ARGUMENT

În legislaţia statelor europene nu există o definiţie standard a funcţiei publice şi a

funcţionarului public, dar au fost identificate şi analizate suficiente elemente similare în toate
aceste ţări care să demonstreze că există o bază unitară de raportare reprezentată printr-o serie de
standarde comune în domeniul managementului funcţiei publice. Câteva dintre aspectele
esenţiale referitoare la funcţionarul public din ţările Uniunii Europene sunt prezentate în
continuare:
- se constituie într-un corp bine definit în categoria personalului bugetar,
- temeiul legal al încadrării se regăseşte în lege, făcându-se o delimitare de personalul
contractual care se supune legislaţiei muncii,
- numirea în funcţia publică se face în temeiul legii, prin voinţa autorităţilor publice, a
reprezentantului statului care are atribuţii în acest sens şi nu în conformitate cu acordul a două
părţi,
- există anumite condiţii speciale stipulate de lege pentru eliberarea sau destituirea din
funcţie a funcţionarilor publici,
- activitatea funcţionarilor publici este foarte bine reglementată, având un rol
constituţional şi strategic,
- stabilitatea pe funcţia publică este o cerinţă pe care toate instituţiile publice o respectă,
- obligativitatea funcţionarilor publici de a nu avea apartenenţă politică,
- profesionalism în exercitarea funcţiilor publice.

Candidaţii pentru ocuparea unei funcţii publice pot avea o experienţă profesională
anterioară, în cadrul sectorului public sau privat din ţara respectivă sau în alt stat membru.

Experienţa profesională anterioară ocupării unei funcţii publice este luată în considerare
la
recrutarea sau la stabilirea vechimii.
În aproape toate statele membre, experienţa profesională este un criteriu de bază pentru
selectarea personalului, dacă această experienţă, este de natură să dezvolte abilităţile sau
cunoştinţele necesare ocupării postului vacant. În Portugalia, existenţa unei experienţe

1
profesionale este una din condiţiile de recrutare a funcţionarilor publici pentru anumite posturi.
În Franţa, activitatea desfăşurată în sectorul privat constituie un avantaj important pentru a
accede la ENA.

În ceea ce priveşte acordarea sporului de vechime pentru activitate în sectorul public, în

multe state membre, perioada de timp lucrată în afara sectorului public, în cadrul aceluiaşi stat
sau în alt stat membru, nu este luată în considerare, cu excepţia cazului în care experienţa
profesională a fost dobândită într-un domeniu care prezintă interes naţional. În Austria şi
Germania, perioada de timp în care persoana a desfăşurat o activitate în sectorul privat, poate fi
recunoscută în funcţie de specificul postului, dar mai ales pentru schema de pensii. În Germania,
o asemenea recunoaştere implică şi o creştere salarială. În Luxemburg, pentru funcţionarii
publici de cetăţenie luxemburgheză, vechimea în serviciul public este luată în considerare în
proporţie de 50%.

Aşa după cum reiese din scurta prezentare a câtorva aspecte referitoare la managementul
funcţiei publice, în statele Uniunii Europene există o bază comună de principii, de valori şi
cerinţe pe care toate statele le respectă. Există, de asemenea, obiective comune care sunt urmărite
de toate statele, în domeniul funcţiei publice. Se constată, de asemenea, existenţa unor practici
specifice şi structuri distincte, referitoare la activităţile din domeniul managementului funcţiei
publice, ceea ce face ca finalitatea activităţilor să răspundă aşteptărilor sistemului social.

În procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, devine esenţială

adaptarea managementului funcţiei publice din România la principiile fundamentale ale acestui
domeniu în ţările UE, pentru ca, pentru început, un grad corespunzător de compatibilitate să
determine corecţiile necesare în timpul cel mai scurt.

Faptul că resursa umană este cea mai importantă bogăţie pe care o are o instituţie publică,
ne determină să ne concentrăm atenţia şi în ţara noastră pe modalităţile cele mai potrivite de
transformare a ei în principalul motor al accelerării reformelor în sectorul public. Din această
perspectivă, se poate considera necesară şi oportună revizuirea fundamentală a managementului
funcţiei publice din ţara noastră.

2
 CAPITOLUL 1: SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI ȘI
EVOLUȚIEI UNIUNII EUROPENE

1.1.Premisele apariţiei Comunităţilor Europene şi evoluţia

acestora

Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale şi umane în timpul celui de-al
doilea război mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan
internaţional (norme de natură politică, monetară, socială şi comercială). Aceste reglementări sau
concretizat din punct de vedere juridic în negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale.

În domeniul dreptului internaţional public, trebuie menţionate în special Planul Marshall,

Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi pe plan local, Organizaţia europeană de cooperare
economică (OECE, înfiinţată în anul 1948 şi înlocuită în anul 1961 cu Organizaţia de cooperare
şi dezvoltare economică, OCDE).

În domeniul monetar, au fost încheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945,
prin care s-au înfiinţat Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare internaţionale.

Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizaţiile precedente, reunind, în

temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim
democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului. Cadru al
dialogului politic, Consiliul Europei este de asemenea, un instrument de armonizare a drepturilor
omului la nivel naţional(Convenţia europenaă a drepturilor omului, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.)

Strict la nivel european, experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi

omeneşti au impulsionat opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii care să
preîntâmpine declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunile celor două războaie mondiale.
Un rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea procesului de integrare
în
3
accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele
demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind funcţia de şef al
Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din
Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism supranaţional. La 9 mai 1950,
Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei lansa declaraţia, inspirată de către Jean
Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă
potrivit metodelor naţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre
state.realizarea acestei pieţe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe care o cunoaştem astăzi
pentru statele europene.

