SCENARIUL EMISIUNII COMPLEXE

(note de curs)

TEMA I. PRODUCŢIA DE TELEVIZIUNE

Plan: 1. Producţie TV. Cine, ce face şi de ce?

2. Proiecte de program şi sinopsisuri

3. Etapele producţiei de televiziune

Persoana care este, în general, însărcinată cu producţia, este PRODUCĂTORUL.El sau ea vine cu
conceptul de program, trasează bugetul pentru producţie şi ia cele mai importante decizii. Această
persoană este şeful, liderul echipei, lucrează cu scenariştii, decide asupra principalelor „talente”,
angajează regizorul si supraveghează principalele direcţii ale producţiei. În producţiile mai mici,
producătorul poate avea mai multe sarcini, de cele mai multe aceea de regizor.Uneori producţiile pot avea
un producător asociat care pune la punct programul vedetelor („talente”) si al echipei şi, în general, îl
asistă pe producător de-a lungul întregii producţii. Într-o producţie importantă, una din primele sarcini ale
producătorului este aceea de a alege un scenarist astfel ca scenariul (scriptul) să poată fi scris. Scriptul
unei producţii este acel document care indică fiecăruia ce să facă sau să spună. „Talentele”,
distribuţia unei producţii reprezintă următoarea preocupare a unui producător. În general distribuţia
include actori, reporteri, gazde, invitaţi si naratorii (voice-over), adică orice persoană a cărei voce se aude
sau care apare în faţa camerei video.Uneori distribuţia este împărţită în trei categorii: actori(care
portretizează anumite personaje în producţiile dramatice), prezentatori ş iinvitaţi(care apar în producţiile
nondramatice) şi voci(care nu apar în imagine). În producţiile mari, producătorul este responsabil cu
alegerea unui regizor. Acesta este, la rândul său, e responsabil de pregătirea detaliilor producţiei (pre-
producţie), coordonează activitatea echipei si a distribuţiei, stabileşte poziţia fiecăruia în faţa camerei,
alege cadrele si amplasamentele camerelor video si supraveghează postproducţia. Cu alte cuvinte
regizorul este generalul din prima linie care răspunde de ducerea la bun sfârşit a unei producţii de la
scenariu până la emisie. În camera de regie regizorul este asistat de un regizor tehnic care stă la mixerul
video şi care este responsabil de coordonarea aspectelor tehnice ale producţiei. Unul sau mai mulţi
asistenţi de producţie pot fi introduşi în schemă cu scopul de a-i ajuta pe producător şi pe regizor. În
timpul repetiţiilor asistenţii de producţie notează toate problemele şi modificările care apar şi aduc apoi la
cunoştinţa întregii echipe schimbările făcute.Producţia tv mai presupune numirea unui regizor de lumini
care creează planul necesar iluminării platoului, stabileşte echipamentul necesar, aranjează şi verifică
luminile. Este un element cheie in producţiade televiziune. În unele producţii tv vom găsi un scenograf
care, după ce se consultă cu producătorul şi regizorul, va desena decorul şi va supraveghea construirea
acestuia şi a instalaţiilor necesare. Urmează în schemă un stilist care, folosindu-se de machiaj, fixativ şi
orice altceva, va face ca talentele să arate cât mai bine (sau dimpotrivă, cât mai rău, dacă aşa cere
scenariul). În producţiile importante cu siguranţă vom găsi una sau mai multecostumiere care verifica
dacă actorii, prezentatorii sau invitaţii au îmbrăcămintea potrivită scenariului. Regizorul de sunet sau
inginerul de sunet stabileşte echipamentul necesar pentru înregistrare aaudio, aranjează şi verifică
microfoanele, monitorizează permanent calitatea sunetului în timpul producţiei şi împachetează
echipamentul după ce filmarea a luat sfârşit. Asistentul de sunet trebuie să asiste la repetiţii pentru a
decide asupra tipului de microrofon pe care îl va folosişi asupra locului unde va sta acesta, pentru fiecare
scenă în parte. El trebuie să aibă mâini puternice pentru a susţine braţul cu microfon timp îndelungat, în
cazul filmărilor în afara studioului. Operatorul VTR (de la video tape recorder) stabileşte echipamentul
şi accesoriile folosite la înregistrare, pregăteşte şi verifică înregistrarea şi monitorizează calitatea
semnalului video. În producţiile dramatice secretarul de platou se îngrijeşte de continuitatea detaliilor
pentru fiecare scenă din script pentru a fi sigur că detaliile rămân neschimbate la fiecare dublă filmată.
Este o funcţie cu mult mai importantă decât ar fi unii înclinaţi să o considere, în special la filmările cu o
singură cameră video, în afara studioului. Operatorul PC programează(concepe sau culege) titlurile,
subtitlurile, într-un computer dedicat care inserează textele peste imagini, în timpul producţiei.
Cameramanul face mai mult decât să mânuiască o cameră video. Fixează camera, îi verifică parametrii
în funcţie de condiţiile de filmare, colaboreazăcu regizorul artistic, regizorul de lumini, inginerul de sunet
şi filmează fiecare cadru cerut de scenariu. La filmările exterioare se ocupă de transportul echipamentului
de filmare.În funcţie de complexitatea producţiei, lista personalului necesar poate fi completată cu un
regizor de platou care este responsabil de coordonarea toturor mişcărilor din platoul de filmare. Ţine
permanent legătura (prin sistemul de intercomunicaţie) cu regizorul şi/sau producătorul şi poate fi ajutat
de una sau două persoane care îndeplinesc rolul unor maşinişti (mânuitori de decor şi/sau recuzită) din
teatru. După filmare îşi intră în rol editorul care foloseşte înregistrările video pentru a pune cap la cap
toate secvenţele conform scenariului, adaugă ilustraţia muzicală şi efectele de sunet şi creează produsul
final. Importanţa montajului în succesul unei producţii este de departe foarte mare pentru că un editor
poate să facă o capodoperă sau un rebut.

PROIECTE ŞI SYNOPSISURI

Chiar dacă aveţi clar conturată ideea referitoare la producţia pe care vreţi să o începeţi, ea va rămâne
acolo (în mintea voastră) până ce nu o prezentaţi/comunicaţi celor împreună cu care veţi lansa în lucru
producţia.
Oamenii care contează în această fază sunt producătorul şi regizorul, echipa de producţie, un sponsor sau
o persoană (instituţie) care va suporta cheltuielile şi,poate cel mai important, telespectatorul.

ELABORAREA UNUI PROIECT DE PROGRAM SAU A UNUI SYNOPSIS

Primul pas în realizarea unei producţii complexe este scrierea unui sumar al ideilor pentru producţia
respectivă. Acest sumar scris se referă la synopsis în cazul producţiilor dramatice sau la un proiect de
program în cazul celor nedramatice. Synopsisul constă într-o condensare scrisă a unei producţii dramatice
şi conţine ideile de bază şi principalele personaje, locaţii şi unghiuri de abordare. În particular, scopul
unui synopsis este acela de a vinde propunerea investitorilor, motiv pentru care trebuie scris la timpul
prezent în aşa fel încât să capteze atenţia şi să fie uşor de citit. Synopsisul trebuie să cuprindă întreaga
poveste dar prezintă doar scenele principale (dialogurile sunt trecute în scenariu). Chiar dacă media arată
o lungime de aproximativ 50 de pagini, cele mai multe synopsisuri sunt mai scurte. În producţia de
televiziune proiectul de program joacă un rol asemănător.Cel mai adesea, simpla punere pe hârtie (1-2
pagini) ne permite să ne organizăm şi clarificăm ideile. Acest pas scoate de multe ori în evidenţă punctele
slabe şi lacunele care astfel pot fi îndreptate înainte de a fi prea târziu (sau înainte de a fi întrebat despre
anumite detalii la care nici nu te-ai gândit).

APROBAREA PROIECTULUI
Faptul că un realizator de program primeşte aprobarea pentru propunerea făcută îi oferă acestuia o
garanţie în plus că producţia va intra în lucru.Un proiect de program poate avea chiar şi numai două
pagini, în vreme ce synopsisul unei producţii dramatice complexe poate depăşi 50 de pagini. Aici trebuie
să subliniem importanţa abilităţii de A SCRIE. Deşi un mediu vizual, televiziunea se bazează pe cuvântul
scris (şi internetul se bazează pe cuvântul scris!), iar capacitatea de a comunica ideile este cheia
succesului. Chiar dacă e scris doar ca un suport în prezentarea şi obţinerea acordului asupra abordării
producţiei, proiectul de program poate fi folosit şi la obţinerea sprijinului financiar, foarte important în
derularea producţiei.

