Secolul XX – între democraţie şi totalitarism

DEMOCRAȚIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

a.Trăsături. Cele mai importante trăsături ale democratiei liberale sunt:
-suveranitatea poporului si manifestarea acestei puteri prin dreptul cetatenilor la vot (votul
universal)
-separarea puterilor in stat ; guvernarea reprezentativă ; pluralismul politic
-exercitarea drepturilor și libertăților cetătenești
b.Situaţia statelor democratice în perioada interbelică. Practici politice democratice
Cele mai importante practici democratice: participarea cetățenilor la viața politică prin
intermediul votului universal; pluralismul politic reprezentat prin existența mai multor partide
politice care urmăresc să obțină în urma scrutinelor electorale un număr cât mai mare de voturi din
partea cetățenilor pentru a deține majoritatea în parlament (adunarea legislativă) și pentru a accede
astfel la guvernare; echilibrul și controlul reciproc al puterilor în stat: existența unor organisme,
precum Curtea Constituțională, care supravegheaza respectarea constituționalității legilor.
Sfarsitul primului razboi mondial a adus victoria democratiei in Europa, marele om politic
liberal Giovanni Giolitti afirmand ca democratia a « trecut ultima si cea mai grea proba ». De
altfel, în majoritatea statelor europene s-a introdus votul universal (în cele mai multe doar pentru
barbati, începând cu vârsta de 21 de ani), au fost implementate reforme agrare si au fost adoptate
constitutii. Formele de guvernamant erau mai ales republica parlamentara si monarhia
constitutionala. Cele mai importante state democratice au acordat drept de vot si femeilor : în 1918
a fost introdus in Anglia, în 1920 în SUA. Democratia s-a consolidat mai cu seama in statele nordice,
precum Danemarca si Suedia si în cele din vestul Europei.
Deși războiul a provocat mari probleme economice şi sociale Franţei şi Angliei, democraţia
în aceste state s-a consolidat. In Anglia principalele partide erau Partidul Conservator, Partidul
Liberal si Partidul Laburist. Alegerile din 1920 au adus la guvernare in Anglia o coalitie de dreapta a
conservatorilor si liberalilor condusă de Lloyd George, care și-a dat însă demisia din fruntea
guvernului britanic în 1922, liberalismul cunoscând o criză autentică. Un important lider al Partidului
Conservator a fost Winston Churchill, prim-minstru în Marea Britanie între 1940-1945.
In Franta, Blocul Naţional, coalitie de dreapta a ajuns la putere in anii 20, încercând să
depăşească dificultăţile generate de tranziţia de la o economie de război la una pe timp de pace şi să
tempereze din nemulţumirile sociale. Însă, efectele Marii Crize Economice din anii 1929-1933 au
afectat puternic aceste state, fapt ce a favorizat ascensiunea partidelor de stânga, în Franţa ajungând
la putere Frontul Popular.
I. Totalitarismul în perioada interbelică
a. Cauzele apariţiei ideologiilor şi regimurilor totalitare în Europa Interbelică
 Primul război mondial a provocat grave crize economice și sociale în aproape toate
statele europene, reflectate prin greve, demonstrații, mișcări de amploare; acestea au
favorizat ascensiunea formațiunilor extremiste.
 Marea Criză Economică (1929-1933) a subminat încredera în democrația liberală și în
capitalism, favorizând ascensiunea nazismului.
b. Ideologii şi regimurilor totalitare. În secolul XX două au fost ideologiile totalitare:
comunismul-extrema stângă şi fascismul(nazismul)-extrema dreaptă. Ambele au generat regimuri
totalitare.
c. Regimul comunist din URSS
Ideologia Comunistă are la bază lucrările lui Karl Marx și Frederich Engels (1848,
„Manifestul Partidului Comunist”) şi apoi ale lui Valdimir Ilici Lenin, precum ”tezele din Aprilie”
(1917) ori ”Statul și Revoluția” (1917-1918). De aceea se susține că ideologia comunistă se bazează
pe principiile marxist-leninste. În linii mari, principalele idei sunt:
-Marx considera că istoria omenirii este istoria ”luptei de clasă”; Alte idei: egalitarismul,
crearea unei societăți fără clase, primatul intereselor comune asupra celor individuale.
