Pentru uzul comun, Renaşterea este perioada unei extraordinare performanţe artistice.

O întreagă
direcţie istoriografică valorizează în primul rând componenta artistică, marea eflorescenţă a picturii,
sculpturii şi arhitecturii produse îndeosebi în spaţiul italic.

Renaşterea a însemnat între altele şi o modificare a conceptelor artistice. Dacă pentru omul
medieval lumea, dincolo de aspectele imediate, are o componentă transcendentă – ea este lumea lui
Dumnezeu, lumea de dincolo – pentru omul renascentist universul este plural. Spiritul divin se
manifestă în lume, lumea însăşi fiind o formă a divinităţii. Pentru omul Renaşterii, lumea se manifestă
aşadar şi în latura ei vizibilă. Universul renascentist beneficiază de o ordine vizuală. Aceasta constituie
corespondentul ordinii exclusiv spirituale, specifice Evului Mediu. Pentru omul Renaşterii, lumea are
o formă, pentru că Dumnezeu creează lumea dându-i formă. Michelangelo a ilustrat în pictura
executată pe plafonul Capelei Sixtine de la Vatican constituirea formei umane: Dumnezeu îi transmite
suflul viu lui Adam, pe care îl modelase din lut, dându-i formă după chipul şi asemănarea sa.

Cei care pun în valoare această ordine vizuală sunt artiştii, care se legitimează printr-o individualitate
socială clară. Anonimatul artistului medieval dispare în faţa creatorului conştient de virtuţile sale.
Individualismul este cea dintâi trăsătură a artelor în Renaştere, care impune şi reinterpretarea
vechii distincţii între artele liberale şi cele mecanice. Artele liberale, artele intelectului, se diferenţiază
de cele artizanale, care presupun doar înzestrare şi îndemânare tehnică. Noile arte care constituie
ordinea vizuală a Renaşterii sunt pictura, sculptura şi arhitectura.

Pictura, prin descoperirea legilor perspectivei (ilustrată în pictura lui Masaccio, Paolo Uccello şi Piero
della Francesca şi teoretizată de Leon Battista Alberti şi Leonardo da Vinci) capătă preeminenţă între
artele cultivate în Renaştere. Modalitatea aplatizată de reprezentare a spaţiului, tipică Antichităţii şi
canonului bizantin, este acum depăşită prin descoperirea principiilor care fac ca percepţia spaţiului să
fie, aparent, pluridimensională. Această importantă descoperire legitimează pe plan tehnic arta
profană, imagine a lumii înconjurătoare, care este, în gândirea umanistă, ea însăşi creaţie a lui
Dumnezeu. Concomitent, trupul uman devine subiect artistic, pentru că percepţia Sfintei Treimi se
înfăptuieşte prin transsubstanţierea trupului uman al lui Cristos. Sculptura se autonomizează, ea
reprezentând la rândul ei trupul uman ca mesager al creaţiei divine şi încetând să fie simplă anexă a
arhitecturii sacre. Arhitectura capătă şi o funcţie civilă, construcţia de palate şi edificii publice
constituind o constantă a artei renascentiste.

Începuturile picturii italiene, marcate încă puternic de stilul bizantin, se regăsesc în pictura şcolii din
Siena din secolele XIII-XIV: Duccio, Simone Martini şi fraţii Ambrogio şi Pietro Lorenzetti. Canonul
bizantin influenţează încă opera florentinului Cimabué. Prin Giotto (1266?-1337), considerat
părintele picturii moderne, arta italiană capătă independenţă. Tablourile şi frescele sale de la Padova
(Capela degli Scrovegni ilustrând Vechiul şi Noul Testament) sau Assisi (viaţa Sf. Francisc) sunt
expresia primordială a ideilor care au animat Renaşterea.

Pictura din Quattrocento florentin îşi are prin urmare un mare reprezentant în Fra Angelico, autorul
frescelor de la mănăstirea San Marco din Florenţa şi al celor care decorează apartamentul papei
Nicolae V de la Vatican. Marea pictură florentină din Quattrocento este ilustrată de Masaccio, Fra
Filippo Lippi, Paolo Uccello, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Piero della Francesca, Andrea
Verrocchio. Această şcoală se caracterizează prin rigoarea desenului şi prin sobrietatea culorilor.
Tehnica picturii în ulei, descoperită de pictorii flamanzi, a fost dusă la culme de maeştrii florentini, ca
şi de pictorii din şcoala veneţiană.

Pictorii veneţieni, beneficiind, datorită legăturilor oraşului cu Bizanţul, de tehnica icoanelor, au

strălucit prin intensitatea culorilor şi prin vivacitatea compoziţiilor, unele de mari dimensiuni, care au
decorat Palatul ducal, atelierele marilor maeştri, numite Scuole (Scuola di San Giorgio, Scuola di San
Rocco) şi somptuoasele palate ale aristocraţiei veneţiene. Marile nume ale şcolii veneţiene sunt fraţii
Vivarini (Antonio şi Bartolomeo), Carpaccio, pictorii din familia Bellini (lacopo, Gentile, Giovanni),
Giorgione, Tizian, lacopo Tintoretto şi Paolo Veronese. Alte şcoli însemnate au fost cea umbriană,
bolognezã, padovană (Andrea Mantegna), lombardă (Leonardo da Vinci) şi romană. Cum artiştii
circulau intens, la Roma, sub patronajul papilor Iuliu II şi Leon X, s-au strâns în prima jumătate a lui
Cinquecento câţiva din cei mai mari artişti ai Italiei: Michelangelo Buonarotti din Florenţa (poet,
pictor, sculptor şi arhitect), Rafael Sanzio din Urbino (pictor şi arhitect), Donato Bramante (arhitect şi
pictor).

