Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Geografie şi Geologie

Departamentul de Geografie
Geografia turismului
Bd. Carol I. Nr.20A, 700505 – Iaşi, România
Tel.: +4.0232.20.1075,e-mail: geografie@uaic.ro
http://www.geo.uaic.ro/

--Materia: Geologie Generală--

Cadru didactic:
Conf. dr. Androne Delia Anne-Marie

Autor:
Dumitru Maria-Georgiana
Grupa GT16

An 2019
 Cuprins

I.Introducere...............................................................................................................................2
II. CINABRU – HgS..................................................................................................................3
III. ZINCIT – ZnO.....................................................................................................................4
IV. SULF NATIV – S................................................................................................................5
V. MALACHIT – Cu2CO3(OH)2................................................................................................6
VI. AZURIT – Cu3(CO3)2(OH)2.................................................................................................7
VII. AMETIST - SiO2...............................................................................................................9
VIII. FLUORINĂ – CaF2.........................................................................................................11
X. CALCIT – CaCO3..............................................................................................................14
XI. STIBINĂ – Sb2S3...............................................................................................................15
XII. PEȘTERA LUI FINGAL..................................................................................................15
Bibliografie..............................................................................................................................17

1|Page
I.Introducere

Crusta terestră este alcătuită din materie organică şi anorganică, materie ce se găseşte în stare
solidă, lichidă şi gazoasă, formând minerale şi roci.

Noţiunea de mineral defineşte substanţe anorganice solide şi omogene , formate pe cale

naturală, cu compoziţia chimică bine definită care se găseşte în natură în stare cristalizată sau
amorfă.

Condiţia de formare pe cale naturală exclude categoric produşii sintetici; condiţia de

substanţă anorganică elimină substanţele omogene produse de plante şi animale.

Prin asocierea de minerale de acelaşi fel sau diferite care au geneză endogenă sau exogenă se
formeză roca.

Prin minereu se înţelege o acumulare de unul sau mai multe minerale din care se pot extrage,
pe scară industrială.

In natură, mineralele se prezintă sub două forme, şi anume : cristalizate şi amorfe.

Mineralele cristalizate, sunt corpuri solide cu forme geometrice şi cu structură reticulară

(aranjament în spaţiu al particulelor materiale).

Mineralele amorfe, sunt corpuri solide , cu forme neregulate din cauza dispoziţiei
întamplătoare a particulelor materiale.

2|Page
 II. CINABRU – HgS
(gr. kinnabari, la origine arab. zinjafr=sânge de dragon, datorită culorii roșu aprins) (imagine 1)

Sistem de cristalizare: trigonal.

Formă/Habitus: frecvent, agregate pulverulente, cruste, eflorescențe; impregnații fin granulare,
diseminate; mase compacte; rareori, cristale romboedrice de talie mică.
Culoare: roșu stacojiu, roșu brun; uneori,
roșu cu reflexe cenușii de plumb.
Urmă: roșie stacojie
Luciu: adamantin, pe fețele de cristal;
pământos, mat, în agregate.
Transparență: transparent până la opac.

Clivaj: imperfect.

Imagine 1: Cinabru din minele Almaden, Spania. sursa: google

Spărtură: concoidală până la neregulată.

