicov“ nu num ai normale, dar aproape ca o etapă obli­
gatorie a devenirii personalităţii, în orice caz p en tru „o categorie“ a g e n e ­
raţiei. „Pafolic — scrie el — fără îndoială se im,pune ca o întrupare dem nă
a modestiei, multora din tre c e i iritaţi de egocentrism ul lui Vedernicov
Lui Vlaăimov insă n u -i im pune nici Pavlic Tucicov, nici m odestia în
genere. Cu asentim ent vădit, el repetă vorbele lui Vedernicov-. „Modestia
s-o lăsăm ghinioniştilor, ea îi împodobeşte de m inune
Trebuie să rem arcăm că această poziţie este periculoasă — n u num ai
pentru tînărul critic talentat, aşa cum ne apare Gheorghi Vlăimov. Să ne
ierte G. Vladimov această îndrum are, dar el însuşi prin articolul său I n
l e g ă t u r ă c u d i s c u t a r e a l u i V e d e r n i c o v , pare că s-a inclus
în rîndul Vedernicovilor.
Mai m ult, acest articol este scris aşa cu m ar fi putut scrie despre
A n i i ă e p r i b e g i e însuşi V edernicov, dacă ar fi pus m îna pe condei.
De aici decurg caiităţile articolului — înflăcărarea lui tinerească, convin­
gerea interioară, lirismul cuceritor. De' aici, după cu m ni se pare decurg
şi lipsurile lui: în el n u există o considerare d in afară a personalităţii
lui Vedernicov. Articolului îi lipseşte obiectivitatea, orizontul social al tra­
tării problem ei. Acest lucru este c u atît mai regretabil, cu cît autorul, care
a debutat cu două articole în ultim ele n u m e re ale revistei T e a t r , s-a
dovedit a fi un om talentat, cu o judecată independentă şi capabil să
facă o analiză critică fină. Dar — la fel ca şi Vedernicov, care consideră
că „adevărata m edicină n u s-a născut“ — G. Vladimov consideră, se pare,
că adevărata critică nu s-a născut încă nici ea. Şi dacă l-ar întreba cineva,
aşa cum îl întreabă Cuzea pe V edernicov: „Nu cumva cu tine se va
naşte? — n u ne-am mira dacă am\ auzi ca răspuns replica lui Vedernicov:
„Şi d e ce n u ? “ in orice caz, tînărul critic socoate că „e necesar să se facă
o întreagă revoluţie estetică“ şt, se pare, se consideră pe sine însuşi ch e­
mat p e n tru această m isiune transform atoare. Faţă de alţi critici el are
o atitudine lipsită de orice respect, deşi îi denum eşte respectabili. „Numai
atît, respectabili critici, — exclam ă el de sus, — num ai atît“.
II asigurăm p e tînărul critic că modestia împodobeşte nu num ai pe
ghinionişti.
De altfel, ne-am cam abătut de la tem a notelor noastre. Să ne întoar­
cem la discuţia despre Vedernicov.
 C a rn e t s o v ie tic 85

Reproşul Verei Sm irnova referitor la inadmisibilitatea toleranţei sociale

faţă de Vedernicovi ni se pare just. R ăm m e să lăm urim cui e adresat acest
reproş: oam enilor care-l înconjoară pe Vedernicov sau autorului piesei?
In ceea ce priveşte prim ul act al piesei, acest reproş l-am adresa
mai curînd tovarăşilor lui Vedernilcov, — doar nu-l poţi învinui pe autor
p en tru faptul că zugrăveşte veridîp îm prejurările toleranţei în care
apar abaterile lui Vedernicov. Cît priveşte însă ultim ul act, aici din
păcate îl tolerează pe erou chiar autorul.
E de rem arcat că ultimul act, aşa cum l-a scris A. Arbuzov, nu-l
acceptă nici Sceglov, nici Vladimov, nici Smim ova. N u-l acceptă, după
observaţiile noastre, nici spectatorii. Această unanim itate este foarte sem ­
nificativă, deşi rezerva faţă de ultim ul act al piesei lui Arbuzov este
determ inată d e motivele cele m ai diverse şi adesea chiar contradictorii.
îm părtăşind această insatisfacţie generală, am vrea să discutăm cu
cei ca re-i reproşează autorului aproape făţărnicia —- pentru faptul că
Veăernicov, care o iubeşte pe Olga, s-a înapoiat la Liusea, cică numai
p en tru ca ideea durabilităţii şi a sfinţeniei familiei să trium fe.
D.upă părerea noastră, Vedernicov a revenit la Liusea numai din
motivul că o iubeşte, ceea ce nu înţelegea mai înainte, după cum nu
înţelegea m ulte lucruri. Iar de Olga s-a despărţit din pricină că senti­
m entul ăe recunoştinţă şi ataşament, pe care îl nutrea p en tru ea s-a
dovedit a n u fi iubire.
Ce să mai vorbim, să întrebăm orice spectator sau cititor ăe sex
masculin — de cine s-ar îndrăgosti mai ourînă: de inimoasa Liusea sau
de Olga cea rece? Ne îndoim că ar fi prea mulţi care ar prefera-o
ps Olga . . .
Poate că aceasta nu este o m etodă ps deplin ştiinţifică de rezolvare,
a disputelor literare, dar în schimb, ce-i drept, e pe deplin sigură..
Autorul ne-a făcut pe toţi să ne îndrăgostim ăe Liusea —- atunci c e -i
de m irare că propriul ei soţ a ghicit la urm a urm elor „secretul m inu-
nat“, cum spune Galina, secret ce se chiamă Liusea Vedernicova.
E interesant să compari sfîrşitul tabloidul al treilea cu sfîrşitul ta­
bloului al patrulea. Cină Vedernicov şe simte rău, ăe cine-şi am inteşte
în delir? De Olga? Nu, de Liusea: „Liusenca, L im enca, viaţa m ea, — o
chiamă el în tabloul al treilea, — ai milă ăe m ine . E a doua lună
de cină nu dorm şi nu m ănînc“ . Iar în tabloul al patrulea, cînd) cunoaşte
succesul, el chiam ă: „Olea, O le n c a . . — cu ea vrea el să-şi împartă
bucuria. Cunoscătorii sufletului om enesc să hotărască care ataşament e
mai puternic, pe cine iubim mai m ult — pe acela al cărui participare
om enească o dorim în tr-u n ceas al vieţii sau pe acela în faţa căruia
vrem să n e lăudăm cu u n succes:
In figura Linsei Vedernicova, A. Arbuzov a întrupat cu o forţă de
convingere cuceritoare tem a adine um ană a m arelui om simplu. T re ­
buie să-i iubeşti şi să-i înţelegi m ult pe oamenii simpli, ca să poţi
dezvălui in această fem ee tînără, care pare m ărginită şi orbită de dra­
gostea' ei p en tru soţ — asem enea comori sufleteşti, asem enea posibili­
tăţi nem ărginite ale creşterii ^spirituale.
Ascultaţi cum vorbeşte în ultim ul act această fem eie, pe care noi
— din pricina insensibilităţii — am considera-o d rep t o cloşcă obişnuită.
— Numai de n u s-ar repeta războiul, — spune ea. Şi cui îi spune:
86 C a rn e t s o v ie tic

