Sunteți pe pagina 1din 88

SUPORT DE CURS

Program de studiu: SOCIOLOGIE


Disciplina: SOCIOLOGIA DEZVOLTĂRII COMUNITARE
Titular curs: Conf. dr. Codrina CSESZNEK

Braşov

2019-2020

1
CURSUL I

INTRODUCERE ÎN CURSUL DE SOCIOLOGIA DEZVOLTĂRII COMUNITARE

Teme principale:
1. Prezentarea generală a domeniului dezvoltării comunitare
2. Prezentarea temelor de curs
3. Prezentarea temelor de seminar
4. Prezentarea metodei de evaluare
5. Direcţii de integrare pe piaţa muncii. Competenţe oferite de cursul de
dezvoltare comunitară
6. Prezentarea bibliografiei obligatorii

Teme tratate la curs. Prezentare generală

 Paradigma dezvoltării sociale


 Dezvoltarea durabilă şi paradigma cultură-dezvoltare
 Conceptul de dezvoltare comunitară
 Teorii sociologice despre comunitate
 Obiective, resurse şi strategii de dezvoltare comunitară
 Participarea comunitară. Rolurile de animator, facilitator, promotor şi
asistent comunitar
 Comunitarismul şi participarea comunitară
 Conceptul de capital social
 Solidaritate şi acţiune colectivă
 Bune practici în dezvoltarea comunitară
 Metode de cercetare în comunitătăţile locale: profilul comunitar, analiza
SWOT şi analiza reţelelor sociale
 Utilizarea de tehnici calitative în studiile de comunitate şi în cercetarea
schimbării sociale
 Proiecte de dezvoltare comunitară. Experienţe româneşti şi internaţionale

2
Metode didactice: prelegere pe bază de prezentare PowerPoint, analiză de
text, dezbatere, studiu de caz, lucru în grup, utilizare de tehnici creative.

Evaluare: examen oral (70%), activitate seminar (30%).

Teme pentru lucrările de seminar:

o Analiza sociologică a proceselor de dezvoltare


o Principiile dezvoltării durabile şi conceptul de comunitate sustenabilă
o Comunităţi emice, etice, de interacţiune şi cumulative
o Sociologia vizuală în studiile de comunitate
o Tehnici multi-media în dezvoltarea comunitară
o Identificarea problemelor în spaţiul public
o Redactarea proiectelor de dezvoltare comunitară

3
CURSUL II

PARADIGMA DEZVOLTĂRII SOCIALE

Teme principale:
1. Schimbare şi dezvoltare socială
2. Ce este paradigma dezvoltării sociale
3. Valenţele axiologice ale conceptului de dezvoltare
4. Etapele proiectării dezvoltării sociale
5. Analiza proceselor de dezvoltare

Schimbare şi dezvoltare socială


Exerciţiu: Vă rog să alcătuiţi trei enunţuri care să cuprindă cuvântul
“dezvoltare”. Vom face împreună analiza contextelor în care se folosește acest
termen.

Conceptul de dezvoltare este strâns legat de cel de schimbare.


Conform Dicţionarului de Sociologie (1993), schimbarea socială „constă în
trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la altă
stare diferită calitativ şi/sau cantitativ”. Observăm că definiția oferă o perspectivă
sistemică, adică societatea este văzută ca sistem complex şi dinamic ce îşi
modifică permanent structura şi se autoreglează funcţional; de asemenea,
schimbarea se referă la modificări structurale şi funcţionale ale sistemului.
În general, schimbarea socială se referă la „fundamental alterations in how
people live, what they do, and the whole social and psychological infrastructure
that makes social life possible, including the laws, technologies, forms of
exchange, and subjectivities” (Durrheim, 2014, p. 1767).

Schimbarea poate avea două sensuri:


 Atunci când ea conduce la îmbogăţirea structurală şi funcţională, la
optimizarea sau eficientizarea funcţionării sistemului se numeşte
dezvoltare. Exemple: creşterea numărului de instituţii de îngrijire
paliativă, reducerea birocrației prin informatizare.
4
 Atunci când ea se asociază cu apariţia de disfuncţionalităţi şi de
blocaje se numeşte regres. Exemple: creşterea ratei mortalităţii
infantile, scăderea accesibilității serviciilor sociale pentru beneficiari.

Discuţie: În ce sens al termenului se încadrează “creşterea numărului absolvenţilor


de studii superioare?”

Conceptul de dezvoltare are sensuri specifice în diferite ramuri ale ştiinţei:


 Economie: progres material, creştere economică, acumulare de bunuri,
de tehnologie. Indicator: avuţia pe cap de locuitor.
 Psihologie: procesul de formare şi de structurare a personalităţii
(însuşirea de cunoştinţe, formarea de abilităţi etc.)
 Politologie: evoluţia modurilor de structurare a relaţiilor de putere, de la
colectivităţi în care funcţiile politice nu sunt specializate, către societăţi
ierarhice şi, mai apoi, către democraţii.

Concepte conexe:
Dezvoltarea umană – concept propus de ONU la sfârşitul secolului XX. Este
un proces de lărgire a opţiunilor individuale, dintre care cele mai importante sunt:
trăirea unei vieţi lungi şi sănătoase, educaţia, accesul la resursele necesare pentru
un trai decent, libertatea politică, garantarea drepturilor omului şi respectul
persoanei.
Dezvoltarea durabilă – proces şi obiectiv al dezvoltării sociale, constând în
realizarea dezvoltării astfel încât generaţiile viitoare să beneficieze cel puţin de
aceleaşi şanse pe care le au generaţiile actuale.
Dezvoltarea regională – ansamblu de măsuri pe care autorităţile
guvernamentale le iau pentru corectarea decalajelor teritoriale.

Analiză de text: Robinson Jr & Green, 2011: “Development [...] has several
meanings, including modernization, urbanization, industrialization, social or
political transformation, technological improvement, and economic growth.
Implicit in all these is the idea that development involves change directed toward

5
some particular social or economic goal” (13).

Paradigma dezvoltării sociale


 Midgley (1995): Dezvoltarea socială - proces de schimbare socială
planificată, destinată să promoveze bunăstarea populaţiei ca întreg,
printr-o transformare economică şi socială complexă.
- concept fundamental: planificarea.
 Cătălin Zamfir (2006): Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei
ţări/regiuni/comunităţi/instituţii spre realizarea unei stări dezirabile,
stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un
set de acţiuni conjugate.

Analiza definiţiei:
- starea dezirabilă – obiectiv de realizat;
- set de acţiuni – programe, planuri, strategii.

Multă vreme, chiar şi în epoca modernă, dinamica socială a fost


caracterizată mai degrabă de schimbarea prin crize decât de schimbarea
proiectată şi planificată. Schimbarea prin crize presupune ieşirea spontană din
situaţiile de criză. Este o reacţie rapidă la o problemă (epuizarea unei resurse,
tensiuni sociale etc) şi presupune performanţe modeste şi costuri ridicate.
Exemple:
 asociaţiile agricole neperformante din ruralul românesc în anii ’90 –
“Hai să ne asociem şi vedem noi ce iese!”
 soluţia parcurilor de rulote pentru imigranţii ilegali în Occident – în
absenţa unor măsuri integrative.

În ultimele decenii s-a conturat o nouă perspectivă: cristalizarea


capacităţilor de ieşire din criză prin proiectarea şi planificarea schimbării, alături
de construirea sistemelor de acţiune colectivă în vederea promovării acestor
strategii.

6
“O nouă provocare”: se referă la capacitatea comunităţilor umane de a-şi
construi viitorul.
Dezvoltarea socială presupune proiectare pe termen mediu si lung pentru
soluţionarea problemelor sociale şi pentru valorificarea oportunităţilor.

Valenţele axiologice ale conceptului de dezvoltare


Dezvoltarea socială presupune: bunăstare, eficienţă, optimizare etc. În termeni
valorici, dezvoltarea socială reprezintă o schimbare în bine. Observaţii:
O1. Fiecare sistem sau sub-sistem social îşi defineşte acest “bine”:
 O organizaţie economică are indicatori specifici de dezvoltare (rata
profitului).
 Statele UE îşi definesc dezvoltarea în funcţie de nivelul de trai al
cetăţenilor (indicatori de calitatea vieţii: rata ocupării, venitul etc).
 O organizaţie infracţională îşi defineşte “binele” prin valori, norme şi
obiective – relativismul “binelui”.
O2. Procesele de dezvoltare se pot asocia şi cu fenomene nedorite, cu
disfuncţionalităţi (“efecte perverse” – Raymond Boudon):
 În secolul XX, migraţia masivă spre urban a determinat dezechilibre
demografice. Efecte: cartiere sărace, prejudecăţi şi conflicte sociale,
îmbătrânirea populaţiei din rural etc.
 Dezvoltarea industrială a generat probleme ecologice.
 Modernizarea modului de viaţă în mediul rural a determinat dispariţia
unor forme tradiţionale de sociabilitate/solidaritate (ajutorul
necondiţionat în vecinătate, încrederea – porţile neîncuiate).
 Modernizarea societăţii a dus la diminuarea controlului social, asociat cu
creşterea ratei devianţei (proliferarea HIV, consumul de droguri etc.)

Etapele proiectării dezvoltării sociale


Zamfir, Stoica, Stănescu, “Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic”,
2007: există opt etape ale proiectării dezvoltării sociale.
1. Identificarea şi diagnoza problemelor sociale.
2. Stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare.
3. Identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei.
7
4. Elaborarea planului de acţiune.
5. Implementarea
6. Monitorizarea
7. Evaluarea
8. Feed-back şi corecţie.

Exerciţiu didactic: Alegeţi o problemă socială (abandonul școlar, violenţa


domestică, consumul de stupefiante, fenomenul dispariției copiilor de acasă etc.)
şi parcurgeţi etapele 1-4.

Analiza proceselor de dezvoltare


Teoriile dinamicii sociale îşi propun să răspundă la o serie largă de întrebări,
dintre care cele mai importante sunt:

1. Ce se schimbă / ce se dezvoltă?
2. Care sunt cauzele / condiţiile dezvoltării?
3. Cum se produce dezvoltarea, prin ce mecanisme?
4. Cine sunt agenţii schimbării?
5. Care sunt efectele negative (perverse) ale proceselor de dezvoltare?

Aplicaţie: Dezvoltarea medicinei – ştiinţa îngrijirii sănătăţii.


1. Obiectul analizei: sistemul medical (actori sociali, relaţii sociale, resurse,
instituţii).
2. Cauze/condiţii:
- Progresul tehnologic (inovaţiile). Exemple: tehnici ultramoderne de recoltare
şi analiză a sângelui în laborator, operaţii cu laser, tratamente
medicamentoase eficiente ale unor boli altădată incurabile.
- Crearea sistemului de învăţământ medical – resursa umană calificată.
- Dezvoltarea comunicaţiilor – schimburi de informaţie.
- Crearea sistemului asigurărilor de sănătate (acces generalizat).
3. Mecanisme: colaborarea între specialişti, învăţarea continuă, aplicarea
inovaţiilor tehnologice în medicină, campaniile de informare în masă şi
programele educaţionale.
8
4. Agenţi: medicii, cercetătorii, oamenii politici (decizie!), subiecţii supuşi
experimentelor.
5. Efecte perverse:
- Efectele negative ale tratamentelor medicamentoase.
- Efectele neplăcute ale spitalizării.
- Efectele pe termen lung ale creşterii speranţei de viaţă (gerontocraţie,
presiunea economică asupra populaţiei ocupate etc).

9
CURSUL III

DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI PARADIGMA


CULTURĂ-DEZVOLTARE

Teme principale:
1. Apariţia conceptului de dezvoltarea durabilă
2. Ce este dezvoltarea durabilă?
3. Perspectivele colaborării interdisciplinare pentru dezvoltare durabilă
4. Paradigma cultură-dezvoltare
5. Problematica populaţiilor sărace şi dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă
Exerciţiu: Scrieţi primele trei lucruri care vă vin în minte atunci când auziţi
următoarele cuvinte: Terra, foamete, păduri tropicale, Roşia Montană, energie
verde. Vom analiza împreună asocierile voastre.

Preocupările privind dezvoltarea durabilă au apărut ca răspuns la două dintre


cele mai grave provocări ce ameninţă viaţa pe Terra: poluarea şi sărăcia.
1972 – În cadrul Conferinţei privind Mediul de la Stockholm, s-a recunoascut
că activităţile umane (în special dezvoltarea industrială) contribuie la deteriorarea
mediului înconjurator, ceea ce pune în pericol viitorul planetei.
1983 – A început activitatea Comisiei Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare
(WCED – World Commission on Environment and Development) din cadrul ONU.
1985 – S-a descoperit gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii.
Ulterior, prin Convenţia de la Viena, s-a demarat procesul căutării de soluţii
pentru reducerea consumului de substanţe care dăuneaza stratului de ozon.
1987 - La un an de la catastrofa de la Cernobâl, în cadrul Raportului WCED
(raportul Brundtland), a fost lansat termenul de sustainable development pentru
a se arăta că dezvoltarea trebuie să „satisfacă nevoile generaţiei prezente fără să
compromită nevoile generaţiilor viitoare” (Ismail Serageldin).

10
Ce este dezvoltarea durabilă?
Dezvoltarea durabilă este un proces cu un orizont lung de timp, având drept
scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în societăţile contemporane, dar şi în
perspectivă, pentru generaţiile care vor urma.
1992 – În cadrul Summit-ului ONU de la Rio de Janeiro (Summit-ul
Pământului) a fost transmis lumii întregi mesajul că degradarea mediului este o
ameninţare reală pentru sănătatea oamenilor şi pentru întreg eco-sistemul
planetar.
S-a propus elaborarea mai multor convenţii internaţionale referitoare la:
- reducerea emisiilor de metan si dioxid de carbon;
- conservarea speciilor (a diversităţii biologice);
- stoparea defrişărilor masive.

Analiză de text: semnale de alarmă la începutul anilor ’90


Sursa: John Naisbitt & Patricia Aburdene (1990), “Anul 2000. Megatendinţe”:
“Problemele mediului înconjurător continuă să fie foarte grave: stratul de ozon;
ploile acide; efectul de seră; riscul distrugerii vegetaţiei în zone cu inundaţii
excesive. Există însă un crescând consens general în ceea ce priveşte protecţia
mediului, la care toţi trebuie să adere. Naţiunile se întrec în a-şi dovedi interesul
pentru aceasta, căutând să ocupe chiar prime poziţii în competiţia lor privind
protecţia efectivă a mediului [...]. Preocuparea lumii pentru apărarea militară şi
pentru războiul rece tinde spre o relaxare, fiind înlocuită printr-o preocupare
pentru evitarea distrugerii mediului natural, cea mai importantă problemă la nivel
mondial”.

Dezvoltarea durabilă a devenit obiectiv al politicilor Uniunii Europene


începând cu anul 1997 (a devenit obiectiv strategic în politica UE).
2001 - Summit-ul de la Goetheborg - a fost adoptată Strategia de Dezvoltare
Durabila a UE.
Strategia este parte a tuturor programelor naţionale de dezvoltare durabilă
din statele membre UE.

11
Text ilustrativ: material Călin Georgescu, şeful comisiei de elaborare a Strategiei
de dezvoltare durabilă pentru România, volum SAS 2009.

Perspectivele colaborării interdisciplinare pentru dezvoltare durabilă


În anul 1991 a fost elaborată Agenda 21 (primul protocol ecologic global), în
care dezvoltarea durabilă este considerată opţiune strategică globală pentru
secolul XXI. Aici s-a stabilit că procesele de dezvoltare trebuie să fie strâns
corelate cu grija pentru mediu, singura cale de a face ca dezvoltarea să aibă
durabilitate.
La scurt timp după lansarea conceptului de dezvoltare durabilă, a devenit
clar că acest tip de dezvoltare are o componentă socială fundamentală, deoarece
actorii sociali reprezintă principalii agenţi ai acestui tip de dezvoltare, dar şi
principalii ei beneficiari. Conceptul a depăşit graniţele ecologiei şi s-a conturat
perspectiva colaborării a trei discipline, pentru generarea proiectelor de
dezvoltare durabilă: ecologia, economia şi sociologia.
 Rolul ecologiştilor: elaborarea programelor de conservare şi de
îmbunătăţire a sub-sistemelor de mediu natural.
 Rolul economiştilor: elaborarea modelelor de creştere a bunăstării în
condiţiile stocurilor de capital disponibil şi a tehnologiilor existente.
 Rolul sociologilor: identificarea actorilor-cheie ai programelor de
dezvoltare, identificarea nevoilor şi resurselor de dezvoltare,
mobilizarea oamenilor pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare
durabilă.