Duritate: 2 - 21/2.
Greutate specifică: 8,1 g/cm3.
Caracteristici: mineral relativ stabil în medii bogate în oxigen; slab conducător de electricitate;
mercurul Hg dizolvă numeroase metale, formând amalgame (inclusiv cu aurul, exclusiv cu fierul);
foarte toxic; metacinabritul (formă cristalizată cubic) trece în cinabru prin încălzire la 400-500°C.
Geneză: primară: hidrotermală, de temperatură joasă, în parageneză cu: marcasită, pirită FeS2, stibină
Sb2S3, realgar AsS, mercur nativ Hg, cuarț SiO 2, fluorină CaF2, etc.; prin depunere (iclusiv actuală) din
izvoare termale alcaline, din zone vulcanice.
Istoric și generalități: Cunoașterea și utilizarea cinabrului încă de acum 4000 de ani, în Egipt, este
general acceptată (nefiind însă strict documentată), dat fiind faptul că a fost descoperit mercur în
mormintele vechi egiptene, foarte probabil extras din cinabru. Dovezi sigure de extracție și utilizare a
acestuia de către romani datează de peste 2000 de ani, la Almadén (Spania), de unde se extrag și
astăzi cantități importante de cinabru, mai ales sub formă de cristale (rare); acest zăcământ constituie,
astfel, unul dintre cele mai vechi depozite din lume exploatate în mod continuu din Antichitate și până
astăzi. Cinabrul a fost intens utilizat pentru fabricarea pigmentului roșu numit vermillon, folosit încă
din Antichitate în artă, cosmetică, obiecte domestice; a apreciat și utilizat în artă și de către
civilizațiile Extremului Orient(imagine2), precum și de civilizațiile vechi americane(olmecă, maya).
Cinabrul este principalul minereu de mercur, iar în depozitele masive se întâlnesc uneori și mici
cantități de mercur nativ lichid. Mercurul este un element (considerat de unii oameni de știință ca fiind
un metal nativ) care la temperatura camerei este lichid, iar trecerea în stare solidă are loc la -39°C.
Proprietatea mercurului de a se expanda și contracta la cele mai mici variații de temperatură, îl face
extrem de util în fabricarea termometrelor. Toxicitatea sa determină utilizarea în fungicide, antiseptice
și alte produse farmaceutice.
Ocurențe: în lume: Almaden(Spania); Provincia Hunan(China); Indrija, Avale(Serbia);
Huancavelica(Peru); New Almaden, New Idria, Sulphur Bank – California, Oregon, Texas,
Arkansas(S.U.A); Nikitovsk(Ukraina); Iudrio, Monte Ammiato (Italia); în România: produs
hidrotermal asociat magmatismului neogen: Ilba, Baia, Spria, Băiuț (jud. Maramureș); Mădăraș,
Sântimbru (jud. Harghita); Mții Călimani; Izvorul Ampoiului, Vâltori (jud. Alba), Ruda-Barza (jud.
Hunedoara).

3|Page
 Imagine 2: Vase de cinabru(China). sursa: google

III. ZINCIT – ZnO

(denumirea provine de la prezența zincului)

Sistem de cistalizare: hexagonal.

Formă/Habitus: mase compacte granulare, diseminate; rareori cristale individuale. (imagine3)
Culoare: galben-oranj; roșu.
Urmă: galbenă-oranj
Luciu: rășinos.
Transparență: translucis, până la opac.
Clivaj: perfect. Spărtură: concoidală.
Duritate: 41/2-5. Greutate specifică: 5,7/cm3.
Geneză: secundară: în depozite metamorfice alterate.

a
Imagine 3: Zincit (a)cristale individuale, (b)agregat diseminat. sursa: googleb

Istoric și generalități: Zincitul este un mineral rar, în sensul că există în cantități exploatabile, ca
minereu de zinc, doar într-o singură locație din lume – în statul New Jersey (S.U.A); în rest, se găsește
doar în cantități foarte mici. La noi în țară nu este prezent.
Ocurențe: în lume: Sterling Hill, Franklin – New Jersey (S.U.A); Tsumeb (Namibia); Toscana (Italia);
Polonia; Spania; Tasmania.

IV. SULF NATIV – S

(lat. sulphur=piatră care arde→pucioasă)

4|Page
Prezintă mai multe forme alotropice, dintre care, mai importante sunt: α sulf (cristalizează în sistemul
rombic și este stabil la temperatura camerei) și β sulf (cristalizează în sistem monoclinic și este stabil
între 95,6 – 119,5°C, însă la temperatura camerei trece progresiv în formă rombică).

α sulf:
Formă/Habitus: agregate masive, compacte sau pământoase, pulverulente; rareori, mase reniforme,
stalactitice; foarte rar, cristale individuale. (imagine 4)
Culoarea: în stare pură sau aproximativ pură: galben pai, galben ca mierea, galben brun; impur:
galben cenușiu pământos, galben verzui, cenușiu roșcat.
Urmă: albă gălbuie (slabă).
Luciu: adamantin pe fețele de clivaj, gras în spărtură.
Transparență: în stare pură: transparent sau translucid; impur: opac.
Clivaj: impefect.
Spărtură: concoidală, neregultă.
Duritate: 11/2 -21/2.
Greutate specifică: 2,07 g/cm3
Caracteristici: friabil; slab conducător termic și electric; la frecare se încarcă cu sarcini electrice
negative.
Geneză: primară: fumarolină și solfatariană, legată de emanațiile vulcanice active sau post-vulcanice
de hidrogen sulfurat H2S și de dioxid de sulf SO2, care, în prezența aerului și a vaporilor de apă se
oxidează și, prin sublimare, depun sulful sub formă de pulbere, cruste, agregate masive, în parageneza
cu realgar AsS și auripigment As2S; depus din izvoare termale; secundară: în partea inferioară a zonei
de oxidație a zăcămintelor primare de sulfuri metalice, în parageneză cu: limonit, melanterit, malachit,
ceruzit, smithsonit; în roci sedimentare, prin reducerea sulfaților, în special a gipsului.

