INSTITUȚIA

roman

Ioan Suciu

Arsenie era un bărbat obișnuit, nici prea înalt, nici prea slab; privit din spate părea gras, însă
din profil apărea vesel, suplu și dinamic; cineva de vârstă mijlocie l-ar putea considera tânăr,
în timp ce o persoană mai fragedă l-ar putea lua drept bătrân; obișnuia să mănânce pe
marginea dulapului din bucătărie (pentru a face economie) având o viteză nemaipomenită;
felurile de mâncare dispăreau în stomacul lui, în așa fel încât nimeni n-ar fi putut vedea când
ducea hrana la gură; petrecea foarte mult timp la toaletă, unde-și făcea și digestia și somnul de
după amiază; uneori lua și lecții de pian cu o primadonă de la Operă: ea îi privea de sus, iar el
era de multe ori căzut pe ciment în extaz. Citea în fiecare zi din clasicii chinezi, care îi
plăceau mai mult decât cei francezi sau americani. De fapt, el socotea că americanii nici nu
aveau clasici, fiind o națiune mult prea tânără și necoaptă. Întotdeauna când ieșea de la toaletă
dădea câte-un citat substanțial (sau două), de-și umplea soția de gânduri și griji casnice. În
mod obișnuit, Arsenie putea fi luat drept funcționar, deși el nu se dădea în lături să facă și
munci fizice (reparat robinete, vopsit garduri, bătut covoare); era un om săritor, harnic și
omniprezent; arăta mai mult slab decât gras, sprinten, dar nu exagerat, optimist dar nu peste
măsură. Era un bărbat de vreo 40 de ani, șaten, cu trăsături puțin cam brutale. Locuia la doi
pași de biserică, într-o casă veche, cu etaj, acoperită cu iederă. Dimineața făcea gimnastică o
jumătate de oră imediat după înghițirea micului dejun; se echipa în maiou alb cu dungi
galbene, chiloți albaștri, jambiere verzi și șosete roșii. La șapte și un sfert sărea din pat (peste
pisică) și gâfâind de emoție, se posta în poziție de drepți în fața radioului. ”Prima mișcare!”
spunea vocea din aparat. Glas de veteran din Afganistan. Timbru metalic. Vibrație de
comandă.”Lungiți-vă pe spate cu fața-n sus, încrucișați mâinile pe piept și închideți ochii!”. În
graba de a executa acest exercițiu, până a nu se anunța altul, negăsind locul potrivit pe care să
se așeze, Arsenie se lovi de toate mobilele din jur, ca până la urmă să se lungească pe masa
cea mare din sufragerie lângă vaza cu flori. Atrasă de zgomotele produse, soția lui Arsenie se
trezi din somn, își puse capotul și intră în camera de zi pășind în vârful picioarelor, îngrijorată
să nu dea nas în nas cu vreun hoț. Văzându-l pe Arsenie pe masă, doamna avu o emoție atât
de puternică, încât nici nu putu să țipe. Se retrase pierdută, gândindu-se cu disperare la ce va
face ea de aici înainte. Deși peste mintea femeii se lăsase parcă un văl ce-i paraliza rațiunea,
undeva în conștiința ei rămăsese o părticică infimă care lucra lucid și care o îmboldea să-și
pună întrebarea : ”Oare cum a ajuns bărbatul ei pe masă? Cine să-l fi pus acolo?” Între timp,
Arsenie își continua programul de gimnastică. ”Duceți brațul stâng spre fereastră, piciorul
drept spre ușă, mâna dreaptă spre piciorul stâng și acesta din urmă spre cap cu o zvâcnire
bruscă”, anunță crainicul acțiunea următoare. ” Pentru eficiența acestui exercițiu, este
necesar ca mișcările să fie executate concomitent”. Arsenie se strădui din toate puterile și
constată că figura nu îi reușise în întregime, dar când privirea îi căzu pe vitrina cu bibelouri
din porțelan, văzu că figurinele se spărseseră în totalitate. ”Acum vă apropiați de fereastra larg
deschisă” spuse crainicul. Arsenie se apropie. ”Ce vedeți?” ”Andreea de vizavi își pune
sutienul” zise Arsenie. Deodată privi la ceas și sări ca ars direct în costumul cu care mergea la
serviciu; în două minute se afla în înghesuiala autobuzului care trecea prin fața casei lui.
Aglomerația îl împinse cu fața într-o gâlceavă de fermieri și căzu năpraznic cu nasu-ntr-un
inginer agronom care-l umplu din cap până-n picioare cu semințe de floarea soarelui (de
îngrășământ natural). Ajuns la destinație, se prăvăli pe trotuar într-o învălmășeală de patru
cinci trupuri, din care cel puțin unul bănui că era al lui; constată că are pantofi negri, deși de
acasă plecase cu unii maro.

La serviciu Arsenie împărțea biroul cu șeful său, domnul Haralambie. Masa de lucru a lui
Haralambie era din lemn de nuc cu picioare sculptate, pe când a lui Arsenie era din plăci
prefabricate cu picioare drepte. Secretara departamentului îi făcea cafeaua lui Haralambie și i-
o aducea pe tavă împreună cu un pahar cu apă și cu o bombonică alături, pe când Arsenie își
aducea cafeaua de acasă într-un termos. Într-o dimineață secretara își introduse capul pe ușă și
zise:

- Vă cheamă domnul director!

Arsenie nu reacționă în niciun fel. Știa că anunțul nu fusese pentru el. Haralambie luă dintr-o
cușcă aflată în partea dreaptă a camerei, lângă seif, un iepure dolofan și se duse liftul până la
etajul doi, ținând urecheatul în brațe. O doamnă de la relații publice îl mângâie (pe urecheat).

- Vai, ce drăguț e! Ce faceți cu el? zise ea.

- Păi… nu știți? zise Haralambie.

Haralambie intră pe ușa cabinetului pe care scria MANAGER , trecu de secretariat și ajunse
în fața domnului Sisoe, care stătea în spatele unui birou masiv, frumos sculptat, din lemn de
cireș. Managerul era un om destul de în vârstă, cu un corp ciolănos frânt peste fotoliul cu
spate înalt, cu figura bronzată și privirea vulturească, cu o coamă de păr alb bogat ca o perucă
din secolul al XVIII –lea. Haralambie îi depuse iepurele pe birou și de sub nasul managerului
se auzi un mârâit mulțumit din care se înțelesese : ”Adu-mi tava aia!”. Haralambie văzu pe o
măsuță o tavă asemănătoare cu cele pictate pe care se afla capul tăiat al Sfântului Ioan și o
puse lângă iepure. Apoi domnul Sisoe suci gâtul iepurelui și-l rupse de trup înfingându-și
imediat botul în locul de unde gâlgâia sângele. Se murdări îngrozitor pe mânecile albe ale
cămășii care-i ieșeau de sub haină.

- Dragă Haralambie, spuse bosul cu gura plină, te-am chemat … vrei să-i spui Agapiei
să-mi dea un șervețel?
Haralambie se duse în anticameră și aduse personal un mic ștergar chinezesc cu zodiac, pe
care-l strecură sub mâinile pătate de sânge ale șefului. Secretara apăru și ea mișcându-se cu
oarecare timiditate, căutând să privească peste umărul lui Haralambie, dar acesta din urmă îi
tăie calea. Ea insistă să-l depășească și să se apropie de biroul șefului când, brusc, se trezi cu
picioarele-n aer și cu fundul de podea. Avea stropi de sânge negru, în picături grele și mari, pe
picioare până sus spre pulpe: călcase peste capul rupt al iepurelui, ai cărui ochi străluceau ca
două mărgele în formă de măsline. Aspazia începu să țipe, părându-i-se că ochii clipeau
jucăuș; era complet năucită, neînțelegând ce se întâmplase. Haralambie o ridică pe femeie și
încercă s-o șteargă pe picioare cu batista personală.

- Nu mă atinge! strigă ea și fugi spre toaletă.

- Vrei să mă ajuți? îi spuse domnul Sisoe lui Haralambie.

Haralambie luă tava cu resturile iepurelui sfârtecat și se duse cu ea spre crematoriu, încercând
să nu se uite spre grămăjoara de oase și carne ca să nu-l apuce vomitatul. Răsturnă conținutul
tăvii în nișa de la crematoriu și lăsă tava murdară pe biroul secretarei. Se întoarse la domnul
Sisoe. Acesta se uită la el întrebător. Trecu un minut sau două. Domnul Sisoe zise :

- Ce dorești?

- Nimic, spuse repede Haralambie și se grăbi să iasă pe ușă.

Întors în biroul său, făcu câteva ture în jurul mesei de lucru a lui Arsenie, mârâind și
bolborosind ceva de neînțeles; execută câteva flotări și genuflexiuni; apoi făcu box cu umbra;
Arsenie stătea cu privirea înfiptă în tăblia mesei sale, încercând să nu se uite spre ceea ce
făcea Haralambie.

La ședința de Consiliu, Arvinte a venit cu cada de baie. Domnul Sisoe a fost atât de tulburat
să vadă acest lucru, încât își agită îndelung brațul drept nefiind în stare să articuleze ceva, dar
Arvinte luă atitudinea aceasta drept aprobare și admirație. Membrii consiliului erau așezați în
jurul mesei de 24 de persoane și Arvinte s-a plasat într-un colț lângă fereastră, unde trei
lucrători îi montară cada și-i traseră instalația. Aerul condiționat nu mai funcționa, din cauza
blocării ventilatoarelor de către o specie de fluturi. Domnul Sisoe îl apostrofă:

- Ce faci, Arvinte?
 - Nu mai pot de cald, spuse Arvinte și se lansă în cadă până la urechi, bulbucind apa cu
nasul. Corpul lui de hipopotam, umflat și diform, împingea în pereții căzii de se auzea
materialul scârțâind. Domnul Sisoe se înfurie (îi era foarte cald și nu putea în niciun fel să se
răcorească):

- Te rog să ieși afară! strigă el.

Arvinte săltă puțin capul provocând o mică revărsare a apei peste marginile căzii cu mișcarea
lui și zise puțin răgușit :

- Mai stau puțin!

Domnul Sisoe se ridică de la locul său și din trei pași ajunse la marginea căzii; scosese un
răget înfiorător, care se auzi la etajele de dedesubt. Arvinte văzu în fața ochilor săi o gură
imensă cu colți mari și albi lustruiți amenințător; cu toată masivitatea lui ieși din apă cu o
iuțeală de necrezut și dispăru ud pe culoar; alergă cu mișcări haotice, asemeni unui mase
informe de carne aruncată de țeava unui tun. Domnul Sisoe se luă după el oprindu-se în
mijlocul culoarului, aruncând după el un zbierăt bubuitor. Oamenii se lipiră de pereți. Arvinte
nu se opri decât într-un băruleț aflat la cinci stații de metrou distanță de clădirea firmei, și ceru
un pahar mare de tărie pe care și-l răsturnă peste cap. Domnul Sisoe ordonă ca Arvinte să fie
înlocuit. Din sală se auzi o voce:

- Nu puteți să începeți odată să nu ne mai țineți aici?

Domnul Sisoe se uită cu atenție spre cei prezenți, dar nu se dumiri cine vorbise.

- Vă propun să analizăm și să aprobăm… începu domnul Sisoe dar fu întrerupt de

aceeași voce de mai înainte.

- Eu nu sunt de acord!

- Cu ce?

- Cu nimic!

- Poți să intervii când vom vota! spuse domnul Sisoe.

- De ce să aștept până atunci?

 - E mai bine. Ca să păstrăm o ordine a lucrurilor. Mai întâi se expune problema și apoi
ne exprimăm acordul asupra proiectului.

- De ce acordul? Ne obligi dumneata să fim de acord cu toate prostiile?

- Te rog să fii educat!

- Adică eu nu sunt educat?

Domnul Sisoe se ridică de pe scaunul lui și se urcă pe o masă aflată lângă perete în spatele lui.
Apoi reveni la locul său și zise:

- Te rog să vii mai în față!

Un timp se lăsă tăcere în sală. Aerul condiționat începu brusc să funcționeze, uscând
transpirația pe sub hainele participanților la ședință. În picioare lângă masa cea lungă apăru
un vagabond în zdrențe, cu părul mare vâlvoi, cu tălpile de la pantofi desprinse și fixate totuși
ca prin minune într-un singur loc din dreptul călcâilor, cu corpul duhnind puternic și înțepător.

- Cine ești dumneata? întrebă domnul Sisoe. Aspazia secretara apăru imediat :

- Înlocuitorul!

- Și de ce miroase așa? zise domnul Sisoe, care se opri cu privirea la cada lui Arvinte
rămasă în sală.

- Pot să mă prezint și singur! spuse noul venit și porni cu mâna-ntinsă spre domnul
Sisoe. Acesta îl apucă zdravăn de braț și-l împinse cu forță în cada care mai avea destulă apă
după bălăceala lui Arvinte. Domnul Sisoe îl ținu cu corpul scufundat în apă, apăsându-l pe
cap, (omul făcea bulbuci), și-i spuse secretarei să aducă detergenți și dezinfectante. După ce-l
frecă bine pe individ, domnul Sisoe reveni la locul său din capul mesei și zise:

- Fiecare să-și prezinte rudele și înaintașii!

Sala se umplu de lume; în grupuri unite stăteau familiile fiecărui funcționar, începând cu
membrii cei mai mici, copii și bebeluși și până la bătrânii cei mai gârboviți; unele femei
dădeau țâncilor să sugă iar unii bătrâni aveau după ei măști pentru respirație și aparate care-i
ținea în viață. Alții țineau pe umeri niște monumente funerare.
 - Unde este Arsenie? tună deodată domnul Sisoe. Haralambie făcu un pas în față pentru
a-i răspunde șefului, dar se fâstâci. Arsenie apăru imediat în încăpere, făcându-și cu greu loc
prin mulțime.

- Prezent! spuse el și luă poziția de drepți.

- Unde-ți sunt rudele și strămoșii?

- Vă rog să mă scuzați, dar în mare parte sunt morți.

- Și nevasta?

- Ea e în viață. Dar acum e la coafor.

- Ești sigur?

- Nu.

- Păi vezi? zise domnul Sisoe. Aspazia se strecură cu greu printre cei adunați, care erau
înghesuiți unul în altul ca niște sardele, și ținându-se de nas turnă niște vorbe în urechea
șefului.

- Da, bine. Și de ce te ții de nas?

- De miros, zise secretara. Domnul Sisoe ieși din sala de ședințe pe ușa dinspre
cabinetul său.

- Și noi ce facem? întrebă o tânără care ținea doi copii mici în brațe.

- Eu vreau caca, scânci un moșneag care tremura pe picioare.

- Așteptați puțin, șeful are o urgență! spuse Aspazia, descumpănită.

- Păi și eu am o urgență! spuse iar bătrânul. Deodată se auzi vocea domnului Sisoe în
difuzoarele din perete:

- Dragi confrați! Voiam să vă spun câteva cuvinte importante ! Dar…(se auziră

păcănituri puternice, ca niște împușcături… ) din păcate…( se auzi ”pă-ca-ca-te)… așa că
mergeți la locurile voastre… (se auzi un zgomot puternic, ca și cum cineva ar fi dărâmat o
stivă de sticle). Cei adunați se răspândiră prin clădire, mamele își duseră copiii la grădiniță,
bătrânii fuseră duși la azil, monumentele la cimitir.
 2

Lui Arsenie i se făcu dor de prietenul său Pandele cu care fusese de multe ori la pescuit și se-
ntorseseră uzi, dar fericiți. Cedând impulsului interior Arsenie își luă undița și trecu printr-o
spărtură de gard în curtea vecină, apoi în cealaltă folosind tot o gaură în gard, și tot așa, până
ajunse la amicul său Pandele care tocmai își jumulea o puicuță în lipsa nevesti-sii bombănind
că s-a săturat de carne bătrână. Când îl văzu pe Arsenie sări în sus de bucurie și când reveni
pe pământ era deja echipat cu cizme înalte, palărie verde cu pană, mulinetă austriacă și două
găleți cu viermi. Pășiră tiptil spre poartă și ieșiră în stradă ținându-și respirația, apoi o luară la
picior în direcția lacurilor de la marginea orașului. Se-nvârtiră de trei ori în jurul unui lac,
până când Pandele dispăru vesel într-un tufiș. Tot căutându-l Arsenie dădu întâmplător peste
el împingându-l într-o capcană de prins animale mari.Pandele n-a putut fi scos de acolo decât
cu ajutorul entuziast acordat de doi excavatoriști aflați în concediu pe iarbă împreună cu
nevestele lor. Pandele ieși din groapă mai puțin cu două kilograme și cu picioarele subțiate ca
la balerini, ceea ce stârni invidia celor din jur. Excavatoriștii plecară împingându-și soțiile
spre litoral, iar cei doi își scoaseră ustensilele de pescuit, înșirând pe malul apei o damigeană
bej, o salată de castraveți, un grătar pentru mititei, un cățel de usturoi, o tablă de șah și o masă
de ping-pong.

- Albul începe! spuse Arsenie așezând piesele pe tablă, răsuflând cu satisfacție; nu mai
stătuse de mult pe iarbă la aer curat, fără nevastă și obligații. Pandele se cocârji și el cu greu
de partea cealaltă a tablei de șah aranjându-și piesele în grabă. Apoi făcu niște mișcări de
gimnastică eliminând niște trosnituri de zburară rațele sălbatice spre țările calde. Arsenie,
care-și mângâia continuu regina,îi spuse să înceteze cu vânătoarea că ei au venit la pescuit și
să facă mișcarea necesară pe tablă.Pandele se opri cu o mână prinsă sub ureche, gândindu-se
câteva minute bune. Coborî mâna liberă vertiginos spre tabla de joc mutând nebunul pe un
bombeu butucănos apărut nu se știe de unde.

- Asta-i bună! exclamă Pandele, nici la iarbă verde nu-ți mai poți mișca nebunii după
cum ai chef!
 - Aveți permis? se auzi o voce spartă, de undeva de sus. Arsenie și Pandele ridicară
încet privirea spre muntele de carne care se înființase lângă ei.

- Adică, ce permis?

- Permis din hârtie cu filigran și scoarțe din carton!

- Din carton? repetă Arsenie.

- Da. Ești surd? tună malacul.

Arsenie se scotoci peste tot cu mare osârdie, (chiar și în pantofi), îl percheziționă și pe

Pandele care râse ca un idiot, și se opri în fața noului venit pe care nu-l mai buzunări și spuse:

- Nu știm!

- Atunci o să plătiți o amendă de 700 de lei în bani gheață! spuse omul cu un ton oficial.

- De unde să luăm bani gheață pe căldura asta? interveni Pandele.

- Hă, hă! Asta a fost o glumă? Hai mai repede, că nu prea am timp de vorbă!

- Dar noi nu vă reținem!

- Vă rog să nu vă bateți joc de un organ în funcțiune!

- Dar n-avem voie să jucăm șah? zise Arsenie.

- Am spus eu că jucați șah? Poate trageți pe nas sau faceți alte lucruri nepermise! Sunt
singurul abilitat să aprecieze ce anume încălcați, fiindcă eu sunt patrula!

Pandele strânse repede tabla cu pătrățele și ascunse piesele într-un săculeț. Paznicul îi urmări
atent mișcările privind pe sub sprâncenele-i groase și plecă brusc pe o bicicletă vărgată. Cei
doi aruncară grăbiți undițele-n apă și începură să pescuiască înverșunați, cu figuri încruntate.
Vremea se strică dintr-odată și noaptea căzu peste ei lăsându-i mult timp năuci cu undițele-n
mână. Se-ntoarseră acasă pe la două noaptea cu damigeana goală și doi saci în spate, cântând
ceva din care se putea desluși destul de des refrenul : ”Numai pește să nu fii!”. Deșertară
conținutul sacilor în magazia din fundul curții lui Pandele, înșirând trofeele pe o masă lungă
de lemn: două ciori, trei raci, doi galoși și două conserve de pește în sos tomat, din
import.Pandele aprinse două lămpi cu petrol (în magazie nu trăsese lumină electrică) și
răsturnând cu mâna stângă tot ce se afla pe masă scoase din sac tabla de șah și piesele
aferente, cu ochi strălucind de plăcere. Arsenie simți și el cum îi curge sângele prin vine mai
repede și în timp ce Pandele aranja piesele scormoni prin maldărul de obiecte ce zăceau
aruncate prin vechea magazie – paturi stricate, cărucioare de copii, saltele putrede, bocanci,
săniuțe, elefanți de pâslă, pisici din plastic și altele – până găsi o pipă din lemn de cireș pe
care și-o vârî în colțul din stânga al gurii, privindu-l pe Pandele cu multă îngăduință. Începură
partida fericiți, în timp ce afară bătea vântul și noaptea era pe sfârșite.Crengile unui vechi nuc
se frângeau deasupra acoperișului din carton asfaltat.Arsenie se uită cu regret la damigeană;
era goală. Se gândi să dea fuga până acasă la el, nu era așa departe, dar îl opri ideea că ar
speria-o pe nevastă-sa cu apariția lui acasă în toiul nopții.Noroc că găsise o pungă de tutun cu
care să-și umple pipa din care trăgea câte-un fum și Pandele.Deodată în dreptul geamului
prăfuit al magaziei se auziră zgomote. Se opriră din joc.

- O fi câinele! zise Pandele.

- Dar tu n-ai câine!

- Atunci o fi nevastă-ta!

- Nevastă-mea aici? Ce să caute aici? se miră Arsenie.

- Pe tine! spuse Pandele.

Arsenie stinse repede pipa și ascunse damigeana. Așteptară nemișcați și cu gurile căscate
câteva minute bune, apoi reluară jocul palizi la față.

Și deodată se auziră clar trei bătăi în geam. Pandele sări ca ars cu lampa de petrol spre
fereastră.De afară îi privea figura cu sprâncene stufoase a paznicului care – i găsise pe malul
apei. Pandele și Arsenie ascunseseră repede șahul și luară în mâini cele două undițe, zâmbind
cu nevinovăție spre chipul de afară.Paznicul le făcu un semn de amenințare cu degetul și
plecă spunând că a treia oară nu-i mai iartă. După ce paznicul dispăru, Arsenie se despărți de
Pandele și se hotărî să se ducă acasă.Ieși pe poartă casei lui Pandele savurând liniștea și
pustietatea străzii în noapte. Pe trotuar răsunau numai pașii săi. La un moment dat de la o casă
se auzi un sforăit puternic. Când să intre în curtea casei sale se ciocni de cineva. Era paznicul.

- Nu te supăra, omule, îi spuse acesta, am o durere insuportabilă la piciorul stâng; n-ai

putea să mă adăpostești puțin?

Arsenie nu avea cum să-l refuze și intrară amândoi în camera din față, pășind prudent.
 - N-ai cumva un antinevralgic? întrebă paznicul.

- Da, cred că am!

- Sau nu, mai bine un nurofen!

- Nurofen nu am! spuse Arsenie.

- De unde știi? Ai căutat? Uite poate că e aici, zise omul și începu să scotocească în lada
de la recamier.

- Nu, acolo nu e, zise Arsenie.

- Dar atunci unde poate fi? spuse paznicul și scoase totul din șifonier.Apoi veni la rând
biblioteca, scrinul și frigiderul. Arsenie privea obosit și contrariat, neînțelegând cum de
ajunsese acest om necunoscut să-i facă vraiște toate obiectele din casă. Într-un târziu, gâfâind
de efort, paznicul se opri în mijlocul camerei și zise :

- Nu e! Nu e și pace! Apoi se lăsă într-un fotoliu și văzându-l pe Arsenie încremenit în

picioare, îl invită să stea jos și să se facă lejer. Arsenie se bucură că n-o treziseră pe nevastă-
sa, care dormea în camera din spate.Tânjea după un pic de somn; se dezbrăcă spunând ”mă
scuzați” și-și puse pijamaua. Apoi își luă o pătură și se trânti pe canapea.

- Dacă nu te superi, drăguțule, eu stau cam departe… n-ai vrea să-mi faci și mie puțin
loc?

Arsenie mormăi ceva cam în genul: ”Ce dom’ le, n-ai casă?” dar i se păru că omul nu-l aude
și începuse chiar și să se dezbrace spunând : ”Mulțumesc!” .Oaspetele avea pijamaua pe
dedesubt, așa că-și aranjă hainele frumos pe un scaun și se lungi invers lângă Arsenie,
punându-și picioarele în dreptul capului lui. Adormiră amândoi instantaneu și se treziră pe la
ora zece.Noroc că era duminică și nu trebuiau să fie la serviciu. Paznicul tocmai se îmbrăca și
se bărbierea în fața oglinzii, cu ușa de la baie larg deschisă. Folosea aparatul de ras al lui
Arsenie și loțiunea lui ”AXE”.

- Ești un băiat bun! îi zise el lui Arsenie, căutându-i imaginea prin oglindă, ca să nu-și
răsucească gâtul. Mi-am dat seama de la început! La revedere! mai spuse el și plecă. Arsenie
avu o senzație de ușurare la dispariția lui. Se duse în baie și curăță puțin locul, apoi făcu un
duș fierbinte, care îl reconfortă. Apoi descoperi lăsată pe masă încă din ajun o listă de
cumpărături întocmită de nevastă-sa. Se îmbrăcă, își pregăti două sacoșe voluminoase și plecă
la piață.Se așeză la coadă în fața unei tarabe cu struguri libanezi, mulțumit că nimerise rândul
cel mai scurt; paralel se formase alt șir,dar mult mai lung; pe când era să ajungă în fața
vânzătorului îl văzu în celălalt șir pe paznic. ”Cum de ajunsese acolo?” Când vru să scoată
banii constată că în fața lui se afla spatele masiv al paznicului; cu toate că era pe rândul mai
lung ajunsese înaintea lui la cântar. Nu schimbaseră nicio vorbă. Arsenie plecă glonț acasă,
fără să-și facă toate cumpărăturile. În noaptea ceea visă că joacă șah cu paznicul. A doua zi
dimineață, pe când ieșea pe poartă să se ducă la serviciu, văzu apărând dintr-o casă de pe
partea cealaltă a străzii un bărbat înalt, cu sprâncene stufoase.Arsenie știa că în casa aceea
locuia de mulți ani o bătrânică singură. Omul întoarse capul și-l salută pe Arsenie înclinându-
se.Era paznicul.

- Ce mai faci, cum o mai duci? întrebă el traversând strada cu mâna-ntinsă.

- Mulțumesc, așa și așa, zise Arsenie. Dar dumneavoastră?

- Binișor!

- Ați venit în vizită la cineva?

- Nu! Locuiesc vizavi.

- Bine, dar acolo știam că stă o bătrână.

- A, păi a murit demult!

- Da? se miră Arsenie care parcă deunăzi o văzuse prin piață.

- Sigur! N-ai fost dumneata atent!

Arsenie nu mai insistă și celălalt mai spuse:

- E un cartier foarte liniștit și foarte plăcut, merită să locuiești în el! Nu-i așa?

- Da, e foarte liniștit, nu te deranjează nimeni! confirmă Arsenie.Apoi paznicul îi strânse

mâna și plecă grăbit spre treburile sale.

După vreo trei zile în care își stăpânise cu greau pasiunile, Arsenie formă numărul de telefon
al lui Pandele și-i propuse o partidă de șah, prin telefon. Pe când jocul era în toi Arsenie se
auziră lovituri puternice în ușă.Părea că acel ce bătea mai lovea din când în când și cu piciorul
în tocul ușii. Consoarta apăru din dormitor cu o revistă în mână pe care tocmai o citea și zise :
 - Ce se-ntâmplă, dragă, ce e balamucul ăsta?

Arsenie îi spuse să stea liniștită în dormitor că se ocupă el. Apoi ascunse șahul în frigider și se
duse să deschidă ușa de la intrare.Era paznicul.

- Iartă-mă, vecine, că te deranjez, dar n-ai puțină făină? Știi, tocmai făceam o prăjitură și
nu-mi ajunge!

- Dumneavoastră faceți prăjituri?

- Da, fiind neînsurat, mă gospodăresc singur! spuse omul.

- Îmi pare rău, dar la ora asta, nu cred… Poate nevastă-mea, dar cred că doarme!

- Da, da, nu-i nimic, mă descurc eu! Vezi că ai uitat receptorul deschis și consumă în
gol! Noapte bună! Paznicul se retrase și Arsenie puse receptorul în furcă deși la capătul
celălalt al firului îl auzea pe Pandele țipând : ”Am mutat calul!”. Deschise frigiderul dar nu se
atinse de jocul de șah ale cărui piese prinseseră crustă de gheață, ci luă o sticlă de bere pe care
o bău pe nerăsuflate. Dimineață când ieși pe poartă îl văzu pe paznic ieșind și el de vizavi; de
fapt, constată că paznicul apărea întotdeauna odată cu Arsenie, fie că acesta ieșea la șase fără
cinci minute sau la șapte și jumătate. Paznicul părea cam îngândurat, iar din politețe Arsenie
se simți obligat să-l întrebe ce are.

- Ce să fie, trebuie să mă mut!

- Cum așa?

- Am primit o însărcinare, și datoria e datorie! spuse omul.

- Asta așa e! În alt cartier? întrebă Arsenie.

- Nu, în alt oraș!

Arsenie îi ură spor la treabă și multă sănătate. În dimineața următoare, Arsenie nu-l mai văzu
pe paznic. Se duse glonț la Pandele invitându-l la o partidă de pescuit. Nu după mult timp,
aprovizionați cu tot ce le trebuia, se aflau întinși la soare pe malul lacului, cu undițele-n apă și
cu jocul de șah în față. Lângă ei se ivi ca din pământ un om mărunțel, cu niște ochelari
fumurii pe față, care spuse:

- Aveți voie să stați aici?

 - Trebuie să ne dea voie cineva să jucăm șah? se oțărî Arsenie.

- Nu de șah e vorba aici, nu vă faceți că nu pricepeți! Aveți învoire de la serviciu?

- Ce te privește, măi omule? strigă revoltat Arsenie.

Bărbatul își scoase ochelarii cu un gest teatral. Arsenie își aminti că-l văzuse pe undeva prin
instituție.

- Eu am firmă particulară! zise repede Pandele. M-am învoit de la mine!

Arsenie îl luă pe om deoparte. Îi spuse ceva și bărbatul ascultă cu atenție, după care se așeză
și el pe iarbă, la o distanță nu prea mare, scoțându-și un sandviș din buzunar și mușcând din el
cu poftă.

- Ce i-ai spus de ne-a lăsat în pace? întrebă Pandele.

- Că o să-i dăm lui tot peștele! spuse Arsenie.

- Și noi cu ce o să ne alegem?

- Cu distracția, zise Arsenie.

 3

De cum ajunsese la serviciu Arsenie află că domnul director Sisoe avusese un grav accident
de mașină. Toată lumea trebuia să doneze sânge. Exista un anunț încă de la intrarea în clădirea
instituției: ”Cei care vor să doneze sânge pentru salvarea vieții domnului director Sisoe sunt
rugați să meargă de urgență la secretariat unde se află echipa de recoltare.” Arsenie se duse în
biroul său unde mai era și Haralambie care lucra de zor.
- Ați fost la donare, domnule Haralambie? zise Arsenie. Întrebarea căzu peste Haralambie
ca un foc de armă și șeful scăpă un biblioraft pe jos; bolborosi ceva nervos și zise:
”Du-te dracu’!” probabil către biblioraft. Arsenie avea niște vată în nas; dimineață
căzuse pe scările care coborau în pivniță și-i cursese mult sânge; se simțea epuizat.
Orice efort, cât de mic, i se părea extrem de greu. Chiar și gestul de a duce ceașca de
cafea la gură îl epuiza fizic. El analiză textul afișului pe care-l citise la intrare; își
aminti că acesta începea cu expresia ”cei care vor să doneze”; e și normal, își spuse
Arsenie în gând, doar trăim într-o țară democrată; vrei să dai sânge, dai; nu vrei, nu
dai. Pe ușă își făcură apariția Moni și Toni, doi gealați care erau angajați ca electricieni
pe undeva pe la subsol. Domnul Haralambie ieși pe culoar și se duse spre secretariat;
cei doi malaci lăsaseră ușa deschisă și-l ținteau cu privirea pe Arsenie; acesta din urmă
ieși pe culoar și o luă la fugă spre scări. Gealații se luară după el; coborî până la parter
și de acolo luă liftul spre ultimul etaj. Cabina se opri la etajul de sus și Arsenie dădu să
iasă, dar afară îl așteptau cei doi vlăjgani. Arsenie apăsă pe buton și ușile liftului se
închiseseră, cei doi rămânând ca două stane de piatră afară; nu se așteptaseră ca
Arsenie să nu iasă dinăuntru. Arsenie coborî la parter și o luă la fugă spre ușa blindată
care dădea în pivniță; ușa nu era încuiată și Arsenie întră în subsol unde începu să
alerge printr-o galerie luminată din loc în loc de becuri gălbui; după vreun kilometru
de drum liniar culoarul făcu un cot spre stânga. El nu se opri din alergat și nici nu se
uită în urmă. Deodată culoarul se înfundă; în fața lui apăru un zid din cărămidă albă;
 drept în mijlocul zidului se căsca o scobitură; câteva cărămizi fuseseră dislocate și
zăceau la baza peretelui; alături de ele se afla un târnăcop. Arsenie apucă târnăcopul și
începu să lovească puternic în zid; se trezi într-o stație de metrou. Peronul se umplu de
lume și un tren opri în stație. Arsenie se urcă fără să stea pe gânduri și vagonul se puse
în mișcare. Aglomerația era foarte mare și el era înghesuit între un țăran care avea
două gâște într-un coș și un preot mătăhălos care mirosea a usturoi.
- Să deschidă cineva un geam! strigă Arsenie căutând să acopere zgomotul roților
trenului.
- Hai că n-ai ce vedea! îi spuse o femeie grasă care avea o coafură ca un cuib de barză.
Arsenie își făcu loc cu coatele în direcția ușii cu gând să iasă de acolo la prima oprire. Dar la
stația următoare coborî toată lumea. Arsenie rămase singur în vagonul care se smuci de
plecare. Făcu vreo câțiva pași pe podeaua care se zgâlțâia serios în mers, ca și cum ar fi vrut
să se convingă că spațiul în care nu puteai să arunci un ac cu câteva secunde mai înainte,
acum era complet liber. Metroul se opri. Arsenie ieși din vagon și străbătu peronul gol până la
scările rulante. Când ajunse afară constată că se află într-o piață largă, înconjurată de clădiri
cu coloane în față. Între coloanele unui edificiu înalt și monumental se afla un cort de prim
ajutor. Arsenie se duse glonț într-acolo să bea niște apă. Două perechi de brațe l-au cuprins
zdravăn de cum a intrat în cort: erau Moni și Toni. Arsenie se zbătu și le spuse:
- Voi n-aveți nicio calificare să luați sânge! Reuși să scape din mâinile lor și să se urce
într-un tramvai în ultimul moment. Merse cu el până la capăt și coborî în dreptul unui
cimitir.Era frânt de oboseală și se trânti pe un petic de iarbă dintre morminte. Adormi. Se trezi
amorțit și înfrigurat și se duse la serviciu. Era dimineață. Arsenie știa că la subsol erau camere
ale unor instalatori, fochiști, tâmplari și lăcătuși. Deschise metodic rând pe rând ușile la
încăperi, fără să bată în ele. Unii oameni își scoseseră pe mesele de lemn dinăuntru brânză,
roșii, slănină, pâine. La a cincea ușă pe care o deschise dădu de Moni și Toni. Stăteau la o
masă și jucau table; erau numai în maiou și li se vedeau mușchii foarte dezvoltați ai brațelor.
- Mă predau! spuse Arsenie, întinzând ambele mâini în față ca pentru a i se pune
cătușe.Toni spuse frecând niște zaruri în mână și fără să se uite la el:
- Pleacă, mă, d-aici! Arsenie rămase nemișcat, cu mâinile întinse. După vreo zece
minute în care cei doi bărbați își văzuseră netulburați de jocul lor, Toni se ridică de la masă
și-l împinse brutal pe Arsenie afară din camera lor. Arsenie se duse la cabinetul directorului.
Aspazia secretara tocmai era pe punctul de a băga un ac într-un pulover pe care-l cosea.
Arsenie își dezveli brațul drept până la umăr și-l întinse spre secretară.Aceasta din urmă privi
când spre acul pe care-l ținea în mână, când spre brațul lui Arsenie.
 - Dau sânge! zise el.
- Cu acul acesta vrei? zise Aspazia.
- Cu ce se poate!
- Fii serios, omule! Recoltarea s-a terminat de ieri! Azi urmează să ne rugăm la moaște!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doi preoți tinerei duceau pe un căruț special racla cu trupul sfântului Dimitrie către biserica
aflată în imediata apropiere a clădirii instituției; străduța era complet pustie la ora aceea și
caldarâmul era ud de la ploaia din ajun; oamenii în sutană au scăpat coșciugul din brațe chiar
în dreptul cramei lui Davidoglu, și-au privit cum se scurge pe scările de piatră și cum dispare
pe ușa hrubei care era deschisă; din interior se auzi un țipăt de groază și apoi liniște. Preoții au
încremenit cu mâinile în aer ca niște statui de Giacometti; nu mai îndrăzneau nici să respire.
Din josul îngustei străzi veneau doi brancardieri ducându-l pe o targă pe domnul Sisoe care
era încă adormit sub efectul unui tranchilizant puternic. Preoții n-au stat prea mult pe
gânduri: au smuls targa din mâinile oamenilor și-au fugit cu trupul în biserică, fiindcă nu-și
puteau risca întreaga carieră nedepunând în altar trupul sfântului pentru care mitropolitul
venea să țină slujbă într-o jumătate de oră; aranjară corpul lui Sisoe într-un coșciug cu pereții
de sticlă și ornară totul cu flori și lumânări aprinse; starețul bisericii moțăia într-un jilț de
lemn în spatele altarului, bolborosind uneori câte ceva de neînțeles, iar alți doi preoți bătrâni
se mișcau de parcă dormeau în mers și ajutară și ei la aranjamentul raclei. Au terminat la fix
pentru că în scurt timp începu perindarea oamenilor de la institut care veniseră să se roage
pentru sănătatea domnului Sisoe. Era un șir ordonat, organizat sub supravegherea șefului
sindicatului, domnul Gligor, și fiecare avea dreptul la trei minute ca să pupe moaștele. Arsenie
se așezase și el la rând și se bucură că se mergea destul de repede. Șirul pătrundea în biserică
prin partea dreaptă, înainta ca un miriapod până în fața altarului unde fiecare căuta să atingă
trupul sfânt, după care ieșea prin partea stângă a incintei.