“Planul Schuman”, conceput pentru a evita un nou conflict armat de dimensiuni majore a
pus sub control internaţional ramurile de bază ale industriei de armament, prin intermediulunui
tratat inviolabil, acceptat de către Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia, în
calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului a fost
semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani. Încheierea tratatului s-a realizat
mult prea devreme pentru ca părţile semnatare să afirme cu convingere perenitatea acestuia, însă
instituţiile constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune nouă asupra vieţii internaţionale,
în sensul urmăririi avantajelor individuale în procesul de realizare a interesului uropean comun.
Negociatorii tratatului CECA au avut din partea naţiunilor pe care le reprezentau, mandatul
politic de a constitui o organizaţie total nouă, atât din punct de vedere al obiectivelor, cât şi al
metodelor sale de traspune în practică a misiunii trasate. La cererea reprezentanţilor Olandei, a
fost constituit un Consiliu de Miniştri, dar şi o Adunare Parlamentară și o Curte de Justiţie. Toate
deciziile importante pentru viaţa economică şi socială a ţărilor semnate se adoptau cu
unanimitate de către Înalta Autoritate, organism a cărui independenţă şi autonomie au fost avute
în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi încălcate în nici un fel.

Astfel, relaţiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul
industriiilor de război (cărbune şi oţel) dar în scurt timp s-a evidenţiat nevoia unei mai strânse
colaborări între statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de origine belgiană, a
redactat raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creării a
încă două uniuni între statele europene: o uniune economică la nivel general, dar şi o uniune

4
particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea paşnică a energiei
atomice.

Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile
comunităţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile comune puse deja în practică prin
tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.3 În
aceeaşi zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat şi Convenţia cu
privire la instituţiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunităţi, create prin statate diferite şi
cu misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competenţă aceeaşi Adunare parlamentară şi
aceeaşi Curte de justiţie. Deşi avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituţiilor
celor trei comunităţi, CEE, CECA şi CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles
instituind o Comisie Unică şi un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare,
semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967).

1.2. Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare

comunitară

Statele Unite ale Europei pe care le anticipa Winston Churcil în discursul ţinut în
septembrie 1944 nu mai sunt doar un concept demagogic care să stârnească atenţia studenţilor
auditori sau curiozitatea unor politicieni. De la cele trei comunităţi europene (a cărbunelui,
oţelului şi energiei atomice) şi până la Europa unită de astăzi, statele bătrânului continent au
parcurs un drum lung şi, uneori, anevoios. Este, aşadar, cu atât mai mare satisfacţia astăzi, când
Europa este în pragul înfăptuirii ultimilor paşi pentru integrarea politică, prin adoptarea şi
punerea în practică a constituţiei unice europene.

Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare, care a început
în anul 1952, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris privind Comunitatea
Europeană, semnat la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Maastricht, cel care a creat Uniunea
Europeană, a fost semnat la 7 februarie 1992, în localitatea al cărui nume îl poartă, şi a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.

5
 Uniunea Europeană, potrivit prevederilor tratatului său institutiv, este constituită pe trei
piloni: Comunităţile europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea
poliţiei şi judiciară în materie penală. În momentul optării pentru această structură susţinută pe
trei piloni doar Comunităţile europene prezentau suficientă siguranţă pentru a susţine existenţa
Uniunii, ceilalţi piloni fiind în construcţie. Intrarea în vigoare a Constituţiei europene şi
desăvârşirea integrării la nivel politic va înlătura împărţirea pe cei trei piloni, însă mai înainte de
finalizarea procesului de adoptare a constituţiei pentru Europa, Uniunea Europeană îşi bazează
existenţa prevederile exprese ale tratatului institutiv, adică exclusiv pe structura templieră
indicată de tratat.

Participarea la relaţii sociale guvernate de norme de drept (raporturi juridice) are loc doar
pentru subiecţi de drept care au capacitatea recunoscută de lege pentru a-şi asuma

răspunderea pentru faptele lor. Persoanele fizice şi persoanele juridice dobândesc drepturi şi îşi
asumă obligaţiile în nume propriu în conformitate cu reguli stricte de drept, care reglementează
instituţia capacităţii juridice.

Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa

ca titular de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea neprohibind
această participare de nici o condiţie. Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea
recunoscută de normele juridice de a participa, în calitate de subiect de drept în raporturile
juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

La nivelul vieţii economice şi sociale din interiorul unui stat, dobândirea

capacităţiijuridice pentru persoanele fizice şi juridice este reglementată prin normele de drept ale
statului angajat în virtutea cetăţeniei sau naţionalităţii subiectului de drept implicat. Dimpotrivă,
pentru participarea la relaţii sociale din sfera dreptului internaţional, problema capacităţii juridice
se pune în mod diferit.

Astfel, persoanele juridice reprezintă subiecte colective de drept, pentru care dobândirea
capacităţii juridice are loc de la data înfiinţării lor potrivit legii naţionale. Acest moment este
bine delimitat în timp, pentru ca respectivul subiect colectiv de drept să se implice efectiv în
raporturile juridice, suportând consecinţele care decurg prin asumarea obligaţiilor şi exercitarea

6
drepturilor în nume propriu şi personal. Mai mult chiar, există unele particularităţi pentru
capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă, definită ca aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi

obligaţii este dominată în cazul persoanelor juridice de principiul specialităţii. Aplicarea acestui
principiu ne conduce la ideea că un subiect colectiv de drept poate avea doar acele
responsabilităţi care se circumscriu obiectului său de activitate declarat. Activităţile care se
situează în afara obiectului de activitate nu corespund scopului înfiinţării subiectului colectiv de
drept şi nu au caracter legal.

Capacitatea de exerciţiu, cea de-a doua componentă a capacităţii juridice în general,

desemnează aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii
personal. Pentru persoanele juridice, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu
desemnarea organelor de conducere, care îndeplinesc sarcinile executive ale subiectelor de drept.
Subiectele colective de drept nu au posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi asuma obligaţiile
decât prin intermediul organelor de conducere, care să execute efectiv toate operaţiunile inerente
activităţii curente. Investirea unor persoane cu funcţie executivă coincide aşadar cu momentul
dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice.