Regimul bolşevic s-a impus datorită loviturii de stat din octombrie 1917. Încă din primii ani
bolşevicii au trecut la aplicarea unor măsuri precum naţionalizarea fabricilor şi băncilor, iar Lenin a

1
proclamat dreptul tuturor popoarelr din imperiul rus la autodeterminare. Totuşi, preluarea puterii în
întreaga Rusie (abia în 1922 a fost proclamată U.R.S.S.) s-a făcut în urma unui sângeros război civil
(1918-1921) purtat între „Albi” (partizanii vechiului regim) şi „Roşii”(bolşevicii). Până în 1924
liderul regimului a fost Vladimir Ilici Lenin, iar ulterior controlul asupra partidului a fost impus de
I.V.Stalin, care şi-a eliminat toţi adversarii, cel mai important fiind Troţki.
Principala trăsătură a regimului a fost teroarea. Drepturile, libertăţile cetăţeneşti erau
inexistente. Represiunea era organizată prin poliţia politică, CEKA (ulterior GPU, NKVD, KGB),
toate structurile societăţii fiind afectate, de la ţărani la intelectuali. Marea teroare declanşată de Stalin
în 1936 a dus la moartea a milioane de oameni. Totul fiind sub controlul statului, cenzura era
omniprezentă. Printr-o propagandă intensă se urmărea îndoctrinarea indivizilor (de la elevi la
intelectuali) în spiritul ideologiei marxist-leniniste. Economia era de asemenea sub controlul statului,
având loc industrializarea forţată (prin planuri cincinale), introducerea colectivizării în agricultură,
din anul 1929.
d. Ideologia Fascistă. Printre cele mai importante principii susţinute de fascism se numărau:
organizarea societăţii în grupuri profesionale numite corporaţii; exacerbarea ideii naţionale; cultul
liderului suprem, Benitto Mussolini (acesta se intitula IL DUCE).
Regimul fascist a fost instaurat prin forță, membrii ai Partidului Fascist, (30 000 de
scuadriști), sub conducerea lui Mussolini, organizând marşul asupra Romei în octombrie 1922.
Regele Victor Emanuel al III-lea a cedat în faţa acestei acţiuni de intimidare şi l-a numit pe
Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922.
Practici politice:
-impunerea partidului unic, partidul stat, prin eliminarea celorlalte partide politice (după
alegerile din 1924).
- concentrarea întregii puteri în mâinile liderului suprem; încă din noiembrie 1922
parlamentul i-a acordat lui Mussolini, supranumit IL DUCE, puteri depline.
- în jurul lui Il DUCE a fost creat cultul personalității, propaganda fiind organizată de
Gabrielle d’Annunzio iar un minister al Propagandei era condus de Dino Alfieri.
- poliția politică; fiind un regim totalitar, fascismul avea şi instrumente de reprimare a oricărei
opoziţii, precum Tribunalul Special, înfiinţat în 1925, sau miliţiile fasciste numite Ovra
(Organizația Voluntară pentru represiunea antifascismului);
e. Ideologia Nazistă
Necesitatea „spaţiului vital” (Lebensraum), arianismul, antisemitismul şi
anticomunismul erau principalele elemente ale ideologiei naziste, principiile acesteia regăsindu-se
în lucrarea „Mein Kampf” scrisă de Adolf Hitler şi în programul N.S.D.A.P. (Partidul Nazist-
Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani). Cultul liderului providențial este de asemenea o
trăsătură a nazismului, cel mai elocvent fiind sloganul ”Un popor, un stat, un conducător”.
 Arianismul: în accepțiunea liderului nazist, germanii formau rasa superioară, rasa
ariană, fapt care le permitea să-și impună forța în fața popoarelor considerate
inferioare, precum evreii, slavii, țiganii etc
 Antisemitismul promovat de Hitler era unul radical, mergând până la exterminarea
evreilor, consideraţi o „rasă inferioară”.
Regimul Nazist (1933-1945)
Marea Criză Economică (19129-1933) a favorizat ascensiunea forțelor totalitare, NSDAP
câștigând alegerile din noiembrie 1932. În aceste condiții NSDAP, formațiune politică de extrema
dreaptă, prelua puterea în Germania pe cale electorală, căci Adolf Hitler era numit cancelar pe 30
ianuarie 1933, de către preşedintele Paul von Hindenburg.
Practici Politice:
 Impunerea partidului unic; NSDAP a fost declarat partid unic în Germania,
mișcarea sindicală era interzisă,
 după numirea în funcția de cancelar, Hitler a concentrat în mâinile sale puteri
dictatoriale, prin utilizarea mijloacelor represive. În martie 1933 parlamentul i-a
acordat lui Hitler puteri aproape nelimitate prin legea împuternicirii (sau Actul

2
 Împuternicirii din 23 martie 1933), pentru ca moartea președintele Paul von
Hindenburg, în 2 august 1934, să-i permită lui Hitler să devină conducător
(FUHRER) cu puteri depline, reunind și prerogativele șefului statului pe lângă
autoritatea acumulată anterior.