Mihail Cernea, sociolog român, angajat în anul 1974 ca prim sociolog la


Banca Mondială, a desfăşurat o vastă activitate de cercetare în domeniul
sociologiei şi antropologiei dezvoltării. El a elaborat un nou set de politici sociale
ale acestei instituții, prin care a justificat importanța cercetării sociologice în
dezvoltarea indusă, cu focusare pe problematicile populaţiile victimizate prin
delocalizări, ale populaţiile tribale, ale distrugerii patrimoniului cultural etc. Mihail
Cernea a elaborat și deviza programelor de dezvoltare durabilă: Putting People
First! Oamenii înainte de toate!

12
Text ilustrativ, sursa: http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.1-2-
2013/Mihail%20Cernea.pdf
„Mihail M. Cernea: Modelul Putting People First a debutat prin încercarea mea
îndrăzneaţă de a critica şi modifica paradigma proiectelor Băncii Mondiale, curând
după ce am început să lucrez în Washington. Am susţinut, pe teren şi în scris, că
multe din programele Băncii erau sociologically ill-informed and ill-conceived, deci
pe şleau că erau neinformate social şi prost-concepute sociologic. Banca urmărea
inducerea dezvoltării prin mijloace exclusiv financiare şi tehnice: un model
intelectual incomplet, în dezechilibru structural, predestinat să performeze slab
sau să eşueze total. Variabilele sociologice erau ignorate sau neglijate, în favoarea
demersului reducţionist economic (...). Argumentul meu propunea o răsturnare
sau restructurare. Am scris, polemic, că modelul Putting People First nu este doar
o metaforă frumoasă, sau o pledoarie etică, sau un apel la bunăvoinţa experţilor
tehnici, ci este un model acţionabil care postulează şi recunoaşte centralitatea
oamenilor ca actori sociali în fiecare proiect”.

Paradigma cultură-dezvoltare
Discuţie: Vedeţi vreo legătură între cultură şi dezvoltare?

În 28-29 septembrie 1998, la Washington, a avut loc o conferinţă pe tema


raporturilor dintre cultură şi dezvoltare, organizată de Banca Mondială şi de
UNESCO. În cadrul acestei conferinţe, Maritta Koch-Wesel a arătat că, la
jumătatea deceniului al șaptelea, în cadrul programelor Băncii Mondiale, s-a
conturat o nouă perspectivă: paradigma cultură-dezvoltare. Acest lucru s-a
întâmplat o dată cu angajarea primilor sociologi şi antropologi la Banca Mondială.
Motivul era acela că, în anii ’70, preşedintele Băncii Mondiale, Robert
McNamara, a considerat că trebuie să ajungă la “cei mai săraci dintre săraci”.
Pentru a ajunge la ei, era necesar să se ştie cât mai multe despre modul lor de
viaţă, despre instituţiile şi credinţele lor. Sociologii şi antropologii erau cei care
puteau furniza informaţii calificate, specializate despre săracii lumii.

13
În 4-7 octombrie 1998, la Florenţa, a avut loc o altă conferinţă pe tema
raportului dintre cultură şi economie, organizată de World Bank şi UNESCO.
Scopul acestei conferinţe a fost promovarea agendei internaţionale privind
cultura în dezvoltarea sustenabilă. Premisa de la care s-a pornit a fost
următoarea: cultura este crucială pentru a susţine dezvoltarea durabilă.
Ideea fundamentală ce ghidează această perspectivă se referă la interesul
crescând pentru bunurile culturale, similar cu acţiunile privind mediul natural
lansate în anii ’80. Ca şi în situaţia mediului, există riscul pierderii permanente a
diversităţii în domeniile bunurilor culturale, al arhivelor şi al bibliotecilor, al
tradiţiilor, valorilor şi cunoaşterii, mai ales în ţările cele mai sărace.
Avantaje ale investiţiilor în cultură:
1) generează fluxuri de turişti
2) încurajează dezvoltarea locală prin consolidarea capitalului social şi prin
creşterea posibilităţilor de educaţie.

Astăzi există programe și proiecte care au ca obiectiv conservarea și


valorificarea patrimoniului cultural al umanității. Un document fundamental în
acest domeniu este Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural
imaterial ratificată în anul 2003 la cea de-a 32-a Conferință Generală UNESCO,
conform căruia patrimoniul cultural imaterial constă în „practicile, reprezentările,
expresiile, cunoştințele, abilitățile – împreună cu instrumentele, obiectele,
artefactele şi spațiile culturale asociate acestora – pe care comunitățile, grupurile
şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor
cultural” (https://ich.unesco.org/en/convention).

Problematica populaţiilor sărace şi dezvoltarea durabilă


Cunoaşterea identităţilor culturale este esenţială în cazul comunităţilor
sărace din două motive:
1) pot fi proiectate strategii de dezvoltare adaptate modelului cultural
2) pot fi mobilizate resurse proprii ignorate sau subutilizate.

Exemple:
 eşecul locuinţelor sociale pentru romii seminomazi
14
 utilizarea structurilor asociative cu autoritate tradiţională
(vecinătatea, neamul).

Cobianu-Băcanu, M., 2002: Săracii experimentează dezvoltarea cu


sentimentul traumei, al pierderii. Cultura lor, exprimată în valori, relaţii sociale,
legături de reciprocitate, creaţii şi cunoştinţe este adesea ignorată în programele
de dezvoltare. Exemple: efectele mobilităţii sociale (pierderi, dificultăţi de
adaptare, dorul!).
Cultura sărăciei (Oscar Lewis) este un concept care defineşte starea unor
comunităţi caracterizate de pasivitate, paternalism, apatie, indiferenţă faţă de
sfera acţiunilor publice, centrarea pe familie şi pe problemele de interes imediat.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor sărace şi pentru
eliminarea culturii sărăciei, programele de dezvoltare durabilă trebuie să se fie
implementate la nivel local.

Premisa dezvoltării durabile la nivel local este următoarea: orice comunitate


umană dispune de valori, de norme şi de forme de organizare care se pot dovedi
o bază excelentă pentru dezvoltare.

M. Cernea - Principiul dezvoltării durabile: Să gândeşti global şi să acţionezi


local!

15
CURSUL IV

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ

Teme principale:
1. Modalităţi de producere a bunăstării
2. Ce este dezvoltarea comunitară?
3. Critica statului bunăstării şi precursorii conceptului de dezvoltare
comunitară

Modalităţi de producere a bunăstării


Există trei căi principale de producere a bunăstării:
A. Efortul individual (EI):
 În cunoaşterea comună – “Munceşte şi vei avea”, “Cine se scoală de
dimineaţă departe ajunge”.
 Munca înţeleasă ca virtute – vezi doctrina teologică calvinistă prezentată
de Max Weber în “Etica protestantă şi spiritul capitalismului”.
 Stilul de viaţă contemporan centrat pe realizare personală, pe câştig şi
pe consum de bunuri şi servicii.

B. Statul bunăstării (SB):


 Dezvoltarea SB a reprezentat o strategie de depăşire sau de compensare
a limitelor economiei de piaţă.
 Spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a consatat că modelul “mâinii
invizibile” (Adam Smith) are limite serioase în producerea bunăstării.
 Anumite categorii sociale erau marginalizate, defavorizate, private de
resurse fundamentale pentru o viaţă normală: bătrânii, şomerii,
persoanele cu handicap, femeile cu mulţi copii etc.
 Statul liberal neintervenţionist nu putea produce în mod satisfăcător
bunuri şi servicii de interes public: educaţie, sănătate, asistenţă socială,
securitate publică.

16
Statul bunăstării a apărut ca rezultat al demersurilor (filosofice şi politice) de a
îmbunătăţi viaţa colectivităţilor, cu scopul de a asigura un standard de viaţă
decent pentru toţi cetăţenii. Acţiunile guvernamentale în acest scop se numesc
politici sociale. Mecanismul financiar al realizării lor este redistribuirea.

Elena Zamfir (2000): “În societăţile dezvoltate, intervenţia statului reprezintă o


resursă extrem de importantă a configurării finale a bunăstării colective”.

Principalele probleme sociale cărora le răspund politicile de bunăstare sunt:


- negative: sărăcia, delincvenţa, şomajul, violenţa etc.
- pozitive: creşterea siguranţei cetăţeanului, asigurarea serviciilor optime de
educaţie şi de îngrijire a sănătăţii, sprijinirea familiilor cu mulţi copii, dezvoltarea
culturală etc.
Din anii ’70 - ’80 ai secolului trecut, politicile sociale au căpătat o accentuată
dimensiune ştiinţifică (în SUA, Marea Britanie, ţările scandinave etc.) pentru a fi
cât mai eficiente. Politicile sociale sunt, de fapt, răspunsul politic la problemele
sociale!
Exemple:
a) măsuri de reducere a sărăciei implementate de statul român
- subvenţionarea încălzirii pentru familii cu venituri reduse
- subvenţiile din agricultură
- programul “cornul şi laptele”
b) facilitarea accesului la educaţie: educaţie generală gratuită, burse de
studiu, tabere subvenţionate etc.
c) apărarea drepturile minorilor delincvenţi: instituţia probaţiunii,
penitenciarele pentru copii.

C. Implicarea comunităţii (IC) – reprezintă esenţa dezvoltării comunitare.


 Definiţia ONU (1955): “Dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un
proces menit să creeze condiţiile de progres economic şi social pentru
întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totală
încredere în iniţiativa comunităţilor”.

17
 E. Zamfir, 2000: DC este o cale complementară celorlalte două (EI şi SB),
încercând să depăşească limitele acestora. În centrul DC stă o resursă
„complet neutilizată” în primele două strategii: comunitatea şi efortul
comunitar, ceea ce presupune mobilizarea comunităţii pentru
rezolvarea propriilor ei probleme. Un impuls important în ascensiunea
ideii de dezvoltare comunitară l-a avut conştientizarea limitelor
structurale ale statului centralizat (criza statului bunăstării).

Ce este dezvoltarea comunitară?


Dumitru Sandu (2005), “Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică,
ideologie”, Polirom, Iaşi: Dezvoltarea comunitară (DC) este o etichetă tolerantă
pentru o familie de practici sau modele de intervenţie locală care au ca obiectiv
“mai binele comunităţii”.
DC – se referă la schimbări voluntare în, prin şi pentru comunitate.
ÎN - intervenţia se face la nivelul unei comunităţi de tipul: sate, oraşe,
cartiere, vecinătăţi.
PRIN – cu ajutorul membrilor comunităţii (voluntar sau semivoluntar).
PENTRU – în folosul membrilor comunităţii.

Termenul de „dezvoltare comunitară” a fost adoptat oficial în anul 1948 la


Cambridge, în cadrul unei conferințe pe teme de politici sociale coloniale, pentru
a înlocui termenul de „educație de masă” și pentru a muta accentul pe noțiunile
de auto-ajutorare și auto-determinare (Alexeanu-Buttu et al., 2008).

Autorii Ghidului de dezvoltare comunitară integrată (2008) arată că


„dezvoltarea comunitară este o evoluție planificată a aspectelor bunăstării
comunității (economice, sociale culturale și de mediu). Este un proces prin care
membrii comunității se unesc pentru a demara o acțiune colectivă și a genera
soluții pentru probleme comune. Scopul dezvoltării comunitare poate varia de la
mici inițiative în cadrul unui grup mic la inițiative majore ce implică întreaga
comunitate” , iar „rezultatul principal al dezvoltării comunitare este îmbunătățirea
calității vieții” (p. 11). Dezvoltarea comunitară este un proces prin care o
comunitate poate obține următoarele tipuri de beneficii:
18
o „Devine mai responsabilă;
o Organizează și planifică împreună;
o Dezvoltă opțional stiluri de viață sănătoase;
o Se împuternicește ea singură;
o Reduce sărăcia și suferința;
o Creează oportunități economice și de angajare;
o Realizează obiective sociale, economice, culturale și de mediu”
(ibidem, p. 12).

R. Warren Flint (2013) arată că este necesar să vorbim astăzi despre


„sustainable community development” – dezvoltare comunitară sustenabilă.
Autorul descrie ceea ce este o comunitate sustenabilă: „is one that moves
beyond subsinstence, to the capability for making choises that promote resilience
and long-term benefits” (p. 58). O comunitate sustenabilă se poate descrie prin
următoarele dimensiuni:
o Securitate economică
o Bunăstare socială
o Integritate ecologică
o Vitalitate culturală
o Angajare civică și responsabilitate
o Eficiență instituțională

Analiză de text: R. Warren Flint, 2013 – indicatorii comunității sustenabile, p. 58-


59

Critica statului bunăstării şi precursorii conceptului de dezvoltare comunitară


Semnale ale crizei sociale: începând din anii ‘60-’70, o serie de analişti au
arătat existenţa unor probleme serioase în funcţionarea structurilor instituţionale
şi în raportul individ-stat.
 Alvin Töffler, Michel Crozier, Alain Touraine – susţin că o serie de
instituţii şi de moduri de organizare nu mai sunt adecvate epocii
contemporane, aşa încât ele trebuie reformate sau înlocuite.

19
Michel Crozier, în lucrarea “L’état modeste, l’état moderne”, vorbeşte despre
“criza gestiunii publice” – o criză universală rezultată din dificultăţile şi
disfuncţionalităţile administrării societăţilor complexe.
Pe baza unor cercetări comparative ale raporturilor dintre cetăţeni şi stat (SUA,
Japonia, Suedia, Danemarca şi Italia), Crozier a arătat că peste tot cetăţenii se
plâng de “monstrul statal”, de ineficienţa şi de birocraţia administraţiei publice.
Această criză se explică astfel: “mai multe nevoi şi cerinţe de intervenţie şi mai
multe dificultăţi în intervenţie”.
Crozier a observat că peste tot cererea suplimentară de organizare se prezenta
ca o cerere de intervenţie publică, iar statul, de foarte multe ori, era singurul cadru
suficient de larg pentru a permite tuturor intereselor să fie asociate la gestionarea
problemelor comune.
Problema identificată de Crozier: sistemele politico-administrative nu
dispuneau de mijloace adecvate, nici sub aspect tehnico-informativ, nici sub
aspectul mentalităţii funcţionarului pentru a rezolva aceste cereri.
Modernizarea sistemului de stat – susţinea Crozier – este o problemă
filosofico-etică ce reclamă abandonarea politicii etatiste tradiţionale. “Noua
morală” – “o morală a complexităţii” – trebuie să dea prioritate unor valori
simple, dar care să asigure menţinerea liantului social: adevăr, respect pentru
semeni şi responsabilitatea individului pentru actele sale.
Această nouă morală, căreia politica trebuie să i se subordoneze, are
următoarele caracteristici:
o Este centrată pe context şi pe capacitatea de alegere raţională a
individului.
o Dezaprobă birocraţia excesivă şi se clădeşte pe relaţii interumane
directe şi simple.
o Solicită reducerea, chiar eliminarea, stereotipiilor de gândire şi a
comportamentului discriminatoriu.
o Redescoperă profesia ca valoare umană fundamentală.
Noua morală trebuie să aibă şi o dimensiune civică, pe ideea că participarea la
viaţa comunităţii este o datorie civică şi morală (învingerea apatiei).

20
A. Töffler a propus conceptul de „ideal al salatierei”: în secolul XIX,
supravieţuirea omenirii este de neconceput în afara unor mutaţii profunde ale
instituţiilor sociale.
Noul ideal al societăţii este diversitatea: asistăm la de-masificarea producţiei şi
la de-masificarea democraţiei. De la “idealul melting-pot” (asimilare,
omogenizare) se trece la “idealul salatierei” (în care “diversele ingrediente îşi
păstrează identitatea”).
Comentariu: sunt idei care susţin dezideratele actuale de respectare a
diversităţii, de consultare a comunităţilor, de descentralizare etc.