Olgăi! — A cum eu m ă gîndesc m ult la acest lucru, căci m ultă suferinţă

am avut parte să văd. T e cuprinde dorinţa fierbinte ca popoarele să nu
sufere, — adevărat?
In ultimul icuvînt — „adevărat?” — e atîta sentim ent personal,
incit nu poţi să n u respecţi adînc pe această fem eie, care doreşte perso­
nal şi cu ardoare ca popoarele să n u sufere.
Şi ce Valoare are relatarea ei despre moartea m am ei lui V ed em i-
cov: „El nu-i dădea nici u n fel de m edicam ente — nimic. El a început
să-i spună că o iubeşte foarte {mult. (T a ce) Dar ea totuşi a m urit”.
Acest „ totuşi“ e m inunat, în el răsună credinţa că iubirea poate vindeca,
că Iubirea e mai tare decît m oartea.
Ce să mai vorbim : Liusea îl m erită pe V edernicov; o m erită oare
el? Totodată nu trebuie să uităm că Vedernicov are obligaţii morale nu
num ai faţă de Liusea, ci şi faţă de Olga. Iar autorul a uitat, se pare,
ăe acest lucru. V ederm cav se (desparte urît de Olga: „ P lea că . . . S-a
sfîrşit. . . “ Şi asta-i tot. Ea procedează nobil, ren u n ţîn ă la fericirea ală­
turi de omul iubit, iar el? Aşa se întîmplă că la sfîrşitul piesei, ca şi la
începutul ei, toţi sacrifică totul ăe dragul lui Vedernicov. Diferenţa
constă num ai in faptul că toleranţei generale i <se alătură şi autorul,
care n-a vrut să ceară cu asprim e . socoteală eroului său şi care i-a
aranjat u n final fericit, deşi rod al suferinţelor — ce-i drept, însă
totuşi nem eritat.
Ultimul monolog al Liusei parcă ar ridica cortina viitorului pe care
autorul l-a pregătit p en tru eroii s ăi . . . Dar discuţia despre viitor, după
cum ne-am înţeles, va constitui obiectul capitolului urm ător şi ultim al
notelor noastre critice.
(Continuare în numărul viitor)

E. HOLODOV
 DOCUMENTE

CARAGIALE ŞI ARDEALUL

III

-Om de cultură şi de gust, Horia Petra-Petrescu l-a cunoscut pe Caragiale

în anii exilului său voluntar' de la Berlin. Publicistul arde.lean, fiu al unui
Vechi prieten de-al dramaturgului, îşi făcea atunci studiile universitare ia
Lieipzig, pregătindu-se . să-şi ia doctoratul cu o lucrare sintetică asupra vieţii
şi operei lui Caragiale — prima lucrpre de acest fel în literatura romînă.
Intre marele satiric şi studentul laborios, s-a înfiripat atunci o prietenie
ce trecea adesea barierele vîrstei şi ale diferenţei de .temperament, dovadă,
legăturile lor epistolare, cultivate cu atenţie ani de-a rîndul.
Parte din corespondenţa lui Caragiale către Petra-Petrescu şi tatăl acestuia,
Nicolae Petra-Petrescu, a apărut în volumul Corespondenţă, publicat pe vremuri
lă Fundaţia pentru literatură şi artă.
Urmează aici restul scrisorilor, nedate atunci în vileag, după dorinţa
expresă a posesorului lor (Horia Petra-Petrescu).
Publicistul ardelean a depus cu ani în urmă, întregul stoc de( scrisori la *
Biblioteca Astrei din Sibiu, împreună cu două caiete: primul cuprinzind tran­
scrierea exactă a întregii corespondenţe primite de la Caragiale, celălalt — în­
semnări de moment pe marginea unor discuţii în doi despîfe artă îşi literatură,-
în care tînărul student avea numai rolul de înregistrator fidel şi fără rezerve^
Scrisorile s-au pierdut, (au intrat pe mîna lunui colecţionar maniac?), sin­
gura mărturie a faptului că, au existat fiind astăzi caietul amintit — pe care
l->am utilizat şi noi —, şi cele nouă bucăţi piblicaţe anterior ,(v. I, L. Caragiale,-
Opere, VII, Corespondenţă).
De exactitatea transcrierii lui Horia Petra-Petrescu, cercetător minuţios, cu
serioasă pregătire filologică, nu ne îndoim, după cum nu punem o clipă sub
semnul întrebării autenticitatea scrisorilor ca atare: stilul «pistolar al lui
Caragiale este prea evident, iar anumite fapte se coroborează cu cele| similare din
alte corespondenţe (cea a lui Paul Zarifopol, de pildă).
88 D o c u m e n te

De altfel, după cîte ştim nici îngrijitorii ediţiei definitive Caragiale-Paul

Zarifopol întîi, ;care solicită materialul epistolar în 1932, sau urmaşul său
Şerban Cioculescu — n-au avut în mînă autografele, mulţumindu-se cu copiile
lor transmise de Horia Petra-Petrescu.