a b d
c
Imagine 4. Sulf nativ-(a), (b) agregate masive. (c), (d) cristale individuale. sursa: google

Istoric și generalități: Cunoscut de poparele antice sub denumirea de pucioasă, sulful a fost clasificat
ca element chimic în 1777. Utilizarea industrială majoră a sulfului este la producerea acidului sulfuric,
folosit apoi într-o multitudine de domenii: la fabricarea fertilizatorilor, detergenților, pigmeneților,
vopselelor, solvenților, explozivilor, chibriturilor, în pirotehnie, în procese de rafinare a petrolului, în
procese metalurgice; unii compuși organici ai sulfului sunt utilizați la producerea și vulcanizarea
cauciucului, în insecticide și medicamente.
Însă, în ceea ce privește exploatarea de sulf din România, a adus un aport gigantic de poluare asupra
naturii. Este vorba despre proiectul megalomanic demarat în perioada comunistă ce a lăsat în urmă o
rană despre care nu se ştie dacă se va mai vindeca vreodată. Exploatarea minieră din Călimani, din
care regimul condus de Nicolae Ceauşescu spera să extragă sulf care să asigure independenţa
României în acest sector. S-a dovedit un proiect născut mort de la bun început şi care a necesitat
investiţii enorme care nu au fost amortizate niciodată. Mai mult, în urmă a rămas un dezastru ecologic

5|Page
de proporţii, o rană purulentă în mijlocul unui peisaj sălbatic şi virgin. Iar şansele ca mediul să-şi
revină la ceea ce a fost înainte de începerea exploatării miniere sunt destul de mici.

Ocurențe: în lume: Italia, Japonia, Chile, Sicilia, Texas, Louisiana (S.U.A); în România: depunere
solfatariană asociată vulcanismului neogen: Gura Haitii-Mții Călimani (imagine6),Turia- M. Puturosu
(jud. Harghita), Tușnad, Covasna (jud. Covasna), Băile Herculane (jud. Caraș-Severin), Baia Sprie,
Cavnic (jud.Maramureș); Roșia Montană (jud. Alba); Darabani (jud. Botoșani).

Imagine 5. exploatare de sulf, Mții Călimani. sursa: google

V. MALACHIT – Cu2CO3(OH)2
(gr. malakhê = nalbă)

Sistem de cristalizare: monoclinic

Formă/Habitus: agregate botrioidale, reniforme, stalactitice, concentrice, radiar-fibroase; mase
compacte cu benzi concentrice; agregate pământoase, cruste; foarte rar, cristale individuale scurt
prismatice.
Culoare: diferite nuanțe de verde, de la verde deschis până la verde-negru.
Urmă: verde deschis.
Luciu: satinat; pământos în cruste; sticlos la cristale individuale.
Transparență: opac.
Clivaj: perfect. Spărtură: subconcoidală, neregulată.

Imagine 6. Malachit-agregat stalactitic. sursa:google Imagine 7. Malachit-agregat botrioidal. sursa: google

6|Page
Caracteristici: face efervescență cu acidul clorhidric; prezența stratelor diferit colorate se datorează
modificărilor subtile în starea de oxidare a ionilor din domeniul de cristalizare, însă mecanismul exact
al acestui proces nu este pe deplin cunoscut.
Geneză: secundară: în zonele de oxidație ale zăcămintelor cuprifere, în parageneză cu: azurit,
crisocol, cuprit, tenorit, calcantit.
Istoric și generalități: Foarte probabil, malachitul a fost printre primele minerale de cupru extrase de
om, exploatarea sa din Sinai și deșerturile răsăritene ale Egiptului antic datând de la aproximativ 3000
î.Chr și chiar mai timpuriu. Încă de la începuturi, datorită aspectului său deosebit, malachitul a fost
mai puțin utilizat ca minereu de cupru, ci ca atare, pentru obiecte decorative, ornamente și bijuterii.
Una dintre cele mai vechi utilizări este cea de pigment verde pentru pictură și machiaj, vechii egipteni
excelând în acest ultim domeniu. În China antică, malachitul era foarte apreciat, fiind denumit shilu,
după numele localității de proveniență, Shilu, din provincia Guandong.
În secolul XIX, în Mții Urali în mina Demidoff au fost decoperite depozite uriașe de malachit, între
care o masă compactă continuă, cu strate concentrice, cântărind peste 1100 tone de malachit de cea
mai bună calitate. Acest malachit deosebit de frumos cristalizat la decorațiunile interioare ale unor
clădiri importante din Sankt Petersburg, ca de exemplu, Palatul de Iarnă al țarilor care este renumit
pentru camera de malachit , decorată cu coloane de pilaștri masivi, plăci și mozaicuri, precum și
obiecte de malachit (realizate în special de către Carl Faberge); actualmente adăpostește muzeul de
artă Ermitage.
Ocurențe: în România: Bălan (jud. Harghita); Altân Tepe (jud. Tulcea); Moldova Nouă, Sasca
Montană, Oravița, Dognecea (jud. Caraș-Severin); Băița (jud. Bihor); Baia de Arieș (jud. Alba);
Cavnic (jud. Maramureș).