A. Touraine a proclamat “moartea societăţii-Dumnezeu” (la mort du Dieu-


societé), societatea arogantă care vrea schimbarea omului şi supunerea sa în
numele unui vag principiu al suveranităţii.
În concepţia sa, statul trebuie să fie “respectuos” cu cetăţenii săi, în serviciul
cărora se află.
Exemple negative: atitudinea superioară a funcţionarilor, impersonalismul şi
teama impuse de instituţiile publice.

21
CURSUL V

TEORII SOCIOLOGICE DESPRE COMUNITATE

Teme principale:
1. Definiţii şi interpretări ale conceptului de comunitate
2. Conceptul de comunitate – o perspectivă de sociologie clasică
3. Comunitatea în lumea globalizată
4. Studiile de comunitate
5. Studiile de comunitate la Drăguș, jud. Brașov

Definiţii şi interpretări ale conceptului de comunitate


Exerciţiu didactic: exemple de comunitate sau situaţii în care utilizăm
cuvântul “comunitate”; aplicaţie vizual (foto) pentru a reda ideea de comunitate.
 Dicţionar de Sociologie (1993): Comunitate – „entitate social-umană ai
cărei membri sunt legaţi împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin
relaţii sociale constante şi tradiţionale”.
 Dicţionar de Politică, Oxford (1999): Comunitate – „grup de oameni care
sunt socialmente înrudiţi, în virtutea identităţii teritoriului pe care
locuiesc”.
 Constantin Schifirneţ (1999): „Comunitatea este o unitate spaţială sau
teritorială de organizare socială în care indivizii au un sens al identităţii şi
apartenenţei exprimate de relaţii sociale continue”.

Sensul conceptului este mai larg, având în vedere tipuri de asocieri umane
diverse, unele având caracter prescriptiv sau non-voluntar (familia de origine,
localitatea de naştere, etnia etc.), altele fiind de natură voluntar-asociativă
(familia conjugală, comunităţile profesionale, grupurile de prieteni etc.)
Ce au ele în comun?

Zygmund Bauman (2001): „Comunitatea este un loc cald, plăcut şi


confortabil”; „într-o comunitate putem conta pe bunăvoinţa celorlalţi” şi, astfel,
ea reprezintă o sursă importantă a securităţii personale (p.4).
22
Prezentare text Bauman, 2001, p. 3-4
Piero Amerio (2003), în „Manual de psihologia comunităţii”:
Comunitatea – „entitate socială globală în care legăturile dintre membri sunt
foarte strânse, iar sentimentul de ingroup e puternic şi are rădăcini în tradiţii
profunde”; „comunitatea este depozitara unui bine comun care nu numai că îl
transcende pe cel individual, ci devine şi garanţia şi măsura acestuia din urmă”
(p.25).
Dumitru Sandu (2005): „Referentul de bază al acţiunilor de tip DEVCOM este
comunitatea. O acţiune este de tip comunitar în sensul că se leagă în mod specific
cu o comunitate. Sensurile în care este folosit cuvântul sunt derutante de multe
ori. Conceptul de comunitate face parte din seria celor cu graniţă imprecisă, cu
sensuri multiple, pornit în bună măsură din sfera gândirii romantice [...], dar,
paradoxal, util în contexte teoretice şi practice foarte diferite tocmai prin gradul
ridicat de plasticitate” (p. 29).

Tipuri de comunitate (D. Sandu, 2005):


1. Comunităţi emice (cu grad ridicat de coeziune: familia, grupul de prieteni,
comunităţile de credinţă, comunităţile ideologice).
2. Comunităţi etice (de statut rezidenţial, ocupaţional, de etnie şi de vârstă).
3. Comunităţi de acţiune (bazate pe asociere/interes în sens weberian:
comunităţi virtuale, grupuri de suport etc.)
4. Comunităţi cumulative (mici, închise, izolate: sat mic, trib).

Studiu de caz: comunitate cumulativă


„The little community” - Robert Redfiel (1897-1958)
 Studiul comunităţilor mici, primitive: „folk society”
Scop: prin studierea lor, Redfield intenționa să realizeze un tip
ideal/prototip/model al comunităţii, ca formă de viaţă opusă societăţii
urbane moderne.
Comunitatea descrisă de el îşi este suficientă sieşi, astfel încât ea „oferă
tuturor membrilor toate activităţile şi satisface toate nevoile. Mica
comunitate este un aranjament de la naştere până la moarte” (Bauman,

23
2001, p. 11).
Principalele caracteristici:
- are un număr mic de membri, ceea ce face posibile cunoaşterea reciprocă,
relaţiile personale, comunicarea directă şi durabilă;
- este izolată, are relaţii minime cu exteriorul;
- există un puternic sentiment al apartenenţei, al solidarităţii de grup;
- există o cultură comună exprimată în cunoştinţe, deprinderi şi obiceiuri,
aceleaşi pentru toţi;
- integrarea în acest model cultural este extrem de puternică, fără a exista
nevoia de reflecţie (există riscul de a fi aspru pedepsit în cazul încălcării
normelor stabilite prin tradiţie, unele având caracter sacru);
- unitatea socială de bază este familia, nu individul, iar rudenia, ca formă
fundamentală de relaţionare, poate să apară şi în ipostaza de rudenie
rituală sau simbolică (frăţia de sânge, năşitul etc.)
- economia este închisă, autarhică;
- diviziunea muncii este foarte redusă, vizibilă doar pe criterii de gen.
Alt exemplu: devălmăşia românescă.

Max Weber a propus distincţie comunitate – asociere:


Comunitatea – relaţii sociale bazate pe apartenenţa comună (afectivă,
tradiţională, valorică), resimţită subiectiv.
Asocierea – relaţii sociale întemeiate pe o identitate/legătură de interese,
motivată raţional în privinţa scopului.

Conceptul de comunitate – o perspectivă de sociologie clasică


 Comunitate şi societate în opera lui Ferdinand Tönnies (1855-1936)

F. Tönnies a descris două tipuri de socialitate, specifice a două structuri


sociale diferite: comunitatea şi societatea.
„Aceştia sunt polii unui continuum de variaţie căruia Tönnies îi atribuie un
sens şi o direcţie istorică, adică o mişcare a societăţii umane de la comunitate spre
societate” (Ilie Bădescu, 1994).
- recitirea operei sale pune în evidenţă ideea de coexistenţă.
24
Cele două structuri sunt determinate de forma voinţei (influenţa filosofiei
germane!), care poate fi organică sau reflectată.
Voinţa organică se constituie biologic, aparţine naturii umane şi se
materializează în legături de sânge, de loc şi de spirit. Celor trei tipuri de legături
le corespund trei forme de asociere umană (trei tipuri de comunităţi):
- legături de sânge – rudenia
- legături de loc – vecinătatea
- legături de spirit (de sentiment) – prietenia.
Prototipul comunităţii îl reprezintă familia, unde legăturile dintre membrii ei
sunt bazate pe înrudirea biologică, pe proximitate fizică şi pe dragoste.
Voinţa reflectată se asociază cu manifestări precum: calculul, speculaţia,
reflecţia, decizia etc şi determină apariţia unor tipuri de relaţii sociale sau a unor
mijloace de existenţă socială precum: convenţia, contractul, dominaţia,
speculaţia, decizia calculată, banii etc.
În societate predomină interesul individualist, iar concurenţa este
generalizată; aici, socialitatea este de tip convenţional, având la bază regulile de
politeţe.
Ambele forme de existenţă au la bază o anumită forţă reglatoare:
- în comunitate: binele moral (aşa e bine, aşa e scris, aşa se face din bătrâni,
aşa se cuvine ...);
- în societate: valoarea pragmatică (prin contracte/convenţii se
reglementează schimburi sociale în care se stabilesc exact termenii, valoarea ce
trebuie restituită, echivalenţa dintre lucruri. Ex: dobânda).
Paradoxul societăţii: pentru a se asocia, oamenii trebuie să fie separaţi. Ex:
viaţa marelui oraş. Vezi solidaritatea organică la E. Durkheim!

Comunitatea în lumea globalizată


Analiză de text: Robinson Jr.&Green, 2011:
„Globalization has restructured economic, political, and social relationships at the
local level. Technological and social changes have opened new path for sharing
colective interests, such as social networking sites on the Internet and mass
media that link individuals to a common culture” (1)

25
 Migraţia corporaţiilor şi a forţei de muncă în căutare de noi oportunităţi
 Ce rămâne din comunităţile locale? Răspuns: “Although our social
relationships and interests are no longer limited to local communities, the
power of place remains” (2).
Robinson Jr. & Green, 2011: Probleme locale precum locuirea, educaţia,
sănătatea, locurile de muncă rămân preocupări fundamentale pentru cei mai
mulţi dintre rezidenţii comunităţilor locale contemporane.

În comunităţile locale va exista mereu interes pentru mobilizarea cetăţenilor


în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii, prin abordarea problemelor şi a
oportunităţilor specifice locului respectiv.
 Definirea comunităţii locale prin trei elemente: teritoriu, acţiune
comună şi instituţii locale.
 “Local institutions are important because they produce regular social
interactions” (2).

Analiza de limbaj pe studii recente – termeni asociaţi conceptului de


comunitate: solidarity, commitment, sense of attachment to a place, tolerance,
reciprocity, trust, spirit of community.
 Instrument de măsurare al sentimentului comunitar: Sense of
Community Scale (Davidson&Cotter, 1986) – 17 itemi grupaţi pe
câteva dimensiuni (ataşament, autonomie şi respingere). Exemple
itemi: “I feel like I belong here”, “This is a pretty city”, “I feel safe
here”; “When I need to be alone, I can be”; “I do not like my
neighbours”, “It is hard to get around in this city”.

Studiile de comunitate
Studiile de comunitate fac parte din seria “marilor practici metodologice”
(Palmonari, Zani, 2007). S-au impus în cercetarea socială în perioada interbelică.
Repere: Şcoala de la Chicago – studii pe urban; Şcoala Sociologică de la Bucureşti
– studii pe rural.
Studiile au fost făcute, în general, adoptându-se trei perspective:

26
1. Identificarea raporturilor instituţionalizate şi interpersonale la nivel local,
cu scopul de a se reconstrui un model simplificat al întregii societăţi (pentru mai
buna înţelegere a funcţionării societăţii).
2. Analiza impactului pe care diferite procese, fenomene, evenimente îl au
asupra vieţii locale.
3. Contextualizarea unor teme umane universale (ex. prejudecăţi, putere,
familie etc).

Cazul Middletown - exemplu pentru perspectiva 1:


Robert şi Hellen Lynd, 1929, “Middletown. A Study in Contemporary
American Culture”: analizează în detaliu viaţa unui orăşel de aproximativ 30.000
de locuitori (Muncie, statul Indiana), considerat de autori ca fiind reprezentativ
pentru stilul de viaţă american.
 Perspectivă descriptivă şi exploratorie (anchetă, observaţie
participativă, studiul documentelor).
Caracteristici importante ale acestei comunităţi:
- influenţa progresivă a conformismul cultural care duce la refugiul în
consumism;
- acceptarea inegalităţilor în condiţiile de viaţă;
- mobilitate socială scăzută (contrar trendului american!).

Cazul Middletown 2 – exemplu pentru pespectiva 2:


În 1937, soţii Lynd elaborează al doilea studiu: “Middletown in Transition” –
perspectiva analitică.
Obiectivul studiului: dacă şi în ce fel Marea Depresie, din care America era pe
cale să iasă, influenţase relaţiile sociale din acest oraş.
Au observat că diferenţele de clasă deveniseră şi mai vizibile decât înainte:
puterea economică se concentrase progresiv în mâinile unei singure familii, care
influenţa viaţa administrativă şi culturală a comunităţii în funcţie de propriile ei
interese.

27
Cazul Atlanta - exemplu pentru pespectiva 3:
Floyd Hunter, 1963: „Community Power Structure” - una dintre cele mai
cunoscute analize ale structurii de putere dintr-o comunitate. Este vorba despre
oraşul american Atlanta, unde Hunter demonstrează, pe baza unei cercetări de
teren, că modelul elitist al puterii (modelul elitei monolitice) este valabil şi la nivel
microsociologic, nu doar la nivelul unui stat.
Hunter a definit puterea drept „capacitatea unor indivizi de a comanda
altora”.
A realizat o listă (175 de nume) cu persoanele care deţineau poziţii înalte în
organizaţiile industriale şi comerciale cele mai importante din comunitate, în
organizaţiile politice, civice şi universitare, plus persoanele cu statut socio-
economic foarte ridicat.
Ulterior, Hunter a stabilit un sub-eşantion format din 50 de persoane, cele
mai influente din comunitate, pe care le-a invitat la discuţii cu scopul de a stabili
reţeaua de relaţii existente între ele şi posibilele clici.
Pe baza informaţiilor rezultate din aceste discuţii, Hunter a conchis că
Atlanta era dominată de o clică de persoane foarte influente, de o elită coezivă,
ceea ce confirma modelul elitist al guvernării (opus modelului pluralist).

Studiile de comunitate la Drăguș, jud. Brașov

Comuna Drăguș din județul Brașov este cunoscută în mediul academic


românesc ca o comunitate privilegiată a cercetărilor de sociologie rurală. Aici a
avut loc, în vara anului 1929, cea mai mare campanie monografică a Școlii
Sociologice de la București, sub coordonarea celebrului profesor Dimitrie Gusti.
Strategia de cercetare monografică, pluridisciplinară a avut la bază teoria
cadrelor și manifestărilor vieții sociale, teorie elaborată de D. Gusti. Au fost astfel
descrise și analizate cadrele naturale (cosmologic și biologic), cadrele sociale
(istoric și psihic), manifestările economice, spirituale, politico-administrative și
etico-juridice ale comunității, precum și o serie de unități sociale și de instituții
considerate a fi relevante pentru viața satului de atunci: familia, diverse asociații
locale, ceata de feciori, crâșma sau stâna.

28
Cercetările sociologice ale Școlii de la București au continuat în anul 1932
cu o echipă monografică mai restrânsă, apoi în 1938 cu o investigație regională
asupra întregii Țări a Oltului, sub conducerea lui Traian Herseni, în 1974 cu un
studiu al schimbărilor sociale realizat de Henri H. Stahl și în 1980 cu un studiu al
lui Alexandru Bărbat despre fenomenul navetismului.
Cercetările menționate au reliefat interesante aspecte de viață socială ale
acestei comunități considerate a fi una „tipic românescă” (Stahl, 1981).

În portofoliul propriu de studii de comunitate având ca obiect comunitatea


drăgușană se află trei cărți:
 Drăguș. Imaginile unui sat românesc, 2005, co-autori: R. Oprica și
V. Pop, Brașov, Editura C2 Design, Brașov – o lucrare de sociologie
vizuală;
 Studii și confesiuni despre Drăgușul contemporan, 2009, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca – o colecție de studii de
comunitate și de amintiri/reflecții asupra formării identității
personale în cadrul acestei comunități locale.
 Italia-Romania. L'esperienza completa della migrazione, 2014,
co-autor: Florentina Scârneci, Editura Kurumuny, Italia – un studiu
calitativ, realizat prin tehnica interviului narativ, asupra migrației
de revenire.