 Antisemitismul ca politică de stat. Primele măsuri antievreești au fost adoptate
imediat după preluarea puterii, dar ulterior ritmul a fost amplificat (ex. legile de la
Nurenberg din 1935-evreii îşi pierd drepturile civile sau ”Noaptea de Cristal”- 9
noiembrie 1938).
 Principalul instrument nazist de represiune erau GESTAPO, poliția politică și
poliția internă a partidului, SD. Aparatul de represiune era coordonat de Heinrich
Himmler.
În plan extern, Hitler a devenit rapid cel mai mare pericol la adresa păcii, securităţii colective
şi a sistemului de la Versailles, tratatul pe care îl semnase Germania fiind considerat un diktat de
către nazişti. După încălcarea repetată a prevederilor tratatatului de la Versailles, între anii 1935-
1938, Germania nazistă s-a apropiat de URSS, cu carea a încheiat celebrul tratat de neagresiune, cu
protocolul secret ce prevedea împărțirea Europei de Răsărit în sfere de influență (pactul Ribbentopp-
Molotov), în datat de 23 august 1939, fapt care a deschis calea izbucnirii celui de-al doilea război
mondial.
II. Ideologii şi practici politice în România în perioada interbelică
Factorii care au contribuit la afirmarea democrației interbelice romanesti au fost introducerea
votului universal, în 1918, și adoptarea constituției din 1923. Viața politică a devenit mai complexă
după 1918 si a crescut numarul de partide politice. Totusi, viata politica s-a remarcat prin
instabilitate, in perioada interbelica s-au aflat la conducere 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri
generale.
Carențele democrației interbelice românești au fost : abuzurile administratiei in timpul
alegerilor, dizolvarea parlamentului prin decret regal, inainte de termenul legal de 4 ani (de 8 ori
intre 1919-1937), legea lectorala care introducea prima electorală; implicarea lui Carol II in
guvernare și incalcarea principiilor democratice ; violenta, demagogia, asasinatul politic, I.G. Duca,
in 1933, Armand Calinescu, în 1939, si Nicolae Iorga în 1940 fiind uciși de legionari.
Liberalismul a fost ideologia din Romania care punea in centrul preocuparilor individul.
Dupa 1918, aceasta ideologie e cunoscuta si sub numele de neoliberalism, pe langa preocuparile
legate de individ, o atentie speciala acorda interventiei statului in economie si in organizarea
societatii. Cei mai importanti ideologi au fost : Ștefan Zeletin, care a scris « Neoliberalismul »,
Mihail Manoilescu, Vintila Brătianu si Victor Slavescu.
Cele mai importante idei sustinute de liberali erau : modernizarea Romaniei prin stimularea
industrializarii ; incurajarea capitalismului romanesc, a burgheziei romanesti, deviza liberalilor fiind
« prin noi insine ». Stefan Zeletin considera Constitutia din 1923 drept actul de nastere al
neoliberalismului, care insemna si imbinarea libertatilor, inclusiv economice, cu democratia. In
perioada in care PNL s-a aflat la guvernare (1922-1928), PNL a promovat masuri de sustinere a
economiei romanesti, precum Legea Minelor, Legea Energiei (1924), Legea pentru organizarea
Cailor Ferate (1925).
Cealaltă ideologie importantă din România interbelică a fost Țărănismul, cei mai importanti
ideologi fiind Constantin Stere, Virgil Madgearu. C. Stere considera ca poporul roman este un popor
de tarani, de aceea sustinea mica proprietate taraneasca, dezvoltarea agriculturii si implicit primatul
taranimii pentru dezvoltarea societatii romanesti. Se dorea ca Romania sa fie un « stat taranesc »,
adica preponderent agrar. Totodata, adeptii țărănismului erau impotriva protectionismului vamal
promovat de liberali si chiar adoptau politica « portilor deschise », adica patrunderea capitalului
strain in economia românească, fără restricții. Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu și
Ion Mihalache a ajuns la guvernare după ce a câștigat alegerile din 1928 cu aprox. 78% din voturi,
însă Marea Criză Economică (1929-1933) a afectat puternic guvernările țărăniste din anii 1928-1931
și 1932-1933.

