Metabolismul.

Organismul este un sistem deschis care face schimb de substanţă şi energie cu

mediul extern. Acest schimb permanent se numeşte metabolism. Metabolismul începe odată cu ingestia
alimentelor şi sfârşeşte cu excreţia produşilor neutilizabili. El se desfăşoară în trei etape: digestivă, celulară
şi excretorie. Legătura dintre aceste etape o asigură sângele şi circulaţia acestuia.

În etapa digestivă, sub acţiunea unor fermenţi specifici, are loc fragmentarea hidrolitică a macromoleculelor
organice din alimente şi transformarea lor în molecule simple, fără specificitate, absorbabile ( glucoză, acizi
grasi , glicerină, aminoacizi ).În etapa celulară, principiile alimentare suferă numeroase transformări.
Totalitatea transformărilor biochimice care au loca la nivel celular reprezintă metabolismul intermediar.

Deci, metabolismul intermediar reprezintă schimbul de substanţe şi energie dintre celulă şi mediul intern.
Reacţiile metabolice din celule sunt de două feluri: reacţii anabolice, de sinteză a unor constituienţi celulari
sau de rezervă, şi reacţii catabolice, de scindare a substanţelor până la produşi finali neutilizabili (apă, dioxid
de carbon, substanţe azotate simple).Prin reacţii anabolice are loc reînnoirea permanentă a structurilor
celulare uzate, sunt sintetizate o serie de substanţe active ( enzime, hormoni ), este asigurată creşterea şi
înmulţirea celulelor, precum şi încărcarea lor cu material nutritiv de rezervă.

Reacţiile catabolice generează energie. Ele se desfăşoară în două faze succesive. Într-o primă fază are loc
metabolizarea incompletă, pe căi specifice, a substanţelor nutritive, până la stadiul de acetil coenzimă A şi
acid oxaloacetic, produşi intermediari comuni glucidelor, lipidelor şi proteinelor. În această fază se eliberează
o cantitate redusă de energie. În faza a doua are loc metabolizarea completă a produşilor intermediari.

Această fază este comună tuturor substanţelor nutritive. Ea constă în reacţii de oxido-reducere prin care se
eliberează peste 90% din energia chimică a moleculelor. O parte din aceste reacţii se desfăşoară ciclic, în
cadrul ciclului citric sau ciclul lui Krebbs, iar o altă parte are loc la nivelul lanţului sau catenei respiratorii
celulare.

Toate aceste reacţii constă, în esenţă, din „arderea ”alimentelor în prezenţa oxigenului. Oxidarea lor poate
avea loc şi în bomba calorimetrică, obţinându-se aceiaşi produşi finali şi aceeaşi cantitate de energie.În
organism, energia se eliberează treptat, în etape succesive, şi nu se transformă toată în căldură, ci o parte se
depozitează. Ciclul Krebbs şi catena respiratorie au sediul în mitocondrii, unde se desfăşoară respiraţia
celulară.

Reacţiile anabolice necesită energie, iar cele catabolice eliberează energie. Din această cauză ele se
desfăşoară cuplat.Energia chimică nu poate fi utilizată direct: mai întâi, ea este înmagazinată sub formă de
compuşi macroergici, al căror reprezentant principal este acidul adenozintrifosforic ( ATP ). Depozitarea
energiei sub formă de legături fosfatmacroergice reprezintă 40% din energia chimică eliberată în procesele de
oxidare metabolică. Restul se pierde sub formă de căldură. Totalitatea schimburilor energetice organism –
mediu reprezintă metabolismul energetic.

Definirea ereditatii si a variabilitatii

Ereditatea si variabilitatea lumii vii sunt trasaturi inseparabile si definitorii ale vietuitoarelor, cu
specificitate de specie, fiecare specie avand propriul sau patrimoniu ereditar sau propria sa zestre
genetica si propria sa capacitate de variabilitate.
Fenomenul ereditatiii si variabilitatii lumii vii, inclusiv al speciei umane, a trezit interesul
ganditorilor tuturor epocilor si el a fost interpretat diferit, in functie de nivelul de cunoastere atins de
omenire, in diferitele epoci ale evolutiei sale.

Antichitatea greaca a produs primele interpretari coerente asupra fenomenului ereditatii. Prin analiza
oualelor scoase de sub closca si sparte in diferite momente ale clocitului, Aristotel a demonstrat
experimental ca dezvoltarea la gaina este un proces stadial si progresiv. El a enuntat teoria
hematogena a ereditatii, considerand sangele ca element al transmiterii caracterelor ereditare.