Analizând capacitatea juridică a Uniunii Europene, se pot naşte o serie de neconcordanţe.

Astfel, Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 1993) nu a recunoscut în mod expres
personalitatea juridică pentru uniune, dar nici nu a exclus ideea că Uniunea are personalitate
juridică proprie şi se manifestă ca un subiect de drept colectiv distinct de personalitatea juridică a
membrilor săi. Prin prisma regulilor de drept, participarea ca subiect distinct la relaţiile
internaţionale presupune existenţa elementelor necesare pentru recunoaşterea

capacităţii juridice, sub ambele forme ale sale, respectiv capacitatea de de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.

Din dispoziţiile Tratatului de constituire a Uniunii Europene rezultă clar că uniunea nu se

substituie Comunităţilor europene, contrar opiniilor afirmate în timpul negocierilor tratatului.
Acest detaliu generează suspiciuni cu privire la capacitatea juridică a Uniunii Europene, atât timp
cât elementele sale componente rămân purtătoare ale unei capacităţi juridice proprii şi se
manifestă ca subiect de drept autonom în viaţa internaţională.

7
 Prevederile Tratatului cu privire la Uniunea Europeană stabilesc menţinerea personalităţii
juridice a Comunităţilor europene, cu toate prerogativele lor la nivel internaţional. Principiul
autonomiei, principiul aplicabilităţii directe a normelor dreptului comunitar şi preeminenţa
dreptului comunitar asupra dreptului naţional sunt în detaliu reglementate pentru Comunităţile
europene, însă nu se aplică şi celorlalţi doi piloni ai Uniunii Europene, pentru a deveni principii
ale Uniunii Europene sub toate aspectele sale (toţi cei trei piloni ai săi).

În acelaşi timp cu menţinerea capacităţii juridice pentru Comunităţile Europene,

prevederile tratatului stabilesc scopuri explicit determinate pentru activitatea Uniunii Europene,
fapt care circumstanţiază apariţia capacităţii de folosinţă, dominată de pricipiul specializării.

Astfel, art. 2 al tratatului enumeră printre obiectivele Uniunii nevoia de a-şi “afirma
identitatea pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi de
securitate comună, înţelegând aici definirea unei politici de apărare comună”. Încercarea de a-şi
afirma identitatea pe scena internaţională, pare să implice Uniunea ca o entitate distinctă de a
statelor membre, susceptibilă de a fi recunoscută ca subiect distinct de drept.

Analizând capacitatea de exerciţiu, a doua componentă a capacităţii juridice, observăm că

prevederile tratatului constitutiv al Uniunii Europene creează cadrul instituţional care să exercite
în fapt prerogativele declarate. Existând organe desemnate care să asume obligaţiile Uniunii şi să
exercite în fapt drepturile sale, cerinţele legii cu privire la dobândirea capacităţii de exerciţiu par
a fi îndeplinite.

8
 Deciziile luate de Consiliul UE, acţiuni comune şi poziţii comune potrivit procedurilor
stabilite de art. 23 din Tratatul asupra Uniunii Europene (corespunzător fostului art. J23,
modificat de Tratatul de la Amsterdam) tind să dovedească apariţia Uniunii Europene, ca o
entitate juridică pe scena internaţională. Consiliul Uniunii Europene are în principal funcţie
legislativă, însă din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu a uniunii, Consiliul este cel care
gestionează drepturile şi obligaţiile angajate în urma participării la viaţa internaţională, ca subiect
distinct de drept.

De fapt, există în acest moment un cadru instituţional amplu pentru realizarea sarcinilor şi
funcţiilor recunoscute uniunii. Atribuţiile instituţiilor şi modul de derulare a activităţilor la nivel
comunitar sunt precis delimitate prin prevederile tratatelor, ordinea juridică la nivelul Uniunii
Europene motivând existenţa personalităţii juridice disctincte pentru acest nou subiect de drept
internaţional.

Dacă sunt clare toate aspectele legate de funcţionarea Comunităţilor Europene, cu privire
la personalitatea juridică a ceilorlalţi doi piloni ai Uniunii Europene există încă discuţii. Politica
externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea poliţiei şi judiciară în materie penală se

9
bazează mai mult pe programe şi declaraţii de intenţie, care se realizează în cadrul cooperării
interguvernamentale şi nu constituie decăt o primă etapă către o uniune instituţionalizată. Faptul
că Uniunea europeană foloseşte instituţiile şi organele Comunităţilor europene pentru a-şi
îndeplini sarcinile nu influenţează prea mult această situaţie, dacă avem în vedere că instituţiile
uniunii trebuie să acţioneze conform dispoziţiilor Tratatului U.E., adică numai în cadrul
cooperării dintre statele membre la titlul celui de-al doilea şi al treilea pilon. Tratatul U.E. nu
constituie încă o constituţie care să reglementeze ansamblul sistemului politicdin această Uniune.

În lipsa dispoziţiilor exprese ale tratatelor, se impune rolul jurisprudenţei în determinarea

persoanlităţii juridice a Uniunii Europene. Astfel, avizul consultativ dat de Curtea internaţională
de Justiţie la 11 aprilie 1949 asupra pagubelor suferite în război de către Naţiunile Unite
constituie un punct de plec are cert pentru argumentarea persoanlităţii juridice a subiectelor de
drept internaţional. Curtea a recunoscut persoanlitate juridică Organizaţiei Naţiunilor Unite
deoarece drepturile şi obligaţiile largi de care beneficiază această organizaţie nu se pot exercita
înafara unei capacităţi juridice proprii. În consecinţa şi persoanlitatea Uniunii Europene se
argumentează în aceeaşi manieră, Uniunea acționând ca subiect distrinct de drept atât în plan
intern cât şi în viaţa internaţională. Uniunea dispune de o structură instituţională autonomă faţă
de instituţiile statelor membre.