29
CURSUL VI

OBIECTIVE, RESURSE ŞI STRATEGII DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ

Teme principale:
1. Obiectivele dezvoltării comunitare
2. Tipuri de resurse în programele de dezvoltare comunitară
3. Strategii în procesul de dezvoltare comunitară
4. Perspectiva integratoare a dezvoltării comunitare

Obiectivele dezvoltării comunitare


E. Zamfir (2000): „Sfera programelor comunitare [...] este în curs de a se
constitui într-un sector distinct, alături de cel al economiei de piaţă propriu-zise”.
Obiective:
 Construcţii/reabilitare a infrastructurii: drumuri, poduri, canalizare,
sisteme de comunicaţii, sisteme de irigaţii etc. Observaţie: De cele mai
multe ori, participarea comunitară se realizează în muncă.
 Amenajări teritoriale: necesare producţiei (îndiguiri, regularizări de ape)
sau pentru prevenirea/eliminarea efectelor poluării şi reabilitarea
ecosistemului (împăduriri, consolidări de maluri etc.)
 Realizarea unor obiective de interes public: şcoli, spitale, locuri de
agrement, complexe sportive etc.
 Dezvoltarea capacităţilor productive (individuale şi colective): stimularea
dezvoltării de afaceri, crearea de noi locuri de muncă, reconversia
profesională (vezi zonele miniere).
 Creşterea securităţii individuale şi colective: îmbunătăţirea sistemelor de
pază şi protecţie, reducerea criminalităţii. Exemplu: spiritul de mobilizare
al italienilor pentru crearea de patrule civice în scopul combaterii
criminalităţii din comunităţile locale.
 Crearea de forme sistematice de ajutorare şi ajutor reciproc: pentru
persoane în nevoie (vârstnici, săraci, orfani, mame singure, persoane cu
dizabilităţi etc.), pentru tineri căsătoriţi, pentru imigranţi ş.a.

30
Studiu de caz: formularea de obiective în scrierea proiectelor
POSDRU/POCU. Cazul reducerii sărăciei într-o comunitate rurală prin
crearea unei întreprinderi sociale.

Tipuri de resurse în programele de dezvoltare comunitară


 Resurse financiare (cotă fixă, după posibilităţi)
 Resurse de muncă: E. Zamfir (2000) – de cele mai multe ori, resursele
de muncă sunt sub-utilizate, mai ales în comunităţile marginale.
 Resurse naturale: există comunităţi ale căror resurse naturale sunt
nerentabile pentru a fi exploatate în sistemul economiei de piaţă, dar
ele pot fi utilizate local (lemn, piatră, apă etc.)
 Resurse de solidaritate – „Fiecare persoană este caracterizată, în
virtutea apartenenţei la o comunitate, de o anumită propensiune pentru
acte de susţinere colectivă. Mici resurse personale există întotdeauna.
Actualizarea unei asemenea propensiuni este de regulă inhibată, în
primul rând, de lipsa unor mecanisme eficace de orientare a lor către
realizarea unor obiective de interes colectiv. Societatea modernă este
caracterizată în mod cert printr-un deficit sever al mecanismelor
solidarităţii sociale” (ibidem).
 Resurse de capacităţi: umane (deprinderi, competenţe) şi capacităţi
productive (căruţe, maşini, cai, instrumente de lucru etc.)

Strategii în procesul de dezvoltare comunitară


Barton & Selfa (2011): „Community development is fundamentally a
process of building relationships, institutions, and culture, which shapes the
personalities, worldviews, and identities of community members”.

 Strategia evaluării participative a nevoilor (EPN)


Evaluarea participativă a nevoilor este modalitatea cea mai sigură de a afla
de ce anume au nevoie membrii unei comunităţi. Este o metodă de diagnoză prin
care membrii comunităţii sunt invitaţi să îşi exprime opiniile pe problemele
comunităţii lor.

31
EPN este şi o metodă de dezvoltare comunitară deoarece conduce la
creşterea coeziunii şi a motivaţiei pentru participare, ajutând comunitatea să îşi
planifice intervenţiile pentru dezvoltare şi pentru rezolvarea de probleme sociale.
În practică, EPN nu se rezumă doar la identificarea nevoilor, ci şi a resurselor
comunitare şi a posibilelor soluţii la problemele comunităţii.
Cei care fac evaluarea nevoilor unei comunităţi sunt specialişti în studii
sociale, de obicei din afara comunităţii şi sunt, adesea, reprezentanţi ai unor
organizaţii ce iniţiază proiecte în comunitate. Ei nu îşi impun propria percepţie
asupra nevoilor comunităţii respective, ci identifică şi respectă opiniile membrilor
comunităţii.
Principalele tehnici prin care se culeg date despre nevoile, problemele,
resursele şi soluţiile la probleme în cadrul EPN sunt: ancheta de teren (sondajul)
pe bază de chestionar sau interviu, interviurile cu lideri comunitari formali şi/sau
informali şi focus-group-ul.
Specialiştii care realizează EPN elaborează, la sfârşitul procesului de
cercetare, un raport final ce cuprinde sinteza datelor culese din teren, precum şi
propriile recomandări/sugestii privind planificarea intervenţiilor în comunitate, în
scopul dezvoltării comunităţii sau al rezolvării de probleme sociale.

 Strategia stabilirii democratice a obiectivelor.


Obiectivele proiectelor de dezvoltare comunitară trebuie stabilite printr-o
procedură democratică. Este necesar ca membrii comunităţii să fie implicaţi încă
de la început în alegerea obiectivelor şi în eşalonarea lor în timp.
Metodele de comunicare publică se aleg în funcţie de specificul comunităţii
şi al problematicii.
Exemple: o „şedinţă de scară”, o „adunare sătescă” sunt modalităţi de
informare şi de consultare a cetăţenilor.

 Strategia utilizării transparente a resurselor.


Pentru crearea încrederii şi pentru promovarea practicii de intervenţie
bazate pe corectitudine, utilizarea resurselor trebuie să se facă sub control
comunitar permanent: informări periodice, comisii de cenzori etc.

32
 Strategia stimulării participării voluntare.
Programele comunitare se pot realiza prin trei mecanisme (neexclusive
reciproc):
A) Prin servicii publice. Exemplu: pentru curăţenia stăzilor, se creează o
instituţie a „măturătorilor de stradă” plătiţi din bugetul local.
B) Prin servicii cumpărate de la întreprinzători privaţi. Exemplu: pentru
curăţenia străzilor se angajează o firmă specializată, respectându-se
procedurile legale (anunţuri publice, licitaţii etc.)
C) Prin participarea voluntară a membrilor comunităţii. Exemplu: străzile sunt
curăţate periodic de înşişi cetăţenii care locuiesc acolo. Măturatul în faţa casei
era (sau mai este încă) o normă socială (nescrisă) în multe comunităţi rurale.

Cel mai adesea, participarea voluntară este o îmbinare a


contribuţiei/participării obligatorii cu cea realizată în mod dezinteresat. Dar sunt
foarte importante mecanismele de stimulare a populaţiei pentru participare.
Învingerea apatiei şi implicarea diferitelor categorii de persoane în acţiuni
comunitare reprezintă o mare provocare pentru agenţii de dezvoltare.
Elena Zamfir (2000): „Se deschide aici o arie enormă de inovaţie socială [...].
Aici se pot conjuga eforturile celor trei mari actori: întreprinzătorii economici,
organismele de stat şi comunitatea”.
Exemplu: Multe şcoli sau licee, la începutul anilor 2000, nu am mai aşteptat
doar finanţările bugetare, ci au început să inventeze metode de atragere de
fonduri locale: sponsorizări de la părinţii care aveau firme prospere, parteneriate
cu instituţii din alte ţări etc.

 Strategia restituirii rezultatelor către comunitate.


Toate acţiunile comunitare care presupun culegerea de date din comunitate
(în formă cantitativă sau calitativă) trebuie să includă comunicarea rezultatele
obţinute înapoi către comunitate.
Prin această strategie se poate provoca “deşteptarea dinamismelor locale”
(Mucchieli, 1975 apud Pascaru, Buţiu, 2007).

33
Analiză de text, Pascaru, Buţiu, 2007:
“Dacă anchetatorii vor şti să obţină cooperarea locuitorilor şi să facă acceptată
ancheta încă de la început, dacă ei vor şti să implice liderii informali şi formali
locali, dacă ei vor reinjecta rezultatele (şi dacă locuitorii se recunosc în acestă
imagine pe ei înşişi), o urnire, o clintire este dată deja pentru a putea amorsa
schimbarea”.

Perspectiva integratoare a dezvoltării comunitare


Ronald J. Hustedde, 2009 în Phillips, R.& Pittman, R., “An Introduction to
Community Development”, Routledge, NY - există şapte elemente-cheie ale
dezvoltării comunitare:
- Relaţiile (relationships): încredere, reciprocitate.
- Structura (structure): practici sociale, organizaţii, grupuri care joacă un rol
în construirea solidarităţii şi a capacităţilor.
- Puterea (power): relaţiile cu cei care controlează resursele (pământ, capital,
muncă şi cunoaştere).
- Înţelesul împărtăşit (shared meaning): semnificaţiile sociale date locurilor,
lucrurilor, comportamentelor, acţiunilor.
- Comunicarea pentru schimbare (communication for change): cum poate fi
auzită vocea cetăţenilor.
- Motivaţia pentru luarea deciziilor (motivation for decision making): ne
ajută să înţelegem dacă cetăţenii se vor implica sau nu într-o iniţiativă
comunitară.
- Integrarea: „integration of these disparate concerns within the field”.

Corespondenţa concept – teorie:


Relaţiile – Social capital theory
Structura – Functionalism
Puterea – Conflict theory
Înţelesul împărtăşit – Symbolic interactionism

34
Comunicarea – Comunicative action
(Habermas)
Motivarea – Rational choise theory
Integrarea – Giddens’ structuration.

35
CURSUL VII

PARTICIPAREA COMUNITARĂ. ROLURILE DE ANIMATOR, FACILITATOR,


PROMOTOR ŞI ASISTENT COMUNITAR

Teme principale:
1. Concept general: antreprenorul social
2. Rolul de agent comunitar
3. Rolul de animator comunitar
4. Rolul de facilitator comunitar
5. Rolul de promotor local
6. Asistentul comunitar şi asistenţa comunitară
7. Forme ale muncii în comunitate

Concept general: antreprenorul social


Persoană care iniţiază şi/sau coordonează activităţi de producere ori
susţinere a unui bun public sau a unei valori sociale. Pentru această persoană,
misiunea socială contează mai mult decât profitul personal (Dees, 2001 apud
Sandu, 2005).
Exemple:
- educatori/profesori care organizează activităţi de binefacere cu elevii (vizite
şi donaţii la case de copii, azile de bătrâni etc.). Valori: solidaritatea şi ajutorul
celor în nevoie.
- VIP-uri care iniţiază campanii pentru apărarea drepturilor culturale ale unei
minorităţi etnice. Bun cultural: identitatea etnică.

Rolul de agent comunitar


„Persoană, grup sau organizaţie care preia spre îndeplinire, cu contract sau
nu, o cerinţă comunitară” (D. Sandu, 2005)
 Context comunitar; actor individual sau colectiv.
Agenţii comunitari pot fi de mai multe tipuri: animator, facilitator, promotor
sau asistent comunitar.
36
Exemple:
- un membru al administraţiei locale care atrage fonduri pentru reabilitarea
reţelei de drumuri comunale;
- un grup de femei vârstnice care iniţiază un program de formare a copiilor
într-o activitate trediţională. Ex: gătit, croitorie etc.

Rolul de animator comunitar


„Agent de dezvoltare comunitară cu funcţie limitată la trezirea conştiinţelor
locale, la mobilizarea populaţiei locale pentru a deveni activă în procesul de
recunoaştere a unei probleme şi, eventual, de orientare spre identificarea unor
soluţii” (D. Sandu, 2005).
Exemple:
- un inginer agronom/zootehnist care identifică posibilitatea dezvoltării unei
noi culturi într-o anumită comunitate rurală (cultivarea căpşunilor sau creşterea
melcilor);
- un specialist care identifică o problemă de mediu (infiltraţii toxice în apa
potabilă, surpări potenţiale) şi creează un grup de iniţiativă.

Rolul de facilitator comunitar


D. Sandu (2005): Agent comunitar cu rol secundar, în sensul că ajută, dar nu
dă soluţii, lansează, dar nu duce până la capăt procese de dezvoltare sau
organizare comunitară.
Ex: - un student la Asistenţă Socială care ajută la scrierea unui proiect de
dezvoltare pentru comunitatea sa natală.
Conform definiţiei centrului britanic Caledonia Center for Social
Development, facilitatorul asistă comunitatea în realizarea scopurilor sale, aduce
cunoştinţe şi deprinderi necesare proceselor prin care comunitatea îşi propune
să-şi atingă scopurile (www.caledonia.org.uk).

Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă, Centrul de Resurse Cluj: facilitarea


comunitară înseamnă asistarea unei comunităţi pentru ca aceasta să se
organizeze în vederea luării unor decizii, pentru rezolvarea unor probleme prin
procese participative.
37
 Un proces care pune în prim plan contactul direct cu comunitatea şi se
bazează pe stimularea iniţiativelor venite din rândul populaţiei.
 Permite crearea unor capacităţi individuale şi de grup, în scopul
întâmpinării nevoilor/cerinţelor comunităţii.
 Oferă cadrul necesar dezvoltării unor structuri capabile să reprezinte
interesele comunităţii în relaţiile cu autorităţile locale, să contribuie
alături de administraţia locală la acţiuni de interes comun şi chiar să
suplinească neajunsurile existente la nivelul APL (autorităţii publice
locale).
Facilitatorul comunitar nu este angajatul permanent al administraţiei
publice locale. El acţionează prin intermediul altor structuri, în special al celor care
reprezintă societatea civilă (www.ruralnet.ro).

Rolul de promotor local


D. Sandu (2005): Promotorul local este „omul care implementează, care
aduce resursele, în funcţie de de un model de acţiune dat; el nu este creator;
primeşte însă un model la a cărui realizare contribuie hotărâtor” (p. 56).
Centrul de Asistenţă Rurală din Timişoara: promotorul local este în primul
rând un angajat specializat al administraţiei publice locale.
 Se porneşte dinspre administraţia publică înspre cetăţean şi se
consideră că dacă aceasta va oferi servicii de calitate, va fi
transparentă şi deschisă înspre colaborare cu sectorul privat, va folosi
potenţialul local în rezolvarea problemelor şi va accesa finanţări
externe, atunci scopul este atins.

Asistentul comunitar şi asistenţa comunitară


Asistenţa comunitară este un domeniu şi, totodată, un ansamblu de practici
aflate la intersecţia dintre asistenţa socială şi dezvoltarea comunitară.
Scopul programelor de asistenţă comunitară este de a oferi suport pentru
rezolvarea problemelor sociale şi pentru creşterea calităţii vieţii prin întărirea
formelor de participare ale membrilor unei comunităţi la rezolvarea propriilor
probleme.
 Depăşirea efectului pervers de dependenţă!
38
Rolul asistentului comunitar este acela de a-i ajuta pe membrii unei
comunităţi să identifice problemele şi să găsească împreună modalităţi de
rezolvare a lor.
Grupurile-ţintă ale programelor de asistenţă comunitară sunt grupurile aflate
în nevoie sau în situaţie de risc în cadrul unei comunităţi locale.
Asistenţă comunitară (community work) – „un proces prin care oamenii
oprimaţi obţin deprinderile, cunoaşterea şi încrederea pentru a acţiona asupra
surselor problemelor pe care le au şi pentru a genera schimbările pe care le
doresc” (Harris, 2001 apud Sandu, 2005).
Asistent comunitar (community worker) – „o persoană plătită sau neplătită
care lucrează în parteneriat cu altele în cadrul unei acţiuni de cooperare. Un
asistent comunitar trebuie să fie format pentru a acţiona ca facilitator sau
catalizator pentru acţiune, ca agent de energizare. El sau ea trebuie să fie
capabil(ă) să asigure informaţii, suport şi consultanţă persoanelor astfel încât
acestea să poată face alegerile pe care le doresc” (ibidem).

În Marea Britanie, asistenţii comunitari sunt calificaţi să lucreze în:


- Asociaţii/organizaţii comunitare: vecinătăţi, asociaţii de voluntari
- Dezvoltare comunitară: în mobilizarea populaţiei şi în procesul de
empowerment
- Acţiuni comunitare: campanii, acţiuni de promovare etc.
Pentru a obţine diploma de asistent social, orice candidat trebuie să-şi
demonstreze abilitatea de a “mobiliza resursele indivizilor şi familiilor în cadrul
comunităţilor lor, al reţelelor sociale şi al sistemelor de suport” (Carole Sutton,
1998).