În biserică apărură cei doi brancardieri. Ei luară pur și simplu sicriul și ieșiră din biserică. În
primele momente nu s-a întâmplat nimic, de parcă o bombă necunoscută căzuse peste
oameni și-i împietrise. Apoi niște femei au țipat. Preoții s-au mișcat în altar precum niște
figurine de ceas medieval, lovindu-se unii de alții. Cineva spuse că trebuie sunat la 112. Între
timp cei cu corpul furat din biserică ajunseseră la instituție și l-au depus în sala de festivități.
S-a crezut că domnul Sisoe murise și se formă imediat un comitet funerar. Câțiva oameni de
frunte ai instituției se așezară pe niște scaune formând un semicerc în jurul sicriului.
 - A fost un om bun! zise domnul Gligor. Ceilalți răspunseră cu oftat colectiv realizat la
unison.
- Uneori cam aspru! spuse Haralambie.
- Dacă ești bun, ești prost! zise altcineva.
- Dar el n-a fost prost!
- Oricum, bine că s-a dus! zise Arvinte.
- Cum adică? intervenii Gligor.
- Adică am scăpat… a scăpat de chinuri!
- Se pare că n-a suferit! spuse Haralambie.
- Am suferit noi, spuse Toni, apărut și el mai târziu la priveghi.
- A îndurat destule omul! zise Moni.
- Și noi am îndurat! spuse Gligor. Ne obliga să aplaudăm cu mâinile înghețate!
- Ne făcea normă de urale!
- Ne tăia salariile!
- Ne ținea peste program!
Unul dintre pereții de sticlă ai coșciugului sări în țăndări. Se făcu o liniște lugubră; părul de pe
capetele oamenilor se electriză și începu să crească asemenea mlădițelor de iarbă primăvara
filmate cu acceleratorul. Domnul Sisoe, care fusese învelit cu un giulgiu negru, se rostogoli
prin rama laterală a coșciugului și se zvârcoli puțin pe parchet căutând să scape de pânza care-
l încurca. Cei prezenți se ridicară în același timp de pe scaune și eliminară din piepturi un
”Ah” prelung; domnul Sisoe înjură groaznic și până la urmă se debarasă de giulgiu; se ridică
în picioare, legănându-se ca beat; era îmbrăcat într-o pijama de culoare azurie. Secretara
Aspazia apăru ca și cum ar fi fost duhul din sticlă și începu să-l șteargă pe domnul Sisoe cu
batista ei personală:
- Vai, domnu’ șef, dar sunteți plin de sânge! Să vă aduc niște haine!
Grupul de oameni care se adunase în jurul lui Sisoe făcu un pas spre omul care căzuse din
sicriu.
- Noi, știți, am venit să avem grijă… începu Gligor să vorbească.
- De dumneavoastră! îl completă Haralambie.
- Bine, bine… zise domnul Sisoe făcând cu mâna un semn a lehamite.
Oamenii părăsiră locul în vârful picioarelor, lăsându-l pe domnul Sisoe în grija secretarei.
 4
Arsenie își lua de obicei o gustare în biroul său, pe la zece dimineața. Pâine cu brânză. Ușa se
deschise scârțâind și Arsenie crezu că vine cineva. Dar nu intră nimeni. ”Probabil s-a deschis
de la curent!” își zise el. Domnul Haralambie, cu care împărțea încăperea, părea scufundat
într-o lucrare cu propriile unghii și cu un cleștișor. Deodată o ființă cenușie a intrat și a ieșit
cu rapiditate; ușa s-a trântit cu zgomot. Arsenie privi spre sandvișul pe care tocmai voia să-l
ducă la gură: îi lipsea brânza. El se întrebă dacă visase sau avusese vreo halucinație; puse
pâinea jos pe birou și se ciupi de mână. Simți durerea, așa că trase concluzia că nu i se păruse:
văzuse un bărbat în haine gri închis, cu niște pantaloni cam scurți de i se vedeau picioarele
fără ciorapi, încălțat cu niște teniși jerpeliți, cu un păr dat peste cap și lins, cu niște ochișori
galbeni și răi.
- Ați văzut, domnu ’ Haralambie? spuse el, dar se pare că șeful său nici nu-l auzi.
Arsenie ieși pe hol și se uită în dreapta și-n stânga. Un băiat trecu în fugă pe o trotinetă.
Copilul avea un clacson foarte puternic pe ghidon format dintr-o goarnă din alamă și o pompă
din cauciuc. Când apăsă para de cauciuc se porni sirena de alarmă antiaeriană. Toată lumea
ieși alarmată pe hol. Domnul Haralambie apăru și el mai să-l doboare pe Arsenie,
înspăimântat și agitând prin aer cleștișorul de unghii. Cineva strigă: ”Alarmă! Alarmă! În
adăpost! Toată lumea în adăpost!”. Arsenie o luă la goană spre scări. Domnul Haralambie se
repezi la lift, dar acolo nu era chip să treci de mulțime. Porni și el spre scări. Arsenie ajunse în
subsol printre primii. Înaintă mult prin galerii ca să ocupe un loc mai spațios, îngrijorat să nu
fie presat de mulțimea care va apărea curând. Trecu ceva vreme și în subsol nu mai veni
nimeni. Arsenie rămăsese ascuns într-o nișă întunecată; simți deodată că-l atinge cineva pe
umăr. Tresări speriat; o umbră cenușie apăruse lângă el neauzită.
- Scuză-mă, am să-ți dau brânza înapoi! Vino! spuse arătarea. În semîntunericul tunelului
Arsenie îl văzu pe insul care-i ciugulise sandvișul cu puțin timp înainte în biroul său; avea
aceeași siluetă elastică și parcă fără contur, părând o umbră a zidurilor; omul înainta pe culoar
și-i făcea semn să vină și el, cu un gest ce aducea oarecum cu unul al unui agent de circulație;
intrară într-o cameră în care omul cenușiu aprinse de la un întrerupător o lumină destul de
chioară și gălbuie; de fapt, alunecaseră în interior de parcă ar fi trecut prin zid; încăperea avea
toți pereții ocupați de casete asemănătoare cutiilor de valori folosite de bănci, dar puțin mai
mari; nu exista nici un loc gol, spațiul era folosit de jos până la tavan. În mijloc se afla o masă
de lemn cu două scaune puse de-o parte și de alta.
 - Stai jos! spuse omul cenușiu așezându-se pe scaunul aflat cu spatele spre perete; deschise
un sertar al mesei și scoase de acolo niște batoane învelite în staniol.
- Camembert, Roquefort? zise omul.
- Eu? Arsenie! zise Arsenie.
- A, Kiriliu! spuse omul și-i întinse mâna. Arsenie văzu că mâna omului era de o culoare
metalică și avea o piele neplăcută la atingere, ca o mușama; de asemenea, bărbatul avea
unghiile mari și netăiate, ascuțite și cu murdărie sub ele. Deodată de undeva se auziră niște
zgârieturi, ca de animal care se zbate; Kiriliu se duse rapid la o casetă din peretele din spatele
lui și-și vârî o mână printr-o gaură în interior; rămase așa un timp în care se deslușiră un fel de
mârâituri nervoase și chiar o lătrătură foarte ascuțită, după care tăcere. Kiriliu reveni la masă
și-i întinse lui Arsenie un baton puțin desfăcut la un capăt, în timp ce el mușcă din altul.
- Îți recomand asta, e ceva lux a-ntâia!
- De fapt, ce e aici?
- Arhiva! zise omul. Vrei niște vin?
- Nu beau în timpul serviciului! spuse Arsenie. Kiriliu nu dădu atenție refuzului lui Arsenie
și ridică de la piciorul mesei o sticlă de vin roșu începută, cu dopul pus cam superficial; în
mâna lui apăru și un pahar pe care-l umplu și-l dădu peste cap dintr-o sorbitură prelungă; apoi
expiră aerul și plescăi din buze foarte mulțumit; umplu din nou paharul și-l întinse lui
Arsenie; acesta clătină capul a negație și Kiriliu bău imediat și cea de-a doua măsură; aruncă
apoi paharul gol spre spate și acesta se sparse lovind o casetă din care se auzi un fel de chițăit
de protest. Ușa se deschise cu zgomot și apăru haidamacul Toni, care spuse:
- Vă cheamă domnul director!
- Pe amândoi? întrebă Arsenie, dar uriașul dispăruse cu rapiditate.
Au plecat împreună spre cabinetul directorului. Culoarul etajului la care se afla cabinetul era
foarte aglomerat; multă lume trecea într-un sens și-n altul ca pe un peron de gară. Au fost
depășiți din spate de un cărucior plin cu rechizite împins de un bărbat în costum galben ca
lămâia, având o claie de păr în cap ca un cuib de barză. Mai era puțin până la ușa cabinetului;
în fața căruciorului mergea o femeie voluminoasă și înaltă, pe tocuri, având o fustă foarte
strânsă pe fund; când făcea câte-un pas tot corpul i se ducea în stânga de ziceai că o să-și
piardă echilibrul, dar la pasul următor se redresa mișcându-se spre dreapta; omul cu căruciorul
mergea în urma ei privind fascinat mișcarea feselor generoase; era așa de concentrat încât
părea că întregul scop al vieții sale era vizionarea acelui dans unduitor al femeii; tânăra ducea
un dosar peste care se aflau niște agrafe; una dintre agrafe căzu pe linoleumul culoarului și
femeia se opri și se aplecă s-o culeagă, mutându-și mapa în mâna stângă; dar căruciorul
omului din urma ei o împinse de fund neavând timp să frâneze și tânăra căzu cât era lungă pe
culoar; fusta i se ridicase puțin pe pulpe și omul în galben gustă priveliștea cu niște ochi cât
cepele. S-a auzit un fluierat puternic și ca din pământ a răsărit acolo un individ în albastru.
- Legitimația! îi spuse el celui cu căruciorul, scoțând un carnețel. Omul în galben îi
aruncă o privire tâmpă. Între timp femeia se ridică și se îndepărtă pe culoar.
- Ce anume? zise omul cu căruciorul.
- Ești surd? spuse cel în albastru.
- Poftim? făcu omul cu căruțul.
Între timp mai multă lume venea din spate și voia să treacă dincolo de cărucior, dar omul în
albastru îl poziționase pe cel în galben în așa fel (pentru a-l împiedica să fugă) încât bloca
drumul. Kiriliu se înfipse în bărbatul în albastru împingându-l pentru a elibera spațiul:
- Ce faci, omule, ai înnebunit? zise cel în albastru.
- Avem treabă, ne-a chemat domnul director urgent! spuse Kiriliu.
- Aoleu, și mai miroși și a băutură! Ia să-ți măsor eu alcoolemia! Între timp omul în
galben își părăsi căruciorul și se ascunse într-o toaletă. Cel în albastru continuă:
- Ia suflă în aparatul ăsta! Așa te duci dumneata în fața domnului director? Kiriliu păru
descumpănit pentru o clipă; privi în jos, ca și cum s-ar fi simțit vinovat. Deodată apucă pe
drumul pe care venise, lâsându-l pe omul în albastru cu etilotestul în mână; Arsenie privi
stupefiat în urma lui, dar Kiriliu întorsese capul din fugă și-i făcu cu mâna un semn liniștitor.
Lumea începuse să circule pe culoar într-un sens și în altul, iar omul în albastru se uita
dezarmat și dezamăgit spre Arsenie; abia își mutase acesta din urmă privirea în altă direcție
( se auzea o rumoare pe culoar) că omul în albastru dispăru ca și cum s-ar fi stins o
hologramă. Arsenie nu știa ce să facă: să se ducă singur la cabinet, sau să mai aștepte
întoarcerea lui Kiriliu? Dar Kiriliu tocmai venea în fugă pe culoar. Intrară în secretariat de
unde Aspazia îi împinse ușurel de spate prin ușa capitonată a biroului șefului. Domnul Sisoe
era așezat la masa de lucru și scria ceva. De cum îi văzu pe cei doi vizitatori, se ridică în
picioare și zise:
- O, dar ce greu veniți! Se deplasă de la locul său venind spre cei doi cu brațele larg
deschise; îl îmbrățișă pe Arsenie cu un gest rigid după care se dădu un pic în spate, ca pentru
a-și lua avânt, și se repezi la Kiriliu pe care-l strânse puternic în brațe; de fapt, domnul Sisoe îl
mirosea pe Kiriliu apropiindu-și mult nasul de obrazul acestuia, de gâtul lui sau de părul lui;
mâinile-i alunecau în sus și-n jos pe corpul bărbatului de la arhivă; Kiriliu aruncă o privire
jenată spre Arsenie și începu să se zbată, luptându-se cu dorința de a-i fi pe plac șefului și, pe
de altă parte, cu tendința de a se apăra de astfel de efuziuni; până la urmă îl împinse pe Sisoe
cu mâna stângă și cu cealaltă mână scoase de sub haina sa un iepure alb, cu un gest
asemănător unui scamator. Domnul Sisoe elimină un sunet de uimire și plăcere cu tonalități
feminine și luă iepurele în mână mângâindu-l. Spunea : ”Frumosul meu, frumosul meu!” și se
duse spre fereastră. ”Mulțumesc, mulțumesc mult!” zise el și deschise șifonierul din perete;
aruncă iepurele înăuntru și răsuci cheia în broască; apoi și se-ntoarse zâmbind spre cei doi
care stăteau drepți în mijlocul încăperii. Domnul Sisoe se apropie de ei în pași de dans. Se
postă în dreptul dosului lor; Arsenie dădu să se întoarcă, dar șeful strigă : ”Nu vă mișcați!”.
Apoi îl îndepărtă pe Arsenie cu doi pași de Kiriliu și îi dădu un ocol acestuia, privindu-l galeș
și ridicând des din sprâncene. Venind prin spatele lui, începu să-l gâdile pe la subsuori; Kiriliu
începu să chicotească într-un mod ciudat, de parcă ar fi chițcăit; Sisoe își înteți ciupiturile,
mărind și aria de acțiune, ajungând și pe la șalele omului sau chiar pe la picioare; Kiriliu
începu să se zvârcolească și să se unduiască pe picioare ca și cum ar fi executat un dans
ciudat, sau ca și cum ar fi un instrument în mâinile lui Sisoe; la un moment dat omul din
subsol scoase niște hohote ascuțite și foarte puternice. Secretara intră grăbită având un ștergar
în mână. Domnul Sisoe, care ținuse tot timpul ochii-nchiși cât fusese cu mâinile pe corpul lui
Kiriliu, se trezi parcă dintr-o transă și trecu la locul său. Secretara spuse doar : ”A!” și ieși.
- Și o să ne spuneți de ce ne-ați chemat? se trezi Arsenie vorbind. Șeful se uită la el
blocat.
- Da, eu v-am chemat! zise domnul Sisoe.
- În legătură cu iepurele… vorbi iar Arsenie, dar nu se știe de ce șeful se enervă și
strigă:
- Mai termină, domnule, cu iepurele ăla! Dă-l dracu’!
Kiriliu îl împinse pe Arsenie spre ieșire.
*
Arsenie rămase până târziu la serviciu. Haralambie, șeful său, îi spusese să stea cu arma la
picior că o să vină ceva urgent de lucru. Arsenie ascuți câteva creioane până i se strică
ascuțitoarea și se duse la secretariat să ceară alta. Secretara nu mai era acolo; ușile de la
cabinet erau vraiște; mergând în vârful picioarelor Arsenie aruncă o privire în biroul domnului
Sisoe; nu era nimeni nici acolo. Întorcându-se în biroul său îl găsi pe Haralambie concentrat
asupra unor foi de hârtie. Arsenie se apropie pe neobservate; șeful desena o spânzurătoare;
descoperindu-l pe Arsenie că-l spionează, Haralambie se enervă foarte tare.
- Ești un nesimțit! spuse el, ridicându-se și plecând din birou. Arsenie se așeză la locul
său și așteptă. Dar Haralambie nu mai apărea. La un moment dat sună telefonul. Era
Haralambie care-i spusese că poate să plece acasă. Arsenie ieși din clădire lihnit de foame. Își
anunțase soția că va întârzia la serviciu și parcă nu-i venea să se ducă așa repede acasă. În
apropierea clădirii institutului se afla un restaurant. Arsenie intră hotărât înăuntru. Era
aglomerație și mesele erau de regulă de patru persoane.
- Fiți amabil, caut o masă de o singură persoană! spuse el către un chelner care ducea o
tavă cu vreo zece farfurii cu mâncare.
- Așa! Și? făcu omul oprindu-se o clipă din traseul lui.
- Și nu găsesc! spuse Arsenie.
- Vedeți acolo! zise omul arătând cu bărbia înspre sala ce vuia de lume. Arsenie nu ghici
locul indicat de chelner și se opri lângă o masă unde se afla o singură femeie în vârstă; ceru
voie să ia loc pe un scaun.
- E ocupat, se auzi o voce, dar Arsenie putea să jure că femeia nu-și mișcase buzele.
Observă că pe celelalte scaune se aflau câte o pălărie, câte o umbrelă de soare sau niște
mănuși. Simți în nări mirosul de friptură care plutea în local. Se duse mai departe și văzu un
loc liber la o masă cu mai multe persoane.
- Pot să stau și eu aici? întrebă Arsenie.
- Bineînțeles, îi răspunse o femeie blondă care purta o bluză roșie bine mulată pe bust.
Arsenie simți cum foamea îi contractă stomacul în mod dureros. Trase repede scaunul dar
când să se lase pe el auzi :
- Bineînțeles că nu!
Era un chelner cu un carnețel în mână.
- Sunteți singur? întrebă acesta cu severitate.
- Da! spuse Arsenie. Chelnerul făcu o figură de parcă tocmai înghițise o lămâie cu tot cu
coajă.
- Aveți loc rezervat?
- Nu! Dar lucrez în instituția alăturată și m-a apucat foamea!
- Noi n-avem nicio obligație față de instituția alăturată! V-ați gândit că poate aici
deranjați?
- Am cerut voie!
- Aveți cardul de sănătate la dumneavoastră?
- De ce? Sunt sănătos tun! Și mi-e foame! Adu-mi mai bine o friptură și două ochiuri!
- Aveți voie să mâncați ochiuri?
- Păi cine să mă oprească? zise Arsenie.
- Vă rog să-mi arătați galbenul ochilor dumneavoastră!
 - Nici nu mă gândesc, zise Arsenie și se așeză hotărât pe scaun ignorând examinarea
necruțătoare a celorlalți comeseni. Luă o chiflă din coșul aflat în mijlocul mesei și începu s-o
morfolească ostentativ între dinți. Chelnerul plecase. Lumea își mută instantaneu atenția de la
Arsenie spre mâncarea din farfurii. Arsenie se simți singur. La un moment dat cineva îi atinse
umărul. Era un picolo.
- Ce doriți să mâncați? Arsenie se bucură nespus auzind o astfel de întrebare. Spuse
repede :
- Un șnițel vienez!
- Prea bine! Mă duc să chem ospătarul să vă ia comanda, zise picolo și luă coșul de pâine
din dreptul lui Arsenie, depunându-l în partea cealaltă a mesei. Apoi se-ntoarse spre
Arsenie.
- Am uitat să vă-ntreb dacă știți nemțește!
- Nu, la ce să-mi trebuiască?
- Păi cum o să vă înțelegeți cu ospătarul?
- Foarte bine, prin vorbirea curentă!
- Deci nu sunteți străin!
- Nu, de ce să fiu? spuse Arsenie.
- Țin să vă informez că de la această oră toți ospătarii vorbesc numai germana!
- Fii serios, omule!
- Sunt foarte serios! De fapt, chiar dumneavoastră ați spus că vreți un șnițel vienez! Nu?
Picolo plecă. Arsenie observă că sala avea o scenă destul de mare pe care se afla o orchestră
numeroasă; se gândi că restaurantul avea desigur și program de divertisment.
O muzică puternică răsună deodată de peste tot: din tavan, din pereți, din coloanele de
susținere; Arsenie crezu că vine chiar și din picioarele scaunelor; ringul de dans din mijlocul
sălii se umplu ochi de bărbați și femei care-și părăsiseră mesele pentru a se fâțâi în ritmul
muzicii. Arsenie începu să saliveze fără să vrea văzând fripturile abandonate în farfurii. La un
moment dat înțelese că în afară de el toată lumea dansa, unii chiar la locurile lor de la mese,
ringul fiind arhiplin. Un bărbat elegant, purtând o mustață mare și neagră îl admonestă:
- Dumneata ce caști gura la alții? Pune mâna și ridică-te-n picioare! E frumos?
Arsenie se ridică imediat de parcă i-ar fi luat foc scaunul de sub fund, dar rămase nemișcat.
- N-am cu cine să dansez! se scuză el, dar omul se-ntorsese cu spatele, mișcându-se din
tot trupul în ritmul muzicii. Melodia se termină și dansatorii își reluară locurile pe scaune.
Arsenie se așeză și el la masă alături de ceilalți și strigă spre un chelner care tocmai trecea
prin apropiere să vină să-l servească. Însă nu fu băgat în seamă.
 - Să vină patronul localului! strigă Arsenie dar nimeni nu reacționă la invocația lui.
După un timp picolo apăru iar lângă el.
- Ce doriți? întrebă el.
- Ce doresc? Arsenie se învineți la față de nervi. Strigă: ”Aduceți-mi repede comanda că
fac scandal!”
- Prea bine! zise picolo calm și se-nclină; apoi plecă.
Arsenie își căută batista și se șterse pe frunte de transpirație.Umblând pe la buzunare constată
îngrozit că-i lipsește portmoneul. ”Ce ghinion, tocmai acum când s-au hotărât și ăștia să mă
servească!” își zise el. Își dădu seama că-și uitase dimineața portmoneul acasă; parcă-l și
vedea zăcând pe noptieră. Nu va avea bani să achite consumația. Își aminti cum tatăl său îi
povestise că trecuse printr-o întâmplare asemănătoare mâncând într-un restaurant unde i se
furaseră banii, dar se descurcase oferindu-se să lucreze ceva la bucătărie în schimbul
consumației (curățase toată noaptea cartofi). ”Să nu ieși niciodată dintr-un restaurant dacă ți-e
foame, chiar dacă stai prost cu banii; să cauți să te descurci într-un fel!” îi spusese el. Acum
avea ocazia. Totuși comanda lui întârzia să vină, deși pe la alte mese chelnerii aduceau
continuu platouri cu mâncăruri. Un crainic aflat pe scenă unde era orchestra anunță începerea
programului de divertisment, cu un număr de circ. Lumina se stinse în toată sala rămânând
doar un fascicul alb lăptos îndreptat spre ringul de dans. Acolo își făcu apariția un individ
bărbos, în frac și cu joben, care învârtea în mână o sabie.
- Primul număr din programul nostru, explică bărbosul, constă în înghițirea acestei
săbii…
Fu întrerupt de un ropot de aplauze. Omul continuă:
- De înghițirea acestei săbii de către cineva din rândurile dumneavoastră! Oricine
dorește! Se lăsă o liniște mormântală. Arsenie se ridică și făcu câțiva pași în direcția unui
chelner.
- Cineva s-a și oferit! zise bărbosul, arătându-l pe Arsenie. El fu înșfăcat imediat de doi
chelneri și dus pe scenă; în timp ce se zbătea din răsputeri să-și elibereze mâinile, bărbosul
continuă:
- Sabia va fi înghițită până-n plăsele de acest minunat voluntar!
Lumea începu să râdă. Arsenie protestă:
- Lăsați-mă în pace, că am tensiune! Vreau să trăiesc și eu măcar până la șaizeci de ani!
- Ce nostim e! se auziră exclamații feminine. Cine-o fi?
Între timp Arsenie fu bine imobilizat și omul în frac îi înfipse cu hotărâre sabia între dinți;
simți cum i se adună metalul în gură și leșină. Când se trezi primul lucru pe care-l văzu fu un
cap de urs care se agita deasupra lui (el fiind lungit pe o canapea). Arsenie elimină un țipăt de
groază dar o mână îi astupă gura imediat.
- Stai frumos și nu mai face atâta gălăgie, zise un bărbat îmbrăcat tot în frac, dar fără
barbă, altul decât cel din numărul cu sabia.
Se aflau într-o cabină asemănătoare celor în care se machiază actorii la teatru, dar erau tot în
restaurant undeva în spatele podiumului orchestrei. Omul în frac – care avea o figură cruntă și
aspră – se căznea să-l introducă pe Arsenie într-o blană de urs; îl trăgea puternic de mădulare
și-l gâdila fără să vrea.
- Ce-i cu asta, ce aveți cu mine? se lamentă Arsenie.
Nu te speria, omule, că totul va fi bine! Am văzut că ai talent și e păcat să nu fii folosit! Ce
să fac, îmi lipsește ursul, e răcit! Stai liniștit că-ți explic! Bagă mâna pe mâneca asta și nu te
mai zbate!
- Dar eu nu vreau să fac pe ursul! Am venit aici să mănânc și să mă simt bine ! zise
Arsenie.
- Aha, deci din ăștia mi-ești! Vrei să-mi pierd eu pâinea din cauza dumitale! Deci
apleacă-te!
Și omul îl bruscă pe Arsenie fără reținere, legându-l la gură cu o eșarfă și îmbrăcându-i blana
de urs pe care i-o încheie bine cu niște fermoare. Arsenie se zbătu puțin în mod cu totul inutil
– omul în frac era mai puternic și mult mai determinat – astfel încât nu făcu decât să intre mai
bine în pielea ursului, dibuind locașuri potrivite pentru mâini, picioare și chiar pentru ochi.
Omul în frac îi aruncă un lanț peste gât și-l trase după el, spunând :
- Hai să ne grăbim că începe numărul nostru!
Ajunseră în ringul din mijlocul restaurantului, sub lumina puternică a reflectoarelor.Orchestra
începu să cânte muzică de circ iar un individ lovea din când în când niște talgere făcându-l pe
Arsenie să tresară puternic în blana lui de urs. Dresorul îl puse să execute câteva numere care,
datorită faptului că Arsenie se tot codea și eschiva, ieșiră foarte comice și stârniră hohote de
râs. Trebui să sară printr-un cerc de foc, să meargă în echilibru pe o minge uriașă, să boxeze
un sac care îi venea mereu în bot etc. După terminarea numerelor dresorul îi întinse ”ursului”
drept recompensă un pește oceanic care mirosea groaznic, fiind ținut probabil cam mult la
căldură. Arsenie, în loc să-l apuce cu gura, îl trânti în cap omului în frac.
- Nu-ți place? strigă dresorul cu oarecare ironie la adresa lui Arsenie aflat în blană. Nu
cumva ai vrea o friptură de porc? Ursul dădu din cap și începu să joace arătând clar că asta ar
vrea. Lumea începu să aclame și să strige: ”Dați-i friptură!” bănuind că așa e numărul.
Dresorul se adaptă pe loc situației și vorbi ceva cu un chelner. Se aduse în ring o masă pe
rotile, cu o friptură veritabilă într-o farfurie, cu tacâmuri și șervețele. Dresorul îi legă ursului
un șorțuleț la gât și-l invită la masă cu un gest ceremonios. Arsenie reuși să-și roadă eșarfa cu
care era legat, eliberându-și gura.Începu să mănânce efectiv, ducându-și greoi spre bot
bucățile de carne.
- Mai vrei? întrebă omul în frac.
Ursul mormăi ceva cu gura plină și dădu afirmativ din cap.Chelnerul mai aduse o friptură și
dresorul ceru și o sticlă de vin pentru urs. În timp ce Arsenie mânca și bea pe săturate, omul în
frac anunță bombastic că el prinsese acest urs în Carpați și-l dresase încă de mic. Ursul
elimină un hohot de râs înfundat și ironic și omul în frac apucă lanțul și-l obligă pe Arsenie
să-și întrerupă masa și să se încline spre public. Apoi ieșiră din ring în acordurile triumfătoare
ale orchestrei și-n aplauzele frenetice ale spectatorilor. Chelnerul care-l servise pe ”urs” se
ținu după el în culise și-l întrebă pe dresor:
- Cine-mi plătește consumația? Că nu era prevăzut în număr!
- Păi cine a consumat, ”ursul”, zise omul în frac, iritat.
- Vă rog să nu vă râdeți de mine că nu pot acoperi gaura financiară! spuse chelnerul.
- Vorbește cu ”ursu’ ”, am zis!
Arsenie încercă să găsească locurile de unde se puteau desface fermoarele costumului său.
- Ursule, te rog să-mi plătești mâncarea și vinul, zise chelnerul uitându-se însă spre
dresor crezând că acesta glumește.
- Nu sunt urs! zise Arsenie făcându-l pe chelner să tresară speriat.
- Dar ce ești, dom ’ le, crocodil? te rog să-mi dai banii, uite nota de plată!
Arsenie se gândi că e momentul s-o șteargă cât mai repede de acolo mai ales că reușise să și
mănânce.
- Să fii sănătos, eu am jucat un rol, descurcă-te cu dresorul!
Și o luă la picior lăsându-i ”mască” pe cei doi, străbătând în fugă sala de mese și ieșind în
stradă, stârnind rumoare și panică, părând un urs adevărat. Chelnerul și dresorul se luară după
el, cel din urmă pentru a-și recupera blana. Arsenie avu norocul să găsească un tramvai în
stație și se urcă în ultimul moment lăsându-i pe cei doi pe trotuar cu buzele umflate. În
tramvai se stârni o groază teribilă și toată lumea se adună în colțul opus al vagonului, deși
Arsenie tot repeta că el nu e urs. Coborî la prima stație și merse pe jos, cătând locuri ferite.
Fiind noapte și întuneric, reuși să meargă neobservat și ajunse într-un târziu acasă. Descuie și
se duse direct în bucătărie să bea niște apă; nevastă-sa dădu peste el și scoase un strigăt de
groază.
 - Nu te speria, dragă, sunt eu, Arsenie! zise el. Dar ea încuie bucătăria pe dinafară și
telefonă la poliție. În scurt timp se auziră sirenele mașinilor de poliție și în casă năvăliră niște
indivizi în costume de asalt, bine înarmați. Doamna descuie bucătărie și un polițist îndreptă
spre Arsenie o pușcă de vânătoare.
- Nu trageți! spuse Arsenie.
Al doilea polițist care intrase în cameră îi spuse primului :
- Uite că vorbește!
- Nu sunt urs! zise Arsenie.
- Dar ce ești? întrebă cel cu pușca.
- Funcționar! spuse Arsenie.
- Împușcă-l și să-l ducem la muzeu! zise al doilea polițist.
- Păi avem muzeu de funcționari? întrebă primul polițist.
- Are vocea soțului meu! interveni soția lui Arsenie.
- Înainte să-l împuști legitimează-l! zise din nou al doilea polițist.
- Alo, oameni buni, sunteți nebuni? Sunt eu, Arsenie!
- Buletinul! ceru cel cu pușca.
- L-am pierdut la restaurant!
- Să-i luăm amprentele! zise al doilea polițist.
- Sunteți niște dobitoci! spuse Arsenie.
- Ce spune? făcu cel care ținea pușca spre Arsenie.
- Ne-a jignit!
- Putem să-l arestăm pentru insultarea autorității în funcțiune! zise cel de-al doilea
polițist.
- Să arestăm un urs? spuse primul.
- Lăsați-l! interveni doamna. Cred că e bărbatu-miu! Și soția lui Arsenie trecu alături de
omul în blană de urs și-l apucă de braț. Polițiștii s-au retras mofluzi.
Dimineață când Arsenie ajunse în fața clădirii instituției, observă o coadă la intrare. Uriașul
Petru, șeful protocolului, făcea un control dur fiecăruia care pătrundea în incintă.
- Ce-ați pregătit pentru astăzi? întrebă el pe o doamnă elegantă de la biroul oval.
- Ciolan cu fasole! Dar nu văd de ce vă interesează! spuse doamna. Petru o dădu afară
din rând și-i spuse să meargă acasă, fără menajamente.
- Dumneata cu ce-ai venit? întrebă cerberul pe următorul bărbat care aștepta să intre în
instituție.
- Cum adică? întrebă omul.
 - Pentru domnul Sisoe! E ziua lui!
- E ziua lui? strigă bărbatul. Vai de mine! El privi strada, trotuarul, oamenii și spuse :”
Pot să fac niște jonglerii!”. Petru stătea cu mâinile încrucișate la piept. Bărbatul scoase dintr-
un buzunar câteva mere și începu să jongleze cu ele prin aer. Câțiva trecători se opriră să
privească. Petru îi dădu voie omului să intre. Următorul doritor să ajungă la locul lui de
muncă începu să meargă în mâini, fără să mai aștepte să fie întrebat. O femeie grasă și
voluminoasă spuse că lucrează la cantină și e specialistă în gătit fudulii. Petru o lăsă să intre.
Alții arătară portarului ceva pe sub haine și reușiră să treacă de păzitor. Arsenie profită că la
un moment dat se produse o busculadă și intră mergând în patru labe printre picioarele
oamenilor. Ajuns în biroul său îl văzu pe Haralambie, care împreună cu secretara, cântau cât îi
ținea gura: ” Și cine să trăiască, cine să trăiască, la mulți ani ! ”
- Vino repede să faci vocea a treia ! îi zise Haralambie lui Arsenie. Până să ajungă în
biroul său, Arsenie observase că peste tot în instituție (pe culoare, în rotonde, în nișe, în
diferite camere care aveau ușile deschise) erau mici grupuri care repetau niște cântece și urări
aniversare; din loc în loc fuseseră amenajate standuri cu flori și cu panglici pe care erau urări
de viață lungă și prosperitate. Arsenie strigă până răguși ”la mulți ani” și făcu totul aproape
automat cu gândul la prima pe care s-a anunțat că o va primi toată lumea.
Domnul Sisoe a apărut mai târziu decât de obicei la serviciu; a fost invitat să facă un tur al
instituției. Oamenii l-au întâmpinat cu urale și panouri imense cu portretul său, sau cu
înscrisuri de genul: ”Te iubim și te dorim, ca pe-un pui de heruvim!”,” Sisoe nu uita, noi
suntem iubirea ta” , ”Sisoe și tricolorul luminează viitorul”,” Uniți, salvăm, pe șef îl
apărăm”,” La mulți ani să ne trăiți, că ne faceți fericiți” etc. În multe secții ale instituției
fetele l-au primit în costume de baie. Bărbații au purtat costume naționale sau s-au înfășurat în
steaguri tricolore, s-a intonat imnul și s-a tropăit ”Călușarii”. Domnul Sisoe le-a făcut tuturor
cu mâna, generos și surâzător, după care a fost invitat în sala de festivități care fusese
aranjată ca de sărbătoare ; se aduseseră scaune și incinta era plină de lume; se bătea din
picioare, se striga și se fluiera. Peste scenă era lăsată o cortină pentru că la masa prezidiului
( aflată în mijlocul podiumului) se mai făceau ultimele pregătiri; domnul Sisoe a fost rugat să
nu intre încă și să rămână câteva clipe într-un birou alăturat. La masa din mijlocul scenei
fusese adus un bătrânel cu barbă albă care-l cunoștea pe Sisoe încă de mic. Venise din nordul
țării și-i adusese lui Sisoe un clop pe care-l învârtea pe deget, în aer.Era îmbrăcat în costum
popular, cu cingătoare lată și cojocel din blană de oaie. Gligor, șeful sindicatului, discuta cu
bătrânul în timp ce se regla microfonul. Vacarmul din sală era infernal, dar oamenii nu puteau
vedea încă scena din cauza cortinei.
 - Îl știu din școala primară, spuse omul.
- A fost un elev bun, nu?
- Bun. Ne făcea să râdem. Aducea șobolani și-i punea în sertarul dirigintei, spuse
bătrânul, chicotind.
- Astea erau niște șotii nevinovate! zise Gligor.
- Sigur! Profesoara de religie a făcut infarct când Sisoe a adus la scoală o maimuță. I-a
spus că i-a găsit strămoșul!
- Dar atunci era mic, probabil!zise Gligor.
- Când a fost mai mare a fost prins făcând sex cu ea în toaleta scolii!
- Cu maimuța?
- Cu profesoara!
Un bărbat de la serviciile auxiliare îl bătu pe umăr pe Gligor, dar acesta nu-l băgă în seamă.
Vacarmul din sală încetase de câtva timp.
- Dar l-ați cunoscut și mai târziu, când se maturizase. Cum era? continuă Gligor cu
întrebările.
- Liniștit! spuse bătrânul. Într-o noapte a golit tot magazinul central și nu s-a auzit
nimic; s-a folosit de o căruță trasă de cai cu picioarele înfășurate în cârpe.
- Dar a urmat studii de elită, după câte am înțeles.
- Școala de corecție! Omul de la serviciul administrativ îl bătu din nou pe umăr pe
Gligor. El spuse ” Micronul funcționează!”. ”De mult?” întrebă Gligor. ”De la început!”
spuse omul.
Domnul Sisoe a intrat pe scenă și cortina s-a ridicat. Văzându-l pe bătrânul în costum popular
la masa prezidiului s-a grăbit să-l îmbrățiseze, dar niște bărbați tocmai se străduiau să îl scoată
pe om din sală. Au izbucnit aplauze. Domnul Sisoe a ridicat ambele mâini în semn de oprire
a bătăilor din palme. Apoi a început să vorbească la microfon:
- Vă mulțumesc pentru urări!
Un ropot puternic de aplauze s-a pornit din nou ca o ploaie cu averse. Domnul Sisoe își reluă
discursul:
- Mi-amintesc o întâmplare de pe când eram în școală!
- Chestia cu maimuța ! strigă cineva din spatele sălii. Toată lumea râse scurt,
controlat.Apoi tăcere profundă. Câteva persoane se desprinseră de lângă perete și porniră ca
niște vulturi spre locul unde era cel care vorbise. Respectivul a fost acoperit cu o pătură și
scos din sală. Domnul Sisoe așteptă câteva clipe să se consume evenimentul, după care zise
brusc:
 - Vă rog să-mi permiteți să mă retrag! Din nou aplauze furtunoase și strigăte de ”La
mulți ani!”.

Se făcea că era la serviciu în patul lui, purtând o pijama albă cu dungi negre.La serviciu în
pat? Da, toate birourile fuseseră înlocuite cu paturi. Haralambie stătea și el în aceeași cameră
într-un pat, privind la un laptop pe care-l ținea pe burtă. Întră Aspazia secretara, într-o pijama
la fel ca a lor, respectiv albă cu dungi negre.

- V-ați făcut paturile? zise ea. Să fie ordine și curățenie, s-ar putea să vină pe aici domnul
Sisoe!

Niciunul nu zise nimic. Arsenie se întinse mulțumit în așternuturile moi. Își trase pătura până
la gât și privi în tavan. Timpul trecea, cam încet, dar trecea. ”Și leafa merge!” gândi Arsenie.
Deodată sări în picioare, hotărât să se ducă să-și cumpere un covrig. În apropiere de institut
se deschisese un magazin cu covrigi proaspeți, mirosul lor îmbătător și ajungea chiar și-n
clădirea în care lucra. Arsenie trecu în vârful picioarelor prin fața gheretei portarului, care de
obicei făcea verificări prin telefon dacă aveai învoire de la șefi pentru a ieși în timpul
programului; se opri și privi prin geamlâcul de dimensiunea unui ecran de televizor; portarul
dormea în patul său; adică în loc de măsuța și scaunul la care stătea de obicei, avea acum un
pat cu plapumă și pernă pufoasă. Ieși în bulevard și deodată îl trecu un fior de spaimă: dacă o
să fie arestat pentru eshibiționism pe stradă? Doar era în pijama! Se liniști însă imediat,
văzând că toată lumea era în pijama; mai mult decât asta, atât bărbații cât și femeile purtau
același model de pijama, albă cu dungi negre verticale. Oamenii mergeau după treburile lor,
intrau în magazine, ieșeau etc. Arsenie văzu că și conducătorii mașinilor erau în pijama; în
stația de autobuz se afla un pat mare, dublu, pe care stăteau trântiți un bătrân, o bătrână și trei
tineri cu ghiozdane în spate (care-i incomodau); în vitrina unui magazin de mobilă se afla un
pat în care o pereche de tineri se hârjoneau, îmbrăcați în pijamale. Ajuns în fața covrigăriei,
Arsenie văzu în buza geamului deschis prin care se făcea vânzarea un coș plin cu covrigi
aburinzi; înăuntru se afla un pat imens pe care dormeau doi tipi grași, și la margine o tinerică
slabă și brunetă. Arsenie bătu în peretele de sticlă.

- Lasă bani potriviți și ia-ți covrigul! se auzi o voce de femeie; Arsenie nu înțelegea de
unde venise vocea, putea să jure că buzele femeii din pat nu se mișcaseră. Își savură covrigul
în timp ce mergea pe bulevard. Respira mulțumit aerul libertății; faptul că evadase de la
serviciu îi mărea senzația de fericire; te bucuri de libertate atunci când scapi de închisoare.
Arsenie părăsi bulevardul și apucă pe o stradă laterală; strada se lărgea la un moment dat
lăsând loc unei mici piețe; aici nimeri peste o bătaie cu perne: o mulțime de tineri, studenți
probabil, îmbrăcați în pijamale, se loveau între ei cu niște perne din care începură să iasă
fulgii. În curând aerul deveni irespirabil din cauza pufului din perne și unii tușeau pe
marginea trotuarului; Arsenie primi o pernă peste ochi și se grăbi să lovească și el pe cineva la
rândul său; înotând prin mulțimea de tineri care se băteau cu înverșunare, ieși din piațetă și
căută un loc liniștit în care să se relaxeze puțin; nu-i venea să se întoarcă încă la serviciu.
Văzu o terasă și intră să bea o bere. Localul era amplasat pe o platformă de beton, la un nivel
de două trepte mai sus de trotuarul străzii, și avea de-a lungul gardurilor flori în jardiniere.
Arsenie se așeză la o masă; lumea era puțină; într-un colț al terasei se aflau, așezați la o masă,
un bărbat burtos și mustăcios și o femeie tânără și brunetă, cu părul în coadă de cal; amândoi
erau în pijamale și se ciupeau, se pupau și se împingeau; la un moment dat femeia scoase niște
cătușe și i le puse bărbatului, apoi începu să-l gâdile cu o pană de gâscă sub bărbie.

- Ce doriți? îl întrebă un chelner îmbrăcat în pijama.

- Două beri! zise Arsenie.

- Sunteți cu cineva? întrebă chelnerul.

 - Nu!

- Atunci vă aduc întâi o bere și p-ormă mai vedem!

- Ce să vedem?

- Dacă o mai vreți și pe a doua!

- Oricum, o plătesc!

- Da, dar să nu fac eu două drumuri degeaba! Dacă v-aduc berile și n-o beți pe cea de-a
doua, trebuie să mai vin odată să iau halba!

- Și?

- Prea bine, domnule! Spuse chelnerul și plecă. Arsenie așteptă vreo jumătate de oră,dar
chelnerul nu mai apăru. Doi bătrâni din apropierea lui adormiră cu coatele sprijinite de masă,
cu fața unul spre altul. Femeia brunetă și bărbatul în cătușe dormeau cu capetele pe masă;
bărbatul mătăhălos care zăcea cu capul pe masă și cu mâinile prinse în cătușe sub masă părea
pregătit să i se taie căpățâna. ”O fi ceva în aer!” gândi Arsenie și se ridică hotărât în picioare
scuturându-se de lene ca un câine ud; porni către bucătăria localului. În timp ce mergea de-a
lungul terasei, se auziră de undeva niște bătăi de gong; era un zgomot copleșitor, puternic și
profund, părând că vine de undeva din străfunduri, dar fără note acute.

- Este semnalul pentru somnul de după amiază! spuse o femeie grasă, în pijama, care
trecuse pe lângă el cu o pătură în mâini.

- Ce somn? întrebă Arsenie dar femeia dispăru undeva într-un colț al terasei. Arsenie
intră în bucătăria restaurantului și remarcă faptul că pe foc se aflau oale mari cu mâncare;
mirosea a ciorbă cu zarzavaturi și mirodenii. Două femei dormeau pe scaune, una lăsată pe
spate cu fața-n sus și alta încălecând scaunul și sprijinindu-și mâinile de spătar. Un barman
bătrân dormea cu capul pe tejgheaua de metal strălucitor în care era înfipt robinetul de bere.
Arsenie se întinse peste tejghea și luă o halbă curată de bere (era depusă cu gura-n jos), o puse
la robinet și o umplu; puse banii alături de capul omului adormit și plecă spre masa lui de
afară. Observă că toți clienții care mai erau în grădina de vară dormeau cu capetele pe mese.
Arsenie își termină berea și plecă de la terasă. Văzu că circulația pe străzi se diminuase
simțitor, și văzu multă lume dormind pe bănci, pe scările unor clădiri momumentale sau pe
petice de iarbă. O mașină de salvare opri lângă el pe carosabil și ușa se deschise; înăuntru un
bolnav tocmai se învelea cu o pătură, iar o asistență se-ntinse pe jos lângă patul bolnavului; ea
azvârli cu pantoful în butonul aflat la bordul mașinii și făcu să amuțească zgomotul enervant
al sirenei; șoferul alunecase afară pe iarbă. Arsenie înaintă pe marele bulevard cu o senzație
că e din ce în ce mai singur; deodată în fața lui stopă un autobuz din acelea cu etaj folosite
pentru turul orașului; se urcă imediat și rămase în partea de jos, unde mai erau doi trei oameni
în vârstă; mașina porni și șoferul conduse printr-un oraș din ce în ce mai pustiu. Se auzea
marele gong bătând din ce în ce mai rar; era stresant pentru că nu știai cât timp avea să mai
bată iar pe de altă parte după un semnal urma o pauză atât de lungă de-ți venea să crezi că
fusese ultimul; și totuși gongul se pornea din nou. Mașina se-ndreptă cu viteză spre nordul
orașului și nu mai opri nicăieri. Călătorii începură să șușotească între ei; curând oamenii
ațipiseră în scaunele lor. Lui Arsenie i se păru că gongul bate din ce în ce mai tare. Observă că
mașina își mărește viteza și-n același timp merge prea drept, fără să urmeze linia sinuoasă a
șoselei; în fața apăru Arcul de Triumf și Arsenie observă că șoferului îi căzuse capul peste
volan; viteza creștea și monumentul din piatră se apropia vertiginos; Arsenie se aruncă peste
șofer dându-l la o parte și răsucind de volan, apăsând în același timp pe frână. Autobuzul se
opri cu botul în niște arbuști de la marginea șoselei; Arsenie părăsi repede mașina și se-
ndreptă spre mânăstirea care se vedea în apropiere; părea că zgomotul gongului răzbate de
acolo. Arsenie intră în mănăstire și dădu cu ochii de o masă cu bunătăți instalată în fața
altarului; pe ea erau depuse pentru sfințire colaci, cozonaci, sarmale în oale mari, prăjituri de
casă, sticle de vin. Arsenie se lăsă într-un jilț de lemn lipit de perete. Îi lăsa gura apă privind
bucatele de pe masă, mai ales că mirosul de sarmale îl scotea din minți. Niște preoți trebăluiau
în jurul mesei, îmbrăcați în pijamale; Arsenie își dădu seama că sunt preoți pentru că aveau
niște cruci mari din metal strălucitor în jurul gâturilor; unii aranjau cozonacii și colacii pe
farfurii, alții mestecau în oala cu sarmale, un preot scutura un borcan cu măsline peste niște
farfurioare pentru a le umple, alt preot scotea cu o seringă uriașă vin din sticlele de pe masă
turnându-l într-o damigeană, umplând apoi la loc golul făcut cu apă folosindu-se de o carafă
și o pâlnie. Unul din preoți se repezi dintr-odată la Arsenie printr-o întoarcere de 180 de grade
de la masa cu bunătăți și-l apucă de gulerul pijamalei; îl împinse fără menajamente afară,
murmurând ceva despre dumnezei. Arsenie înțelese că zgomotul gongului nu venea de la acea
mănăstire, ci din altă parte. Luă un autobuz să se întoarcă spre centru. În mașină toți călătorii
erau îmbrăcați în pijamale și erau doborâți de somn; unii dormeau pe scaune, alții picoteau în
picioare ținându-se de curelele din tavan. Se urcă o echipă de controlori; purtau și ei pijamale,
dar aveau legitimațiile înfipte în piept.
 - Dumneata de ce nu dormi? îl întrebară pe Arsenie, singurul călător treaz care se zgâia
la ei.

- Păi nu sunt la serviciu! spuse Arsenie.

- Vă rugăm să prezentați cardul sau legitimația de călătorie ! Arsenie văzu că-n

apropiere se elibarase un loc și se trânti acolo, prefăcându-se că doarme; închisese ochii și
respira regulat și adânc.

- Să-l lăsăm! zise cineva din echipă.

- De ce să-l lăsăm? Se preface! Să-l dăm jos! spuse o femeie mică și sfrijită din echipa
de controlori, cu o pijama care atârna pe ea ca o zdreanță. Pe mijlocul culoarului mașinii se
apropie de ei un bărbat înalt și mătăhălos, chel și cu ochi ca de orb, fără pleoape și cu
globurile oculare albe ca două bile de biliard, care le spuse:

- Lăsați-l în pace pe adormit! Controlorii se îngrămădiră către ușă și coborâră din

autobuz la prima stație. Arsenie întredeschise puțin ochii și privi printre pleoape; dădu cu
privirea de uriașul orb și i se păru că acesta îi face cu ochiul; se ridică de pe scaun și se duse
în față, lângă șofer. Coborî și el la oprirea următoare și o luă pe jos spre institut. După ce
traversase bulevardul îl opri un polițist; era și el îmbrăcat în pijama dar avea o insignă de
polițist în piept și un baston cu dungi albe și roșii.

- Bună ziua! spuse el. Vă rog să prezentați actele și grupa sanguină!

- Dar n-am trecut pe roșu! zise Arsenie.

- De ce umblați în lenjerie intimă pe stradă? întrebă omul legii.

- Păi toată lumea este în pijama!

- Asta nu-i o scuză! Buletinul! zise polițistul.

- Hai dom’ le, termină! zise Arsenie dădu să plece. Polițistul întinse o mână după el și
Arsenie o luă la fugă. Văzu o bicicletă rezemată de un zid și se urcă imediat pe ea, pedalând
din toate puterile; trecu pe sub arcadă de piatră foarte joasă și se lovi puternic la cap; se
dezechilibră dar nu căzu de pe bicicletă; deodată se trezi cu capul culcat pe biroul său de la
serviciu, dând din picioare. În frunte avea un cucui care creștea cu repeziciune. Se lovise cu
capul de tăblie.
 6