Personalitatea juridică a Uniunii europene există de fapt, iar recunoaşterea ei expresă în

cuprinsul Constituţiei europene va elimina orice suspiciuni şi discuţii cu privire la capcacitatea
de subiect de drept autonom a uniunii.

1.3. Principiile dreptului funcţiei publice europene

Principiile dreptului funcţiei publice europene sunt acele idei călăuzitoare care
guvernează întreaga activitate a funcţionarilor europeni şi care trebuiesc avute în vedere în
momentul interpretării oricărei reguli normative adoptate de o instituţie sau un organism
european. Aceste principii sunt, pe de o parte, comune cu celelalte ramuri ale dreptului
comunitar în general (cum ar fi principiul subsidiarităţii, principiul egalităţii, non-discriminării

10
etc.) dar şi principii specifice reglementării funcţiei publice europene (de exemplu principiul
concursului public şi principiul disperisiei teritoriale).

În democraţiile europene, recrutarea funcţionarilor publici, imparţiali şi cu o înaltă

calificare, este unul dintre rolurile esenţiale ale instituţiilor, recrutarea făcându-se, în general, pe
baza următoarelor principii:

1. Principiul egalităţii la acces

Principiul egalităţii este un principiu general al dreptului contemporan, toate disciplinele

juridice acordând atenţie cuvenită respectării egalităţii indivizilor, pornind de la ideea că toţi
suntem egali şi avem drepturi egale.

Principiul egalităţii la acces figurează în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului

din 1789, şi este reluat în art. 21 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu următoarea
formulare: “toate persoanele au dreptul de a accede, în condiţii de egalitate, la funcţii publice în
ţara lor”. Sunt interzise în acest fel restricţii şi discriminări fondate pe sex, religie, rasă, opinii.
Singurele limitări acceptate sunt cele referitoare la naţionalitate, moralitate, condiţii de vârstă şi
aptitudini psihice.

Egalitatea accesului la funcţiile publice trebuie înţeleasă ca o egalitate de tratament a

aspiranţilor la funcţia publică, faptul că fiecare stat impune o serie de condiţii speciale pentru a
accede la funcţia publică nu are semnificaţia încălcării principiului general al liberului acces.
Esenţa principiului general este respectată, căci toţi cei care îndeplineasc criterii iniţiale de
selecţie sunt supuţi la o competiţie ce va determina cât mai obiectiv cu putiinţă pe ocupantul
funcţiei în joc.

Principiul liberului acces la funcţia publică şi principiul concursului sau al meritului

pentru ocuparea funcţiei sunt în acelaşi timp principii complementare, dar şi contradictorii. Toate
constituţiile ţărilor membre ale Uniunii Europene consacră principiul egalităţii în faţa legii şi
majoritatea consacră principiul accesului egal la funcţiile publice.

Egalitatea accesului sub aspect juridic trebuie înţeleasă mai mult ca o egalitate de
tratament din partea legiuitorului şi a autorităţilor, ca o egalitate a şanselor şi a condiţiilor. În

11
competiţie pot intra toţi cei care îndeplinesc condiţiile, urmând a fi ales dintre toţi ocupantul cel
mai merituos.

Pentru ţara nostră, principiul egalităţii de acces la funcţia publică derivă din principiul
egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor şi este consacrat expres de prevederile statutare ale
uncţiei publice.

2. Principiul concursului public

Accesul la o funcţie publică presupune de cele mai multe ori o modalitate de selecţie dintre
candidaţii aspiranţii la funcţia respectivă. Concursul este modalitatea nediscriminatorie la care se
face apel pentru selecţia funcţionarilor, procedura de derulare a concursurilor fiind stabilită prin
legi speciale ale fiecărui stat membru al Uniunii Europene.

În România, recrutarea şi promovarea funcţionarilor publici face obiectul de reglementare

a Statutului funcţionarului public, legea reglementând în art. 4 atât principiul accesului liber cât
şi principiul ocupării funcţiei publice şi selectării funcţionarilor exclusiv pe criteriul competenţei.

După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor, deci

de desfăşurare a concursurilor, diferă de la teste teoretice până la testele practice sau chiar teste
de personalitate.

Pentru dreptul român, Hotărârea de Guvern nr. 1098/2001 prevede că organizarea

concursului pentru ocuparea unei funcţii publice trebuie să aibă în vedere susţinerea unei probe
scrise şi a unui interviu, nota finală fiind dată de media aritmetică a notelor finale acordate la cele
două probe. Pentru ocuparea funcţiei respective este necesară măcar nota 7.

Proba scrisă constă în redactarea, în prezenţa Comisiei de concurs, a unei lucrări scrise
sau completarea unor teste-grilă, iar interviul constă în răspunsuri la întrebările membrilor
Comisiei, atât întrebările cât şi răspunsurile se consemnează întocmai în procesul verbal întocmit
de secretarul Comisiei de concurs şi semnat de toţi membrii acestei comisii.

Normele metodologice cu privire la desfăşurarea concursului pentru ocuparea unei funcţii

publice în ţara noastră interzic întrebările referitoare la opiniile politice ale canditatului,
activitatea sindicală, religie, etnie, sex, stare materială, origine socială, dar îngăduie ca în cadrul

12
interviului să se poată testa, dacă este cazul, cunoştinţele de limbă străină şi cele de operare
(programare) pe calculator.