Forme ale muncii în comunitate


Grupuri – ţintă: cel mai frecvent, categoriile/grupurile ce reprezintă obiectul
muncii asistentului comunitar sunt: şomerii, persoanele fără adăpost, membrii
minorităţilor etnice discriminate, mamele cu copii mici, persoanele izolate în casă,
persoanele cu dizabilităţi şi vârstnicii.

39
Forme ale muncii în comunitate:
A) Participarea la activităţi de grup
B) Organizarea unei campanii sociale
C) Dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE (Sutton, 1998).

A) Participarea la activităţi de grup (group work)


Grupurile terapeutice (Therapeutic groups) – asistentul comunitar are rolul
de lider. El stabileşte cine participă, care este programul grupului şi el îşi asumă
responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor. Ex: grup de persoane care au
suferit abuz sexual în copilărie.
Grupurile de suport (Support groups) – asistentul comunitar are rol mai puţin
central. El poate fi iniţiatorul activităţii de grup, aducând laolaltă oameni cu o
preocupare/nevoie comună. Rolul asistentului comunitar este de a-i asista pe
oameni să-şi exploreze propriile nevoi/preocupări, ascultându-i şi informându-i
despre serviciile existente. Ex: grup de persoane care îngrijesc rude vârstnice,
grup de părinţi care au copii cu dizabilităţi.

B) Organizarea unei campanii sociale


De multe ori, soluţia pentru rezolvarea unei probleme sociale este
organizarea unei campanii.
Cerinţe pentru succesul unei campanii:
- o idee clară despre ceea ce vrei să realizezi;
- stabilirea unor obiective realiste;
- folosirea de tactici eficiente pentru: motivarea persoanelor-cheie,
planificare, organizarea grupurilor de lucru);
- accesarea resurselor de care ai nevoie;
- să-ţi faci aliaţi;
- disponibilitatea de a aborda chestiuni neprevăzute.

C) Dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE


AS – Assessment (Care sunt problemele/nevoile unei comunităţi? Care sunt
priorităţile? Cine sunt persoanele-cheie? De ce apar aceste probleme?)
P – Planning (Cum să rezolvi problemele? Care sunt obiectivele realiste?)
40
I – Implementation (Punerea în aplicare a planului)
RE – Review and Evaluation (Monitorizarea implementării planului şi evaluarea
(În ce măsură au fost realizate obiectivele?)

Acest proces este un instrument care ne arată calea de a lucra împreună cu


oamenii pentru a evalua nevoile lor şi pentru a negocia, formula şi implementa
planuri/programe astfel încât oamenii să poată lua decizii şi să îşi asume
responsabilităţi care privesc vieţile lor.

41
CURSUL VIII

COMUNITARISMUL ŞI PARTICIPAREA COMUNITARĂ

Teme principale:
1. Premisele paradigmei comunitariste
2. Conceptul de „comunitate bună”
3. Caracteristicile unei societăţi bune
4. Vocea morală şi dialogurile morale

Premisele paradigmei comunitariste


O serie de teoreticieni numiţi comunitarişti susţin că relaţiile bazate pe
afectivitate, identităţile locale şi solidaritatea rămân componente fundamentale
ale formelor vieţii sociale contemporane.
Ei dau o replică celor care considerau că globalizarea aduce cu sine
omogenizare şi înstrăinare a indivizilor unii faţă de alţii, în cadrul comunităţilor şi
organizaţiilor post-moderne.
Comunitariştii militează pentru consolidarea comunităţilor deoarece ele
reprezintă o formă fundamentală de socialitate şi o uriaşă resursă socială. În
opinia lor, omul contemporan nu este prin excelenţă un individ egoist, centrat pe
câştig şi pe interes material (aşa cum susţineau unele teorii ale schimbării sociale;
exemplu: omul urmăreşte să obţină bani, putere şi prestigiu).
Omul contemporan este un om comunitar ce desfăşoară deopotrivă roluri
formale şi informale în cadrul comunităţilor locale şi non-locale. Omul
contemporan se raportează atât la societate, cât şi la comunitate (în termenii lui
Tönnies).
Concepţia comunitaristă este şi o reacţie la doctrina liberală, acuzată că
lucrează cu un individ atomizat în mod artificial, separat într-o anumită măsură de
mediul său social.
 Dicţionar de Politică, Oxford (2001): Definirea concepţiei
comunitariste: pledoarie pentru o ordine socială în care indivizii sunt
uniţi de valori comune ce întăresc legăturile sociale.

42
Reprezentanţi ai paradigmei comunitariste:
o Amitai Etzioni – profesor de sociologie la George Washington
University, USA; autor a 21 de cărţi despre comunitate. Tradusă în română:
“Societatea monocromă”, Editura Polirom, 2002.
o Alasdair MacIntyre – filosof scoţian, profesor de filosofia moralei la
University of Notre Dame.
o Michael Sandel – profesor de ştiinţe ale guvernării la Harvard
University.
o Michael Walzer – profesor emerit la Institutul de Studii Avansate din
Princeton.
o Charles Taylor – filosof canadian.

Conceptul de „comunitate bună”


Întrebarea fundamentală propusă de Amitai Etzioni: “Ce este o societate
bună?”
 Discuţie: Cum ar trebui să arate o societate bună? Cum poate fi ea
realizată? Este o utopie?
Lectură text ilustrativ: A. Etzioni, „Societatea monocromă”, p. 15

Exerciţiu didactic. Comentaţi următorul text:


„Pentru a sprijini comportarea virtuoasă, o societate bună se bazează mai
degrabă pe procesele ei informale decât pe lege [...]. Mai mult, cu cât o societate
se poate baza pe procesele sociale informale, cu atât mai puţin este nevoită să
recurgă la instrumentele de constrângere ale statului” (Etzioni, 2002, p. 15)
Exemplul 1. Interdicţia incestului – normă universală. Dacă nu ar fi? Statul ar
trebui să intervină în mod constrângător!
Exemplul 2. Societăţile bazate pe încredere vs. societăţi cu încredere slabă. În
ţările dezvoltate, mecanismele formale de control sunt vizibile, simple şi presupun
respectul faţă de cetăţean (controlorii în mijloacele de transport în comun). În
România post-comunistă, acest control a fost pentru multă vreme incognito,
resimţit ca factor de stress, adesea contestat.

43
 Definiţia comunităţii, A. Etzioni, 2002, p. 161: „Comunitatea este o
combinaţie de două elemente: a) o reţea de relaţii încărcate afectiv între indivizii
unui grup, relaţii care adeseori se intersectează şi se consolidează reciproc (nu
simple relaţii individuale bilaterale sau în lanţ); b) o doză a ataşamentului faţă de
un set de valori, norme şi înţelesuri unanim împărtăşite, precum şi o istorie şi o
identitate comune – pe scurt, ataţamentul faţă de o anumită cultură”.
 Relevanţa legăturilor afective. Lectură text ilustrativ, p. 162-163.
Comentariu: Legăturile sociale prea stânse stânjenesc dezvoltarea sinelui,
blochează autonomia individului şi manifestarea creativităţii/spontaneităţii. Nu
toate comunităţile sunt bune, ci doar cele care păstrază echilibrul între forţa
legăturilor afective/constrângătoare şi protecţia eului (spaţiul privat).

Caracteristicile unei societăţi bune


A) Exclusivismul este limitat. Un „defect” al tuturor comunităţilor este că „ele
exclud”. Toate comunităţile fac distincţii între membri şi non-membri, tratându-i
în general „mai prost” pe non-membri. Politicile contemporane care vizează lupta
împotriva discriminării accentuează că exclusivismul trebuie ponderat şi, mai ales,
trebuie să nu fie făcut pe criterii de rasă, etnie, religie sau gen. El se justifică doar
pe criterii meritocratice!
B) Conflictele (inevitabile!) sunt menţinute în limite definite de valorile
comune. Modelele de consens şi de conflict nu trebuie văzute doar ca alternative,
ci se pot imagina forme de combinare a lor. Societăţile din trecut erau mai
opresive, mai constrângătoare; cele contemporane sunt mai democratice şi
promovează ideile echităţii şi moderaţiei. Exemplu: luptă sindicală, dar fără forme
extreme.
C) Asigură un „minimum de bogăţie” pentru toţi membrii şi se depun eforturi
pentru reducerea inegalităţilor (nu pentru realizarea egalităţii!). Acest principiu
trebuie să se aplice atât la nivel intra-comunitar, cât şi la nivel inter-comunitar (în
alocarea resurselor între comunităţi). Analiză text Etzioni p. 167-168.
D) Îşi întemeiază ordinea socială pe valorile morale comune, împărtăşite şi
promovate de membrii ei. O societate/comunitate bună nu este guvernată doar
de legi, contracte şi aranjamente formale, ci şi de un set de valori fundamentale
care alcătuiesc nucleul unei culturi comune. Această cultură comună este
44
exprimată de aşa-numita “voce morală”, care reprezintă „controalele informale
pe care membrii comunităţii le exercită unii asupra altora”.

În concepţia lui Etzioni, legea este importantă în orice societate bună şi are o
funcţie clară – prescrie modele de comportament şi prevede pedepse în cazul
încălcării stipulărilor legii.
Însă experienţa arată că acolo unde societăţile îşi întăresc foarte mult
sistemele de constrângere (alocă resurse sporite pentru aplicarea legilor şi
sancţiunilor, sporesc numărul şi intensitatea pedepselor, îşi consolidează aparatul
poliţienesc etc), rezultatul nu este întărirea ordinii sociale şi creşterea respectului
pentru valori comune. Costurile sunt foarte mari, iar efectele sunt slabe.
Concluzie: „accentul pus pe aplicarea legii în scopul consolidării valorilor nu
creează o societate bună”. Constrângerea nu-i face pe oameni mai cinstiţi, mai
harnici sau mai buni!
Exemplu: lupta împortiva drogurilor (p. 174-175).

Vocea morală şi dialogurile morale


Pentru ca o societate să fie bună, o mare parte a comportamentului social
trebuie să fie „regularizat” mai degrabă pe baza vocii morale decât a legii.
Cum se constituie vocea morală? De unde emană valorile şi cum sunt ele
împărtăşite, difuzate, acceptate?
Surse:
- Tradiţia (în cadrul proceselor de socializare, valorile se transmit de la o
generaţie la alta).
- Liderii (din zona politicului, religiei, ştiinţei etc.).
- Organizaţiile (mass-media, organizaţii civice etc.).
Pentru a fi împărtăşite şi aplicate în societate, valorile morale trebuie să fie
adoptate de un număr cât mai mare de oameni. Acest lucru se realizează prin
intermediul dialogurilor morale.

Dialogurile morale sunt „procese sociale prin care oamenii iau parte la
deliberări ce implică nu doar fapte şi logică, raţionamente şi schimburi raţionale,

45
ci şi discuţii intense în care sunt antrenate angajamentele lor normative” (A.
Etzioni, „Societatea monocromă”, p. 168-169).
Lectură text ilustrativ: p. 169

Atunci când dialogurile morale se întind la scara unei societăţi întregi, ele se
numesc megadialoguri şi reprezintă „cea mai bună cale de a schimba direcţia unei
societăţi” (ibidem, p. 175). Ele pot fi un excelent suport pentru politici publice şi
pentru acte legislative.

Exerciţiu didactic: Gândiţi-vă la ultimele voastre discuţii cu prietenii sau cu


familia şi identificaţi idei „morale”.

46
CURSUL IX

CONCEPTUL DE CAPITAL SOCIAL

Teme principale:
1. Factorul social-uman în dezvoltarea societăţilor
2. Un semnal istoric: Alexis de Tocqueville, despre „spiritul comunal” în
America
3. Elemente componente ale capitalului social: relaţii, încredere, asociere
4. Capital social bridging şi bonding

Factorul social-uman în dezvoltarea societăţilor


La începutul epocii moderne, creşterea economică a fost considerată drept
cheia succesului în materie de progres al omenirii. Ideea era următoarea:
creşterea economică este însoţită de perfecţionarea modului de organizare a
societăţii, implicând diviziunea muncii şi mecanisme eficiente de selectare a
obiectivelor societăţilor.
Această ideea a fost susţinută de filosofi şi de economişti iluştri precum:
 Adam Smith – mâna invizibilă în funcţionarea pieţei economice;
 Karl Marx – structura economică determină suprastructura socială;
 Walter Rostow – modelul evoluţionist al creşterii: societatea tradiţională,
apariţia precondiţiilor creşterii (descoperiri ştiinţifice, cunoaşterea legilor
naturii, lărgirea pieţelor mondiale), decolarea (desprinderea), drumul spre
maturitate, societatea de consum.

Începând cu anii ’60 ai secolului trecut a sporit mult importanţa explicaţiilor


din sfera politicului şi a politicilor sociale:
 Dezvoltarea statului bunăstării a pus în evidenţă necesitatea atingerii
unor obiective sociale pentru a putea vorbi de dezvoltare (grupurile defavorizate
pe piaţa economică, serviciile de educaţie, sănătate, securitate socială etc.).
 S-a conturat o dezbatere serioasă, cu implicaţii politice, despre
dependenţa ţărilor periferice şi rămânerea lor în sub-dezvoltare.

47
 S-au elaborat teoriilor capitalului uman, care au identificat factori
individuali fundamentali ce influenţează progresul. Exemplu: educaţia – unul
dintre motoarele dezvoltării (Gary Becker luat Premiul Nobel pentru economie în
1992).

Anii’80 - ’90 au adus în prim plan discuţia despre un nou tip de capital:
capitalul social, constând în capacitatea indivizilor, comunităţilor şi societăţilor de
a colabora în vederea producerii bunului public.
Promotorii acestui concept au identificat următoarele elemente componente
ale capitalului social:
- relaţii sociale numeroase;
- încrederea în oameni şi în instituţii;
- participarea în diferite forme de asociere.

Un semnal istoric: Alexis de Tocqueville, despre „spiritul comunal” în America


Alexis de Tocqueville (1805 – 1859) – jurist şi sociolog francez.
Cartea „Despre democraţie în America” (1835) a fost scrisă în urma vizitei
sale în America de Nord (1832-1835). Tocqueville semnalează importanţa
instituţiilor comunale în regimul politico-administrativ american, instituţii
caracterizate prin independenţă şi autoritate. Ele sunt instituţii locale legitime şi
eficiente.
 Premisa funcţionării lor: „fiecare individ este considerat la fel de
luminat, la fel de cinstit şi la fel de puternic ca oricare altul dintre semenii săi.
Atunci de ce ascultă el de societate [...]? [...] pentru că socoate utilă unirea cu
semenii săi şi este conştient de faptul că această unire nu poata exista în lipsa
unei puteri care s-o reglementeze” (p.112-ediţia Humanitas, 1992).
 „În America există nu numai instituţii comunale, ci şi un spirit
comunal care le susţine şi le însufleţeşte” (p. 114).
 „Locuitorul din Noua Anglie se simte legat de comună nu atât pentru
că s-a născut acolo, cât pentru că vede în această comună o corporaţie liberă şi
puternică din care face parte şi care merită osteneala de a încerca să o conduci. În
Europa se întâmplă adesea ca înşişi guvernanţii să regrete absenţa spiritului
comunal; căci toată lumea este de acord că spiritul comunal constituie un mare
48
factor de ordine şi de linişte publică; numai că ei nu ştiu cum să-l genereze.” (p.
114).
 În comuna americană, autoritatea este dispersată „în scopul de a
cointeresa cât mai mulţi oameni în treburile publice” (p. 115).

Definiţia adoptată de Comisia Europeană:


În cadrul programului „Community cohesion policy”, Comisia Europeană a
adoptat următoarea definiţie a capitalului social: related to human well-being
but on a social, rather than an individual level, through the social and
institutional networks (including, for example, partnerships and associations)
which support effective social action. This includes social trust, norms and
networks, and political and legal systems, which support social cohesion
(ec.europa.eu)

Elemente componente ale capitalului social: relaţii, încredere, asociere


A. Relaţiile
Societatea poate fi înţeleasă doar dacă se reuşeşte să fie gândită ca relaţie
(Donati, 1991). Aceasta este propoziţia fundamentală pe care se construieşte
relaţionismul (paradigma relaţională).
 Relaţia socială este, în acelaşi timp, obiectivă (istoric-concretă)
şi subiectivă (dotată cu sens).
 Orice relaţie este văzută ca tranzacţie, ca proces şi nu ca
legătură statică între unităţi inerte (Emirbayer, 1997).
 În nici o cercetare/analiză nu trebuie să se uite că fenomenul
(obiectul de cercetat) se naşte într-un context relaţional, se desfăşoară
într-un context relaţional şi va da naştere unui sistem relaţional.
Analiză text Voicu B., 2006, p. 42.