VI. AZURIT – Cu3(CO3)2(OH)2

(arab. lazaward = cer, rai; provenit din persană lazhuward = albastru→albastru ca cerul)

Sistem de cristalizare: monoclinic.

Formă/Habitus: agregate masive, stalactitice, botrioidale, sferoidale; cristale individuale tabulare sau
scurt prismatice.
Culoare: albastru-azur, albastru de Berlin, albastru închis. Urmă: albastră.
Luciu: sticlos; pământos în cruste. Transparență: translucid până la opac.
Clivaj: perfect. Spărtură: concoidală.
Duritate: 31/2 – 4. Greutate specifică: 3,8 g/cm3.
Caracteristici: face efervescență cu acidul clorhidric; în timp, în special în contact cu apa, trece în
malachit.
Geneză: secundară: în zona de oxidație a zăcămintelor cuprifere, în parageneză cu malachit și alte
minerale de Cu.

7|Page
 a b
Imagine 8: Azurit-(a) agregat stalactitic; (b) agregat diseminat apărut în parageneză cu malachit. sursa: google

Istoric și generalități: Azuritul a fost exploatat de către vechii egipteni din Sinaia și
deșerturile răsăritene ale Egiptului și utilizat ca principală sursă a pigmentului albastru folosit
în pictură, ceramică smălțuită și machiaj, precum și (într-o mai mică măsură) ca minereu de
cupru metalic. În Europa, în special în secolele XV-XVII a fost utilizat în pictură, frescă și
decorațiuni și, în multe dintre cazuri, suprafețele colorate în albastru de azurit (de obicei cele
reprezentând cerul) au căpătat în timp o tentă verzuie, datorată procesului de trecere a
azuritului în malachit, în contact cu umiditatea din atmosfera. Acest fenomen s-a observat la
Bisericile cu picturi exterioare pe zone cu igrasie sau infiltratii de apă (la Biserica Sf
Francissc din Asia și la bisericile din România cu picturi exterioare) în picturile murale ce
acoperă atât interiorul cât și exteriorul monumentelor din nordul Moldovei (Biserica
Monument Istoric Arbore, Biserica Sfantul Gheorghe a mănăstirii Sfantul Ioan cel Nou din
Suceava, Biserica mănăstirii Moldovița) pigmenții de cupru (albastru-azurit și verde-
malachit) se evidențiază, nu doar prin întinderea suprafețelor pe care sunt așternuți, ci și prin
prețiozitatea lor. Pentru a răspunde numeroaselor întrebări puse pe seama materialelor și a
tehnicilor implicate în realizarea picturilor murale exterioare ale bisericilor din Bucovina,
începând din anul 1962, Direcția Monumentelor Istorice a inițiat o serie de cercetări de natură
tehnică (au fost prelevate probe de pigmenți și lianți; au fost analizate prin metode micro-
chimice si cromatografice). Primele rezultate cu privire la mult controversatul pigment
albastru, la alterarea sa in zona de igrasie de pe fațada de sud s-au publicat în anul 1965.