Clădirea în care urma să aibă loc lucrările de instruire și perfecționare ale institutului se afla în
zona muntoasă, în plină pădure; era o construcție veche și monumentală, un fost palat
domnesc cu multe etaje și cu o arhitectură barocă; era ciudat să vezi printre brazi statui uriașe
din piatră pe la muchiile clădirii, sau bazoreliefuri și fresce cu scene mitologice delimitând
etajele prin niște benzi ornamentale; erau niște lucrări și execuții care stăteau bine unei
construcții aflate în inima unui oraș, dar nu în pădure, unde nu le putea vedea nimeni. De cum
a sosit Arsenie, a fost îndrumat spre sala de conferințe, care era aproape plină și lucrările
stăteau pe punctul de începere. Cărând după el uriașa valiză pe rotile, își găsi un loc pe la
mijlocul sălii, destul de aproape de geam, și se instală în scaun căutând să se lase cât mai
moale pentru a-și odihni corpul după călătoria făcută până aici; își lăsase consoarta în holul
clădirii să se descurce cu cazarea și formalitățile de instalare; nimeni nu se dezbrăcase de
palton, caloriferele nu funcționau, și era frig de scoteai aburi pe gură. Pe scenă apăruse primul
vorbitor. El se strădui să fie cât mai clar și convingător; lumea l-a aplaudat, constatând că a
vorbit bine, dar că era cam masiv la trup. Chiar s-au auzit în sală astfel de expresii : ”A
vorbit frumos… ” ”Dar a fost cam masiv” ”Cam masiv” ” Cam masiv” se propagă din
dreptul scaunelor, de câteva ori din locuri diferite, ca efectul unei pietre plate care se saltă pe
apă de mai multe ori. Arsenie observă că toată lumea își nota ceva în câte un carnețel. I se
făcu jenă că el nu-și lua notițe și-și luă valiza grea în brațe; puse peste ea câteva foi de hârtie,
dar nu avea pix. În dreapta sa se afla un individ gros ca un bidon, cu o căciulă rotundă pe cap
ca un capac metalic.
- Nu vă supărați, domnule, puteți să-mi dați și mie puțin pixul ? îl întrebă Arsenie.
- Și eu cu ce mai scriu?
- Vi-l dau înapoi!
- Dar dumneata de ce nu ai pix?
- N-am avut timp să-mi cumpăr; abia am sosit!
- De unde să-ți cumperi?
- Știu eu? De prin jur de pe aici! spuse Arsenie.
- Fii serios, nene, în jur nu e decât pădure!
 Nu cred că trebuie să facem acum caz de asta! insistă Arsenie. Bărbatul se întoarse în scaun
spre Arsenie cu tot corpul și-l privi în tăcere câteva clipe lungi, după care se concentră
asupra carnețelului său notând ceva de zor, ca un zoolog care descoperise o nouă specie de
animale și se grăbea să descrie ceea ce văzuse pentru a nu uita amănuntele. Pe scenă s-a
înființat un bărbat cu voce de bariton, dar slab, foarte slab. Se auziră șușoteli : ”Cu ce s-o fi
hrănind omul?”. El a vorbit frumos, a atacat problemele frontal, a fost virulent și strălucitor,
dar era prea slab. Ferestrele înalte ale sălii erau acoperite de sus până jos cu perdele grele de
catifea albastră. În dreptul lui Arsenie perdeaua era puțin deranjată, iar prin spațiul liber se
vedea un urs într-un copac. Arsenie se miră și se întrebă cum să se fi urcat ursul în copac. Îl
bătu pe umăr pe bărbatul care stătea pe rândul din fața lui și-l întrebă:
- Credeți că se poate urca un urs într-un pom?
- Asta în legătură cu ce? întrebă omul privindu-l cruciș. Bărbatul era sașiu.
- Vreți să fiți amabil să priviți pe fereastră? îl îndemnă Arsenie.
- Acum, în timpul conferinței? zise omul.
- Păi mai târziu s-ar putea să fugă!
Bărbatul se uită spre ferestrele acoperite de perdele și zise:
- Nu se vede nimic, sunt perdele trase!
- Uitați-vă printre despicătură!
Omul se săltă puțin în scaun și-și puse mâna dreaptă streașină la ochi. Spuse:
- Îmi pare rău, dar nu văd nimic! O doamnă blondă aflată lângă el îl apostrofă: ”De ce
nu te-ai așezat mai în față?” ”Eu nu văd lateral!” îi răspunse bărbatul sașiu. ”La ce-ți trebuie
să vezi lateral? Scena este în față!” spuse doamna. ”Cică e un urs!” zise omul. ”Fii serios,
domnule, unde să fie urs?” ” În copac!” ”Termină, domnule, cu prostiile! ” Bărbatul sașiu se
ridică de la locul său și fu gata să deranjeze tot rândul, pentru a se apropia de fereastră, dar
tocmai atunci un om de serviciu trase bine perdeaua peste fâșia de lumină și curiosul se așeză
la locul său.
- Rog ca toată lumea să fie atentă!
Cel care vorbise îl fixase pe Arsenie. Vorbitorul era înalt, dar nu exagerat. Vorbea citind.
Avea ochii negri și chelie albă. După un timp tonul i se schimbă: citea vorbind. Apoi trecu la
locul său. Vorbitorul următor se dovedi cam distrat: apăru pe scenă cu valiza și cu umbrela în
mână. Își duse valiza la loc dar uită umbrela; când se-ntoarse pe scenă tresări la vederea ei, o
luă, o privi câteva minute – timp în care întreaga sală aștepta cu răsuflarea tăiată – și o puse cu
grijă la loc de parcă n-ar fi fost a lui și n-ar fi adus-o el acolo. Se apropie de microfon, puse
mâna pe el și bău un pahar cu apă. Lăsă paharul jos și înțelese că obiectul pe care-l strângea în
mână nu era microfon – pentru că sala nu era dotată cu așa ceva – ci o bucată de salam, căzută
(bănui el) din documentația prezentată de antevorbitorul său; deschise gura pentru a-și începe
expunerea, dar îl incomoda paltonul și concomitent își dădu seama că îl strâng și pantofii. Sub
ochii atenți ai celor din sală se dezbrăcă de palton gâfâind și eliminând din gură aburi în aerul
rece. Căută din ochi un cuier. Observă în spatele scenei o uriașă draperie care ascundea
vederii spațiul din partea aceea a sălii; se îndreptă într-acolo cu paltonul în mână, grăbit, și
dispăru în dosul draperiei care începu să se miște din loc în loc și să prezinte umflături, când
în partea de jos, când foarte sus, aproape de tavan. Timpul trecea și omul nu mai apărea. Într-
un târziu când nimeni nu se mai aștepta și draperia nu se mai mișca deloc, se auzi un zăngănit
puternic, de parcă cineva ar fi răsturnat un munte de crătiți; omul reapăru brusc din spatele
perdelei, alb ca varul la față, tot cu paltonul în mână , străbătând sala cu viteză, îndreptându-se
spre vestibul. Deoarece se părea că problema va mai dura, luă cuvântul altcineva.
- În comparație cu cel dinaintea mea, voi adăuga câteva elemente noi, sau, dacă va fi
nevoie, voi mai scădea câteva! începu noul orator.
Pe Arsenie îl cuprinsese foamea. Nu mai mâncase dinaintea plecării. Cu toate că expunerile
erau foarte interesante, nu mai putea să se concentreze.
Chiar în acel moment se luă hotărârea să se facă o pauză. Nu se știa din ce colț al sălii
pornise hotărârea, dar pentru Arsenie sosise la momentul oportun. Vorbitorul amuțise
vorbind; buzele lui se mișcau, dar nu se auzea niciun sunet. De altfel, lumea îi întoarse
spatele. Fiecare era obligat ca în timpul acestei scurte pauze, de zece minute, să facă absolut
ceea ce voia. Arsenie își dădu jos valiza de pe genunchi depunând-o în partea stângă în
intervalul dintre scaune și deschise un fermoar căutând orbește înăuntru, după mâncare. În
timp ce cotrobăia, privirea îi fu atrasă de vecinul de alături care își așternuse pe valiză cu
meticulozitate un șervet alb, din satin, pe care depuse trei ouă răscoapte, o bucată de caltaboș,
două sute de grame de cașcaval, o solniță, patru chifle și o farfurie cu ciorbă de pește. Arsenie
răsturnă valiza împrăștiind tot conținutul pe jos: degeaba, nu găsi mâncare. Își strânse
lucrurile îngrămădindu-le de-a valma înăuntru, deranjând cu neastâmpărul său pe oamenii
serioși din jurul lui, care, toți, fără excepție, mâncau în tăcere. Undeva în fundul sălii se auzi
un sughiț puternic. Arsenie se așeză mai bine în scaun și înghiți în sec. Cel din spatele lui
plescăia cu zgomot. Stomacul lui Arsenie se strânse pungă; simțea de parcă s-ar fi plimbat
furnici pe pereții lui, ciupind din loc în loc.
- Da’ mai termină dom’ le cu molfăiala aia sinistră! strigă deodată Arsenie către omul
din spatele său, care rodea un cârnat direct din hârtia de ambalaj.
 - Dacă nu-ți place conferința n-ai decât să pleci! îi zise omul cu gura plină. Arsenie se
ridică în scaunul lui, se răsuci și cu o mișcare hotărâtă îi vârî omului cârnatul până-n gât;
bărbatul tuși, se înecă, se înroși tot și scuipă cârnatul din gură drept în pălăria unei femei
aflată pe rândul din fața lui Arsenie; femeia apucă cârnatul și se uită la el, după care începu să
țipe îngrozită : ”Un penis! Un penis tăiat! Ajutor!”. Deodată se făcu liniște. Pauza luă sfârșit.
Femeia își băgă cârnatul în poșetă și nu mai zise nimic. Pe scenă se ivi ca din pământ un nou
vorbitor. Toți strânseră resturile de mâncare într-o grabă teribilă, foșnind hârtii și închizând cu
zgomot valize și genți. Vorbitorul își începu imediat expunerea, deși cei mai mulți nu
terminaseră încă de mestecat. Nu trecuseră decât câteva minute și un val de nerăbdare străbătu
adunarea. Probabil că unii ar fi dorit să fumeze. Sau alții să doarmă. Sau să vorbească în
neștire la telefon. Se simțea nevoia unei noi pauze. Și într-adevăr, în unanimitate se luă
decizia să se facă o pauză de lucru. Timpul trebuia folosit pentru repararea cazanelor de la
subsol.
- Nu prea ne pricepem! obiectă cineva.
Nu avea importanță. Printre cei prezenți trebuia să se găsească câțiva – doi, trei, șapte, nouă –
care la origine să fi fost de meserie. Ceilalți vor asista, vor pune la dispoziție scule, vor da
indicații și vor încuraja pe cei care lucrează efectiv. Arsenie coborî printr-o trapă din fundul
sălii până-n sala cazanelor, alături de alți voluntari, pe o scară îngustă, de fier. Pantofii i se
afundară într-un strat rece de apă. Camera cazanelor nu era atât de încăpătoare încât să-i
cuprindă în întregime pe participanții la ședință, cu toate astea coborâră toți, fără excepție.
Într-o aglomerație de nedescris, se produsese o busculadă de trupuri până când cei de meserie
ajunseră în dreptul cazanelor. Fiind necesar și puțin spațiu de lucru, câțiva fură nevoiți să iasă
din nou afară, sus, în sala de ședințe. Aceștia profitară și-și folosiră la maximum telefoanele
mobile, pentru că pe timpul ședinței trebuia să le țină închise. Pentru ca treaba să meargă mai
bine, se formă o echipă dintre oamenii cei mai hotărâți, care-i încurajau pe cei care lucrau;
Arsenie nu a fost ales și, pentru că îi încurca pe cei care aveau treabă, urcă scara de metal
până în sala de ședințe. Curând observă că de jos apăreau tot mai mulți oameni și sala se
umplu la fel ca la început. Nu se înțelegea dacă mai rămăsese cineva la subsol să lucreze.
Arsenie se ridică în picioare și pe vârfuri să vadă dacă în sală erau locuri libere; nu văzu
niciunul. Și totuși de la subsol se auzeau zgomote; bufnituri, trosnete, pocăneli; asta cu toate
că se părea că toată lumea părăsise sala de jos. Se lucra, era clar. După un timp destul de
îndelungat, zgomotele încetară și cei de jos ieșiră la iveală: erau doar doi inși murdari din cap
până-n picioare de ulei și de păcură. Fețele lor erau de nerecunoscut și păreau niște măști de
Halloween. De cum se așezară și ei pe scaune, lucrările ședinței se reluară instantaneu.
Probabil că se dorea recuperarea timpului pierdut. Caloriferele începură să funcționeze
duduind ca niște sobe, ridicând în scurt timp temperatura sălii. Se luă hotărârea să se deschidă
geamurile. Împreună cu alți participanți la ședință Arsenie înlătură perdelele grele, apoi
deschiseră ferestrele. Înăuntru năvăli o noapte neagră și friguroasă. Aerul rece, curat, începu
să alunge afară mirosurile ce se adunaseră înăuntru.Sala care începuse să se încălzească se
răci din nou, mai mult decât înainte. Afară pădurea era învăluită într-o pâclă albăstruie. După
vreo jumătate de oră, geamurile au fost închise și perdelele trase la loc. Caloriferele erau
fierbinți; era plăcut să le atingi cu mâna, mai ales când știai că afară e frig al naibii. Arsenie
constată că era nouă și jumătate seara. Foamea îi chinuia măruntaiele. Luă cuvântul o femeie
grasă și blondă. Cam după o oră și jumătate de când vorbea, pe Arsenie îl încerca somnul.
Privea spre gura mare și bine rujată a vorbitoarei urmărind ca hipnotizat mișcarea buzelor. La
un moment dat ațipi. Se trezi în sunetul de trompetă al unei voci puternice:
- Pauză trei sferturi de oră! Program de voie de nevoie!
Arsenie ieși afară, în noapte. Cerul era spuzit de stele. Se miră că nu era frig; ba chiar era
destul de cald. Făcu niște pași prin pădure; se delectă cu senzația produsă de contactul
piciorului cu mușchiul moale ce acoperea pământul. Încercă să privească în sus, spre vârful
clădirii; hotelul părea un pachebot eșuat într-o pădure; aproape toate luminile de la camere
erau stinse; probabil că și nevastă-sa dormea într-un pat moale și comod, undeva pe la vreun
etaj al edificiului. Arsenie se întoarse până-n pragul clădirii. Pe când stătea astfel, zări în fața
ochilor un pachet de țigări și o manșetă albă cu butoni aurii. O mână grăsuță înaintă pachetul
spre el. Era domnul Gligor.
- Mulțumesc, n-am chef să fumez, spuse Arsenie luând totuși țigara; era lungă, cu filtrul
alb.
- O țigară este foarte bună câteodată! zise domnul Gligor.
- Da, așa e, zise Arsenie, înecat de fumul tras în piept. Aruncă țigara și se reîntoarse în
sală lăsându-l baltă pe domnul Gligor care poate ar fi avut chef de încă puțină conversație. În
sala de ședințe toată lumea dormea. Pe scaune, fiecare cum putea; unii cu capul lăsat pe
spate și cu gura deschisă, sforăind, alții chirciți pe geamantane. Arsenie se așeză în scaunul
său într-o dispoziție din cele mai proaste. Deodată, de undeva, se auzi un clopoțel,
asemănător cu cel de la școală.Toată lumea se trezi, întinzându-se și căscând în fel de fel de
poziții: rășchirați, aplecați, întinși pe spate, în șpagat etc. Noaptea însă nu se sfârșise. Cu o
îndemânare neobișnuită, omul din stânga lui Arsenie își scoase din valiză o ceașcă de
porțelan în care își prepară un ness. Mirosul cafelei solubile gâdilă în mod plăcut nările lui
Arsenie. Mai văzu câțiva participanți la ședință preparându-și grăbiți cafea sau bând-o direct
 din termos. Noul vorbitor se dovedi neobosit și plin de energie. Arsenie recunoscu în el pe
cel care puțin mai devreme nu-și găsise loc să-și pună paltonul. Deși cam sfrijit și destul de
în vârstă, dovedea o forță nebănuită. Era noapte târziu și, până la sfârșitul luării de cuvânt,
Arsenie ațipi din nou. Când se trezi, un geam era deschis și prin el pătrundeau zorile. Arsenie
se descheie la haină și la nasturele de sus de la cămașă. Era transpirat. Afară pădurea fremăta
invadată de un abur cald. Arsenie își mută privirea spre scena sălii. Se hotărî să se
concentreze pentru a reține ceva ca lumea din ședința asta. Vorbitorul era același și prezenta
niște grafice deplasându-se vioi de colo colo, cu un băț în mână și cu mișcări de dirijor.
Arsenie era mai odihnit, dar foamea se făcea din nou simțită. Nu reușea deloc să-și
focalizeze atenția asupra celor expuse; în minte îi stăruia imaginea unei cești aburinde de
cafea. Aștepta pauza cu nerăbdare. La un moment dat, trecu de un anumit prag, nemaifiindu-
i nici foame, nici somn. Sala era foarte încălzită acum. Arsenie nu mai avea chef de nimic
sau mai bine zis avea poftă de ședință. Dorea ședință cu nemiluita; voia ca aceasta să nu se
mai termine și avea convingerea că de acum încolo va rezista fără să mănânce sau să doarmă
până la sfârșitul veacurilor. Îl cuprinse – poate din cauza postului – o ușoară amețeală, o
stare de euforie.
Și astfel ședința se desfășura în continuare, iar perdelele bine trase peste ferestre nu mai lăsau
să se vadă dacă afară era zi sau noapte; timpul începu să zboare pe neștiute…
Se trezi cu soarele-n ochi. Adormise pe scaun și rămase singur în sală. Perdelele fuseseră
înlăturate și, prin ferestrele mari, lumina pătrundea puternică. Prin copacii din pădure săreau
maimuțe ghidușe. Arsenie se frecă la ochi; nu trăiau maimuțe pe aici; și totuși erau niște
animale cu coadă și funduri roșii; se mai frecă odată la ochi și maimuțele dispărură. N-avu
timp să analizeze fenomenul, că o voce pe care se pare că o mai auzise repeta cadențat, de
undeva din holul sălii:
- Toată lumea să iasă afară cu o unealtă în mână!
Nu-l vedea pe cel care striga, dar înțelese că îndemnul îl viza direct. Străbătu vestibulul în
grabă și ieși. Nu găsi pe nimeni în hol. Nici în fața intrării. Cineva îi făcu semn de după colțul
clădirii. Arsenie păși într-acolo. În spațiul din spatele hotelului, care se întindea până departe,
la o pădure de mesteceni, era o agitație nemaipomenită. Toți meștereau câte ceva; la început
Arsenie nu înțelese nimic din ceea ce se petrecea. Oamenii lucrau înverșunați, cu privirile-n
pământ. Unii tăiau lemne; alții le modelau cu ferăstrăul, alții chiar cu briceagul de voiaj.
Arsenie înaintă încercat de o senzație destul de neplăcută printre acești oameni, care, bărbați
și femei, fiecare după priceperea și bunăvoința lui, făceau câte ceva. Și deodată înțelesese. În
mâna meșterilor ad-hoc începu să se contureze un coșciug. Murise cineva. Dar cine?
În fața ochilor îi apăru o mână care ținea un pachet de țigări. Era Gligor.
- A murit vorbind! Era nou în instituție, abia în perioada de probă! spuse el. Arsenie
rămase un timp descumpănit, apoi pronunță ”Cinste lui!” negăsind altceva mai bun de spus.
Căută un topor și se repezi cu înverșunare asupra unor arbori, ca și cum ar fi vrut să se
răzbune pe soarta cruntă care răsplătea eforturile nemaipomenite ale unui om zelos cu
moartea.
Spre seară se duse în camera ocupată de nevastă-sa (aflase numărul camerei și etajul de la
recepție). Se strecură în pat fără să mai aprindă lumina. În sfârșit, se putea odihni; nu-i mai era
nici foame. Căscă îndelung și cu voluptate. Apoi se așeză pe dreapta în poziția lui favorită și
încercă să sforăie. Îi plăcea să sforăie puțin, chiar înainte de a adormi. Deodată simți o mână
catifelată pe la urechi și auzi o șoaptă: ”Ah, cât te-am așteptat, dragul meu!”. Arsenie făcu un
salt către întrerupător și aprinse lumina. În patul lui se afla o femeie tânără, frumoasă și
roșcată.
- Asta-i bună! zise Arsenie protejându-și cu mâinile partea din față a boxerilor.
- Culcă-te, dragule, că ești obosit, să dormim! spuse femeia, cuibărindu-se mai bine în
așternuturi.
- În ce sens să mă culc? Și cine sunteți dumneavoastră?
- Hai, dragă, nu mai face pe nebunu’!
- Aha ! Cum adică? Răspunde sau chem recepționera!
- De ce s-o chemi, ce, nu-ți ajung eu? zise roșcata și se-ntoarse cu spatele gol spre
Arsenie pe care-l cuprinsese un tremur ușor – posibil de frig. Adevărul era că oboseala îi
frânse orice rezistență la orice; se strecură în pat lângă femeia necunoscută. ”Să știi că n-am
chef de sex!” spuse tânăra cu nasul în pernă. Arsenie se lăsă doborât de somn.
Se trezi destul de târziu. Văzu prin cameră rochii și lenjerie feminină și auzi pe cineva
trebăluind prin baie.
- Tu ești, draga mea? zise el.
- Evident, ai fi vrut să fie altcineva? auzi el răspunsul.
- Aseară, când am venit să mă culc, am avut senzația că era o femeie străină în patul meu.
- Să-ți fie rușine, zise femeia venind din baie în cameră.
- Aoleu! exclamă Arsenie. Păi ea e!
- Care ”ea”? Ce-i cu tine, omule?
Dar Arsenie se și repezise val - vârtej către recepție.
- Nu știți unde mi-e nevasta? întrebă el pe recepționera care se freca la ochi cu
amândouă mâinile.
 - Dar cine sunteți dumneavoastră?
- Cum cine? Ce te uiți așa mirată? Nu mă recunoști? Sunt soțul!
- Imposibil, eu nu sunt măritată!
- Să fii sănătoasă și-ți doresc noroc! Însă unde o găsesc eu pe a mea? întrebă Arsenie.
- Cum arată?
- O femeie cu ochi deosebiți! zise Arsenie.
- Haideți, domnule, toți bărbații cred că soțiile lor au ochi deosebiți!
- Unul verde și altul albastru!
- Cum o cheamă?
Arsenie îi spuse și recepționera se uită în registru.
- Doamna se află în hotel, la etajul doi.
- Nu se poate, nu e, ce, eu nu-mi cunosc nevasta? zise Arsenie.
- Vin cu dumneavoastră să vă arăt, să mă lăsați odată în pace! spuse recepționera și
urcară amândoi la etajul doi, folosind liftul. Intrară în cameră și cercetară peste tot, dar nu
găsiră pe nimeni. Arsenie își văzu paltonul și valiza, dar alte haine nu mai erau.
- O fi plecat după cumpărături, dacă o văd îi spun că ați căutat-o! zise recepționera și
ieși. Arsenie rămase singur. ”Ia să fac eu o baie” își zise el și se duse în baie unde se dezbrăcă
rapid. Dădu drumul la apa rece tremurând sub jetul șfichiuitor. După ce nivelul apei va ajunge
la jumătatea căzii va da drumul și la apa caldă, să se dreagă. După ce îngheță bine și dârdâia
de se cutremura cada, învârti încet, cu voluptate butonul însemnat cu roșu, dar apa era în
continuare rece; închise robinetul de la apa rece, și-l dădu la maximum pe celălalt. Apa nu
mai curse deloc. Ieși tremurând din baie și telefonă la recepție.
- Să știți că eu nu pot să stau în pielea goală mult timp, că răcesc!
- Nu mai avem apă caldă o perioadă, spuse recepționera sec și închise. Arsenie se șterse
bine cu un prosop și se vârî în pat, unde se puse pe tremurat. Voia să se gândească la nevastă-
sa și la situația lui, dar nu putea din cauza dârdâitului. La un moment dat, îl ajunse și foamea,
pe care nu și-o astâmpărase demult. Se îmbrăcă și coborî la restaurantul de la parter. Era
închis. I se spuse că se fac pregătiri: se taie porcii, se fac salatele, se jumulesc găinile.
- Unde aș putea și eu să mănânc ceva? întrebă Arsenie.
- La un restaurant, spuse un bărbat care dădea cu mătura prin hol.
- E vreunul prin apropiere?
- Nu! zise omul.
Când să se întoarcă în cameră, recepționera îl anunță că a fost mutat la etajul nouă.
- Cum așa?!
 - S-au făcut niște schimbări de urgență!
Arsenie se miră că nu întâlnește pe nimeni de la instituție; își închipui că oamenii dormeau
după ședința îndelungată; luă liftul și ajunse în camera nou repartizată unde-și găsi bagajul.
Privi pe fereastră în jos și-i veni amețeală; nu suporta înălțimea. Luă carafa de pe măsuță și se
duse să o umple cu apă; îi era sete. Deși răsuci robinetele la maximum, nu curse niciun fel de
apă, nici caldă, nici rece.
- Ce se-ntâmplă cu apa? întrebă la recepție prin telefon.
- Nu ajunge până la etajul nouă, se fac niște lucrări, sună răspunsul.
Arsenie ieși pe hol având carafa în mână. Când intră în lift, fu cât p-aici să se ciocnescă de un
bărbat în pijama care avea și el o carafă de apă în mână. I se păru cunoscut și-i dădu bunăziua;
dar omul nu-i răspunse privindu-l mirat. Arsenie se duse la fosta lui cameră de la etajul doi și
bătu la ușă. Îi deschise o persoană înveșmântată într-un cearșaf din cap până-n picioare.
- Vă rog, doamnă, să-mi dați voie să iau puțină apă de la dumneavoastră, am locuit în
această cameră!
Persoana îi răspunse cu un fel de lălăit nervos din care Arsenie nu înțelesese nimic; se pare că
ființa din cearceaf avea și o mustață stufoasă. Arsenie zări în patul din cameră o femeie
roșcată stând cu spatele spre ușă; când să privească mai bine i se-nchise ușa-n nas. Nu primi
nicio apă. Se gândi că prin pădurea din jur nu se putea să nu fie vreun izvor natural, dar își
făcu socoteala că nu are timp să-l caute, mai ales că nu avea niciun indiciu. Reveni în cameră
cu carafa goală. Își închipui că pe țeava robinetului de la baie rămăsese, poate, ceva apă; se
repezi la baie și spre bucuria lui obținu aproape o jumătate de pahar cu apă în carafă; în
aceeași clipă sună telefonul și Arsenie ciocni carafa de faianța căzii în graba de a o depune
undeva, spărgând-o în mii de bucăți; înjură printre dinți și se duse la telefon.
- Bună ziua, dragi oaspeți! auzi el în receptor, vă vorbește directorul hotelului! Vă
cerem scuze, dar din cauza unor lucrări, apa a fost întreruptă în hotelul nostru! Nu vă faceți
însă probleme, situația va fi remediată în curând și vi se va livra o cantitate dublă decât până
acum! Și încă o informație pentru cei grăbiți să mănânce la restaurant, unde nu s-au terminat
pregătirile mâncărurilor: s-a organizat un chioșc în hol, lângă recepție, cu sandvișuri de
urgență; vă mulțumesc pentru atenție și vă urez o zi bună! Arsenie depuse receptorul în furcă
și zise ”Mulțumesc!”. Apoi coborî în hol și se duse direct la chioșcul improvizat pregătindu-și
banii salivând; răbdase prea mult timp de foame și acum organismul își revărsa toate umorile
simțind apropierea mâncării; în același moment se auziră mai multe voci:
- Să treacă la coadă!
Arsenie înțelesese că în spatele lui era un rând pe care nu-l observase și care pornea din
interiorul hotelului sau chiar din afara lui. Arsenie căută capătul șirului, înfruntând priviri
încruntate, urcând pe diferite scări, dar nu-l găsi. Tocmai atunci se anunță că se vor distribui
vouchere de prioritate pentru persoanele cu greutatea sub 65 de kilograme, urmând ca ceilalți
să fie serviți în altă etapă; Arsenie se încadra în etapa următoare și se duse la recepție să
întrebe dacă se știa ceva de nevastă-sa. Nu se știa. Se duse să se culce. Se trezi târziu; afară
lumina era slabă, dar nu-și dădea seama dacă se luminează sau se întunecă.
Telefonul sună de la recepție și fu anunțat că are o vizită. Arsenie se întinse, de-i trosniră toate
oasele, se îmbrăcă și se duse pe culoar către lift. Cabina sosi prompt până la etajul nouă și
Arsenie intră. Apăsă pe butonul pe care scria ”P” și începu să coboare. Liftul se opri lin și
Arsenie dădu să iasă. Dar ușa nu se deschise; privind indicatorul de bord constată că se află
între etajul doi și trei. Îi atrase atenția un anunț: ”În cazul opririi liftului între etaje, apăsați de
două ori pe butonul ALARMĂ și așteptați liniștit sosirea mecanicului”. Arsenie sună și
așteptă liniștit cam vreo jumătate de oră. Îl dureau picioarele și neonul care clipea neregulat în
tavan începu să-l obosească. Își lipi urechea de ușa metalică; nu se deslușea niciun zgomot, de
parcă hotelul ar fi fost părăsit. Deodată auzi o voce care i se părea cunoscută:
- Arsenică, unde ești, Arsenică?
Arsenie tresări, nefiind în stare să scoată niciun sunet; dar strigătul se auzi încă de vreo două
ori, și se pare că se-ndepărta. ”Poate visez” își spuse el și urlă :
- Aicea sunt, mamă!
- Unde, fătul meu?
- În lift!
- Scoboară-te de acolo, că ți-am adus mâncare!
- Nu pot, trebuie să vină mecanicul, spuse Arsenie.
- Unde e, că mă duc io după el!
- Undeva jos! Dar nu poți matale la optzeci și nouă de ani să fugi după mecanici! Auzi,
mamă, spune-mi, ce mi-ai adus?
De afară nu se mai auzi nimic.
- Cumva găină umplută?
Tot liniște în continuare. Probabil că maică-sa plecase. Arsenie regretă că nu vorbiseră mai
multe, că nu se văzuse cu maică-sa de o groază de vreme; să fi aflat amănunte despre casa
părintească, despre vacile și orătăniile de care îi era atât de dor! Deodată liftul se puse în
mișcare. Arsenie tresări de bucurie.”Mamă, mamă!” țipă el când ieși din lift îmbrățișând un
bărbat în salopetă murdar din cap până-n picioare de unsoare și ulei. ”Scuzați”, zise Arsenie.
Căută prin hol și-n afara hotelului, dar n-o văzu pe maică-sa. Urcă în camera lui, pe scări,
liftul fiind prea aglomerat. Se prăbuși în pat căutând să-și tragă răsuflarea când auzi telefonul.
Se târî cu greu până la el:
- Vă vorbește directorul dumneavostră! Deoarece… În acel moment, peste mintea lui
Arsenie se puse o pată; țipă în telefon de se cutremurară pereții: ”Nu ești, dom’le, niciun
director al meu! Eu am venit cu instituția mea! Aici sunt client și am drepturi! S-a înțeles? ”
În telefon se făcu o pauză, timp în care nu se mai auzi nimic, decât niște păcănituri ca și cum
cineva dădea niște bobărnace aparatului; apoi vocea inițială continuă, de parcă nu s-ar fi
întâmplat nimic:
- …hotelul nostru este înzăpezit, vă anunțăm că nu mai există, temporar, altă posibilitate
de servirea mesei decât direct din cameră. Vă urez o zi bună și o poftă de mâncare și mai
bună! Urmă un clic indicând terminarea convorbirii. Arsenie ridică din nou receptorul și
comandă: cafea cu lapte, ochiuri cu șuncă, chiftele din pește, unt, gem, supă cu găluște,
escalop cu ciuperci, salată de castraveți, savarine și două kilograme de mere golden, după care
închise gâfâind. Nu trecură nici cinci minute și cineva bătu puternic în ușă. Un băiat în
uniformă de liftier intră în cameră:
- V-am adus lopata! spuse el.
- Mulțumesc, ce lopată ? Unde este mâncarea mea?
- Jos! zise băiatul, cam împleticit.
- Cum jos? zise Arsenie.
- Jos este o echipă, hotelul este înzăpezit!
- Și ce mă privește pe mine?
- Din ordinul directorului, toți bărbații valizi trebuie să participe la acțiunea de
deszăpezire!
- Fii serios, omule, eu sunt oaspete!
- Să știți că nu are cine să iasă la zăpadă; oamenii hotelului sunt ocupați până peste cap
cu treburile lor; să facă mâncare, curățenie, toaletarea holurilor…
- Foarte bine! Voi rămâne în cameră și mă voi odihni! Să-mi aducă mâncarea pe care
am comandat-o!
Omul plecă. Trecu un timp; Arsenie rămăsese trântit în pat cu privirile în tavan, bâțâindu-și
piciorul stâng. Deodată se repezi la telefon:
- Alo, mi-e foame, domnișorică dragă!
- Alo, da’ cine-i ”atolo”? Mie nu mai mi-e foame, că mi-a dat mămica să pap ouț !
răspunse o voce de fetiță și închise. Arsenie sună din nou:
 - Recepția?
- Da! se auzi o voce bărbătească.
- În legătură cu comanda mea…
- Recepționera nu-i aici! E la zăpadă! spuse vocea și telefonul se-nchise.
Auzi bătăi în ușă. ”Dacă mai vine unul cu vreo lopată i-o dau în cap!” își zise el și deschise.
Era un zdrahon de bărbat numai în maiou în partea de sus a corpului (avea și un ecuson); era
transpirat tot din cap până-n picioare, și purta în brațe o sobiță.
- Ce-i cu asta? întrebă Arsenie.
Omul nu răspunse, absorbit total de gândurile și responsabilitățile lui; montă soba lângă
fereastră scoțând un burlan afară prin locul destinat ventilatorului de geam pe care-l
demontase cu ușurință; puse ventilatorul într-un sac și ieși fără un cuvânt. Arsenie nu pricepea
la ce ar putea folosi o sobiță când existau calorifere; curând însă aerul se răci în așa măsură
încât fu nevoit să se bage în pat și să se învelească folosind cele două pături pe care le avea.
Tremură el cât tremură până când se hotărî să protesteze. Sări din pat, dar chiar atunci sună
telefonul. Auzi o voce cunoscută în receptor:
- Vă vorbește directorul hotelului! Pentru fiecare cameră a fost repartizată o cotă de
lemne spre a fi folosită în noile sobe care v-au fost deja instalate; distribuirea va începe de la
camera numărul unu și va continua până la ultima cameră ocupată. Așteptați în liniște
lucrătorul nostru! O zi bună! și închise.
Arsenie se lungi mulțumit în pat, așteptând. În fond, în afară de nevastă nu-i lipsea nimic. Îi
plăcea focul de lemne; îi amintea de copilărie. Trecu o oră. Apoi alta.
- Alo, unde sunt lemnele mele? întrebă el prin telefon.
- V-au fost depuse lângă sobiță! Uitați-vă bine!
- Mă uit destul de bine, dar tot nu văd nimic! Le aștept de două ore dar degeaba!
- Ce cameră sunteți ?
- Nu sunt cameră! Mă numesc Arsenie și locuiesc la etajul nouă!
- Dacă vă numiți așa cum pretindeți, lemnele dumneavoastră se află la etajul doi; la
etajul nouă nu locuiește nimeni!
- Dar eu ce sunt, stafie?
- Nu știu, că prin telefon nu vă văd!
- Vin jos să mă vedeți!
- Dacă nu stați la etajul doi, tot degeaba!
- Vreau să vorbesc cu directorul!
- Păi da…e…(se auzi un pârâit îngrozitor) adică nu e…
 - Unde naiba e directorul? strigă în aparat Arsenie.
Deodată se auzi o voce în spatele lui. Un bărbat mic de statură și cam slab intrase pe neștiute
în cameră. Sub paltonul de stofă pe care-l purta se vedea cămașa albă bine scrobită.
- Dumneavoastră sunteți? întrebă Arsenie pipăind aerul cu telefonul în mână după furca
de susținere.
- Eu, zise omulețul, și se așeză fără ceremonie în fotoliu. Arsenie se miră că vocea
puternică și imperioasă a directorului nu corespundea cu înfățișarea firavă și defensivă
omului. Dumneata ești acela care are atâtea pretenții? zise directorul. Când eram ca dumneata,
eu munceam în frig și-n zloată pe șantiere și nu mă mai văicăream atâta! Dormeam în barăci
și mâncam conserve!
Deodată bărbatul își puse ambele mâini pe abdomen și se îndoi de la mijloc, scâncind.
- Ce s-a întâmplat? se-ngrijoră Arsenie.
- O criză de stomac, îmi trece! bâigui directorul.
- O fi de la conservele alea! îi scăpă lui Arsenie.
- A fost demult… zise directorul. Arsenie avea în valiză niște pastile din care nu luase
niciodată. Îi dădu una din ele directorului, care o înghiți imediat, fără să întrebe ce e. Nu trecu
niciun minut și directorul își reveni. Se ridică din fotoliu și se plimbă prin cameră cu mâinile
la spate; se apropie de fereastră.
- Nici perdele ca lumea nu aveți aici! zise el. Mai stați mult la noi?
- Cât va hotărî conducerea noastră; p-ormă eu mai am niște probleme…
- Ce anume?
- Trebuie să-mi găsesc soața!
- Vrei să te căsătorești aici, la munte?
- Nu, eu sunt însurat!
- Și atunci?
- Nu-mi găsesc nevasta!
Directorul ieși brusc, lăsând discuția în coadă de pește. Arsenie se-ntinse în pat și în scurt
timp ațipi. Îl trezi țârâitul telefonului. ”Iar o fi directorul hotelului!” își zise el, dar în aparat se
auzi o voce plăcută, de femeie:
- Direcțiunea hotelului vă roagă să aveți amabilitatea să coborâți pentru câteva minute!
Arsenie constată că la lift îl aștepta o fată în uniformă de liftieră. Avea și ecuson; o chema
Cecilia. Fata îl conduse jos, îi deschise ușa la parter și ieși cu el, de parcă ar fi fost nevăzător.
Recepționera sări în picioare și-l salută. Arsenie nu-i răspunse fiind convins că nu lui i se
adresase. Lângă recepție se afla o ușă pe care scria cu litere aurii în relief: DIRECTOR. Fata
deschise și ușa aceasta și Arsenie intră. Cabinetul directorului era o încăpere înaltă și lungă.
La început crezu că înăuntru nu era nimeni. Apoi înțelese că directorul era chircit pe scaunul
său. Avea o criză. Arsenie se duse într-un suflet până sus (ajutat cu mult zel de tânăra liftieră)
și coborî împreună cu flaconul cu medicamente. Îi dădu o pastilă directorului care o înghiți cu
aceeași dexteritate ca mai înainte în camera lui.
- Ia loc, dragul meu, spuse el după ce-și reveni.Ce mai faci? Cum o mai duci?
În timp ce vorbise, directorul apăsase pe un buton și, tocmai când Arsenie se pregătea să
răspundă, intră recepționera cu un carnețel în mână. Directorul se ridică de la biroul său și-i
șopti ceva femeii în ureche timp de câteva secunde; recepționera notă ceva în carnețel și ieși.
- Te rog să mă scuzi, trebuie să mă duc la o ședință; în orice caz, dacă mai ai o
problemă, intră direct aici și spune-mi! și-l împinse pe Arsenie afară. Cecilia îl aștepta în hol.
- Să vă conduc în camera dumneavoastră! zise ea.
- Mulțumesc, ești foarte drăguță, dar mă descurc și singur!
- Nu cred, zise fata. Ați fost repartizat în altă cameră! Poftiți cu mine!
Urcară la etajul unu și Cecilia îl conduse într-un apartament mare, frumos și bine încălzit.
- Pe aici puteți ajunge la bufetul nostru de serviciu! spuse fata arătându-i o ușă
capitonată; iar pe aici, la piscină, și-i arătă o altă ușă. Lui Arsenie nu-i venea să creadă. În
sfârșit, putea mânca pe săturate! Se duse la bufet și nu plecă de acolo până nu lăsă un gol
imens în provizii. Făcu o baie în piscină și se-ntoarse în apartament unde se trânti în pat și
adormi instantaneu. Se trezi dârdâind de frig. Se afla într-un întuneric complet. Nu nimeri
întrerupătorul veiozei de la pat. Bâjbâind și împiedicându-se de mobile, ajunse până la una din
ferestre și îndepărtă draperiile. Afară era lumină. Arsenie puse mâna pe calorifer: era rece ca o
bucată de fier vechi uitată în zăpadă. Simți o arsură acută în stomac - mâncarea înghițită în
cantitate mare fusese și cam condimentată. Nu mai avea pastile pentru stomac, le uitase la
director. De fapt, le lăsase intenționat; dar ce-ar fi fost să se ducă acum la el, doar nu l-a
invitat să intre oricând în cabinet când are vreo problemă? Arsenie se îmbrăcă și coborî pe
scări. Trecu prin hol neobservat, dar, când să intre pe ușa pe care scria DIRECTOR,
recepționera strigă ca din gură de șarpe:
- Nu intrați acolo!
Arsenie ezită o clipă, apoi apăsă pe clanță și intră, nesocotind avertismentul. La biroul
directorului se afla o femeie care scria ceva de zor.
- Doriți ceva? întrebă ea fără să ridice privirea. Era o femeie brunetă, cu un halat
răpciugos pe ea, pe care Arsenie o mai văzuse dând cu aspiratorul prin hotel.
- Aș vrea să vorbesc cu directorul! spuse el.
 - Înscrieți-vă în audiență! Pentru miercurea viitoare! spuse femeia. Arsenie se simți
apucat ușor de braț. Era recepționera care-l împinse afară.
- Ce se-ntâmplă aici? Unde-i directorul?
- Dânsa este directorul acum, zise recepționera. Poftiți cheia de la apartamentul
dumneavoastră și stați liniștit în cameră! Arsenie luă cheia mașinal și se-ndreptă spre scări.
- Ar fi bine să luați liftul! E mult de urcat până la etajul nouă!
Arsenie înțelese că iar fusese mutat. Predă cheia de la apartamentul de la etajul unu și ieși să
se plimbe puțin. Aerul rece de pădure îi făcu bine. Apoi se-ntoarse în hotel și, în mod
involuntar, intră în camera de la etajul doi, care nu era încuiată. În pat văzu o femeie cu părul
aproape roșu, foarte decoltată, răsfoind o revistă.
- Ai venit, Ismail?
- Am venit, dar nu mă cheamă Ismail! zise Arsenie, dându-și seama că greșise camera.
Femeia sări în picioare; era în neglijeu și sânii bogați stăteau să-i iasă de sub dantelă.
- Unde-ai fost până acum? strigă ea.
- Ce vă pasă dumneavoastră!
- Dragul meu, ce-i cu tine, nu mă mai recunoști?
- Nu! zise Arsenie.
- Eu sunt, dragă, soțioara ta, mi-am vopsit doar părul!
- Nu se poate! spuse Arsenie.
- Ba se poate! zise doamna.
- Dacă-i așa, spune-mi ce cauți în camera unui străin?
- Ce străin?
- Ismail!
- A, păi acesta e motanul hotelului! Am dormit cu el în lipsa ta. Dar tu unde-ai fost?
întrebă doamna.
- Tot pe aici, o să-ți explic eu!
Ușa se deschise și un bărbat cu o mustață mare și neagră și cu un turban pe cap intră în
cameră, spuse ”Pardon!” și ieși.
- Acesta cine mai e? Tot vreun motan?
- Nu știu, o fi greșit camera! zise doamna.
Arsenie puse mâna pe telefon.
- Alo, în camera mea a pătruns un străin!
- Ce cameră?
- De la etajul doi!
 - Cum vă numiți?
Arsenie îi spuse.
- Dumneavoastră nu locuiți la etajul doi, ci la etajul nouă! Înseamnă că dumneavoastră ați
pătruns într-o cameră străină! Vă rugăm să ieșiți imediat și să lăsați oamenii în pace! Dacă în
cinci minute nu sunteți în camera dumneavoastră, vom chema organele în drept!
- Ce spune? întrebă doamna.
- Că să mă duc în camera mea!
- Păi nu e asta?
- Nu! Trebuie să urc până la etajul nouă!
- Uite, știi ce? Ne întâlnim peste o jumătate de oră în hol, să discutăm! Vrei?
- Da, zise Arsenie și plecă.
Lucrurile îi erau foarte neclare: nu pricepea nimic. Ajuns în camera lui, găsi pe masă un bilet:
”Deoarece la verificarea dosarului dumneavoastră s-a constatat că nu ați dovedit o comportare
corespunzătoare în societate și în viață, aducând injurii la adresa conducerii hotelului nostru,
manifestând fel de fel de nemulțumiri nejustificate și efectuând dese violuri de domiciliu, vă
comunicăm că nu vă mai putem asigura cazarea în unitatea noastră. Vă rugăm a elibera
camera până la ora douăsprezece.” Arsenie privi la ceas: era douăsprezece fără cinci minute.
Își făcu repede bagajul și coborî în hol. Femeia de serviciu îl mută de colo colo dând cu
mopul. Arsenie se refugie în cabina unui telefon public. O sună pe nevastă-sa pe mobil:
- Da, dragul meu, te ascult! auzi el vocea nevesti-sii.
- Draga mea, eu am fost dat afară! Dacă vrei, ne întâlnim la gară, la tren.
- Dar eu plec cu mașina!
- Ce mașină?
- A, o ocazie! Uită-te afară!
Arsenie văzu prin ușile de sticlă ale hotelului o mașină neagră pe alee pregătindu-se de
plecare; nevastă-sa îi făcea semne cu mâna de pe bancheta din spate, unde stătea alături de o
femeie cu glugă albă pe cap; privind mai atent, își dădu seama că ființa de lângă consoarta sa
nu era femeie, ci un bărbat mustăcios cu îmbrăcăminte de arab. Porni încet și îngândurat spre
gară.
 7

Arsenie și-a comandat pe Internet un robot foarte sofisticat și scump. În ziua următoare celei
în care a făcut comanda, spre după amiază, cineva sună insistent acasă la el, ba mai și bătu cu
pumnul în ușă.

- Hei, nu-i nimeni pe aici? Parcă ne-a fost vorba de ora cinci! se auzi o voce. Arsenie
deschise și rămase uimit: era robotul.

- Dormiți? zise robotul cu o voce ca dintr-un butoi, fără vreo formulă de salut.

- Nu, adică ațipisem puțin… spuse Arsenie. Bunăziua! Ați venit singur?

- Bineînțeles, doar nu sunt de doi ani!

Privirea lui Arsenie căzu pe eticheta fabricii, care era destul de vizibilă undeva pe burta
robotului; era confecționat de curând.

- Știu la ce vă gândiți, m-am născut acum o lună, dar sunt la fel de matur ca și
dumneavoastră! Unde e camera mea?

- Camera… poftim? făcu Arsenie.

- Camera mea, cred că am pronunțat destul de clar! Am și eu nevoie de un spațiu unde

să mă reculeg, că citesc, să primesc un prieten…

- Un prieten?

- Sau o prietenă!
 - Bine, zise Arsenie, poftiți, să vă conduc! Arsenie îi dădu o cameră din partea din față a
casei, cu vedere spre stradă. Robotul se închise în cameră de unde răzbătu până afară un fel de
bâzâit. Apoi apăru într-un halat de casă de-al lui Arsenie.

- Ce voiam să vă spun, începu el să vorbească legându-și cordonul, pentru încărcarea

mea completă cu date am să vă rog ca să mă lăsați câteva zile cu munci și corvozi de
analfabeți; și o să vă rog să-mi răspundeți la câteva întrebări de ordin general; prima întrebare:
cine e individa asta care se uită așa urât la mine?

- A, e nevastă-mea! Scuze! Faceți cunoștință: domnul… robot și soția mea! zise

Arsenie.

- Deocamdată nu pot să mă ocup de gospodărie, până nu mă updatez ca lumea, după

cum v-am spus, zise robotul.

- Mulțumesc foarte mult, dragul meu, spuse soția și ieși spre bucătărie, trântind ușa de
se cutremurară ferestrele. Robotul se apropie de un geam.

- Spune-mi, te rog, ce este aceea care merge? Arsenie se uită spre stradă.

- Este un autobuz; autobuzul merge pe stradă, spuse el.

- Aha! Uite încă unul!

- Care?

- Acela mic și negru cu patru picioare!

- Nu, acela este un câine.

- Păi câte picioare are un autobuz și câte are un câine?

- Un autobuz nu are niciun picior!

- Și atunci cum poate să meargă?

- Pe roți!

- Și câinele cum de merge dacă n-are roți?

- Are sistemul propriu de deplasare! explică Arsenie.

 - Deci nu tot ce merge pe stradă este autobuz!

- Nu! Pe stradă mai merg și oameni.

- Dar oamenii nu au roți! remarcă robotul.

- Nu, au două picioare.

- Aha! Dar de ce n-au patru picioare?

- Au avut cândva la începuturi! Pe când erau pe jumătate maimuțe!

- Aha! Și?

- S-au transformat în oameni!

- Cum? În laborator?

- Prin evoluție! Au fost la început celenteratele, moluștele, artropodele…

- Și peștii!

- Da, și peștii! Apoi au urmat paricopitații, coralii…

- Penticostalii!

- Nu! zise categoric Arsenie.

- Uite ce e, cred că am nevoie de internet. Să-mi aduci un laptop în camera mea cu

legătură la internet!

După ce i-a dat laptopul său, robotul s-a închis timp de trei zile în cameră și n-a ieșit deloc. În
dimineața zilei a patra a apărut din camera sa în sufragerie și zise:

- Am să vă anunț programul! Dimineața un ou moale, pâine prăjită și pastă de pește.

Fără lapte că-mi bulbucește în stomac. O cafea neagră tare, fără zahăr. O plimbare de
douăzeci de minute!

- Pe unde vreți să vă plimbați? întrebă Arsenie.

- Păi nu mă plimb eu; o să ieșiți voi, până când îmi termin eu toaleta din baie!

- Vreți să vă bărbieriți? zise Arsenie.

 - Îți înțeleg ironia, dar să știi că nu ai haz; eu n-am barbă. Dar mă concentrez și am
nevoie de liniște absolută. Pentru prânz o supă ușoară și o plachie de pește; pangasius sau crap
chinezesc.

- Am auzit că peștii ăștia de crescătorie nu sunt prea sănătoși! interveni doamna.

- Mie-mi trebuie pentru fier. Seara spanac.

- Cu ou? întrebă doamna.

- Ou seara? Vreți să mă otrăviți? Iar înainte de culcare putem face o partidă de șah.

- Eu nu știu șah, zise doamna.

- Nici nu mă refeream la dumneavoastră, ci la soțul.

Spre seară, robotul anunță că va ieși în oraș.

- Vreți să-mi cumpărați și mie când vă întoarceți două kilograme de cartofi? îi spuse
doamna.

- Poftim? Eu să cumpăr cartofi?

- Da, zise doamna.

- Îmi pare rău, dar nu se cade!

- Cum adică?

- Încă nu am stabilit clar niște raporturi, zise robotul și ieși.

- Auzi, dragă? Cât ai dat pe robotul ăsta?

- Destul de mult. Dar ai puțină răbdare cu el!

- Ce răbdare? La el în cameră tot eu trebuie să fac curat!

În dimineața următoare, robotul ieși din camera lui și zise: ”Bună dimineața, doamnă, bună
dimineața, domnule!”

- Unde-ați fost aseară? îl întrebă Arsenie.

- Am fost la operă!
 - Cum așa? se miră doamna.

- Da! Eram prin fața clădirii respective și cineva a adunat toneta de popcorn de care
stăteam sprijit; din greșeală m-a luat și pe mine și m-a dus înăuntru în hol; stârnit de zbierătele
care se auzeau din sala de spectacol, am intrat și eu.

- Și v-a plăcut?

- Dar de ce vorbiți cu mine la persoana a doua, plural?

- Așa, din politețe! spuse doamna.

- De aici încolo puteți să-mi spuneți Mitică!

- Așa te cheamă? întrebă Arsenie.

- Da. Dumneavoastră sunteți deasupra mea în ordine ierarhică.

- De la ce vine Mitică? De la Dumitru? zise Arsenie.

- Nu, dar așa m-a botezat meșterul de la asamblare; zicea că el n-are copii și i-ar fi
plăcut un fiu pe care să-l cheme Mitică. Așa că să-mi spuneți cu ce vă pot fi de folos.

- Păi să duci gunoiul, zise doamna.

- Imediat, zise robotul și căută coșurile de gunoi din casă.

- După aia să te duci la cumpărături, spuse doamna. Am să-ți dau o listă.

După ce robotul a ieșit pe ușă, doamna l-a întrebat pe Arsenie:

- Ce l-o fi apucat, de-i așa amabil?

- Ți-am spus să ai răbdare cu el.

Spre seară, Arsenie și consoarta lui s-au așezat la masa cea mare din sufragerie și au mâncat
serviți de robot, care-și legase la brâu un șorț alb. Robotul a fost foarte grijuliu, în special cu
Arsenie, căruia i-a legat personal un șervet la gât și l-a șters de transpirație pe față. Robotul a
mâncat ceva singur pe un colț al mesei din sufragerie. Apoi au jucat șah și robotul l-a lăsat pe
Arsenie să câștige. Când să se culce, Mitică a intrat în dormitor, i-a aranjat bine perna lui
Arsenie și i-a zâmbit galeș. De atunci, robotul a făcut toate muncile din gospodărie, dovedind
uneori că-și poate prelungi membrele cu terminații metalice pentru făcut maioneza, râșnit
cafea, frământat aluat, stors fructe etc. Serile, Mitică îl invita pe Arsenie în camera lui, unde
aveau loc discuții pe teme de cultură generală sau partide de șah. Nevasta lui Arsenie nu
vedea cu ochi buni aceste întâlniri; uneori își lipea urechea de ușa camerei; odată prinse o
frântură de conversație.

- Și ce ești, băiat sau fată? îl întrebă Arsenie pe robot.

- Păi nu ne-au montat sexul; opțiunea ne aparține în funcție de înclinațiile personale;

putem să devenim bărbați sau femei la cerere; sau putem să rămânem așa…

- Ca niște castrați!

- A, nu! Ca niște ființe fără sex! Mie, dacă stau bine să mă gândesc, mi-ar plăcea să fiu o
fată, și să mă îndrăgostesc de un bărbat, așa ca dumneavoastră…

Ascultând la ușă doamna se îngălbeni.

- Dar de ce-mi vorbești cu dumneavoastră? De ce mărești distanța dintre noi?

- Păi nu-mi permit, sunt mult mai tânăr!

- Dar la început, când ai venit la noi, parcă erai mai înfipt!

- A, da! Dar am mai citit câte ceva pe internet și mi-am făcut o resetare. Ceva nu era în
regulă!

- Totuși, cred că ar trebui să-ți iei inima-n dinți și să-mi spui pe nume!

- Ei, lăsați să mai treacă timpul. Să ne mai apropiem sufletește, spuse robotul.

- Uite, dacă vrei, poți să mă ții puțin de mână!

Doamna fu cât p-aci să intre peste ei, dar se abținu cu un efort extraordinar. Dimineața
următoare, doamna văzu că bărbatul ei a intrat în baie împreună cu robotul. Din fericire au
lăsat ușa deschisă. Mitică l-a ajutat pe soțul ei să se bărbierească. L-a așezat pe scaun în fața
oglinzii și l-a dat cu gel de ras ”Gillete”. Apoi l-a bărbierit cu briciul din doar câteva mișcări
foarte precise. În timpul operațiunii, Mitică se aplecase cu multă afecțiune peste Arsenie.
Doamna, care trăgea cu coada ochiului, sparse niște cești de porțelan. După ras, robotul îi făcu
un masaj foarte meseriaș lui Arsenie, pe obraji, pe ceafă și pe umeri, coborând ușor pe spate.
Când îi spuse lui Arsenie să se întindă pe canapeaua din sufragerie, pentru continuarea
operațiunii, doamna interveni hotărâtă:

- Vezi că întârzii la serviciu! și Arsenie se îmbrăcă și plecă. Robotul se duse peste

doamna, care se afla în bucătărie, și o întrebă din ușă :

- Nu vreți și dumneavoastră un masaj?

- Nu! zise doamna cu severitate și-i închise ușa-n nas.

La serviciu, Arsenie se trezi copleșit de lucrări; biroul lui se umpluse de dosare și

bibliorafturi; din când în când, secretara Aspazia mai aducea câte două – trei teancuri de
hârtii, pe care le punea pe unde mai găsea loc pe masa lui Arsenie. Acesta se uita într-un dosar
deschis, apoi scria de zor pe foi de hârtie. Mina creionului i se tocea foarte des și pierdea timp
prețios cu ascuțitul; când se reapuca de scris o făcea cu mare înverșunare, să recupereze
timpul pierdut cu ascuțitul. Primi un telefon de la poartă și i se spuse că îl caută cineva.

- Cine? îl întrebă Arsenie pe portar.

- Un domn Mitică!

Arsenie coborî, și-l însoți pe robot până sus în biroul lui. Haralambie aruncă o privire mirată
de la locul său.

- Ce-i asta? zise el.

- Faceți cunoștință! Mitică, robotul și domnul Haralambie.

Robotul se înclină ceremonios ca un japonez în direcția lui Haralambie, apoi scoase la iveală
un prosop și-l șterse pe Arsenie pe frunte și pe gât. Se postă în spatele scaunului lui Arsenie
și-i făcu un masaj bărbatului la ceafă și la umeri; fără să vrea, Arsenie închise ochii și se lăsă
pe spate, oftând mulțumit. Apoi se apucă de scris, dar cum puse creionul pe foaie se rupse
vârful minei. Mitică luă creionul și-l ascuți rapid; culmea e că nu folosise ascuțitoarea, ci-și
adaptase un deget în formă de polizor miniatural. Arsenie trecu la alt dosar, în timp ce Mitică
aștepta răbdător, stând drepți în spatele scaunului lui, ca un soldat păzind un mauzoleu. Lui
Arsenie i se făcu foarte sete, dar nu spuse nimic, doar că își linse buzele de câteva ori. Robotul
dispăru pe ușă. Reapăru după vreo jumătate de oră împingând un cărucior din acelea folosite
la spitale pentru transportul mâncării la patul bolnavilor. Pe cărucior se afla o tavă cu mai
multe sticle de băuturi răcoritoare; mai era și o frapieră cu gheață.
 - Cola, pepsi, sprite sau fanta? întrebă Mitică.

- Apă minerală, dacă aveți, zise Arsenie.

- Avem, spuse robotul și umplu un pahar mare de apă din care săreau bulbuci; Arsenie îl
dădu pe gât dintr-o sorbitură prelungă. Haralambie, care privea de la biroul lui, înghiți în sec.
Imediat, Arsenie se umplu de transpirație. Robotul îl șterse cu un prosop curat și apoi îl dădu
cu un spray răcoritor și frumos mirositor.

- Nu aveți aer condiționat? întrebă Mitică.

- Avem, dar până pe 15 nu se dă drumul, interveni Haralambie.

Mitică dispăru din nou, pentru scurt timp. Se-ntoarse ducând în brațe o cutie de carton.
Desfăcu din cutie un ventilator cu trepied pe care-l montă, în așa fel încât să-i vină răcoarea
doar lui Arsenie. Haralambie se ridică de la biroul său și se plimbă prin cameră. Se prefăcu că
se lovește de paleta ventilatorului, mișcând-o astfel încât să mute jetul de aer rece în direcția
mesei lui de lucru; Arsenie și robotul îl priveau cu gura căscată; Haralambie se uită pe pereți,
de parcă trebuia să pregătească un zugrăvit nou. Se așeză la locul său și primi din plin și cu
voluptate valul de aer răcoritor. Mitică se duse și îndreptă ventilatorul spre Arsenie.
Haralambie se ridică și ieși val vârtej din cameră. Nu trecu mult timp și în încăpere năvăli
portarul:

- A intrat forțat în instituție un individ cu un cărucior! zise omul care părea că alergase.

- Așa! Și? făcu Arsenie. Portarul făcu un pas înainte, fixându-l pe Mitică.

- Să iasă imediat! Arsenie îi făcu un semn robotului să plece. Acesta din urmă se duse la
Arsenie, și-l strânse la piept ca pe un bun prieten pe care-l părăsește. Apoi plecă. Haralambie
apăru în birou și se duse direct la căruciorul cu răcoritoare lăsat de robot înăuntru. Luă o sticlă
de fanta și o bău plescăind de plăcere, la biroul lui. E adevărat că după ce pusese mâna pe
sticlă ceruse un semn de încuviințare din partea lui Arsenie, dar acesta, nereacționând de
niciun fel, Haralambie se comportase ca și cum ar fi primit să-i ia din sticle. Ajuns acasă de la
serviciu, Arsenie văzu că robotul îl aștepta pe trotuarul din fața casei; se lăsase răcoare și
Mitică venise cu un loden pe care i l-a pus pe umeri; lui Arsenie i se păru că Mitică îi
depusese și un ușor sărut pe obraz, dar gestul fusese atât de deplasat încât Arsenie și-l șterse
din memorie. Nevasta lui Arsenie toca de zor și cu zgomot niște zarzavat pe blatul din
bucătărie.
 - De ce nu l-ai rugat pe Mitică să te ajute? întrebă Arsenie.

- N-am vrut să-l deranjez; de câteva ore stă cu niște poze de-ale tale pe canapea și te
admiră.