VERIFICĂ DACĂ PROIECTUL RĂSPUNDE INTERESELOR ŞI IMAGINAŢIEI

TELESPECTATORILOR Un proiect trebuie să prezinte principalele puncte ale producţiei non dramatice
precum şi durata aproximată a segmentelor componente.Oricine citeşte un proiect sau un synopsis trebuie
să îşi facă o idee clară despre întreaga producţie. Dacă există neconcordanţe de opinii în ceea ce priveşte
conceperea programului, elementele pot fi schimbate mai uşor în această fază decât dacă scenariul e gata
scris. În sfârşit, synopsisul sau proiectul de program trebuie să câştige interesul celui care îl citeşte
(persoana sau persoanele care iau decizii)şi să îl convingă de succesul producţiei.

ETAPELE PRODUCŢIEI DE TELEVIZIUNE

Următoarele etape acoperă tot procesul de producţie tv şi odată înţelese puteţi trece la transpunerea
oricărei idei ce o aveţi în minte.

01. IDENTIFICAREA CLARĂ A SCOPURILOR ŞI INTENŢIILOR Este cea mai importantă etapă
deoarece dacă nu sunt stabilite precis coordonatele legate de scopul şi intenţia producţiei evalurarea
succesului vafi imposibilă(cum vă puteţi da seama unde aţi ajuns dacă nuştiţi de unde aţi plecat?)Trebuie
să vă întrebaţi care e scopul producţiei pe care vreţi să o realizaţi: educaţional, de informare, de
divertisment sau poate doriţi să stârnească sentimente de mândrie, să aveţi o abordare socială, religioasă
sau politică? Este posibil ca scopul real să fie acela de a creea pentru telespectator dorinţa de a lua o
atitudine. Şi, ca să fim sinceri, mai mult ca sigur că principalul scop este pur şi simplu acela de a menţine
treaz interesul publicului asupra producţiei pentru ca să avem beneficii mari din publicitate. Fară a fi
recunoscut ca atare, acesta este principalul scop al televiziunilor comerciale. În acelaşi timp, cele mai
multe producţii au mai mult decât un singur scop de atins. Dar acest subiect va fi abordat mai târziu.

02. ANALIZAREA PUBLICULUI ŢINTĂ Bazat pe elemente ca vârstă, sex, statut socioeconomic, nivel
educaţional ş.a.m.d. conţinutul unui program de televiziune va diferi de la caz la caz.Preferinţele sunt de
asemenea diferite în funcţie de regiuni (nord, sud, urban,rural) şi toate aceste caracteristici se referă la
demografia populaţiei.Variaţiile demografice regionale pot fi observate în alcătuirea programelor
studiourilor locale şi pot determina acceptarea sau nu a unot tipuri de producţii.General vorbind (şi,
desigur, aici există şi multe excepţii) când e vorba de prezentarea unor producţii cu tentă sexuală publicul
din mediul urban este mult mai tolerant decât cel din mediul rural. Aici intervine şi educaţia. Cercetările
arată că, în general, cu cât audienţa are un grad mai ridicat ale ducaţiei, cu atât este mai mică reacţia de
respingere a temelor sexuale.Raportul se schimbă însă când vine vorba de violenţă. Dacă vă gândiţi să nu
ţineţi seama de preferinţele telespectatorilor, atunci trebuie să ştiţi că veţi avea un viitor cât se poate de
limitat în producţia de televiziune! În cazul producţiilor care includ materiale educaţionale sau de
prezentare, coordonatele se schimbă puţin pentru că şi aici caracteristicile demografice pot influenţa
forma şi conţinutul producţiei. Producătorul şi scenaristul trebuie să fie puşi la curent cu toate aspectele
ce ţin de experienţa, educaţiaşi cerinţele publicului căreia i se adresează producţia. De exemplu o
subestimare a experienţei şi pregătirii educaţionale a publicului ţintă şi folosirea unui limbaj prea simplu
(sau chiar simplist) poate duce la insultarea acestuia. La fel, o supraestimare a publicului prin folosirea
unui limbaj elevat este la fel de rău. Veţi pierde în ambele cazuri.

03. VERIFICAREA ALTOR PRODUCŢII SIMILARE Se spune că dacă vreţi să faceţi greşeli atunci
măcar faceţi unele noi! Acesta eşi motivul pentru care trebuie să fiţi la curent şi să analizaţi producţiile
anterioare. Trebuie să vă întrebaţi permanent cum v-aţi propus să difere producţia voastră de ceea ce s-a
făcut în trecut, fie că e vorba de succese sau nu. De ce a funcţionat „reţeta” sau, poate cel mai important,
ce nu amers bine? Pe de altă parte trebuie să luaţi în consideraţie diferenţele legate de timp, locaţie sau
public din cauza schimbării rapide a stilurilor de producţie în televiziune.

04. ESTIMAREA COSTURILOR Cei care finanţează o producţie de televiziune vor să ştie cum li se va
întoarce investiţia. Chiar dacă banii investiţi într-o producţie vor fi recuperaţi mai târziu, trebuie să fim
siguri că putem justifica costurile de producţie. Pentru aceasta trebuie în primul rând să vedeţi cât de mare
e audienţa pe care puteţi să o obţineţi pentru că, în general, cu cât audienţa e mai mare cu atât producţia
va fi mai atractivă pentru agenţiile de publicitate. Dar, în acelaşi timp, un simplu număr nu spune nimic.
Principala valoare a unei producţii este aceea ca beneficiile să nu fie mai mici decât costurile, iar pe lângă
bani mai există şi beneficii morale, politice sau spirituale.

05. DEZVOLTAREA SINOPSYSULUI SAU A PROIECTULUI DE PROGRAM

La această fază a producţiei vom urmări câţiva paşi. Mai întâi de toate, totul trebuie pus pe hârtie. După
aprobarea synopsisului sau a proiectului de program, urmează elaborarea scenariului la a cărui versiune
finală se va ajunge dupa mai multe modificări şi revizuiri (vorbim aici despre producţiile majore-sinonim
complexe). De-a lungul acestui proces vor avea loc mai multe întâlniri între personajele cheie ale echipei
de producţie care discută despre ritmul scriiturii, audienţă sau interesele anumitor grupuri ţintă şi pun în
balanţă ideile alternative care apar. Dacă este vorba despre o producţie educativă, vor fi revăzute
principalele scopuri ale acesteia şi vor fi hotărâte cele mai eficiente modalităţi de prezentare a ideilor.
Dacă regizoul este deja cooptat în echipă, prezenţa lui la aceste şedinţe este obligatorie. În final trebuie să
apară versiunea acceptată mai mult sau mai puţin de toţi cei responsabili de această fază. Oricum, nici
această versiune nu va fi probabil, una finală pentru că în unele cazuri revizuirea scenariului continuă
în timpul fimărilor. În cazul unui film artistic, fiecare nouă versiune a scenariului este tipărită pe hârtie
colorată, diferită de celealte variante pentru ca niciunul din membrii echipei de producţie să nu se încurce.
În funcţie de producţie, poate fi realizat şi unstoryboard , un desfăşurător în imagini, care conţine desenele
(schiţele) scenelor principale cu scurte indicaţii referitoare la dialoguri, efecte, zgomote, muzică etc.

06. REALIZAREA PROGRAMARILOR În general, termenul limită(deadline) pentru transmisie sau

distribuţia producţiei dictează programările pentru productie, ceea ce reprezintă de fapt un tabel care
indică timpul maxim ce poate fi alocat pentru fiecare fază a producţiei. Nerealizarea acestei programări
sau lipsa de atenţie în alcătuirea ei poate avea ca rezultat depaşirea timpului limită acordat productiei şi
chiar înlăturarea producţiei din planul general al televiziunii.

07. SELECŢIONAREA PERSONALULUI DE BAZĂ Putem vorbi aici despre personalul „principal”
care include, pe lângă producător şi scenarist, directorul de producţie, regizorul şi, în general,principalii
membrii ai echipei care se ocupă de creaţie. Personalul auxiliar care, în general, este cooptat şi angajat
puţin mai târziu, include echipa tehnică.