Ereditatea este o proprietate definitorie a tuturor organismelor vii, reprezentand capacitatea acestora
de a transmite trasaturile lor morfologice, fiziologice, biochimice si de comportament, de la parinti
(genitori) la copii (urmasi). Aceasta a asigurat continuitatea caracteristicilor viului, in cursul
evolutiei biologice, fiecare specie pastrandu-si caracteristicile sale, prin transmiterea lor mai mult
sau mai putin neschimbata de la o generatie la alta. Trasaturile care se transmit cu mare fidelitate de-
a lungul generatiilor se numesc caractere ereditare.

Asociata indisolubil ereditatii este variabilitatea care reprezinta proprietatea prin care, in cursul
transmiterii fidele a caracterelor ereditare totusi, uneori, apar unele abateri, astfel ca la urmasi pot sa
apara unele trasaturi care nu le-au avut genitorii.

Daca asemenea abateri manifesta tendinta de a se transmite, la randul lor, cu fidelitate, de-a lungul
generatiilor, ele se numesc variatii ereditare sau mutatii ereditare. Mutatiile ereditare reprezinta sursa
primara a variabilitatii lumii vii si ele apar spontan sau sunt produse artificial de catre om, sub
actiunea unor factori fizici, chimici si biologici.

Variatiile ereditare trebuie deosebite de variatiile neereditare numite si modificatii prin care apar
deosebiri aparente, exterioare, intre organisme, ca urmare a actiunii asupra acestora a unor conditii
particulare de mediu, dar care dispar atunci cand organismele revin la mediul initial si asemenea
conditii particulare nu mai actioneaza (daca plantele verzi sunt tinute la intuneric, ele nu mai
sintetizeaza clorofila si se etioleaza; readuse la lumina, ele redevin verzi).

Exista si situatii in care descendentii manifesta nu caracterele unuia sau ale celuilalt dintre genitori,
ci o combinatie a caracteristicilor acestora si, in acest caz, variabilitatea se ealizeaza prin
recombinare genetica. Recombinarea genetica reprezinta cea de a doua sursa a variabilitatii lumii
vii. Recombinarea genetica realizeaza o diversificare enorma genotipica si fenotipica a organismelor
in lumea vie, diversitatea reprezentand sursa potentiala a supravietuirii, adaptarii si transformarii
evolutive a organismelor si a speciilor. La eucariote, recombinarea genetica poate fi:
intracromozomala si intercromozomala.

Reproducerea este o caracteristică a organismelor vii, care se manifestă prin naştere din
părinţi , ca rezultat al fecundării, a unui urmaş , care din punct de vedere morfologic şi genetic este
asemănător părinţilor. Prin acest proces asigurându-se perpetuarea speciei. Reproducerea este o
formă a înmulţirii în cadrul unei specii.

În reproducere, prin intermediul materialului genetic, caracterele părinţilor sunt transmise mai
departe urmaşilor, fiind moştenite.

Din cauza diversităţii formelor de celule care iau naştere prin reproducere, se face o diferenţiere
între o înmulţire pe cale sexuată, având la bază gameţii (celulele sexuale), care are loc prin procesul
de meioză şi pe de altă parte prin procesul de mitoză (diviziune celulară) care este o înmulţire
asexuată, caracteristică organismelor unicelulare, plantelor şi la unele animale.
Reproducerea, din punct de vedere biologic, reprezintă sensul existenţei organismelor vii. Această
idee este subliniată şi de existenţa în cazul majorităţii speciilor vii a două forme de existenţă:
mascul/femel.

Dezvoltarea este o noţiune foarte generală, care desemnează totalitatea proceselor de

transformare prin care trec organismele vii sau instituţiile sociale (societate, cultură, economie etc);
ea presupune trecerea de la simplu la complex, printr-o succesiune de stadii, fiecare dintre acestea
având un specific cantitativ şi calitativ propriu.
Dezvoltarea fiinţelor umane se desfăşoară pe mai multe planuri: biologic, care implică creşterea şi
maturizarea fizică (somatică), morfologică şi biochimică a diferitelor componente ale organismului;
psihic, care presupune formarea şi perfecţionarea diferitelor procese, funcţii şi însuşiri psihice în
cursul ontogenezei (evoluţia individuală); social, care se referă la formarea şi reglarea conduitei
(comportamentelor) în conformitate cu modelele şi normele sociale.
Creşterea reprezintă o dimensiune a dezvoltării în sens cantitativ. Procesul complementar este cel de
maturizare care exprimă atingerea gradului de dezvoltare completă a unor funcţii ale organelor
interne sau a unor fenomene psihice.
Dezvoltarea psihică reprezintă procesul de formare a unor seturi de procese, însuşiri şi dimensiuni
psihice şi, totodată, procesul de însuşire şi restructurare continuă a acestora.