B. Încrederea în oameni
Viaţa socială se bazează pe numeroase schimburi (teoria schimbului) care pot
fi materiale sau simbolice.
- Schimbăm bani, bunuri, informaţii, afectivitate etc.
49
Schimbul social presupune încredere. Exemple:
- încrederea vânzător-cumpărător în magazin;
- încrederea în membrii grupului de apartenenţă (familie, grup de prieteni
etc.).
Încrederea are rolul de a-i da individului siguranţa prezicerii
comportamentului celuilalt în majoritatea situaţiilor. Având încredere în ceilalţi,
ştim la ce să ne aşteptăm de la ei, ne putem baza pe ei şi astfel putem coopera
pentru a atinge scopuri individuale sau colective.
Exemple:
- avem încredere în medicul de familie – ne aşteptăm să ne ofere tratamente
şi sfaturi eficiente şi să ne respecte drepturile;
- avem încredere în vecinii cărora le lăsăm cheia casei când noi plecăm în
concediu – ne aşteptăm ca ei să nu fure, să aibă grijă de flori etc.

La baza încrederii se află cunoaşterea. Teoria socială arată că, în societăţile


tradiţionale, cunoaşterea şi investirea cu încredere sunt imediate, provenind din
contact direct şi grad ridicat de intercunoaştere. Aici străinii erau priviţi cu
suspiciune (Simmel) deoarece nu existau suficiente informaţii şi nu se puteau face
predicţii despre comportamentul lor.
În societăţile moderne se utilizează frecvent cunoaşterea mediată, indirectă,
bazată pe educaţie şi pe informarea prin mass-media. Se cultivă încrederea în
rolurile profesionale şi în persoanele care îndeplinesc aceste roluri - profesioniştii:
medici, piloţi de avion, psihologi, jurnalişti (vezi emisiunile de consiliere sau de
rezolvare a problemelor din viaţa privată!), în prestatorii de servicii turistice dintr-
o ţară îndepărtată etc.
Se investeşte încredere şi în afara grupurilor de apartenenţă: căsătorii
internaţionale, afaceri transfrontaliere etc.

C. Încrederea în instituţii
Încrederea funcţionează ca „o asigurare în faţa riscului” (Luhmann), ca o
garanţie dată de cunoaştere.

50
O societate funcţionează bine atunci când instituţiile sale funcţionează bine.
Încrederea oamenilor în instituţii este un indicator că ele sunt legitime şi că
funcţionează bine.
Exemple – instituţii tradiţionale: căsătoria, vecinătatea.
Exemple – instituţii raţional-formale: parlamentul, poliţia, justiţia.
Acolo unde încrederea în instituţii este redusă, participarea la producerea
bunului public este redusă, comunităţile se fragmentează (cazul Har-Cov) şi apar
adesea forme alternative de putere (lideri autoritari, grupuri închise) sau de
rezolvare a problemelor: “familismul amoral” (Banfield).
Robert D. Putnam (2001): Societăţile bazate pe neîncredere produc
clientelismul şi favorizează rămânerea în sărăcie.
Putnam a identificat în folclorul din sudul Italiei proverbe care exprimă
cultura neîncrederii: “Vai de cel care are încredere în altul!”, “Nu da cu împrumut,
nu oferi daruri, nu fă bine, pentru că vei fi rău răsplătit!”, “Dacă vezi casa vecinului
în flăcări, adu repede apă într-a ta!”.
Robert D. Putnam, Francis Fukuyama: Există o strânsă legătură între
încredere şi dezvoltare. Statele (zonele) cele mai dezvoltate se suprapun cu cele în
care oamenii au încredere unii în alţii şi în instituţii.
Discuţie: cazul României. Unde ne plasăm din punctul de vedere al încrederii?

D. Asocierea
În comunităţile unde oamenii se asociază în structuri temporare sau de lungă
durată, ei au capacitatea de a dezvolta proiecte comune, de a asigura dezvoltarea
instituţiilor şi de a controla bunul lor mers.
Exemple de asocieri temporare: un grup de lucru format din părinţi pentru
amenajarea unui spaţiu de joacă, un comitet de iniţiativă pentru o campanie anti-
poluare.
Exemple de asocieri de lungă durată: un cor, o echipă sportivă, o vecinătate,
un club literar.
În cadrul structurilor asociative se creează un spirit comunitar ce motivează
pentru participare în sfera acţiunilor publice.
Exerciţiu didactic: Gândiţi-vă la astfel de forme asociative pe care le
cunoaşteţi şi descrieţi-le. Care e rolul lor? În ce constă spiritul comunitar?
51
Robert D. Putnam (2001): asociaţiile reprezintă interacţiuni orizontale
intense. In Italia si Franţa secolului al XIX-lea, după o perioadă în care guvernele
au descurajat sau au ţinut sub strictă supraveghere toate formele de asociere
(bresle, cluburi etc.), a avut loc o “mare renaştere a sociabilităţii populare”.
Exemple: loje masonice şi cercuri/cluburi unde oamenii se adunau la un pahar,
societăţi corale, frăţii religioase şi cluburi săteşti, societăţile de întrajutorare
create pentru a oferi o serie de asigurări în caz de boală, accidente, îmbătrânire
sau ajutor pentru înmormântări. Exemplu din cultura italiană: aiutarella (munca la
schimb între familii, în momente importante ale calendarului agricol).
Participarea la aceste activităţi a format un spirit asociativ din care au apărut
sindicatele sau mişcările politice muncitoreşti.

Capital social bridging şi bonding


B. Voicu (2006) - există două tipuri de capital social:
 CS bonding este specific grupurilor de apartenenţă primară
(familia, rudele, vecinii). Contribuie la coeziunea acestor grupuri mici. To
bond – a lega, a ţine împreună.
 CS bridging constă în reţele relativ dense de relaţii între
grupuri, în încrederea generalizată, în încrederea în instanţe externe
grupului de apartenenţă, în participarea la viaţa comunităţii (formal sau
informal). To bridge – a conecta două entităţi distincte.
CS bridging este mai important decât primul tip din punctul de vedere al
dezvoltării comunitare pentru că se asociază capacităţii de colaborare la nivelul
unităţilor sociale mai mari decât grupurile primare.
Narayan (1999): Societăţile bogate în capital social de tip bonding, dar sărace
în capital bridging sunt societăţi fragmentate, predispuse la conflicte sociale şi
marcate de excluziune socială.
Analiză text Voicu (2006), p. 48 şi 47.

52
CURSUL X

SOLIDARITATE ŞI ACŢIUNE COLECTIVĂ

Teme principale:
1. Solidaritate – originile termenului şi registre semantice
2. Iniţierea de proiecte de dezvoltare la nivel comunitar
3. Reţelele angajamentului civic în comunităţile locale

Solidaritate – originile termenului


Termenul „solidaritate” îşi are rădăcinile în dreptul roman al obligaţiilor.
Obligatio in solidum – responsabilitatea plăţii datoriilor comune în familie sau în
alte comunităţi.
Kurt Bayertz, 1999: Solidaritatea reprezintă ataşamentul reciproc dintre
indivizi, manifestat atât la nivelul acţiunilor concrete, cât şi la nivel normativ, sub
forma obligaţiilor reciproce de ajutorare.
Termenul a intrat în limbajul politic în prima jumătate a secolulu XIX, afirmat
de valorile Revoluţiei Franceze.
În aceeaşi perioadă, Comte şi Durkheim l-au propus ca un concept sociologic
fundamental.
Exerciţiu: Care sunt primele lucruri care vă vin în minte atunci când auziţi
cuvântul „solidaritate”?

K. Bayertz, 1999: Termenul e utilizat alături de/ca sinonim pentru:


community spirit, mutual attachment, social cooperation, charity.
 Există patru registre de utilizare a conceptului:
A) Solidaritate şi moralitate. „In its most general use, the term solidarity
focuses on the tie which binds all of us human beings to one big moral
community” (5).
- Origini: polisul grecesc, creştinismul: ideea de fraternitate şi de obligaţii
morale reciproce ale oamenilor, fără diferenţieri.

53
B) Solidaritate şi societate. „does not refer to the tie binding humanity as a
whole, but to the cohesion of a narrower and more limited community, including
the resulting (particular) obligations” (9).
Solidarity – „the inner cement holding togheter a society” (9).
Acestă coeziune se fondează pe elemente socio-culturale comune precum:
descendenţă, istorie, cultură, stil de viaţă, idealuri şi obiective.
 Origini: conceptul de prietenie la Aristotel – voinţa de a trăi împreună
(trăsătură a naturii umane).
În societăţile moderne, solidaritatea se bazează şi pe relaţii indirecte sau
anonime.
 Tönnies: sensul societăţii – o societate se bazează pe coexistenţa
paşnică a fiinţelor umane care nu sunt în mod esenţial legate, ci în
mod esenţial separate.
Filosofia socială modernă – întrebarea: cum e posibilă societatea în condiţii
de individualism? Care este fundamentul solidarităţii?
 Thomas Hobbes: lupta pentru supravieţuire fizică
 Adam Smith: lupta pentru satisfacerea nevoilor
 Comte, Durkheim: diviziunea muncii nu este doar un fenomen
economic, ci şi principala sursă de solidaritate (mecanică, organică).
Comunitarismul american: Charles Taylor opune societăţii moderne liberale
ideea unei “republican solidarity” construită pe conceptul de „common good”.
Membrii societăţii se definesc a fi o comunitate creată pe valori comune şi
având un destin comun. Ei apără/susţin această comunitate ca pe un bun comun
fundamental.

C) Solidaritate şi eliberare. Sensul acesta se foloseşte în contextul mişcărilor


sociale care îşi propun să modifice ordinea socială, luptând penru scopuri
comune.
Exemple: mişcările ecologiste, feministe, socialiste, mişcările pentru
obţinerea de drepturi civile sau de eliberare de sub regimuri dictatoriale.
Solidaritatea - resursă politică.

54
K. Bayertz: „This type of solidarity is particulary needed where
institutionalized mechanisms for the production and maintenance of justice do
not exist or fail” (4).
Comentaţi ideea lui Fr. Engels: simplul sentiment de solidaritate bazat pe
apartenenţa la aceeaşi clasă socială este suficient pentru a crea un partid larg şi
coeziv al proletariatului, indiferent de ţară şi de limbă.

D) Solidaritate şi The Welfare State. „In everyday politics, solidarity is chiefly


referred to when a redistribution of financial resources by the state, in favor of
materially needy individuals or groups, is to be justified” (21).
- Conceptul de solidaritate serveşte la legitimarea statului bunăstării:
suportul moral şi material pentru grupurile defavorizate este instituţionalizat de
către stat.
Comentaţi următorul text: “Since the end of the 18th century, poverty and
need have gradually been perceived less as the consequences of an inevitable
Fate for which nobody is to blame, and more as a social problem” (22).
- Mecanismele carităţii familiale, ecleziastice sau din comunităţile locale nu
mai erau suficiente în societatea urbană industrială. Statul a preluat atunci funcţia
de asigurare a bunăstării.

Iniţierea de proiecte de dezvoltare la nivel comunitar


 Material suport de analizat: Voicu, B., 2006, „Viaţă comunitară şi acţiune
colectivă în cele şase sate”. În: Voicu, Mălina; Voicu, Bogdan, coord., Satul
românesc pe drumul către Europa. Iaşi: Polirom, pp. 211-219.
- Se studiază textul de la pagina 212 la pagina 219.
- Se utilizează tehnica schemei de idei principale sau tehnica hărții mentale.
- Se discută următoarele concepte: aplicaţie pentru finanţare, contribuţia
comunităţii, acţiune colectivă informală, potenţial declarativ de participare
comunitară, cultură participativă.

55
Reţelele angajamentului civic în comunităţile locale
Într-o lucrare de referinţă pentru domeniul dezvoltării sociale, Robert D.
Putnam1 descria două realităţi diverse, pe care fusese chemat să le studieze în
Italia. La începutul anilor ’70, în această ţară demarase o amplă reformă de
descentralizare administrativă prin care se creaseră guverne regionale la nivelul
fiecărei regiuni istorice. În nordul ţării, aceste noi instituţii funcţionau eficient. În
sud, însă, deşi structura instituţională era aceeaşi, iar fondurile alocate erau în
avantajul acestor regiuni, guvernele regionale funcţionau ineficient.
Pe parcursul unei cercetări care a durat aproape douăzeci de ani, Putnam şi
colaboratorii săi au descoperit că diferenţa de performanţă instituţională între
nordul şi sudul Italiei nu era determinată doar de gradul de dezvoltare socio-
economică, ci şi de „comunitatea civică”, adică de modelele de implicare civică şi
de solidaritate socială ale cetăţenilor din regiunile studiate.
Înţelegând prin „comunitate civică” o comunitate în care cetăţenii participă
activ la treburile publice, Putnam şi-a propus să cerceteze empiric „dacă succesul
guvernării democratice depinde de măsura în care mediul său se apropie de
idealul comunităţii civice”. Pentru aceasta, autorul a construit un indice al
comunităţii civice care s-a dovedit a avea o corelaţie foarte strânsă cu
performanţa instituţională a guvernelor regionale.
 Cu cât o regiune se apropia mai mult de caracteristicile unei
comunităţi civice, cu atât guvernul respectivei regiuni funcţiona mai eficient.
Caracteristicile acestui tip ideal de comunitate civică au fost extrase din literatura
teoreticienilor comunitarişti şi este vorba despre: angajamentul civic, egalitatea
politică, solidaritatea, încrederea, toleranţa şi asociaţiile, ca structuri sociale ale
cooperării.
Aşadar, alături de propensiunea pentru implicare în chestiunile publice,
manifestată prin participarea la vot sau prin lectura ziarelor, solidaritatea dintre
cetăţeni, manifestată în forma capitalului social, constituie un element
fundamental al oricărei comunităţi civice şi explică în mare măsură succesul
instituţiilor descentralizate la nivel regional.

1
R.D.Putnam, Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale Italiei moderne, Polirom, Iaşi, 2001.

56
În termenii lui Putnam, reţelele angajamentului civic sunt „interacţiuni
orizontale intense” de tipul asociaţiilor între vecini, societăţilor corale,
cooperativelor, cluburilor sportive, societăţilor de întrajutorare, asociaţiilor
culturale, sindicatelor etc. Ele reprezintă o formă esenţială de capital social şi cu
cât densitatea lor într-o comunitate este mai mare, cu atât este mai probabil ca
membrii acelei comunităţi să coopereze pentru binele comun.
 La polul opus s-ar afla comunităţile caracterizate de neîncredere, de
suspiciune, de centrarea pe interesul personal sau strict familial, cu orientare pe
termen scurt, dar în care reţelele sau formele asociative se construiesc pe relaţii
de putere şi pe principii clientelare (de genul mafiei italiene).

Putnam identifică patru efecte benefice ale reţelelor angajamentului civic:


A) Consolidarea normelor recipocităţii. Reciprocitatea este o ţesătură de
aşteptări pozitive şi de sentimente de încredere ale indivizilor dintr-o comunitate,
ale fiecăruia faţă de ceilalţi. Cu alte cuvinte, oamenii care se implică în acţiuni
comune, care interacţionează pe multiple planuri şi dezvoltă reţele de interacţiuni
folositoare, vor fi în viitor mai deschişi la cooperare şi mai tentaţi să aibă
încredere unii în alţii.
Putnam arată că în Italia, în zonele în care existau tradiţii puternice de
asociere formală sau informală şi în care oamenii aveau obiceiul de a ieşi în pieţe
publice pentru discuţii pe teme diverse, dar mai ales politice (cum era cazul
oraşului Bologna, de pildă), performanţa instituţiilor locale sau regionale era
ridicată, iar oamenii se declarau mult mai satisfăcuţi de viaţa lor în raport cu
zonele sărace în astfel de „tradiţii civice”.