8|Page
 Imagine 9. Biserica Monument Istoric Arbore, sursa: google

VII. AMETIST - SiO2

(variantă de cuarț)

Sistemul de cristalizare: trigonal

Formă/habitus: în cavități: cristale individuale prismatice – prismă hexagonală combinată cu
piramidă(fețe de romboedru), cu striații transversale pe fețe de cristal; rareori, cristale
bipiramidale, in general cu prismă centrală scurtă; agregate microgranulare masive; în roci:
granule fără contur propriu.
Culoare: violet Luciu: sticlos Transparență: tranparent, translucid, până la opac.
Clivaj: absent. Spărtură: așchioasă, concoidală.
Duritate: 7 - etalon de duritate 7 pe scara Mohs.
Greutate specifică: 2,7 g/cm3.
Caracteristici: prezintă proprietăți piezoelectrice, nu coexistă niciodată cu feldspatoizii și nici
Imagine 10: ametist, agregat cu olivina; foarte stabili, in general nu se alterează, acumulându-se în aluviuni.
piramidal, sursa: google Geneză: primară: lichid-magmatică, în roci acide;
pegmatitică; hidrotermală; sedimentară, de precipitație
chimică; sedimentară, în roci detritice; metamorfică
regională.
Istoric și generalități: ametistul este cuarțul de culoare
violet, denumirea sa provenind de la o credință veche
grecească, conform căreia, cel ce bea vin din cupă de
ametist este protejat de beție. Ametistul este o varietate
comună de cuarț, foarte răspândită pe
glob si care se prezintă sub formă de cristale individuale
de diferite dimensiuni, în care, în mod frecvent, culoarea

9|Page
violet este mai intensă spre vârful piramidat al cristalelor. Cuarțul ametist căptușește
interiorul cavităților din roci magmatice (geode) (imagine 11)– in acest sens, Brazilia este
renumită pentru ametistul descoperit în geode de calitate și dimensiuni excepționale (în1900
a fost descoperită o geodă enormă, cu dimensiuni 10x2x1m). Considerat cea mai frumoasă
varietate de cuarț, ametistul era cunoscut din antichitate de mesopotamiemi, egipteni, etrusci,
creci si romani, precum și de chinezi, fiind utilizat pentru obiecte de cult, sigilii personale,
bijuterii, obiecte casnice și ornamentale. În Europa Evului Mediu, ametistul era asociat
spiritualității înalte, ca apanaj al rangurilor ecleziastice, superioare ale Bisericii Catolice,
devenind astfel ,,piatră episcopală”, montată în inelul episcopilor, cardinalilor și al papei.
Ametistul este utilzat în bijuterie și ca specimene de colecție – unul dintre cele mai mari
ametiste fațetate din lume (1362 kt) se află în S.U.A.
Ocurențe: în lume: Minas Gerais, Bahia, Matto Grosso( Brazilia); S.U.A.; Canada; Vera
Cruz(Mexic); Bolivia; India; Sri Lanka; Myanmar; Japonia; Madagascar; Rusia; R.D. Congo;
Mții. Urali (Rusia); Australia etc.

Imagine 11. Geode de ametist, sursa: google

10 | P a g e
 VIII. FLUORINĂ – CaF2
(lat. fluere = a curge, la ușurința cu care curge în procesele metalurgice în care este utilizat ca fondant)

Sistem de cristalizare: cubic.

Formă/Habitus: cristale cubice, mai rar octaedrice; agregate granulare compacte.
Culoare: prezintă una dintre cele mai variate game
coloristice din lumea minerală: incolor, alb, galben,
oranj, roșu în diferite nuanțe, verde, violet, brun și mai
rar roz, albastru, negru; frecvent apar mai multe culori
în același eșantion. Urmă: albă.
Luciu: sticlos pe fețele de cristal; de ceară, cu aspect
ud, în spărtură.
Transparență: transparent, translucid. Clivaj: perfect.
Spătură: concoidală.
Duritate: 4 – etalon de duritate 4 pe scara Mohs. Greutate specifică: 3,2 g/cm3.
Caracteristici: prezintă termoluminescență și fotoluminescență de tipul fluorescenței –
fenomenul a fost observat pentru prima data de către mineralogul german Friedrich Mohs în
1824, prin expunerea în radiații ultraviolete a unor eșantioane de fluorină; de la care provine
denumirea fenomenului; în rețeaua fluorinei, o parte din Ca poate fi substituit de către ytriu
sau ceriu, prezența acestora determinând formarea centrelor de culoare.
Imagine 12. Fluorină – cristal individual,
sursa: google

Imagine 13: agregat de fluorină la lumină normală (stânga) și

sub lumina ultraviolet (dreapta); sursa: google

Geneză: primară: hidrotermală, în parageneză cu:

pirită, calcopirită, blendă, galenă, arsenopirită, pirotină, cuarț, baritină, calcit; metamorfică de
contact.