Sculptura italiană, devenită autonomă şi orientată spre celebrarea trupului uman, a fost
reprezentată de sculptorii din familia Pisano, Donatello, Lorenzo Ghiberti, Luca Della Robia, Andrea
Verrocchio şi Michelangelo. Ei sunt autorii monumentelor ecvestre ale condotierilor Gattamelata
(Donatello, la Padova) şi Bartolomeo Colleoni (Andrea Verrocchio, la Veneţia), al decoraţiilor de pe
uşile Baptisteriului din Florenţa (Lorenzo Ghiberti), al monumentului funerar al familiei Medici la
Florenţa, al sclavilor, al lui David, al lui Moise (parte din mormântul papei Iuliu II, la Roma) executate
de Michelangelo.

Arhitectura italiană renascentistă are o dublă funcţionalitate. Arhitectura sacră, pusă în slujba
bisericii, creează în spaţiul peninsular, in construcţia de edificii religioase, stilul renascentist inspirat
din marea arhitectură greco-romană, stil de factură clasică, armonioasă, fără mari legături cu goticul
specific Franţei şi nordului european. Bisericile italiene, în mare majoritate construite în cruce latină,
cu cupole semisferice şi acoperisuri ovale, au alături campanile impresionante prin svelteţe şi prin
ingeniozitatea soluţiilor ingineresti. Arhitectura civilă a produs construcţii de o mare sobrietate şi
eleganţă a planurilor şi liniilor (palazzi, palatele aristocratice). Marii arhitecţi sunt Arnolfo di Cambio
(Domul şi Palatul Signoriei din Florenţa), Giotto (Campanila din Florenţa), Filippo Brunelleschi
(Biserica San Lorenzo şi cupola Domului din Florenţa), Michelozzo (palatul Medici din Florenţa),
Jacopo Sansovino (Biblioteca Marciana din Veneţia), Bartolomeo Ammanati (palatul Pitti din
Florenţa), Michelangelo (cupola bazilicii San Pietro din Roma, piaţa Capitoliului din Roma), Donato
Bramante (palatele Vaticanului, bazilica San Pietro din Roma), Andrea Palladio (biserica San Giorgio
Maggiore din Veneţia).
Influenţa artei italiene asupra mişcărilor artistice din restul Europei a fost imensă. Circulaţia artiştilor,
solicitaţi de suverani din Franţa, Anglia, Spania, Imperiul romano-german, Polonia, Ungaria, Rusia a
contribuit la răspândirea cuceririlor artistice ale Renaşterii italiene în toate colţurile Europei.

În Franţa, contactul cu arta italiană a fost înlesnit de expediţiile pentru stăpânirea peninsulei.
Leonardo da Vinci a fost chemat de la Milano de regele Francisc I şi s-a stabilit în Franţa. Realizările
arhitecturii franceze, care a ajuns ulterior la originalitatea unui stil de arhitectură civilă remarcabil,
numără între altele câteva aripi ale palatului Luvru (Pierre Lescot), castelul Fontainebleau, castelele
de pe valea Loarei (Blois, Chambord, Chenonceaux, Amboise). Cei mai cunoscuţi sculptori
renascentişti francezi sunt Jean Goujon şi Germain Pilon, iar pictorii celebri sunt Jean Fouquet şi Jean
Clouet.

În Ţările de Jos, pictura a egalat, prin câteva nume, gloria artei italiene. Tehnica picturii în ulei,
descoperită de flamanzi, îmbinarea unică între reprezentarea sacrului şi cea a profanului în pictura
flamandă (Jan van Eyck, Roger van der Weyden, Dierich Bouts, Hugo Goes, Hyeronimus Bosch, Pieter
Brueghel) sunt câteva din elementele de frunte ale Renaşterii flamande.

În Germania pictura şi sculptura au continuat în bună măsură stilul gotic, dar influenţa artei italiene
ca şi descoperirea unor tehnici în gravură, stampă au configurat un stil renascentist german. Marea
pictură germană este reprezentată de Albrecht Dürer, în egală măsură gravor în lemn sau aramă,
Hans Holbein, Lucas Cranach şi Mathias Grünewald.

Spania şi-a conservat multă vreme stilul romanic şi gotic în artă, îndeosebi în arta religioasă.
Renaşterea artistică s-a manifestat cu precădere în opera unui mare pictor, cretan de origine, dar
trecut prin şcoala veneţiană, El Greco. Opera lui, mistică şi pasionată, a exercitat o puternică
influenţă asupra multor artişti.

Fără a fi unitară, Renaşterea artistică rămâne cea mai impresionantă manifestare, alături de marea
artă a „secolului de aur” grec, a virtuţilor creatoare ale fiinţei umane.