Sunteți pe pagina 1din 9

Dramaturgia lui Matei Vișniec

în context național- european și universal

Profesor coordonator: Ilie Moisuc

Student: Șcheul (Fodor) Marinela

1
1. Matei Vișniec în fața Europei

”Adevărata identitate a Uniunii Europene se găsește în cultură. Dacă nu ar fi existat cărțile,


circulația cărților și ideilor, dacă nu ar fi existat teatrele naționale și toată această extraordinară
febrilitate culturală, Europa n-ar fi avut o identitate clară.”1

Circulația cărților, o dată cu inventarea tiparului a făcut posibilă o uniformizare a gusturilor în


întreaga lume. Scriitori din toate colțurile lumii se influențează reciproc și se interpretează în
vederea dezvoltării unor idei comune, care să satisfacă setea de cunoaștere.

Dramaturgul nostru bucovinean este poate cel mai elocvent exemplu contemporan de
universalitate. Avându-și rădăcinile în târgul Rădăuților însă aripile în Parisul franțuzesc, Matei
Vișniec înglobează în dramaturgia sa influențele celor două culturi. Debutând mai întâi ca și poet pe
meleagurile mioritice, Matei Vișniec nu împărtășește convingerile ideologice ceaușiste, drept pentru
care reușește să emigreze în Franța, paradisul tuturor scriitorilor. Pământul cel mai fructuos al
inovației culturale și literare îl primește cu brațele deschise.

Situația omului contemporan, societatea și schimbările acesteia, omul față în față cu progresul
și convigerile politice, sunt teze des dezbătute de Matei Vișniesc, acesta fiind obsedat de locul
omului în lumea contemporană. Într-un interviu acordat ziarului EVZ, Matei Vișniec afirmă „Da,
sunt profund proeuropean, vorbesc despre aceste prejudecăţi tocmai pentru a le ridiculiza, pentru
a arăta că poate nu suntem pregătiţi pentru anumite forme de toleranţă. În acelaşi timp, pentru
mine, pentru toate aceste popare din Balcani, estul Europei, nu există altă soluţie în afară de
construcţia europeană. Din păcate această construcţie europeană suportă ea însăşi un şoc, pentru
că s-a lăsat atrasă prea mult de o anumită doctrină a utraliberalizării, doctrină care ne-a dominat
de la căderea comunismului încoace şi a cărei idee de bază este că piaţa rezolvă totul.”2

Născut într-o țără și „crescut” în alta fără de care poate numele lui nu ar fi căpătat o
asemenea rezonanță artistică, Matei Vișniec pledează pentru europenism, pentru independență,
pentru libertate de exprimare și de gândire. Simțim de parcă acesta este recunoscător perioadei post-
ceaușiste, că i-a oferit ocazia să călătorească, să vadă, să înțeleagă alte culturi și să-și facă cunoscut
treatrul la nivel mondial.
1
https://www.rfi.ro/cultura-99554-adevarata-identitate-uniunii-europene-se-regaseste-cultura-matei-visniec accesat
05/06/2018.
2
http://evz.ro/matei-visniec-publicul-este-cel-violat-de-mizeriile-lumii-897089.html?v=347635&page=1 accesat
05/06/2018
2
Ajuns la Paris continuă să scrie atât în română cât și în franceză, înglobând astfel specificul a
două culturi în propria sa ființă. Atât în cazul lui Vișniec cât și în cazul multor alți români de
valoare precum Ionesco, Enescu, Brâncuși, limba franceză a reprezentat un refugiu, o „țară a
făgăduinței” pe terenul căreia au reușit să-și exercite în continuare talentul. Acceptarea talentului,
indiferent de locul din care acesta provine, reprezintă o dovadă de toleranță și de acceptabilitate.