B) Reţelele angajamentului civic „facilitează comunicarea şi


îmbunătăţesc fluxul informaţiilor legate de credibilitatea indivizilor. Ele fac ca
reputaţia să fie transmisă şi perfecţionată” (195). Să ne gândim la investiţiile pe
care firmele le fac în resursa umană, prin organizarea de team-bildinguri la sfârşit
de săptămână. Nu este oare aceasta o formă de întărire a reţelei interne a
angajaţilor? În mod sigur, este. Mai mult chiar decât sugerează numele, acela de
„construire a echipei”, astfel de activităţi îi pun pe colegii de muncă să
interacţioneze pe planuri multiple, diferite de cele specifice muncii cotidiene. În
57
astfel de contexte, îi cunoaştem mai bine pe ceilalţi, avem ocazia de a coopera sau
chiar de a vedea comportamentul celorlaţi în situaţii de competiţie indusă prin joc
sau divertisment, ne putem confirma sau infirma aşteptări despre ceilalţi, le
verificăm reputaţia etc.

C) Marginalizarea trişorului. În termenii lui Putnam, lucrurile stau în


felul următor: „Reţelele angajamentului civic cresc costurile potenţiale ale celui
care trişează în orice tranzacţie individuală”. Această afirmaţie pare a însemna că
reţelele angajamentului reduc oportunismul. Într-o reţea socială, mai ales dacă ea
este activată pentru o miză de dezvoltare, oamenii se aşteaptă ca ceilalţi să
acţioneze corect, pentru că fiecare trebuie să investească încredere în fiecare. Or,
atunci când cineva încearcă să-i păcălească pe ceilalţi, acest trişor are şanse mari
să fie marginalizat, pedepsit sau chiar exclus din grup. Reţelele angajamentului
civic, aşadar, nu doar că susţin comunicarea şi cooperarea între membri, dar pot
să şi învioreze normele morale, bazate pe valorile general acceptate de grup.

D) Transmiterea modelului. Reţelele angajamentului civic „înglobează


succesul cooperării anterioare, care poate servi ca model definit cultural pentru o
colaborare ulterioară” (ibidem). Aceste modele de acţiune colectivă şi de
cooperare eficientă pot servi ca exemplu comunităţilor chiar şi pe termen lung,
crescând astfel probabilitatea repetării experienţelor pozitive la nivelul respectivei
comunităţi. Cu alte cuvinte, practica asocierii se învaţă.

 Dumitru Sandu (2005): vorbeşte despre „circulaţia modelelor de


dezvoltare comunitară în România” ca despre un mijloc important pentru a face
dezvoltare comunitară în România contemporană. Transmiterea „bunelor
practici” devine astfel o metodă esenţială de învăţare socială şi un element
important al strategiilor de dezvoltare locală.

58
CURSUL XI

BUNE PRACTICI ÎN DEZVOLTAREA COMUNITARĂ

Teme principale:
1. Calea instituţională în dezvoltarea comunitară. Cazul comunei Mihai
Viteazu, Cluj.
2. Crearea grupurilor de iniţiativă locale. Cazul comunei Poiana Teiului,
Neamţ.
3. Modelul experienţei pozitive locale. Cazul comunei Oancea, Galaţi.
4. Comunitatea creativă. Cazul comunei Comloşul mare, Timiş.
5. Dezvoltarea comunitară prin activismul liderilor informali. Cazul localităţii
Zizin, Braşov.

Calea instituţională în dezvoltarea comunitară. Cazul comunei Mihai Viteazu,


Cluj
„Un loc mai curat şi mai frumos este şi mai eficient din punct de vedere
economic” (E. Hurezeanu).
Problema: 60 de hectare de teren degradat, acoperit cu deşeuri industriale
provenite de la fabricile din Turda şi Câmpia Turzii – halde de steril cimentat,
materiale ceramice şi moloz.
În reprezentările colective locale: comune – groapa de gunoi a celor două
oraşe.
Gunoiul menajer era aruncat la întâmplare, mai ales pe albia râului Arieş.
 Lider local (2005): „Comuna era o bombă ecologică”.
Acţiunea comunitară: anii’90 – au început activităţile de ecologizare.
 Hotărâre a Consiliului Local: s-a interzis depozitarea gunoaielor şi
deşeurilor industriale pe toată raza comunei. În primii ani nu toţi
cetăţenii au respectat hotărârea.
 Deşeurile existente s-au ridicat ori s-au acoperit. Primul rezultat:
până în 2005, 20 de hectare fuseseră reintergrate în circuitul agricol.
S-a semănat iarbă pentru a deveni păşune.

59
 Comuna a încheiat un contract cu o firmă de salubritate care ridică
zilnic gunoiul din faţa caselor şi se transportă la rampa de gunoi a
comunei.
 Amenda pentru cine nu respectă regulile a fost stabilită la 1000 lei.
 S-a creat un pareneriat cu şcoala: se predă ecologia, s-a obţinut titlul
de Eco-Şcoală; copiii fac colectare de deşeuri.
 O parte a terenului ecologizat este acum folosit pentru
legumicultură.
Observaţie: Cooperarea instutuţională în comună este un exemplu.
Iniţiativa primăriei – poliţia – şcoala.

Crearea grupurilor de iniţiativă locale. Cazul comunei Poiana Teiului, Neamţ.


O comună mare, cu 5000 de locuitori şi 11 sate, risipite într-o zonă
muntoasă.
Problema: lipsa infrastructurii moderne şi pericolul inundaţiilor.
Acţiunea comunitară: discuţiile informale pe probleme comunităţii au dus
treptat, cu sprijinul liderilor formali şi informali, la constituirea de grupuri de
iniţiativă pe sate, cu mulţi membri tineri. Motorul acestui proces de solidarizare:
constituirea unei echipe de fotbal.
 Oamenii se întâlneau la şedinţe periodice unde discutat problemele
satului propriu şi ale întregii comune.
 S-a scris un plan de dezvoltare a comunei care a obţinut finanţare
Phare.
 Primul proiect implementat: refacerea malurilor şi podeţelor într-
unul din sate şi a drumului comunal (finanţare Phare 320.000 dolari).
 Al doilea proiect: finanţare, prin Fondul Român de Dezvoltare Socială,
pentru reţeaua de apă potabilă. Contribuţia comunităţii: 10% -
participare cu materiale de construcţii (cherestea) sau prin muncă (la
săpatul şanţurilor pentru conducte).
 Prin colaborarea cu ONG-uri din străinătate (Danemarca), şcoala din
centrul de comună a fost dotată cu calculatoare. Ulterior s-a obţinut
o finanţare din partea Băncii Mondiale pentru modernizarea a încă
trei şcoli.
60
D. Sandu: „Oamenii au învăţat să se lege natural între ei, ca într-o echipă de
fotbal şi au învăţat să căştige bani prin proiecte”; „Capitalul de încredere
sporeşte prin utilizare; pe măsură ce ai proiecte care generează alte
proiecte, oamenii se raportează altfel unii la alţii”.

Modelul experienţei pozitive locale. Cazul comunei Oancea, Galaţi


Problema: anii’90 şi începutul anilor 2000 – secetă prelungită, producţie
agricolă slabă, sărăcierea accentuată a comunei.
Acţiunea comunitară: un grup de iniţiativă locală află din presă despre
oportunitatea de a o obţine finanţare de la Ambasada Japoniei pentru realizarea
unui sistem de irigaţii.
 Ambasada Japoniei a oferit consultanţă în scrierea proiectului şi s-a
obţinut finanţarea.
 Instalaţia acoperă 300 hectare de teren, iar localnicii plătesc doar
costurile de utilizare.
D. Sandu: Îmbunătăţirea vieţii comunitare se face cu succes dacă în comunitate se
conştientizează experienţe locale pozitive din trecut. La Oancea, în anii’30, au
existat multe forme de asociere locale, inclusiv bancă locală. Experienţele pozitive
nu se uită!

Comunitatea creativă. Cazul comunei Comloşul Mare, Timiş


Este o comunitate foarte activă care s-a dezvoltat constant în ultimele
decenii.
Dispune de instituţii, infrastructură şi mentalităţi specifice unei comunităţi
foarte dezvoltate: şcoli generale şi grădiniţe modernizate, cămin pentru
persoanele vârstnice, cămin cultural, telecentru, staţii de autobuz luminate
noaptea, curăţenie etc.
 În 2001, cu ajutorul Ambasadei Marii Britanii şi a Centrului de
Asistenţă Rruală din Timişoara, s-a înfiinţat Telecentrul Comloşul
Mare, cu scopul atragerii de voluntari şi al scrierii de proiecte.
 Şcoala din centrul de comună a fost renovată cu resurse locale, iar
şcoala dintr-un sat aparţinător a fost reconstruită şi modernizată cu

61
fonduri obţinute prin Ambasada Elveţiei. Părinţii copiilor s-au implicat
foarte mult în aceste proiecte.
 Grădiniţele din comună au fost renovate cu ajotorul părinţilor
copiilor.
 Prin alte finanţări (obţinute prin Telecentru) şi prin munca
localnicilor, două terenuri virane intravilane au fost transformate în
locuri de joacă.
 Un fost sediu de poştă, abandonat, a fost transformat în Cămin
Cultural, unde funcţionează o echipă de teatru pentru copii, Clubul
Femina şi sediul a două publicaţii locale: „Suflet Nou” şi
„Comloşanul”.
 În jurul satelor din comună s-a luat hotărârea plantării de puieţi
pentru viitoare păduri (ca soluţie locală la încălzirea globală şi la
poluare).
Lider local: Voluntariatul a contribuit foarte mult la realizarea tuturor
obiectivelor.
D. Sandu: Sate bogate în România sunt multe, dar sate bogate de tipul
Comluşul Mare sunt puţine. Comunitatea este foarte unită şi a ştiut să dezvolte
legături cu lumea: cu regiunea şi cu alte ţări. Este vorba de succesul regiunii, dar
pe bază de creativitate locală.

Dezvoltarea comunitară prin activismul liderilor informali. Cazul localităţii Zizin,


Braşov.
La începutul anilor 2000, o persoană de curând stabilită în comunitate
(A.D., femeie, pensionară, singură) a identificat mai multe probleme comunitare şi
a demarat o serie de acţiuni pentru rezolvarea lor.
Probleme identificate: localitatea nu avea reţea de telefonie fixă (din cauza
sărăciei, locuitorii nu aveau acces la telefonia mobilă); balastiera provoca daune în
locuinţele membrilor comunităţii din apropierea acesteia şi a drumului de acces;
zonele mai izolate ale comunei nu erau legate de reţeaua de electricitate.
Acţiunea comunitară: doamna A.D. merge din casă în casă pentru a obţine
semnături şi transmite petiţii către instituţiile judeţene abilitate.

62
 Existau familii care depuseseră cerere pentru post de telefonie fixă în
urmă cu 30 de ani, fără rezultat. În urma demersurilor doamnei A.D.,
problema s-a rezolvat în şase luni (90 de posturi telefonice fixe).
 Apoi a început „războiul cu balastiera”. Doamna A.D. a strâns
semnături de la 400 de familii şi a făcut o adresă la Agenţia de Mediu.
Balastierea a fost oprită.
 Prin aceeaşi procedură, s-a reuşit electrificarea zonelor din comună
mai izolate.
D. Sandu: Omul care rezolvă aceste probleme nu se încadrează în modelul
exemplului personal (cazul Popa Tanda – Slavici), ci este omul care ştie să discute
cu instituţiile şi cu oamenii. Are două calităţi: ştie şi crede. Ştie să discute cu
oamenii, pe orizonatală, şi cu instituţiile, pe verticală. Şi crede că se poate!

63
CURSUL XII

METODE DE CERCETARE ÎN COMUNITĂTĂŢILE LOCALE: PROFILUL COMUNITAR,


ANALIZA SWOT ŞI ANALIZA REŢELELOR SOCIALE

Teme principale:
1. Profilul comunitar
2. Analiza SWOT
3. Analiza reţelelor sociale

Profilul comunitar
Profilul comunitar este un instrument de cercetare foarte util pentru agenţii
comunitari: facilitatori, promotori sau asistenţi comunitari.
Este un instrument complex de obţinere de informaţii despre o
comunitate, obiectivul fiind nu doar acela de a face o analiză a necesităţilor, ci şi
„de a lucra pentru amplificarea conştiinţei de sine a comunităţii înseşi” (Zani,
Palmonari, 2003).
Dimensiuni ale profilului comunitar:
 Profilul teritorial – datele ce caracterizează aspectul fizic şi geografic
al comunităţii: date naturale (ape, climă, resurse naturale etc.) şi date despre
mediul construit de om (infrastructuri). Se includ aici şi datele referitoare la
poluare, degradare edilitară şi aglomerare. Dacă nu există deja, se întocmesc hărţi
detaliate care să cuprindă: locuinţele, terenurile industriale, şcolile, spitalele,
bisericile, sediile diferitelor asociaţii etc. Necesitatea actualizării lor!
 Profilul demografic – caracteristici structurale şi dinamice ale
populaţiei.
- Datele structurale privesc caracteristicile la un moment dat (densitatea
populaţiei, vârstă, sex etc.)
- Datele dinamice (de mişcare) privesc fenomenele demografice: natalitate,
mortalitate, nupţialitate, îmbătrânire, migraţie etc.
 Profilul ocupaţiilor – date despre situaţia profesională şi
ocupaţională a populaţiei. Aici trebuie avute în vedere şi modificările ocupaţionale

64
apărute recent în programul de lucru al populaţiei: program complet, part-time,
muncă la negru, muncă de îngrijire (casnice).
 Profilul serviciilor – „caracteristicile instituţionale şi organizatorice
ale serviciilor constituie un indicator important al gradului de civilizaţie al unei
comunităţi” (ibidem).
- Servicii socioeducative: şcoli, programe educaţionale pentru diverse
categorii;
- Servicii de asistenţă socială şi sanitară (inclusiv serviciile de voluntariat);
- Servicii recreativ-culturale (spaţii publice amenajate, terenuri sportive,
locuri de întâlnire, biblioteci, cinematografe, teatre, discoteci etc.)
 Profilul instituţional:
- instituţii administrative
- instituţii economice
- instituţii politice
- instituţii religioase
- relaţiile de putere (persoane care deţin puterea în mod formal sau informal,
lideri ai diferitelor grupuri, relaţii între ei).
 Profilul antropologico-cultural:
- istoria comunităţii
- sărbătorile
- tradiţiile
- personajele celebre etc.
 Profilul psihosocial (o dimensiune puţin studiată!). Elemente:
- grupuri formale şi informale (familii, asociaţii, grupuri de ajutor reciproc,
grupuri sportive etc.). Se analizează şi relaţiile dintre ele!
- normele şi valorile dominante
- legăturile sociale (dau seamă de “capacitatea de sprijin şi de solidarizare”).
Exemple: 1) vecinătatea în Ardeal – funcţie de sprijin, dar şi de control social;
2) Clubul Husarilor, Drăguş – club masculin de dezbateri şi
informare.

 Material suplimentar pentru studiu: Buţiu, Ana Călina, 2007, “Profilul


comunităţii – schiţă monografică în fundamentarea proiectelor de
65
dezvoltare comunitară”. În: Volumul Colocviului Internaţional de Ştiinţe
Sociale ACUM2007, Editura Univesităţii Transilvania din Braşov, pp. 276-
286.

Analiza SWOT
Analiza SWOT este o metodă de analiză a situaţiei în care se află o
comunitate sau o organizaţie, în scopul planificării strategice a dezvoltării pe
termen scurt, mediu şi lung. Metoda îi ajută pe agenţii de dezvoltare să realizeze
atât o analiză internă, cît şi o analiză externă a comunităţii.
SWOT este un acronim, provenind de la patru termeni din limba engleză:
Strenghts
Weaknesses
Opportunities
Threats

Strenghts – punctele tari ale comunităţii.