Trimisă lui Nicolae Petra-Petrescu, tatăl lui Horia Petra-Petrescu.

Stimate Domnule Petrescu!
Cu toată căldura recomand prieteşugului dtale preţios pe bunul meu prietin,
căpitan M. Dimitrescu, un vechiu brav invalid din războiul nostru de la 78|,
De prisos vorbe multe.
Sunt al dtale
cu toată stima
I. L. Caragiale
Salut pe toţi prietinii noştri.
Buzeu 17/29 Nocmvrie 94

Adresa mea:
Caragiale
Restaurantul Gara Buzeu

Adresată lui Horia Petra-Petrescu la Bucureşti. Pe ştampilă data: 23.10.07

Sănetate şi bucurie să ve dee Dumnezeu dumitale şi la toţi ai dumitale,
stimate amice! ✓
Pentru orce împrejurare, cu cele mai distinse salutări pentru toţi [ai] Dvs.,
îţi comunic noua mea adresă cu începere dela 10 februarie st. nou. — Ve
urează veselie
Al Dv. vechiu prietin tutulor
Caragiale

Alăturat, o carte de vizită:

I. L. Caragiale
Schoneberg
bei Berlin
Innsbruckerstr. 1
 D o c u m e n te 89

3
Carte poştală ilustrată.
„Mulţumesc!
La mulţi ani cu cele dorite! Caragiale".
(15.1.08 Berlin)

4
Carte poştală, din Berlin. (1908)
„Stimate amice/ îţi mulţumesc şi’ţi trimit dumitale şi tutulor domnilor
colegi cele mai distinse salutări. Fiţi sănetoşi.
Al Dvs.
servitor
I. L. Caragiale
.Vineri 1/14 febr. (1908),
Pe Dl. profesor Weigand l-am salutat, în deosebi pe el, şi pentru dv.
totodată".
3
Carte de vizită
I. L. Caragiale
se grăbeşte a mulţumi, cu tot respectul, pentru semnul de consideraţiune ce
Domnul Horia Petra-Petrescu, a binevoit să-i trimită.
17/X.908
Wilmersdorf-Berlin Holienzollernpl. 4 Hpt.
6
Carte poştală ilustrată
„La mulţi ani cu noroc şi sănetaţe.
Caragiale".
(31.12.08 Berlin)

Stimate amice!
Sunt totdeauna gata să’ţi fac, în marginile puterii mele, plăcere. Sta'u prin,
urmare la disposiţia dtale în toate zilele •
— pînă la 25 Ianuarie st. n. — între
orele 3 d.a. şi 7 seara. Totuşi, ar fi şi măi bine să mc vesteşti cu o zi douie
înainte despre sosirea dtale.
Cu deosebită stimă [Adresa mea:
al Dtale 'Wilmersdorf bei Berlin
I. L. Caragiale Holienzollernpl. 12.
(Berlin) 13 Ian. 909.
90 D o c u m e n te

8
Carte poştală ilustrată, adresată lui H. P. P. la părinţi, în Fofeldea
(lingă Sibiu).
Iubite amice, mi-ai făcut mare plăcere gindindu-te aşa de departe la mine.
Me bucur ştiindu-te că petreci frumjois şi te recreezi bine în icel mai bun colţ al
pământului, adică sub acoperimentul sfânt al părinţilor. Iţi [respund la ale
dumitale cu cele mai cordiale salutări, dorind să ne revedem cu bine.
Comunică, rogu-te, vechiului şi buhului meu amic, d. N. Petra-Petrescu,
precum şi Doamnei prea-stimate, cele mai distinse salutări din parte-mi. Fiţi
toţi şănetoşi şi veselii Dumnezeu să ve ţină în sfinta sa pază! Cuminte, brav
şi mincos, te ştiu; vreau să te re.vez gras, voinic şi rumen!
O strîngere de mînă părintească dela al dumitale amic
'Wilmersdorf bei Berlin. Caragiale
Hohenzollerndamm 12 23 Sept.
6 Oct. 909
9
Carte poştală
Stimate amice,
Salutarea dumitale din' Lipsia m’a bucurat cu atît mai mult cu cât am
vezut-o sem n ată... Dr. — Bravo! Să trăieşti cu noroc şi veselie!
In dorinţa de a te revedea ca Herr Doktor, îmi place să sper că te vei
repezi până la Berlin, şi nu vei pregeta să pofteşti la noi la masă (1 1/2 d.a.).
,Vei fi primit jajei ca acasă, la părinţi şi fraţi'. .Vom putea ap,o£ vorbi îndelete
despre atâtea ş’ atâtea ce le pot depena la olaltă un tener şi !un betrân care-şi
poartă, unul altuia, o bună d,edemult prietinîe.
Rogu-te dar, spune-mi o vorbă la potrivită vreme:
când să te aştept?