11 | P a g e
Istoric și generalități: Fluorina a fost cunoscută și apreciată incă din antichitate, grecii și
romanii utilizând-o mai ales pe cea policromă la confecționarea vaselor. Erau apreciate în
mod special cupele sculptate din fluorină, care se pare că dădeau o aromă deosebită vinului
(s-a stabilit ulterior că aroma specială provenea de fapt de la rășinile cu care era îmbunătățită
coeziunea fluorinei, aceasta având duritate scăzută - 4). În Anglia victoriană a fost foarte
populară și apreciată varietatea de flurină numită Blue John, constituită din benzi colorate în
albastru și galben. Exploatări tradiționale de fluorină existau din vremea romanilor în
Derbyshire, Marea Britanie. În epoca modernă, pe lângă utilizările ornamentale și ca
specimene de colecție, fluorina are și o serie de utilizări industriale: ca fondant în metalurgie;
la producerea acidului fluorhidric; catalizator în producerea combustibililor cu cifră octanică
ridicată; la obținerea artificială a criolitului utilizat în extracția aluminiului; la fabricarea
sticlei opalescente; la fabricarea recipientelor emailate; fluorina perfect transparentă și
incoloră, cu indice de refracție și de dispersie scăzut este utilizat în optică la confecționarea
lentilelor aprocromatice pentru microscoape; în acoperiri teflonate
(teflon=politetrafluoroetilen) etc.

IX. CORINDON – Al2O3

(probabil sanscr. kuruvinda = rubin)

Sistem de cristalizare: trigonal.

Formă/Habitus: cristale individuale columnare, piramidale, tabulare, uneori sub formă de
butoiaș; mase granulare compacte.
Culoare: varietăți nobile: de la incolor – idiocromatic, la diverse culori allocromatice: roșu,
albastru, galben, verde, roz, brun, violet; varietățile comune: cenușiu închis, verzui, negru.
Urmă: incoloră. Luciu: sticlos. Transparență: varietățile nobile sunt transparente, cele
comune sunt opace.
Clivaj: lipsește. Spărtură: concoidală sau așchioasă.
Duritate: 9; etalon de duritate 9 pe scara Mohs. Greutate specifică: 4 – 4,1 g/cm3.
Caracteristici: duritatea sa foarte ridicată, depășită doar de diamant, se datorează legăturilor
Al-O foarte scurte și puternice; prezintă varietăți nobile, transparente, denumite în funcție de
culoare: varietatea de culoare roșie – culoare datorată conținutului de crom – se numește
rubin, varietățile colorate în special în albastru, dar și cele colorate în galben, verde, roz,
brun, violet – culori datorate conținuturilor de titan și fier – poartă denumirea de safir, iar
varietatea icoloră – leucosafir; varietățile comune, cunoscute generic sub denumirea
corundum sunt granulare, opace, iar agregatele asociate în mod natural cu magnetit sau
ilmenit, hematit, cuarț, se numesc emery; atât la rubine cât și la safire, culoarea și
transparența se modifică prin tratament termic sau radioactiv.
Geneză: primară: metamorfică de contact; metamorfică regională (fin diseminat);
pegmatitică; în aluviuni.
Istoric și generalități: Varietățile nobile ale corindonului – rubinul și safirul – sunt cunoscute
și apreciate din timpuri străvechi, existând mărturii în acest sens în monumentele funerare
aparținând diverselor culturi. Cele mai vechi scrieri menționează exploatarea rubinelor cu
peste 4000 de ani în urmă, în mine din Myanmar (cantonate în roci metamorfice de tip