După cum se arată în doctrina comparată, modalităţile de examinare a candidaţilor

înscrişi la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice diferă de la o ţară europeană la alta. În
unele state predomină testele teoretice, pe motiv că funcţionarul urmează să fie învăţat realităţile
practice ale funcţiei la care aspiră. Pentru altele, dimpotrivă, predomină probele practice, pentru
a se testa mai curând eficienţa persoanei respective şi capacitatea de a se descurca în situaţii
concrete, avându-se în vedere şi faptul că prezentarea diplomelor de studii obţinute este o
garanţie a cunoştinţelor teoretice.

3. Principiul independenţei

Acest principiu este reglementat expres în expunerea de motive pentru adoptarea

Regulamentului nr. 259/1968 al Consiliului CEE, EURATOM şi CECA şi reiterat în numeroase
dintre regulamentele de organizare şi funcţionare ale instituţiilor comunitare.

În concret, principiul independenţei are în vedere faptul că un funcţionar comunitar nu

este în slujba statului a cărui cetăţenie o poartă, ci trebuie să acţioneze doar în vederea atingerii
idealurilor comunitare, în calitate de cetăţean european. Astfel, spre exemplu, membrii
Consiliului Guvernatorilor Băncii Centrale Europene trebuie să acţioneze independent şi nu ca
reprentanţi ai ţărilor din care provin, în toate deciziile pe care le iau cu privire la politica
monetară în zona euro. Acest principiu trebuie respectat în ciuda faptului că din 18 membri ai
Consiliului, 12 sunt reprezentanţii băncilor centrale naţionale şi, prin urmare, ar putea fi înclinaţi
să decidă în conformitate cu interesele statului din care provin.

Independenţa funcţionarului nu înlătură însă elementele raportului de autoritate în care el

se găseşte faţă de instituţia sau autoritatea pestru care desfăţoară activitate.

4. Principiul competenţei

Principiul competenţei poate fi analizat dintr-o perspectivă dublă:

13
- mai întâi, compentenţa poate fi privită drept element component al funcţiei publice, adică drept
îndrituire recunoscută prin norme juridice funcţionarului de a avea o anumită misiune şi de a
dispune de puterea de-şi îndeplini sarcinile

- iar în al doilea rând, principiul competenţei se referă la obligaţia funcţionarului de a proba

înalte calităţi profesionale şi morale, conforme cu postul ocupat şi cu misiunile atribuite acestuia.

5. Principiul randamentului

Pentru activitatea funcţionarilor publici acest principiu are o conotaţie practică puternic
reliefată de evaluarea periodică la care este supusă activitatea funcţionarilor. Misiunea concretă
pe care o are de îndeplinit funcţionarul public în general, şi funcţionarul european în particular,
presupune asumarea unei cariere profesionale, în sensul obligaţiei funcţionarului de a se
perfecţiona, de a îndeplini sarcinile de serviciu într-o manieră cât mai corectă şi de a realiza
anumiţi parametri de calitate şi de rentabilitate a lui pe postul pe care îl ocupă.

Recunoaşterea realizării sarcinilor de serviciu la un nivel corespunzător are loc prin

dezvoltarea carierei funcţionarului, prin avansarea lui într-un eşalon superior, gradaţie
superiorară, grad sau categorie mai bine cotată.

6. Principiul integrităţii

Integritatea funcţionarului este strâns legată de moralitatea acestuia, adică de respectarea

regulilor de conduită care se situeză mai curând în registrul etic şi al buncei cuviinţe decât în
latura strict normativă a relaţiilor de serviciu. Calitatea de funcţionar presupune în acelaşi timp
investirea individului cu putere sau autoritate publică, dar şi obligaţia acestuia a de respecta pe
cei în slujba cărora lucrează.

Tocmai pentru a se contura mai bine obligaţia de integritate a funcţionarilor europeni, a

fost adoptat relativ recent un cod de conduită etică a funcţionarilor Comisiei Europene, cod
transpus şi în legislaţia internă română (vezi în acest sens prevederile Legii nr. 7/2004).

14
 Integritatea funcţionarilor este privită în primul rând ca o obligaţie generală a acestora de
a se abţine de la orice conduită contrară valorilor etice şi morale, dar şi ca obligaţie particulară a
lor de a nu săvârşi fapte incriminate de legea penală drept infracţiuni de corupţie.

7. Principiul disperisiei teritoriale

Principiul dispersiei teritoriale a funcţionarilor europeni are semnificaţia acoperirii, pe cât

posibil, a locurilor din administraţia europeană pe criteriul reprezentării tuturor zonelor
geografice ale statelor membre. Reprezentarea cetăţenilor uniunii trebuie să se realizeze la
nivelul instituţiilor comunitare cât mai corect, ceea de impune în mod obligatoriu ca funcţionari
să provină din toate ţările membre.

Se urmăreşte pe cât posibil accesul în posturile administrative la nivel european

pecriteriul reprezentării numerice în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru.
Acestprincipiu este deja transpus în practică şi în ceea ce priveşte aşteptata integrare a României
în struncturile uniunii, populaţia de 22,7 milioane de locuitori fiind determinantă pentru a asigura
un avantaj aspiranţilor români la funcţii publice europene.

8. Principiul furnizării tuturor mijloacelor şi metodelor necesare funcţionarului european pentru

îndeplinirea în condiţii optime a sarcinilor sale de serviciu

Acest principiu se alătură a principiilor integrităţii, independenţei, competenţei

şirandamentului funcţionarilor europeni pentru a conferi un cadru particular pentru funcţia
publică europeană.

Transpunerea în practică a acestui principiu presupune asigurarea tuturor drepturilor

necesare pentru fiecare categorie de funcţionari europneni care să servească atingerii scopurilor
misiunii şi sarcinilor pe care postul ocupat le implică. Reglementarea drepturilor funcţionarilor
comunitari reuşeşte să transpună în practică această afirmaţie, situată la rang de principiu al
dreptului funcţiei publice europene.