- Cum adică?

- Uite-așa! Cred că e puțin luat!

- Vezi cum vorbești, că te aude!

Mitică îl ajută pe Arsenie să se dezbrace și să-și pună halatul de casă. Zise:

- Să știți că nu mă deranjează să mă comentați; noi avem o educație englezească!

Doamna îi aruncă o privire semnificativă bărbatului ei, după care se concentră la treburile ei
din bucătărie. Robotul îl puse pe Arsenie în fotoliul din fața televizorului, potrivindu-i
scăunelul pentru picioare. Doamna îi găsi în sufragerie stând pe același fotoliu, înghesuiți unul
în altul, Mitică ținând un braț pe după gâtul lui Arsenie.

- Ce-i asta? tună doamna, de se cutremurară pereții.

- O telenovelă! spuse Arsenie. Doamna aduse un mop și începu să dea cu el pe parchet,

pe la picioarele celor doi. Începu să lovească foarte des, poate din greșeală, picioarele lui
Mitică.

- Ce-ai cu el, dragă?! întrebă Arsenie.

- Cum ce am? Tu nu vezi că se dă la tine?

Seara la culcare soția îi spuse:

- Să știi c-ai întrecut orice măsură! și se-ntoarse cu spatele la el.

Arsenie dădu un anunț la ziar că vinde robotul. A doua zi de la apariția anunțului, se prezentă
o doamnă foarte cochetă, în jur de 40 de ani, blondă, înaltă și suplă. Ținea o geantă pe mână,
ca și cum aceasta ar fi fost atârnată de coarnele unei biciclete. Ea examină robotul pe toate
fețele, ba la un moment dat scoase o lupă din geantă și se uită la el foarte aproape, de sus și
până jos; se aflau în sufrageria lui Arsenie. Robotul nu se arătă încântat de posibila nouă
proprietărească și se refugie într-un colț al camerei.
 - E frumos! exclamă femeia. De ce-l dați?

- Știți, el ne face toate treburile și noi o să ne anchilozăm! spuse soția lui Arsenie.

- A, va să zică e harnic!

- Sigur, și face de toate! De exemplu, face și masaj!

- Oh, extraordinar! zise femeia foarte bucuroasă. Mi-l împachetați?

- Nu-i nevoie! Poate să meargă cu dumneavoastră pe picioarele lui!

Mitică își luă rămas de la Arsenie, îmbrățișându-l lung. Cele două femei stăteau și priveau
scena de despărțire, cu o oarecare nerăbdare. Mitică stătea cu capul înfundat în umărul lui
Arsenie și nu se mai dezlipea de acolo; ba se părea că se aud și niște scânceli ca de plâns.
Doamna îl desprinse din brațele soțului ei, și-i făcu vânt spre ușă. După ce vizitatoarea plecă
împreună cu robotul, în cameră se lăsă o liniște grea.

- E cam pustiu fără el! spuse Arsenie, la care doamna nu răspunse, dar se duse în
bucătărie, de unde se auziră fel de fel de bufnituri și trosnituri.

La serviciu Arsenie se aruncă în activitate cu mult avânt; dosar după dosar rezolvat dispărea
de pe biroul său de lucru și el fluiera mulțumit. Haralambie îl privea câș de la biroul lui aflat
în partea cealaltă a încăperii, fiind deranjat de fluieratul său, dar mai ales de cheful său de
muncă.

- Ce-ți mai face robotul? îl întrebă Haralambie, ceea ce-i provocă un șoc lui Arsenie; se
opri din lucru și-și sprijini capul de mâna dreaptă; spuse:

- L-am dat.

- A fugit?

- Nu, domnu’ șef, l-am dat eu cu mâna mea!

- Vrei să spui că te-a părăsit?

Arsenie oftă. Deodată, ușa camerei se dădu de perete și înăuntru năvăli Mitică. Nu făcuse
decât vreo trei pași în interior, când o mână zdravănă îl apucă pe robot de ceafă și-l scoase
afară. Ușa se închise cu zgomot în urma lor. Arsenie se uită spre Haralambie.
 - Ce a fost asta? întrebă Haralambie. Arsenie nu răspunse. Ieși din birou. Haralambie
constată că timpul trecea și Arsenie nu mai apărea. Îl căută pe hol, la WC și prin birourile
învecinate, dar nu-l găsi. Se năpusti să-l caute aiureala, ieșind în stradă.

Și atunci în birou apăru soția lui Arsenie.

- Unde e soțul meu? zise ea. I-am adus ochelarii!

- A ieșit, spuse domnul Haralambie. Dar el poartă ochelari?

- Nu știu. Unde a plecat?

Haralambie și soția lui Arsenie s-au dus până la ieșire, să-l întrebe pe portar de Arsenie.

- A luat-o pe trotuar prin fața restaurantului! le spuse portarul.

Haralambie era foarte curios și doamna foarte hotărâtă să-și găsească bărbatul.

- Dar el n-are mobil? întrebă Haralambie, în timp ce încerca să țină pasul cu cel al
doamnei.

- Are, dar e acasă. Nu-i place să ia telefonul la el.

Intrară în restaurant și aruncară o privire prin tot localul; se mai uitară într-o braserie și într-o
pizzerie care se aflau în drum, dar nici urmă de Arsenie. În calea lor apăru un mic
cinematograf, de care Haralambie credea că s-a-nchis de mult; privi spre doamna și aceasta
înclină afirmativ din cap. Haralambie ceru două bilete.

- Dar să știți că a început filmul! zise din spatele ghișeului o ființă cu părul mare și alb,
fiind greu de descifrat dacă era bărbat sau femeie.

- Nu-i nimic! zise Haralambie.

- Da’ să știți că e greu să înțelegeți dacă n-ați văzut de la început, preciză casierul.

- Nu contează! zise și doamna.

Omul se uită prin gaura ghișeului afară, lungindu-și gâtul.

- Hai, domnule, dă-ne biletele alea mai repede! spuse Haralambie.

- Bine, bine! zise omul întinzându-le biletele cu un gest extrem de lent. Porumbeilor!
Cei doi luară biletele și se grăbiră spre intrare. Haralambie se întoarse la omul de la casă.

- Ce-ai spus?

- Eu? Nimic, făcu omul.

- Parcă-ai spus ceva de niște porumbei!

- Eu? Vi s-a părut!

Intrară în sala întunecată ghidați de o plasatoare care avea o lanternă. În ultimul rând îl găsiră
pe Arsenie stând pe scaunul de la margine cu Mitică în brațe.

- Au, făcu Arsenie, de parcă lumina lanternei îl arsese.

- Ce cauți aici? zise doamna.
- La film, spuse Arsenie râzând prostește și încercând să-l împingă pe Mitică din
brațele sale.
- În timpul programului? zise Haralambie.
- Și de ce stați amândoi pe un scaun? întrebă soția lui Arsenie.
- N-au mai avut locuri!
Soția și Haralambie priviră sala în lumina pâlpâitoare venită de la ecran și văzură că numai
vreo șapte-opt locuri erau ocupate. Deodată, consoarta lui Arsenie se repezi la robotul din
poala bărbatului ei și-l azvârli cât colo, trupul metalic lovindu-se cu un zângănit sec de
peretele cinematografului.
- Au, au, vai mie! zise Mitică. Un val de proteste se auziră de la ceilalți spectatori din
sală.
- Să mergem! spuse doamna, și-l apucă de braț pe Haralambie trăgându-l afară.
În seara respectivă Arsenie veni târziu acasă; nu mâncă nimic și se băgă în pat. Soția veni
lângă el pe la miezul nopții și se culcă cu spatele la el. Pe la două noaptea doamna se trezi
fiindcă îi era sete. Pe undeva pe la mijlocul patului dădu de o minge de metal; după ce aprinse
veioza slobozi un țipăt de parcă o înjunghiase cineva; obiectul pe care atinsese cu mâna nu era
minge, ci capul lui Mitică. Arsenie se trezi.
- De ce urli, dragă? zise el. Robotul se sculă din pat (trecând peste Arsenie) și ieși pe
ușă; curând se trânti și ușa de afară, semn că Mitică părăsise casa. Doamna își pregăti în grabă
o valiză. Arsenie stătea în mijlocul patului cu ochii holbați, neștiind ce să spună. Doamna
plecă.
 8
Arsenie duse în continuare o viață aspră, fiind întotdeauna sobru și serios; niciun zâmbet nu
mai putea fi văzut pe figura lui; la serviciu nu mai râdea la nicio glumă. Își lăsase barbă și se
purta cam neîngrijit. Căuta prin hipermarketuri produse bio și se ferea să mănânce carne.
Uneori se ducea pe la biserica de cartier, dimineața pe la șapte jumătate, și se așeza pe un
scaun lateral ascuns de o coloană. Odată, un preot apăru lângă el și-l întrebă dacă vrea să se
spovedească. Arsenie nu-i răspunse și ieși în fugă din biserică. Într-o zi, de dimineață, se
hotărî să se radă și să se facă frumos; își lăsă însă o mustață bogată, cu vârfurile întoarse în
sus, cum purtau pe vremuri ofițerii din armata austro – ungară. Își luă câteva zile de concediu
de la serviciu și porni în căutarea soției sale. Știa unde-ar putea fi ea, dar pentru că nu fusese
niciodată prin locurile ei natale, își închipuia că nu se va descurca ușor. Coborâse din
autobuzul care-l dusese până-n apropierea localității de munte și urma ca o parte de drum să o
facă pe jos. La un moment dat terenul începu să coboare. Alunecă și căzu de câteva ori
(pământul era reavăn), dar asta nu-l făcu decât să-l înverșuneze. Pe zidurile primelor case ale
satului pe care le întâlni văzu din când în când un afiș cu un portret identic cu al său; faptul i
se păru ciudat, nu-și amintea să-i fi făcut cineva vreo poză, mai ales cu noua mustață.

Tot mergând așa aiurea și îngândurat, se trezi deodată în curtea unui gospodar. Omul, care
aranja cu furca o căpiță de fân, era roșu-n obraji, capul îi era perfect rotund și foarte mare, și
purta o pălărie mică, verde, pe creștet. Arsenie purta un pardesiu bej și șapcă de piele.

- A, de când vă așteptam! Fiți binevenit! spuse gospodarul oprindu-se din lucru.

- Pe mine? făcu Arsenie.

- Sigur, sigur! Dar ce, noi nu suntem informați? zise omul invitându-l pe Arsenie în
casă. Era o bucătărie înaltă și spațioasă. Arsenie văzu printr-o fereastră satul răsfirat în valea
largă străjuită de două culmi muntoase albăstrui, care se pierdeau printre nori. Casele cu
acoperișuri de țiglă roșie, intens presărate pe vale din loc în loc, erau înconjurate de pâlcuri
vesele de pomi. Gospodarul aduse la masă brânză, slană, mămăligă, castraveți murați. Lui
Arsenie îi lăsă gura apă, mai ales că nu pusese nimic în gură de mult timp.

Gazda îl îmbie să guste, dar tocmai atunci se auzi o voce puternică din cadrul ușii :

- Să ne trăiești și să fie cu noroc! La mulți ani!

În prag apăruse un bărbat înalt și masiv, cu obraji ca de pâine coaptă; purta haină și pălărie de
piele, puțin udate de rouă.

- Te rog, ești invitatul meu! continuă noul venit uitându-se urât spre masa pusă și
prinzându-l pe Arsenie strâns de încheietura mâinii, tocmai când acesta apucase o bucată mică
de brânză. Omul îl purtă, fără drept de apel, în stradă unde aștepta un bolid 4x4, care pufnea
nervos din motor. Primul gospodar peste care dăduse Arsenie se tot căina: ”Da’ de ce nu ați
gustat ?” Arsenie spuse că el ar fi vrut doar puțină apă, că îi era sete.

- Se poate? zise bucălatul în haine de piele. Îl instală pe Arsenie pe scaunul din față al
mașinii. O să aveți și lapte de pasăre! Urcă în spate și spuse șoferului să dea bice. Mașina
porni cu viteză aruncând stropi de noroi în urma sa și croind cu roțile brazde proeminente pe
mijlocul drumului. Nu după mult timp mașina stopă înfigându-și roțile în noroi în fața unei
clădiri vechi, cu turnuri și etaj, un fost conac reamenajat.

Din interior își făcu apariția un bărbat pirpiriu într-un cojoc mult prea mare pentru măsura
lui; omul îl luă în primire pe Arsenie și-l conduse de la mașină până-n clădire, înconjurându-l
pe după umeri (ridicându-se pe vârfuri pentru aceasta). Arsenie ajunse într-un birou spațios,
înalt, cu două ferestre mari acoperite de perdele de sus până jos prin care se vedeau casele de
tip vechi, săsesc, din centrul așezării.

- Vă place? întrebă pirpiriul venind lângă umărul lui Arsenie și atingându-l cu bărbia.

Arsenie nu răspunse. Își dădea seama că oamenii aceia îl confundă cu cineva; dar nu știa cum
să-i scoată din ale lor. Bărbatul în haină de piele rămăsese afară în mașină și Arsenie era
singur cu tipul mărunțel.

- Alături se află biroul dumneavoastră de lucru, se auzi vocea mieroasă a omulețului.

Vreți să-l vedeți?

- Nu… Nu prea înțeleg, spuse Arsenie.

 - De fapt e identic cu al meu, respectiv cu acesta! A, da, am priceput, vreți să vedeți
locuința! Haideți să traversăm curtea, o să aveți tot ce vă trebuie, e cu gaze!

Arsenie merse mașinal alături de celălalt, coborând o scară până-n curtea interioară a fostului
conac; de partea cealaltă a careului se afla un corp de clădire identic cu cel în care erau
birourile.

- Acolo, spuse bărbatul pirpiriu surprinzându-i privirea, se află garajul cu mașina pe

care o aveți la dispoziție!

O ușă grea cu canaturi de fier se deschise și din interior îi întâmpină o bătrână înaltă și cu un
nas coroiat și galben.

- Dânsa e coana Piaza!

Pătrunseră într-o sufragerie mare cât un hambar. În două teracote înalte până-n tavan ardeau
flăcări energice de gaz metan. Din loc în loc se aflau mese lungi, înguste și joase înconjurate
de fotolii adânci din piele. Pe jos era parchet.

Arsenie se-ndreptă spre un colț al imensei încăperi, în care se afla una din sobe, și privi pe
fereastră. Se vedea cărarea pe care venise de la autobuz și brazii ce acopereau povârnișul ca
niște imenși solzi verzi.

- În afară de această sufragerie mai aveți la dispoziție doar șapte camere, din care două
dormitoare!

- Aha! făcu Arsenie. Dar eu… Știți de fapt pentru ce am venit aici?

- Vai de mine, cum să nu știm! zise omul radios! Vă dorim succes din toată inima și vă
sprijinim total! Veți avea aici în localitatea noastră tot ce vă trebuie! Doar să ne spuneți ce
nevoi urgente aveți acum!

- Eu, v-am mai spus, nu vreau acum decât niște apă!

- Mie nu mi-ați spus nimic! Dar lăsați mărunțișurile astea! Uite, ca să vă înveseliți puțin,
vă informez că noi ne-am gândit ca după ce dumneavoastră … mă înțelegeți…după aceea,
vom da străzii principale numele dumneavoastră! Dar astea-s probleme de viitor!

- Da, dar trebuie să vă spun ce caut eu…

 - Sigur, sigur, îl întrerupse bărbatul pirpiriu, pentru moment făceți-vă comod, duceți-vă
în dormitor că aveți plasmă și o sticlă de votcă extra! și omul ieși, lăsându-l pe Arsenie cu
vorbele nerostite pe buze. Rămas singur, Arsenie se lăsă pe o canapea moale și deodată îl
cuprinse o oboseală puternică; din când în când, pleoapele-i coborau peste ochi.Adormi. Se
trezi la cinci dimineața și părăsi clădirea în care fusese cazat. Pe străzi nu era nici țipenie.
Undeva se auzi un lătrat de câine, care se opri brusc lăsând o tăcere ciudată peste o așezare
destul de populată. Arsenie mergea pe mijlocul drumului și căuta să se orienteze; știa că nu se
afla departe de casa părintească a soției; deodată în partea dreaptă a drumului se deschise o
cărare printre case care ducea până sus, spre creasta împădurită; la capătul ei se vedea o
mănăstire. Arsenie o apucă într-acolo și ajunse în fața unei biserici impunătoare, mare și albă;
era înconjurată de ziduri groase și înalte. Poarta era larg deschisă și el pătrunse în perimetrul
interior, văzând în partea laterală a curții o construcție cochetă, ca un hotel cu trei etaje. Îi era
cam frig și intră în biserică a cărei ușă era întredeschisă. Un bătrân foarte cocoșat, îmbrăcat
ca un călugăr, se foia prin altar, aranjând niște lumânări; Arsenie se așeză pe un scaun lateral,
încercând să se reculeagă și să se încălzească; deodată auzi un fâșâit; o femeie spăla pe jos cu
o cârpă, și rochia i se ridicase mult la spate; judecând după pulpele din care se vedea puțin,
femeia era tânără și bine făcută. Arsenie căută să-și mute privirea în altă parte și se uită spre o
scenă pictată pe peretele bisericii în care niște draci fierbeau niște credincioși într-un cazan de
smoală. Dar femeia se apropiase de locul în care se afla el, expunându-și obrazul din profil;
Arsenie tresări și fu cât p-aici să se repeadă la ea, dar se abținu cu mare greutate; cea care
spăla pe jos în biserică semăna cu nevastă-sa. Se ridică de pe scaunul său și-n aceeași clipă
bătrânul cocoșat îi pusese în mână o lumânare, fără să spună nimic; Arsenie o aprinse și-o
depuse pe un suport pentru lumânări; când se întoarse să vadă interiorul bisericii o zări pe
femeie ieșind, ducând o găleată după ea. Arsenie ieși după femeie. Ea se îndrepta spre un
platou unde se vedeau niște hale din tablă argintie. De pe cărarea cu noroi se putea păși pe
întinderea asfaltată și curată ca-n palmă pe care erau instalate halele.Femeia intră în hala cea
mai apropiată printr-o ușă pe care o închise cu grijă în urma ei. Arsenie o urmă în grabă.
Înăuntru erau o mulțime de porci și te izbea un miros de nesuportat; de fapt, Arsenie simțise
mirosul încă dinainte de ajunge la hale; imediat în stânga intrării se afla o cabină ca de vapor,
amplasată pe un podium îngust și înalt; părea un centru de comandă, cineva manevra niște
manete. În continuarea padocului în care se aflau porcii exista o bandă transportoare
asemănătoare ”trotuarelor” mobile de la aeroporturi, menite să transporte oamenii dintr-o sală
în alta; erau, de asemenea, niște muncitori în salopete galbene, cauciucate, cu măști medicale
pe figură și căști de protecție pe cap.Aflați în interiorul spațiului îngrădit în care erau porcii,
lucrătorii în salopete galbene adunau animalele și le puneau în saci făcuți dintr-un material
foarte rezistent; apoi sacul era depus pe banda transportoare care ducea porcii spre o zonă de
prelucrare. Pentru introducerea unui porc într-un sac se depuneau eforturi serioase de către
cel puțin trei lucrători. Arsenie se apropie de padoc și se miră că nimeni nu-l bagă-n seamă; la
un moment dat un animal scăpă din zona îngrădită sărind gardul care era destul de jos și
fugind cu sacul pus peste el cam jumătate; guița de mama focului și alerga aiurea, având
ochii acoperiți; se-mpiedică de picioarele lui Arsenie care căzu pe podeaua umedă și
alunecoasă; doi lucrători având mănuși de cauciuc se repeziră să prindă porcul și să-l bage în
sac dar îl nimeriră pe Arsenie pe care-l depuseră pe banda transportoare; îl burdușiră bine cu
câteva scatoalce să nu se mai zbată și-l lăsară să se deplaseze spre locul de tăiere; când porcii
ajungeau în dreptul patului de sacrificare erau înjunghiați și depuși în cărucioare pentru a fi
pârliți la foc și tranșați. Arsenie începu să audă guițatul care te pătrundea până-n rărunchi ai
porcilor străpunși de cuțit și simți că-i îngheață sângele în vine; începu să țipe ”Ajutooor!” ,
dar ceea ce ieșea din gura lui aducea mai curând cu un geamăt ascuțit decât cu o vorbă
omenească; ”Nu sunt porc!” reuși el să lege vorba și înțelese că lângă banda pe care se afla el
erau niște oameni.”Ce zice?” spunea unul dintre lucrători. ”Guiță și el ceva!” îi răspunse
celălalt. ”Nu sunt poooorc!” strigă iar Arsenie. ”Așa spun toți!” zise unul dintre lucrători.
Peste puțin timp sacul lui Arsenie a fost dezlegat și el a fost scos de pe bandă. Mai avea doar
un ”colet” înaintea lui și-i venea rândul la tăiere. Niște oameni îl scoaseră din sac și-l ajutară
să-și recapete înfățișarea normală; îi scuturară hainele, desigur fără nicio eficiență deoarece
costumul lipit de corp al lui Arsenie părea deteriorat ca pielea unui șarpe care urma să se
desprindă de corp; îl trăseseră de păr pentru a-l scoate afară dar fu cât p-aci să cadă tot grupul
în urma acestui efort.Leșină. Abia ajuns la serviciu Arsenie simți că pică de somn; își ascuți
unul din creioanele noi până la sânge într-un gest mecanic; creionul dispăruse cu totul în
interiorul ascuțitorii și el luă altul; operația de pregătire a instrumentului de scris îl destindea
foarte mult; avea la îndemână mereu o duzină din cele chinezești și era atent ca stocul să nu
scadă; privi către șeful său Haralambie din dreptul căruia se auzeau niște sunete ciudate; nu-l
văzu, fiindă era aplecat după ceva pe sub biroul său. Când Haralambie reveni drept în scaun,
Arsenie se sperie: șeful lui avea cap de porc. Din gulerul cămășii albe a lui Haralambie ieșea
râtul și capul unui porc, cu botul proeminent și nările mari și cărnoase; ochii erau mici și
răutăcioși, iar urechile erau mari ca două foi de varză albe și grase, străbătute de vinișoare
roșii; în creștet avea niște smocuri de păr negru ca niște perii de ghete așezate cu firele-n sus.
 - Ce s-a-ntâmplat? zise Haralambie care ținea în mână un știulete de porumb, cules de
pe jos.

Arsenie nu-i răspunse; se ridică de la locul său și se duse până în fața lui Haralambie,
privindu-l ca hipnotizat.

- Aveți un fir de păr pe nas! zise Arsenie.

Haralambie pipăi cu mâna și nimeri firul răzvrătit și lung; îl smulse cu o smucitură; îl privi o
clipă (arăta ca o bucată de sârmă) după care îl aruncă la coș.

- Mersi! spuse el, și se concentră asupra hârtiilor; mai bine zis, începuse să roadă cu
poftă știuletele de porumb. Arsenie se întoarse la locul lui și încercă să se uite în jos spre
lucrările care-l așteptau, dar nu se putea abține să nu ridice privirea spre Haralambie. Deodată
începu să râdă isteric, să bată cu pumnii în tăblia mesei și să lovească dușumeaua cu
picioarele. După vreun sfert de oră de râs deșănțat, Haralambie ridică privirea spre el.
Arsenie se opri înecându-se; îi veni să tușească și nu se mai oprea. Ieși afară din birou și se
duse în grabă spre toaletă; puse dopul la o chiuvetă și de cum se adună niște apă în cuvă se
aplecă să bea; după o secundă își săltă capul și se privi în oglindă: ”Nu se poate!” strigă el și-i
veni să plângă; avea un cap de porc, aidoma cu cel al lui Haralambie, dar cu fire aurii de păr
în creștet. Ieși în goană din toaletă și se duse la biroul său, unde rămase serios și gânditor, atât
de gânditor pe cât poate să fie un porc. Își evalua situația și căuta modalități de adaptare.
”Poate că am înnebunit!” își zise el.” Dar nu pot fi și nebun și porc în același timp!”. Apoi
reflectă, căutând să se împace cu soarta: ”Decât să fii om nebun și bolnav, mai bine porc și
sănătos!”. Ajungând la această concluzie aproape că-i zâmbi lui Haralambie, care-i întoarse și
el un surâs porcesc. Intră secretara, care-i întrebă de rechizite; făcea o listă. Aspazia avea cap
de porc și mai multe rânduri de sâni; purta un tricou strâns pe bust și sânișorii se ghiceau la
perfecție; erau mici, rotunzi și păreau tari ca niște mere; Arsenie numără vreo trei perechi,
după care îi fu jenă să mai privească; figura Agapiei era ca de porcușor din porțelan, albă și
diafană; botișorul era curbat în sus iar urechiușele păreau a fi din fildeș translucid.

- Ce te uiți așa, frumosule! zise Aspazia. Zi ce-ți trebuie!

Arsenie era uimit și de schimbarea de atitudine a secretarei, care era de obicei foarte sobră și
oficială.

- Aș vrea niște deodorant Axe! spuse Arsenie.

 - Și eu niște paie! interveni Haralambie.

- Axe e cam scump, nu știu dacă o să aprobe șefu ’! spuse Aspazia. Eu îți recomand
niște noroi de Moreni! E destul de parfumat și e mult mai ieftin! Te trec, da? Mai zise ea și
ieși.

Arsenie simțea o nevoie acută să iasă afară să zburde, să se tăvălească printr-un șanț sau să se
bălăcească în vreo fântână arteziană. Se duse la șeful să se învoiască. Pe culoar întâlni câțiva
colegi de institut, toți având capete de porc; faptul îi provocă o mare satisfacție. Aspazia nu se
afla la locul ei în secretariat și Arsenie intră mai departe dintr-o încăpere în alta, până pătrunse
în cabinetul șefului cel mare; asta fiindcă ușile erau larg deschise. Când ajunse la locul de
muncă al domnului Sisoe, Arsenie făcu: ”Oh ! Pardon!” și fu cât pe aici să iasă. Domnul Sisoe
era călărit de o tânără cu un brici în mână, pe jilțul directorial, el stând așezat cu capul dat pe
spate, având un șervet legat la gât, ea își aburcase un picior peste pulpele șefului lungindu-se
cu briciul până la obrazul acestuia, care era acoperit cu spumă de ras; domnul Sisoe avea un
cap de porc foarte lătăreț, de o culoare ca a slăninii râncede, cu niște urechi ridicate ca la
câinii lupi dar frânte la vârf, cu niște ochi foarte mici înfipți în grăsime precum niște nasturi
albăstrui într-un om de zăpadă. Femeia, probabil o nouă secretară, avea un corp foarte drăguț
și apetisant, purtând o rochie scurtă și ciorapi albi ca de balerină; capul îi era de porc, dar mult
miniaturizat, încât aducea cu cel al unei veverițe; avea botul scurt și destul de ascuțit.

- Cine-i? întrebă șeful de dedesubt; din poziția în care îl imobilizase femeia care lucra
cu briciul el nu putea privi decât în tavan.

- Un individ cu urechi blegi și buze umflate, spuse femeia fără să întoarcă privirea de la
ceea ce făcea în acel moment.

- Arsenie? făcu șeful.

- Eu sunt, ați ghicit!

- Așa! Și? zise domnul Sisoe din aceeași stare din care nu putea să-l vadă pe Arsenie.

- Aș vrea să mă învoiți două ore.

- Bine! spuse domnul Sisoe și Arsenie făcu stânga împrejur dând să iasă din cabinet.

- Stai puțin! zise frizerița fără să se întoarcă spre el. Ce vrei să faci?
În sufletul lui Arsenie se născură germenii unei revolte; ce o interesa pe frizeriță, sau ce era
ea, unde avea el de gând să se ducă?

- Mă duc la teatru!

- La matineu?

- Da! Arsenie răspunse cu jumătate de gură, așteptând din moment în moment ca șeful
s-o pună la punct pe femeia care se băga într-o treabă în care nu-i fierbea oala.

- La ce piesă? urmă necruțătorul interogatoriu.

- ”Capul de rățoi!”, spuse Arsenie.

- Păi ca să vezi un cap de rățoi, poți să te duci la o fermă! zise femeia, care nu se oprise
nicio clipă din bărbierit; doar de vreo două ori ștersese lama briciului de spumă de șervetul
legat la gâtul domnului Sisoe.

- Sau la grădina zoologică! completă domnul Sisoe de dedesubt, eliminând un hohot de

râs gros și înecat. Femeie se apucă să râdă și ea, cu niște triluri subțirele care te zgâriau la
urechi. Râsetele încetară brusc și se lăsă tăcerea. Arsene stătea nemișcat în fața cuplului care
se agita pe jilțul șefului. Începu să se audă numai rașchetarea obrazului șefului de către briciul
femeii. Obrazul domnului Sisoe era ca un perete zgrunțuros și unealta din mâna femeii făcea
un zgomot asemănător unui ștergător de parbriz. Într-un târziu Arsenie întrebă :

- Pot să plec?

Atunci femeia coborî de pe domnul Sisoe și se-ndreptă spre Arsenie, cu briciul în mănă.
Arsenie o zbughi afară. Coborî cu liftul și se duse spre ieșirea din clădire; se gândi cu
voluptate că se va duce într-un parc și va lenevi la soare pe o bancă; sau va intra la un film;
sau va sta la o terasă cu o bere în față. Portarul, cu o figură de porc cu capul negru, îi puse o
mână în piept.

- Nu iese nimeni ! Toată lumea este consemnată!

- Ce tot vorbești? făcu Arsenie.

Portarul desprinse de pe peretele interior al cabinei lui o hârtie dactilografiată.

 - Am primit și circulară! spuse portarul și-i flutură hârtia pe la nas. S-a intrat într-un
regim de urgență! Nu mai merge să flendurați hârtii de colo – acolo!

- Și eu ce să fac? zise Arsenie.

- La muncă! îi aruncă portarul în față.

Arsenie se duse spre cantina aflată la parter. Acolo era o activitate intensă; mesele din sală
erau scoase și în locul lor se instala un fel de jgheab circular, din tablă cositorită,
asemănătoare adăpătorilor automate de apă din fermele de păsări; de cum se monta un astfel
de jgheab imediat în jurul lui se înființau patru sau cinci oameni din institut care stăteau pe
scaunele aflate acolo mai dinainte, cu boturile aburinde; niște lucrători de la cantină, având
șorțulețe albe la brâu și bonete rotunjoare ca niște torturi albe pe capetele de porc, veneau
aducând o fiertură îmbietoare în niște ciubere mari din lemn (le cărau câte doi) și răsturnau
conținutul în jgheaburile din fața celor care erau pregătiți să mănânce; nu se foloseau
tacâmuri, oamenii scufundându-și râturile în șanțul metalic în care clefăiau zgomotos și cu
poftă; se stropeau unii pe alții cu lături când scoteau botul să-și exprime mulțumirea față de
gustul mâncării. Rând pe rând vechile mese se scoteau și se introduceau troacele circulare, iar
pe măsură ce acestea erau bine fixate pe picioarele de suport oamenii se și așezau la festin.
Lui Arsenie nu-i era foame, dar văzând ce se-ntâmplă în sală simți un gol în stomac foarte
puternic, care trebuia acoperit imediat. El pândi momentul când se instală un nou dispozitiv
circular și dădu să se așeze pe un scaun, dar acesta i se ocupă în ultimul moment. Cel care se
așezase mârâii la el. Arsenie se resemnă și se duse pe margine, decis să urmărească de acolo
posibilitățile care s-ar putea ivi. Constată că în fața lui mai erau câțiva inși, iar în spatele său
se mai așezaseră niște oameni din institut. Făcu niște pași lateral, ca să evalueze mai bine
situația, dar când să intre din nou în rând auzi un val de proteste:

- La coadă, treci la rând! și fluierături.

- Păi eu am fost aici de la început! zise Arsenie, dar o mulțime de mâini îl traseră la o
parte; capete de porc înfuriate îl admonestau. Arsenie aruncă o privire în sală; toate mesele
fuseseră înlocuite cu suporturi circulare din metal, iar toată lumea așezată pe scaune mânca
zgomotos, făcând stropi în jur și grohâind cu mare satisfacție; un miros greu se degajă în jur;
se impunea deschiderea stringetă a unor geamuri, dar nimeni nu se gândea la așa ceva.
Arsenie mai remarcă faptul că nimeni nu se ridica de pe scaune iar oamenii de la cantină
răsturnau continuu cantități de mâncare în jgeaburi. Merse de-a lungul șirului de oameni (gros
de trei patru rânduri) spre ușa de intrare în cantină, care era larg deschisă și ocupată fest de
lume, încercând să dea de capătul cozii; se strecură cu greu afară sperând că va ajunge curând
la ultimul om care era la rând, dar coada se întindea pe tot culoarul și urca pe scări până la
etajele superioare. Arsenie se ambiționă să găsească începutul șirului și urcă pe lângă oamenii
care coborau; de fapt, șirul nu se mișca deloc și se tot lungea undeva în partea de sus, astfel
încât și cei care lucrau în birourile de la parter sau de la etajele inferioare trebuiau mai întâi să
urce spre locul de unde începea coada, neputând să sară peste rând și să se ducă la cantina
aflată la parter; tot mergând pe scări în sus Arsenie ajunse la etajul său; se gândi să profite și
să se ducă să stea puțin așezat pe scaunul său de la birou. Haralambie tocmai scurma cu
degetul dintr-o conservă minusculă; de câteva ori încercă să-și bage botul direct în cutia de
tablă dar nu-i încăpea nici a zecea parte din gură; se strădui atunci să-și introducă limba; se
enervă și începu să scoată niște sunete ca de urs flămând.
- Se dă masa jos la cantină! îi spuse Arsenie. Haralambie nu așteptă o altă precizare că
o și zbughi pe ușă, lovindu-se pe culoar de o mulțime de oameni. Arsenie se luă după el, ca și
cum s-ar fi molipsit total de la cineva care era încrezător că poate să se ducă la cantină și să
mănânce, așa, pur și simplu. Trecură în goană pe lângă șirul de oameni și Arsenie îi strigă lui
Haralambie:

- Dar e coadă!

- Ei și? Putem să stăm la rând! zise Haralambie alergând hotărât.

- Păi rândul începe de aici! îi zise Arsenie. Haralambie se opri punând frână bruscă.

- Ce spui? făcu el.

Arsenie îi arătă șirul de oameni. Haralambie se încruntă și privi în podea; apoi o luă la
picior,fără grabă, coborând pe scări și făcându-și loc prin spațiul strâmt rămas pentru
deplasare; Arsenie nu ghicea ce voia să facă șeful lui, dar îl urmă cu docilitate. În sala de
mese situația rămăsese neschimbată; cei care ocupaseră locuri la jgheaburile circulare mâncau
neobosiți și fără să dea semne că s-ar fi săturat cât de cât; ceilalți formaseră un grup compact
lângă perete. Niciunul dintre mâncăcioși nu se mișcase de pe scaunul lui; capetele de porc
hămăiau cu hărnicie și tenacitate din troace, iar cei de la cantină aduceau mereu mâncare pe
care o deșertau în jgheaburi. Dinspre masa de oameni care așteptau să intre să mănânce se
auzea un zgomot amplu și din ce în ce mai puternic, ca de avion pregătit de decolare.
Haralambie și Arsenie rămăseseră pe loc într-o zonă imprecisă, care nu făcea parte nici din
rândul oamenilor care așteptau locuri la mâncare și nici din spațiul de trecere; ei începură să
fie împinși și înghiontiți de colo colo, nefiind recunoscuți ca persoane cu drept de a fi așa în
față. Aveau ochii mici și speriați, se oglindea în ei un fel de teroare, iar din gurile porcine le
curgea bale; nici nu știau cum să procedeze; le era groază că în cazul eliberării unor scaune nu
vor fi lăsați să se așeze să mănânce.Deodată se produse un fel de tsunami; lumea era dată la o
parte cu brutalitate și în sala de mese intră domnul Sisoe însoțit de câțiva bodyguarzi; fălcile
domnului Sisoe erau uriașe, dar obrazul îi era bine ras și rozaliu; ochii înconjurați de grăsime
erau roșii, cu reflexe portocalii; el se îndreptă spre dispozitivul cel mai apropiat de mijlocul
sălii și bătu pe umeri pe unul dintre cei care înfulecau de zor; omul îl privi aiurit, mișcându-și
mult capul spre stânga (de unde venise domnul Sosoe) și pufnind pe nările porcești într-un fel
urât, aruncând stropi; își ridică botul în sus și-n jos într-o mișcare foarte scurtă și se-ntoarse la
troaca sa, continuându-și hăpăitul.

- Am înțeles că mănânci de două ore! Cred că te-ai săturat! îi spuse domnul Sisoe, aflat
în picioare în spatele lui. Omul se făcu că n-aude, mișcându-și fălcile cu și mai multă
înverșunare prin jgheabul cu lături, făcând și bulbuci. În secunda următoare se trezi direct pe
cimentul sălii aruncat de la bucate de către cei doi bodyguarzi. Bufnitura se auzi foarte
puternic și oamenii de la troace se opriseră toți în același moment, scoțând la unison o
exclamație comună : ”Uoaeee!”. Cei aflați în picioare lângă perete se uitau ținându-și
respirația, fără să scoată un sunet. Domnul Sisoe se așeză pe scaun în locul celui scos cu forța
și se uită înspre lăturile din fața lui.

- Un tacâm! ceru el. În acel moment o furculiță zbură de undeva și se înfipse în degetul
lui mic de la mâna stângă. Domnul Sisoe urlă. Secretara cea nouă apăru ca prin minune lângă
el și-i scoase furculița din rană; îl pansă cu rapiditate. În acest timp unul dintre bodyguarzi
fotografia mulțimea din jur iar celălalt îi convingea pe ceilalți trei comeseni ai domnului Sisoe
să-și părăsească locurile; secretara plecă iar domnul Sisoe începu să mănânce, înfigându-și
adânc botul în jgheb (nu mai așteptase tacâmuri); niște oameni de la cantină veniseră cu o oală
mare cu fiertură aburindă și o răsturnă în șanțul metalic din care mânca domnul Sisoe, fiind
cât p-aici să verse din lături și peste botul directorului. Cele trei scaune de la ”masa” domnului
Sisoe rămăseseră libere și bodyguarzii păzeau stând în picioare în apropiere să nu se mai
așeze nimeni.

- Căutați omul! le spuse domnul Sisoe cu gura plină.

- Bine, dar aici…să lăsăm… zise unul dintre bodyguarzi.

 - Prindeți-l! grohăi directorul.

Bodyguarzii plecară și-n aceiași clipă niște oameni din grupa de așteptare se repeziră spre
locurile libere. Câte trei sau patru inși se așezară pe scaunele eliberate, dar numai unul dintre
ei ocupă locul, ceilalți așezându-se în brațele lui; dar cel așezat se zbătu să scape de cei care-l
asaltau iar aceștia din urmă căutau să-i ia locul celui așezat; curând se ajunse la înghionteli și
la loviri cu coatele sau cu palmele. Domnul Sisoe strigă la ei să se potolească, dar nu fu băgat
în seamă; oamenii începură să-și împartă pumni și picioare în burtă; niște ghionturi ricoșară
spre domnul Sisoe care înghițea cu noduri; dinspre margini niște înfometați rupseră rândurile
și veniră și ei spre locul răfuielii, cu intenția de a profita și de a se așeza ei la masă în locul
celor care se băteau; încăierarea se mări și domnul Sisoe se ridică în picioare mestecând ceea
ce avea în gură. Cei doi bodyguarzi apărură ținând strâns între ei un individ pipernicit, care
avea un cap de porc foarte mic, încât părea de șobolan.

- El e! spuse unul dintre bodyguarzi!

- Care el? făcu domnul Sisoe, zăpăcit de bătaia și de zgomotele din jur.

- Cel care v-a rănit cu furculița! spuse bodyguardul.

- Ai ceva de spus? îl întrebă domnul Sisoe. Omul imobilizat între cei doi gealați îl
scuipă pe domnul Sisoe; mai corect spus elimină un jet de salivă în direcția directorului, dar
fiindcă se mișcase în momentul lansării încărcătura ajunse pe obrazul unui individ așezat la o
masă alăturată; acesta din urmă se ridică de pe scaunul lui și-i dădu o palmă celui reținut.
Locul său de pe scaun fu imediat ocupat de cineva și omul se-ntoarse să se lupte pentru
reocuparea scaunului pierdut.

- Duceți-l la beci! zise domnul Sisoe. Grupul celor trei își făcu loc prin mulțimea
agitată și ieși din cantină. Domnul Sisoe renunță să mai mănânce, deși îi mai era încă foame.
Se duse spre cabinetul său. Lumea îl saluta cu respect pe traseu, dar unii se lipeau de perete la
trecerea lui și priveau în altă parte. De cum ajunse la sediul său, domnul Sisoe simți nevoia să
se ducă la WC. Din biroul său exista o ușă de acces înspre o toaletă elegantă, cu granit și
gresie roz. Dar WC –ul era înfundat. Scaunul de toaletă era plin de excremente până-n vârf și
stătea să dea pe dinafară. Domnul Sisoe ieși glonț și se duse spre toaleta aflată pe hol, cu
acces general; dar și acolo era aceeași problemă.Noua secretară se ținu după el.

- Aveți vreo urgență? întrebă ea.

În loc de răspuns domnul Sisoe mârâii spre ea scoțând un zgomot ca de leu răgușit. Ea își
scoase mobilul din sâni și vorbi ceva; îi spuse șefului să stea liniștit că se rezolvă în cinci
minute. Domnul Sisoe se lăsă încet, încet, pe fotoliul său managerial. Rămase așa fără să
respire, cu ochii încremeniți în gol. În cabinet intrară trei inși în costume argintii, ca de
scafandri. Boturile porcești erau legate cu fâșii albe de tifon. Ei montară o cabină automată de
toaletă chiar între seiful masiv de metal și frigider.

- Să aveți grijă când vreți să folosiți să nu intrați în frigider! spuse unul dintre lucrători
cu o voce stinsă și înfundată; ceilalți râseră scurt și gros, clătinându-se ca niște urși în
costumele lor.Plecară și intră Aspazia:

- Vă rugăm să poftiți! zise secretara, de parcă l-ar fi invitat pe șef la un pahar de

șampanie.Dar domnul Sisoe murmură: ”Prea târziu!”. Totuși el intră în cabină.

Dar domnul Sisoe nu se putea abține să nu facă vizite de lucru prin instituție; când ieșea din
cabinet și o lua hai-hui la picior prin clădire, secretara se lua după el supraveghindu-l cu
îndeaproape, dar la vreo șapte –opt pași în urma lui; când pe șef îl apuca pântecăraia el se
oprea pe culoar sau oriunde se afla și se-nfășura de la brâu în jos într-o pânză albă pe care
erau desenate triunghiuri galbene cu semnul avertizării; după ce se ușura acolo, pe loc, își
strângea pânza și o lua la picior fără să se uite în spate, iar secretara venea în urma lui cu o
lopățică și găletușă și strângea totul.

Fenomenul de înfundare a w.c.- urilor era general; la parter unde se afla un grup sanitar foarte
mare, erau inutilizabile toate cabinele. Unii oameni stăteau la rând pe culoar, și încet încet,
coada de la intrarea în sala de mese se mută la toalete. Problema era că nimeni nu mai putea
să folosească wc- urile care erau pline; așa că unii, care nu mai putuseră rezista, își dăduseră
pantalonii jos și folosiseră spațiile dintre cabine; asta la bărbați, că la femei nu mai intra
nimeni. Un miros insuportabil cuprinse întreaga clădire; pe culoare, pe scări, prin birouri se
auzeau gemete și pârțuri; femeile erau cele mai jenate și căutaseră să se refugieze pe terasa de
pe acoperiș, unde chiar dacă nu exista wc, măcar era aer proaspăt; jos la ieșire portarul
ferecase ușile și poarta de acces și plecase de acolo. Dar curând a trebuit să deschidă poarta
pentru a lăsa să intre în clădire niște mașini tip cisternă, de la care lucrători în costume ca de
cosmonauți desfășurară niște furtunuri groase cât niște burlane; până la urmă toate wc-urile au
fost desfundate și dezinfectate, nu numai cele de la parter, dar și cele de la etaje; furtunuri
burduhănoase au fost amplasate pe scări și pe coridoare, și mirosul în timpul operațiunii
devenise toxic; se deschiseră toate geamurile și se dăduse drumul la aerul condiționat, după
care geamurile s-au închis la loc pentru a nu anula efectul aerului condiționat. Se făcură niște
modificări astfel încât servirea mesei cât și alte posibilități de relaxare să se desfășoare în
condiții mai bune; pe culoare, în dreptul fiecărei camere de lucru s-a instalat câte-un un bazin
din tablă de inox, încastrat în ciment, aducând cu o cadă de baie; cu niște cărucioare speciale
mâncarea era adusă în niște hârdaie și răsturnată în bazinul respectiv, fix la ora unu; oamenii
mâncau bucuroși de acolo, dar fiindcă nu existau scaune și nivelul lichidului era destul de jos,
trebuiau să stea în genunchi; domnul Sisoe mânca singur în sala de mese, unde i se amenajase
un scaun comod, cu spătar moale, iar în stânga și-n dreapta sa, cât și în față, trei feluri diferite
de mâncare, cu condimente speciale, în care domnul Sisoe putea să-și bage botul la alegere; la
masă îl însoțea întotdeuna secretara cea nouă, purtând minijup și având un decolteu generos,
iar domnul Sisoe se făcea tot mereu că-i scapă ceva pe jos, ( ba portofelul, ba șervețelul, ba
tocul de la ochelari) iar secretara se apleca grațioasă să le ridice. Sala era goală și liniștită, iar
domnul Sisoe așezat la jgheaburile sale cu mâncare simțea o adevărată tihnă, nefiind deranjat
de vreo masă gălăgioasă și scârboasă de mâncăi greu de săturat. Pentru că seara oamenii care
nu se duceau acasă se plictiseau după program, conducerea instituție hotărî ca pe scena sălii
de festivități să aibă loc spectacole de amatori; se prezentau mici scheciuri, dialoguri comice,
dansuri tematice și chiar striptis după ora zece seara. Cel mai des se dădea o scenă în care un
bărbat și o femeie stăteau pe scaune unul în fața altuia și nu spuneau nimic ore întregi; la un
moment dat femeia pufnea în râs; celălalt, bărbatul, pufnea și el; după o scurtă pauză râdeau
amândoi și cei din sală izbucneau și ei în râs; băncile pentru spectatori fuseseră scoase și
oamenii stăteau în picioare; puteau să și danseze, în permanență se auzea o muzică săltăreață,
care se suprapunea în mod neplăcut peste cei care spuneau glume pe scenă.Cel mai căutat era
programul de striptis, care se desfășura destul de târziu și oarecum ca o surpriză, fiindcă nu
începea mereu la aceiași oră; participau niște femei superbe din instituție, care își dădeau
hainele jos pe melodii languroase, rămânând în final cu niște steluțe argintii pe vârful sânilor,
și cu o altă steluță în dreptul sexului; sala intra în delir când protagonista făcea câteva piruete,
fiindcă fundul era gol-goluț. Una din dansatoarele cele mai de impact scenic era chiar noua
secretară a directorului, care avea niște forme perfecte, picioare lungi, sâni mari dar nu
exagerat, pietroși și rotunzi de ziceai că sunt sculptați; singurul defect pe care i l-ar fi putut
găsi cineva era că avea fața de porc, dar chestia putea fi scuzabilă fiindcă toată lumea deținea
o astfel de față; în pluș, căpșorul femeii era foarte drăguț, părea a fi partea din porțelan a unei
figurine măiestrit lucrate. Așa că frumoasa secretară apărea târziu, spre sfârșitul programului
artistic, și-și făcea numărul electrizând sala. Pe timpul când își dădea hainele jos, nu se auzea
nici musca; dar când făcea piruetele tradiționale în pielea goală, fluierăturile și bătăile din
picioare se auzea până la a treia stradă de la instituție. De fiecare dată Arsenie o privea
fascinat, uitându-se la ea mâncând-o din ochi, incapabil de aplauze sau de ovații. Într-o seară
în care femeia tocmai se dezbrăcase, pe scenă apăru un bărbat care-i dădu două palme; în sală
se auzi un muget de dezaprobare; bărbatul era însuși domnul Sisoe, care-i puse hainele în
brațe și-i făcu vânt să iasă din sală. Ieși și el după ea, în huiduielile mulțimii. De atunci
secretara n-a mai venit să-și facă numărul, și femeile care făceau striptis nu erau nici pe
aproape așa frumoase; ba chiar în seara următoare apăru o grăsană de la bucătăria cantinei
care goli sala și stârni lumea să se ducă la somn. Oamenii dormeau în camerele lor de lucru;
se aduseseră saltele care se amplasaseră direct peste tăblia birourilor, așa că de multe ori
adormiții cădeau din așa-zisul pat și se alegeau cu afecțiuni la coloana vertebrală sau la
membre; la infirmerie diminețile se lucra la foc continuu, reparându-se mâini și picioare
fracturate, făcându-se masaje de recuperare etc. Se angajaseră două maseuze tailandeze foarte
pricepute și rapide. Lucrurile mergeau oarecum bine până când a început să lipsească
mâncarea; nu mai ajungeau fondurile și nici alte lucruri de strictă necesitate nu au mai fost
achiziționate conform necesităților. Directorul Sisoe anunță prin stația de amplificare măsuri
de austeritate, spunând într-o primă fază că fondul de masă se reduce cu 25 % iar cel de hârtie
auxiliară cu 15%. Domnul Sisoe a mai atras atenție asupra pericolului care-l reprezenta pentru
sănătate mâncatul în exces, recomandând ca durata timpului pentru masă să se scurteze
drastic. Plus că se înfundau wc - urile, ceea ce era un aspect important de luat în seamă; el
avertiză că dacă se va mai întâmpla încă o dată fenomenul de blocare a toaletelor, el nu va
mai chema tulumbele și oamenii vor trebui să desfunde cu mâinile lor. Apoi în difuzor se auzi
doar un zgomot de fond, ca un aspirator care funcționează undeva într-un plan îndepărtat.
Toată lumea aștepta să vadă ce va mai spune directorul, dar acesta nu mai zise nimic. Dar
situația se înrăutățea pe zi ce trecea. Într-o dimineață Arsenie îl văzu pe Haralambie rozându-
și biroul; aplecat asupra unui colț al mobilei, Haralambie rodea de zor, ținându-și ochii-nchiși,
mișcându-și harnic fălcile porcești și curgându-i bale de-a lungul piciorului biroului de stejar,
până jos spre parchet. Arsenie se ridică de la locul său și se apropie să privească; Haralambie
deschise ochii și-l se uită la Arsenie cu o privire vinovată; se oprise din rumegat, dar nu-și
desprinsese colții de muchia mobilei.