Biligvismul dramaturgiei lui Matei Vișniec îi oferă acestuia ocazia unui periplu prin bogăția
ambelor limbi, cea maternă și cea „gazdă”, stăpânindu-le de la un anumit punct pe ambele în
asemenea măsură încât diferențierea celor două nu mai este absolut necesară. Autorul devine
autotraducător, transferându-și singur creațiile dintr-o limbă în cealaltă, încercând să păstreze
veleitățile și frumusețea fiecărei limbi. Transferul și recunoașterea pieselor sale nu se rezumă doar
la spațiul autohton și la cel francofon ci dimpotrivă își mărește aria de influență la nivel mondial,
piesele sale fiind jucate pe cele mai mari scene de teatru ale lumii. Aici intervine problema
traducerii. Piesele sale au ajuns să fie traduse și în limba lui Beckett și în cea a lui Cehov și în multe
altele. Uniformizarea gusturilor și accesul din ce în ce mai mare la informații, permite transferul
fără bariere al culturii, trasformând un singur om, un singur scriitor într-un homo universalis. După
propriile-i mărturii, Matei Vișniec mereu și-a dorit să-și facă arta cunoscută „nu am scris niciodată
pentru mine”.

Cazul lui Matei Vișniec nu este unul izolat și nici creația sa nu este una izolată. Vorbim în
contextul creației sale de modele pe care le-a urmat, de mult intertext, de o tradiție la care a aderat și
pe care o duce mai departe și vorbim de asemenea și reinterpretare, de rescriere a marilor piese ale
genului. Acesta readuce la viață prin teatrul său pe marii săi maeștri.

„Teatrul meu a străbătut mai multe etape. În perioada în care am început să scriu teatru am fost
foarte marcat de Eugene Ionesco, de Samuel Beckett și m-a prins această formulă a teatrului
absurdului. Nu trebuie uitat însă că, în România, la ora aceea, absurdul n-a fost chiar absurdul
estetic al lui Ionesco sau Beckett, a fost mai mult un absurd marcat de grotesc”3.

Lumea contemporană și lupta cuvintelor sunt cele mai mari obsevii ale lui Matei Vișniec.
Acesta încearcă să surprindă omul în ipostaza sa „negustor” al timpului. Sunt teme universale care îl
integrează marele dramaturg într-un spațiu național-univeral, nu doar datorită marii circulații a
pieselor sale, ci și grație pieselor cu substrat absurd, care aduc în contemporaneitate nume de mare
rezonanță literară și vehiculează idei care macină omul modern.

3
Rădăcinile mele sunt în România, iar aripile în Franța, interviu
http://www.revistamagazin.ro/content/blogsection/13/30/
3
2. Teatrul lui Matei Vișniec în context european

„Piesele lui Matei Vişniec sunt bizare, inclasificabile, ca textele celor mai nonconformişti şi
sfidători scriitori (onirici, suprarealişti, adepţi ai literaturii absurdului ş. a. m. d.). Şi totuşi, ele nu se
înfăţişează ca un act de nesupunere sau provocare. Se desfăşoară în faţa cititorilor calm, civilizat.
Este ca şi cum o muzică demonică ar fi interpretată la pian, într-un salon, de un muzician sobru şi
respectuos faţă de asistenţă, îmbrăcat în frac.”4

Teatrul absurdului a fost prima dată teoretizat de către criticul englez M. Essilin, pornind de
la concepție existențialistă a lumii moderne și omului contemporan. Este analizată relația
individului cu realitatea aflată în continuă schimbare. Teatrul absurdului este o mișcare de
avangardă, un soi de antiliteratură, caracterizată prin nihilism, nevoia de a răsturna canoanele deja
stabilite ale teatrului clasic. Această mișcare nihilistă reușește în cele din urmă să-și canonizeze
propriile practici tocmai prin dorința de a neutraliza pe celelalte.

După cum singur recunoaște de fiecare dată, teatrul lui dramaturgului este doldora de
intertext și influențat de marii „profeți” ai absurdului. Nu este un secret pentru nimeni faptul că
acesta repune în scenă, reinterpretează pentru gustul publicului actual un set de teme recurente ale
absurdului. Situațiile pe care le pune în scenă nu fac decât să incite la reflexia despre rolul omului în
lumea modernă, despre impactul pe care l-au avut formele de guvernământ totalitate etc, „Omul
contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este mai mult decât obsedat de
începuturi, el are o foame de începuturi.”5