08. STABILIREA LOCAŢIILOR Dacă producţia nu este realizată în studio trebuie să decideţi asupra
principalelor locaţii de filmare. In cazul producţiilor tv importante este angajat un director de locaţie care
identifică, pregateşte şi coordonează activităţile în locaţiile solicitate de script. Deşi e mult mai uşoară
filmarea într-un studio, trebuie să ştiţi că telespectatorii apreciază autenticitatea unor locaţii „reale”, în
special în cazul producţiilor dramatice. În Occident oraşele, administraţiile locale care încurajează
producţiile tv şi cinematografice, au comisii speciale care oferă fotografii şi înregistrări video cu locurile
mai interesante în care se poate filma. Aceste comisii furnizează informaţii legate de documentele
necesare pentru obţinerea autorizaţiilor,despre taxe şi despre persoanele de contact. Nu e mai puţin
adevărat că de cele mai multe ori trebuie să faceţi nişte schimbări în locaţiile alese: rezugrăvirea sau
redecorarea unor încăperi, schimbarea unor semne de circulatie, schimbarea mobilierului stradal etc.
Toate acestea trebuie luate în considerare şi stabilite clar odată cu solicitarea autorizaţiilor sau la
încheierea contractelor de închiriere.
TEMA II. SCENARIUL ŞI PRODUCŢIA TV
Plan: 1. Scenariul (scriptul) – elementul-cheie al producţiei TV
2. Elementele principale ale scenariului (scriptului, scriiturii)
3. Noţiunea “unghi de abordare”

Scriptul-elementul-cheie al producţiei TV
După ce am trecut în revistă bazele procesului de producţie tv, putem trece la elementul cheie al
producţiei – scriptul. În practica televiziunii există două tipuri de producţii: cele cu scripturi parţiale şi
cele cu scripturi complete (nu e tocmai o listă lungă de memorat!). În prima categorie intră interviurile,
talk-show-urile sau spectacolele de varietăţi. Scripturile parţiale adună doar elementele de bază,
segmentele programului şi indicaţiile de durată pentru fiecare segment. Chiar dacă scripturile parţiale ar
putea fi de departe cele mai uşor de scris, acest tip obligă regizorul şi distribuţiasă îşi imagineze ce va
urma şi să încerce să prindă totul “din zbor”.De cealaltă parte, scripturile complete prezintă indicaţiile
complete (video şi audio) pentru fiecare minut al producţiei. Întregul conţinut, abordarea, ritmul şi durata
fiecărui segment pot fi aflate înainte ca producţia să înceapă. Surprizele neplăcute sunt minimalizate, dar
nu eliminate. Concret – Abstract Documentarele şi ştirile ar trebui să fie cât mai concrete, ceea ce
înseamnă că ele trebuie să prezinte informaţiile atât de clar încât posibilitatea de apariţie a echivocului să
fie cât mai mică. Cu alte cuvinte, cu cât sunteţi mai clari în explicarea lucrurilor, cu atât mai mare va fi
succesul. Scriptul unei ştiri va fi diferit în abordare şi structură de cel pentru feature story,ştire soft(de
week-end),video-clip sau producţie dramatică. În ultimul caz sunteţi chiar obligaţi să nu fiţi prea succinţi
pentru a nu lăsa loc interpretărilor personale. Săluăm două exemple:Un film cu instrucţiuni referitoare la
secvenţele operaţionale ale unui nou soft pentru computer va avea scriptul cât mai concret posibil.
Informaţiiledespre natura computeruluişi a programului trebuie prezentate pas cu pas. Deşi materialul este
prezentat într-o factură creativă, interesantă şi chiar amuzantă, succesul acestui tip de producţie va apărea
numai în cazul în care publicul pentru care a fost realizat îşi face o idee clară despre procedurile
operaţionale ale respectivului soft. Succesul este foarte uşor de evaluat în acest caz. Dacă cei mai mulţi
telespectatori care au vizionat materialul pot apoi să folosească softul, atunci aţi reuşit. Dacă nu …. În
contrast cu acest tip concret de producţie se află o ştire despre modă. Prima provocare este aceea de a
aborda subiectul într-un mod cât mai nou, inedit şi creativ care să capteze atenţia telespectatorilor. Faţă de
programele pentru computer, produsele de îmbrăcăminte (încălţăminte,accesorii etc) nu sunt vândute pe
baza unor specificaţii tehnice; ele fac apel în mod constant la ego-ul fiecărei persoane, la sentimentele ei.
Aşa că în realizarea unei ştiri despre modă nu vom fi atât de interesaţi în comunicarea unor fapte cât vom
încerca să generăm anumite stări emoţionale pentru produsele prezentate. Astfel, o ştire soft despre
exerciţiile de întreţinere a corpului va dezvolta mai mult acţiunea decât faptele, iar abordarea ei va mai
abstractă. În loc de fapte, scopul ei va fi să inducă telespectatorilor anumite trăiri legate de ceea ce
înseamnă să ai un corp zvelt, bine proporţionat şi antrenat. După ce aţi stabilit intenţia şi direcţia
producţiei şi după ce cunoaşteţi caracteristicile audienţei căreia vă adresaţi, puteţi trece la alegerea şi
aranjarea diferitelor segmente ale programului. În scrierea conţinutului cea mai naturală abordare este
prezentarea logică şi liniară, în special în cazul în care informaţiile trebuie transmise într-un mod concret,
pas cu pas. Un exemplu este cel de mai sus, cel cu instrucţiunile pentru computer. Oricum, în multe alte
cazuri este de dorit să abandonăm prezentarea structurată, liniară care poate fi plictisitoare şi cu iz
didacticist. În unele producţii putem adăuga un plus de varietate şi putem stimula intreresul prin folosirea
tehnicilor flashback (scurte referiri la evenimente precedente) sau povestiri paralele(una sau mai multe
acţiuni care se desfăşoară concomitent).Orice variantă alegeţi asiguraţi-vă că prezentaţi materialele în aşa
fel încât să capteze atenţia şi interesul telespectatorilor. Puteţi face acest lucru prin:
•folosirea stărilor emoţionale ale telespectatorilor
•prezentarea ideilor voastre într-un mod succint, clar, creativşi “aerat”
•determinarea telespectatorului să îi pese intr-un fel sau altul de subiectul prezentat•
folosirea unei mari varietăţi de elemente vizuale, auditive şi grafice
Reţineţi că pierderea audienţei va pune sub semnul întrebării toate eforturile pe care le faceţi în realizarea
producţiei respective. Etapele producţiei, prezentate în modulul precedent, vă vor ajuta să vă organizaţişi
să vizualizaţi elementele producţiei, după care puteţi face schimbări acolo unde observaţi că există lacune
ce pot duce la scăderea sau pierderea audienţei.
“Condimentarea”(aromat, ingredient) interviurilor Interviurile sunt, vrând-nevrând, elementul principal
pentru cele mai multe (nu toate!) producţiile tv non-dramatice. Din această cauză şi datorită dificultăţilor
care apar în realizarea interviurilor acestea solicită o atenţie specială. Deşi “capetele vorbitoare” pot fi
realmente plicticoase, credibilitatea şi autenticitatea informaţiilor care vin direct de la sursă, de la
autoritatea în domeniu, sunt mai de efect decât un narator care citeşte aceleaşi informaţii. Putem avea
varietate vizuală şi auditivă în materialele centrate pe interviuri prin schimbarea permanentă a
interlocutorilor şi a locaţiilor în care aceştia sunt filmaţi. În afara cazului în care intervievatul este o
persoană cu har de povestitor deosebit sau relatează un eveniment important şi/sau dramatic, interviurile
trebuie tăiate la montaj în segmente scurte (denumite aici sincroane) intercalate cu textul materialului
prezentat. O altă modalitate de menţinere a interesului telespectatorilor este tăietura în “L”(“L cut”).
Odată ce telespectatorii au văzut cum arată vorbitorul putem să introducem la montaj alte imagini în timp
ce interlocutorul continuă să vorbească, cu condiţia ca acele secvenţe să nu distragă atenţia de la
informaţiile transmise de intervievat. La finalul primului sincron ales putem continua succesiunea de
imagini dar va reîncepe comentariul din “off”. Imaginile pe care le folosim în “acoperirea” “capului
vorbitor” trebuie obligatoriu să reprezinte informaţiile la care face referire intervievatul şi să ajute la
întelegerea discuţiei respective.Indiferent de planul pe care îl aveţi pentru interviu, nu trebuie să neglijaţi
înregistrarea imaginilor pentru susţinerea celor discutate în interviu. Uneori nu veţi şti care sunt aceste
imagini decât după terminarea interviului, aşa că alocaţi timp şi pentru înregistrarea imaginilor suport.La
realizarea scriptului trebuie să specificaţi exact locurile în care vor veni imaginile suport peste interviu. O
simplă descriere a acestor imagini nu e suficientă deoarece pot apărea erori. Cel mai sigur mod de evitare
a unor greşeli de montaj nedorite este folosirea time-code– ului care, prin oră, minut,secundă şi cadru,
descrie exact poziţia secvenţei care urmează să fie inserată peste interviu (notă: o secundă de imagine
video în sistemul european PAL este formată din 25 de cadre sau frame-uri). Secvenţa din imaginea
alăturată se aflăla ora zero, minutulunu, secunda 16şi cadrul 12. Realizatorii de documentare preferă o
metodă de lucru şi mai sistematică (pentru că au mai mult timp la dispoziţie!) prin care transcriu interviul
în computer adăugând şi indicaţiile de time-code. Metoda este foarte bună mai ales în cazul în care avem
multe interviuri (şi nu foarte scurte) care trebuie segmentate şi aranjate potrivit scriptului. Odată introduse
în computer, cuvintele şi frazele din anumite părţi ale interviului (interviurilor) pot fi localizate uşor cu
ajutorul unor cuvinte cheie.Pentru o şi mai mare uşurinţă în realizarea scriptului folosiţi două sau mai
multe ferestre pe ecranul computerului. De exemplu transcrierea interviului poate apărea într-una din
ferestre, în vreme ce scriptul poate fi scris în altă ferestră.Segmentele pot fi condensate, rearanjateşi
asamblate chiar pe ecranul computerului pentru a ajunge la cea mai logică şi interesantă formă.Dacă la
previzionare aţi notat şi time-code-ul nu mai aveţi decât să scrieţi în script momentul intrării şi ieşirii
fiecărei secveţe pe care vreţi să o folosiţi la montaj.La realizarea scriptului trebuie să fiţi atenţi în orice
moment şi să folosiţi cele mai potrivite cuvinte pentru ca ideile voastre să poată fi înţelese. Puteţi să
realizaţi acest lucru prin a vă pune vouă înşivă anumite întrebări. Care este cea mai bună tehnică pentru
ilustrarea materialului: un narator, o secvenţă dintr-un interviu, o animaţie pe computer, un grafic sau o
fotografie?Când începeţi asambalrea elementelor încercaţi să vă imaginaţi cum va arăta materialul, la fel
cum se spune că marii compozitori aud în minte fiecare instrument atunci când scriu partiturile. În mod
asemănător, cei mai buni scenarişti, redactori sau reporteri sunt aceeia care pot să vizualizeze scenele pe
care le scriu în script. În stabilirea ritmului trebuie să aveţi grijă ca acesta să nu fie prea rapid pentru mult
timp, dar nici prea lent pentru că va obosi sau plictisi telespectatorul. În afară de secvenţele care necesită
un montaj rapid, celelalte cadre trebuie să aibă, în medie, între 3 şi 8 secunde. Cele mai importante părţi
ale producţiei sunt începutul şi sfârşitul. Pentru a capta şi menţine atenţia producţia trebuie să îl implice
pe telespectator foarte rapid. Pentru ca telespectatorul să rămână cu o impresie bună asupra producţiei
difuzate, finalul acesteia trebuie să fie potrivit unghiului de abordare ales. Pentru restul materialului puteţi
păstra interesul publicului prin folosirea mai multor ritmuri ale scriiturii şi montajului, printr-o varietate a
conţinutului emoţionalşi prin stilul prezentării.Nu este o sarcină uşoară