- Mi-e foame! scânci el în chip de scuză.

La parter în apropierea gheretei portarului fusese amenajată o încăpere destul de mare, cu

mese și scaune pentru primirea vizitatorilor. Rude, prieteni și cunoștințe ale salariaților
veneau și aduceau coșuri cu mâncare. Conducerea aprobase acest lucru pentru a ajuta la
îmbunătățirea meniului oamenilor. Soția lui Arsenie a venit cu un coș cu mâncare și s-a așezat
la o masă împreună cu bărbatul ei. S-au îmbrățișat și s-au sărutat îndelung, rămânând mult
timp unul în brațele altuia. Cineva a venit și a luat din coș sticla de vin.

- Nu e voie cu băuturi aici! spuse omul pe care cei doi nici nu l-au băgat în seamă.
Arsenie și soția lui au stat apoi și s-au uitat unul la altul în tăcere.

- Când vii acasă? întrebă ea.

- Nu știu, e foarte mult de lucru! zise el. Urmă iar o perioadă de tăcere. Deodată Arsenie
începu să râdă.

- Ce-ai găsit de râs? întrebă ea.

- Ce botic ai! făcu Arsenie.

- Parcă tu ai fi mai breaz! Ți-am adus niște plăcintă cu brânză!

După vizita soției, Arsenie se simți remontat din punct de vederea al moralului. Dar situația
hranei devenise din ce în ce mai drastică; în bazinele de pe holuri nu se mai aducea mâncare
cu hârdăul, ci se depuneau câteva eugenii sau două trei pachete cu biscuiți. În birouri se
născoceau fel de fel de mâncăruri: ciorbă de etichete, salată de plicuri cu antet, tăiței din hârtie
creponată, șnițele de gumă cu carton prăjit, supă de cuișoare și agrafe, rasol de creioane
chinezești cu măduvă neagră, sarmale în foi A 4, găluște de rumeguș etc. Pentru gătit se
foloseau reșeuri electrice și fierbătoare; seara se deschideau larg ferestrele și se prindeau cu
grijă greierii care săreau înăuntru; se preparau foarte bine în tigăi de teflon luate de la
bucătărie. Se utiliza apa de la robinet care, din fericire, curgea din belșug cât timp era plătită
la termen. Haralambie făcuse rost de un ferăstrău și-și tăia bucăți din biroul său, pe care le
rodea la prânz; îi mai rămăsese trei sferturi din birou pe care-și îngrămădise toate
documentele de lucru. Într-o după amiază lumea fusese convocată în sala de festivități, cu
mult înainte de începerea programului artistic de seară. Se adusese un pupitru și domnul
Sisoe, îmbrăcat într-un elegant costum gri-petrol, cu cravată roșie și batistă tot roșie la
buzunar, începu să citească niște nume. Oamenii invocați urcau imediat pe scenă și domnul
director le înmâna o diplomă. Distincția era însoțită de o primă la salariu, promisă a fi virată
în cont la sfârșitul lunii. Arsenie privi festivitatea cu o oarecare pasivitate. Nu înțelegea care
să fi fost meritele celor premiați; după câte vedea el, era vorba de niște mari chiulangii, care
lucrau puțin și prost și deseori fuseseră criticați prin ședințe de acest lucru. Arsenie se duse în
audiență la director, cu intenția de a-i cere o favoare; în cabinet dădu cu ochii de Aspazia, care
- l descusu în legătură cu motivul vizitei sale; totodată ea îl întrebă dacă n-are vreun biscuite
sau vreun covrig; Arsenie, care rămăsese cu un șirag de covrigei în mână de la vizita soției
sale, îi dădu ei inelele pârguite de cocă și femeia începu să le înghită ca pe niște găluște,
înecându-se de două ori.

- Dar ești pregătit să intri la șefu’? îl întrebă ea.

Arsenie coborî la biroul său și luă coșul cu mâncare primit de la nevastă-sa. Urcă din nou
până la cabinetul directorului de la etajul cinci și secretara îl introduse imediat înăuntru, după
ce-i aruncase o privire aprobatoare.

- Mulțumesc, dragă Arsenie, spuse domnul Sisoe apucând direct un cârnaț afumat a
cărui coadă ieșea din coș și începu să mestece cu poftă. Cu ce te pot ajuta? întrebă el.

- Aș vrea să-mi aprobați folosirea apartamentului matrimonial!

- A, sigur! spuse directorul și chemă secretara pentru a-i transmite dispoziția.

În seara respectivă au avut loc noi premieri. Arsenie urcă pe scenă auzindu-și numele strigat.
În dreptul pupitrului de la care vorbea domnul Sisoe era instalat un microfon; acesta se putea
închide și deschide de la un buton. Domnul Sisoe îi strânse mâna lui Arsenie în aplauzele sălii
care era plină și-i spuse printre dinți : ”Brânza aia din plăcintă era putrezită; mi-a făcut rău!”.
Din sală se auzi un fel de vaiet, apoi râsete. Domnul Sisoe privi uimit la mulțimea care se
amuza. Uitase să închidă microfonul și vorba lui, chiar dacă o spuse aproape șoptit, se auzise
ca un bubuit de tunet în microfonul reglat pentru maxim de volum. Arsenie apucă diploma și
coborî cu ea în sală, ca și cum s-ar fi grăbit să nu-i fie luată înapoi.

Încăperea destinată întâlnirilor de cuplu se afla la parter, și avea ferestre în partea de sus,
aproape de tavan, înspre afară, dar și spre culoarul interior. Fiind foarte sus, nimeni nu s-ar fi
putut uita înăuntru – doar dacă s-ar fi urcat pe o scară. În cameră se afla un pat dublu foarte
înalt, cu noptiere de o parte și de alta; un dulap de haine cât tot peretele din stânga, o masă și
două scaune. Pe masă se afla o carafă pentru apă și o vază cu flori din plastic. Pe o ușă
laterală se putea ajunge într-o cameră de baie, care avea atât cadă cât și instalație pentru duș.
Nevasta lui Arsenie a fost condusă de o femeie din instituție de la poartă și până-n camera
matrimonială și li s-a dat o cheie cu care puteau să se încuie pe dinăuntru. De cum s-au văzut
singuri, cei doi soți s-au pupat și s-au așezat la masă. Doamna Arsenie adusese foarte multă
mâncare și chiar și o sticlă de vin, cu care a fost lăsată să intre avându-se în vedere modul în
care conducerea instituției încuraja familia. Ea venise cu două coșuri voluminoase, în care
avea vreo patru pui fripți umpluți cu ficăței, cârnați și șuncă afumată, heringi și hamsii la
borcan, gogonele și castraveți murați, două bucăți uriașe de jambon de porc, zece borcane de
dulceață de vișine, mulți colaci și cozonaci. Mai întâi s-au apucat de mâncat; doamna adusese
și niște tacâmuri, dar Arsenie le-a aruncat pe jos cu un gest nepăsător; ea pusese mâncarea pe
un ștergar direct pe masă și Arsenie se înfipse cu botul în bunătăți; de fapt mânca numai el iar
nevastă-sa îl privea drăgăstos ținându-l de mână, iar Arsenie îi desprindea din când în când
degetele consoartei ca să poată să apuce bucatele mai bine. La un moment dat Arsenie râgâi
foarte puternic și apoi trase un vânt la fel de puternic; doamna îl privi languros și-i depuse un
sărut pe botic. Arsenie o trase spre el mozolindu-i fața și pieptul, și dacă l-ar fi văzut cineva ar
fi crezut că se șterge pe gură după mâncare; și chiar avea cine să-l vadă, pentru că mai multe
perechi de ochi se uitau prin ferestrele dinspre culoar, unde unii se urcaseră pe o scară;
Arsenie o luă pe nevastă în pat și experimenta o figură deosebită, pe care nu o făcuse
niciodată când erau acasă: încercă să o dezbrace cu botul; de fapt, Arsenie scurma în nevastă-
sa de parcă aceasta era vreo bucată bună de mâncat; ea râdea de nu mai putea fiindcă se
gâdila, dar cei care priveau erau foarte excitați. Arsenie încuiase ușa pe dinăuntru răsucind
cheia de două ori în broască, dar nu o încercase; fiindcă dacă ar fi făcut acest lucru ar fi înțeles
că în realitate cheia se învârtise în gol și ușa nu se încuiase; constatând că Arsenie se descurcă
greu, soția își descheie singură fusta și bluza. Cei de afară coborâră de la postul de observație
făcând zgomot cu scara și Arsenie ridică pentru o clipă capul să asculte, după care își văzu de
treaba sa, roșu la față de parcă căzuse în vopsea. Apoi el avu probleme când să-și dea jos
pantalonii fiindcă i se blocase fermoarul; nevastă-sa trăgea și ea din toate puterile de hainele
lui și perechea se agita în pat în toate felurile, presată și de timp – nu aveau la dispoziție decât
24 de ore. Deodată se auzi un zgomot foarte puternic, ca de ușă care se trântește; cei doi soți
se opriră din agitația lor și priviră spre ușă: aceasta era închisă, dar se pare că fusese deschisă
cu câteva clipe înainte. Pe masa lor nu mai era nici urmă de mâncare; nicio fărâmitură.
Dispăruseră jamboanele, borcanele cu murături, vinul și coșurile, într-un cuvânt, toate
bunătățile. După o clipă de buimăceală, Arsenie ieși glonț pe ușă și începu să alerge pe culoar.
Unii salariați se opriră din drumurile lor și priveau după el. Unul dintre hoți era o femeie; cu o
mână își ținea rochia ridicată să poată alerga și în alta ducea un coș; Arsenie era cât p-aici să
pună mâna pe ea când îi căzu pantalonii; îi cedase fermoarul (în sfârșit!). Până să și-i ridice
fugara câștigă avans; urcă pe scări cu pași săltăreți; Arsenie văzu că femeia purta niște
ochelari de motociclist peste botul nu prea proeminent; i se păru cunoscută. Ea se îndrepta
spre cabinetul directorului unde intră cu coșul furat și-i trânti ușa-n nas. Arsenie se gândi că-n
ziua respectivă ratase totul; și întâlnirea cu nevastă-sa, și proviziile de mâncare.

Dar lipsa hranei din instituție mări până la urmă gradul de nemulțumire al oamenilor. Când
era întâlnit prin instituție, domnul Sisoe era interpelat de salariați de ce nu ia nicio măsură
pentru îmbunătățirea rațiilor de mâncare; iar dacă nu poate să facă acest lucru, de ce nu sunt
lăsați oamenii să iasă din clădire? De la un timp în instituție se auzi un fel de bătaie de clopot,
dar cu note muzicale foarte ascuțite și foarte dese; era ca o toacă, dar inflexiunile era foarte
acute și parcă îți găureau urechile. La început nu se știa de unde vin sunetele, dar până la urmă
misterul a fost dezlegat; arestatul închis în debaraua de la subsol făcuse rost de un ciocan (se
pare că-l găsise chiar acolo în celula lui) și bătea în rama de metal al unei guri de aerisire,
astfel încât zgomotul amplificat de canalele de ventilație ajungea până-n toată clădirea. Cel
mai enervant era noaptea și era de mirare că omul putea să bată în fier așa, fără pauză, ca un
robot. În dimineața următoare cei doi bodyguarzi aflați la dispoziția domnului Sisoe coborâră
la subsol și-i confiscară arestatului ciocanul. Zgomotul enervant încetă. Unul dintre
bodyguarzi îi aplică omului câteva lovituri extrem de dureroase, folosindu-se de muchia
palmei; omul începu să urle ca din gură de șarpe. Bărbatul închis în debara era cel care îl
rănise pe director cu o furculiță în sala de mese. Capul omului nu semăna cu cel al celorlalți
din instituție, fiind foarte închis la culoare și având niște colți ieșiți în afară ca la mistreți; de
altfel chiar așa îl striga lumea, ”Mistrețul”. Instantaneu se formă o delegație de salariați care
coborî la subsol pentru a vedea cum stau lucrurile acolo. Erau vreo cincisprezece inși care l-au
scos pe Mistreț din celulă și i-au băgat în locul lui pe cei doi bodyguarzi. Apoi grupul furios a
ieșit din subsol și s-a îndreptat spre locul unde era ieșirea din instituție; poarta, practicată
direct în zidul care despărțea fațada clădirii de marele bulevard, era din metal dar avea în
partea de jos o porțiune cu gratii, prin care se vedea strada. Portarul a apărut din ghereta lui,
dar când a văzut mulțimea adunată (între timp mai veniseră și alți salariați) a luat-o la fugă pe
culoarul interior. Cineva s-a luat după el dar curând s-a lăsat păgubaș și s-a întors spre grupul
revoltat. Mistrețul a dat semnalul acțiunii și a arătat el însuși ce trebuie făcut: s-au apucat să
roadă gratiile din partea de jos a porții de fier. Pentru că nu exista un front de acțiune prea
mare, au făcut cu schimbul și primul succes nu a întârziat să se arate: una din gratii a fost
tăiată! Din păcate spațiul creat era mult prea mic pentru a se strecura un om pe acolo așa că
activitatea a continuat. În acest timp domnul Sisoe convocă în cabinetul său câțiva oameni de
încredere. Secretara cea nouă a directorului a dat ideea salvatoare; se va scoate mâncare din
stocul de rezervă și vor fi ademeniți revoltații cu porții uriașe depuse în troace pe niște
cărucioare. Chiar așa s-a întâmplat: zeci de porții de sarmale au fost plimbate cu cărucioarele
mobile pe culoarul din preajma ieșirii, și cei care voiau să evadeze considerară că este de
preferat să mănânce niște sarmale decât să roadă niște bare de fier. Pe măsură ce oamenii s-au
adunat în jurul cărucioarelor, acestea au fost tractate în mod parșiv spre capătul culoarului
opus locului în care se afla ieșirea. Dar Mistrețul a înțeles strategia și a strâns toată lumea în
sala de festivități, aflată tot la parter. După câteva indicații scurte și precise, grupul condus de
Mistreț a urcat la etajul cinci unde se afla conducerea și a l-a arestat pe domnul Sisoe și pe
secretara sa. Ei au fost duși la subsol și au fost închiși împreună în celula în care fuseseră
bodyguarzii. Aceștia din urmă au fost eliberați pentru că au strigat din toți bojocii că se alătură
noii conduceri. Mistrețul s-a instalat în cabinetul directorului și a chemat-o imediat pe
Aspazia să-i facă un masaj la picioare. Apoi Mistrețul a vorbit prin stația de amplificare. El a
spus că s-a încheiat o întreagă eră. Că urmează o perioadă de democrație și că va fi mâncare
destulă pentru toată lumea. Sigur, a spus el, sunt necesare și unele eforturi; de exemplu,
renunțarea la extravaganțe și la mofturi. Toată lumea va mânca un fel simplu, fără condimente
și gărgăuni. Prima măsură anunțată de noua conducere a fost deschiderea porților. Foarte
multă lume nici nu mai asculta la difuzor; oamenii țâșniră afară pe poartă, alergând ca
bezmeticii care încotro. Un individ cu un bot care stătea mereu întredeschis, lăsând să se vadă
niște dinți rari și îngălbeniți, urla făcând cu mâna semnul victoriei : ”Am învins!Ura! Am
învins!”. Printre cei care ieșiseră din instituție a fost și Arsenie. El nu s-a dus direct acasă la
nevastă, cum ar fi fost firesc, ci a luat-o aiurea pe străzi, cuprins de o stare febrilă neobișnuită.
Intră într-un restaurant și ceru friptură de porc.

- N-avem friptură de porc! spuse chelnerul care stătea drepți lângă masa lui, cu un
ștergar peste mâna stângă.

- O friptură de vacă! zise Arsenie.

- N-avem friptură de vacă! spuse chelnerul calm.

- Atunci, un pui… Dar ce friptură aveți? făcu Arsenie.

- Niciun fel de carne.

- Păi atunci ce aveți?

- Paie uscate.

- Poftim?
 - Și rumeguș proaspăt! mai zise chelnerul.

Arsenie ieși. Intră într-un ”Mega-Image”. Străbătu în goană aleile dintre rafturi, dar nu găsi
nici un fel de salam, pastramă sau conservă din carne. La standul de carne erau doar niște
cârlige goale, sinistre. Arsenie se înfioră. ”Parcă am fi în timpul lui Ceașcă!” gândi el. Ieși din
nou în bulevard și se întrebă nedumerit de ce o fi așa multă lume pe străzi. Pe trotuarul din
fața marelui cinematograf din centru era coadă, dar mergea foarte repede. Arsenie văzu un
anunț în care scria că intrarea era liberă. Nu mai fusese la un film de ani de zile. Intră și se
așeză în primele rânduri. Cortina se ridică și pe scenă apăru un individ cu părul mare a la
Einstein, agitându-se în dreptul unei table de scris.

- Oameni buni! strigă el. Oameni buni! Problema hranei noastre este rezolvată dacă
respectăm un singur imperativ: Jos mofturile! și omul se duse la tablă și scrise cu creta ”JOS
MOFTURILE !” Apoi, cu o mișcare de dirijor făcu un semn spre oamenii din sală. Mulțimea
scandă cu furie: ”JOS MOF-TU-RI-LE ”. Arsenie privi spre oamenii din jurul lui; boturile de
porc erau îndreptate în sus, spre scenă, pielea obrajilor era suptă, ochii strălucitori ca de la
febră, duși în fundul capului, corpurile erau slăbite, hainele atârnau pe ei ca pe niște cuiere de
sârmă.

- Este normal ca cineva să se ducă la restaurant și să ceară o friptură?

- Nu-i normal! răspunse sala la unison. Omul de pe scenă avea un bot foarte lung; când
se apropia de marginea podiumului Arsenie avea senzația că se uită direct spre el. Se duse
spre tablă și scrise: ” Jos simandicoșii!”. Imediat mulțimea începu să scandeze: ” Jos
simandicoșii!” și să facă semnul cu degetul mare de la mâna dreaptă în jos. Un individ slab ca
un țâr, aflat lângă el, i se adresă:

- Dumneata de ce nu strigi?

- Păi eu nu… adică da, dar nu chiar în totalitate… În sală se făcu liniște.Toate privirile
erau îndreptate spre Arsenie. Vorbitorul de pe scenă stătea pe vine, privind și el cu atenție.

- Ce tot îngaimi acolo? Nu cumva ești un simandicos? Deodată Arsenie zvâcni ca un arc
de pe locul său și o zbughi spre ieșire, cu cea mai mare viteză de care era în stare. Când ieși în
stradă constată că avea pe el o grămadă de verdețuri, roșii și chiar funii de usturoi; lumea din
sală îl cadorisise cu așa ceva. Părea că-i crescuseră solzi verzi pe corp. Se curăță în mijlocul
străzii și constată că lumea îl ocolea scârbită. Și atunci, lăsându-se cuprins de un impuls
ciudat, porni înapoi spre institut. La intrare se îmbulzeau mulți alți salariați care se întorceau
și ei, cu figuri cam mofluze. În biroul său nu era nimeni; poate că șeful său, Haralambie,
umbla pe undeva prin clădire. În aparatul de radioficare se auzi vocea Mistrețului:

- Le urez bun venit celor care s-au întors! Îi anunț cu bucurie că problema hranei este
rezolvată pe deplin în instituția noastră. Am încheiat cu Primăria un contract foarte avantajos,
prin care aceasta ne vor da nouă resturile menajere colectate din oraș, iar noi le vom toca;
piscina din centrul nostru SPA va fi umplută zilnic de basculante cu deșeu menajer, și trebuie
să fac o paranteză, denumirea de deșeu ar trebui schimbată, pentru că acolo sunt tone de
vitamine benefice, iar noi vom lua masa direct de acolo din acel bazin, eliberând sala de mese
pentru activități de protocol și biliard. Nu trebuie să ne facem complexe că am mânca
gunoaie, pentru că noi știm ce este cu adevărat bun și sănătos! Și a-ți iubi țara, înseamnă și să
folosești materii reciclabile, să economisești resurse, să nu faci mofturi! Eu mănânc și căcat
dacă trebuie, camarazi! (se auziră aplauze). Vreau să vă mai anunț ceva: programul de lucru
în instituție va suferi câteva modificări. Masa nu va dura mai mult de opt ore. Lucrările
curente vor fi rezolvate în pauza de prânz de o jumătate de oră. În rest, somn, destindere cu
burta la soare, pârțuri (iar aplauze, apoi transmisia se întrerupse cu un fel de păcănit).
Haralambie veni de undeva de afară și nu se miră că-l vede pe Arsenie întors la locul său. Își
adusese o pungă cu ghindă și mânca din ea răsturnându-și capul pe spate de parcă-ar fi fost
pop-corn. Către instituție veniră o grămadă de doritori să se angajeze. Lumea aflase că era un
loc în care se mânca bine și se dormea bine. Însă aglomerația devenea de nesuportat. Nu
puteai nici măcar să ieși pe culoar, că intrai într-o mulțime în care oamenii înaintau lipiți unii
de alții, cu hainele leoarcă de transpirație. La wc era coadă, la piscina cu lături era coadă de
asemenea. Arsenie ieși în stradă bucuros că nu-l mai întreba nimeni la poartă dacă are bilet de
voie. Traversă printr-un loc nemarcat și-l acostă un polițist cu o mutră de porc; în creștet purta
o caschetă miniaturală.

- Buletinul sau pașaportul! făcu el.

Arsenie o luă pe lângă el, ignorându-l. Polițistul scoase dintr-un buzunar un fluier și suflă în
el; dar în loc de fluierat se auzi mugetul unei vaci. Arsenie se trezi pe patul de fier din curtea
bisericii de la munte; prin fereastră se vedea o vacă păscând iarba din platoul interior al
așezământului; se ridică într-un cot și privi camera în care se afla; era ca o chilie de călugăr,
cu un pat, o masă și-un dulap; el era îmbrăcat într-o pijama albastră și-l cam durea capul; nu
știa cum ajunsese aici; ultima dată când era conștient fusese pescuit de pe banda de sacrificare
a porcilor din ferma de pe deal. Se ridică și făcu niște mișcări de gimnastică să vadă cum stă;
se uită în dulap și-și găsi hainele sale, cam șifonate și murdare; lepădă pijamaua și-și puse
hainele proprii, ieșind apoi afară. Nu văzu pe nimeni. Străbătu curtea bisericii și ieși în stradă.
Undeva la capătul străzii văzu un câine și un biciclist. Înțelese că era după amiază și soarele
urma să apună. Mergea spre sediul administrativ unde fusese atât de bine primit în ajun, chiar
dacă oamenii îl confundaseră cu altcineva. Apoi se gândi la nevastă-sa. Să fi fost ea femeia cu
găleata pe care o văzuse deunăzi? Nu era sigur; intră în clădirea administrativă trecând prin
fața portarului care nu-l băgă în seamă; urcă treptele largi de marmură care duceau la etaj și
nimeri în fața ușii deschise a sălii de consiliu; la o masă în centrul sălii stăteau trei bărbați, iar
pe scaune se afla un auditoriu format de diferiți oameni din sat, așezați cu spatele spre el.
Bărbații de la prezidiu îi erau cunoscuți lui Arsenie, unul era individul solid care fusese foarte
amabil cu el când sosise în sat și altul era tipul mărunțel care-i arătase apartamentul unde
voiau să-l găzduiască, cel de-al treilea bărbat fiindu-i necunoscut; dar cu cât se uita mai mult
la acesta, ca fascinat, cu atât se simțea mai neliniștit și mai agitat; transpirase de parcă avea
febră; începu să-i curgă sânge din nas. Bărbatul necunoscut de la masa prezidiului, care avea o
mustață bogată, întrebă:

- Cine este pentru?

Toată lumea ridică mâinile în sus. Arsenie nu știa despre ce e vorba – nu fusese de la început -
așa că nu participă la vot; stătea în picioare în ușa deschisă tip glasvand, printre alți oameni
adunați acolo, înțelegând că era o adunare probabil importantă pentru comunitatea locală.

- Mulțumesc, spuse bărbatul cu mustață. Cine e împotrivă?

Tăcere profundă. Nimeni nu-și mișca nici măcar un deget. Arsenie își duse mâna dreaptă
peste cap și-și-și mută privirea-n tavan, fiindcă voia să-și oprească scurgea sângelui din nas.
Toate privirile se-ndreptară spre el. Mărunțelul de la masă arătă cu mâna întinsă spre el și
spuse:

- Aoleu! Prindeți-l! Bărbatul solid de la prezidiu și încă cineva veniră și-l apucară de
umeri scoțându-l afară din sală; îl târâră pe scări în jos și-l azvârliră în praful drumului, ca pe
un individ care nu-și plătise consumația într-un restaurant. Arsenie încercă să se ridice în
picioare, dar se simțea foarte amețit; sângele îi pătase hainele. Portarul clădirii veni de la locul
lui până-n mijlocul drumului și-l ajută să se ridice:

- Vedeți, domnule, spuse acesta, nu-i frumos să luați locul altuia!

Arsenie se înfioră; își dădu seama că bărbatul necunoscut de la prezidiu semăna cu el și că
acela era omul cu care fusese confundat. Portarul îi arătă în ce direcție era gara. Când ajunse
acasă la el, constată că era cineva în bucătărie. Se bucură că nevastă-sa se întorsese și ea
acasă.

Dis de dimineață Arsenie se repezi la frigider şi dădu pe gât două pahare de lichid incolor
rece ca gheaţa. Îl trecu un fior. ”Ce obicei mai are şi nevastă-mea să pună apa în sticle de
votcă!” îşi zise el. Nu după mult timp se afla în magazinul de coloniale de vizavi de casa lui
unde nu-şi putea deslipi privirea de pe maldărul de alune din dreptul decolteului vânzătoarei.Îl
încerca o amețeală puternică dar plăcută.Vânzătorul - un bărbat spătos şi mustăcios - acoperi
peisajul cu o pânză groasă de sac, având senzaţia că până să-i vină rândul lui Arsenie, acesta
va şi mânca din privire vreo trei kilograme. Cu pachetul sub braţ, Arsenie se retrase sub nucul
cel bătrîn din curtea lui, unde savură arahidele una cîte una legănându-și mulţumit piciorul
drept. Prin faţa gardului defilă la un moment dat o femeie cu doi câini cu blană roşiatică şi
pieptăraşe galbene. Nu trecu mult timp şi femeia se înapoie târând după ea aceiaşi formaţie.
”Asta-i bună!” își zise Arsenie iritat.Se refugie în întunericul fumegând al unui local unde era
o aglomeraţie de nedescris, unii nemaiîncăpându-şi în piele de transpiraţi ce erau; el se postă
în apropirea uşii, făcându-şi vânt cu dosul palmei. Deodată pe scaunul din faţa lui se înfiripă o
brunetă cu părul pe ochi şi cu ceafa dezgolită, care-şi puse picior peste picior cu un scârţâit
prelung.
- Dacă-mi daţi voie, mulţumesc foarte mult, zise ea aprinzându-şi o ţigară.
Arsenie păru brusc luminat de o idee şi începu să-i pună fetei deschis în faţă şi lateral tot felul
de întrebări, dar nu reuşi să scoată de la ea decît un nor de fum prin care i se desluşea vîrful
ţigării şi nasul. Se simţea bine vorbind cu fata şi până la urmă se trezi in curtea sa unde aruncă
o privire în fundul puţului să vadă dacă nu căzuse cineva (se-ntîmplase odată cu unul în drum
spre gară) apoi uitând de fată se strecură în patul său pufos gândindu-se satisfăcut la
economiile sale păstrate cu sfinţenie în seiful burduhănos pe care-l ţinea încuiat în fiecare
după amiază în pivniţă, considerând că nu se mai poate altfel. Intră în baie de unde ieşi ud din
cap până în picioare, hotărât să termine felia de tort din faţa lui cu iuţeala unei lovituri de
karate; se şterse pe mâini şi după ce se scărpină în urechi se burzului la tabloul din perete şi
se strecură iar în pat. Privirea îi rămase pironită pe tabloul de dimensiuni reduse ce părea că
reprezintă, printre altele, un maimuţoi stând pe vine, sub o perdea fină de apă, lianele subţiri
ale fluidului înnodându-se deasupra lui provocându-i groază şi frig; animalul părea că vrea
pipi într-o încovrigare spontană, concomitent cu o tâşnire a nasului spre stânga, unde, abia
vizibilă se ghicea o mică păsăre, neagră, cu ochii roşii, zugrăvită din linii incredibil de
geometrice.
Arsenie se zvârcoli în pat neputând să adoarmă. Părea că în cameră cineva mişună nevăzut.
Ațipi pe termen scurt în colţul din stânga al patului. Se trezi brusc simţind că se mişcă lîngă el
ceva. O fată cu părul negru se-ntinse cât era de lungă scoţând un fel de mieunat. Arsenie îşi
puse ochelarii şi întinse miinile pipăind ca un orb. Primi o palmă scurtă şi catifelată care-l
trezi complet; lângă el se afla o tânără care se pare că dormise îmbrăcată şi care scotea din
coltul stâng al buzelor bine rujate un firicel subţire de fum albăstrui care dispărea în dreptul
urechii lui Arsenie furat de un curent; Arsenie nu ştia să fi venit cu cineva aseară acasă; de
fapt nu era sigur, amintindu-și prea puţine lucruri din ziua precedentă.
Se auziră bătăi puternice în uşă şi nevastă-sa îl întrebă fără să deschidă:
- Nu vrei o cafea, dragă?
- Două, zise Arsenie cu promptitudine.
Doamna apăru imediat eu o tavă cu două ceşti aburinde, dădu bună-dimineaţa şi întrebă „ce
mai faci, dragă?“ şi către tânără: ”Unde v-am mai văzut eu pe dumneavoastră, nu cumva la
televizor?“
Şi fără să aştepte răspuns, adăugă :
- Ce bine vă stă cu părul ăla negru pe cap! Eu am treabă la bucătărie, dacă aveţi nevoie
de ceva vă rog să mă chemaţi. Aveţi un mic butonel aici! şi ieşi fredonînd.
Tânăra scoase din poșetuța ei o forfecuţă de manichiură şi aranjându-şi unghiile întrebă:

- Deci pe când nunta?

- Ce nuntă?! sări Arsenie.

- A noastră! N-ai spus aseară că mă iubeşti şi că te-nsori cu mine?

- Bine, dar eu sunt căsătorit.

- Da?!

- Da.Femeia care a intrat adineauri aici era nevasta mea. Uite,o chem să-ţi confirme
chiar ea.

Arsenie sună. Doamna apăru promptă.

- Spune-mi dragă, nu eşti tu soţia mea?

 - Bineînţeles, zise doamna ştergându-și mâinile de şorţ. Ce-ţi veni?

- Dânsa vrea să se mărite cu mine.

- Nu se poate, fiindcă eşti însurat.

- Asta i-am spus şi eu!

- Dar aseară mi-ai spus că mă iubeşti numai pe mine, interveni tânăra.

- Scuzaţi-mă, mi se arde friptura! Dacă aveţi nevoie de ceva, sunaţi, spuse doamna și
ieși.

- Deci lucrurile sunt clare domnişoară, nu? zise Arsenie.

- Nu sînt domnişoară. Sunt divorţată. Şi trebuie să te ţii de cuvînt, dacă eşti bărbat!
Altfel te pot reclama .

- Te rog, domnişoară sau doamnă, să termini cu prostiile şi să pleci. Nici nu înţeleg cum
ai intrat aici.

- Nu-ţi aminteşti?! Asta-i bună! Dar chiar tu m-ai adus cu taxiul. Şi să ştii că nu plec!
Aici stau!

Fata își scoase mobilul şi formă un număr.Vorbi cu bunicuţa ei şi o chemă la noua adresă. N-o
mai văzuse de mult. Bunicuţa sosi într-o jumătate de oră cu unchiul Marcel şi tanti Oana.
Tânăra apăsă pe buton şi apăru doamna Arsenie.

- Trei cafele, comandă fata.

- Imediat, zise doamna. Tu nu vrei să-ţi fac o frecţie pe spate? î1 intrebă pe Arsenie.

- Nu, nu acum, zise el şi se cufundă într-un fotoliu în lectura unui roman poliţist.De
fapt, stătea cu ochii-n carte, dar nu se putea concentra.După două ore vizitatorii tinerei
plecară. Fata comandă prin telefon un coafez care sosi în scurt timp însoţit de o asistentă.
Coafatul dură câteva ore bune, timp în care Arsenie citi două cărţi, una despre viaţa furnicilor
şi almanahul schiorilor. Cei cu coafura plecară și Arsenie fu cât p-aci să adormă în fotoliu, dar
se auzi soneria de la intrare.

Se îndreptă spre uşă dar tînăra reuşi să ajungă înaintea lui, spunînd:
 - E pentru mine.

Pe uşă pătrunse o fiinţă foarte înaltă, cu părul lung şi negru căzându-i în valuri pe umeri.

- Săru’mîna’, făcu politicos Arsenie.

Dar fiinţa nu-i răspunse; o luă pe tânără pe după umeri şi se îndreptă cu ea spre un colţ al
camerei.

Arsenie nu se rnai putea concentra asupra cărţii pe care o ţinea în mână fiind atras fără să vrea
de spectacolul pe care-l dădea perechea din colţ; la un moment dat se auzi o voce groasă,
bărbătească din acel loc :

- Ce te tot chiorăști, dom’ le, ce ai de văzut?!

Arsenie lăsă privirea-n jos. Ceasul arăta aproape unsprezece seara. În stradă se opri o maşină
şi o mulţime de oameni voioşi asaltară casa lui Arsenie; se auziră trompete şi pocnete de
tiribombe, chiote şi vociferari.

- Ieşi de acolo, Susurel! se desluşea din ce în mai des.

Fiinţa cu părul lung se ridică să privească pe fereastră afară provocind o explozie de ţipete şi
ovații; cineva aruncă un pantof și geamul se sparse.Susurel o pupă grăbit pe tânără şi o
zbughi pe uşă.

Se făcu linişte dintr-odată, de parcă Susurel şi echipa lui se volatilizaseră brusc. Arsenie
rămase singur cu fata brunetă care spuse :

- Să nu te superi dacă mi-am luat rămas bun de la fostul meu logodnic. Şi mai te rog să
te-ntorci cu spatele, vreau să mă dezbrac şi să mă culc. Mâine avem treabă.

Arsenie adormi în fotoliu. Dimineață îl trezi o sonerie. Se duse la telefon dar sunase soneria
de la intrare.

Afară, în faţa uşii, stăteau ca la coadă vreo şapte-opt persoane, în cap cu doi bătrâni cu părul
alb, cu figuri asemănătoare. Procesiunea pătrunse în casă cu o mişcare sacadată, ca de
miriapod, şi tânăra depuse pe fiecare participant, ca o ştampi1ă, câte o sărutare sau două.

- Te rog să-mi dai voie să-mi prezint părinţii şi rudele apropiate.

- Un moment, zise Arsenie apăsînd puternic pe butonul soneriei, chemându-şi şi el

nevasta, pe soacră-sa, pe taică-su, pe cele două verișoare de la Focșani, pe nepotu-su de la
Urziceni, toţi apărând în pijamale sau in cămăşi de noapte. Apoi, cele două echipe aşezate
faţă-n fată începură să se îmbrăţişeze frenetic, acţiune favorizată de spaţiul prea strâmt pentru
atâta lume.

De undeva apăru şampanie şi gustări şi doamna Arsenie declara cu lacrimi în ochi că se simte
foarte bine că tot nu s-a mai făcut o petrecere de mult timp în casă şi îl sărută atât pe Arsenie
cât şi pe tânăra brunetă.

Din stradă răsună un clacson insistent.

- A venit Gicu să ne ia cu maşina! Vom merge puţin la munte să ne cunoaştem mai bine!
explică tânăra doamnei Arsenie.

- Şi cine vă duce?

- Un om admirabil, experimentat, un şofer excelent! Urcă orice munte, n-are probleme! E

fostul meu soţ! spuse tânăra; apoi, adresându-se lui Arsenie.

- Eşti gata?

- Eu ştiu?!

- Hai mai repede că ne grăbim! Nu uita cardul!

Doamna Arsenie intră în alertă. Se grăbi să-i pună bărbatului ei într-un mic geamantan câteva
lucruri: două cămăşi, pijamaua, aparatul de ras, un pui fript, scobitori, cutia cu extraveral etc.
Luaţi de torent, Arsenie şi tânăra brunetă ieşiră în curte și-n stradă cu mare alai şi fluierături
plecând cu o maşină tip sport, decapotabilă, roşie, cu capota trasă, având la volan un bărbat
brunet, cu părul scurt, mustaţă şi ochelari de soare, care aştepta nerăbdător. Perechea
sărbătorită urcă pe bancheta din spate, dar locul fiind prea strâmt, fata se mută in faţă, alături
de bărbatul mustăcios.

În stânga şi-n dreapta maşinii se strânseseră rudele fetei şi ale lui Arsenie, toţi făcând urări de
bine, sănătate, viaţă lungă şi multă fericire. Doamna Arsenie se apropie de fereastra maşinii
unde se afla Arsenie şi-i spuse să fie atent să nu stea în curent şi să-şi pună seara fesul pe cap.
Arsenie vru să spună şi el ceva dar maşina demară cu viteză şi se pierdu după colţul străzii.

După vreo săptămină de la plecarea lui Arsenie pe când se întorcea cu plasele pline de la
piaţă, doamna Arsenie se ciocni nas în nas la poartă cu un individ neras, cu părul şi hainele în
neorânduială şi cu priviri haotice. Când trecu prin dreptul lui păru să audă un fel de
bolboroseală. Amintindu-şi că e sîmbătă, doamna intră grăbită în casă de unde se întoarse cu
un platou cu plăcinte calde şi un pahar de vin, îmbiindu-l pe amărâtul care tocmai intrase în
curte.

- Pofteşte, omule, şi zi bogdaproste!

- Mersi, nevastă , zise omul şi se repezi la mâncare aşezîndu-se la masa de lemn care se
instala vara în curte. Era Arsenie.

Doamna se aşeză în faţa lui, privindu-l un timp în tăcere. Apoi întrebă :

- Ce s-a-ntâmplat cu tine, bărbate?

- Nimic. Mai am două săptămâni şi scap, zise Arsenie.Sunt în permisie până diseară. N-ai
cumva nişte pâine neagră?

Doamna aduse cozonac şi încă un pahar de vin.

- Şi ce faci acolo unde eşti?

- Nu contează. Dar vremea trece repede. Tot timpul spăl rufe. Apoi vin copiii de la
grădiniţă, nu mă plictisesc... Se-ntrerupse şi bău vinul pe nerăsuflate, dar nu se atinse de
cozonac.

- Cât e ceasul?
- Două fără un sfert!
El sări ca ars.

- Trebuie să plec, săru’mâna, mamă! zise el şi se-ndreptă spre poartă.

- Unde locuieşti? Spune-mi, ai nevoie de ceva, vreun pachet de ţigări, nu vrei nimic?

- Nimic, zise Arsenie şi aproape că o luă la fugă. Doamna rămase mult timp în poartă
uitându-se în urma lui.

Peste o săptămină, Arsenie apăru şi mai dărâmat decât înainte, adus de tânăra brunetă care
arăta ca pregătită de bal.

- Ia-l, cucoană, c-am făcut om din el! Află că nu-i bun de soţ. Şi să ştii că-mi datorează
trei sute de euro.

Doamna aduse din casă patru sute de euro, întinzându-le fetei.

- Dar să ştiţi că n-am să vă dau restul!

- Nu-i nimic, păstrează-l, te rog!

- Mulţumesc, sunteţi foarte drăgută şi simpatică!

Tânăra plecă unduindu-şi corpul spre un taxi care staţiona in apropiere.

Arsenie intră cu chiu cu vai în casă ajutat de consoartă şi se instală în fotoliul său preferat.

- Vrei ceva, dragul meu?

- Nişte apă rece.

Doamna se duse la frigider, scoase o sticlă pe care scria ‚votcă’ şi turnă într-un pahar.

- Nu, strigă Arsenie, nu vreau votcă!

- E apă, dragă , nu-i altceva!

 10

Arsenie se trezi în zori și se duse la chioșcul de ziare; avea ochii cârpiți de somn și voia să se-
ntoarcă repede în căldurica fotoliului de acasă; dar, din nefericire, la chioșc era coadă.

- De ce este așa multă lume la rând? Au apărut ziare noi? întrebă el o bătrână care
părea de o sută de ani..

- Din cauza impozitelor, maică! Aici se plătesc și impozite! Nu știu dacă se mai dau
ziare, că apar în formă electronică! răspunse bătrânica.

Arsenie cumpără singurul ziar care se vindea și se duse în grabă acasă. Se instală în fotoliul
preferat și începu să citească sorbind din când în gând din cafeaua delicioasă făcută de
nevastă-sa. Bolborosea cu voce scăzută: ”Vând aragazul mătușii Roza, cu trei ochiuri”, ”Vând
cadavrul viu din biblioteca din pod, Tolstoi, după orele 21”, ”Vând brânză, smântână,
purceluși de lapte și alte produse lactate, căsuța agenției 0215 din colțul străzii”…

- Ăsta vinde și căsuța agenției! murmură Arsenie. Citi mai departe: ”Caut coteț de
porc, două compartimente plus dependințe. Ultracentral.” ”Doamnă brunetă, veselă, singură,
repar automobile în fundul curții”, ”Predau lecții de lăcătușărie. Adresați-vă lui Mimi, str.
Armenească 20, în gang la etajul 5”; „Pierdut cățelușă pătată, rasă pură, temperament sud -
american, răspunde la numele de Sissi. Se poate recunoaște după tăblița de la gât care are
numărul 9696. Găsitorului bună recompensă, adresați-vă…” Arsenie sări în sus. Găsise exact
ce căutase. Se repezi în dormitor provocând la trecerea sa prin sufragerie un țipăt îngrozitor,
acolo aflându-se nevastă-sa împreună cu o tânără vecină care proba o rochie. Abia când
ajunsese în dormitor Arsenie înțelesese de ce țipase femeia: fiindcă tocmai se pregătea să se
îmbrace. Dar el era mult prea absorbit de ale sale: se apropie de șifonier și începu să tragă cu
furie de uși pentru a le deschide, dar nu reuși până când nu aduse cheia pe care o ascunsese
într-un loc secret din bibliotecă. După ce descuie scoase la lumină, cu grijă, o cutie de carton
din care apăru o cățelușă cu limba atârnând de un cot.

- Taci cu tata, taci cu tata, mormăi Arsenie satisfăcut, în timp ce își nota pe o bucățică
de hârtie numărul de pe plăcuța ce se afla la gâtul cățelușei. După ce făcu această operațiune,
introduse animalul la loc în cutie pe care o aruncă în șifonier și încuie (totul făcut cu multă
brutalitate, dar probabil neintenționat, din cauza freneziei ce-l cuprinsese), ascunse cheia în
bibliotecă, reveni, trecu iar în goana mare prin sufragerie lăsându-le cu gura căscată pe cele
două femei, și cu hârtiuța-n mână se grăbi să confrunte cifra cu cea din ziar.

- Ascultă, dragă, strigă în urma lui consoarta, te-aș ruga să nu mai treci prin sufragerie
câteva minute, doamna probează o rochie!

- Fii fără grijă, dragă! răspunse Arsenie în timp ce căuta febril rândul din ziar. Îl găsi
în sfârșit; cățelușa avea indicat în ziar numărul 9696, iar pe hârtia lui notase 6969!

- Nu se poate! făcu Arsenie exasperat.

Începu să se plimbe prin încăpere, bombănind într-una: ”E imposibil!” . Deodată îi veni o

idee: ce - ar fi să mai verifice o dată, poate că din cauza emoției n-a văzut bine cifrele! Își
puse toate speranțele în acest gând și se repezi din nou spre dormitor, în drum fiind doar puțin
deranjat de un strigăt extrem de puternic venit din sufragerie (doar puțin debusolat, pentru că
era prea prins și concentrat, fiindcă altuia i-ar fi înghețat sângele în vine); trase cu furie de ușa
șifonierului care refuza să se deschidă până nu aduse cheia din bibliotecă, scoase cutia de
carton și din ea cățelușa care abia mai respira, se uită la numărul de pe plăcuță și constată cu
disperare că-l notase bine. Desfăcu curelușa cu plăcuța de la gâtul cățelușei, dându-și seama
că asta ar fi trebuit să facă astfel de la început, închise animalul la loc în șifonier și plecă.
Când trecu prin sufragerie sesiză fugitiv că jumătate de încăpere dispăruse în dosul unui
paravan. Strângând plăcuța în mână ca pe un lucru foarte prețios, Arsenie ieși în stradă și se-
ndreptă spre un atelier din apropiere:”Ranforsări și transformări manuale” scria pe firmă.
Deschiderea ușii provocă clinchetul unui clopoțel și apariția unui bărbat bărbos, îmbrăcat în
negru, aducând mai mult cu un popă, căruia Arsenie îi explicase dorința de a schimba numărul
de pe plăcuță. Bărbosul ascultă fără un cuvânt, dar foarte concentrat, de parcă ar fi trebuit să
modifice un autocamion și nu un număr de pe o tăbliță metalică; apoi dispăru în dosul unei
perdele de catifea de după care reveni într-un timp incredibil de scurt încât Arsenie se gândi
ori că omul nu făcuse nimic, ori că avea deja o altă plăcuță cu numărul deja modificat.

- Cât mă costă? întrebă Arsenie.

- 15 lei, pronunță omul, cu o voce gravă și joasă.

Privirea lui Arsenie se abătu spre un panou din stânga lui, pus în văzul lumii, pe care scria
TARIF. În rândul al doilea se putea citi : Modificări de plăcuțe mici = 5 lei bucata. Bărbosul
observă cum se zgâiește Arsenie pe pereți și spuse folosind aceeași voce de șoaptă gravă:

- 5 lei pentru manoperă, 5 lei pentru urgență și 5 lei pentru risc!

- Ce risc? Vă loviți peste degete?

- Ori sunteți naiv, ori așa ne credeți pe noi; e vorba de o mistificare ce poate duce la
câștiguri ilicite, nu?

Arsenie nu mai zise nici mâlc, plăti și dispăru val-vârtej.Ajuns acasă înainte de orice se uită
din nou în ziar pentru a-și nota adresa celui care a pierdut cățelușa. Privirea îi căzu pe o notă
referitoare la anunțul respectiv, din josul paginii: ”Din eroare în anunțul de mai sus privind
cățelușa pătată, rasă pură, ochi albaștri, s-a specificat greșit numărul de pe plăcuță. Facem
cuvenita rectificare: ”6969” în loc de ”9696”. Arsenie se îngălbeni. ”Uite-așa se poate
îmbolnăvi omul de inimă, din cauza presei!” își zise el, hotărându-se ca de acum înainte să fie
calm orice s-ar întâmpla. Căută o sacoșă voluminoasă, se duse în dormitor, scoase cățelușa de
unde o ascunsese și o puse în sacoșă. Îmbrăcă în grabă cel mai bun costum și ieși cu bagajul
său tocmai când apăru nevastă-sa care îl examină câteva clipe și spuse:

- Sunt momente când nu prea înțeleg ce tot învârtești!

Arsenie mormăi ceva ce aducea cu expresia: ”Mai bine!”, îndreptându-se din nou spre
atelierul unde își modificase plăcuța. Bărbosul îl măsură din nou din cap până-n picioare,
insistând mai mult cu privirea mai ales asupra sacoșei. Arsenie scoase tăblița cerând să-i fie
modificată la loc. De cum omul apăru din spatele perdelei cu comanda executată, Arsenie
pregăti 15 lei, dar bărbosul spuse că, după părerea lui, deși nu știa despre ce e vorba, riscul a
mai crescut așa că prețul s-a mai mărit și el cu 5 lei. Arsenie plăti fără comentarii și plecă
răsuflând ușurat. După vreo oră de mers prin oraș găsi adresa căutată și sună la ușa unui
apartament dintr-un bloc, la etajul șapte. Îi deschise un bărbat cu părul vâlvoi și ochii înroșiți
– se vedea că omul tocmai se trezise din somn.
 - Bună ziua, dacă sunteți drăguț, în legătură cu anunțul. ”Anunțul, anunțul…” spuse
de câteva ori omul ca pentru a-i intra bine cuvântul în cap. Apoi sări ca ars:

- Cum!? Ați găsit-o? Extraordinar, nu-mi vine să cred! Și unde se află biata cățelușă?

Arsenie ridică sacoșa triumfător, provocând un mic scheunat în interior, apoi întinse mâna
ceremonios:

- Arsenie, dacă-mi permiteți!

- Vă permit, vai de mine, cum să nu vă permit! spuse celălalt clătinându-și vârtos

claia de fân din cap. O aveți înăuntru?

- Bineînțeles!

- Desfaceți repede sacoșa să nu moară! Și vă rog poftiți în sufragerie să-mi spuneți cu

ce-aș putea să vă servesc? Țuică, pișcoturi, măsline? O dulceață, o acritură? Nevastă…

- O, îl întrerupse Arsenie, prea exagerați cu deranjul!

- Nevastă-mea doarme, vreau să spun, dar mă descurc eu!

- Aveți dreptate, spuse Arsenie, și eu mă descurc uneori fără nevastă și încă foarte
bine!

- Dar să nu uitați niciodată de animal, care-și cere drepturile! Vă rog, poate mai e încă
viu!

- Vai de mine, cățelușa dumneavoastră e vie și nevătămată; pot să-i dau drumul să
zburde prin sufragerie?

- Bineînțeles! Dați-i odată că nu mai pot!