Cu părintească dragoste
al dumitale
Schoneberg bei Berlin Caragiale
Innsbruckerstr. 1
Vineri 4 XI
22 X 1910
(Pe partea adresei).
r
P.S. Pînă una alta, rogu-ţe, trimite-mi adresa părinţilor dumitale, pe
care am rătăcit-o printre hârtii, — foarte citeţ şi [amănunţit, că ştii că nu !mc
prea [pricep la ungureşte.
Fii sănetos şi vesel. Multe salutări dela toţi ai mei.
 D ocum ente 91

10
Telegram ă trimisă la Lipsea.
Schoneberg.
Komme morgen Freitag 7,54 Abend Bayrbhf bitte Gerna mitteilen griisse —
Caragiale1)
11 (10 noemvrie 1910)
Adresată lui Nicolae Petra-Petrescu
Stimate amice, cocoane Niculae, dela o masă alături cu bravul dv. fiu şi
tijnerul meu amic Horia (Doktor), cu dragoste frăţească ve trimit dtale şi
stimatei Doartme cele mai călduroase salutări. Şi încă odată trăiască Doktor
Horia P. Petrescu.
Al dv. vechiu prietin
12 Caragiale
Hotel Saelisenliof
Lipsea 11 Npemvr. 1910
împreună cu cei domni vă salută şi P. Cerna
Carte poştală
Leipzig 12/XI 1910
Sâmbătă.
DrS'guţuie, aseară am uitat să-i cer adresa lui Gerna; rogu-te, când îl
vezi spune-i să ini-P comunice negreşit la
Schoneberg bei Berlin, Innsbruckerstr. 1
Fii sănetos şi vesel! Dumnezeu să te aibă în sfânta sa pază.
Al Dtale cu părintească
afecţiune
Caragiale
P.S.
Nu uita că eşti aşteptat în Berlin! Vale!

13
Carte poştală
Fără dată. Pe ştampilă: Plaiien 12.11.10 (1910)
Drăguţule, rogu-te, nu uita să-mi trimiţi şi gazetele cu dările de seamă
despre concertul domnişoarei Delavreancea, precum şi „Culisele"2) în laudă
specială, einschreiben3).

jf t ş i'ş g l f i1 ) S o s e s c m î l n e v i n e r i o r e l e 7 . 5 4 s ^ a r a [ g a r a ] R a y r b a n h o f r o g t r a n s m i t e s a l u t ă r i l u i
C e r n a — C a r a g ia le .
2 ) T i t l u î n t r e g : Culisele chestiunii naţionale, a r t i c o l p o l i t i c d e e x t e n s i u n e , p u b ­
l i c a t p r i m a o a r ă î n Ziua — o r g a n u l u i p a r t i d u l u i d e m o c r a t - r a d i c a l , N r . 3 8 — 4 3 , 2 5 f e b r .
2 m a r tie 18 9 6 .
C a r a g i a le i a a ic i a t it u d in e , d e m a s c în d r o lu l ju c a t d e p a r t id u l lib e r a l ( p r in c o n d u c ă ­
t o r u l s ă u D im . S fu r d z a ) în p r o b le m e le p o lit ic e a le r o m în ilo r d in A r d e a l ( fr a c ţ iu n e r e p ­
r e z e n ta tă d e E . B r o t e , fo s t r e d a c t o r la T r ib u n a , im p lic a t în p r o c e s u l M e m o r a n d u lu i ş i
a p o i r e fu g ia t în R o m în ia ) .
3 ) recomandat.
92 D o c u m e n te

Iţi scriu de-acasă, poimâine, în privinţa cărţilor de Pomendat în

Sibiiu. Vale!
Car.
Ve mulţumesc frumos de excelenta petrecere ce mi-a acordat-o cordiala
voastră prietinie tinerească.
14
Carte poştală
Fără dată. Pe ştampilă: Schoneberg bei Berlin 14.11.10 (1910)
Drăguţule, ţi-am scris din Plauen, unde Domnişoara Delavrancea! a obţinut,
în faţa unui public amator, foarte cult, un succes triumfal. Te rugatai să-mi
itriimiţi gazetele lipsiene cu dările de seamă despre conceptul [ei la Lipsia.
Rogu-:te, nu me da uitaţii şi execută-te. Asemenea, trimite-mi însă numai
einsclireiben cărticica „Culisele"; am mare nevoie de ăsta şi jiată de ce: dispun
de o septemână, în vreinie jee ăş putea reface [ediţia II, cu introducerea, de parei
ani vorbit, şi un post-scriptum de vreo câteva pagini, potrivit împrejurărilor
de . astăzi; şi apoi, ar fi, poate, ocazie să mă ajuţi ca un bun prietin — să
facem ediţia aceasta a doua în Sibiu) Ce zici? Vom vorbi despre asta, căci,
pe la finele septemânii, te aştept negreşit, după făgăduială. Să trăieşti! Fii
sănetos şi vesel! Dumnezeu să te păzească de rele. '
Cu dragoste al dtale
Caragiale
Ţi-am fost cerut şi adresa lui Cerna.
(Pe partea adresei)
Spune-i lui Cerna să nu gândească, decât în versuri, pă ochii albaştri ai
saxonelor sunt taai puţin primejdioşi decât cei negri ai brăilencelor noastre.
II salut şi doresc o vorbă bună dela el.
Vaiete, pueri!

15
Telegramă trimisă la Lipsea
Wilmersdorf. ~
Komme heute 6.49 Bayrbhof griisse — Caragiale*).
(27 noemvrie st .n. 1910)

16

Carte poştală ilustrată

1911!
Dumitale şi Onor. Familii, ve urăm:
La mulţi ani cu sănetate, noroc şi veselie!
Caragiale şi Familia

* ) So sesc azi 6,49 [gara] B ayibanhof sa lu tă ri — C aragiale

 D o c u m e n te 93

17
Telegram ă

Horia Petrescu Braşov

Cimitirului 7

Bucureşti 1911 10 Apr. n.

Sosesc deseară aradul zece
Caragiale

18
Carte de vizită, fă ră dată.

I. L. Caragiale
mulţumeşte amicului seu D. Horia P. Petrescu şi-l trimite afectuoase
p.alutări

19

Carte poştală ilustrată, trimisju la Braşov

Arad.

O caldă salutare din Arad.