Scriptul (scenariul) – principalele elemente

La fel cum un constructor nu ar putea să ridice o casă fără să înţeleagă schiţele sau planurile
arhitectului, principalii membrii ai echipei de producţie trebuie să înţeleagă elementele de bază ale unui
script, înainte de a porni la realizarea unei producţii de televiziune.Acest modul va arăta principalele
elemente din structura unui script pentru că, cel mai adesea, drumul spre producţia de televiziune trece
prin scriitură. Cei mai mulţi scenarişti parcurg ani buni până să ajungă la stadiul de a scrie bine, sau cel
puţin până ajung să câştige bani buni din această muncă. În acest sens, primele eşecuri nu trebuie luate ca
atare pentru că ele pot reprezenta primii paşi spre succes. Succesul, aşa cum spunea Albert Einstein
parafrazându-l pe William Shakespeare, este 10 la sută inspiraţie şi 90 la sută transpiraţie. Încă de la
început trebuie să reţineţi că a scrie pentru mijloacele de informare în masă electronice nu este acelaşi
lucru cu a scrie pentru mass media tipărită.Cei care scriu pentru tipărituri se bucură de anumite avantaje
pe care scenariştii din radio şi tv nu le au: de exemplu un cititor poate să recitească o anumită frază. Dacă
într-o producţie tv o informaţie nu este înţeleasă, mesajul este pierdut, iar telespectatorul, dacă nu va
comuta pe alt program, va fi derutat încercând să înţeleagă ce a vrut să spună realizatorul programului. În
presa scrisă capitolele, paragrafele, subparagrafele, literele cursive sau îngroşate, titlurileşi subtitlurile au
menirea de a-l conduce pe cititor în timpul lecturii. Lucrurile stau altfel atunci când scrieţi pentru
telespectatori. Pentru că povestirea trebuie transmisă într-un stil conversaţional regulile standard de
punctuaţie nu sunt urmate întocmai. Punctele de suspensie, “…”sunt folosite constant pentru marcarea
pauzelor în lectură. O virgulă în plus este adeseori folosită pentru uşurarea respiraţiei sau pentru a furniza
un element de accentuare a frazei. De asemenea modul în care receptăm informaţiile verbale complică
lucrurile.Când ascultăm informaţiile ne sunt furnizate cu fiecare cuvânt pe care îl auzim.Ca să ne putem
da seama de sensul unei fraze memorăm primele cuvinte după care adăugăm la ele toate celelalte cuvinte
adiacente. Dacă fraza este prea lungă sau complexă, putem avea greutăţi în înţelegerea sensului. Desigur
că un bun narator va reuşi să facă adevărate minuni printr-o frazare coerentă şi potrivită şi prin
inflexiunile vocii, dar nu vă bazaţi numai pe asta.
“Broadcast Style” Scripturile pentru televiziune sunt scrise într-un stil anume care foloseşte propoziţii
scurte, concise şi directe. În loc de a spune “în acest moment”,spuneţi “acum”. Sunt preferate timpul
prezent, substantivele şi verbele puternice şi active. În scriitura de televiziune trebuie să evitaţi
propoziţiile subordonate la începutul frazelor. Atribuirea unei declaraţii trebuie făcutăla început
(“primarul X susţine că…”) decât la sfârşit, modalitate specifică presei scrise. Audio şi video.
Principalele reguli pentru corelarea sunetului şi a imaginii trebuie respectate permanent la realizarea
scriptului pentru că altfel lăsăm loc confuziei, atunci când telespectatorii văd de exemplu imagini dintr-o
piaţă, iar vocea din off vorbeşte despre creşterea producţiei industriale.Chiar dacă trebuie să exite o
corelaţie între audio şi video, feriţi-vă de a fi redundanţi (supraabundenţă inutilă a expresiilor, cuvintelor
sau a imaginilor în formularea unei idei) atunci când imaginile sunt foarte explicite. Spre deosebire de
dramatizările pentru radio, unde scenariul trebuie să conţină suficiente indicaţii ajutătoare pentru ca
ascultătorul să îşi facă o imagine mentală a acţiunii (de exemplu: “Maria de ce stai acolo lângă
fereastră?”), în televiziune suntem scutiţi de aşa ceva pentru că imaginile ne arată clar ce se întâmplă în
cadru. Micul truc constă în a scrie uşor pe lângă imagini. Aceasta înseamnă că nu vom descrie imaginile,
dar nici nu vom folosi cuvinte prea îndepărtate relativ la ce se vede pe ecran pentru că riscăm să derutăm
telespectatorul.
Supraîncărcarea cu informaţii. Cu zeci de canale tv la dispoziţie şi milioane de pagini de internet – ca
să denumim aici doar aceste două surse de informare – una din marile probleme actuale este
supraîncărcarea cu informaţii. Pentru ca o producţie tv să aibă succes aceasta trebuie să capteze audienţa
şi să comunice clar anumite informaţii selecţionate în aşa fel încât să îndeplinească toate cele trei funcţii
principale: informare, educaţie şi divertisment .Oamenii nu pot să absoarbă decât o cantitate limitată de
informaţie la un moment dat. Trebuie să reţineţi că această capacitate de absorbţie poate fi la rândul ei
perturbată de diferiţi factori interni sau externi care intervin în procesul comunicării. Pierdut sau
plictisit. Nu doar cantitatea de informaţii prezentate este importantă ci şi frecvenţa cu care se succed
informaţiile. În producţiile tv centrate pe funcţia de informare, trebuie să permiteţi telespectatorului să
proceseze ideea înainte de a trece la următoarea. Dacă succesiunea e prea rapidă pierdeţi atenţia
telespectatorului, dacă e prea lentă, îl veţi plictisi. Cea mai bună abordare în prezentarea unor informaţii
importante (mai ales dacă este vorba despre producţii instrucţionale) este formula “spune-i ce-i vei spune
– spune-i – spune-i ce i-ai spus”. Aceasta înseamnăcă la început vom atrage atenţia asupra celor mai
importante punte din matrerial, după care vom prezenta informaţiile cât mai clar şi simplu posibil, pentru
ca la final să revenim cu un rezumat al materialului vizionat.
Iată câteva reguli generale de care trebuie să vă amintiţi atunci când scrieţi un script (scenariu) pentru
televiziune:
•alegeţi un ton conversaţional cu propoziţii scurte scrise într-un stil informal şi uşor abordabil
•implicaţi emoţional telespectatorii; faceţi-ii să le pese atât de oamenii cât şi de conţinutul producţiei
voastre
•utilizaţi o structură logică adecvată; arătaţi telespectatorilor unde vreţi să ajungeţi, care sunt punctele
cheieşi când schimbaţi subiectul
•după ce aţi ajuns la un punct important, expuneţi-l şi ilustraţi-l
•nu încercaţi să prezentaţi prea multe fapte într-un singur program
•lăsaţi telespectatorul să “digere”o informaţie înainte de a trece la alta
•alegeţi un ritm al prezentării în concordaţă cu capacitatatea publiculuide a prelua informaţii.
Gramatică vizuală. Unii specialişti afirmă că, spre deosebire de presa scrisă, televiziunea nu are o
gramatică standardizată. Dar chiar dacă ea, televiziunea, a abandonat majoritatea regulilor stabilite de
producţiile cinematografice, în această eră MTV, putem încă vorbi despre variate tehnici prin care
realizăm producţii bine structurate. În producţiile dramatice un dissolvelent (două surse video sunt
momentan suprapuse în timpul unei tranziţii de la una la cealaltă) arată adesea o schimbare a timpului
şi/sau a locului acţiunii. Tranziţiile fade-in(apariţia imaginii din negru) şi fade-out (trecerea imaginii în
negru) care de altfel se aplică şi la sunet (de la nivelul zero sau până la nivelul zero) pot fi asemănate cu
începutu lşi sfârşitul unui capitol. Aceste tranziţii sunt adesea folosite ca semnal pentru trecerea timpului
sau pentru începutul şi sfârşitul unei producţii. Dar “adesea” nu înseamnă şi “totdeauna”.
Termeni şi abrevieri Pentru o economie a spaţiului pe hârtia pe care vom scrie scenariul, folosim ma
imulţi termeni (unii preluaţi din limba engleză)şi abrevieri.
Dolly – când aparatul se apropie sau se îndepărtează de subiect- macara (in – până la gros-plan; out –
la P.G.)
Zoom – variantă optică a procedeului dolly – transfocator
Tavelling – pe o şină cu cărucior, şi nu numai... Panoramare. P.G., P.Am., P.M., P.D. MIC-microfon
EXT.INT.