3
 III. Totalitarismul după al doilea razboi mondial
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a dus la eliminarea regimurilor totalitare de
extrema dreaptă, dar a asigurat şi un avans dramatic al comunismului, mai cu seamă în Europa. Într-
adevăr, Moscova a impus între 1945-1948 regimuri comuniste în Polonia, România, Bulgaria,
Ungaria, Cehoslovacia şi în partea de Est a Germaniei(RDG), devenite satelite al URSS.
Comunizarea s-a realizat în etape, spre exemplu în România: 6 martie 1945 a fost impus primul
guvern controlat de comuniști sub conducerea lui Petru Groza; 19 noiembrie 1946, guvernul dominat
de comuniști a falsificat alegerile parlamentare; 30 decembrie 1947 a fost detronat regle Mihai, iar
Adunarea Deputaților a proclamat Republica Populară Română.
În aceste țări au fost adoptate constituții după model sovietic al constituției din 1936, a
fost impus partidul unic, a avut loc naționalizarea economiei și colectivizarea agriculturii,
poliția politică controla societatea, timp în care cenzura era atotputernică, iar drepturile și
libertățile cetățenești erau complet suprimate. Practicile politice staliniste le găsim astfel și în
aceste țări comuniste, după al doilea război mondial. Amintim aici doar rolul Securității în
România sau cultul personalității cu care s-au înconjurat în China Mao Zedong, iar în
România, Nicolae Ceaușescu.
Regimul impus în țările din Europa central-răsăriteană era proclamat drept ”democrație
populară”, care au cunoscut un model social hipercentralizat, puterea politică și economică fiind
atent controlate de partidul-stat și de nomenclatura de partid. Colectizarea (cooperativizarea)
agriculturii și industrializarea forțată s-au realizat pe fondul desființării cvasitotale a proprietății
private și a eliminării segmentului social legat de aceasta. Ambiția partidelor comuniste est-europene
(inclusiv ambiția PCR) era aceea de a ”construi Omul Nou”. De aici și stalinismul cultural printr-o
masivă infuzie de valori marxist-leniniste, precum și o activă politică de rusificare. Valorile naționale
erau puse sub control și se urmărea inocularea unui nou gen de patriotism, socialist și internaționalist,
care însemna să fie înlocuită iubirea de țară cu dragostea pentru marxism și URSS.
În timp ce statele occidentale se refăceau datorită ajutorului dat de planul Marshall (de aprox.
10 miliarde de dolari), statele comuniste erau supuse represiunii şi terorii. Totodată, URSS a creat
CAER(Consiliu de Ajutor Economic Reciproc) în 1949, ca răspuns la Planul Marshall (1947), şi
alianţa militară Tratatul de la Varşovia (1955) ca reacţie la organizarea NATO (1949). De fapt,
aceste structuri erau expresii ale dominaţiei sovietice în Europa. Pe de altă parte, dorinţa de libertate
a determinat reacţii antisovietice şi anticomuniste în R.D.G (1953), Ungaria (mişcarea lui Imre Nagy
din 1956) sau Cehoslovacia („Primăvara de la Praga” din 1968), toate însă reprimate violent.
IV. Democratia dupa cel de-al doilea razboi mondial (1945-1989). Triumful în fața
totalitarismului comunist
În ciuda expansiunii comunismului și a divizării Europei, democrația s-a consolidat după al
doilea război mondial. Acest proces este reflectat și prin adoptarea unor documente de însemnătate
universală privind afirmarea drepturilor și libertăților cetățenești: Declaratia Universala a Drepturilor
Omului adoptată de Adunarea Generala a ONU în 10 decembrie 1948 și Conventia Europeana a
Drepturilor Omului votată în noiembrie 1950 de Consiliul Europei. Locul liberalismului în declin a
fost ocupat de ideologiile populare și democrat-creștine. De asemenea, democrația occidentală a
permis și dezvoltarea partidelor social-democrate și socialiste (Germania, Franța) sau chiar a celor
comuniste (Italia, Grecia). În plus, au apărut mișcări și partide ecologiste și organizații ale
societății civile. Chiar dacă în SUA au existat excese precum ”doctrina Mc Carthy” (de la
senatorul J. McCarthy, au fost de fapt acțiuni împotriva unor americani acuzați de comunism și de
spionaj în favoarea URSS), lumea occidentală a asigurat pluralismul politic și dreptul fiecărui
cetățean de a-și exprima opțiunea politică.