Goldiş. .
Caragiale.
P.S.
Aştept la Berlin, comunicările promise. Dumnezeu să te aibă în sfinta
sa pază!
(Scris de Caragiale)
Poţi să-ţi închipui, ce fericit sunt în societatea lui nenea Iancu. Vale.
(Scris de V. Goldiş)
(Arad, 1911?)

ION OÂRCĂSU
CRONICA ŞTIINŢIFICA v v

N SEMNĂRI DESF'RE DACI (VI)

După ce ani lămurit, în prealabili, o serie de probleme privitoare Ia

daci, cum: erau acelea despre limba şi expansiunea lor şi după ce, de
dragul unei mai bune înţelegeri a. istoriei dacilor, a|m anticipat şi unele
cunoştinţe sumare despre populaţiile eterogene stabilite pe pământul
Daciei, arătând, totodată, şi neamurile vecine cu care au luat contact
dacii în decursul veacurilor, pînă la dispariţia lor ca popor aparte,
— e timpul să ne întoarcem, acum', la i g ^ j ^ - dezvoltarii-societăţii daco-
gete, reluând firul povestirii ide unde l-am părlăsit.
Timp de aproximativ 1000 de ani, de pe la 1700 pînă la 700 î.e.n.,
societatea de pe teritoriul patriei noastre se .închega încetul cu încetul
în triburi şi uniuni tribale geto-ăace, pregătind calea formării poporului
geto-dao ce se va realiza abia prin a doua jum ătate a mileniului
I î. e. n
In tot acest răstimp, această societate „geto-dacă“ se afla în s t a - )
diul orânduirii comunei primitive ,şi anume în perioada a doua a aces-J
tei orânduiri, în aşa zisa fază a patriarhatului Care, începând cu desicope-)
rirea şi utilizarea metalelor — fn primul rîndi a aramei şi a aliajului
acesteia eu cositor, a bronzului — înseamnă trecerea de la orânduirea
înfloritoare a gintei matriarhale la etapa de încheiere şi dezagregare a
comunei primitive. Este epoca zisă a bronzului, metal care acum în cepe'j
să se răspândească ,şi să se generalizeze pentru făurirea, în ateliere mai
mari sau măi mici, de unelte (iseceri), piese de harnaşament, topoare, j
securi (celturi), arme şi podoabe, alături ide metalele preţioase ca aurul,
de exemplu, folosit, acesta, cu predilecţie pentru vase de lux, brăţări j
şi alte podoabe. *
Un mare atelier de bronz s-a descoperit, de pildă, în Transilvania,
la Uioara. Eli se află expus t a Muzeul Arheologic din Cluj. O altă tu r­
nătorie se află la Spălnaica-Oluj şi la Guşteriţa-Sibiu. Către sfîrşitul
acestei epoci, constatăm o strălucită înflorire ia meşteşugului în bronz
şi aur — o adevărată vreme de aur getică. Nu mică a fost contribuţia
- 7- la această înflorire — a triburilor de păstori preeknerieni şi cime-
 C ro n ic a ş tiin ţific ă 95

rieni, veniţi ;din regiunea de Ia- nordul Mării Negre. Un mare tezaur
de obiecte ’ de aur a iost descoperit la Tuîalău (reg. Stalin): vreo 12
securi de aur masiv, etc.
Dezvoltarea 'neîntreruptă a forţellor de producţie duce la o inten­
sificare tot mai simţită a creşterii vitelor şi- a agriculturii, precum' şi la
ivirea meşteşugurilor de tot felul. Pămîntul şi celelalte bogăţii formează
încă proprietatea obştească, a gintei, a tribului, dar capul de familie
mare, care devine acum bărbatul, începe să-şi agonisească şi averi ale
familiei sade, în deosebi vite, săpînld, astfel, încetul cu încetul, temelia
comunei primitive. M eşteşugarii devin, cu timpul, o tagm ă de vază în
această societate.
încep să se dezvolte relaţiile de schimb intre triburi şi chiar cu
populaţii mai îndepărtate. Multe dintre produse (bunăoară secerile de
bronz) erau utilizate ca mijloc de sichimb. Nevoia de a produce tot mai.
mult, fie pentru un' consum mai îndestulător, fie pentru schimb cu pro­
dusele altor grupuri, face să isie caute-braţe de muncă tot mai nume­
roase: apar deci robii şi sclavajul patriarhal, ca auxiliar necesar şi pre­
ţios în producţie. Războaiele dintre triburi, pentru teritoriu, vite şi robi
devin frecvente în .această vreime. Starea de război o ilustrează o" serie,
de aşezări întărite, de cetăţi ice se găsesc din această epocă.
Asemenea '.cetăţi şi petăţui ,se cunosc la Otomani (Bihor),- la Tino-,
sul (Prahova), Verbiicioara (Dolj), la Sărata-Monteorul (Buzău) şi aiurea.
Inegalitatea dintre membrii societăţii se manifestă nu numai prin-
locuinţele mai mari şi arătoase ale fruntaşilor, dar şi prin mormintele
(de- înhumare şi ide incinerare) între care cele ale şefilor se remarcă,
prin aspectul lor miai îngrijit şi prin boigăţia inventarului ce însoţeşte pe
defunct.
Apariţia celuilalt metal, mai bun şi mai practic, a fierului, pe la.
începutul mileniului I î. e. n., duce cu timpul la o generalizare a lui în
a doua jumătate a acestui mileniu — cu consecinţe dintre cele mai
radicale pentru orânduirea socială.
Venirea sciţilor din răsărit, prin sec. al Vl-lea î. e. n., a constituit un
aport însemnat la .generalizarea fierului şi ia formarea culturii mate­
riale geto-dace. Ne referim îndeosebi la unelte, arme, podoabe şi într-o
mai mică măsură la ceramică. Pe plan spiritual, influenţa scitică încă
a trebuit să fie fructifilcatoare.
Datorită - răspândirii şi. generalizării uneltelor' de fier, agricultura
ia ,o dezvoltare tot mai mare; apare proprietatea particulară asupra
turmelor db vite-, asupra pămîntujlui, acestea, devenind averea cite
unei familii şi, ■In speţă, a capului acestei familii, clare de multă vreme
e bărbatul şi nu femela. Odată cu apariţia metalelor şi cu dezvoltarea
gintei patriarhale, începe, de fapt, înrobirea economică a femeii, urmată
foarte curând şi de subjugarea ei politică şi spirituală.
Vitele şi pămîntul ailicâtţiiesc bogăţia pe care fiecare cap de fami­
lie daută să o mărească în dauna semenilor săi şi prin orice mijloace.
Unul din aceste .mijloace e războiul de pradă, .care aduce robii nece­
sari lucrării pămîntului şi alte prăzi bogate (aur, argint, vite, cai, îmbră-
96 C ro n ic a ş tiin ţ if ic ă