15
 CAPITOLUL 2: NOŢIUNEA DE FUNCŢIE PUBLICĂ
ÎN CONTEXT EUROPEAN

Există două categorii de funcţii publice în ţările Uniunii Europene: o mai întâi, sunt
funcţionarii care lucrează la nivelul instituţiilor comunitare şi care pot fi desemnaţi cu titulatura
de funcţionari europeni, o iar mai apoi există corpul de funcţionari care lucrează în administraţia
proprie a fiecărui stat.
De remarcat că şi în acest domeniu se verifică principiul general al subsidiarităţii
legislaţiei comunitare. Fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcţionari
proprii în acord cu exigenţele sistemului legislativ autohton. Cu privire la funcţionarii europeni,
reglementarea statutului acestora revine instituţiilor comunitare.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice există în ţările Uniunii Europene o
dispută între concepţia axată pe ideea de statut legal al funcţionarului public (ca în situaţia
adoptată în reglementarea românească) şi concepţia statutului contractual. Între cele două soluţii
posibile diferenţa majoră constă în încadrarea funcţionarului în sfera instituţiilor de drept public,
model adoptat de legislaţia din ţara noastră, sau în sfera instituţiilor dreptului privat, ceea ce
afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se situează un funcţionar
public.
În contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind funcţia publică a fost
influenţat de adoptarea de către Comisia Europeană a Cărţii Albe cu privire la reforma
administrativă, încă din martie 2000. Acest document a evidenţiat principiile administraţiei
publice la nivel european, punându-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independenţa
funcţionarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârşite, eficienţa şi
transparenţa serviciului public prestat către cetăţenii europeni.
Pentru transpunerea în practică a acestor principii a fost adoptat în 13 septembrie 2000
Codul bunei cuviinţe în administraţia publică (The Code of Good Administrative Behaviour),
conceput în primul rând ca un instrument de lucru pentru personalul instituţiilor europene care
lucrează în mod direct cu publicul. Mai mult, codul urmăreşte şi informarea cetăţenilor asupra

16
dreptului de a beneficia de servicii de calitate, asupra condiţiilor în care trebuie să se aştepte să
fie trataţi în momentul în care abordează în instituţie europeană.
Două chestiuni se impun a fi analizate pentru aprecierea reglementării funcţiei publice
din ţările Uniunii Europene:
a) care sunt categoriile de funcţionari ce intră sub incidenţa statutului, adică
a regimului juridic unilateral (de drept public) şi
b) care este gradul de generalitate a regulilor cuprinse în statut
Deşi au debutat în condiţii specifice fiecărui stat, reglementările legislative în
materia funcţiei şi funcţionarului public au convers curând spre valori şi principii comune, care
au conturat începând cu a doua jumătate a secolului trecut ceea ce astăzi numim Dreptul funcţiei
publice europene.

2.1.Funcţia publică şi funcţionarul public: delimitări conceptuale

Instituţiile Comunităţii europene reunesc personal cu pregătire diversă, a căror

activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile cuprinse în acte normative special
adoptate. Aceste acte normative conturează dreptul funcţiei publice europene, ramură de drept
nouă care a dobândit autonomie datorită interesului special acordat acestor norme juridice şi
datorită importanţei domeniului de reglementare pentru întreaga activitate a uniunii.
Noţiunea de funcţie publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind
utilizată în două sensuri, diferite funcţie de contextul concret.
Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcţia europeană desemnează atât
persoanele investite cu autoritate publică care lucrează pentru o instituţie sau un organism
european dar şi funcţionarii care desfăşoară activitate în structurile administraţiei publice pentru
fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.
La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituţii şi organisme comunitare sunt
fie funcţionari europeni (în sensul restrâns al noţiunii) fie agenţi contractuali, adică persoane
care desfăşoară activitate în baza unui contract de muncă şi nu sunt investite cu autoritate

17
publică.
Definiţia noţiunii de funcţionar european în sens restrâns este cuprinsă în art. 1 din
Statut, potrivit căruia “este funcţionar al comunităţilor, în sensul prezentului statut, orice
persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie permanentă
dintr-una din instituţiile Comunităţii, printr-un act scris al autorităţii investite cu puterea de
numire de această instituţie.”
Aşadar, dobândirea calităţii de funcţionar comunitar este condiţionată de existenţa
actului de numire emis de autoritatea competentă.
Funcţionarii aparţinând aceleaşi categorii sunt supuşi condiţiilor identice de
recrutare şi de executare a sarcinilor de serviciu. Fiecare categorie este subclasificată în grade,
iar gradele în eşaloane. In momentul emiterii actului de numire, autoritatea investită cu
prerogative de investire în funcţie trebuie să precizeze categoria, gradul şi eşalonul avute în
vedere.

2.2. Condiţii pentru accesul la funcţia publică la nivel european

1. Condiții generale:
a) Naţionalitatea
Orice aspirant la o funcţie europeană trebuie să fie cetăţean european în accepţiunea
conferită acestei noţiuni prin prevederile Tratatului de la Maastrich. Fiecare funcţionar european
este mai întâi cetăţean al unei ţări membre a Uniunii Europene iar cetăţenii statelor membre ale
uniunii sunt în mod automat consideraţi cetăţeni europeni. Art. 27 din STATUT prevede că
funcţionarii sunt recrutaţi pe o cât mai mare posibilă bază geografică, dintre cetăţenii statelor
membre ale Comunităţii. În acelaşi timp, nici o funcţie nu trebuie să fie rezervată cetăţenilor
dintr-un anume stat membru.

b) Capacitatea de exerciţiu deplină

Capacitatea de exerciţiu desemnează aptitudinea subiecţilor de drept de a-şi exercita

18
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii personal. Capacitatea de exerciţiu conturează posibilitatea
indivizilor de a-şi asuma răspunderea pentru faptele săvârşite, derularea activităţii având loc în
mod conştient şi responsabil.