12 | P a g e
skarne), însă în regiune există și depozite aluvionare în care rubinele transportate din rocile-
gazdă s-au acumulat progresiv. Din sud-estul Asiei, rubinele au ajuns în Europa și nordul
Africii, fiind apreciate și utilizate la curțile regale și templele din Grecia și Egiptul antic și
ulterior din Roma imperială. Rubinul denumit în sascrită și ratnaraj, adică regele pietrelor
prețioase, era considerat piatra vieții, fiind un talisman purtător de noroc și aducător de
invincibilitate; în Evul Mediu exista credința că îi apără pe creștini de diavol și de ciumă.
Cristalele de rubin au în general dimensiuni reduse comparativ cu safirele, datorită prezenței
cromului, care funcționează ca pigment cromofor, dar și ca inhibitor al rețelei cristaline a
corindonului în care acesta pătrunde. De aceea cristalele mari sunt rare și cu atât mai
apreciate. Rubinele, ca și safirele se taie fie fațetat, în diverse forme, fie en cabochon
(jumătate de ou). De obicei aceasta pune în evidență anumite efecte optice, determinate în
interiorul cristalului de reflexia razelor incidente pe suprafețele fine ale incluziunilor fibroase;
aceste efecte sunt: efectul de ochi de pisică, caracterizat de prezența unei benzi luminoase pe
zona de curbură maximă a cabochonului și efectul de asterism, reprezentat de apariția mai
multor benzi luminoase dispuse sub formă de stea. În credințele orientale, safirul era
considerat a fi un talisman puternic împotriva deochiului, iar în Grecia antică și ulterior, în
Evul Mediu, acesta era cunoscut ca aducător de putere, onoare și nemurire.
Corindonul comun, opac și de culoare închisă este utilizat la scară largă pentru abraziuni
(pulbere, compact, hârtie abrazivă - șmirghel) și în ceramica termorezistentă, datorită durității
sale și respectiv punctului de topire ridicat (2050°C). Având în vedere consumurile
extraordinar de ridicate în special pentru abrazivi, corindonul se obține pe cale artificială din
anul 1920. În Țările Române, în Evul Mediu rubinele și safirele erau la mare preț în
împodobirea bijuteriilor, veșmintelor și a obiectelor liturgice comandate de potentații vremii.
Și aici, ca și în toată Europa medievală, se stia din scrierile lui Marco Polo, că rubinele (de
fapt erau spineli roșii – confunzie care, a persistat multe secole în determinare pietrelor
prețioase roșii) proveneau din provincia asiatică Balashan, actualmente în Afganistan. De aici
se trage denumirea de ,,rubine – balas”, termen ajuns la noi sub forma ,,bălașe” și păstrat în
onomastica românească feminină ca ,,Bălașa”. De aceeași apreciere s-a bucurat și safirul,
numit frecvent și ,,zamfir” – de unde și frumoasele nume românești ,,Zamfir” și ,,Zamfira”.

13 | P a g e
 a
b c

e
d
Imagine 14: Corindon, (a) agregat de rubin; (b) agregat de safir, (c) corindon verzui, (d)
corindon galben, (e) corindon violet; sursa: google

X. CALCIT – CaCO3
(lat. chalx, chalcis = piatră de var, calcar)

Sistem de cristalizare: romboedric (trigonal).

Formă/Habitus: cristale individuale romboedrice, scalenoedrice cu habitus tabular, lamelar,
prismatic, columnar; agregate de o mare varietate morfologică: masive, granulare, fibroase,
stalactitice, concreționare, dendritice, nodulare, oolitice, stratificate, spatice (cu două sisteme
de clivaj) etc.
Culoare: incolor, alb – lăptos, sau intr-o mare varietate de culori și nuanțe: galben, oranj, roz,
rosu, albastru, verde, brun, cenușiu, negru.
Urmă: albă. Luciu: sticlos, uneori sidefos pe fețe și planele de clivaj.
Transparență: transparent, până la opac. Clivaj: perfect, după fețe de romboedru.
Spărtură: concoidală. Duritate: 3 – etalon de duritate 3 pe Mohs. Greutate specifică: 2,7/cm3
Caracteristici: prezintă importante conținuturi de Mg, Fe, Mn; face efervescență cu acidul
clorhidric și cu alți acizi slabi; prezintă luminescență de tipul fotoluminescenței (fluorescență
și fosforescență), termoluminescenței și triboluminescenței; varietățile pure, incolore și
transparente prezintă fenomenul de dublă refracție.
Geneză: primară: hidrotermală, ca mineral de gangă; sedimentară, de precipitație chimică și
organogenă; metamorfică regională și de contact, în marmure.
Istoric și generalități: mineral foarte răspândit, calcitul se găsește în variate tipuri de medii
geologice, având geneză magmatică, sedimentară, metamorfică și formând uneori depozite
masive. Varietatea incoloră și transparentă, utilizată pentru dispozitive optice, se numește
spat de Islanda, deoarece aici a fost descoperită (în bazalte cavernoase) și exploatată până la

14 | P a g e
epuizarea zăcământului. Varietățile frumos cristalizate și colorate constituie specimene de
colecție. Utilizările majore ale calcitului se înscriu în domeniul materialelor de construcție: la
producerea varurilor, cimenturilor și mortarurilor, precum și ca piatră de construcție brută sau
ornamentală. Alte utilizări: în industria metalurgică,
industria sticlei etc.