căminte luxuoasă, etc.). Tot fierul face cu putinţă şi dezvoltarea meş­

teşugurilor şi a diferenţierii acestora în diferite ramuri, producînd cu
cîştig atît pentru nevoile de toate zilele (obiecte de uz practic, sau de
lux şi podoabă), cît şi pentru război. Meseriile devin de sine stătătoare,
iar meseriaşii ocupă de-aeum încolo un loc aparte în sînul societăţii.
Se produce a dowa mare diviziune a jmunicii, agri cultor ii-p ăst or i pe de
o parte, meşteşugarii pe de altă parte. Produsele lor iau şi miai muit
caracterul de marfă de schimb, fie în natură, fie în bani. Intr-adevăr,
banul, această „marfă a .mărfurilor1', începe să se răspândească în nor­
dul Dunării de jos, printre geto-daci, In cursul sec. al IV-lea î. e. n.,
deocamdată ca monetă streină (greacă, apoi, macedoneană), pentru ca,
în a 'doua. jumătate a sec. III î. e. n., dar mai aJles, în cursul veacului II,
să. înceapă şi baterea. unei ~monete proprii de argint, imitând pe cele
streine; emisiunile de monetă erau făcute, duipă cît se pare, de către
diferitele triburi sau uniuni tribale, pentru nevoile lor locale. Aceste
nevoi însă presupun ivirea în sînul societăţii daco-gete şi a unei tagme
noi, neproductive, a negustorilor.
Dur toate aceste schimbări Im forţele de producţie duc în mod
necesar la schimbarea relaţiilor de producţie, la transformarea socie­
tăţii dacice înseşi. Acum nu mai poate fi vorba de posedarea în comun
a mijloacelor de producţie, nici de o muncă în comun şi nici de o repar­
tizare egală a bunurilor obţinute.
Locul obştei (comune) .gentîliice îi ia aşa zisa obşte (comună) să­
tească (vecină), oare deşi cunoaşte, principial şi juridic, o proprie­
tate comună a membrilor ei (pământ, 'ape, păşuni), lasă loc liber pro­
prietăţii private, mai ales asupra cirezilor de vite, a robilor, averii mobile
de tot felul-şi chiar şi .asupra unor loturi mai mari sau mai imici de
pământ. însuşi subsolul (minele) trece în mâinile unor potentaţi ai
societăţii noi.
Averea personală a capilor de familie, a indivizilor, creşte prin ur­
mare necontenit şi ea creşte, după cum e firesc, în asemenea condiţii,
în mod neegal. Membrii, egali, odinioară, ai tribului se diferenţiază în
oameni bogaţi, puternici din punct de vedere economic şi, deci, şi poli­
tic (nobilii) şi în oameni săraci, chiar nevoiaşi, depinzând şi economi-
ceşte şi politiceşte de cei puternici. Apare minoritatea exploatatoare a
nobililor deţinători de întinse loturi de pământ, de cirezi de vite şi de
bogăţii în obiecte de metal preţios,, şi majoritatea exploatată de cei
dinţii în diferite chipiul. Aceştia din' urmă —deşi liberi — ajung din
ce în ce mai mult la o situaţie de dependeinţă faţă de nobilimea ex­
ploatatoare, oare şi în societatea geto-dacă. va, fi folosit aceleaşi metode
de îmbogăţire pe spinarea oamenilor de rînd ca şi în societatea tracă din
sudul Dunării, cum reese dintr-un pasagiu al istoricului grec Tueidide
(cartea II-a, cap. 97), care a trăit şi a descris stările din lumea tra ­
cică în a doua jumătate a sec. V î. e. n. ,
Cea m ai exploatată clasă însă e aceea a sclavilor, al căror număr,
în urma, deselor războaie de pradă, dar şi prin comerţ, sporeşte necon­
tenit. Ştirile literare antice despre existenţa la daco-geţi a unui număr
 C ro n ic a ş tiin ţ if ic ă 97