Vorbind de temele cele mai frecvent întâlnite în teatrul lui Matei Vișniec, Bogdan Crețu
subliniază în cartea sa „Unele dintre elementele care se repetă în mai multe texte este motivul
așteptării (...) De regulă, în piesele lui Matei Vișniec nu se întâmplă nimic. Dimpotrivă, se așteaptă
să se întâmple ceva”6. Acest topos al așteptării face deja aluzie la piesa lui Samuel Beckett,
Așteptându-l pe Godot. În piesele lui Matei Vișniec nu avem de a face cu un timp care trece
neîntrerupt și care lasă urme grave asupra omenirii, din contră este acel timp așteptat, un timp
necunoscut. Omul fără un țel anume nu face decât să aștepte trecerea timpului și poate o dată cu el
se va zări și schimbarea. Omul care așteaptă ca lucruri minunate să i se întâmple o dată cu timpul.

4
http://www.romlit.ro/index.pl/matei_viniec_ii
5
http://adevarul.ro/cultura/carti/matei-visniec-facemcopii-nu-mai-rabdare-sa-i-educam-
1_52e275bfc7b855ff56c31ad2/index.html
6
Crețu Bogdan, Matei Vișniec un opzecist atipic, ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2005, p.125-126.
4
„Așadar, teama de necunoscut, fără o cauză fățișă, ia în stăpânire, în mod evident, personajele lui
Matei Vișniec, care cad astfel sub incidența angoasei, ce se instituie, dată fiind neîntrerupta
așteptare, ca o stare generală. Prin urmare, omului nu-i mai rămâne nici o cale de ieșire din acest
coșmar al lipsei de repere și al incertitudinii exilate din sistemul său de valori.”7

Obsesia lui Vișniec pentru Beckett, în special pentru piesa Așteptându-l pe Godot, datează
încă din anii adolescenței, când devine conștient de realismul crud și tragismul cu care acesta
reprezintă o lume. Ultimul Godot este un omagiu. Există multe afinități între teatrul lui Vișniec și
cel beckettian. În primul rând ambii reconstruiesc un univers cu personaje inadaptate, un tip de
umanitate marginală, ajunsă până la o disperare metafizică.

Întâlnim de asemenea și tiparul personajul clovn, atât la Beckett cât și la Vișniec. Personaj
dual creat pe antiteza fericit-trist, urmând tiparul bufonului. Exemple relevante găsim în Angajare
de clovn, în care mai multe personaje răspund anunțului căutat ironic „angajăm clovn bătrân”,
printr-o întrebare retorică „a fi sau a nu fi bufon, aceasta-i întrebarea”. Prin reformularea bine
cunoscute-i fraze hamletiene, bătrânul Peppino ne pune față-n față cu dilema omului contemporan,
„prin urmare marea dilemă a ființei umane în epoca absurdului nu mai este existența sau inexistența,
ci modul de a exista, felul în care se manifestă. (...) Iată că figura clovnului devine o emblemă a
naturii umane.”8

Un alt topos recurent la Matei Vișniec este sala de așteptare, un spațiu închis care de multe
ori oferă siguranță. De aici și toposul ușii, întânit în piesa Ușa, după cum afirmă același Bogdan
Crețu. Piesă într-un singur act, care duce cu gândul la Satre Cu ușile închise, apelând la aceiași idee
de spațiu închis, de izolare a omului în raport cu ceilalți.

Prototipul cel mai viabil al însingurării omului modern îl găsim bineînțeles în Omul din
cerc. „Dacă vreau să fiu singur mă opresc, scot creta neagră din buzunar și trag un cerc în jurul
meu. În interiroul cercului mă simt la adăpost.” 9. Omul modern, alergând după un sens al vieții
necunoscut, care nu mai găsește nicio plăcere în jur și care stabilește din ce în ce mai greu relații cu
cei din jur, își găsește alinarea în propriul eu. Confruntarea omului cu astfel de situații care îl
împing până la paroxim, denotă esența tradigică a absurdului lui Vișniec. Paradoxul omului modern
rezidă în libertatea pe care a dobândit-o prin intermediul altora, dar de care nu se poate bucura. Cu
cât devine mai liber, cu atât se izolează mai mult în interiorul său, „Omul din cerc este cel care