Cum stă treaba cu ceea ce jurnaliştii numesc unghi de abordare? Voi începe cu un exemplu la
îndemână. Dacă pui cinci prieteni să-ţi povestească un meci de fotbal, fiecare o va face în felul său. Unul
se va axa pe cât de proastă a fost apărarea, altul va accentua cât de bun a fost atacul, altul va pune accent
pe arbitraj, altul va pleca de la evoluţia unui anumit jucător, ultimul va pune accent pe schimbările făcute
de antrenor.

Concluzia introducerii? Sunt mii de moduri în care putem spune o poveste. În jurnalism, la fel ca în viaţa
de zi cu zi, e important să fim noi aceia care spun povestea cel mai frumos. Pentru asta, trebuie să ne
gândim care e cea mai interesantă abordare.

Este esenţial ca orice text jurnalistic să aibă un unghi de abordare. E esenţial să găsim acea perspectivă
prin prisma căreia vom povesti lucrurile. După ce alegem unghiul de abordare, este foarte important să-l
avem foarte clar în minte atunci când facem documentarea subiectului şi când redactăm textul. Asta
pentru că, odată ales, nu avem voie să ne abatem de la el.

Reguli:

- unui text trebuie să-i corespundă un singur unghi de abordare. Dacă regula este încălcată, calităţile
textului (claritate, coerenţă, calitatea de a fi complet) se vor pierde;

- unghiul de abordare trebuie să se desprindă chiar din titlu sau, cel mai târziu, din lead. Cititorul nu va
avea răbdarea să citească până la jumătatea articolului ca să-şi dea seama ce vrea să spună jurnalistul.

Alegerea unghiului de abordare

Stabilirea unghiului de abordare presupune să identificăm cel mai important aspect al subiectului. De
această alegere va depinde întreaga organizare a textului.

Unghiul de abordare este considerat “fascicolul care luminează faptele”, “perspectiva din care sunt
ordonate faptele”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne decidem ce anume informaţie punem pe primul plan din
setul de informaţii pe care le deţinem. Mai precis, trebuie să facem diferenţa între ce este esenţial pentru
textul nostru şi ce este detaliu.

Alegerea unghiului de abordare nu este o operaţiune uşoară, fiindcă ea este dependentă de mai mulţi
factori: multitudinea de aspecte ale subiectului, politica editorială a instituţiei pentru care scriem, publicul
pentru care scriem, indicaţiile şefilor etc. Unghiul de abordare este în strânsă legătură cu intenţia
autorului. El poate avea una din următoarele trei intenţii: aceea de a informa, aceea de a argumenta sau
aceea de a persuada (adică a convinge).

Scenarist Cine este și cu ce se ocupă?

Scenaristul scrie scenarii de film, teatru, piese radio, programe de televiziune si alte programe.

Care sunt îndatoririle postului?

Scenariul conține descrierea personajelor, subiectul propriu-zis și scenele individuale și, prin folosirea
limbajului direct, precizează pentru fiecare personaj ce trebuie să spună și cum trebuie să se comporte.
Scenaristul uneori transpune o operă literară într-un scenariu, creează propriul scenariu sau folose ște un
rezumat pe care apoi îl dezvoltă. Munca lui nu ia sfârșit o data cu terminarea scenariului. După terminarea
scenariului, acesta cooperează cu regizorul de film, teatru, program radio și televiziune pentru modificări
la scenariu conform cerințelor regizorului.

Unde se desfășoară activitatea și în ce condiții?

În propriul birou, în studiouri de film, teatru, televiziune, radio. Munca peste orele de program este
frecventa.

Ce instrumente folosesc?

Ustensile de scris, computere, programe de procesare texte.

De ce aveți nevoie pentru a reuși?

Să fi terminat o universitate și să aveți abilități creatoare.

Care sunt cele mai importante reguli sau principii pe care trebuie să le respecte un scenariu bun?

Ana Agopian: Regulile de scriitură scenaristică sunt uşor de învăţat. Şi tocmai de aceea cursul durează
doar 8 săptămâni: pentru că noi credem că în 8 săptămâni oricine poate învăţa aceste reguli. Dar asta nu
înseamnă şi că, după 8 săptămâni, toţi participanţii pot deveni scenarişti profesionişti. Sau că toate
scenariile dezvoltate în timpul cursului sunt foarte bune. Există alte două reguli, credem noi, care, dacă
sunt respectate, îl pot ajuta pe scenarist să scrie un scenariu foarte bun.

Prima regulă este: scrie despre ceea ce ştii. Aşa cum spuneam mai sus, noi îi încurajăm pe participanţi să
încerce să îşi transpună propriile emoţii în scenariile lor. Iar când nu o fac, când încearcă să scrie despre o
lume sau o situaţie pe care nu o stăpânesc, se simte imediat. Atât personajele, cât şi situaţiile şi dialogurile
lor devin false şi contrafăcute. Tocmai de aceea, în momentul în care cursanţii decid că vor să abordeze
subiecte sau poveşti pe care nu le cunosc neapărat, îi sfătuim să se documenteze cât mai mult înainte de a
începe lucrul la scenariu, pentru a rezulta o poveste cât mai autentică.

A doua regulă este: scriere înseamnă rescriere. Asta înseamnă că nici un scenarist nu va putea vreodată să
scrie un scenariu genial din prima. Unui scenarist îi trebuie multă răbdare. Îi trebuie răbdare să scrie şi să
rescrie la propriul scenariu. Să ceară feedback de la cât mai mulţi oameni, să înţeleagă care sunt
problemele scenariului, apoi să rescrie. Noi încercăm să le explicăm participanţilor că majoritatea
scenariilor bune se scriu în săptămâni, luni, chiar ani de zile. Şi ei înţeleg repede asta. Iar ceea ce ne
bucură este că, şi după ce se termină cursul, ei continuă să scrie la noi drafturi la propriile scenarii, pe care
ni le trimit pentru feedback.