Imagine 15: agregat granular masiv de calcit; sursa: google

XI. STIBINĂ – Sb2S3

(se mai numește și antimonit, deoarece stibiul se mai numește și antimoniu)

Imagine 16: agregat de stibină, sursă: google

Sistem de cristalizare: rombic.
Formă/Habitus: cristale prismatice, cu striații verticale; agregate radiare.
Culoare: cenușiu de plumb, cenușiu de oțel, cu reflexe albăstrui-indigo; negru.
Urmă: cenușie. Luciu: metalic; în timp devine mat.
Transparență: opac. Clivaj: perfect.
Spărtură: concoidală.
Duritate: 2. Greutate specifică: 4,6 g/cm3.
Geneză: primară: hidrotermală, de temperetură joasă, în parageneză cu: tetraedrit, bournonit,
jamesonit, galenă, cuarț.

15 | P a g e
 Istoric și generalități: Habitusul acicular al stibinei deosebit de spectaculos în eșantioane mici
sau mari, îi conferă acesteia calitatea unui frumos exponat de colecție. La noi în țară,
eșantioanele de stibină provenite din zona Baia Mare sunt deosebit de frumoase, fiind
cunoscute de colecționarii din întreaga lume. Stibina constituie minereu de stibiu.

XII. PEȘTERA LUI FINGAL

S-a format pe insula nelocuită Staffa, în Scoţia fiind o peşteră cu ieşire spre mare.
Numele său provine de la eroul Fingal, personajul central al unei epopei scrise în secolul al
XVIII-lea de către istoricul James Macpherson.
Peştera lui Fingal are o istorie şi o geologie pe care nu le mai deţine nici o peşteră din lume.
Peştera lui Fingal are 72 de metri înălţime şi 280 de metri lungime, fapt care o plasează în
topul celor mai mari peşteri ale lumii. Nu doar dimensiunile sale sunt uimitoare, ci şi faptul
că este alcătuită din milioane de coloane de bazalt dispuse una lângă cealaltă. Aceste coloane
deosebite s-au format natural printr-un proces de-a dreptul spectaculos. Lava fierbinte
rezultată din erupţia unui vulcan din apropiere a intrat într-o etapă de răcire. Lava solidificată
s-a crăpat în forme hexagonale lungi.
Peştera lui Fingal este cunoscută încă de la începuturile istorice ale regunii Staffa, însă
nu există o delimitare precisă a timpului. Aceasta a intrat în atenţia publicului în momentul în
care Sir Joseph Banks, biolog de profesie a ajuns la Peştera lui Fingal. Evenimentul are loc în
anul 1772 şi din acest moment opera naturală începe să devină
Imagine 17: localizarea Peșterei lui cunoscută şi în afara graniţelor.
Fingal, Scoția; sursa: google

16 | P a g e
Imagine 18: Interior din Peștera lui Fingal, Scoția; sursa: google

Intrarea în Peştera lui Fingal se realizează printr-o porţiune circulară invadată de apele
mării. Deşi dimensiunea intrării în peşteră ar fi potrivită pentru ambarcaţiunile mai mici,
acest lucru nu este permis. Există şi posibilitatea de a o vizita pe uscat, pornind de pe insulă
pe o pasarelă formată natural din coloane de bazalt. Mulţi operatori de turism organizează
croaziere la Peştera lui Fingal din luna aprilie până în septembrie. Peştera lui Fingal este un
spectacol în sine pentru turiştii de pretutindeni. Atracţia primordială o reprezintă coloanele de
bazalt. Aceste structuri naturale nu sunt unice în Peştera lui Fingal, dar se pare că această
locaţie este preferata excursioniştilor. Aproape un milion de turişti din toate colţurile lumii
străbat mii de kilometri pentru a ajunge la Peştera lui Fingal. Pentru aspectul său inedit.
Peştera lui Fingal intră sub protecţia naţională, iar oficialii scoţieni fac toate demersurile
pentru ca această frumuseţe naturală să fie conservată cât mai mult posibil.

Imagine 19: Intrarea în Peştera lui Fingal, Scoţia, sursa: google

Bibliografie
1. Androne D. A-M. – 2008- ,,Geologie generală’’, Ed Tehnopress, Iași;

17 | P a g e
2. Pârvu G. – 1983 - ,,Minerale și roci’’, Ed Științifică și Enciclopedică, București;
http://www.descoperalocuri.ro/atractii-turistice/pestera-lui-fingal-scotia.html

18 | P a g e