7
Idem, p.130.
8
Idem, p.140.
9
Vișniec Matei, Omul din cerc, antologie de teatru scurt 1977-2010, ed. Paralela 45, Pitești, 2011, p.98.
5
refuza contactul firesc, simplu cu ceilalti; e cel pentru care empatia nu mai constituie o obisnuință, o
necesitate, ci o sursa de spaimă”10

Să nu uităm de asemenea că Matei Vișniec este un adevărat admirator al lui Eugene Ionesco
și că de multe ori s-a spus că absurdul de care cei doi fac abuz este de același calibru. Absurdul lui
Eugene Ionesco are rol de a deforma realitatea în care trăim, de a o pune în fața oglinzii și de ai
arăta latura grotească. De asemenea multe dintre piesele ionesciene plasează absurdul într-o zonă de
criză a limbajului. Cuvinte lipsite de esență, de conținut, de la mijloc al comunicării, la cel al
noncomunicării. La Matei Vișniec deși întâlnim aceiași criză de limbaj, personajele acestuia fac uz
de limbaj și încearcă să se salveze tocmai prin această criză, precum în piesa Spectatorul
condamnat la moarte, „Vă rugăm, domnule, vorbiți. Dumneavoastră sunteți ultima noastră șansă”.
Cu privire la criza limbajului în teatrul absurd al lui Vișniec, Bogdan Crețu subliniază „ Desigur,
criza comunicării are o recunrență mult mai largă în dramaturgia lui Matei Vișniec (...) la ea se
ajunge prin pierderea personalității, prin înstrăinare (...) Diferența constă în faptul că, de data
aceasta tocmai eșecul comunicării generează acea înstrăinare ontologică, și nu mai reprezintă un
nefericit rezultat al degradării atributelor umane.”11

Universul teatral al lui Vișniec este impregnat de simboluri absurde, care traduse în orice
limbă abundă de aceleași sensuri. Oameni transformași în lăzi de gunoi, clovni cu trucuri ciudate,
automate de răcoritoare care își caută rostul vieții, orbi falși, păianjeni carnivori și multe altele, sunt
situate într- lume în care nu se întâmplă nimic, o lume lipsită de acțiune, însă în aparență toate
personajele par să facă ceva important.

Împrumută din absurdul marilor săi maeștri, este ironic în substrat încercând să
metamorfozeze drama care se află în substraturile pieselor, „dar are si ceva neliniștitor, ca
obiectivitatea ceremonioasă a discursului lui Kafka.” 12 Drama lumii contemporane nu poate fi
privită decât cu ironie și obiectivitate, altfel „spectatorul” nu va înțelege tragismul situațiilor. De la
marii filosofi greci s-a răspândit ideea conform căreia comedia a fost și va rămâne mereu mai
tragică în esență decât tragedia. „Iată așadar, că în multe piese ale sale Matei Vișniec dezvoltă o
imagine a ființei umane comună majorității creatorilor de teatru al absurdului. Fiind tributară
poeticii acestuia, dramaturgia lui are darul de a-l șoca pe cititor/ pe spectator, de a-l scoate din
letargia sa și de a-l face să-și ridice unele probleme. Nu oferă soluții, dar incită pe receptor să le
caute. Este vorba de un mod diferit de suspans dramatic, specific farsei tragice.”13

10
https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/omul-pubela~ni4ukn
11
Idem., p.155.
12
http://www.romlit.ro/index.pl/matei_visniec_contemporanul_nostru
13
Crețu Bogdan, op.cit., p.148.
6
Am pomenit în capitolul anterior faptul că Matei Vișniec este foarte conștient și prezent în
tragismul și drama generate de către guverne totalitare. Născut într-o perioadă în care regimul
Ceaușescu era la putere, crescând fiind martorul și victima injustițiilor acestui sistem, Vișniec
traspune într-o formă alegorică, diferită de cea cu care ne-a obișnuit, o fațetă a ideologiei comuniste.
Vorbim de piesa de teatru Țara lui Gufi. Piesă în patru acte în care se renunță la recuzita specif
absurdă și se face apel la toposuri alegorice. Mai întâi nu avem o sală de așteptare goală, ci din
contră, un palat în care găsimpersonaje fantastice, toate acestea specifice basmului. O avem pe
domnița Lola care este obligată să se mărite, îl avem pe împăratul Gufi, din țara orbilor, dar și
personajele de basm, pe numele lor Tontonel, Gârneață și Firfirică. Este prezentă binețeles clasica
luptă între bine și rău în urma căreia prințul salvează fata de împărat, iar finalul este unul fericit.