c) nivel înalt de corectitudine (moralitatea funcţionarului)

Etica, buna conduită şi morala funcţionarului sunt elemente de apreciere a acestuia
atât la începutul activităţii sale, dar şi pe parcursul îndeplinirii sarcinilor cu care este investită
respectiva funcţie publică.
Aprecierea moralităţii şi a nivelului de corectitudine pe care o persoană îl manifestă
în relaţiile de serviciu se face, de obicei, în baza prezentării unui extras de cazier judiciar.
Cazierul judiciar reprezintâ o evidenţa a infractionalităţii descoperite şi sancţionate de către
organele statului de care te leagă cetăţenia pe care o ai. Prezentarea extrasului de cazier judiciar
este obligatoriu dacă funcţia publică vizată presupune ca ocupantul ei să primească în pază o
anumită gestiune, un anumit patrimoniu pe care trebuie să îl folosească şi să îl conserve sau
administreze.

d) cunoaşterea aprofundată a uneia dintre limbile oficiale ale Comunităţii şi

cunoaşterea satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunităţilor
Prin prisma îndeplinirii primei condiţii generale expuse mai sus (condiţia
naţionalităţii) este evident că fiecare cetăţean european cunoaşte ca limbă maternă, deci la
perfecţie, una dintre limbile oficiale ale Comunităţii. Aşadar îndeplinirea acestei condiţii este
deplin realizată dacă aspirantul al o funcţie european cunoaşte satisfăcător oricare alta dintre
limbile oficiale ale statelor membre.

e) promovarea concursului organizat pentru ocuparea postului vacant

În vederea ocupării unui post liber într-o instituţie, autoritatea investită cu puterea de
numire deschide procedura concursului, după ce în prealabil a examinat:
- posibilităţile de promovare şi de mutare în cadrul instituţiei;

19
- posibilitatea de organizare a concursurilor în cadrul instituţiei;
- cererile de transfer ale funcţionarilor din alte instituţii ale comunităţii.
Pentru fiecare concurs este numit un juriu de către autoritatea investită cu puterea de
numire iar acest juriu va decide, în urma desfăşurării concursului, cine va ocupa poatul vacant.

f) aptitudinile fizice
Art. 28 lit. e din STATUT impune condiţia ca viitorul funcţionar să îndeplinească
condiţiile de aptitudine fizică cerute pentru exerciţiul funcţiilor sale. Este o regulă obişnuită şi în
dreptul naţional al fiecăruia dintre statele membre, fiecare dintre viitorii salariaţi sau viitorii
functionari trebuie să prezinte în vederea inceperii activităţii un certificat medical care să ateste
starea de sănătate.

g) situaţia militară
Textul art. 28 din STATUT impune ca persoana candidată la o funcţie europeană să
aibă reglementată situaţia militară. Coroborând această prevedere cu prevederile art. 42 din
STATUT “concediul pentru serviciul militar” se deduce faptul că neefectuarea stagiului militar
nu impune îngrădirea accesului la funcţia publică.

2. Condiţii particulare (speciale)

Condiţii speciale (particulare) pentru accesul la o funcţie publică sunt evidenţiate
diferit pentru fiecare funcţie vacantă în parte. Aceste condiţii pot viza un nivel superior de studii
decât cel impus prin categoria din care face parte funcţia europeană vacantă, un anumit nivel de
experienţă, vechime superioară în profesie sau într-o anumită funcţie.

20
 CAPITOLUL 3: STATUTUL FUNCŢIEI PUBLICE

Ideea de a conferi funcţionarului public un statut consfinţit prin reglementări cu putere

de lege corespunde sistemului funcţiei publice de carieră, integrându-se valorilor statului de
drept.

3.1. Drepturile şi obligaţiile funcţionarului

Drepturile funcţionarilor sunt unanim marcate la nivel european de categoria

drepturilor care se exercită în mod colectiv, aceasta fiind şi una dintre temele avute în vedere la
diverse congrese şi simpozioane internaţionale pe tema funcţionarului şi a funcţiei publice. Este
astăzi o certitudine recunoaşterea dreptului la
asociere în sindicate şi a dreptului la grevă pentru funcţionarii publici, deşi există încă o serie de
restricţii şi limitări cu privire la exerciţiul efectiv al acestui din urmă drept.
Din punct de vedere al drepturilor recunoscute funcţionarilor publici, întreaga legislaţie
occidentală europeană vizează apropierea funcţionarilor publici de regimul recunoscut celorlalţi
salariaţi în general, deşi diferenţele sunt notabile, mergând de la exemplul Italiei unde se
vorbeşte despre o revoluţie a funcţiei publice la Germania şi Olanda care menţin prevederile
conservatoare statutare.
În esenţă, doctrina europeană de drept administrativ reţine următoarele categorii de
drepturi pentru funcţionarul public:
- dreptul la protecţie, care are două laturi (garantarea stabilităţii în funcţie şi apărarea
împotriva defăimării, insultei, ameninţării, ultrajului, respective repararea prejudiciilor
suferite în exerciţiul funcţiunii);
- dreptul la salariazare pentru serviciul prestat, la odihnă şi la asigurări sociale;
- dreptul de a participa, prin organismeleconsultative, la organizarea serviciilor publice şi
elaborarea regulilor statutare;

21
- dreptul de a beneficia de o perfecţionare profesională permanentă;
- dreptul la carieră, inclusive posibilitatea de a avansa în grade şi funcţii;
- dreptul a se asocial în sindicate şi a participa la activitatea organizaţiilor sindicale (în Franţa,
acest drept nu este recunoscut militarilor);
- dreptul la grevă
- dreptul la opinie politică, sindicală, filozofică şi religioasă, limitat în exercitarea sa de
obligaţia de neutralitate şi de rezervă în momentul prestării serviciului public.
- dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii.