Practicile politice democratice continuă să fie cele din perioada anterioară. Astfel,
participarea la viața politică, direct sau indirect, prin intermediul exercitării votul universal (acordat
și femeilor, vârsta scăzând în cele mai multe state la 18 ani), pluralismul politic, separarea puterilor
în stat, echilibrul și controlul reciproc al puterilor în state sunt specifice statelor democratice. După
război, țări democratice cunosc un regim parlamentar, în care adunarile legislative au cele mai
importante atribuții : Camera Comunelor in Anglia, Adunarea Nationala în Franta, Bundestagul
în Germania și Camera Deputaților în Italia.
4
 In Anglia, Partidul Conservator a pierdut alegerile in fata Partidului Laburist în anul 1945,
dar Winston Churchill a revenit la guvernare între anii 1951-1955. Un alt lider conservator celebru a
fost Margaret Thatcher, care a fost in fruntea guvernului britanic intre 1979-1990 si care s-a remarcat
prin actiunile de dezvoltare economica si de sprijinire a neoliberalismului, dar si prin cresterea
prestigiul extern al Marii Britanii. Ascensiunea femeilor în viața politică și deținerea celor mai
importante demnități publice sunt manifestări ale practicilor democratice progresiste de după al
doilea război mondial.
Franta a adoptat o noua constituție, în 1946, care instaura Republica a IV-a, dar menținea
un regim parlamentar. Charles de Gaulle, prim ministru și presedinte din 1959, a sustinut însa ideea
consolidarii puterii sefului statului, fiind adoptată Constituția celei de V-a Republică, încă din
1958. Mai mult, in 1962 a fost aprobata reforma constitutionala, presedintele fiind ales direct de
cetateni prin vot universal. Astfel, Franța a trecut de la un regim parlamentar la un regim
semiprezindențial, dar acest proces s-a făcut pe cale democratică, prin respectarea suveranității
poporului. Sistemul constitutional francez permitea coabitarea la putere a unui președinte și prim-
ministru de orientări politice diferite : exemplu în 1986, cand președinte era socialistul Francois
Mitterand, iar prim-ministru Jacques Chirac (de dreapta). Aceasta este o altă practică politică
ce demonstrează progresul democrației în perioada postbelică.
Triumful democraţiei în faţa comunismului.
Cauzele colapsului comunismlui
 Criza sistemului comunist: Mai ales după 1980 statele comuniste din Europa, în
frunte cu URSS, au intrat într-o profundă criză politică, dar mai ales economică şi
socială. Nivelul de trai a scăzut a foarte mult în aceste state, iar dorinţa de libertate a
popoarelor era tot mai greu de controlat. Rolul disidenţilor devine deosebit de
important, apărând lideri precum Vaclav Havel în Cehoslovacia- unul dintre
inițiatorii și semnatarii documentului Charta 77, prin care condamnau
nerespectarea drepturilor și libertăților de către regimul comunist din Cehoslovacia-
sau Lech Walesa, liderul primului sindicat liber din lumea comunistă, Solidaritatea,
apărută în 1980.
 Eșecul încercării de reformare: Liderul sovietic Mihail Gorbaciov a realizat situaţia
gravă în care se afla sistemul comunist şi a încercat o politică de reforme, numite
glasnost (glaznost) şi perestroika. Acestea nu au adus rezultatele scontate, iar criza a
continuat mai ales ca războiul din Afganistan (1979-1988) a avut efecte
dezastruoase pentru URSS.
Anul 1989 a însemnat sfârşitul regimurilor comuniste în Europa central-răsăriteană. Prin
manifestaţii de stradă, dar şi prin negocieri între opoziţie şi autorităţile comuniste s-a ajuns ca
democraţia, libertatea să revină în Polonia, Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia etc. În România
însă, prăbuşirea regimului comunist şi a dictaturii ceauşiste s-a făcut în mod violent, cu peste 1000 de
victime, ca urmare a evenimentelor de după 16 decembrie 1989. De precizat că Moscova nu s-a
implicat în stoparea procesului de revenire la democraţie în Europa central-răsăriteană și nici
reunificării Germaniei, în 3 octombrie 1990.
Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est a prefigurat sfârșitul URSS. Incapabilă să
se opună revendicărilor democratice și naționale ale popoarelor pe care le inclusese cu forța între
granițele sale, URSS, devenită o ficțiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, Mihail
Gorbaciov demisionând din funcţiile pe care le ocupa.
Aşadar, democraţia a ieşit învingătoare din toate confruntările teribile cu ideologiile totalitare
care au marcat secolul XX. Noul mileniu începe sub auspiciile statului de drept, ale principiilor
democraţiei liberale şi economiei capitaliste.