Arsenie deschise sacoșa cu mâini tremurânde și o răsturnă spre covor, scuturând-o de mai
multe ori. Din ea, însă, nu căzu nimic. Celălalt începu să-și roadă unghiile. Deodată se repezi
la Arsenie – dând frâu unei porniri interioare – și-i smulse sacoșa din mâini privind avid
înăuntru, chiar în momentul când sări și cățelușa voioasă drept în obrajii lui. Ușa de la
dormitor se deschise și un strat invizibil de parfum îl învălui pe Arsenie.

- A, dați-mi voie să v-o prezint pe soția mea! Faceți cunoștință: domnul Arsenie,
soția mea! Draga mea, dânsul este cel care a dat peste cățelușa noastră dragă!
 - Vai de mine, și e rănită?

- Nu, dragă, toată lumea e bine și sănătoasă!

- Ah, bravo, extraordinar! zise doamna și bătu din palme.

- Domnule Arsenie, spuse bărbatul, îți rămân foarte recunoscător și îndatorat!

- Nu, vă rog să nu rămâneți în niciun fel!

- Nici nu știu cum aș putea să vă răsplătesc! În orice caz, să știți că meritați din plin
tot ce avem noi mai scump!

- Exagerați! Și vă rog să nu vă deranjați!

Arsenie nu vorbise prea convins. Celălalt începu să schimbe o serie de șușoteli cu consoarta,
apoi scoaseră la iveală niște bani. Îi numărară încordați părând că au uitat cu totul de prezența
lui Arsenie. Acesta din urmă aștepta tăcut și răbdător. Femeia dispăru în dormitor și reapăru
cu niște euro și dolari. Se vedea că tot nu sunt încă mulțumiți. Doamna luă atunci cățelușa în
brațe și făcu un pas către Arsenie; de fapt, o împinsese soțul de la spate. Acesta din urmă
spuse:

- Ia-o, domnule! Și să fii sănătos!

- A, nu, zise Arsenie. Mie nu-mi trebuie cățelușă!

- Profită, domnule! Poți s-o folosești un timp și apoi s-o lași, că vine ea înapoi!

Arsenie se înroși foarte tare, ieși brusc din apartament fără să-și mai ia la revedere și coborî
scările câte trei odată.
 11

Arsenie intră în mulțimea care aștepta pe trotuar cu hotărârea celui care se aruncă într-un
bazin cu apă prea caldă. Nu înțelegea de ce era așa de multă lume pe străzi. ”E vreo
sărbătoare? E vreo mobilizare la vreun miting? ” Vorbise tare, dar nu-i răspunse nimeni.
Regreta că-și luase sacoul pe el, acum era lac de transpirație; își căută un loc mai comod pe
trotuar, unde să se simtă cât de cât mai lejer, ajungând (tot foindu-se și frecându-se de
corpurile celorlalți) cu un picior pe bordură și cu altul pe jos, în rigola în care rămăsese puțină
apă de la ploaia din ajun. Cotul stâng îi era prins zdravăn între o plasă de cartofi noroioși și o
sacoșă dintr-un material aspru, iar în ceafă simțea răsuflarea grea a unui campion de rugby.
Încercă să se înalțe pe vârfuri să vadă dacă vine autobuzul, dar nu reuși să zărească altceva
decât o mare de capete. Din frunzele copacilor ce acopereau bulevardul se scuturau din când
în când picături reci. Prin mulțime își făcu loc cu greu o mașină mică, clacsonând. De undeva
începu să se audă un zumzet gros de motor, care se suprapunea zgomotului ca de stup al
mulțimii. Arsenie se înălță pe vârfuri sprijinindu-se cu toată greutatea pe o ridicătură care i se
vârî sub picior; văzu la o distanță destul de mare botul autobuzului asemenea unei șalupe care
a ajuns în apropierea malului; concomitent un urlet îi răsună în urechea stângă:

- Dă-te jos, domnule, de pe bombeul meu!

Arsenie coborî scuzându-se nemaireușind să vadă nimic decât un spate lat îmbrăcat în kaki.
Motorul autobuzului amuțise.

- Ce se-ntâmplă oare, de ce nu vine?

Întrebarea ajunse din om în om până la cei din apropierea autobuzului.

- Șoferul se uită la ceas, se întoarse răspunsul pe aceeași cale de la cei de lângă autobuz
spre cei din stație.

- Bine, bine, dar de cât timp se uită?

- Nu se știe exact deoarece nu s-a observat când a început să-l privească.

Din mulțime porni o nouă întrebare:” Ce face acum șoferul?”. Răspunsul sosi din gură-n gură
până când auzi și Arsenie:
 - Șoferul își taie unghiile cu ajutorul unui briceag!

- Cum e posibil așa ceva? N-a găsit și el o foarfecă sau un clește de unghii? comentă
cineva.

- Unde să găsească, în lada cu scule? spuse un bărbat în cămașă albastră.

Arsenie se uită la ceas. Pentru a fi mai sigur îl consultă și pe omul din stânga lui:

- Nu vă supărați, aveți un ceas?

- Da, răspunse omul, e subacvatic, și îl arătă.

- Mulțumesc, zise Arsenie, și eu la fel, credeam că a rămas în urmă.Se înălță pe vârfuri

făcându-și mâna dreaptă ștreașină la ochi.

- Șoferul mănâncă! se auziră informațiile pornite din preajma vehiculului. Rugbistul își
scoase din buzunar un sandvici, trei cepe verzi și o sticlă burduhănoasă de apă plată. Arsenie
căută și el ceva prin buzunarele sale dar nu găsi decât câteva alune cu coajă. Le sparse între
dinți până când o femeie de lângă el îl apostrofă:

- Mai termină, dom’ le, odată, cu zgomotul ăsta! Trebuie să ai nervi de oțel să poți
aștepta într-o stație!

Arsenie își strecură înapoi în buzunar aluna pe care tocmai se pregătea s-o mănânce. În acel
moment, în mulțime se răspândi știrea că șoferul a primit o vizită.

- E frumoasă? întrebă o bătrânică îmbrăcată în negru, care își ținea în brațe un nepot.

- E brunetă cu ochi albaștri! răsună după un timp răspunsul la această întrebare care se
citea pe buzele tuturor. Din apropierea autobuzului se stârniră strigăte furioase. Se cerea celor
care erau mai înalți să se lase puțin mai jos îndoind genunchii, pentru a da posibilitate și celor
mai scunzi să vadă spre cabina șoferului. Deodată motorul autobuzului începu să funcționeze,
plăcut și puternic; când îl auzeai te și simțeai ajuns la destinație. Mulțimea începu să freamăte.
Toți se pregăteau cu febrilitate, repartizându-și servietele în mâini mai odihnite sau punându-
și la îndemână cardurile de călătorie. Cei din apropierea autobuzului făcură pe cât posibil loc
în fața mașinii. Trecură câteva minute.Arsenie ajunse cu ambele picioare în rigolă. Un curent
rece îi flutura manșetele pantalonilor.Se pare că stătea chiar pe gura canalului.

Autobuzul nu înainta.
 - Ce se întâmplă? se formulă o nouă întrebare.

- Șoferul îi arată tinerei cum funcționează mașina pe care o conduce. Îi explică rostul
manetelor și pedalelor.

- Și dacă nu este așa? Ai văzut dumneata? sări un bărbat cu chelie și mustață.

- N-am văzut, dar mi-a zis un om serios, cu părul alb!

- Și dacă era vopsit? Hai, dom ’le, nu mai denaturați realitatea fără s-o cunoașteți, spuse
cel cu mustață, propunând celor din jurul său (printre care se afla și Arsenie) să se desemneze
cineva care să meargă până-n apropierea autobuzului și să vadă exact, la fața locului, ce se-
ntâmplă. Un tânăr pistruiat, slab și înalt, se oferi voluntar și porni la drum încurajat de grupul
respectiv și de o femeie cu sprâncene stufoase care se pare că era maică-sa. Gardul care
despărțea mulțimea de pe trotuar de grădina de vară de alături începu să se încline.La mică
distanță de Arsenie, doi adolescenți, un băiat și o fată, care se apostrofaseră reciproc cu puțin
timp înainte (se pare că băiatul o atinsese cu cotul din greșeală) începură să se pupe, ocupând
un loc pe trotuar mult mai restrâns decât înainte. Motorul autobuzului pornit puțin mai înainte,
se opri cu câteva tușituri nervoase.

- Fata l-a părăsit pe șofer! se auzi în mulțime.

- Așa repede? comentă bătrânica în negru. Fetele din ziua de azi!

- De ce nu se mișcă din loc? O fi defect?

- Șterge parbrizul, se auzi o voce din partea omului cu părul alb. Muncește, nu stă de
pomană ca noi!

- Cu ce-l șterge?

- Cu o cârpă, cum cu ce?

- Păi n-are ștergătoare automate? Vezi că muncește aiurea, să tragă de timp!

Între timp se întoarse gâfâind tânărul pistruiat, care spuse:

- Șoferul e bolnav! Putea să intre oricând în concediu medical, dar n-a vrut!

- Vedeți, strigă triumfător bărbatul cu mustață, să te mai iei după gura lumii!
Părerile erau împărțite. Unii susțineau că șoferul șterge parbrizul, alții că e bolnav.

- De unde știi că e bolnav? sări rugbystul la tânărul pistruiat.

- Am discutat cu el și respira greu, răspunse acesta. A căzut când era mic și are apă la
genunchi; parbrizul are o fisură și apa de ploaie curge înăuntru.

- Păi acum nu plouă! zise cineva.

În acel moment rugbistul lansă o idee : să se formeze o echipă care să plece la serviciu pe jos.
Drumul nu poate lua mai mult de două ore până-n centru și va lua aspect de concurs. Imediat
se găsiră amatori și echipa porni la drum cu urale puternice. Apoi se auziră voci care spuneau
că trebuie rezolvată problema traseului, nu toată lumea având serviciul în același loc; unii
spuneau că grupul trebuie s-o ia la stânga, alții că la dreapta; până la urmă s-a hotărât: se va
mergea în zigzag. Mișcarea grupului provocă o busculadă și Arsenie se învârti în loc ca un
titirez, antrenat de trupurile celor din jur și tot căutând să-și recapete poziția stabilă se trezi în
apropierea autobuzului.Șoferul privea cu îngrijorare tavanul mașinii; deschise ușa și agățat de
scară căută să examineze acoperișul; concomitent împinse cu burta un bărbat care voia să
intre în autobuz văzând ușa deschisă.

- S-a întâmplat ceva, meștere? întrebă un om grijuliu din mulțime.

- Deocamdată nu; dar s-ar părea că undeva o să apară o fisură!

- Păi să se urce cineva pe acoperiș să se uite! zise același vorbitor. Uite, dânsul, că pare
mai avizat! și arătă spre Arsenie. Acesta din urmă rămase stană de piatră, căutând să nu se
miște și să nu respire. Transpirația îi curgea de pe frunte pe gât, în pârâiașe care-l frigeau.

- Ce stai așa, omule, nu vezi că așteaptă atâta lume după dumneata? se răsti o femeie.
Arsenie privi năuc în jur și văzând că nu are o altă soluție se urcă pe acoperișul mașinii.

- Se vede ceva? îl întrebă șoferul.

- Se apropie un taxi, spuse Arsenie.

- Uită-te la tăblărie! Cum arată?

- Ca proaspăt vopsită!

- Dă-te, dom’ le, jos, că te-ai urcat degeaba!

Arsenie coborî sub privirile dezaprobatoare ale tuturor. Șoferul se urcă sus în locul lui,
scoțându-și și cămașa pentru a putea profita puțin și de soare.Rămase acolo aproape o
jumătate de oră, stând cu fața-n jos, nemișcat, dovedind o ambiție exemplară de a se bronza,
după care coborî gânditor. Apoi începu să cerceteze atent farurile. Vădit nemulțumit, luă o
șurubelniță și desfăcu unul dintre ele.

- Lipsește becul, spuse el scurt.

- Și nu poate merge fără faruri? Acum e ziuă! remarcă o persoană din mulțime.

- Bravo! Frumos vorbiți! E ziuă! Dar dumneavoastră știți că dacă mă întâlnesc cu un

mort, din respect trebuie să aprind toate farurile? Nu știți, că nu sunteți de meserie! Trebuie
bec! conchise el și se urcă în cabină unde-și aprinse o țigară, stând impasibil picior peste
picior.

- Să meargă cineva să caute un bec! zise bărbatul care vorbise mai devreme.

- Cel care a fost pe acoperiș, că tot n-a făcut mare lucru până acum! spuse altcineva.
Arsenie căută să se îndepărteze dar o mână hotărâtă îl apucă de umăr.

- Bine, zise Arsenie fără să se uite la cel ce-l oprise, mă duc după bec!

Ieși din mulțime și intră în marele magazin din apropiere. Găsi cu greutate sectorul de piese
auto (magazinul avea rafturi foarte lungi cu diferite mărfuri) și întârzie destul de mult cu becul
cumpărat, de care nici nu era sigur că era corespunzător având în vedere marca autobuzului.
Mulțimea dispăruse ca prin farmec; nu mai era acolo nici țipenie. Doar o singură femeie de la
salubrizare mătura strada. Pe jos erau multe hârtii, (coifuri improvizate din ziare, foi rupte din
reviste etc), cutii de conserve, cartoane rupte, sticle de plastic, doze de cola sau de bere.
”Unde-or fi dispărut oamenii? Și autobuzul?” se întrebă Arsenie.

- Nu mai așteptați aici, stația s-a mutat! se auzi o voce din dreptul femeii, care avea o
figură atât de distantă și impasibilă încât era greu de crezut că ea fusese cea care a vorbit.

- Când s-a mutat? Și unde? făcu Arsenie.

Vocea însă nu-i mai răspunse nimic. Femeia își vedea de treabă în tăcere. Arsenie merse
înainte, la întâmplare. Deodată zări autobuzul.Aștepta liniștit în dreptul unei noi plăcuțe de
stație, pe jumătate gol. Se repezi spre el; se urcă și-și ocupă un loc pe partea dreaptă. Apoi se
mută pe stânga, unde nu bătea soarele.Sări ca ars amintindu-și de misiunea lui și se duse glonț
la șofer.

- V-am adus becul! spuse el.

Șoferul își mută încet figura spre Arsenie. Purta ochelari de soare.

- Ce bec? întrebă el, pornind motorul.

- Becul pentru far.

- Ce far?

- Farul mașinii!

- Pentru ce să-mi trebuiască ziua far? zise șoferul.

- Pentru cazul când v-ați întâlni cu un mort! Poftiți, ăsta e! zise Arseniei și scoase becul
din buzunar. Șoferul tresări. Arsenie continuă:

- Iar dacă e nevoie, mă urc și pe acoperiș să văd ce e cu fisura!

Șoferul opri motorul, se ridică din scaunul său și coborî din mașină. De jos îl chemă și pe
Arsenie. Când acesta din urmă ajunse pe trotuar, șoferul urcă brusc, porni motorul și demară
cu viteză, făcându-i pe câțiva călători din mașină să se îmbrățișeze foarte strâns, cu toate că nu
se cunoșteau. Apoi scoase capul pe geam și strigă ceva, ceva neclar, din care Arsenie desluși
numai cuvântul balamuc. Imediat în stație își făcu apariția un alt autobuz. Arsenie se-ndreptă
spre el, dar dintr-odată renunță să se mai urce. Se hotărî să meargă pe jos; oricum era târziu.
 12

Într-o dimineață portarul de la institut descălța pe toți cei care intrau în clădire și le arunca
pantofii într-un colț de lângă ghereta lui de pe hol, unde se strânsese o stivă de încălțăminte
folosită, ca la Auschwitz. Portarul era nou și avea înfățișare și figură de maimuță; era îmbrăcat
într-un spilhozen verde și era desculț; i se vedeau brațele cafenii acoperite cu mult păr și
picioarele ca ale unui păianjen uriaș. De cum angajatul intra în hol, portarul îi dădea un ghiont
și-i ridica rapid piciorul drept, îi scotea pantoful și când nou venitul se balansa pentru a-și
recăpăta echilibrul, maimuțoiul se apleca și-i lua și celălalt pantof; însă nu cu toată lumea a
fost destul de simplu să facă operațiunea; unii s-au împotrivit, au fugit, s-au luptat, dar
portarul a ieșit întotdeauna învingător, dovedindu-se mult prea puternic, agil și determinat;
niște femei i-au dat cu pantofii în cap, dar el a rezistat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Arsenie a fost luat prin surprindere și i s-au luat pantofii ajungând în biroul său fără încălțări
în picioare. Haralambie sosise mai devreme și stătea abătut la masa lui de lucru.

- Și dumneavoastră v-au luat pantofii? zise Arsenie.

Domnul Haralambie îi spuse că institutul a fost nevoit să angajeze niște persoane plecate din
țările lor, oameni pentru care guvernul acorda o subvenție.

- Și portarul ăsta e tot din ăștia?

- Da!
 - Ar trebui dat afară! spuse Arsenie.

Curând prezența noilor angajați în instituție începu să devină tot mai apăsătoare. Cel mai des
ei erau întâlniți câte doi pe culoare, trimițându-și unul altuia o minge mare și grea; erau
îmbrăcați destul de sumar, de regulă în maiou și bermude și erau desculți. Făceau o gălăgie
înfernală strigându-se unul pe altul, chiuind, lovindu-se cu palma peste gură, fluierând sau
bătând din palme; deseori își plesneau fundurile dezvelindu-și carnea bronzată. Începuseră să-
și instaleze niște coșuri de baschet pe pereții coridoarelor, folosind niște cărucioare tip basculă
pentru a ajunge sus aproape de tavan și bornmașini electrice. Au făcut o mizerie de nedescris,
au scos cărămizi din zid și au presărat pe jos cu tencuială; au început să joace imediat de cum
au terminat, peste praf și fărâmituri de materiale, țopăind ca niște draci; unul dintre salariați
le-a făcut observație, dar a primit o minge în plex care l-a îndoit în unghi drept și în acea
poziție s-a dus omul în biroul lui. Foarte greu era de precizat care era numărul acestor noi
lucrători și mai ales pe ce funcții fuseseră angajați. De asemenea era un mister locul în care
locuiau și dormeau. S-a descoperit repede unde își găsiseră să mănânce: la cantina instituției,
care era o sală nu prea mare. În timpul prânzului cantina se umplea de figuri noi care făceau
un tărăboi infernal și niciunul dintre vechii salariați nu se mai duceau acolo. Într-un fel era
bine că se adunau aproape toți acolo pentru că oamenii institutului își puteau face o idee
despre structura și componența grupului de străini; se constata astfel că erau cel puțin vreo 30
de indivizi, că erau în majoritate tineri, că aveau puține femei printre ei și acestea aduceau
foarte mult cu bărbații dar se deosebeau prin sânii mari și căzuți, că aveau pielea colorată ca
sud africanii, că aveau boturi ca de maimuțe și o vitalitate extraordinară. Femeile lor treceau
pe culoare câte trei strâns unite cu mâinile unele de altele și dărâmau totul în calea lor. Ele
purtau niște fuste foarte scurte din piele naturală și li se vedeau picioarele musculoase și puțin
curbe, de parcă ar fi fost deformate de la călăritul cailor. S-a constatat că nu se putea iniția
vreun dialog cu cineva dintre aceste persoane care nu-ți dădeau nicio atenție; în lift sau în altă
parte, te dădeau în lături din drumul lor ca să intre sau să iasă primele și nu spuneau ”pardon”
sau ceva. Arsenie și Haralambie se simțiră datori să ceară conducerii să se facă ceva.
Conviețuirea cu acești străini era insuportabilă; trebuia ca directorul să stabilească niște reguli,
trebuia să se pornească de la bază, de la respectarea unor cutume elementare. Văzând că se
duc la conducere unii colegi au propus să le spună directorului să-i dea afară pe noii veniți, cu
angajamentul că tot colectivul va lucra mai cu spor și va suplini absența celor concediați.
Arsenie și Haralambie așteptară mult timp în anticameră. Secretara Aspazia le spusese că
șeful e puțin ocupat. Trecu mai mult de o oră și directorul tot nu-i primi.
 - E cineva la dânsul? întrebă Arsenie.

- Da. Stați puțin! Aspazia intră la șefu’ în cabinet și ieși de acolo lăsând ușa deschisă în
urma ei. Dinăuntru se auzi un răpăit de tobe. Arsenie și Haralambie intrară. Șeful se afla în
mijlocul unui cerc de imigranți dansând; era îmbrăcat în spilhozenul caracteristic populației
respective și nu avea nimic în picioare; vreo cinci șașe inși ciocolatii formai un cerc ținându-
se de mâini unul cu altul incluzându-l și pe domnul Sisoe ; ei ridicau capetele cu ochii larg
deschiși și le coborau la piept ca în unele exerciții de respirație, țopăind tot timpul în ritmul
tobelor; acestea din urmă erau bătute cu disperare de doi indivizi cu înfățișare de maimuță,
care intonau pe voci diferite un fel de litanie sacadată, aducând mult cu schelălăiala unor câini
călcați de autobuz.

- Domnule director, spuse Haralambie, vreau să vă spun că așa nu se mai poate!

În acel moment intră Aspazia care anunță:

- Au sosit jerbele!

Două femei din grupul emigranților intrară în cabinet aducând niște colaci din flori de
mărimea unor anvelope de mașină; erau frumos executate, din diferite flori naturale, cu
prioritate din trandafiri. Femeile depuseră câte o jerbă peste gâturile fiecărui participant la
adunarea din cabinetul directorului, întrerupându-i pe oameni din dans; la sfârșit rămăseseră
două împletituri în plus. Unul dintre dansatorii ciocolatii, un tip de dimensiuni fizice
deosebite, lătră ceva către cele două femei. Acestea se repeziră la Arsenie și Haralambie și le
scoase hainele de pe ei cu mare dexteritate; le rupse mânecile la cămăși transformându-le într-
un fel de maiouri; apoi le tăie cu dinții pantalonii din susul pulpelor și îi descălță de pantofi și
de ciorapi; în final le traseră jerbele peste cap și-i antrenă la dans, fiecare femeie apucând cu
mâna stângă mijlocul unuia dintre ei și cu mâna dreaptă întinzând brațul bărbatului, ca într-o
mișcare de vals, dar hâțânându-i zdravăn pe nou veniți și învârtindu-i prin spațiul liber din
încăpere de-i ameți complet; tobele bătură în draci și grupul în care se afla domnul Sisoe
dansa dezlănțuit; la un moment dat femeile îi părăsiră pe cei doi care erau cât p-aci să cadă
dacă nu s-ar fi ținut unul de altul clătinându-se ca niște bețivi; ele ieșiră rapid din încăpere,
ciripind vesele. Deodată dansul se opri (tobele își încetară răpăiala) și toată lumea încremeni
în poziția în care se afla, astfel că într-o parte a încăperii se situă mica grupare de imigranți cu
domnul director în mijloc și în alta, într-un colț, Arsenie și Haralambie, care arătau ca niște
derbedei cu hainele rupte; jerbele de flori le atârnau caraghios la gâturile lor.
 - Ați spus ceva? zise tipul cel solid către ei.

- Noi voiam să ne adresăm domnului director! zise Haralambie cu o voce gâtuită.

- Aha! făcu fiorosul exemplar masculin și făcu un semn celor cu tobele. Aceștia veniră
și-i flancară pe cei doi și începură niște bătăi mărunte din tobe, asemănătoare celor de la circ
în prejma unui salt mortal. Când Haralambie deschise gura pentru a-și arăta neaprobarea și
revolta față de noii veniți în instituție, cei cu tobele bătură așa de tare încât vorbele
nemulțumitului nu se auzeau absolut deloc. Dar tobele tăcură brusc și din gura lui Haralambie
se auziră cuvintele:

- Așa că vă solicităm să-i dați afară!

Uriașul bărbat ciocolatiu, care avea niște mandibule proeminente și înspăimântătoare, se

repezi la cei doi și-i scoase afară din cabinet împingându-i să meargă cu spatele înainte. Când
grupul defilă rapid prin fața secretarei din anticameră, aceasta se ridică în picioare la biroul ei
cum făcea când niște oaspeți distinși plecau de la director.

În dimineața următoare portarul era asistat de două femei imigrante, aceleași care fuseseră în
cabinetul directorului la vizita lui Arsenie și Haralambie, și care retezau mânecile de la
cămășile celor sosiți la serviciu și le scurtau pantalonii; se foloseau de niște foarfeci pe care le
mânuiau cu mare precizie, femeilor tăindu-le fustele și transformându-le bluzele în maiouri;
portarul descălța lumea cu mare frenezie aruncând pantofii în grămada din hol care ajunsese
ca o movilă sinistră și urât mirositoare. Doi indivizi cu frunțile teșite intrau din birou în birou
unde stăteau câte zece minute ascultând ce se discuta și notând totul într-un carnețel. Nu
dădeau bună ziua, nu comentau nimic, nu scoteau vreo vorbă.

Vineri după amiază toată lumea din institut a fost convocată în sala de festivități. Fiind
aproape de ora de plecare, foarte mulți salariați au vrut să se ducă acasă. Dar ușa cea grea din
fier prin care se putea ieși din instituție fusese ferecată. Arsenie făcu un drum până la poartă,
ca mulți alți salariați, apoi, văzând accesul în stradă blocat, se duse în sala de festivități care
era full.Toate scaunele erau ocupate și mulți stăteau în picioare pe părțile laterale și în zona
din spatele băncilor. Înăuntru aerul devenise de nerespirat și corpurile celor care erau în
picioare se lipeau transpirate unele de altele. Doi dintre noii salariați străini împingeau cu
brutalitate oamenii de pe hol înspre interior, semănând cu unii angajați ai metroului din Tokio
care presau oamenii în vagoane la orele de vârf. Brațele și picioarele vânjoase ale acestor
indivizi se încordau la maximum și ei se înclinau în unghi ascuțit presând lumea în sală.
Arsenie intrase și el cu un val de întârziați și ajunsese până dincolo de mijlocul sălii. Ca prin
minune, se eliberă un loc. Arsenie se așeză imediat, dar se trezi în același timp cu trei tipi
așezați unul peste altul în brațele sale; aceștia spuseră ”pardon”, se ridicară și se aliniară în
picioare pe marginea sălii. Era o rumoare foarte obositoare și începu să miroasă a țigară, deși
acolo fumatul era interzis. Deodată pe scenă apăru domnul director Sisoe, însoțit de secretara
sa, Aspazia. Domnul Sisoe era îmbrăcat într-un costum extrem de elegant, gri-petrol, având
cămașă albă și cravată de culoare roșie. Purta niște pantofi de firmă, strălucitori și eleganți.
Secretara era și ea îmbrăcată sobru, cu o bluză albă bine închisă la gât și cu o fustă neagră,
lungă până sub genunchi. Directorul își îndepărtă mâinile cerând liniște.

- Știu că vreți să mergeți acasă! Însă mai important decât să ajungeți la căminele
voastre, să începeți weekendul, mai important decât orice este să vă prezint un om deosebit, o
personalitate de excepție a instituției noastre: domnul Casian! Și domnul Sisoe cu secretara sa
ieșiră în fugă din scenă. Se auzi muzica din ”Lacul lebedelor ” de Ceaikovski. Din partea
laterală a scenei își făcu apariția o maimuță cu fustiță scurtă de balet, făcând niște pași ușori
pe vârfuri traversând podiumul cu grație, de parcă n-ar fi atins podeaua. Mușchii picioarelor
parcă fuseseră tasați și bine întinși, astfel încât nu se mai vedeau tendoanele proeminente ca
niște odgoane încolăcite cum se prezentau de obicei membrele inferioare ale imigranților;
omul avea ciorapi. Când ajunse în partea opusă a scenei, își luă având de acolo și făcu o dublă
piruetă în aer, foarte reușită, stârnind aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Dansatorul se
redresă cu ușurință din exchibiția făcută și-și continuă înaintarea spre extremitatea scenei prin
piruete sacadate făcute în șir, cu o întindere perfectă și grațioasă a picioarelor pe vârfuri
( fundul i se bombase luând un aspect aproape feminin ) și cu o înțepenire maiestuoasă a
capului de fiecare dată când interpretul sfârșea întoarcerea de 180 de grade și ajungea cu fața
spre public; apoi omul își mai luă încă o dată avânt din mijlocul scenei, ca un atlet care pornea
în cursa de o sută de metri plat, și execută din nou o dublă întoarcere completă în aer, căzând
însă în afara scenei. Se auzi un zgomot puternic, de parcă balerinul s-ar fi prăbușit pe un
maldăr de oale. Apoi se făcu o tăcere mormântală. Bărbatul reapăru în scenă prin partea opusă
locului în care dispăruse, iar de data acesta era îmbrăcat în scoțian cu kilt în pătrățele colorate
în negru și roșu și cu o tunică stacojie; avea un cimpoi la care cânta o melodie duioasă, sfâși-
etoare pe alocuri. Rămase în mijlocul scenei cântând astfel cu multă aplicație, dar văzând că
lumea se cam întristase (apăsată, poate, și de gândul că vine weekendul și ei se află încă în
instituție) schimbă melodia cu una veselă și ritmată, astfel încât toți spectatorii de pe scaune
se ridicară în picioare și începură să bată din palme în ritmul muzicii. Deodată omul se opri
din cântat și făcu un pas mai în față bălăbănindu-și fusta scoțiană peste genunchii noduroși; se
înclină adânc în fața publicului, ținându-și cu mâna stângă instrumentul umflat și ducându-și
mâna dreaptă la piept cu eleganță și distincție. La început nimeni nu aplaudă; deodată un
ropot de aplauze ca o rafală de mitraliere se porni din rânduirile cele mai apropiate de scenă;
locurile de acolo erau toate ocupate de salariații imigranți. Domnul Casian se retrase spre
culise; pauza dură cam mult și emoția în public creștea; nimeni nu știa ce număr va mai
prezenta talentatul reprezentant al salariaților imigranți. În scenă pătrunse un individ în
costum de cow-boy, vestă de piele de antilopă, pantaloni de piele evazați, în picioare cu
ciocate cu pinteni, pălărie cu bor larg; târa de păr un bărbat care era foarte elegant îmbrăcat,
costum gri petrol, cămașă albă și cravată roșie. Bărbatul fu țintuit de un panou din partea
dreaptă a scenei, iar cow-boy-ul, care nu era altcineva decât tot domnul Casian, se postă în
extremitatea cealaltă pregătindu-și un set de cuțite. Nu trecu nicio secundă și un cuțit vâjâi
prin aer dintr-o parte în alta a scenei și se înfipse în panoul pe care era imobilizat bărbatul în
costum, chiar lângă urechea stângă a acestuia. Omul tremura vizibil; degetele de la mâini
fremătau de parcă ar fi fost străbătute de un curent electric, nasul se umfla și se dezumfla
ritmic, transpirația îi curgea în valuri pe obraji; privind cu atenție la bărbatul fixat cu curele de
panou Arsenie constată cu mirare că semăna foarte foarte mult cu directorul Sisoe; rațiunea îi
spunea că nu putea fi el, dar imaginea pe care o avea în față îl contrazicea; ca să ajungă la un
echilibru și la o liniștire a spiritului Arsenie își spuse că poate domnul Sisoe avea vreun frate
geamăn. De fiecare dată când aruncătorul nimerea cu un cuțit în panou fără să-l atingă pe cel
răstignit acolo, susținătorii imigranți din primele rânduri strigau ”Ole!” și băteau frenetic din
palme. La o ultimă aruncătură de cuțit, bărbatului de pe panou i-a fost nimerită urechea
dreaptă și țintuită de panou; o pată de sânge i se formă în dreptul capului și omul începu să
plângă. Se lăsă cortina.

În lunea următoare, la puțin timp după ce intrară în instituție, oamenii se treziseră în birouri cu
o echipă care avea o urnă mobilă de vot. Ca să treacă de cerberul de la poartă, salariații se
descălțaseră și-și ascunseră pantofii în poșete sau în serviete lângă sandvișurile pregătite
pentru prânz.Ajunși în birourile lor se încălțară din nou. Un individ foarte înalt, desculț și în
spilhozen ducea o cutie de mărimea unei mașini de spălat, iar doi alți indivizi, îmbrăcați în
aceeași ținută sumară care le lăsa brațele și picioarele goale, aveau în mâini câte un teanc de
foi albe, pe care era scris ”Da” la unul dintre ei, și ”Nu” la celălalt. Aflați în fața salariaților
din birouri, cel cu urna spunea: ”Dacă v-a plăcut spectacolul cu domnul Casian, folosiți pentru
votare un bilet cu ”Da”; îl îndoiți și-l băgați urnă; dacă nu v-a plăcut, luați un bilet cu ”Nu” și
votați cu el”. În după amiaza zilei s-a făcut o convocare prin stația de radio locală la o
adunare generală. Arsenie intenționă să chiulească, dar când se gândi că ar putea să se
lovească iar de porți încuiate se resemnă și se duse la ședință. Pe scenă se aflau cei trei
indivizi care adunaseră voturile de prin birouri, domnul Gligor de la sindicat și secretara
Aspazia. Bărbatul cel înalt citi un proces verbal, cu mare solemnitate. Se referi la numărul de
salariați, la numărul de persoane care au votat, și anunță că nu au fost voturi anulate sau
neexprimate.

- În unanimitate a fost ales domnul Casian! concluzionă el.

Echipa de aplaudaci se afla la post în primele rânduri ale sălii și bătu din palme cu frenezie; se
constată că și o bună parte din salariații mai vechi se trezi aplaudând. De undeva apărură niște
sticle de șampanie; sticlele fuseseră destupate cu pocnete puternice și începură să circule de la
unul la altul.

- Dar ce a fost ales? se trezi Arsenie vorbind, dar primi imediat un cot în plex de i se tăie
răsuflarea. Oamenii era veseli, bucurându-se mult, pesemne, de rezultatul votului. Arsenie se
întrebă unde o fi domnul Sisoe, care nu era pe scenă. Și se mira că într-un moment așa
important, lipsește tocmai omul numărul unu în instituție. Simți cum i se introduce printre
buze gura unei sticle cu șampanie; înghiți fără să vrea niște lichid înspumat și cam cald.
Licoarea îi încălzi stomacul și-i amorți gândirea; îi pieri cheful de analize. Se lăsă în voia
mulțimii care începuse să cânte ” We Are the Champions!”. Individul de pe scenă începu să
urle:

- Și acum, duoooomnul Casiaaan!

Imediat pe podium intră în fugă imigrantul care dăduse spectacol cu câteva zile înainte,
îmbrăcat în spilhozenul caracteristic oamenilor ca el, având în plus o mantie argintie pe umeri;
aducea cu un iluzionist de la circ. El întinse mâinile în sus cerând aplauze, care ropotiră cu
mare putere. Lumea era extaziată și nu era cineva care să nu se bucure sincer sau să nu
aplaude; Arsenie își rupse și el palmele bătând; avea în ochi lacrimi de bucurie. Domnul
Casian scoase dintr-o cutie ca de vioară un fel de armă pe care o didili puțin, apoi o puse pe
umăr și trase. Zgomotul împușcăturii sperie pe toată lumea, dar după primele secunde de șoc
oamenii izbucniră în ovații; erau artificii lansate spre cupola sălii, care se acoperise de
nenumărate explozii luminoase; domnul Casian trase în continuare vreo douăsprezece
încărcături de explozibil și sala fu înecată într-un fum albăstrui care provoca leșinuri; multă
lume chiar își pierdu cunoștința, dar cei din preajma lor aveau grijă să-i trezească cu palme
zdravene și cu șampanie turnată pe ei.

Noul director se instalase în cabinetul domnului Sisoe și o înlocui pe secretara Aspazia cu

două femei de culoare; erau aceleași femei care erau experte în tăierea fustelor salariatelor; se
pare că ele erau surori. Numărul personalului din prejma cabinetului conducerii nu se
micșoră; din contra, crescu, fiindcă domnul Casian păstră și salariații vechi pe lângă cei noi;
de pildă, pe lângă șoferul mașinii directorului angajă o persoană de culoare, dar fu menținut în
funcție și vechiul șofer care conducea tot el limuzina directorială. Nimeni nu știa unde se află
fostul director, domnul Sisoe, deși se zvonea că este în instituție. Se începu examinarea
tuturor salariaților pentru confirmarea pe funcții. O comisie specială, se spunea, va audia pe
fiecare salariat, vechi sau nou, și se dădeau noi decizii de încadrare pe posturi. Salariații intrau
în cabinetul domnului Casian și stăteau acolo cam 15 – 20 de minute. Ieșeau afară răvășiți, cu
hainele în dezordine, amuțiți. Nimeni nu povestea în ce constase examinarea. Dar îmbucurător
era faptul cu nimeni nu fusese respins. Rezultatul se comunica pe loc. Femeile erau cele mai
traumatizate în urma examinării. Ele nu spuneau nimic despre întrebările la care trebuiseră să
răspundă sau la ce alte probe fuseseră supuse. Tot ce se știa era că domnul Casian dăduse pe
toți afară din cabinet și rămăsese singur cu doamna (sau domnișoara) respectivă. Foarte târziu,
după mult timp ele făceau câte o referire la noul director, dar așa vag, cum că e vânjos și cam
impetuos, că are corp atletic sau ceva de acest gen, dar cu privire la testarea propriu-zisă,
nimic. Când i-a venit rândul lui Arsenie să intre la probă, a văzut din spate un bărbat în
costum elegant îngenuncheat în fața scaunului lui Casian. Biroul era dat de perete și scaunul
directorial trona în mijlocul încăperii, ca un jilț imperial. Picioarele musculoase ale domnului
Casian (purta un spilhozen din piele neagră, scurt și cu bretele direct pe piele) erau scăldate
într-un lighean emailat și spălate cu grijă și atenție de către bărbatul care stătea în genunchi;
Arsenie nu putea să vadă fața omului în costum, dar un junghi îi săgetă pieptul la o anumită
bănuială.

- Gata! spuse domnul Casian luând act de prezența lui Arsenie.

După ce spuse astea, cele două secretare din anticameră ieșiră spășite afară, după care urmă
Aspazia care se ivise de undeva, ca un șoarece ce stătuse sub vreo mobilă, și țâșni și ea afară,
cu spatele vizibil îndoit. Mai apăru dintr-un dulap sau dintr-o debara un tip cu înfățișare de
piele roșie, garda personală a noului director, care străbătu și el cabinetul și dispăru afară pe
hol. Omul cu ligheanul șterse picioarele șefului cu un prosop și se ridică și ieși și el din
încăpere, protejându-și cu o mână fața precum fac vedetele care se feresc de camerele de luat
vederi ale paparazzilor. Arsenie îl privi uluit, fiindcă îl recunoscuse; dar îi era jenă să-și
formuleze răspicat în minte concluzia. Când tot personalul părăsise cabinetul și Arsenie
rămăsese singur cu șeful, acesta din urmă îl privi ironic și zise:

- Acolo pe birou se află un registru! Scrie-ți numele și funcția!

Arsenie se execută. Domnul Casian își scosese picioarele din apă și rămăsese desculț. Se duse
la un dulap și-și puse niște mănuși de box. Apoi se îndreptă spre Arsenie. Una din secretarele
de culoare intră în fugă înăuntru provocând un răget de indignare din partea lui Casian. Ea se
băgă înspre urechea directorului, spunându-i ceva. Apoi se-ntoarse pe călcâie spre ieșire dar
rămase în anticameră ( ușa era deschisă între încăperi ) așezându-se la biroul ei de lucru.
Domnul Casian își scoase mănușile de box și în timp ce le punea în dulapul din care le
scosese, spuse:

- Liber, deocamdată!

Arsenie plecă. Ajuns în biroul său, Haralambie îl întrebă în ce constase examinarea.

- S-a amânat! spuse el. Se pare că șeful a fost chemat undeva urgent.

În ziua aceea domnul Casian nu s-a mai întors la birou. În zilele următoare directorul s-a
ocupat numai de femei, amânându-l pe Arsenie. Pentru orice eventualitate, Arsenie venea
foarte bine îmbrăcat la serviciu, transpirând din greu; își pusese pe dedesubt trei veste din
vatelină și purta indispensabili căptușiți cu molton. Femeile examinate ieșeau de la director
stoarse de energie; dar nu toate erau afectate; una din doamne, ajunsă cam la 50 de ani,
roșcată și planturoasă, când a ieșit de la domnul Casian, s-a lăsat în jos pe ușa cabinetului
închisă și a stat așa mult timp, privind în gol, visătoare mai degrabă decât supărată; abia într-
un târziu două colege au venit și-au luat-o de acolo. La două zile după ce Arsenie ratase
examinarea, încă de dimineață a fost anunțat de o secretară, prin telefon, că trebuie să se
prezinte la cabinet în zece minute. Arsenie se cufundă în lucrările lui și nu se mișcă de la
biroul său. Citea dosar după dosar și făcea rapoarte la lucrări, iar timpul trecea și el nu se
prezenta la cabinetul directorului. Telefonul sună în două rânduri și de fiecare dată răspunsese
Haralambie, care spusese că Arsenie se va duce imediat la cabinet. Trecu încă vreo oră și ușa
fu dată de perete; două namile de culoare, foarte solide și cu boturi ca de gorile, apărură în
încăperea în care lucrau Haralambie și Arsenie și se repeziră la acesta din urmă dând să-l
apuce fiecare de câte-un braț; Arsenie făcu un semn prin care dădea de înțeles că va merge de
bunăvoie și se postă între cei doi, pornind spre ușă. Odată ajunși în hol Arsenie luă un start
formidabil și coborî pe scări până jos, sărind câte trei patru trepte deodată; bărbații se angajară
după el în viteză. Din holul cel mare de la parterul clădirii Arsenie se îndreptă fără ezitare spre
ieșire; trecu prin fața portarului ca fulgerul și ieși pe trotuarul din fața clădirii instituției. Avu
un noroc chior fiindcă în stație se afla un autobuz; sări în el chiar când se închiseseră ușile și
se postă în partea din spate; pe carosabil, în urma mașinii, alergau cei doi gealați din instituție,
cu o viteză și o forță ieșite din comun; erau îmbrăcați cu niște pantaloni scurți din piele de
căprioară întoarsă, și aveau niște bretele peste umeri; erau desculți și toată înfățișarea lor
aducea cu cea a unor indieni din filmele western care alergau după vreo pradă. Arsenie se
sprijini cu mâinile de bara de spate și îi privi cu atenție; cei doi ridicară pumnii spre el, în timp
ce picioarele li se mișcau cu o iuțeală incredibilă. Autobuzul își acceleră viteza – ajunseseră
într-un bulevard foarte larg – și urmăritorii fuseseră lăsați puțin în urmă. Mașina stopă la o
stație și Arsenie țâșni afară pe trotuar; după o clipă de prospectare a locului, Arsenie traversă
bulevardul printre mașini spre o biserică aflată vizavi de locul în care avea stație autobuzul;
nu avu timp să mai întoarcă privirea pentru a se uita unde se aflau cei doi urmăritori ai lui.
Intră în biserică și se bucură că înăuntru era răcoare și liniște.Era lume puțină și un preot
îngâna ceva pe nas în spațiul din fața altarului. Arsenie se așeză pe unul din jilțurile tari de
lemn aflate pe partea laterală a bisericii, odihnindu-se. Cei doi indivizi năvăliră pe ușa
deschisă fornăind pe nas ca niște armăsari în spume și priviră încordați spre interiorul
bisericii, căutând să se adapteze semiîntunericului dinăuntru; curgea transpirația pe ei de parcă
ar fi ieșit de sub duș chiar atunci, și preotul se opri din litanie făcând câțiva pași în direcția lor;
goliciunea bărbaților era o adevărată blasfemie și preotul întinsese mâna dreaptă în direcția
lor, fără să reușeasă să spună ceva; cei doi musculoși cu picioarele și brațele dezgolite
aduceau cu soldații romani din picturile de pe pereții bisericii; niște preoți tineri cu barbă
apăruseră de undeva din spatele altarului și stăteau în expectativă. Indivizii îl zăriră pe
Arsenie și veniră tiptil și se așezară pe scaunele din preajma lui. Preotul reveni la punctul lui
din fața altarului și-și continuă recitarea; din tânguirea lui nu se înțelegea niciun cuvânt clar,
iar faptul că expunerea era sub formă oarecum cântată și foarte nazală, aducea cel mai mult cu
bâzâitul unui bondar mare și gras. Arsenie se gândi să aprindă și el o lumânare pentru morți și
cumpără una de la un chioșc aflat pe la mijlocul spațiului bisericii; cei doi malaci se ridicaseră
și ei și-l escortară pe Arsenie la o așa de mică distanță încât puteau să-l atingă cu mâna;
deplasarea prin biserică a grupului de trei bărbați atrase atenția tuturor, atât preoților cât și
oamenilor care asistau la slujbă. Arsenie se duse spre un colț unde se afla o masă specială care
avea o tavă cu nisip în care se înfigeau lumânările aprinse; masa era pe rotile și când Arsenie
o atinse din greșeală se mișcă câțiva centimetri provocând tremuratul flăcărilor lumânărilor;
cei doi indivizi de culoare se aflau în spatele lui Arsenie, care le simțea răsuflarea puturoasă,
cu iz de usturoi; doi dintre preoții tineri schițară o mișcare de apropiere de grup. Arsenie
apucă hotărât masa cu lumânări și-i imprimă o direcție de deplasare spre ieșire; ieși cu ea pe
trotuarul din fața bisericii și o impinse cu putere în fața lui, ca și cum ar fi condus un cărucior
cu mâncăruri flambate; multe lumânări s-au stins din cauza curentului potrivnic de aer, dar tot
mai rămăseseră câteva; în urma lui, alergând cu pas ușor, veneau cei doi indivizi musculoși și
apoi doi preoți tineri cu barbă, care se împiedicau în rasa lor lungă până la pământ; grupul în
alergare părea a efectua un ritual aparte, iar Arsenie care ducea căruciorul cu lumânări aducea
cu preotul unei procesiuni ciudate. Arsenie coborâse de pe trotuar și o luase pe carosabil; tot
șirul se opri în fața unui polițist de la circulație, care ridicase mâna dreaptă într-un gest care
aducea cu salutul hitlerist.

- Stop! zise el după care nu mai fu capabil să spună ceva. Cei doi preoți veniră și
apucară pur și simplu măsuța pe rotile, luând-o cu ei schimbând sensul de mers înapoi spre
biserică. Cei doi gealați din instituție se apropiară de Arsenie, astfel încât acesta se trezi
înconjurat de trei inși socotindu-l și pe polițist.

- Ce s-a întâmplat? întrebă polițistul.

- Nimic! răspunseră într-un glas cei doi urmăritori.

- Atunci circulați, vă rog! zise polițistul și se-ntoarse cu spatele la ei, îndreptându-se

spre mijlocul asfaltului. Imediat cei doi au sărit pe Arsenie, apucându-l brutal unul de un braț
și altul de celălalt. Arsenie țipă și polițistul întoarse capul. Gealații îl eliberară pe Arsenie și
acesta profită de momentul de derută al indivizilor și o luă la fugă. Se duse acasă și reuși să
scape de testarea din ziua respectivă.

Noul director se trezi cu doi intruși în cabinetul său. Secretarele veniră în fugă să-i explice
domnului Casian că oamenii le-au împins ca să intre în cabinet, și că sunt de la revista ”Life”.
Un reporter și un fotograf.

- Vă rugăm să ne scuzați. Facem niște interviuri, spuse unul dintre tineri care avea o
cămașă cadrilată și un reportofon în mână. Celălalt intrus era și el tânăr și era dotat cu un
aparat de fotografiat cu un obiectiv lung de părea o țeavă de tun.
 - Am înțeles că le impuneți salariaților o ținută foarte lejeră și neconvențională, deși
timpul nu mai e așa de călduros! spuse reporterul (cel în cămașă cadrilată).

- Cum să le impun o anumită ținută oamenilor? Ce, suntem unitate militară? Grupul de
bărbați se afla în mijlocul cabinetului, și domnul Casian nu-i invitase să stea jos. Cel cu
aparatul făcu vreo câteva poze domnului Casian; directorul era îmbrăcat în spilhozen maro și
nu avea pantofi în picioare. Aparatul de fotografiat țăcănea ca o mitralieră.

- De exemplu, am înțeles că ați dat ordin portarului să le scoată oamenilor pantofii din
picioare la intrarea la lucru!

- Eu? Nu-i adevărat! spuse domnul Casian.

- Dar văd că nici dumneavoastră nu aveți încălțări în picioare! zise reporterul.

- Vi se pare! ripostă directorul. Aparatul țăcănea ca un schimbător de viteze de la

bicicletă. În acel moment în cabinet năvăli Arsenie, desculț și cu părul vâlvoi. Cele două
secretare veniră din anticameră să se scuze pentru intrarea lui Arsenie fiindcă ele nu i-au dat
voie.

- Am venit pentru probă! spuse Arsenie. Cei doi vizitatori se uitară mirați la el; cel cu
aparatul începu să-i facă poze fără nicio ezitare sau atenționare.

- Nu e momentul, îi zise directorul. Așteptați la dumneavoastră în birou că o să vă

chemăm noi.

Reporterul și fotograful se apropiară de Arsenie privindu-l ca pe o specie ciudată. Arsenie

purta niște pantaloni scurți foarte strâmți, păstrați poate din copilărie și un maiou alb. I se
vedea pielea pieptului și a brațelor albă ca peretele.

- Nu vă e frig? îl întrebă reporterul.

- Nu! De ce să-mi fie frig?

- Fiindcă sunteți foarte golaș! interveni fotograful care avea țeava de la aparat foarte
aproape de pieptul său.

- Eu nu sunt golaș! zise Arsenie de parcă oamenii l-ar fi insultat.

- Ați putea să ne spuneți de ce sunteți desculț? îl întrebă reporterul.

Arsenie căută disperat cu privirea un ajutor; privi în direcția domnului Casian, dar acesta avea
o figură cruntă și înnegurată.

- Dar eu nu sunt desculț! zise Arsenie. Cel cu dispozitivul de fotografiat ținti către
picioarele sale și făcu aparatul să țăcănească de câteva zeci de ori. Domnul Casian făcu un
semn secretarelor care rămăseseră căscând gura în ușa cabinetului. Ele veniră și-l apucară pe
Arsenie fiecare de câte un umăr și-l scoaseră afară, târât; Arsenie rămăsese în aer sprijinit de
cele două femei atletice, cu picioarele îndoite ca să nu atingă podeaua și cu fața spre locul pe
care-l părăsea.