Cadrul în aparență utopic al piesei ascunde în profunzime o formă de manifestare a


distopiei. Alegoria lui Vișniec nu caută să prezinte o lume de basm ci din contră. „Țara lui Gufi
reprezintă o parabolă a condiției omului nevoit să trăiască orbit de ideologia unui regim totalitar.” 14
Gufi este prototipul conducătorului care încearcă să asfixieze condiția umană. Individul este obligat
să accepte manipularea care îl conduce în cele din urmă la îndoctrinare și la pierderea abilităților
specific umane. Putem observa că personajele lui Vișniec se află la confuența dintre comic și tragic.
Totul se încheie într-o notă de fanfaronadă, de grotesc, deoarece toți ajung să fie prototipuri ale
conducătorului, să nu mai gândească liber ci doar să imite.

Ingeniozitatea și noutatea de care dă dovadă acest prolific dramaturg se bazează pe


fundamente solid construite. Toma Pavel precizează în cartea sa despre lumile ficționale faptul că
orice lume posibilă trebuie să pornească de la o lume reală, de la un fundament real. În cazul lui
Vișniec fundamentele reale ale creației sale au fost operele marilor săi maeștri. Cel mai important
rămânând bineînțeles Samuel Beckett pe care îl omagiază transformându-l în personajul său din
Ultimul Godot.

Trecând ușor de limita tragismului, ajungem la antropomorfizarea cuvintelor, în care


protagoniștii nu mai sunt oamenii, ci cuvintele metamorfozate în oameni. Cabaretul cuvintelor este
o suită de cuvinte, aleasă într-o manieră subiectivă de către dramaturg, pentru a ilustra viața care
zace în interiorul acestora. Acest joc arată că într-o lume în care limbajul se află într-o criză acută a
înțelegerii și a capacității de a mai stabili relații între oameni, acesta își devine autosuficient și
vorbește pentru sine însuși. Deși limbajul adoptat de către scriitor este unul facil și pe înțelesul
tuturor, înțelegerea profundă a substraturilor se face după cortină.

14
Idem, p.172.
7
Contextualizând teatrul lui Matei Vișniec și plasându-l într-un context european sau
extrapolând, într-unul mondial, vom realiza că acesta îndeplinește toate condițiile unei creații
universale. Nu putem nega faptul că romanul a fost și va rămâne construcția literară deplină și
universală, însă raportându-ne la expansiunea teatrului dramaturgului nostru, nu suntem nici aici
departe de adevăr. Teatrul său se încadrează în contextul european actual grație celei de-a doua
limbi pe care a adoptat-o. Încă putem susține că Matei Vișniec ne aparține fiindcă acesta nu a rupt
niciodată relațiile cu țara noastră, însă nu ne putem lăuda că i-am și oferit ocazia de a deveni unul
dintre cei mai mari și cunoscuți dramaturgi contemporani.

8
Bibliografie:

1. Bogdan Crețu, Matei Vișniec un opzecist atipic, ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2005
2. Matei Vișniec, Omul din cerc, antropologie de teatru scurt 1977-2010, ed. Paralela 45,
Ploiești, 2011
3. Matei Vișniec, Cabaretul cuvintelor. Exerciții de muzicalitate pură pentru actori debutanți,
ed. Cartea Românească, București, 2012
4. https://www.rfi.ro/cultura-99554-adevarata-identitate-uniunii-europene-se-regaseste-cultura-matei-
visniec
5. http://www.revistamagazin.ro/content/blogsection/13/30/
6. http://www.romlit.ro/index.pl/matei_viniec_ii
7. http://adevarul.ro/cultura/carti/matei-visniec-facemcopii-nu-mai-rabdare-sa-i-educam-
1_52e275bfc7b855ff56c31ad2/index.html
8. https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/omul-pubela~ni4ukn
9. http://www.romlit.ro/index.pl/matei_visniec_contemporanul_nostru