mai mare de sclavi sînt puţine şi destul de vagi .(Strabo, geograful,

Artemidorus, Dio Cassius, Plinius cel tîn ăr); totuşi ele-s destul de con­
cludente pentru a Îndreptăţi presupunerea că nici în societatea daco-
getă din primele 3—4 veacuri dinainte de cucerirea romană situaţia
nu va fi fost imult (diferită de cea constatată în sinul societăţii tracice
din sudul Dunării, pentru care informaţiile sînt mai bogate şi măi
precise (Tucidide, Herodot, Atheneu, etc.). Uriaşele construcţii desco­
perite prin săpături în .Munţii Orăştiei depun, în schimb, o mărturie
sigură despre întrebuinţarea în proporţii mari a muncii sclavilor. Cu tot
numărul mare al sclavilor, e de la sine înţeles că acest sclavaj nu poate
fi. considerat încă un sclavaj- de tipul celui din lumea „clasică", din
Grecia sau statul roman. El se reduce la o formă paşnică, '"aplicată în^
deosebi pe pământurile întinse ale aristocraţiei tribale, ’la curtea aces- J
tora şi a şefilor de triburi sau de uniuni de triburi. Marea mojoritate a
producţiei ' e asigurată încă tot de ţărani şi de meşteşugari liberi sau
în stare de dependenţă faţă de nobilime.
Ar fi iarăşi greşit să presupunem că procesul de dezvoltare a socie­
tăţii dacice schiţat mai sus ar fi fost general .pe întreg teritoriul ţării.
Unele regiuni au rămas în urmă în această dezvoltare, altele au înre­
gistrat, în schimb, un ritm mai avântat. Printre acestea din urmă a fost
Dobrogea, sudull Moldovei şi estul Munteniei şi, nu mai puţin, sud-
vestul Transilvaniei cu Banatul, dar în special regiunea Munţilor Orăş­
tiei.
Nu e nici o mirare, astfel, că în izvoarele antice posedăm ştiri toc­
mai despre înjghebarea în aceste regiuni a primelor formaţiuni pre-
statale.
Vom încerca în numărul viitor o prezentare cronologică a acestor
prime încercări de organizare statală, începând cu teritoriul din afara
arcului carpatic. - ■
C. DAICO VICIU

7 — Steaua
98 C ro n ic a ş tiin ţ if ic ă

ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMELE LIMBII ROMÎNE LITERARE

In numărul precedent al revistei am. arătat dacă se poate sau nu se

poate vorbi, în principiu, de o limbă română literară în secolul al XVI-Jea.
Avîndi în vedere conţinutul noţiunii ide limbă literară şi caracterul
relativ normat şi unitar al limbii române, aşa- cum apare el îim nume­
roase scrieri ale acestei epoci, răspunsul nostru a fost afirmativ, eu re­
zerva 'Că limba română literară nu începe Bă se formeze în sec. XVI, ci
cu mult înainte.-Ea îşi are rădăcinile în limba creaţiei populare orale.
Ori creaţia populară orailă este •mult mfai velche decît primul document
scris sau prima carte scrisă despre care avem cunoştinţă. Nu e mai puţin
adevărat însă că folosirea şi răspîndirea scrisului în limba comună a
poiporullui contribuie în mare măsură la unificarea şi cristalizarea norme­
lor limbii literare. La noi acest proces începe, se pare, de-abia în jum ăta­
tea a doua a sec. XV şi primele decenii afle sec. XVI.
Vom' 'ilustra, acum, teza noastră- prin (câteva citate extrase din diferite
monumente de limbă română scrise în sec. XVI, deci din perioada înce­
puturilor literaturii româneşti scrise.
După cum se va vedea din cele ce urmează, aparenta lipsă de uni­
tate a limbii romine în sec. XVI se datoreşte miai mult lipsei unei tra ­
diţii a scrisului în româneşte şi, în numeroase cazuri, lipsei de cultură a
„scriitorului1* (în sensul etimologic al cuvântului).
1. Un exemplu de text neliterar prin greşelile de scriere, prin violarea
regulilor elementare ale „gramaticii1*, este testamentul din 10 V 1594, lăsat
de domnitorul moldovean Petru Şchiopul. Reproducem numai începutul:
Las aciasta cu limbe m ele: sulugele ce ne sulugit, se duca sinatos
un d u-i vflia lor, cari de buni voia; . . . 1)
Adică: „Las aceasta cu limba mea: slugile ice mii-au slujit să se ducă
sănătoşi unde le va fi voia, fiecare c'le bună voie; . . . “
Limba unor asemenea texte nu poate fi numită limbă literară;

>) Academia R .P .R ., Documente privind istoria Rominiei. Veacul X V I. A. M ol­

dova. Voi. IV, (1591— 1600), Bucureşti E dit. Acad. R .P .R ., 1952, p. 107 (docum. nr.
129); fotocopia la p. 450— 451.
 C ro n ic a ş tiin ţ if ic ă 99

2. Traducerile din slaivomă sau- din maghiară, făcute în sec. XVI,

nu dezvăluie calităţi deosebite in ice priveşte limba pe care o folosesc.
De piildă, Codicele Voroneţean, prin imitarea servilă a originalului slavon
şi prin regionalismele sale (urnele de fapt arhaisme) este, astăzi, greu de
înţeles chiar pentru un filolog de meserie:
Iară urii izecleniia-se şi pârtia, re u cuvîntîndu calea inraintea gloa-
teei. Şi se delungă de ei, de-şi alease ucenicii şi prin toate dzilele în tre­
ba-se intru învăţături c u m uncitoriu o a reca rele').
Traducerea modernă a acestui pasaj este următoarea: Dar unii erau
învîrtoşaţi şi nu se Înduplecau, bîrfind calea domnului, înaintea mulţimii.
Atunci Pavel s-a despărţit de ei şi a osebit pe ucenici, învăţînd în fiecare
zi în şcoala lui Tiramus“ .
In fragmentul citat, ne interesează numai ceea ce nu corespunde nor­
melor curente ale unei limbi literare. Astfel, pe plan fonetic, trebuie să
distingem regionalismele propriu zise2) de unele arhaisme obişnuite în
epoca respectivă3); iar pe pian lexical, slavoniismeilei), falsa interpretare
a unui nume propriu5), o construcţie verbală care nu spune nimic6), o
expresie neobişnuită7), câteva arhaisme relativ curente3) şi omisiunea
unor cuvinte9). Arhaismele morfologice10) trebuie deosebite de fenomenele
sintactice neromâneşti, decalcuri după originalul slavon11). Atît topica ne­
românească, precum: şi elementele lexicale slavone, falsa interpretare
a unui nume propriu şi omisiunea unor cuvinte importante ale textului,
fac de neînţeles întreaga construcţie pentru eitorii de astăzi şi, ou atît
mai mult, pentru cei cărora le-a fost adresat textul în sec. XVI.
La fel se prezintă m ajoritatea textelor traduse din sec. XVI.
Iată un pasaj dintr-un alt manuscris nordic:
Ainte vădzui domnul între m ere p u rurea, că de-a ăereapta mea iaste
se nu m e clătescu'2).
Adică: „II văd pe domnul stînd pururea înaintea mea; câtă vreme el
e la dreapta mea, nu mă voii cilăti“.
Sau un pasaj din Psaltirea slavo-romină, tipărită de Coresi la 1577,
probabil la Braşov:

■) Codicele Voroneţean, ed. I. G. Sbiera, Cernăuţi, 1885, p. 4.