- Se zvonește că se folosește forța fizică și bruscarea salariaților! spuse reporterul în

timp ce fotograful imortaliza expulzarea lui Arsenie.

- Nu trebuie să vă luați după zvonuri! Nu e nimic adevărat! spuse calm domnul Casian.
Reporterul care pusese întrebările folosise tot timpul reportofonul care avea aprins un led
roșu.

- Mai doriți să aflați ceva?

- Da, spuse reporterul. În momentul acela înăuntru intrară cei doi indivizi care-l
alergaseră deunăzi pe Arsenie prin oraș. Unul dintre ei ținea în mână o bucată de carton de
mărime A4, pe care se afla poza unui aparat de fotografiat barat de o linie roșie.

- Fotografiatul este interzis la noi în unitate! spuse al doilea individ.

Și cei doi apucară de aparatul de fotografiat luptându-se să-l ia din mâna omului care-l
deținea. Se formase o busculadă și directorul însuși îi împingea pe cei de la revistă să iasă din
cabinet. Lupta continuă și pe coridor și mai departe pe scări, fiindcă oamenii directorului îi
direcționa pe cei de la revistă spre ieșirea din clădire. Se mișcară rostogolindu-se spre parter
ca și cum ar fi fost o grămadă de la rugby astfel încât atunci când ajunseră în holul de la
parter pe aparatul de fotografiat se aflau cramponate trei perechi de mâini, una aparținând
fotografului și celelalte două celor doi tipi de la cabinetul directorului; spre grup se repezi
portarul care le smulse aparatul din mâini cu o mare ușurință și dădu cu el de cimentul sălii;
obiectivul se sparse dar portarul nu era mulțumit și se duse cu aparatul în mână spre ghereta
lui de unde reveni cu un baros; puse aparatul pe ciment în fața grupului și începu să-l toace
temeinic, reușind în timp de câteva minute să-l transforme într-o grămăjoară de material
negricios.
 - Vai, aparatul meu! scânci fotograful.

- Lasă, că ți-l dăm înapoi! spuse unul din indivizii de la cabinet, privind spre portar.
Acesta îi prinse privirea și adună resturile aparatului pe o bucățică de carton pe care o folosi
drept făraș; scoase din buzunar o pungă de plastic și răsturnă în ea fărâmiturile obiectului,
după care le întinse fotografului. Acesta întinse mâna automat și luă punga. Nu avu mult timp
de reculegere fiindcă cei doi îi împinseră cu brutalitate pe oamenii de la revistă afară în stradă.

După un timp în instituție își făcu apariția o femeie neobișnuit de frumoasă, de bine
proporționată și cu niște ochi albaștri ca de porțelan. Era o tânără de culoare, și părea a fi de
aceeași origine ca și grupul de oameni care venise mai dinainte. Se zvonea că este soția
domnului Casian. Pe același etaj la care se afla conducerea se amenajă un cabinet asemănător
cu cel al directorului, prin spargerea pereților dintre două camere mari; numai că locul nu
semăna cu un birou, ci mai curând cu un apartament dintr-un hotel de lux; această femeie,
căreia lumea îi spunea doamna Cleo, trecea pe culoare târând doi căței miniaturali după ea,
unul alb și unul negru, purtând rochii strâmte până la nivelul genunchilor, având o coafură din
cozi împletite ca o coroană stratificată și pantofi cu tocuri foarte înalte în picioare; ei i se
dădea voie să poarte pantofi și rochii normale. Trăsăturile feței emanau un aer melancolic și
distins și fără să vrei te gândeai la Cleopatra când o vedeai; se spunea că fusese câștigătoarea
titlului de miss Togo în anul precedent; nu vorbea cu nimeni și nu se știa ce putea face ea
toată ziua în cabinetul ei, singurul lucru care se știa era că i se fixase un salariu mare. Într-o
dimineață când veni la serviciu – o aducea o limuzină albă – portarul care băuse mult cu o
seară înainte, se repezi la ea și-i scoase pantofii pe care-i aruncă în maldărul format pe hol
lângă ghereta lui; apoi, cuprins de avânt sau poate și de alte pofte, îi sfâșie rochia până sus,
timp în care, cu mare rapiditate, salariații care se aflau pe acolo fotografiară de zor cu
telefonul; printre aceștia era și Arsenie, care prinsese niște poziții foarte incitante; în pozele
lui portarul părea că îi smulge hainele frumoasei femei cu scopul de a o viola, căci nimeni nu
se putea gândi că omul avea un fix în ceea ce privește ținuta sau un ordin de la șeful! Portarul
zelos a fost dat afară. În scurt timp putea fi văzut cerșind pe trotuarul din fața institutului,
rezemat de zidul clădirii; purta o salopetă de blugi și avea în picioare niște teniși rupți. Cel
care i-a luat locul, un individ cu pielea aproape neagră, avea exact aceleași fixuri: descălțarea
de pantofi a oamenilor, scurtarea fustelor sau a pantalonilor.
 13

Într-o dimineață în fața intrării principale a instituției a oprit o mașină cenușie ca un tanc, cu
far de semnalizare pe acoperiș. Din ea a coborât un bărbat înalt și voluminos, într-un costum
albastru spălăcit. El i-a aruncat portarului un cuvânt șuierat și nu prea clar, semănând cu
”specție”; cel puțin atât înțelesese portarul care n-a îndrăznit să se lege de pantofii lui. Noul
venit a intrat direct într-un wc de la parter. Portarul a anunțat la cabinetul directorului că a
venit un bărbat care părea a fi era inspector pe undeva. A primit sarcina să-l conducă sus la
biroul domnului director. Portarul a intrat în wc și s-a uitat atent la pișoare și în fiecare cabină.
Nu era nimeni. A ieșit în hol și a mers către toți bărbații care traversau culoarul de la parter. I-
a întors cu fața către el, cerându-și scuze, dar nu a reușit să-l găsească pe bărbatul pe care-l
văzuse ieșind din mașina cu girofar. Deodată, spre capătul culoarului, cam în locul în care
pornea scara ce ducea spre etaje, zări o siluetă înaltă și plină, aducând cu cea a bărbatului
respectiv. Portarul alergă cu mare viteză până la extremitatea holului, dar nu găsi-l găsi pe
omul căutat. Urcă pe scări, depăși alți salariați care mergeau și ei spre etaje după treburile lor,
dar bărbatul cel solid parcă se volatilizase. Portarul ajuns la etajul al doilea, o apucă pe
coridorul care ducea spre cabinetul directorului. Cele două secretare ieșiseră pe hol și se uitau
dezorientate în stânga și-n dreapta.

- A venit aici? le întrebă portarul.

- Cine să vină?

- Nenorocitul ăla de inspector! spuse portarul. În același timp se auzi un strigăt ca de

femeie surprinsă în pielea goală și bărbatul masiv tocmai ieșea cu spatele înainte din
apartamentul ocupat de soția directorului; doamna avea pe ea un furou foarte scurt și
transparent și bătea cu pumnii ei minusculi în pieptul ca de tablă al intrusului, împingându-l
afară din încăpere spunând cu glas ascuțit și răzgâiat: ”Ieși, ieși, ieși, ieși…”

- Ce se-ntâmplă aici, cine sunteți dumneavoastră? zise una dintre secretare. Portarul se
întoarse pe călcâie și plecă. Bărbatul își reglă direcția de înaintare spre cele două secretare
trecând printre ele și intrând în cabinetul directorului. Omul deschise ușa încăperii în care se
afla domnul Casian și tot el o închise după el. Se auzise o mică exclamație de surpriză din
partea domnul Casian, care fusese întreruptă de la mijloc de închiderea ușii așa cum tai
sonorul de la telecomandă. Secretarele văzând că domnul director a acceptat impetuozitatea și
impolitețea omului care a intrat neinvitat, s-au așezat la masa lor din anticameră, una de o
parte și alta de cealaltă, așteptând ca să fie chemate pentru a duce înăuntru cafele sau altă
tratație. Dar timpul trecea și ele nu fuseseră solicitate deloc. Dinăuntru nu răzbătea niciun
zgomot, de fapt ar fi fost și greu fiindcă ușa era capitonată pe dinăuntru cu un strat gros de
material izolator. Fiindcă se scurseră un număr de ore, una din secretare a deschis ușa și a
intrat la șeful, să întrebe dacă nu are nevoie de ceva. Domnul Casian stătea în picioare cu fața
spre fereastră și cu spatele spre ușă.

- Doriți niște cafele? întrebă femeia.

Domnul director nu răspunse; părea total absorbit de ceva ce vedea afară.

- Mă gândeam pentru domnul oaspete! zise secretara privind roată prin încăpere.

- Care oaspete? făcu domnul Casian. Femeia se fâstâci; în încăpere nu mai era nimeni în
afară de domnul director. Ea ieși tăcută și dezorientată, închizând ușa ușurel în urma ei.
Inspectorul a fost semnalat în sala XEROX. Încăperea era destul de spațioasă și în ea se
adunaseră toate aparatele de multiplicat și scanerele care fuseseră altădată răspândite prin
diferite birouri. Două femei și un bărbat stătea de vorbă, în așteptarea unor solicitări din partea
colegilor de a copia documente. Inspectorul urlă la ei de se cutremurară pereții.

- Voi de ce nu lucrați?

Oamenii, care nu-l văzuseră în viața lor pe acel bărbat ca un cilindru de centrală termică, au
ieșit afară pe hol înspăimântați. Bărbatul acționă butoanele START de la fiecare aparat și le
puse în funcțiune în gol. Curând în încăpere începu să se audă zgomotul chinuit al mașinilor,
care uneori scoteau și câte un scâncet ca de copil care plânge. Dar pe fond mașinile făceau
împreună un zgomot neliniștitor, ca de monstru trezit din somn din cauza foamei. Unele din
aparate se opriră având programată o cursă scurtă de funcționare; inspectorul manevră cu furie
butoanele astfel încât motoarele electrice să fie din nou puse în funcțiune; apoi el ieși lăsând
ușa vraiște și porni pe holuri cu un carnețel în mână. Cum întâlnea pe cineva îl întreba de
nume și-l scria în carnețel. Domnul director a fost informat de comportarea inspectorului și a
trimis o delegație de trei bărbați responsabili din instituție să-i ofere omului un birou în care
să se stabilească și să lucreze liniștit.Inspectorul a fost zărit pe la jumătatea unui culoar de la
etajul al șaptelea și echipa l-a strigat, dar el a accelerat pasul. N-a fost chip să fie prins; când
era semnalat într-un loc dispărea imediat în altă parte, fiind foarte curios faptul că omul
cunoștea instituția ca pe buzunarele sale; sau poate că nu o știa și pătrundea cu tupeu peste tot.
De fapt, ”cu tupeu” e așa, doar o expresie, fiindcă un inspector fără îndrăzneală și obrăznicie
nu reușește să descopere mare lucru dintr-un loc pe care îl cercetează. În dimineața următoare
cei de la contabilitate găsiră ușa deschisă; la biroul din centrul încăperii trona masivul
inspector, care răspunse la ”bună dimineața” cu un mormăit morocănos. Doamna Otilia, șefa
biroului, o femeie sfrijită și foarte rapidă în mișcări, se întoarse la ușă după ce intrase și o
examină pe toate fețele.

- Cum ați intrat, era ușa descuiată? îl întrebă ea pe inspector.

- Pentru mine da! zise omul care lucra de zor.

La contabilitate mai lucrau doi bărbați apropiați de 50 de ani, care aveau mânecuțe de
protecție trase peste coate. Doamna Otilia se duse undeva afară din birou și veni foarte repede
cu o cafea. I-o puse pe masa inspectorului și acesta o luă și o răsturnă peste ghiveciul de flori
din colțul camerei, după care reveni la locul său.

- Dacă nu vă place fierbinte să știți că vă aducem alta! spuse doamna Otilia. Unul dintre
bărbații cu mânecuțe ieși. Veni rapid cu o altă ceașcă de cafea pe o farfurioară și o depuse cu
delicatețe pe colțul biroului inspectorului. Acesta se ridică calm și răsturnă ceașca în același
ghiveci, fără să spună un cuvânt.Apoi luă în mână o fișă contabilă și-i spuse omului cu
mânecuțe să-l însoțească. Inspectorul se duse țintit către apartamentul soției directorului. Cel
de la contabilitate îi atrase atenția cu voce abia auzită că e cam devreme. Bărbatul cel masiv
își înclină capul mare și alungit, care părea că se unește cu corpul, fără gât, și pătrunse în
apartament ca și cum ar fi fost atras înăuntru de un curent puternic; contabilul îl urmă ținând
în mână un registru; doamna dormea cu pătura-n cap și cu un picior scos în afară. Chiar
sforăia încetișor, așa cum îi stă bine unei femei fine și delicate. Inspectorul tună cu voce
groasă și neplăcută la auz:

- Un pat cu patru picioare!

Contabilul se uită la el complet năuc.

 - Ce te uiți la mine? Scrie! urlă inspectorul. Contabilul scrise cu litere tremurate în
registrul său; bâigui și el pe măsură ce reușea să lase urme cu pasta de la pixul său pe hârtie:
”Un pat cu patru picioare!”

- O masă cu patru picioare! zise inspectorul.

- O masă cu patru picioare! repetă contabilul.

- Un câine cu patru picioare! zise inspectorul, care văzuse cum un cățel ieșise de sub
pătura doamnei și se cuibărise spre marginea patului, dând vesel din coadă.

- Un câine cu patru picioare! zise contabilul în timp ce scria.

- Un câine cu patru picioare! spuse inspectorul.

- Am scris! zise contabilul.

- Acesta e altul! zise inspectorul. De sub pătură mai ieșise un cățel din aceeași rasă
pitică. Doamna trase și mai mult de pătură spre capul ei, dezvelindu-și și al doilea picior.
Contabilul se holbă la ele și murmură: ”Două picioare!”.

- Un tablou cu-n car cu boi! spuse inspectorul privind pe pereți.

Contabilul se uita în ochii inspectorului, parcă așteptând o indicație despre picioare.

- Nu scrie că nu e! spuse inspectorul. E doar în fișă, dar tabloul lipsește!

Inspectorul ieși și se-ntoarse la contabilitate. De cum intră în birou doamna Otilia îl întrebă
unde dorește să ia prânzul. Venise cu un carnețel lângă inspector și căută să-i afle preferințele.

- Doriți să mâncați aici, pe loc, sau la cantină în separeu?

Inspectorul păru brusc a fi foarte obosit. Se lăsă în scaunul său cu capul pe spate, și scoase un
sforăit ușor; dar ochii îi ținea în continuare deschiși.

- Deci doriți să serviți aici? Dăm afară pe toată lumea și punem o față de masă imaculată!

Inspectorul își lăsă capul în piept, de parcă ar fi aprobat propunerea, apoi îl întinse din nou
spre spate.

- Doriți porc sau pasăre? Pasărea e mai ușoară!

Inspectorul își lăsă din nou capul în piept, apoi și-l îndreptă. Femeia notase în carnețel:
”pasăre”.

- La desert vreți pandișpan sau lapte de pasăre?

Inspectorul făcu din nou aceeași mișcare de balans și femeia notă: ”tot de pasăre”. Apoi ea
ieși, făcând un semn și celorlalți să părăsească încăperea. După vreo jumătate de oră toată
echipa de la contabilitate purta șorțuri albe până-n pământ și bonete de bucătari pe cap; intrară
în birou aducând pe brațe tăvi cu mâncare caldă și frumos mirositoare; dar inspectorul nu mai
era acolo. L-au căutat peste tot prin clădirea instituției, din pivniță până-n pod; mâncarea s-a
răcit și s-a sleit, fiind nevoiți s-o arunce. Cineva l-a semnalat pe inspector într-o toaletă. Șefa
de la contabilitatea a dat fuga pe urmele lui. Dar ca un făcut, tocmai când se apropia pe culoar
de o toaletă, inspectorul ieșea și intra repede în alta.

- O fi deranjat la stomac! comentă cineva.

- Nu cred; spuse șefa de la contabilitate. Cred că inventariază ceva.

În ziua următoare, inspectorul își scoase masa de lucru pe culoarul de la etajul cinci, cam în
dreptul cabinetului directorului, și și-o umpluse de dosare și hârtii; el trona în mijlocul lor ca
și cum ar fi avut un chioșc de colectare a maculaturii; teancurile de documente erau stivuite ca
niște cărămizi în jurul biroului. Oamenii treceau în vârful picioarelor pe lângă el și-i auzeau
gâfâitul intens. Secretarele, care se aflau prin preajmă, (stăteau cu ușa deschisă de la cabinet),
îi aduceau în continuu cafele fierbinți; ele nu vedeau ce făcea bărbatul cu paharele de cafea,
dar bănuiau că le bea; în realitate inspectorul făcea un pic de gargară cu lichidul fierbinte,
după care îl vărsa în coșul de gunoi de la picioarele sale care începuse să se reverse. Trecuse
pauza de prânz și inspectorul nu se oprise din lucru; pufăia și fornăia pe nas de efort și lumea
ocolea cu grijă masa de lucru așezată în mijlocul culoarului. Pe la ora două una din secretare
veni la urechea inspectorului și-i spuse că este invitat la masă de către domnul director
Casian. Inspectorul se ridică de pe scaunul său și se-ntinse. Se auziră niște pârâituri de oase.
Apoi el o urmă pe secretară în cabinet, trecând prin anticameră și oprindu-se în biroul
directorului. Acolo era pusă o masă chiar în centru, cu față de masă albă, tacâmuri, pahare de
cristal, flori. Într-un capăt stătea domnul Casian, care-și pusese o cămașă albă pe sub bretelele
spilhozenului; alături se afla soția domnului Casian, într-o rochie albă ca de mireasă care-i
cădea foarte bine pe tenul închis la culoare.Alte două locuri erau ocupate de cei doi câini de
rasă, care stăteau cu picioarele dinapoi pe scaune și cu labele din față pe marginea mesei,
lăsându-și limbile roz să atârne peste farfurii. Domnul Casian se ridică imediat în
întâmpinarea oaspetelui și-i ținu scaunul să se așeze. Inspectorul își legă un șervețel la gât și
arboră un rânjet larg către doamna, în semn de salut, și aruncă o privire spre cei doi câini care
mârâiră ușor spre el. Una din secretare aduse un platou cu pui fripți și cu ajutorul unui
cleștișor depuse în farfuria fiecăruia câte o bucată suculentă. Nu trecură nici două minute că
animalele, sărind peste masă, devorară toate fripturile din farfurii, nu numai ale lor, dar și ale
domnului Casian și ale soției, cât și pe cea a inspectorului. Acesta din urmă se ridică de la
masă și se duse să deschidă o fereastră. Apoi culese câinii de pe scaune luându-l pe fiecare
într-o mână și-i aruncă pe fereastră. Doamna leșină, cele două secretare veniseră înăuntru în
fugă și se uitară cu gura căscată; inspectorul ieși val - vârtej. După câteva momente de
răvășeală completă, domnul Casian se ridică de la locul său și ieși din cabinet. În mijlocul
coridorului trona masa plină de hârtii a inspectorului. Directorul se apropie și văzu o hârtie pe
care erau câteva fraze scrise într-un mod care-ți sărea în ochi: ”lipsă tablou Grigorescu, 30 de
capace de wc, o sută suluri de hârtie higienică…”

În dimineața următoare inspectorul nu a mai lucrat la biroul de pe culoar; la început nici nu s-

a știut unde se află, dar portarul a furnizat informația că omul căuta prin gunoi. Mașina de
strâns gunoiul pătrundea de obicei cu spatele prin tunelul practicat prin centrul clădirii, după
ce se deschidea poarta metalică formată din două părți care se îmbucau la mijloc; de data
aceasta masiva mașină verde intră cu botul în tunel și înaintă spre zidul din fund unde erau
depozitate tomberoanele cu gunoi; șoferul hărăboaiei, probabil pus pe joacă, purta o mască de
carton întruchipând un bot de papagal; în loc de nas avea un cioc roșu de pasăre, din care
clămpănea mereu de i se vedeau dinții în fundal; inspectorul era aplecat asupra unor hârtii
care căzuseră în rigolă și mașina înaintă spre el, gata să-l strivească de zid; el se afla chiar în
spațiul dintre două tomberoane, și botul mașinii l-ar fi lipit de perete, dacă șoferul ar fi apăsat
din greșeală pe accelerație; fierăraia înainta nervoasă cu farurile aprinse, pufnind și pocănind
cu scăpări din motor, încordându-se de parcă-ar fi trebuit să urce un munte; șoferul râdea și
conducea mașina către omul din fața zidului, începând să clacsoneze febril; inspectorul
întoarse capul și clipi deranjat de lumina orbitoare a farurilor, făcând semn cu mâna ca omul
să oprească monstrul de fier. Dar hărăbaia metalică înainta cu o viteză constantă apropiindu-
se de bărbatul care căuta prin hârtiile aruncate în acel loc. Botul lovi puțin un tomberon și
șoferul execută manevre de redresare, potrivind vehiculul astfel încât să poată înainta ușor
spre zid, în față nemai având niciun obstacol, în afară de corpul inspectorului. Acesta din
urmă ridică mâinile-n sus, scăpând dintre degete hârtiile pe care le culesese de pe jos și începu
să urle de groază. Șoferul apăsă puternic pe clacson și acoperi astfel strigătele inspectorului;
mașina înainta fără milă, atingând burta omului; inspectorul împingea disperat cu mâinile în
botul plat al mașinii de gunoi, ajungând cu degetele la parbriz; se agăță de ștergătoarele de
parbriz în intenția de a se sălta în sus pentru a scăpa de dureroasa presiune a fierătaniei care
voia să-l execute; ștergătoarele se desprinseră de la locul lor și inspectorul rămase cu ele în
mână, scurgându-se cu corpul înapoi în locul de supliciu; sub ciocul de papagal al măștii
șoferului se vedeau dinții strălucind ironic; omul râdea. Inspectorul bătu din toate puterile cu
pumnii în tabla mașinii și scoase niște urlete înfiorătoare, dar mișcarea de înaintare a
vehiculului continua centimetru cu centimetru; motorul fu ambreiat puternic și la un moment
dat părea că mașina vrea să se urce pe trupul omului lipit de zid; inspectorul făcu o mișcare
haotică din brațe și apoi încremeni cu capul în piept. De undeva apărură niște oameni din
instituție, agitându-se pe lângă mașină. Șoferul dispăruse. Inspectorul a fost scos pe brațe din
strânsoare și a fost transportat în hol. Cineva spuse să fie dus în cabinetul directorului. L-au
cărat pe scări până la etajul doi și l-au întins pe masa de lucru a directorului. Cineva îți scoase
șapca de pe cap. Domnul director Casian apăru arborând o figură îngrijorată. Deodată
inspectorul începu să se miște. Își dezmorți degetele de la mâini și coborî singur de pe masă.
Cei din jur scoaseră o exclamație de bucurie, dar directorul elimină un fel de sughiț nervos.
Inspectorul își descheie cureaua de la pantaloni și lăsă să cadă de-a lungul corpului său două
cercuri de oțel care-i înconjurară mijlocul; cingătoarele căzură la picioarele sale cu un
zăngănit metalic sec.

- Vai, dar ce noroc ați avut cu cercurile alea, altfel nenorocitul v-ar fi strivit de zid!
spuse una din secretare.

- Da, inspirat ați fost cu chestiile alea! spuse și directorul cu o voce ciudată,
gâtuită.Toate privirile s-au întors spre el.

- Vedeți că aveți ceva pe nas! spuse inspectorul. Directorul avea lipit pe nas o bucățică
de hârtie, care părea a fi un rest dintr-o mască de carton.

Domnul Casian a insistat mult pe lângă inspector să meargă împreună la pescuit în week-end.
La început inspectorul s-a cam codit, dând de înțeles că este încă afectat în urma incidentului
cu mașina de gunoi. Avusese un mare noroc că urma un tratament cu cercuri magnetice pe
care le purta tot timpul pe el și care îl protejase de la strivirea de viu; dar până la urmă omul s-
a lăsat înduplecat, mai ales că pescuitul era cea mai mare pasiune a sa. În duminica următoare
un convoi alcătuit special a pornit din fața institutului și s-a îndreptat spre zona de nord a
orașului. Domnul Casian a folosit limuzina cea neagră și lungă a instituției scoasă de obicei
numai pentru ocazii deosebite, și o burduși cu mâncare și băutură fină. Își luase cu el și soția,
care se putea ocupa de prepararea sandvișurilor și pe cei doi bodyguarzi, dintre care unul
conducea mașina. Locul spre care se duceau era un lac artificial, construit prin dislocarea
pământului la o adâncime nu prea mare, betonat și umplut cu apă, și care se întindea pe o
suprafață cam de patru ori cât cea a unui teren de fotbal; un om al locului îi aștepta cu o barcă
la mal pe care le-o predă și plecă. Ambarcațiunea era lungă și îngustă și când s-au îmbarcat s-
a clătinat serios, marginile aproape că atinseseră apa. Apoi au scos undițele pe care le
aduseseră cu ei și domnul Casian și inspectorul s-au așezat pe băncuța din partea de la pupa,
stând spate-n spate; ceilalți s-au îngrămădit mai în față, iar bodyguarzii au apucat fiecare câte
o vâslă și au îndreptat barca spre larg; ajunși în mijlocul lacului vâslașii s-au oprit și barca a
rămas nemișcată, neexistând niciun curent de apă sau vreo adiere de vânt; soția domnului
Casian a început să pregătească niște sandvișuri și cum le termina le băga în gura
inspectorului sau a soțului cu mânuța ei. În timp ce doamna întindea un sandvici spre
inspector se dezechilibră și fu cât p-aci să cadă; se sprijini cu o mână de inspector și acesta îi
spuse:

- Mai ușor, cucoană, că nu știu să înot!

Timpul trecea și nimeni nu scotea nicio vorbă. Undițele erau în apă, dar peștii nu mușcau
momeala; inspectorul a început să se enerveze și să bombănească; apa era destul de limpede și
se vedeau peștii mișunând în număr mare; lacul era de fapt o crescătorie de crapi în care se
vărsase puiet în cantitate mare, cu timp în urmă, și acum peștii erau mari și numeroși. La un
moment dat doamna îl întrebă pe inspector:

- Și mai stați mult la noi în unitate?

Inspectorul îi aruncă o privire furioasă.

- Adică, în ce sens? zise el.

- În sens de treabă; mai aveți mult de lucru?

Inspectorul elimină o înjurătură printre dinți.

- Poftim? făcu doamna.

 - Nu, cu peștii ăștia nenorociți! spuse inspectorul. În acel moment domnul Casian s-a
ridicat în picioare trăgând de undiță în al cărei cârlig se pare că se prinsese ceva; inspectorul
se ridică și el de pe băncuță, căutând să-i facă loc de manevră domnului Casian; guta undiței
se eliberă brusc și directorul se dezechilibră; îl atinse pe inspector care căzu în apă. Acesta din
urmă se prăbuși ca o ghiulea, cu capul înainte și cu undița în mănă; inspectorul avea un corp
greoi și masiv, ca un cilindru de locomotivă cu abur; domnul Casian se aplecă pe marginea
bărcii privind spre locul în care dispăruse trupul omului; nu se vedea decât un vârtej prelung
de apă, de parcă acolo s-ar fi căscat o adâncitură imensă și primejdioasă. În momentul când
domnul Casian se apropiase și mai mult de apă primi o palmă zdravănă peste ochi din partea
inspectorului care se zbătea ca un rechin prins în plasă; mâna omului căuta marginea bărcii și
pe gură scotea un fel de horcăit sinistru, care începea în tonuri joase și se termina ascuțit cam
ca la porc; toți cei din barcă se adunaseră pe marginea bărcii și priveau spre omul în agonie;
mâna inspectorului prinse mâna domnului Casian dar acesta din urmă îi făcu vânt în larg;
capul nefericitului intra și ieșea din apă cu ochii cât cepele.

- Dați-i o vâslă! zise doamna. Unul dintre bărbați întinse o vâslă domnului Casian.
Acesta o întinse spre cel care se îneca și când omul se prinse de ea, domnul Casian începu să
o agite cu mare putere. Însoțitorii domnului director priviră cu gurile căscate; li se părea că
domnul Casian îl lovește în cap pe inspector; omul se duse la fund, lăsând o pată de sânge la
suprafața apei.

În zilele următoare, nimeni nu mai pomeni de inspector. Activitatea continua în instituție de

parcă pe acolo nu fusese niciodată vreun inspector. Masa de lucru pregătiră pentru el la
contabilitate a fost strânsă, documentele în care se uitase au fost puse la locul lor și urmele
trecerii lui prin sediu au fost șterse.

Domnul Casian convocase o ședință cu oamenii cu funcții importante, la ora patru după
amiaza. Erau multe lucruri de analizat și de îndreptat. Curățenia, disciplina. Inventarul. Se
pare că lipsesc lucruri. Se pare că s-a furat din patrimoniu. Mulți oameni umblă hai-hui prin
instituție de nu știu ce-i cu ei. Nu se urmăresc sarcinile date. Cineva care primește o misiune
nu mai este întrebat în veci dacă a îndeplinit-o sau nu. Și totuși șeful și subalternul se
întâlnesc, discută câte un în lună și în stele, fac glume, fac pariuri sportive etc. Nu mai merge
așa. Cei de la masa din cabinetul directorului plecară capetele-n jos. Se aflau acolo
Haralambie, Gligor, și alți șefi de birouri sau departamente. Secretarele îi servise cu câte o
cafea și un pahar de apă minerală rece. Din anticameră se auzi lipăitul cuiva care intra în
cabinet. Un om stropit cu noroi din cap până-n picioare pătrunse înăuntru și se așeză pe un
scaun din capătul dinspre anticameră. Cei de la masă încremeniră cu gurile căscate. Apa șiroia
pe capul și corpul omului de parcă ieșise dintr-o fântână și avea chiar și un smoc de alge verzi
în creștet. Era inspectorul. O umflătură roșiatică trona deasupra ochiului stâng al bărbatului,
ceea ce-l făcea să se uite puțin câș; oricum, avea o uitătură înspăimântătoare. Domnul Casian
sări în picioare; începuse să gâfâie de parcă era în plină alergare pe stadion. Apoi se așeză. Cei
de la masă întoarseră toți capetele spre el, apoi spre inspector. Acesta din urmă nu zicea
nimic, doar îl privea insistent pe domnul Casian, aflat în extremitatea cealaltă a mesei.

- Să chem pe cineva să vă șteargă? îngăimă directorul și strigă după secretară. Acesta

apăru imediat și se scuză că e singură, cealaltă femeie fiind plecată la film cu logodnicul.
Apoi ea scoase un țipăt văzându-l pe inspector; nu fusese în anticameră când apăruse omul ud.
Domnul Casian îi spuse să aducă un prosop.

- Să aduc un prosop? întrebă în mod stupid secretara, ca și cum i s-ar fi spus să aducă o
rachetă atomică. Ea ieși. Se lăsă o liniște jenantă. Inspectorul continua să tacă, dar din dreptul
lui începu să se audă un sunet ciudat, ca un fel de mârâit.

- Să știți că mișeii care v-au împins în apă vor fi pedepsiți! zise domnul Casian în
direcția inspectorului. Mârâitul omului ud se accentuă. Directorul îi chemă pe cei doi
bodyguarzi care fuseseră în excursia cu barca de pescuit. Aceștia sosiră odată cu secretara
care ținea în mână un fel de cearceaf.

- Ei sunt! zise domnul Casian arătând spre cei doi bodyguarzi. Să-i dăm pe mâna
poliției?

Inspectorul nu răspunse. Secretara veni la el și-i puse cearceaful peste umeri. Deodată el se
ridică de la masă și ieși din încăpere, cu cearceaful în cap.

La miezul nopții, domnul Casian cotrobăia prin subteranele clădirii, însoțit de cei doi
bodyguarzi. Directorul avea o hartă în mână și o lanternă. Au mers mult coborând și urcând
scări, trecând prin coridoare drepte sau curbate, străbătând culoare din ce în ce mai înguste, de
abia încăpea un om care-și sugea burta. Bodyguarzii târau după ei niște scule foarte grele.
Directorul se opri la o intersecție de coridoare, unde spațiul se lărgea ca o încăpere de trei pe
trei metri. ”Aici!” spuse domnul Casian indicând mijlocul unui zid. Bodyguarzii se organizară
pentru lucru: fixară pe un trepied o lanternă cu raza puternică și scoaseră la iveală un picamer;
apoi sparseră zidul în locul indicat de domnul Casian făcând o gaură care ducea spre o cameră
de dincolo de zid; au intrat apoi înăuntru și au luminat locul; era o celulă complet închisă, fără
niciun orificiu de aerisire, care avea în dreptul unui perete un seif metalic masiv. Băieții care-l
serveau pe director legară câteva bucăți de dinamită de mânerul care semăna cu un volan de
mașină al seifului și deșirară un fir până afară pe hol; au ieșit toți trei prin spărtură și băieții au
declanșat explozia; aceasta a fost foarte puternică și a zguduit serios clădirea; din pereții
subteranei începuseră să cadă bucăți de tencuială sau de cărămizi; toți trei au fost cutremurați
de teamă, se aflau la adâncime față de nivelul solului, și aveau deasupra multele etaje ale
clădirii instituției; dar lucrurile s-au liniștit și ei au căutat să se orienteze prin praful iscat; la
lumina puternicei lanterne, pe care au introdus-o în cămeruța cu seiful, au văzut ușa spartă a
casei de fier și s-au repezit la conținut: bani și obiecte de valoare din aur, pietre prețioase. Au
adunat totul în două sacoșe mari și pe când se pregăteau să iasă prin spărtură spre coridor, au
auzit un sunet ciudat, un fel de vuiet sau tânguire animalică; s-au avântat prin gaura din zid
dar în grabă au spart lanterna, care se lovise violent de un colț de piatră; ajunseseră în spațiul
mai larg într-un întuneric deplin; li se auzeau respirațiile și inimile bătând la unison; directorul
își căuta lanterna personală dar nu reușea să dea de ea; și atunci văzură că de undeva venea o
lumină, mai bine zis un fel de aură gălbuie; din același loc venea și zgomotul, care părea a fi
acum un fel de mârâit ce aducea foarte mult cu sunetul scos de inspector când apăruse ud în
cabinetul directorului; într-o nișă din zid stătea un om înfășurat într-un cearșaf, sau vreo stafie
sau ceva care i-a speriat de moarte pe cei trei bărbați; ei au luat-o la fugă izbindu-se de ziduri,
cu mâinile întinse în față ca să mai amortizeze loviturile, până când domnul Casian reuși să-și
dibuie lanterna; lăsaseră sacoșele cu prada scoasă din seif pe holul în care apăruse arătarea; s-
au oprit să-și tragă sufletul și domnul Casian le spuse celor doi să se întoarcă după sacoșe.
”Vă dau și lanterna!” spuse domnul Casian. Cei doi au pornit cu teamă pe drumul de
întoarcere spre inima subteranei, lăsându-l pe domnul Casian în întuneric într-un loc în care
stabiliseră un reper, găsiseră o piatră în formă de cruce pe care au târât-o în mijlocul
culoarului. Domnul director rămase într-un întuneric complet lângă crucea din piatră, exact
ca-ntr-un mormânt. Bodyguarzii au înaintat cu prudență prin tunelurile pe care mai fuseseră
înainte. Domnul Casian rămase singur mult timp, și nu putea să se uite nici la ceasul de la
mână fiindcă întunericul era de ”să-ți bagi degetele-n ochi”. Pierzându- și complet răbdarea
porni pe urmele celor doi, pe bâjbâite ca un orb. Se ținea de zid, dar înainta foarte greu,
podeaua fiind parcă plină de noroi. Se înverșună să meargă cât mai repede; ținea ochii-nchiși
și se lovea zdravăn de pereți dar ignora durerea eroic; merse mult în felul acesta chinuitor și
nu-i întâlni pe oamenii lui; la un moment dat se lăsă jos pe cimentul jilav, cu spatele la un zid,
să se odihnească; se simțea epuizat, mușchii îl dureau de parcă ar fi fost loviți cu maiul.Făcu
un efort și se ridică să meargă mai departe; picioarele i se împiedicară de ceva: erau cele două
sacoșe, pe care le recunoscu pe pipăite; le apucă de mânere și se angajă la drumul greu de
întoarcere.

De câteva zile domnul Casian stătea închis în biroul său de dimineața până seara și nu primea
pe nimeni.Secretarele căpătaseră zile libere și directorul încuiase ușa cabinetului pe
dinăuntru.Nimeni nu știa ce făcea el acolo atâta timp. Domnul Casian lovea cu săgeți un
panou de plută. Panoul, mare cât un ecran de cinema, reprezenta o fotografie în mărime
naturală a inspectorului, pe fondul unui incendiu îndepărtat; silueta inspectorului, cu corpul
său ca un cilindru metalic, cu capul rotund ca o minge de baschet, aproape lipsit de gât, părea
că scăpase din foc și se apropia amenințător de privitor. Domnul Casian stătea comod la
biroul său, așezat pe scaun cu picioarele suspendate americănește pe tăblia mesei și arunca în
imaginea inspectorului cu proiectile bine ascuțite, care i se înfigeau omului în nas, în ochi, în
bărbie. Se auzea la fiecare lovitură un icnet de satisfacție. Directorul avea la îndemână în
partea stângă lângă picioarele scaunului o ladă de bere. Cam la 20 de lovituri dădea gata o
sticlă, astfel că seara era complet amețit, și se cățăra peste birou ca să doarmă. Dimineața se
auzeau puternice bătăi în ușă care încetau după vreo două ore. Directorul își lua o nouă ladă
de bere din congelatorul încăpător pe care-l avea la dispoziție și-și pregătea munițiile pe birou.
Apoi își începea activitatea de executare cu săgeți a inspectorului virtual, de care nu se
plictisea niciun moment. În a treia zi de astfel de recluziune, bătăile în ușă de dimineață
deveniră extraordinar de insistente; se pare că afară pe culoar se strânsese multă lume; domnul
Casian constată că la un moment dat bătăile încetaseră și se auzi clar vocea soției sale:

- Dragul meu, ești bine? Doar atât vreau să știu, dacă ești bine!

Domnul Casian nu răspunse. Se lăsă o liniște perfectă.

- Dacă ești sănătos, te rog să bați de trei în ușă! Nu trebuie să te obosești să răspunzi cu
voce! reluă nevastă-sa, cu un glas care abia se deslușea prin ușa masivă a cabinetului.
Directorul își părăsi poziția în care stătea de câteva zile și merse către ușă. Bătăile tocmai
începuseră din nou când el strigă:

- Lasă-mă!

De atunci nu s-a mai insistat la ușa lui. Directorul și-a reluat trasul la țintă cu și mai mare
ardoare, de parcă își propusese să doboare cine știe ce record în materie. Nu se mișcă de la
locul său decât o singură dată, când se dusese la panou și smulsese din corpul inspectorului
toate săgețile înfipte. Își stabilise și un ritm: la trei lovituri un gât de bere; în plus oftatul de
satisfacție, care încununa plăcerea, și câte un râgâit voluptos. Deodată din panou se desprinse
inspectorul și veni amenințător spre domnul Casian; acesta întinse mâinile spre el și zise :
”Nu! Nu!”. Inspectorul luă o săgeată în mână și o îndreptă spre director, dar acesta se-ntoarse
să o ia la fugă și primi acul în fund; nu ajunsese încă la ușă că simți și o a doua împunsătură,
în cealaltă bucă; descuie ușa cu o viteză extraordinară și ieși pe hol urlând; lumea se uita după
el, nu-l văzuseră de câteva zile și se mirau acum de aspectul și agitația lui de nebun;
inspectorul, care aducea cu o torpilă uriașă, propulsat de niște picioare care se mișcau ca un
mecanism de bielă manivelă, prinse viteză în urma domnului Casian, alergându-l pe acesta
prin toată clădirea; domnul Casian avea un traseu sinuos, el luase la rând toate coridoarele și
urca etaj după etaj, iar când ajunse la ultimul o apucă în sens invers, vrând parcă să treacă în
revistă toată instituția; lumea încerca să-l oprească, oamenii vorbeau cu el, întindeau mâna
spre el, dar domnul Casian alerga speriat de moarte; faptul părea ciudat în ochii oamenilor,
fiindcă inspectorul urmăritor alerga cu viteza vântului și părea doar o umbră sau un vârtej de
vânt; cei mai mulți salariați crezură că directorul aleargă singur și intrară la idei. În holul de la
parter se adunase foarte multă lume și când ajunse acolo domnul Casian se împiedică și căzu
cu nasul de ciment; oamenii făcuseră un cerc în jurul lui și unii intenționară să-l ajute să se
ridice, mai ales că îi curgea și sânge din nas; de undeva de la capătul îndepărtat al culoarului
se auzi un fel de vâjâială, un zgomot ca de aspirator puternic; domnul Casian luă un start
spectaculos din fața oamenilor și imaginea lui se fragmentă în aer ca o hologramă; ieși pe ușa
clădirii ca și cum ar fi fost aspirat din afară de vreo pâlnie uriașă, iar pe urma lui apăruse și
dispăruse un fel de cilindru zburător vizibil doar pentru o secundă; de fapt, multă lume se
îndoia că văzuse ceva.

Nu se știe unde a stat directorul două zile; s-a întors în instituție spre seara zilei a treia, cu
hainele șifonate și părul vâlvoi; mirosea a canal și a ceva putred. Se duse în apartamentul
soției lui, care se căinase de moarte în absența lui și fusese cât p-aci să anunțe poliția; rămase
în pat până a doua zi, cu comprese pe cap și ventuze puse de nevastă-sa. I s-au făcut și niște
vrăji africane, aplicate de o femeie mai bătrână din rândul imigrantelor. Înspre seara zilei, pe
când soața plecase la coafor și lumea părăsise instituția, domnul Casian s-a ridicat din pat
refăcut și dornic de acțiune. Peste puțin timp el se găsea pe acoperișul clădirii cu cele două
sacoșe în mâini, procurate cu greutate din subsolurile imobilului; pe terasa de sus se aflau
câteva obiecte depozitate provizoriu: un container, vreo două birouri deteriorate, o canapea
desfundată, o statuie din marmură a unui fondator al instituției etc. Domnul Casian ascunse
cele două sacoșe în container și-și frecă mâinile mulțumit, când din spatele statuii
fondatorului apăru silueta inspectorului. Directorul încremeni privind: inspectorul părea un
robot metalic compus din două părți, și anume un cazan de boiler drept corp și o bilă argintie
deasupra drept cap, iar ochii erau ca două lasere șfichietoare. Directorul elimină un urlet de
luptă ca al pieilor roșii în atac și se repezi în direcția bărbatului cel rău, luând în brațe corpul
greoi și aspru care nu înregistra nicio împotrivire și târându-l spre margine terasei; îl azvârli
peste balustradă și privi în jos; corpul respectiv căzuse pe trotuar cu zgomotul unei explozii
de bombă convențională și se sparse în mii de bucăți, lovind parbrizele unor mașini de prin
preajmă. Domnul Casian își îndreptă corpul simțind cum rotițele din creier i se mișcă foarte
repede; se isca întrebarea de ce trupul inspectorului se fărâmase ca și cum ar fi fost de
marmură? În acel moment în raza privirii sale intră însuși inspectorul, în carne și oase,
privindu-l fioros. Directorul luase în brațe din greșeală statuia de marmură. Domnul Casian o
luă la goană până la scările de coborâre și de acolo în jos, până la biroul lui în care se închise
până la sfârșitul zilei.

În instituție atmosfera începu să fie tot mai apăsătoare. Pe culoare nu se putea trece dintr-un
birou în altul decât cu bilet de voie; nu se putea urca sau coborî de la un etaj la altul decât cu
învoire scrisă de la șeful ierarhic. Liftul fusese blocat și nu era accesibil decât pentru cadrele
de conducere. Peste tot pe la capetele coridoarelor, în dreptul cabinetului directorului, la
cantină sau piscină existau păzitori cu figuri crunte; aceștia erau numai oameni de culoare
dintre imigranți, scoși din activitatea curentă și investiți cu sarcini de supraveghere și control;
atribuțiile lor în birouri au fost acoperite prin repartizarea lucrărilor lor celorlalți salariați, care
erau dintre cei mai vechi în instituție. Erau interzise orice manifestări gălăgioase sau reunirea
grupurilor formate din mai mult de două persoane; gardienii de pe holuri aveau niște fluiere ca
de polițiști și semnalau cu ele orice încălcări ale noului regulament; imigranții trecuseră la o
îmbrăcăminte puțin mai călduroasă decât șorturile (sau fustele scurte la femei) și nu mai
umblau desculți; ei purtau niște tunici din pânză albă, lungi până la călcâie, legate la brâu cu o
cingătoare roșie; aveau această îmbrăcăminte atât bărbații cât și femeile, iar în picioare purtau
niște sandale cu barete înnodate peste gleznă. Când domnul Casian trecea pe holuri toată
lumea trebuia să se oprească din activitatea pe care o desfășura în acel moment, se impunea
să-și lipească spatele de ziduri și să-și încline capul în semn de salut și respect; dacă cineva
uita sau neglija să se comporte în acest fel, cerberii de prin preajmă săreau câte doi la omul
respectiv și-l puneau forțat în poziția ”regulamentară”. Un incovenient de care scăpaseră
salariații mai vechi a fost acela că nu li s-a mai cerut să imite modul de a se îmbrăca al
emigranților și nu au mai fost obligați să umble desculți prin instituție.