10 octombrie 2012
TEMA III. EMISIUNEA COMPLEXĂ (EC)
Plan: 1. Componentele proiectului de program pentru EC
2. Caracteristicile emisiunii complexe
3. Cerinţele pentru un realizator-prezentator

Nevoia de emisiuni distractive Chiar dacă televiziunea poate să satisfacă anumite necesităţi mai bine
decât alte mijloace de informare, nu înseamnă că ea este superioară în ce priveşte cantitatea sau varietatea
nevoilor satisfăcute. în urma unui sondaj de opinie efectuat în anul 1987, în Israel, s-a constatat că
emisiunile de televiziune sunt plasate pe primul loc în topul preferinţelor publicului (în raport cu radioul,
ziarele, cărţile şi cinematograful) numai în privinţa satisfacerii a trei necesităţi: petrecerea timpului în
familie, distracţia şi "omorârea" timpului. Treptat, a devenit tot mai limpede faptul că, în ansamblul său,
televiziunea se orientează spre superconcentrarea funcţiilor sale în vederea asumării unui macrorol
universal de divertisment . Unul dintre cei mai cunoscuţi analişti americani ai fenomenuluiTV, Percy
Tannenbaum, afirma cu privire la acest fapt: "în timp ce noi, specialiştii, şi toţi cei care participă la
consfătuirile savante despre televiziune, avem tendinţa de a ne ocupa mai ales de aspectele sale serioase,
indicii de urmărire şi apreciere a majorităţii programelor TV se îndreaptă exact în direcţie opusă, atingând
culmile cele mai înalte numai când este vorba de emisiuni ce fac parte din categori a programelor
distractive(...) Este vorba de un progres uriaş în ceea ce priveşte modul de utilizare a timpului liber: cu
televiziunea, este ca şi cum toată lumea poate face, în fiecare seară, ceea ce fără ea putea face numai
înanumite ocazii speciale, de obicei sâmbătă seara. Televizorul a făcut din fiecare seară o sâmbătă seara.
"Nevoia umană de divertisment, amplificată substanţial de sistemul mass-media, a condus în privinţa
televiziunii la apariţia a două tipuri de emisiuni -emisiunea de tip complex şi emisiunea de tip artistic.
Caracteristici Emisiunea complexă sau programul tip magazin este un produs obţinut prin
combinarea mai multor segmente ale unor specii de emisiuni de televiziune, realizate de regulă pe suporţi
diferiţi de imagine şi de sunet, segmente care ocupă un spaţiu temporal mai mare (de la 25-30 de minute
până la 3-4 ore). În mod obişnuit, orice emisiune care durează până în 30-40 de minute poartă denumirea
de "emisiune complexă"; după 40 de minute, avem de-a face cu un "program tip magazin". Spre deosebire
de celelalte tipuri de emisiuni, EC nu şi-a constituit nişte reguli interne rigide, care s-o diferenţieze în
mod substanţial de alte emisiuni de divertisment de profil. Singura trăsătură deosebită pe care o respectă
cu regularitate este aceea a VARIETĂŢII. Cuprinde în sumarul ei filme seriale, filme de desene animate,
secvenţe muzicale (muzică populară şi/sau uşoară), secvenţe de show, de circ sau de magie, recitări de
poeme, scurt-metraje de tip geografic sau cultural, transmisiuni sportive, emisiuni de cultură casnică etc.
Caracteristicle emisiunii complexe:
a. ca dimensiuni, EC întrece oricare altă specie publicistică, putând dura ore în şir, tocmai pentru că e
alcătuită din segmente numeroase şi diferite ca tematică şi ca realizare;
b. în compoziţia ei ECconţine rubrici cu subiecte, teme şi posibilităţi de transpunere publicistică foarte
variate, deoarece un asemenea program este menit să satisfacă gusturile unui public cât mai numeros;
c. este acătuită, de regulă, din rubrici cât mai diferite, realizate sub forma unor reportaje scurte, a unor
documentare, a unor emisiuni de tip artistic şi a unor transmisiuni îndirect;
 d. în prim-plan, este adus realizatorul emisiunii , deoarece un asemenea tip de emisiuni solicită o
prezenţă umană; acesta, la rândul său, poate să invite 1-2 persoane, rugându-le să-l ajute la prezentare,
însă greul emisiunii îi revine tot lui, chiar şi în aceste condiţii. Persoanele invitate trebuie alese cu foarte
multă grijă, fiind de dorit ca să existe o justificare clară a prezenţei lor în emisiune (să participe, într-un
fel sau altul la realizarea emisiunii - să interpreteze melodii, să recite, să povestească evenimente din viaţa
sa interesante pentru emisiune etc). Realizatorul de EC coordonează, de fapt, activitatea mai multor
echipe care lucrează pentru realizarea unei astfel de emisiuni (patru sau cinci), blocând un mare volum de
mijloace tehnice şi de studiouri de înregistrare. Pentru a dovedi eficienţă, un astfel de realizator trebuie să
dea dovadă de cel puţin 3 aptitudini principale:
-să aibă vocaţie organizatoric-coordonatorie şi managerială;
-să aibă un larg orizont cultural şi criterii artistice solide (un simţ estetic deosebit);
-să fie un individ carismatic (în Occident, asemenea oameni au devenit mentori de opinie, fiind mult
mai cunoscuţi publicului decât oamenii politici sau ca vedetele de cinema).
Cerinţele pe care trebuie să le satisfacă un realizator- prezentator:
-să nu stea rigid în faţa camerei de luat vederi, străduindu-se să dea viaţă emisiunii prin felul în care se
mişcă;
-să privească cât mai frecvent spre auditoriu, observându-i reacţiile şi adaptându-şi în permanenţă
discursul la nevoile acestuia;
-să se folosească din plin de resursele vocii, schimbând tonul şi modificând ritmul şi debitul, pentru a
reuşi să combată monotonia;
-în faţa microfonului, realizatorul trebuie să se prezinte ca şi cum ar fi fiind în ziua sa cea mai
inspirată; d.p.d.v. vestimentar, trebuie să aibă grijă să nu fie excentric şi să păstreze o linie clasică;
-să fie capabil, în orice moment, să-şi domine tracul (pentru aceasta, este suficient să respire profund,
lent şi ritmic, să-şi destindă trăsăturile feţei şi să-şi maseze tâmplele cumişcări lente, circulare);
-să nu se lase speriat de eventualele lapsusuri ("goluri de memorie") sau de alte tipuri de poticniri în
fluxul vorbirii; dacă evenimentul s-a întâmplat, trebuie căutată o altă pistă de dezvoltare a subiectului,
cerând scuze minimale publicului pentru evenimentul nedorit.Există prejudecata că o EC, datorită
dimensiunilor, nu este obligatoriu să aibă pe tot parcursul ei o valoare egală şi că poate să incorporeze
chiar şi secvenţe care ies mai slab calitativ şi care n-ar rezista să se menţină într-o emisiune cu
personalitate distinctă (se pleacă de la ideea că o EC reprezintă un fel de ladă de gunoi, în care se pot
scurge tot felul de realizări TV, în ideea că vor fi eclipsate de altele mai bune, iar apoi vor fi uitate de
către public).
Părţile constitutive ale unei EC nu trebuie să se întindă pe întreg spaţiul de emisie afectat acesteia sau
ceea ce se constituie în ideea de segment majoritar de timp; spre exemplu, o emisiune sportivă nu poate să
ocupe mai mult de 1/4 din timpul total al unei EC, partea de divertisment, chiar şi înşirată pe mai multe
tronsoane, mai mult de 1/3 din acest timp etc.
TEMA IY. DEZBATEREA TELEVIZATĂ ŞI TALK SHOW-UL