2) Rotacism ul: urii ,,unii“, inraintea „în ain tea".
3) Reu, cuvîntîndu, gloateei, alease, dzilele, muncitoriu.
4) Izecleniia-se „se învîrtoşau, se în căp ăţîn au ", reu cuvîntîndu „bîrfind".
5) Muncitoriu „tiran ", în locul numelui propriu Tiranus.
6) Intreba-se întru învăţături, pentru idea de „în v ăţa".
7) Prin toate dzilele „în toate zilele, în fiecare zi“ .
8) Păriia „nu credeau, nu se lăsau înduplecaţi", se delungă „se îndepărtă, se
despărţi".
9) Atributul din construcţia calea domnului şi subiectul Iui se delungă.
>°) Izecleniia-se, păriia, ambele la pers 3 pi., imperf. ind.
u ) Topica: izecleniia-se, întreba-se, cu muncitoriu oarecarele.
12) Psaltirea Scheiană, ed. I. Bianu, Bucureşti, -1889, p. 38.
1 00 C ro n ic a ş t iin ţ if ic ă

Trecea în nerăul inim ei m ele pre mijloc ăe casa m ea. Nu înainte

puş între ochii miei. L ucru lege-călcătoriu, ce feceră trecere, u rîîu 1).
Traducerea modernă: „Umbla-voi întru nevinovăţia inimiii mele, înlăun-
tr-ul casei mele. Nimic urâcios nu voi îngădui înaintea ochilor mei. Pur­
tarea călcătorilor. ,de lege o urăsc“.
lin general miai îngrijită este traducerea comentariilor evangheliilor
(Cartea cu învăţătură), publicată de Coresi la Braşov în 1581, cu toate
că şi aceasta are, la fiecare pas, numeroase impurităţi:
Aceasta aăiLCîndu-ne am inte, fraţilor, nu scîrbiţi să fim , rogu-m ă,
a ne vinde avuţiia, carii auzim, a pi jăa mişeilor. Cs cu usîrdie m ai vîr-
tos şi c u bună înţeleipţie şi cu bucurie aceasta să fa cem 2).
Limba acestor traduceri nu este limbă literară. Făcând abstracţie
de particularităţile arhaice pe care ie •prezintă (îndeosebi sub raport
fonetic, morfologic şi lexifcial) îşi de cele regionale (mai ales în struc­
tura fonetică), — impurităţile lexicale şi sintactice şi, intr-o anumită
măsură, lacunele —: dovedesc nu numai că traducătorii nu stăpâneau
bine limba în care traduceau (adesea, nici cea din care traduceau), ci
şi faptul ică le lipsea cultul pentru o (limlbă inteligibilă şi icoreictă. In
general, în această perioadă nu se poate vorbi lia nod de o „tradiţie11 a
scrisului, a literaturii sicrise, în limiba poporului. Această „tradiţie"
de-abia acum se înjghebează pe baza scrisului isiiavon (acte, documente,-
literatură eelesfestică şi istorică, etc.) al vîrfurilor clasei dominante,
care ise practica la noi de pinea 2 secole.
Că diferiţi traducători n-ar fi avut la îndemână o limbă bogată,
cizelată şi foarte maleabilă, nu e adevărat. Ne-o dovedeşte majoritatea
documentelor originale din aceeaşi epocă şi ne-o dovedesc prefeţele
— respectiv epilogurile — cărţilor traduse.
■ 3. Documente originale în limba română, din secolul al XVT-lea s-au
păstrat relativ puţine. Cea mai mare parte sînt scrisori şi acte parti­
culare. .De fapt acestea sînt şi cele mai vechi documente în limba
română.
- Cu excepţia unui niuimăr redus de scrisori sau acte, limba' celos
mal multe documente din sec. XVI, scrise în româneşte, se deosebeşte
fundamental de limba traducerilor prin naturaleţea, bogăţia şi prospe­
ţimea vocabularului, prin imlădierea şi savoarea structurii sintactice şi
prin respectarea unor relative . norme fonetice şi gramaticale.
In cele Ice urmează, vojm da numai cîteva exemple, alese — în mod
intenţionat ,•— din regiuni diferite. - r
Scrisoarea din 1521 a boierului’ Neaicşu din Gîmpulungut Musce­
lului către Haris Benkner, „primar" al Braşovului, prin care i se comu­
nică acestuia despre manevrele turcilor şi intenţiile lor de a trece
Dunărea în Ţara Ramînească, —■ este cel mal vechi text românesc com­
pact pe ciare-1 avem. Formulele slavone pe care le conţine (începutul,

') Ediţia B . P. Haşdeu, Bucureşti, 1881, p. 272— 273.

2 ) Ediţia Puşcariu — Procopovici, Bucureşti, 1914, p. 437.
 C ro n ic a ş tiin ţific ă 101

încheierea, adverbul ipac „iarăşi11 şi prepoziţia sa „de, pentru'1) sînt

tipice în corespondenţa slavo-romînă din acel timp şi nu alterează lim­
pezimea textului romînesc propriu zis. Iată un fragment din textul
acestei scrisori:
... I p a c spui ăom nie-tale de lucrul. Iu M aham et-beg, cum am auzit
ăe boiari ce sînt megiiaşi şi ăe gen ere-m iu N egre: cwuiu i-a u dat