Dacă ne referim la obligaţiile ce revin funcţionarilor publici, în sistem european

predomină ideea fidelităţii, a îndeplinirii cu profesionalism şi imparţialitate a prerogativelor
funcţiei, existând o procedură disciplinară pentru sancţionarea greşelilor, peste tot fiind
reglementată şi sancţiunea revocării din funcţie, ca fiind sancţiunea cea mai severă ce poate fi
luată împotriva unui funcţionar public, cu excepţia sancţiunii de retragere a dreptului la pensie,
prevăzută în dreptul francez.
Din cercetarea legislaţiilor statelor comunitare reţinem ca obligaţii comune reţinute în
sarcina funcţionarilor publici următoarele:
a) obligaţia îndeplinirii serviciului;
b) obligaţia de supunere ierarhică;
c) obligaţia de imparţailitate, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la orice favoritism
sau nepotism şi asigurarea egalităţii de tratament;
d) obligaţia de rezervă, înţeleasă ca obligaţie de a se abţine de la exprimarea opiniilor
personale şi mai ales a celor politice, ideologice, religioase, inclusive de a se abţine
să comenteze activitatea instituţiei publice în care funcţionează, funcţionarul public
trebuie să se manifeste cu prudenţă şi măsură;
e) obligaţia de discreţie şi de păstrare a secretului profesional

Statutul funcţionarilor publici din România nu neglijează nici reglementarea

22
îndatoririlor funcţionarilor publici, prezentate în continuarea drepturilor analizate mai sus.
Astfel, funcţionarii publici au, în viziunea legiuitorului roman următoarele îndatoriri:
- obligaţia de îndeplini cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod
conştiincios îndatoririle de serviciu
obligaţia de a se abţine de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
- obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice
- obligaţia de a răspunde de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia
publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate
- obligaţia de a se conformeze dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii
publice de conducere cărora le sunt subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor
în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale. 25
- obligaţia de a păstra secretul de stat şi secretul de serviciu şi
confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de
care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei.
- obligaţia de a nu solicita sau accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru
altii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
- obligaţia ca, la numirea dar şi la eliberarea din funcţie, să prezinte, în
condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de
avere.
- obligaţia de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului
în care funcţionează.
- obligaţia de a-şi perfecţioneze pregătirea profesională fie în cadrul autorităţii
sau instituţiei publice, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în
acest scop.

3.2. Încetarea raportului de funcţie publică

23
Aşa cum la investirea pe funcţie sunt stabilite o serie de reguli de procedură şi
trebuiesc îndeplinte o serie de condiţii, şi momentul încetării raportului de funcţie publică
presupune respectarea unnor norme legale imperative.
Conform art. 47 din Statut, iîncetarea raportului de funcţie publică are loc prin:
a) demisie;
b) demisie din oficiu;
c) retragerea din funcţie în interesul serviciului;
d) destituirea pentru insuficienţă profesională;
e) revocare;
f) scoaterea la pensie
g) deces.
Demisia este un drept unilateral al funcţionarului care se poate exercita fără
motivare. Efectele demisiei sunt însă condiţionate de situaţia concretă a funcţionarului respectiv.
Demisia din oficiu reprezintă situaţia de încetare a raportului de funcţie public întruna
din următoarele ipoteze:
- funcţionarul nu îndeplineşte condiţia obligatorie de a fi cetăţean al unuia dintre
statele membre ale Uniunii Europene;
- soţul sau soţia funcţionarului perseverează în a desfăşura o activitate cu scop
lucrativ care afectează obiectivitatea activităţii desfăşurată de respectivul
funcţionar;
- funcţionarul este detaşat la o altă instituţie sau autoritate comunitară;
- functionarul se află în concediul pentru interese personale (maxim un an
calendaristic);
- disponibilizarea pentru reducerea numărului de posturi de natura celui ocupat de
respectivul funcţionar, la terminarea timpului pentru care funcţionarul
disponibilizat a beneficiat de plata unei indemnizaţii deşi nu a prestat efectiv
activităţile aferente functiei;

24
- funcţionarul căruia i s-a oferit un post corespunzător gradului său în loc de
disponibilizarea sa, poate fi demis din oficiu dacă din ratiuni obiective postul oferit
este la rândul său suprimat;
- în situaţia când sunt îndeplinite condiţiile de pensionare şi nu mai este necesară
menţinerea la serviciu a funcţionarului respectiv.
Demisia din oficiu are loc prin emiterea unei deiczii motivate de către autoritatea
investită cu putere de numire şi se comunică funcţionarului vizat.
Retragerea din funcţie în interesul serviciului este o modalitate exceptională de
încetare a raportului de funcţie publică şi nu are caracterul unei măsuri disciplinare.
Funcţionarul care este privat de postul său şi nu este distribuit pe un alt post sau funcţie
beneficiază de o indemnizaţie calculată în condiţiile fixate.
Destituirea pentru necorespundere (insuficientă) profesională este aplicabilă doar
dacă în instituţia sau autoritatea administrativăpentru care lucrează nu există un post de un grad
inferior pentru care s-ar putea dovedi competent. Orice decizie de destituire trebuie să fie
minuţios argumentată şi conferă funcţionarului dreptul la o contestaţie pe cale ierarhică şi,
ulterior, dreptul la o contestaţie care va fi soluţionată de Tribunalul de Primă Instanţă.
Pensionarea intervine din oficiu, la împlinirea vârstei de 65 de ani, sau la cerere, în
ultima zi a lunii în timpul căreia a fost prezentată cererea, dacă funcţionarul are cel puţin 60 de
ani. Solicitare pensionării la cerere mai poate fi aprobată şi dacă funcţionarul are vârsta cuprinsă
între 50 şi 60 de ani şi indeplineşte condiţiile cerute pentru acordarea unei pensii de care să se
bucure imediat, diminuată însă cu un anumit procent

25