Plan: 1. Scenarizarea prealabilă (plan-scenariu) al dezbaterii TV

2. Calităţile moderatorului unei dezbateri TV
3. Dezbaterea şi talk show-ul – două formate distincte

Este una dintre emisiunile cu cea mai mare priză la public. Aceasta se datorează, pe de o parte,
aparenţei de neregizare (de spontaneitate) pe care o are în ochii telespectatorului, iar pe de alta numărului
mai mare de participanţi, puşi din start în situaţiade a se combate unii pe alţii pentru a-şi susţine punctele
de vedere. Modul de realizare (tip dezbatere - adică enunţarea de către realizator a unei ideitematice şi
punerea ei în discuţii de tip pro şi contra, pentru ca telespectatorul să poată să tragă de unul singur
concluzia care i se pare cea mai bună, în cazul respectiv) impune existenţa anumitor relaţii între realizator
şi invitaţii săi:
a) numărul participanţilor este, în mod obligatoriu, de minim doi (altfel, dezbaterea se transformă în
interviu), dar nu este bine să depăşească 4-6 persoane, deoarece invitaţii nu vor avea decât un răstimp
foarte limitat pentru a-şi exprima opiniile;
b) tonul general al dezbaterii este acela al unor discuţii de principiu deoarece nu este vorba decât
despre o confruntare de idei, menită să conducă la aflarea unui adevăr şi nu de o confruntare între
persoane;
c) invitaţii trebuie să fie competenţi în domeniul ce va fi abordat în cursul emisiunii şi este necesar să
aibă capacitatea de a-şi expune liber şi fluent substanţa informativă;
d) de asemenea, participanţii la emisiune trebuie să deţină şi capacitatea de a depăşi limbajul tehnic de
specialitate pentru a se exprima pe înţelesul tuturor;
e) în timpul emisiunii, realizatorul trebuie să ştie în permanenţă că nu este decât un moderator ( adică
un ins care-i ajută pe ceilalţi să stabilească relaţii de confruntare civilizată între idei) şi că nu are voie să
se scoată pe sine în evidenţă;
f) misiunea principală ca moderator este să modereze tonul şi amplitudinea (AMPLITÚDINE ~i f. 1)
Lungime a distanței dintre pozițiile extreme ale unui corp care oscilează. 2) mat. Distan ța dintre
punctele extreme ale unui arc. 3) fig. Desfășurare largă; amploare; proporție. /<fr. amplitude, lat.
amplitudo, ~inis) discuţiilor, precum şi să o menţină, permanent, în direcţia imprimată iniţial, chiar dacă,
în anumite momente, zonele atinse de invitaţi par mai ofertante decât aria de investigaţie aleasă iniţial;
pentru atingerea acestor scopuri, moderatorul trebuie să dea dovadă de inteligenţă practică şi de abilitate
în lucrul cu oamenii.
Ca orice emisiune TV şi dezbaterea necesită o scenarizare prealabilă (plan-scenariu), pentru ca
realizatorul să poată să o planifice într-un program de lucru deja existent şi să-i asigure aparatura tehnică
necesară şi studioul de înregistrare. Această scenarizare trebuie să aibă în vedere:
-ideea de la care porneşte realizarea dezbaterii, care poate să provină de oriunde din redacţie sau din
afara ei;
-consultarea unui specialist în domeniu, cu privire la vastitatea subiectului, la care latură a sa s-ar
putea opri pentru o emisiune strict determinată cronologic şi care ar fi punctele ce ar trebui ocolite;
-timpul exact afectat emisiunii, în funcţie de care realizatorul îşi calculează propriile sale intervenţii,
dimensiunea interludiilor filmate (materialul iconografic), precum şi timpul de intervenţie al fiecărui
invitat (cu aproximaţie);
-materialul iconografic ilustrativ, care necesită o dublă pregătire: mai întâi stabilirea principalelor
elemente ce urmează a fi filmate (documentarea) şi filmarea propriu-zisă; apoi montajul şi aplicarea
imaginilor filmate peste planul de desfăşurare al emisiunii (desfă]urătorul ); acest moment trebuie să fie
împărtăşit şi invitaţilor, înainte de emisiune;
-numărul invitaţilor, calitatea lor, precum şi particularităţile lor umane şi profesionale (să nu fie
duşmani politici sau în plan profesional, întrucât se riscă transformarea emisiunii într-o arenă de luptă
neinteresantă pentru public decât prin vulgaritate; să se poată exprima cu uşurinţă; să nu fie logoreici şi să
umple întreg spaţiul emisiunii cu interminabile monologuri; să nu fie violenţi în exprimare şi în
comportament; să existe certitudinea că sunt oameni civilizaţi, care ştiu să-şi apere corect afirmaţiile);
-partea introductivă trebuie să fie suficient de scurtă, ca să nu plictisească publicul şi să nu conţină nici
un element important din derularea viitoare a subiectului, având numai rolul de a-l pregăti pe telespectator
pentru ceea ce urmează (perioada "de încălzire" a sportivilor, ca element de comparaţie);
 -partea finală (încheierea) sau "ultimul cuvânt" va aparţine, cu obligativitate, mediatorului şi va
constitui o sinteză a întregii dezbateri de până atunci; ea va avea şi funcţia de prelungire a ideii de
dezbatere (serializare), astfel încât telespectatorul să fie ţinut în priză până la următoarea emisiune;
-cadrul scenografic şi amplasarea invitaţilor constituie alte elemente care trebuie să-l preocupe pe
realizator înainte de filmarea prorpiu-zisă; de regulă, filmarea se petrece într-un studio de dimensiuni
medii, elementele de decor scenic fiind de 2 categorii: cele principale (masa rotundă sau simulacrul ei,
plus scaunele) şi cele secundare (ecranul de fundal, pe care se vor derula imaginile filmate înainte de
emisiune sau cele împrumutatedin alte emisiuni, în acest scop); amplasarea invitaţilor reprezintă o
problemă delicată, întrucât nici unul dintre ei nu trebuie să se simtă dezavantajat de poziţia sa spaţială (în
raport cu microfoanele, cu reflectoarele şi cu camerele de luat vederi; locul moderatorului este necesar să
se găsească chiar în mijlocul invitaţilor, el făcând, în simultaneitate, oficiul de gazdă şi pe cel de mediator
al relaţiilor dintre aceştia;
-pregătirea echipei de transmisie înainte de emisiune sau de înregistrare reprezintă un alt element
dinainte scenarizat; realizatorul trebuie să-i furnizeze operatorului numele şi funcţia participanţilor la
dezbatere, organizând chiar o repetiţie generală pentru recunoaşterea acestora, în vederea neconfundării
lor în timpul emisiunii; de asemenea, realizatorul poate să stabilească un cod de semne, pe care să le
utilizeze din platou, în momentul transmisiunii/înregistrării, pentru a reuşi să comunice cu regizorul de
platou (în cazul unei emisiuni înregistrate, nu se pleacă din studio, până ce nu se trag şi cadrele de
legătură);
-pregătirea invitaţilor pentru emisiune - realiatorul trebuie să discute cu fiecare invitat în parte, înainte
de intrarea pe platou, comunicându-le durata exactă a emisiunii, precum şitimpul aproximativ de
intervenţie al fiecăruia.
Calităţile unui moderator (realizator/ mediator) Moderatorul unei emisiuni (care în majoritatea
cazurilor este şi realizatorul ei) este, în acelaşi timp, gazda viitoarei dispute dintre invitaţi, dar şi arbitrul
acesteia, gata permanent să solicite celor prezenţi o poziţie de fair-play , el fiind primul care trebuie să
respecte această regulă (adică să fie obiectiv, nepartizan, manifestându-şi echidistant curiozitatea de
ziarist faţă de toate părţile aflate în dialog. Pentru el, să conducă o astfel de dezbatere reprezintă, de
fiecare dată, un examen profesional. Principala greutate constă în găsirea măsurii juste între curiozitatea
sa de gazetar şi torentul aparent nedirecţonabil al discuţiei, pe care, în realitate, trebuie s-o stăpânească
prin calmul tonului, prin abilitatea intervenţiei, prin capacitatea de a intui şi de a dezamorsa la timp
conflictele, precum şi prin nefavorizarea nici uneia dintre părţi.Cheia succesului într-o dezbatere
televizată stă mai mult în flerul, imaginaţia şi experienţa realizatorului decât în felul în care îşi planifică
detaliile (deşi nici acest fapt nu este lipsit de importanţă).

Dezbaterea şi talk show-ul – două formate distincte

I Numit cu expresia metaforică masă rotundă, după terminologia franceză a şcolii de presă, apoi
dezbatere televizată, talk show-ul a devenit conceptul generalizat pentru a marca,la televiziune,
interacţiunea filmată în platou între un moderator şi unul sau mai mulţi invitaţi.Tranziţia de la o
accepţiune la alta reflectă nu numai vârstele televiziunii, însuccesiunea lor cronologică şi tehnologică, ci
şi o evoluţie a viziunii editoriale.Întrebarea care se pune frecvent este accea dacă dezbaterea televizată a
dispărut, dacăa fost înlocuită de talk show odată cu americanizarea modelelor de comunicare
televizuală.Majoritatea teoreticienilor mass-media admit existenţa ambelor genuri, ca
structuridramaturgice şi deliberative. Formula de structuri dramaturgice şi deliberativeîi
aparţineteoreticianului francez Robert Vion. Talk show-ul este într-o traducere liberă un spectacol
alvorbelor, „a vorbi” + „spectacol”. El se poate înrudi cu şueta, deşi aceasta presupune cel maiadesea o
convorbire intimă, uşoară şi plăcută, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna cuîncrâncenatele talk show-uri
ale marilor moderatori. Talk show-ul este comparat adesea cu o coridă, cu politicieni împinşi de-a valma
în arenă - şi cu ziarişti pe post de matadori (AndreiPleşu). Talk show-ul este, deci, terenul unde se afirmă
moderatorul.