14

Pe data de 1 septembrie tot personalul a fost scos în stradă, în fața instituției. S-au pregătit
coroane de flori și coșuri cu bunătăți. Trotuarul din dreptul clădirii a fost ocupat în întregime
și trecătorii au fost nevoiți să ocolească adunarea pe carosabil. În fața coloanei se postase
domnul Casian, încadrat de cei doi bodyguarzi care duceau în brațe jerbe de flori. Urma soția
directorului, frumoasă și zveltă, care în tunica albă părea o împărăteasă de rit exotic; părul ei
era împletit în coronițe suprapuse, iar dintre cosițe îi ieșeau boboci de garoafe roșii; ținea în
mână un buchet de trandafiri; în spatele ei se adunase grosul plutonului, care consta în
oameni aliniați câte patru, toți în tunici albe și toți imigranți, adică având pielea ciocolatie;
ultimele rânduri cuprindeau câțiva salariați mai vechi care ocupau funcții importante: șeful
sindicatului, câțiva șefi de birou (printre care și Haralambie), Arsenie și secretara Aspazia; era
acolo și fostul director Sisoe, care purta un costum negru ca de înmormântare dar fără cravată
la gât; el avea o figură foarte obosită și cearcăne bogate la ochi, semn că nu dormea nopțile.
Convoiul se puse în mișcare și curând coborî de pe trotuar pe carosabil; la început ocuparea
străzii în zona în care circulau mașinile a provocat un șoc în trafic; s-au pus frâne și s-au auzit
clacsoane stridente; dar gruparea și-a găsit un făgaș de înaintare pe bulevard și lumea privea
cu curiozitate și cu o doză de respect procesiunea, oamenii de culoare îmbrăcați în tunici albe
și lungi până-n pământ stârneau un fior de parcă-ar fi fost vorba de preoți de la Vatican. După
ce trecură de pe asfalt pe o porțiune de drum pietruită, domnul Casian se împiedică și căzu în
genunchi; convoiul era prevăzut cu vreo cinci-șase oameni de ordine care alergau mereu în
susul și-n josul coloanei supraveghind ca totul să fie în ordine; ei obligară pe toată lumea să
îngenuncheze, și cei mai din spate care nu știau ce se întâmplase primiră câteva lovituri de
bici; (oamenii de ordine erau dotați cu niște biciuști scurte pe care le țineau ascunse sub tunica
lor); ideea era ca toată lumea să sufere la fel ca șeful care-și zdrelise genunchii, așa cum se
petrecea la unele triburi din Africa în astfel de împrejurări; oamenii de pe margine văzând
mulțimea din convoi îngenuncheată se opriră din mersul lor și-și făcură cruce cu evlavie. Au
trebuit să străbată o distanță destul de lungă până în zona de nord a orașului. Trecuseră de o
porțiune cu multe ambasade străine, și, deodată, pe partea opusă a străzii apăru un marș al
diversității. În fruntea marșului mergea o remorcă cu difuzoare din care se auzea muzică tehno
și dance, iar oamenii din coloana respectivă dansau din mers. Participanții la demonstrație
erau îmbrăcați colorat, cu pene, măşti, pălării şi peruci, purtând steguleţe curcubeu şi baloane.
Erau cupluri bărbați – bărbați, care mergeau ținându-se de mână, mai erau travestiți, dar și alți
tineri atrași de exuberanța și veselia manifestării. Mulți veniseră pe biciclete, alții cu câini de
companie. La un moment dat, câinii de la demonstrația de pe partea stângă trecură pe partea
dreaptă a străzii amușinând picioarele celor de la procesiunea instituției; stăpânii veniră după
ei și curând gruparea celor de la instituție fu penetrată de participanții de la cealaltă coloană, și
oamenii au început să socializeze; deși una din grupări mergea pe stânga și cealaltă în sens
invers pe dreapta, se produse o stagnare a mulțimii de oameni pe mijlocul arterei și cei de la
marșul diversității pătrunse între cei de la instituție cu o orchestră formată din alămuri și tobe;
muzica deveni foarte ritmată, cei de la tobe bătând cu disperare în timpane, toată lumea
începând să danseze și bărbații cu pene și măști îi luară de mâini pe cei de la instituție
învârtindu-i în mișcări învolburate de vals; atmosfera sobră și oficială se dusese pe copcă și
oamenii care merseseră pe partea dreaptă a străzii deveniseră parcă alții, niște persoane
contagiate de veselie și exuberanță, ca și cum numai atunci mai aveau un ultim prilej să se
distreze în viață și trebuiau neapărat să profite de ocazie; tunicile imigranților începură să
salte și să se învârtească în aer cu mare viteză, lăsând să se vadă picioarele musculoase și
sănătoase ale bărbaților și femeilor de culoare. Noii parteneri de dans, îmbrăcați fistichiu și
colorat, se pliaseră peste cei de la institut cu mare bucurie și realizară ad-hoc perechi foarte
potrivite; deși nu se văzuseră în viața lor cuplurile se purtau de parcă s-ar fi cunoscut de când
lumea și se pipăiau și se pupau extrem de veseli. Încet, încet, gruparea amestecată de oameni
începu să se deplaseze în sensul imprimat de marșul diversității, astfel încât convoiul de la
instituție își pierduse complet direcția pe care pornise inițial; pe trotuarele de pe margini
începuseră să se adune oameni fel de fel, dintre care unii strigau: ”Ole, ole!”, alții fluierau,
alții băteau din palme. Un individ ciudat, cu față de chinez, îmbrăcat ca un motan, cu niște
mustăți ca niște antene de radio portabil, se repezi la soția domnului Casian s-o ia la dans;
domnul Casian se interpuse în fața lui și o îmbrățișă el pe doamna, ținând-o strâns și mișcând
ușor din fund; individul deghizat în motan privi stupefiat și supărat, mișcându-se lângă ei în
ritmul muzicii, ținând mâinile larg desfăcute , dar fără să-i atingă. De undeva veni o piatră
care nimeri un salariat de la instituție; la scurt timp petrecăreții au fost atacați cu roșii, ouă
stricate, cartofi mucegăiți. Domnul Gligor se urcă pe o piatră de marcaj de la marginea
drumului și începu să strige făcându-și mâinile pâlnie: ”Oameni buni! Oameni buni! Nu ne
huliți! Suntem nevinovați! Noi nu suntem gay!” Câțiva bărbați din prejma domnului director
înțeleseseră demersul lui Gligor și i se alăturară formând un grupuscul în jurul pietrei de
marcaj; ei strigară la unison ”Nu suntem gay!”. Tipul îmbrăcat în motan veni în fața lor și le
strigă:” Dar ce sunteți, bă, lăbarilor?”. Ploaia de proiectile nu încetă niciun moment și cei de
la marșul diversității încercară o regrupare și o deplasare astfel încât să se despartă de
gruparea de la instituție; aceasta din urmă rămase pe loc și la ordinul domnului Casian câțiva
oameni de ordine încercară refacerea coloanei și repunerea ei pe direcția pe care o luaseră la
început. În curând oamenii de la instituție se despărțiră de cealaltă grupare și-și reluară mersul
în coloană ordonată către râul care curgea în partea de nord a orașului. În apropierea apei
coloana părăsi șoseaua și o luă pe câmp. Pe platoul înverzit de la malul apei stăteau în
picioare trei bărbați îmbrăcați în costume negre și cu papion. Ei îi întâmpinară pe oamenii
veniți strângându-le mâinile cu mare cordialitate, începând cu domnul Casian și apoi cu toți
cei din rândurile din față. O limuzină albă foarte lungă din acelea care se închiriază de obicei
pentru nunți sau evenimente importante de familie staționa pe un dâmb mai înalt, fiind de
mirare cum de ajunsese până acolo pe terenul accidentat. Unul dintre bărbații în negru, un tip
care arăta ca un luptător de K 1 ( mușchii stăteau să-i spargă costumul), îl luă pe domnul
Casian pe după ceafă și se-ndreptă cu el spre albia apei râului. Intrară în apă așa îmbrăcați,
bărbatul udându-și pantofii și pantalonii de la costum, domnul Casian scufundându-se din ce
în ce în lichidul cafeniu cu pânza albă pe care o avea drept tunică în jurul corpului său.
Ceilalți doi bărbați pășiră maiestuoși în apă în urma lor, purtându-se cu o solemnitate
nepotrivită cu bălăcărirea într-un lichid murdar; în acel loc apa nu înregistra nicio mișcare,
albia râului fiind foarte largă luând aspectul unui lac, foarte puțin adânc. Bărbatul care-l ținea
de ceafă pe domnul Casian ca și cum ar fi intenționat să-l înece, îl întoarse cu fața spre el după
care îl împinse cu brutalitate în apă, bolborosind ceva. Domnul Casian dispăruse cu totul în
bulboană și omul în negru nu se grăbea să intervină, stând cu mâinile împreunate la piept și
șoptind în continuare ceva. În dreptul locului în care se scufundase domnul Casian răsăreau
bule de aer care se spărgeau la suprafață; bărbatul care înfăptuia ceremonia stătea concentrat
cu ochii-nchiși, dar îi întredeschise la un moment dat; ceilalți doi aflați la o oarecare distanță
în spate își grăbiră înaintarea prin apa care le trecuse de genunchi; pe mal toată adunarea
privea cu încordare, fără să respire. Bărbatul oficiant întinse mâna dreaptă asupra locului în
care fusese împins domnul Casian și-și lăsă degetele să tremure deasupra suprafeței lichide;
domnul Casian sări din apă ca un câine care căzuse din greșeală în râu și dădu din brațe ca un
apucat; avea ochii ieșiți din orbite și ținea gura deschisă ca un pește pe uscat; un șir de vorbe îi
ieșiră dintre buze (se pare că acestea nu erau prea plăcute la adresa bărbatului în negru) și
omul se uită urât la el și-l scufundă încă o dată, de data asta ținându-l zdravăn de cap și de
umăr; domnul Casian horcăi ca un înecat disperat; se zbătu să scoată capul din apă dar tipul
solid nu-l lăsă, ajutându-se puțin și de un picior cu care-l încălecă puțin pe director; dar
domnul Casian reuși să iasă la aer la mai puțin timp decât îi calculase bărbatul oficiant și făcu
hotărât niște pași prin apă în intenția de a pleca de acolo; cel în negru îl prinse și avu loc o
mică luptă, în care domnul Casian se dovedi mult mai slab; bărbatul în negru căuta să-l
acționeze pe domnul Casian mai pe sub apă, aruncând priviri piezișe în jur; ”Încă o dată și
gata, năpârcă!” strigă cel în negru după care se bătu peste gură și-l scăpă complet din mâini pe
domnul Casian; acesta din urmă stătea în lichid până mai sus de mijloc, cu pânza de la
îmbrăcămintea sa ridicată ca o rochie deranjată de vânzoleala din apă și în poziția unui boxer
care se așteaptă să fie atacat; bărbatul în costum negru dădu să-l apuce însă domnul Casian se
eschivă; cel în negru se avântă din nou peste șeful din instituție, dar acesta nu se lăsă și se
împotrivi din toate puterile; cei de pe mal nu știau dacă e cazul să intervină sau nu; ceva le
spunea că ar fi fost cazul să-l salveze pe șeful lor, iar pe de alta simțeau că ceremonia nu era
încheiată; cei doi oameni în costum săriră să-l ajute pe confratele lor și toți trei reușiră să-i
scufunde corpul domnului Casian în apa murdară a râului, unul dintre ei așezându-se chiar pe
umerii celui aflat sub apă și stând așa privind spre mulțimea de pe mal. Într-un târziu, cei trei
l-au tras afară pe domnul Casian, dar acesta se lăsa foarte greu și avea corpul inert; au fugit
cu el până la mal și l-au întins pe iarbă; cel care se ocupase în principal de director se plecă și-
l sărută pe gură; domnul Casian, care era aproape inconștient, se trezi și elimină un jet de apă
murdară spre fața tipului în negru. Apoi cei trei bărbați strânseră mâinile celor din rândurile
din față ale grupului din instituție și plecară spre limuzina albă care staționa pe pajiște în
apropiere.

15

Dimineața când a venit la serviciu, Arsenie nu l-a mai văzut pe portarul ursuz și distant ales
din rândul imigranților; s-a uitat pe culoar în stânga, apoi în dreapta, apoi a intrat nestingherit.
Curând toți salariații au fost convocați în sala de festivități. Pe scenă apăru inspectorul care
lipsise o bună perioadă de timp; el ducea în mâini două sacoșe, pe care le lăsă jos, pe podium.
 - Poate o să vă întrebați ce e cu aceste două sacoșe! spuse el, însă nimeni nu zise nimic.
Se părea că personalul instituției era călit în tot felul de surprize, care de care mai neplăcute, și
acum chiar dacă mai venea una, nu avea să mai impresioneze pe nimeni prea tare.

- Recuperări! spuse inspectorul care aducea cu un actor nu prea încântat de monologul

pe care trebuia să-l spună. Duse sacoșele într-o margine a sălii, de unde niște mâini le ridicară
și le trase înspre culise. Veni din nou în mijlocul scenei și spuse:

- Vreau să vi-l prezint pe domnul Sisoe, care și-a reluat funcția de director! inspectorul
se dădu la o parte mergând cu spatele, până dispăru. În scenă intră domnul Sisoe, îmbrăcat
impecabil, la costum și cravată, pantofi de marcă. Era sobru, chiar grav și rămase mult timp
privind un punct fix din sală, fără să spună nimic. Apoi sparse tăcerea chiar în momentul în
care aceasta devenise insuportabilă.

- Sunt multe de spus. Am trecut printr-o perioadă grea. Avem multe lucruri de îndreptat,
avem mult de recuperat. Instituția trebuie să meargă înainte. Ceea ce a mers prost până acum,
trebuie să meargă bine de aici înainte. Ceea ce a fost rău, trebuie eradicat. Ceea ce a fost
dăunător, trebuie înlăturat. Binele trebuie să învingă. Ceea ce a fost necorespunzător, trebuie
făcut corespunzător. Ceea ce a fost retrograd și ne-a tras înapoi, trebuie să fie remediat și
direcționat în sensul bun. Ceea ce a fost incorect, trebuie corectat. Cee ce a fost…

- …verde s-a uscat! Ce-am iubit s-a scuturat! zisese cineva din rândul al doilea,
întrerupându-l pe domnul Sisoe într-o intervenție pe care nu și-o putuse stăvili, ca o reacție
automată la un stimul puternic. Era Arsenie.

- Poftim? făcu domnul Sisoe, arătând cu un gest larg spre cel care vorbise.Ce-i asta? O
ironie?

- Nu, nu… zise Arsenie apărându-se cu mâinile de parcă îl atacase un stol de țânțari.
Dar domnul Sisoe se enervă teribil. Era roșu la față și bărbia îi tremura vizibil. Strigă către
Arsenie:

- Păi vino, domnule, vino aici și vorbește în locul meu!

- Nu, nu vreau! zise Arsenie dar se simți luat pe sus de brațele vânjoase ale unor colegi.
Domnul Sisoe se retrase lateral în scenă și privi cu mâinile la spate spre Arsenie. Acesta din
urmă rămase descumpănit în mijlocul podiumului, cu o expresia de deznădejde pe față.
”Vorbește! Vorbește!” strigau cei din sală.

- Eu… eu am vrut să spun cu privire la verde care s-a uscat…

 - Ai vrut să spui verzi și uscate! îi strigă cineva. Arsenie nu distinsese cine îi aruncase
răutatea asta, dar părea a fi chiar domnul Haralambie, care se ascunsese în spatele unui tip
înalt și masiv. Își împreună mâinile la piept și zise :

- N-am vrut să fac rău, vă rog să mă credeți!

Spre Arsenie începură să zboare roșii, cartofi, coceni de porumb; chiar și niște vinete și
dovlecei dureroși. Cei din sală urlară ”Huo!” din toți bojocii și bătură din picioare.

- Pleacă de acolo! îi strigă cineva.

- Stați să vă explic, încercă Arsenie dar proiectilele aproape că îl doborâseră la podea;

unul dintre genunchi i se îndoia tot mai mult. Simți cum niște brațe puternice îl iau pe sus și-l
aruncă într-un colț al sălii, ca pe un sac de cartofi. Domnul Sisoe reveni în mijlocul
podiumului.

- Cum vă spunea mai adineauri… dar vorbele domnului Sisoe au fost amortizate de
urale puternice și ovații. S-a strigat ” Sisoe nu uita/ soarta mea e-n mâna ta” ” Sisoe și
instituția/se-ncepe reconstrucția”.

În ziua următoare Arsenie constată cu plăcere că starea și obiceiurile de dinainte de venirea

imigranților au fost reluate. Cu toate că mai era încă marcat de întâmplarea de la ședință, nu
putea să-și reprime o oarecare bucurie că lucrurile intraseră pe un făgaș vechi, dar bun. În
instituție nu s-a mai văzut picior de imigrant. Aspazia și-a reluat locul său la secretariat.
Domnul Sisoe străbătea preocupat cabinetul său de-a lungul și de-a latul, frământat de gânduri
și planuri de redresare a instituției.
 16

Arsenie era dornic de o evadare din mediul casnic și ieși pe ușa casei lăsându-și nevasta să
privească îndelung spre clanța care se mișcase cu un zgomot sec în urma lui; porni spre casa
cumnatului său de la marginea orașului, cu intenția de a agonisi ceva proaspăt de-ale gurii,
poate niște slănină afumată sau vreo țuiculiță din corcodușe. Zona cuprindea străzi cu case
vechi fără etaj, cu grădini și curți spațioase; nu departe se afla pădurea. Era zăpadă destul de
mare și Arsenie făcea un pas la stânga și apoi cădea pe piciorul drept, destul de dezechilibrat
și haotic, astfel încât nu se putea spune că ține o direcție anume. Nimeri în curtea unei căsuțe
de la marginea drumului, fără să știe cum trecuse dincolo de gard. Ferestrele casei erau
luminate,deși afară nu se întunecase încă; zări o femeie tânără care se pregătea să se spele pe
picioare într-un lighean. Arsenie nu-și dezlipi privirea de fereastră până când simți o puternică
lovitură în spate; întoarse capul cu teamă, parcă așteptând o a doua lovitură. Un bărbat voinic,
cu o pușcă de vânătoare în mână îl privea zâmbind :

- Ce faci aici, măi vericule?

- Ce să fac…în trecere… caut pe cumnată-miu să-mi dea niște vin roșu! zise timid
Arsenie.

- Ascultă, zise voinicul, cu mine să nu umbli cu șoalda! Ai înțeles? Mai bine spune
sincer că ești vânător!

Arsenie se pregăti să spună că nu e, dar celălalt îi dădu o palmă pe spate de era să-l înfunde
într-un nămete și slobozi un hohot de râs ce se auzi până departe.Apoi îl luă pe după umeri și-l
plimbă până spre locul unde începea pădurea; țeava puștii pe care omul o bălăbănea cu mâna
dreaptă atingea din când în când genunchii lui Arsenie.

- Ascultă-mă pe mine, nu există lucru mai bun pe lumea decât vânătoarea, după cum
bine spune cântecul! Iar dumneata ești vânător, se vede după figură, nu-i așa?

Arsenie privi cu coada ochiului mâna grea a celuilalt și înainte ca aceasta să se ridice în aer se
grăbi să spună:

- Da!

Vânătorul descărcă brusc pușca într-un cârd de păsări, asurzându-l pe Arsenie și zăpăcindu-l
complet.
 - Fir-ar să fie, mi-am uitat câinele! zise vânătorul privindu-l insistent pe Arsenie. Ce
ghinion!

Arsenie se îndreptă spre marginea drumului și apoi intră hotărât în zăpada afânată ce acoperea
porțiunea până la pădure într-un strat de aproape un metru; înainta cu greu scoțând câte un
picior afară și afundându-l iar în zăpadă, simțind după câțiva pași că are pantofii plini de apă
și pantalonii uzi. Trei pete negre indicau locul unde căzuseră păsările vânate. Arsenie le apucă
de picioare și făcu cale întoarsă, căutând să calce în urmele pe care le făcuse.Vânătorul își
aprinse o țigară în așteptarea lui. Luă păsările pe care i le întinsese Arsenie, le privi și le
aruncă undeva în spate peste umărul stâng, spunând: ”Sunt corbi!”. Apoi îl împinse mai
departe pe drum pe Arsenie cu mâna dreaptă. Ajunseră în pădure. La o oarecare depărtare,
printre copaci, se zăreau siluetele unor animale.Vânătorul trase cu repetiție în timp ce Arsenie
își astupase urechile și închisese ochii. Detesta împușcăturile, îi provocau o spaimă teribilă.
La un moment dat înțelesese că era înghiontit și simți țeava încălzită a puștii apăsată pe
obrazul său:

- Încearcă și tu!

Arsenie apucă arma tremurând și trase cu ochii-nchiși. Zgomotul îl năuci, dacă ar fi avut
mâinile libere și-ar fi astupat și urechile.

- Bravo, zise vânătorul, ai făcut treabă bună!

- Am lovit pe cineva?

- L-ai nimerit, porcul!

- Era mistreț?

- Foarte! zise vânătorul. Hai la mine să bem ceva!

După o distanță bună de mers pe jos, Arsenie intră împreună cu vânătorul într-o casă
frumoasă, care avea o mică grădină în față cu zăpadă adunată în grămezi. Vânătorul îl împinse
pe Arsenie într-o încăpere mare, ornamentată cu capete de animale împăiate și tablouri cu
teme vânătorești. Pe jos se aflau blănuri de urs. Gazda își aruncă paltonul îmblănit într-un
fotoliu și aprinse focul în șemineu (era cu gaz metan).

- Dezbracă-te și fă-te comod! zise vânătorul scoțând la iveală o sticlă cu băutură și două
pahare. Ciocni un pahar cu Arsenie după care bău zdravăn câteva înghițituri direct din sticlă.

- Mă bucur că am găsit un vânător tot atât de vajnic ca și mine! Uite, vezi acest
șemineu? E foarte încăpător! Cam ce înălțime ai?
 - Un metru șaptezeci și doi! zise Arsenie.

- Ei bine, află că am prăjit odată aici un mistreț lung de aproape un metru optzeci!

- Dar fumul nu deranjează pe nimeni? întrebă Arsenie.

- Nu! Cel mult mirosul; face poftă la vecini! Dacă vrei să faci o baie înainte…

- Înainte de ce? zise Arsenie, puțin încordat.

- Poate ești obosit de la vânătoare. După aceea mâncăm!

- Nu mi-e foame! spuse Arsenie.

- Nu contează! Bunătățile stârnesc pofta de mâncare numai dacă le vezi și le miroși!

Dragul meu, vreau să-ți mărturisesc ceva: exista un om, un om rău, fără caracter și fără suflet;
s-a însurat cu prietena mea, mi-a luat postul și multe altele, ce să-ți mai spun! Am vânat mult
timp împreună și am petrecut clipe frumoase! Până când a început să-și verse sacul răutăților;
în locul în care am fost mai devreme, am vânat de multe ori cu el; chiar azi mi s-a părut că-l
văd; părea că era însoțit de un câine cât un porc; de fapt, de la distanța la care ne aflam, nu
puteai fi sigur de ce vezi; ce mai, bine c-ai nimerit animalul!

- Ce animal? se înspăimântă Arsenie.

- Mă duc să pregătesc masa, zise vânătorul, ieșind.

La serviciu, Arsenie nu se putea concentra deloc asupra lucrărilor. Îl obseda ideea că nimerise
pe cineva în timp ce trăsese cu ochii închiși. Pe la ora două, văzu lângă telefonul fix de pe
birou o mână înmănușată.

- Ce faci, omule? M-ai uitat de tot?

Era vânătorul. Arsenie se ridică în picioare, timorat. Domnul Haralambie se uita atent de la
biroul alăturat.

- Să discutăm în altă parte, zise Arsenie care nu-și putea explica de unde aflase
vânătorul unde lucra el.

Vânătorul era cu o motocicletă. Îl urcă pe Arsenie pe locul din spate și demară cu viteză.
Arsenie era îngrijorat că nu avea cască de protecție și oricând poliția puteau să-i oprească.

- Să știți că eu n-am făcut nimic! spuse Arsenie în urechea celuilalt în timp ce-l ținea
strâns de mijloc dar vorbele i se pierdură în vânt.

Motocicleta străbătu cu viteză orașul și ajunseră la o mică pădure. Părea să fie chiar locul în
care vânaseră mai înainte.
 - Să ne oprim aici!

Vânătorul îl împinse pe Arsenie pe o cărare dintre copaci. Zăpada se topise și Arsenie simți cu
un fior cum se ridică de jos umezeala pământului.

- Ajută-mă să instalez cortul! zise vânătorul.

Arsenie făcu toate eforturile să monteze un cort într-o mică poiană. Vânătorul se așezase pe
un ciot de copac și i-a dat indicații fără să miște un deget.

- Acum să aprindem un mic foc, spuse vânătorul după ce cortul fu instalat.

Arsenie adună niște vreascuri și reuși cu chiu cu vai să aprindă lemnele care erau ude.
Vânătorul se vârî în cort de unde îi spuse lui Arsenie:

- Mi-ar plăcea să am aici o casă din cărămidă! Cortul ăsta cam ține umezeală! Dacă vrei
să intri, poftim!

Arsenie nu intră. Din contra, o luă pe șosea, găsi o mașină de ocazie și se-ndreptă spre oraș. În
scurt timp se afla în patul lui de acasă învelit cu o pătură groasă și având alături pe noptieră o
cană mare plină cu țuică fiartă. Simțindu-l că vine în pat, nevastă-sa se sculă ca-n transă și se
duse să se culce în camera de oaspeți. Arsenie adormi liniștit, dar în scurt timp se trezi văzând
cum cineva deschide ușa și intră în cameră. Își aminti îngrozit că nu încuiase ușa de la
intrare.Intrusul era vânătorul care se dezbrăcă rapid și se culcă lângă el, după ce scurse
ultimele picături de țuică din cană.

- Nu mai puteam de frig acolo! zise el către Arsenie după care adormi pe loc. Arsenie se
perpeli câteva ore nereușind să mai ațipească nici măcar câteva secunde. Se sculă lăsându-l pe
vânător să se lăfăie singur în pat și-și căută rezervele de bani. Peste câteva ore se îndrepta cu
două camioane de cărămizi și cinci lucrători spre locul din pădure unde se afla cortul montat
de el. Oamenii se apucară de lucru. După ce casa fu gata și vânătorul se instală în ea, omul
începu să i se plângă lui Arsenie că adăpostul nu e destul de aprovizionat cu carne, cartofi,
murături și vin. Ca punct vânătoresc, cu pădurea din jur, locul era foarte bun. Dar nu se mai
putea așa! Arsenie investi ultimele lui resurse bănești (banii planificați pentru concediu) în
aprovizionarea casei din pădure. Făcea focul cu lemne și când era singur acolo își mai
pregătea pe furiș câte-o friptură pe jeratic și se delecta cu câte-un pahar de vin roșu.Se
întorcea seara acasă cu un autobuz aglomerat.

Vânătorul nu venea în fiecare zi.

Într-o zi, la serviciu, găsi pe biroul său un bilețel:”Să știi că nu sunt mulțumit de tine!”. De
cum ieși de la slujbă sări într-un tramvai, apoi în autobuzul care ducea spre zona de la
marginea orașului. Descuie grăbit ușa de la casă și începu să cerceteze încăperile. Într-adevăr,
ar mai fi fost multe de făcut: încălzire centrală, gaze, gard, curte cu păsări, porc, piscină,
grădină etc. Inspectă cămara plină de cartofi și de borcane de murături.”Ar mai trebui niște
rafturi” gândi el. Lăsă în sufragerie sticla de șampanie pe care o adusese pentru vânător și
plecă. Pe când străbătea cărarea din pădure spre șosea auzi niște chicoteli. Se ascunse după un
tufiș și-l văzu pe vânător împreună cu o tânără brunetă. Perechea intră în casă râzând și
vorbind tare. Arsenie se bucură că dusese acolo sticla de șampanie. Da, făcuse foarte bine. Se
grăbi să ajungă acasă. Ziua următoare pe când ieșea de la serviciu îl întâlni pe vânător foarte
abătut. Intrară într-un restaurant și Arsenie făcu cinste.

- Mâine am exerciții de tragere la club, spuse vânătorul. Dar nu mă pot să mă duc că am

un parastas. Îmi pare așa de rău!

- Eu aș putea cumva…

- Sigur că ai putea! Îți dau legitimația mea; mâine aveam rol de țintă!

- Adică în ce constă rolul? întrebă Arsenie, puțin îngrijorat.

- E foarte simplu, dragul meu; stai pe un loc anume fixat și vânătorii trag în niște ținte
din apropierea ta, având grijă să nu te nimerească! N-ai nimic de făcut; te rog, dacă mă
iubești, du-te!

Arsenie se duse. Se întoarse acasă cu niște tremurături ciudate în corp. Își luă concediu
medical și stătu mult timp în pat, fără să citească și fără să se uite la televizor. De cum se simți
mai bine ieși din casă și făcu un drum la casa din pădure. Constată cu stupoare că clădirea
fusese distrusă de parcă s-ar fi tras cu tunul în ea; ferestrele erau sparte și ușa deschisă dată de
perete; bunurile din interior dispăruseră și în cămară nu mai erau nici măcar murături. Pe
masă găsi un bilet:”Dragul meu, casa s-a stricat puțin (niște exerciții de tragere) și eu m-am
mutat în munți. Am să-ți dau adresa să mă cauți când o să-ți fie dor de mine. PS. Să-mi aduci
niște cârnați de casă și niște vin din ăla roșu.” Biletul era nesemnat. Dar Arsenie știa bine
cine-l scrisese.
 17

De cum începu ploaia, statuia de pe mormântul domnului Casian coborî de pe soclul ei și

scuturându-și coama de păr de găinaț de porumbel se îndreptă cu mâinile în buzunare și capul
înfundat între umeri spre ieșirea din cimitir. Intră în primul birt întâlnit în cale să mănânce o
ciorbă caldă și să bea o țuică fiartă.

Înăuntru nu erau la ora aceea decât vreo patru - cinci mușterii. Statuia se așeză la o masă într-
un colț, făcând abstracție de faptul că discuțiile încetară brusc la apariția sa. Chelnerul se
apropie ștergând din mers câteva mese:

- Cu ce aș putea să vă…

Se-ntrerupse stupefiat și parcă împins de o mână nevăzută se retrase de-a-ndaratelea cu viteză,

dispărând în dosul perdelei din spatele tejghelei. Concomitent, cei care priveau de la celelalte
mese se scotociră prin buzunare lăsând câteva bancnote și apoi părăsiră grăbiți localul
strecurându-se pe lângă pereți și împingându-se unul pe altul. Statuia se ridică în picioare și
strigă după ei:

- Da’ ce-aveți, fraților, de ce plecați?!

Dar grupul grăbi pasul prin ploaia măruntă de afară. Statuia rămase singură în încăpere. Gazul
metan ardea în soba de teracotă din colț răspândind o căldură plăcută.”Ce bine e să ai un
adăpost!” gândi statuia apropiindu-se de tejghea și autoservindu-se cu o votcă. După ce dădu
lichidul peste cap, paharul i se sparse în mână.”Neobișnuința” gândi. Alcoolul îi arse
stomacul. Ieși amețit în stradă și o porni la întâmplare. Casele începură să se rărească și în
partea dreaptă a șoselei apăru o pajiște cu nivel puțin mai ridicat decât cel al drumului;
dincolo se zărea cursul molcom al râului; statuia avu o tresărire: prin minte îi trecu o scenă în
care niște oameni în costume negre îl scufundau pe el în apa râului și o mulțime asista de pe
mal la ritual; își trecu mâna peste frunte ca și cum și-ar fi alungat niște vedenii și-și dădu
seama că înaintează în direcție greșită; trebuia să traverseze și să o apuce în sens invers. Un
camion de mare tonaj, încărcat cu plăci de beton, venea cu viteză direct spre statuia care se
angajase în trecerea șoselei; șoferul clacsona disperat fiindcă statuia se balansa spre stânga sau
spre dreapta nehotărâtă în ce direcție s-o apuce; camionul o lovi din plin proiectând-o câțiva
metri pe asfalt, după care trecu peste ea, hurducăindu-se. Camionul se opri la o oarecare
distanță de accident și șoferul coborî din cabină, răvășit. Omul purta o salopetă vișinie și o
șapcă verde; se repezi spre statuia culcată de-a curmezișul drumului; aceasta sări deodată în
picioare și se scutură ca o găină călcată de cocoș; omului îi săltă șapca din cap și se dădu
înapoi bătând cu mâinile în aer în căutare de sprijin; statuia se deplasă din mijlocul șoselei
spre margine unde își făcu un fel de inventar al trupului ca pentru a vedea dacă are toate cele
la locul lor; făcu și niște mișcări ca de înviorare (flotări, genuflexiuni, alergare pe loc) iar
șoferul își luă privirea de la ea și fugi spre cabina lui; porni mașina și o luă din loc demarând
cu viteză. Statuia se angajă la mers și ajunse în curând în cartierul mărginaș de blocuri. Își
dădea seama că ar fi dorit să fumeze o țigară. Zări un mic magazin de ziare și mărunțișuri la
parterul unui bloc; de fapt chioșcul era amenajat într-un balcon al imobilului. O fată mică de
statură ca o adolescentă aranja niște vederi pe un stativ și era cu spatele când el ceru o țigară.

- Nu dăm cu bucata, spuse fata. Când se-ntoarse și văzu cu cine are de a face duse mâna
la gură și scoase un icnit scurt și înăbușit. Scăpă din mână un pachet de țigări desfăcut din
care căzură câteva pe tejghea și pe jos. Statuia luă una și ieși în stradă, căutând din ochi un
trecător de la care să ceară un foc. Din partea opusă a străzii se apropia un bărbat cu pălărie și
fără umbrelă. Fuma. Statuia îl opri. Bărbatul privi atent vârfurile celor două țigări până când
ieși fum și din cea a statuii. Aceasta din urmă mulțumi și plecă trăgând cu nesaț fumul în
piept. Omul plecă și el în direcția opusă; făcu trei pași, se opri și privi înapoi. După care o luă
la fugă. Statuia se urcă într-un tramvai și merse aproape până-n centru. O apucă pe o stradă nu
prea îndepărtată de institut, într-un cartier cu case vechi. Ca prin vis își aminti de locurile în
care stătuse în gazdă pe când fusese student. Ca străin de culoare ce era, dispunând de bani,
nu voise să stea la cămin; se opri în fața unei case care i se părea cunoscută; bătu în poartă.

- Ce dorești matale? îl întrebă gazda, o bătrână care purta ochelari cu lentile foarte
groase.

Se învoiră să primească o masă bună cu un pahar de vin și să rămână acolo peste noapte,
urmând ca dimineață să spargă o căruță întreagă de lemne. După ce mâncă bine și dormi
buștean, statuia se trezi cu forțe noi.Ieși în curte și încercă niște mișcări de înviorare eliminând
în jur trosnituri metalice. Bătrâna apăru și ea arătându-i grămada de lemne, buturuga și
toporul. Omul de piatră declară că se va apuca imediat de treabă, dar că ar dori o cafea să aibă
la sfârșit.

- Păi până diseară când oi termina, se răcește! zise bătrâna, intrând în casă.

- Dumneata fă-o!

Puse toporul deoparte, aranjă buturuga după cum îi convenea mai bine și așeză pe ea primul
butuc, pe care-l despică într-o clipă cu o lovitură ca de karate. Cu rapiditate și ușurință
termină în același mod toată grămada de lemne; nu trecuse nici o jumătate de oră. Prin gardul
vecin privea un băiețaș frecându-se mereu la ochi. Statuia intră în casă.

- Bea, maică, să fii sănătos și să prinzi putere la lucru! îi zise baba, servindu-l cu o
ceașcă mare de cafea.

- Le-am terminat, zise statuia sec, bându-și cafeaua dintr-o sorbitură; apoi se ridică și
plecă fără un cuvânt de rămas bun. Bătrâna se repezi în curte spre grămada de lemne oprindu-
se atât de aproape încât fu cât p-aci să o atingă cu ochelarii; toate lemnele erau tăiate și
așezate frumos în stivă.

Statuia hoinări toată ziua fără rost printr-o ploaie la fel de măruntă și de rece ca aceea din ziua
precedentă; după-amiază ploaia încetă și apărură câteva raze de soare. Într-un parc din
apropiere se ridicase un soclu pentru a se instala un monument comemorativ pentru o
personalitate decedată recent, și statuia se duse acolo și luă o poziție impozantă dar și
obișnuită pentru ea, odihnindu-se astfel câteva ore. Câțiva copii se jucară în jurul ei și-i ținură
de urât; spre seară ploaia reîncepu și omul de piatră nu mai rezistă să stea în parcul pustiu;
coborî de pe soclu și o porni spre locurile pline de lume. Străbătu o piață largă și se angajă pe
un bulevard populat. Nu avea umbrelă și picăturile răpăiau pe corpul său ca pe o bucată de
fier. Ar fi dorit grozav de mult să intre într-un restaurant să mănânce o ciorbă de burtă cu
ardei iute. Deodată o mașină frână lângă trotuar chiar în dreptul ei și doi oameni în uniformă o
înconjurară invitând-o să ia loc în mașină. Gândindu-se că oricum va ajunge sub un acoperiș,
intră fără nicio vorbă. În mașină i se spuse că e reținută pentru vagabondaj. Nu răspunse. Fu
introdusă fără nicio formalitate într-o celulă destul de mare și după o jumătate de oră i se
aduse un castron de fasole și un pahar de apă. Înghiți cu mare poftă: îi plăcea fasolea. Trei zile
rămase acolo și nu se simțea rău deloc, deși meniul era cam același. Singurul inconvenient era
frigul, dar în orice caz nu o ploua și nu o ningea ca-n cimitir. În a patra zi însă declară că se
plictisise de fasole și apă.

- Ce vorbești? zise cel care-i aducea mâncarea. Și cam ce-ai vrea?

- Varză cu carne și vin roșu.

Celălalt se porni pe râs.

Statuia începu să măsoare cu pasul spațiul limitat al încăperii. Prin ferestruica aflată la
înălțime pătrundea un șuvoi de raze vesele. Desigur că afară era frumos. Statuia se
enervă.Dădu o lovitură puternică în ușa pe care o străbătu cu piciorul; se retrase spre peretele
opus de unde-și luă avânt și ieși prin ea distrugând-o cu tot cu încuietoarea masivă, făcând un
zgomot infernal. Ieși în fugă din clădirea înaltă, dar fără etaj, antrenând câțiva oameni în
uniformă în urma ei. Dispăru în mulțimea de pe stradă și se afundă în parc. Urmăritorii o
pierdură o clipă din vedere din cauza vegetației, timp în care își reluă locul pe soclul pe care
se mai așezase zilele trecute. Vreo trei oameni în uniformă trecură în fugă pe lângă ea, iar de
undeva din stradă răsuna sirene unei mașini de poliție. Statuia înnoptă în parc, în frig și
însingurare, fără să schițeze o mișcare. Doar o singură dată își schimbă greutatea de pe un
picior pe altul fiindcă amorțise. Dimineața se îndreptă spre cartierul de case vechi din preajma
institutului. Cineva care trecuse pe lângă ea o salută. Era un bătrânel mic cât un copil, purtând
o barbă albă, lungă de-o palmă. Avea niște cizme albastre și în cap un fes roșu – părea un pitic
de grădină. Bătrânul se opri și se-ntoarse spre statuie:

- Ce mai faci? zise el.

- Nu prea bine, răspunse statuia, neînțelegând cine era omul.

- Păi de ce Îți lipsește ceva?

- Un adăpost, o casă…

- Zău, cum așa… cum așa… stai puțin, unde te-am văzut eu ultima dată?

- Cum unde? Poate în parc! zise statuia.

- A, da, bată-te să te bată, că acolo ne mâncăm zilele noi ăștia bătrâni!

Și bătrânelul se-ntoarse pe călcâie și plecă, curmând brusc discuția. Statuia strigă după el:

- Fii atent cum vorbești, moșule! Eu nu sunt bătrân!

Bătrânelul, care mergea șontâc-șontâc pe trotuar, se opri și se-ntoarse din nou:

- Știu cine ești! Dar să știi că locul tău e ocupat!

18

Arsenie rămase în instituție până târziu. Domnul Sisoe formase o echipă de câțiva oameni
care lucrau de zor la un plan de refacere a unității, cu aspecte pornind de construcție și
mobilier până la politica de resurse umane. Pe la ora zece seara Arsenie se duse la toaletă, dar
găsi cabina sa preferată închisă. Neînchipuindu-și că acolo poate fi cineva împinse tare de ușă;
aceasta se mișcă puțin după care se închise acționată cu putere dinăuntru.

- E cineva? întrebă Arsenie.

- Nu! se auzi o voce cavernoasă.

Arsenie simți cum îl cuprinde frica; apoi își făcu singur curaj, gândindu-se că cineva face
glume și împinse cu hotărâre ușa cabinei. Înăuntru nu era nimeni. Arsenie ieși în fugă din
toaletă și se duse spre biroul său. Dar nu reuși să se contreze la lucru; mereu i se părea că se
aud zgomote și că lumina pâlpâie. Și la un moment dat chiar auzi niște pași pe culoar; ieși din
birou și-l văzu pe domnul Sisoe alergând pe coridor și privind îngrozit în urmă. Se întrebă ce
căuta șeful la etajul doi?

- Ce s-a-ntâmplat, domnule director? îl abordă Arsenie. Directorul nu-i răspunse și se

vârî în lift ca un glonț în depozitul unei arme. Cabina urcă la etajul cinci și domnul Sisoe ieși
din lift și se duse la biroul său în care lucra împreună cu doi colaboratori. Arsenie veni și el și
când intră la director, domnul Sisoe sări ca ars.

- Vai, ce m-am speriat! Adu-ți hârtiile de la tine și vino aici să fim toți! îi zise domnul
Sisoe.

Arsenie făcu întocmai cum i-a spus directorul; deși el nu prea înțelegea de ce anume se
speriase șeful, dacă nu cumva pățise ceva asemănător cu el când auzise vocea ciudată din w.c.
În clădire nu se mai afla decât directorul, cei doi angajați care lucrau în biroul acestuia și el.
Mai era și portartarul de jos de la intrare. Arsenie se așeză alături de cei doi salariați,
depunându-și pe biroul cel lung al directorului dosarele la care lucra și pixul. Unul dintre cei
doi, care stătuse cu nasul în documente, se ridică în picioare, se șterse cu ambele mâini de
pantaloni ca un muncitor murdar de unsoare și-i întinse mâna lui Arsenie:

- Mardare, spuse el.

- Îmi pare bine, zise Arsenie strângându-i mâna.

- Dânsul este domnul Gligor, se simți domnul Sisoe să-l prezinte pe cel de-al doilea
colaborator.

- A, păi ne cunoaștem! zise Arsenie scuturând zdravăn și mâna acestuia.

Deodată se auzi o voce care parcă venea din perete.

- Sisoe! Sisoe!
Domnul Sisoe se îngălbeni; se auzi efectiv cum îi fierb mațele în stomac. Domnul director
avea în birou un dulap vast îngropat în perete, în care-și ținea costume de haine pentru diferite
ocazii.Ușile acestui șifonier erau glisante, de aceeași culoare cu a peretelui și abia demarcate
printr-o linie neagră foarte subțire în locurile în care se deschideau. Una din uși se crăpă puțin
și de acolo se văzu o mână neagră care-i făcea semn lui Sisoe.

- Haide, Sisoe, vino la mine!

Directorul se ridică în picioare tremurând vizibil. Lăsă să cadă pe tăblia mesei pixul cu care
lucrase și se-ndreptă spre dulap. Ușa se deschisese mai larg lăsând să pătrundă în interior
corpul directorului, după care se-nchise la loc foarte silențios. Cei trei bărbați de la masa de
lucru priveau fără să-și poată lipi buzele superioare de cele inferioare. Din interiorul
șifonierului se auziră niște zgomote care aduceau cu o luptă corp la corp, gâfâieli și foșnete
foarte greu de deslușit în privința a ceea ce se petrecea. Apoi se auzi o voce scrâșnită și puțin
cavernoasă:

- Îmi vei fi credincios?

- Da! rosti vocea domnului Sisoe.

- Îmi vei fi devotat?

- Da!

- Încă o dată!

- Da!

- Și încă o dată!

- Da! spunea domnul Sisoe.

…………………………………………………………………………………………………

Trecuseră trei zile de la întâmplarea din seara aceea. Domnul Sisoe convocă o ședință cu
oamenii importanți din instituție, pe care o conduse în stilul său autoritar din timpurile bune.
Adunarea s-a desfășurat în sala de festivități, pe scenă, pe care se pusese o masă lungă,
acoperită cu o pânză roșie, participanții stând pe scaune de o parte și de alta, domnul Sisoe
tronând în capul mesei. El se ridică în picioare și începu să vorbească:

- Toate nenorocirile de azi se datorează conducerii anterioare. Directoratul lui Casian a

fost acela care ne-a dat înapoi cu o sută de ani! Până și acoperișul clădirii a fost afectat și
acum trebuie să sacrificăm o groază de bani pentru repararea lui, că ne plouă în cap!
 - Și ne ninge! interveni Haralambie, dar șeful îl privi dezaprobator.Nu-i plăceau
întreruperile de acest fel.

- Caracterul acestui om a fost mizerabil, reluă domnul Sisoe. Și-a pus în funcție rudele,
nevasta, și-a adus câini pe care să-i crească în instituție.

- Fără aviz sanitar! zise Haralambie.

- A transformat două birouri de lucru în apartament de lux. A cheltuit din banii

instituției fonduri uriașe ca să cheme coafeze și manichiuriste la nevastă-sa!

- Și pedichiuriste! spuse din nou Haralambie și șeful îi aruncă o privire furioasă, făcând
o pauză lungă.

- Liniște! Liniște! strigă directorul privind spre Haralambie.

Acesta se uită în stânga și-n dreapta sa și apoi bâigui ”Da. Liniște. Sigur!”.

- V-a plăcut conducerea exercitată de domnul Casian? întrebă domnul Sisoe. Cu

excepția lui Haralambie, toți cei prezenți eliminară un ”nu” hotărât.

- Haralambie, tună șeful, ți-a plăcut când a fost domnul Casian director?

- Nuuuu! zise Haralambie, ridicându-se în picioare.

- Stai jos! zise domnul Sisoe. Dar să nu vorbim numai despre cheltuielile făcute aiurea,
de banii aruncați pe fereastră. Să vorbim despre ținută și disciplină! E posibil să pretinzi ca
oamenii să meargă desculți prin instituție? Să scurtezi fustele femeilor? Să umblii cu pulpele
goale prin cabinet și prin sala de protocol?

- Mai rău ca-n Congo! zise Haralambie. Șeful nu-l băgă în seamă. Făcu o pauză să bea
niște apă. Domnul Gligor care se afla în apropiere, îi umplu repede un pahar din carafa aflată
în tava argintie de pe masă.

- În concluzie, vă întreb: putem să aprobăm o asemenea prestație?

- Nu! au răspuns toți cei prezenți într-un glas.

- Încăodată, zise domnul Sisoe.

- Nuuu! se auzi răspunsul ca un muget general. Domnul Sisoe se uită atent către cei
prezenți, examinându-i pe fiecare în parte, ca și cum s-ar fi asigurat că toată lumea strigase și
nimeni nu se sustrăsese.

- Încăodată!
 - Muuuu!

- Și încă odată!

- Mnuuuuu!

Ultima rafală de negații fusese foarte puternică, zăngăniseră geamurile. Deodată prin ușa din
fundul sălii pătrunse un fel de uriaș de piatră. Un om negricios la față, cu haine sărăcăcioase,
înainta printre rândurile goale de scaune din sală către masa de ședințe. Pașii lui cădeau cu
mare greutate și zgomot pe podea, de parcă omul ar fi avut în picioare încălțări cântărind de
sute de chintale. Înfățișarea lui era înspăimântătoare; o statuie de piatră care se mișca în spațiu
pe o direcție precisă, cu potențial de a distruge totul în calea ei. Domnul Sisoe se ridică de pe
scaunul lui și dădu să fugă, dar statuia ajunsese din doi pași lângă el și-i puse o mână pe umăr;
Sisoe se așeză la loc imediat.

- Ce faceți? făcu statuia.

Domnul Sisoe căruia se pare că-i fusese adresată întrebarea, rânji mânzește și îngăimă ceva
din care nu se înțelesese nimic. Figura întunecată a noului venit se apropiase mult de fața
lividă a directorului. Haralambie, care prinsese o zi de limbariță, spuse:

- Făceam o analiză a perioadei precedente, o dare de seamă cum s-ar spune! Dar nu vreți
să stați pe un scaun?

Statuia ignoră invitația și se postă în dreptul domnului Sisoe, privindu-l insistent. Sisoe se
ferea de privirile noului venit de parcă acestea ar fi fost raze de laser; la un moment dat își
puse mâna dreaptă streașină la ochi. Statuia execută câțiva pași de-a lungul mesei, prin spatele
unuia din șirurile de participanți la ședință, străpungându-l pe fiecare cu privirea, întorcându-
se apoi în dreptul lui Sisoe. Acesta din urmă se cocârjă în scaun de parcă l-ar fi apucat o criză
de ficat; figura i se schimonosi de durere. Statuia îi dădu o palmă pe spate, într-un mod
camaraderesc, dar Sisoe se prăbuși sub masă. Toți cei prezenți se ridicară și veniră spre
capătul mesei; o parte din ei îl ajutară pe domnul Sisoe să se scoale de jos și o altă parte îl
înconjură pe bărbatul de piatră, amenințător. Statuia rânjea. Haralambie se încordă și se înroși
ca lovit de apoplexie, apoi se aruncă peste omul de piatră. Acesta îl împinse la o parte ca pe-
un fulg.

- Ce faceți? strigă domnul Sisoe spre oamenii săi. Apoi se repezi la statuie și-i scutură
hainele, îl aranjă și-l puse pe scaunul său din capul mesei.
 - Un pahar cu apă! strigă el spre sala goala și din umbră se desprinse imediat secretara
Aspazia care aducea un pahar pe o tavă. Domnul Sisoe îi turnă apa pe gura omului de piatră,
ținându-l delicat de ceafă ca pe un copil mic. Aspazia luă carafa goală din tava de pe masă și
plecă. Sisoe se așeză pe un scaun alăturat celui din capul mesei și eliberat în ultima secundă
de domnul Gligor, care-și strecurase corpul de sub fundul în cădere al șefului și rămase în
picioare, căutând din ochi vreun scaun prin sală. Oamenii se așezară la locurile lor și așteptau
în tăcere să vadă ce se-ntâmplă, să știe ce atitudine trebuie să adopte.

- N-ați vrea o gustărică? zise domnul Sisoe către statuie.

Deodată Haralambie își întinse mâna dreaptă către omul de piatră și spuse:

- Aoleu, păi dânsul nu e… nu e…

- Termină, omule! îl apostrofă domnul Sisoe.

- Abia acum ai văzut cine e? zise unul dintre cei de la masă. Dar Haralambie se
îndepărtase de masă mergând cu spatele înainte; ajuns în sală (fusese cât p-aici să cadă
împiedicându-se de treapta podiumului) își întoarse fața spre direcția de mers și-o luă la fugă.
Domnul Sisoe strigă după secretară. Aceasta apăru instantaneu, de parcă ar fi fost așezată pe
unul din scaunele din sală. Domnul Sisoe se ridică s-o întâmpine, pentru a putea discuta cu ea
la o oarecare distanță de masa la care se afla oaspetele. Îi spuse ceva despre pregătirea în
grabă a unor bunătăți.

- Dar la cantină n-are mai nimic, doar niște grizine!

- Dă fuga la restaurant! Niște mușchi de porc la grătar, cu murături asortate!

- Și niște fudulii! strecură o vorbă statuia de la locul său.

Nu dură mult și doi chelneri veniră cu niște tăvi pe umeri. Oamenii de la masă așteptaseră în
tăcere, ca la priveghi, iar omul de piatră părea că doarme. Mâncărurile au fost întinse pe masă
în fața statuii, dar fiind multe farfurii bunătățile ajunseseră și în dreptul celorlalți participanți.
Carafa de vin roșu ajunsese chiar aproape de mijlocul mesei, și statuia se-ntinse peste ceilalți
călcându-i pe picioare ca s-o apuce. Între timp, un chelner tăia friptura uriașă în bucăți mai
mici, dar cum erau gata omul de piatră le vâra în gură și le înghițea cu mare poftă.

- N-am adus pâine! zise unul din chelneri, cu voce pierită.

- Nu-mi trebuie pâine! aproape că strigă statuia vorbind cu gura plină.

Domnul Sisoe se postă în spatele statuii gata s-o servească prompt cu ce dorea ea, în timp ce
ceilalți participanți începură să se foiască în scaune și să tușească scurt de câteva ori.

- Mai e nevoie de noi? întrebă cineva.

- Sigur!

Se făcu tăcere. În sală se auzeau numai înghițiturile de nemâncat ale omului de piatră; se
auzea gâlgâitul vinului pe care-l dădea pe gât și apoi niște râgâituri porcești. La sfârșit,
oaspetele declară că ar vrea să tragă un pui de somn.

- Aici, în instituție? făcu Haralambie, care a fost crunt săgetat cu privirea de către
domnul Sisoe.

- A, mie îmi trebuie doar un soclu de piatră!

- Păi nu vreți să vă întindeți, să trageți un sforăit comod? îl îndemnă domnul Sisoe. Până
la urmă statuia ieși din sală și adunarea se destrămă. Domnul Sisoe se ținu după omul de
piatră care inspecta locurile ca un cunoscător. Statuia ieși afară și începu să dea ocol
maiestoasei clădiri a institutului. În fațada impozantă era practicată o nișă în care se afla un
piedestal format din trei plăci albe din marmură, așezate în formă de piramidă. Omul de
piatră se postă acolo în picioare, într-o poziție relaxată, ca de om care se oprise să-și bronzeze
fața în lumina unui soare plăcut. Domnul Sisoe rămase alături, ținându-și mâinile la piept,
apoi le lăsă de-a lungul corpului, balansându-se de pe un picior pe altul. Trecuseră câteva ore
și nu se întâmplase nimic; câțiva porumbei dăduseră târcoale capului omului de piatră, dar nu
se încumetară să se așeze.

- Doriți ceva, un sendviș, o limonadă? spuse domnul Sisoe simțind că-i amorțiseră
picioarele. Omul de piatră nu răspunse. Nici nu se clinti. Începuse să se întunece afară.
Domnul Sisoe făcu ușurel un pas către intrarea în clădire; trase cu coada ochiului spre statuie
și mai făcu un pas; înaintă tiptil și dispăru pe ușa de la intrare.

A doua zi dimineața, omul de piatră se afla în același loc. Cei care sosiseră la serviciu se
opriră pentru puțin timp să caște gura; unii trecură fără să dea atenție faptului, de parcă ar fi
existat acolo o statuie de o veșnicie.

-//-