II. DEZBATEREA ŞI NUMĂRUL ACTORILOR MEDIATICI

În rivalitate evidentă cu talk show-ul, dezbaterea televizată menţine la nivel formalaparenţa de „duel
reglementat”, formulă vizibilă în aproape toate campaniile electorale.Spre deosebire de talk show,
dezbaterea impune o limitare numerică a participanţilor:minimum trei (doi interlocutori şi un moderator),
maximum şase.La o dezbatere televizată pot participa actori politici, comentatori, persoane publice
reprezentante ale unor instituţii ori grupuri sociale. În platou, identitatea lor mediatică poate fidiversă:
candidat, martor, expert etc.Un element esenţial care departajează dezbaterea de talk show este prezenţa
fizică a publicului în spaţiul televizat. Publicul este agreat de dezbatere ca o instanţă de
interacţiunesimulată. El se exprimă foarte rar, de regulă este o prezenţă controlată, care cel mult
aplaudă,fără să-i fie admise alte intervenţii. În talk show, publicul se constituie ca o instanţăsemnalată,
adică emite mesaje pe banda forum, afişată permanent pe parcursul emisiunii. Înacest fel se dublează
„dispozitivul conversaţional” (Nöel Nel – teoretician francez). Deremarcat că dezbaterile de televiziune
de ultimă generaţie se preocupă şi ele de impunereainteractivităţii cu publicul prin iniţierea unor
televoting-uri la care spectatorii participă, sau prin includerea în construcţia emisiunii a unor vox-uri
(materiale înregistrate prin care semanifestă poziţiile pro sau contra ale publicului faţă de o problemă pusă
în discuţie). Voci dinrândul teoreticienilor atrag atenţia asupra caracterului parţial şi aleator al
televotingului,voxului şi mesajelor de pe banda forum.

III. ROLURILE DE COMUNICARE

Spre deosebire de talk show, dezbaterea distribuie roluri de comunicare între unul sau mai mulţi
moderatori, participanţii la dialog şi publicul prezent în platou. Dacă rolurile de comunicare ale invitaţilor
sunt prioritar explicative, rolul jurnalistului moderator variază în funcţie de gradul de implicare al
acestuia în contextul mediatic. Prin urmare, el poate să deţină:

1. un simplu rol constitutiv şi reglator . În această ipostază el deschide şi închide dialogul filmat,
utilizând adesea formule stereotipe, prezintă interlocutorii, distribuie luările de cuvânt, dar îşi păstrează
statutul unui arbitru echidistant.

2. un rol evaluator . În această situaţie, intervenţia moderatorului depăşeşte limita unui monolog
minimal, postura de „gardian al firului discursiv” (Nöel Nel), pentru a se implica în infirmarea sau
confirmarea informaţiilor. Această atitudine îi conferă moderatorului un rol de comunicare valorizator.

3.un rol de autoreprezentare . Acesta se află în strânsă legătură cu identitatea mediatică a jurnalistului.

El poate fi o figură consacrată a canalului de televiziune sau poate fi un comentator notoriu din presa
scrisă. Indiferent de ipostaza sa, statutul de moderator îi atribuie celui care îl deţine atât rolul de
reprezentant legitim al publicului, cât şi de delegat al postului respectiv. Cu fiecare apariţie televizată,
moderatorul îşi exersează propria reprezentare, aceasta însemnând expunerea repetată a unei imagini, a
unei competenţe profesionale şi de persuasiune. Dispozitivul mediatic (Nöel Nel) al dezbaterii televizate
poate să includă destul de frecvent materiale înregistrate şi difuzate în cadrul transmisiunii directe, cu
scopul evident de explicitare sau de argumentare suplimentară a intervenţiei participanţilor. Tipologia
cadrelor de filmare, stabilită după criteriul apropierii şi al depărtării, ca şi modul de dispunere a
participanţilor în platou sunt elemente importante în orice analiză a dezbaterii televizate.

IV. DISPUNEREA PARTICIPANŢILOR

Spaţiul studioului de televiziune devine un loc riguros structurat. Dispunerile spaţiale cele mai
frecvente şi semnificative în cadrul dezbaterii televizate sunt plasarea diametrală, plasarea concentrică şi
plasarea triadică. În dispunerea diametrală, o axă centrală divide în două zone egale spaţiul scenic. Când
în această dispunere sunt plasaţi mai mulţi actori, poziţia sugerează confruntare şi conflict, situaţie în care
gros-planul va fi o imagine a raportului de forţă. În structura concentrică formula de dispunere este una
foarte dinamică. Această configuraţie delimitează zona participanţilor la dezbatere de cea a spctatorilor în
situaţia în care există public în platou. Această distribuire accentuează sugestia de spectacol, permite jocul
alert de planuri: de la planul ansamblu, la planul mediu şi prim-plan.Structura triadică îmbină
caracteristicile modelului diametral cu ale celui concentric.Această situare pe înălţimea unghiului de
vedere permite alternarea planurilor medii şi a planurilor generale cu imaginile plonjate, acestea din urmă
oferind o sugestie de introspecţie,de investigaţie a contextului scenic.

V. TALK SHOW-UL

În cazul talk show-ului moderatorul trebuie să se preocupe îndeaproape de invitarea interlocutorilor,

precizându-le data, ora, locaţia, canalul de televiziune, moderatorul, formatul emisiunii şi tema de
discuţie. Distanţa de la dezbatere la talk show, de la interviul televizat la talk show, este aceea de la
credibil la seducător, de la polemic la sociabil (Nöel Nel) Cu foarte rare excepţii, talk show-ul este o
emisiune de prime-time. Televiziunile care difuzează talk show localizează acest format în grila de
programe în intervalul orar 19–22. Strategiile clasice de programare îl recomandă ca emisiune cu caracter
serial, derulată zilnic în afara weekendului, sau ca emisiune cu frecvenţă săptămânală. Talk show-ul
acordă prioritate în special argumentelor şi conduitelor bazate pe experienţa cotidiană a invitatului şi
moderatorului, de unde şi nota mai familiară, mai accesibilă. „E mai util să-ţi cumperi o pungă mare de
popcorn şi să rămâi în faţa ecranului ca să te uiţi la talk show-ul făcut de altcineva, decât să-l faci tu însuţi
fără o documentare minuţioasă şi adecvată.” (Nöel Nel) Rezultă limpede necesitatea unei documentări
riguroase, care îţi va conferi siguranţă în timpul dezbaterilor.

VI. ACTORUL NR. 1 - MODERATORUL

În pregătirea unui talk show moderatorul trebuie să-şi aleagă informaţia din cele mai credibile surse,
indiferent de costul lor. Moderatorul nu trebuie să-şi subestimeze asistenţa. „Între cei care te văd şi te aud
sigur sunt şi câţiva la fel de buni ca tine, aşa încât: fii autoritar fără să te încrunţi, fără să te alarmezi şi
fără să ridici vocea; îmbracă-te îngrijit, fără să pară însă că în fiecare seară se transmite la televiziune
propria ta nuntă; din când în când e bine să zâmbeşti chiar dacă eşti pe scaunul moderatorului.” (Nöel
Nel) Moderatorul trebuie să-şi convoace oaspeţii puţin mai devreme faţă de ora obişnuită de începere a
„spectacolului”. El trebuie să le lase invitaţilor impresia că se află într-un loc familiar, anticipând într-o
oarecare măsură momente din desfăşurarea acţiunii: tema, întrebările, ba chiar să le arate camera de prim-
plan repartizată fiecăruia. Machiajul, probele de sunet, repartizarea în studio pot să îi crispeze pe
neavizaţi. Moderatorul trebuie să fie exemplu de naturaleţe, să nu-şi consulte notiţele până în ultima clipă,
înainte de începerea emisiunii, în faţa invitaţilor, să fie machiat şi atent cu invitaţii la sosirea acestora şi
până la intrarea în platou, astfel încât să se observe reacţiile şi alte amănunte care îi pot fi de folos în
timpul transmisiunii directe. Moderatorul trebuie să se adreseze politicos şi prin comenzi clare echipei din
platou cu care lucrează, asigurându-se că îi răspunde conform aşteptărilor. O colaborare perfectă inspiră
încredere participanţilor la emisiune şi impune respect.„Relaţia dintre moderator şi invitaţii săi din platou
este aceea dintre medic şi pacient. Nimeni nu are încredere într-un chirurg căruia îi tremură bisturiul în
mână.” (Nöel Nöel)

BIBLIOGRAFIE:

BIBLIOGRAFIE• Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit , Editura
Polirom, Iaşi, 2005, pp. 107-132

1. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. I, ediţia a II-a, revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2005

2. Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism, vol. II, ediţia a II-a, revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2001

3. Zeca – Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune , Editura Polirom, Iaşi, 2005

4. Bălăşescu, Mădălina, Manual de producţie de televiziune , Editura Polirom, Iaşi, 2003

5. Charaudeau, Patrick; Ghiglione, Rodolphe, Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit , Editura Polirom, Iaşi, 2005

6. Bignell, Jonathan, Orlebar, Jeremy, Manual practic de televiziune, Editura Polirom, Iaşi, 2009

7. Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune , Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004

8. Lazăr, Mirela, Noua televiziune şi jurnalismul de spectacol , Editura Polirom, Iaşi, 2008

17 octombrie 2012