Weaknesses – punctele slabe ale comunităţii.
Opportunities – oportunităţile din mediul exterior comunităţii.
Threats – ameninţările din mediul exterior comunităţii.

Punctele tari se referă la caracteristici şi resurse specifice comunităţii, care îi


conferă avantaje de dezvoltare şi care o plasează într-o situaţie favorabilă faţă de
alte comunităţi.

Punctele slabe sunt caracteristici ale comunităţii care blochează sau


încetinesc dezvoltarea socială, Ele sunt cel mai adesea tratate ca probleme socio-
economice şi plasează comunitatea în dezavantaj faţă de alte comunităţi.

Oportunităţile reprezintă factori de mediu pozitivi pentru comunitate, în


sensul că produc sau stimulează dezvoltarea acesteia.

66
Ameninţările reprezintă factori de mediu negativi pentru comunitate, în
sensul că afectează nefavorabil, într-o măsură semnificativă, capacitatea
comunităţii de a se dezvolta.

Exemplu de prezentare sintetică a rezultatelor analizei SWOT pentru o comunitate


rurală:

Puncte tari Puncte slabe


Practicarea agriculturii Forţă de muncă
ecologice îmbătrânită în
Existenţa unui grup de agricultură
acţiune locală Teren agricol foarte
Tradiţie în producerea de fragmentat
elemente decorative Tensiuni frecvente între
vestimentare grupurile etnice
conlocuitoare
Oportunităţi Ameninţări
Existenţa organismelor Concurenţa economică
regionale de spijin al pe piaţa produselor
fermelor ecologice agricole ecologice
Existenţa fondurilor Expunerea periodică la
europene pentru inundaţii provocate de
dezvoltare rurală rîul Y
Înfrăţirea recentă a
comunei cu localitatea X
din Franţa

Observaţie: Este foarte important să se ţină cont de structura matricei analizei


SWOT, care separă analiza internă a comunităţii de analiza externă (pe verticală)
şi aspectele pozitive de cele negative (pe orizontală).

67
Analiza reţelelor sociale
Este o metodă de identificare a structurilor de asociere comunitară ce pot
constitui o resursă importantă în dezvoltarea unei comunităţi.
Exemplu: identificarea, accesarea şi dezvoltarea, de către facilitator, a unor reţele
de vecinătate, de rudenie, de tineri, de femei, de profesionişti, de lideri
formali/informali etc.

Premisele analizei de reţea:


 Societatea poate fi înţeleasă doar dacă se reuşeşte să fie gândită ca
relaţie.
 Orice relaţie este văzută ca tranzacţie, ca proces şi nu ca legătură
statică între unităţi inerte.
 În nici o cercetare/analiză nu trebuie să se uite că fenomenul (obiectul
de cercetat) se naşte într-un context relaţional, se desfăşoară într-un
context relaţional şi va da naştere unui sistem relaţional.
 Structura socială înseamnă modele de relaţii ce se stabilesc între
diferitele unităţi sociale. Poate fi reprezentată grafic sub formă de
reţea: un ansamblu de noduri (persoane, grupuri, colectivităţi etc.)
legate între ele prin relaţii de diferite tipuri.

Indicatori specifici analizei de reţea:


a) Diversitatea legăturilor sau multiplicitatea: uniplex (relaţie simplă, în baza
unui singur rol) şi multiplex (relaţie multiplă - aceleaşi persoane pot stabili
mai multe tipuri de relaţii: de afectivitate, de schimb de bunuri, de
rudenie etc.)
b) Conţinutul relaţional (tranzacţional) sau natura unei relaţii.
 1995, Bruce Kapferer – cercetare asupra unui conflict la locul
de muncă. A stabilit cinci conţinuturi ale relaţiilor dintre
persoanele implicate: conversaţia (comunicarea reciprocă de
informaţii şi opinii); gluma (schimb de glume); asistenţa în
muncă (ajutor pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă); servicii
personale (realizarea de servicii precum: să aducă apă, să ofere

68
celorlalţi ţigări sau mâncare etc.); asistenţă în bani
(împrumutul de bani).
c) Sensul tranzacţional - relaţii simetrice sau asimetrice. Asimetria
tranzacţională este un indicator al diferenţelor de status şi de putere
între indivizi. Simetria tranzacţională este specifică relaţiilor de egalitate,
exemplul cel mai bun fiind relaţiile de prietenie (amiciţie).
d) Frecvenţa şi durata interacţiunii. Frecvenţa unei relaţii se referă la
numărul de interacţiuni pe care îl au partenerii implicaţi într-o relaţie
socială într-o unitate de timp. Durata unei relaţii este un indicator bun al
importanţei acesteia deoarece reprezintă o „măsură a cantităţii de timp
(o resursă limitată) pe care oamenii o investesc în ceilalţi (Boissevain,
1974).
e) Mărimea (dimensiunea) reţelei - totalitatea relaţiilor actuale sau posibile
într-o reţea (atât relaţiile directe, cât şi cele indirecte).
f) Densitatea reţelei - gradul în care membrii ei se află în relaţii directe unii
cu alţii. Densitatea unui network (parţial) se calculează ca raport între
legăturile efective şi cele teoretic posibile.
g) Gradul de conexiune - măsură care se poate calcula individual, pentru
fiecare membru al reţelei în parte sau la nivel de network. Gradul unui
punct (individ) reprezintă numărul total de actori cu care el se află în
contact. La nivel de network, ca indicator structural, gradul reprezintă
media numărului de relaţii pe care fiecare persoană le are cu celelalte
persoane din network.
h) Centralitatea - poziţia pe care un individ o are în reţea. Centralitatea unei
persoane se calculează ca raport între suma celor mai mici distanţe de la
fiecare persoană din network la toate celelalte persoane şi suma celor
mai mici distanţe de la Ego la toate celelalte persoane din network. Dacă
relaţia dintre două puncte este directă, atunci valoare distanţei dintre
cele două puncte este 1. Dacă relaţia este mediată de un alt punct, atunci
distanţa are valoarea 2 ş.a.
i)Clusterele, numite şi clici, sunt structuri cu o coeziune foarte ridicată.

69
CURSUL XIII

UTILIZAREA DE TEHNICI CALITATIVE ÎN STUDIILE DE COMUNITATE ŞI ÎN


CERCETAREA SCHIMBĂRII SOCIALE

Teme principale:
1. Metode de culegere a datelor: observaţia, interviul şi analiza documentelor
sociale
2. Studiu de caz: Hospice Casa Speranţei Braşov - servicii comunitare pentru
sănătate
3. Studiu de caz: comportamentul neigienic în spaţiul public – o cercetare
bazată pe observaţie sistematică în comunitatea braşoveană

Metode de culegere a datelor: observaţia, interviul şi analiza documentelor


sociale
 Material suport de analizat: Florentina Scârneci, 2007. Îndrumar de
cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane. Braşov: Editura Universităţii
Transilvania din Braşov.
- Se studiază textul de la pagina 49 la pagina 72.
- Se utilizează tehnica schemei de idei principale.
- Se discută următoarele concepte metodologice: observaţia (definire, forme,
exemple), interviul (definire, forme, exemple, situaţii specifice de utilizare),
culegerea documentelor sociale şi combinarea metodelor de culegere a
datelor.

Studiu de caz: Hospice Casa Speranţei Braşov - servicii comunitare pentru


sănătate
 Material suport: Codrina Şandru, 2011. Percepţia subiectivă a bolii şi
serviciile comunitare pentru sănătate. O cercetare exploratorie la Hospice
Casa Speranţei Braşov. În: Revista Română de Sociologie, anul XXII, nr. 3-
4/2011, pp. 233-248.

70
Fragmente de analizat:
F1: Hospice Casa Speranţei Braşov este singura unitate de îngrijire paliativă din
judeţul Braşov şi prima de acest fel din România. Problema de cercetare care face
obiectul articolului de faţă s-a conturat în cadrul unor discuţii pe care le-am avut
cu staff-ul acestei instituţii de îngrijire (director, medic oncolog, psiholog, asistent
social) în luna decembrie a anului 2008. Întrebările pe care profesionişii de la
Hospice Casa Speranţei le-au ridicat atunci au fost următoarele: putem elabora un
instrument eficient de cercetare prin care să evaluăm starea bio-psiho-socială a
pacienţilor noştri şi prin care să identificăm exact nevoile şi aşteptările lor în
raport cu instituţia noastră? Mai mult decât atât, ne pot orienta răspunsurile
pacienţilor către proiectarea de noi modalităţi de dezvoltare a serviciilor socio-
medicale paliative în comunitatea locală şi în România?
Am hotărât împreună să realizăm o cercetare exploratorie, printr-o anchetă
pe bază de interviu semistructurat, pentru a obţine date de factură calitativă
legate de problematica de cercetare, dar şi pentru a vedea care este reacţia
pacienţilor cu prognostic fatal la un astfel de „interogatoriu” asupra condiţiei lor
biologice, psihice, sociale şi spirituale. Le-am cerut subiecţilor noştri să
povestească despre apariţia şi evoluţia bolii, despre relaţia lor cu sistemul medical,
despre lucrurile care s-au schimbat în viaţa lor o dată cu apariţia bolii, despre cine
îi sprijină şi despre nevoile pe care le au.
Premisa teoretică de la care a pornit cercetarea noastră a fost următoarea:
corpul, sentimentele, nevoile subiective ale pacienţilor, percepţia lor asupra bolii şi
asupra morţii reprezintă elemente centrale pe care se construieşte astăzi
abordarea paliativă a bolii. Îngrijirea paliativă este, de altfel, prima specialitate
medicală care a pus problema îngrijirii fiinţei umane ca întreg, acordând atenţie
egală corpului, minţii şi sufletului (Moşoiu, 2003).
În perioada decembrie 2008 - februarie 2009, am realizat2 o cercetare
exploratorie prin care ne-am propus să identificăm dimensiunile „percepţiei
subiective” a bolii la pacienţii cu boli incurabile înscrişi, în acea perioadă, pe listele

2
În cercetarea pe care am coordonat-o am avut ca operatori de teren cinci studente la programul de master
Dezvoltare şi Asistenţă Comunitară de la Universitatea „Transilvania din Braşov: Codruţa Popa, Alexandra
Tohăneanu, Ioana Midan, Silvia Coţan şi Monica Aiordăchioaie.

71
de programe specifice de tratament la Hospice Casa Speranţei. Informaţiile
obţinute ne-au ajutat să identificăm nevoile pacienţilor, percepţia lor asupra
bolii şi asupra sistemului medical, aşteptările lor şi reţelele sociale de suport.

F2: Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, îngrijirea paliativă este


îngrijirea activă şi totală a pacienţilor a căror boală nu mai răspunde la tratament
curativ. Controlul durerii şi al simptomelor, asistenţa psihologică, socială şi
spirituală sunt esenţiale. Scopul îngrijirii paliative este asigurarea calităţii vieţii
pacientului şi familiei acestuia (www.who.int).
Îngrijirea paliativă a schimbat percepţia asupra bolii, atât a pacientului şi a
familiei sale, cât şi a personalului medical. Pentru pacient, accesul la servicii de
îngrijire paliativă înseamnă o „alinare” în plus a suferinţei sale. Pentru lumea
medicală, paliaţia a propus asumarea unei noi responsabilităţi: aceea de a
transforma ultima parte a vieţii pacientului într-o perioadă trăită în demnitate şi
confort (Moşoiu, 2003).
Îngrijirea paliativă este deci o îngrijire complexă, care promoveazã calitatea
vieţii bolnavului şi a familiei acestuia. Atunci când tratamentele curative nu mai
sunt eficiente, îngrijirea paliativă creează cadrul în care bolnavul să aibă un final
liniştit al vieţii, să moară împăcat cu sine şi cu cei din jur, în demnitate şi fără
dureri sau alte simptome neplăcute. În fazele avansate ale bolilor incurabile,
îngrijirea paliativã se concentreazã asupra înlăturării durerii, asupra îmbunătăţirii
calităţii vieţii bolnavului terminal şi asupra suportului acordat familiei înainte şi
chiar după decesul pacientului.
Serviciile de îngrijire paliativă sunt acordate de către echipe interdisciplinare,
alcătuite de regulă din: medic, asistent medical, asistent social, preot, psiholog,
fizioterapeut, precum şi din alţi specialişti, în funcţie de nevoile pacientului
(terapeut prin joc, terapeut ocupaţional etc.).
La Braşov, în anul 1992, la iniţiativa britanicului Graham Perolls3, a luat
fiinţă Hospice Casa Speranţei, o organizaţie de caritate neguvernamentală,
înfiinţată cu scopul introducerii şi dezvoltării serviciilor specializate de îngrijire
pentru bolnavii incurabili în stadii avansate, fiind prima de acest gen în România.

3
www.hospice.ro

72
În anul 1996, serviciile acestui centru s-au extins şi în domeniul paliaţiei
pediatrice, fiind constituită o echipă de pediatrie pentru copiii cu leucemie,
cancer, malformaţii congenitale, distrofii neuromusculare etc.
Un an mai târziu, în 1997, specialiştii de la Hospice Casa Speranţei au
înfiinţat, tot la Braşov, un Centru de Studii pentru Medicina Paliativă, destinat
instruirii personalului de specialitate. Pe lângă componenta formativă, acest
centru şi-a dezvoltat şi componenta evaluativă, deoarece coordonează anual
atestarea medicilor în îngrijire paliativă şi organizează cursuri de specialitate, atât
pentru cadrele medicale, cât şi pentru personalul administrativ din domeniul
îngrijirii paliative.
Începând din anul 2002, când a fost desemnat centru de excelenţă pentru
Europa de Est, Hospice Casa Speranţei Braşov are o structură ce cuprinde:
serviciul de îngrijire la domiciliu, o secţie cu paturi pentru internare, un centru de zi
destinat terapiei ocupaţionale, o policlinică pentru consultaţii de specialitate
(incluzând un cabinet de stomaterapie si un altul de protezare mamara) şi un
centru educaţional în cadrul secţiei de pediatrie.
Îndeplinind practic rolul de creator al reţelei naţionale de îngrijire paliativă
din România, centrul de la Braşov are şi următoarele rezultate, realizate din 2004
până în prezent: constituirea la Bucureşti a unui Centru de Resurse pentru Hospice
şi Îngrijire Paliativă (în 2004), care organizează cursuri pentru personalul de
specialitate si asigură consultanţă pentru înfiinţarea serviciilor de îngrijire
paliativă; înfiinţarea la Bucureşti a unei echipe mobile de îngrijire, în colaborare cu
spitalele Colţea si Marie Curie (în 2005); înfiinţarea a încă două puncte de lucru la
Făgăraş şi Zărneşti pentru echipele de îngrijire la domiciliu şi un cabinet de
consultaţii în regim de ambulatoriu la Bucureşti (în 2008).
În iunie 2010, Hospice Casa Speranţei avea în îngrijire 100 de bolnavi adulţi şi
peste 100 de copii cu boli incurabile. Deoarece majoritatea bolnavilor preferă să
fie îngrijiţi la domiciliu, echipa Hospice îi vizitează pe aceştia la domiciliu ori de
câte ori este nevoie, în funcţie de necesităţile de îngrijire şi de evoluţia bolii. Toate
serviciile oferite pacienţilor sunt gratuite. Costurile sunt asigurate din resursele
fundaţiei (donaţii, sponsorizări, programe de finanţare) şi, în procent de 1,13%,
prin contract cu Casa de Asigurări de Sănătate a judeţului Braşov. Bolnavii asistaţi

73
de Hospice au domiciliul în municipiul Braşov şi în localităţi situate pe o raza de
aproximativ 15 km în jurul municipiului Braşov.

F3: Din interviurile realizate cu cei doisprezece pacienţi ai Hospice Casa Speranţei,
a reieşit că dincolo de suferinţa produsă de boală, cele mai grave probleme cu
care ei se confruntă sunt cele materiale şi cele legate de pierderea autonomiei
fizice, consecinţa acesteia din urmă fiind pierderea unor roluri sociale
fundamentale.
Am identificat, de asemenea, familia ca principală formă de suport social în
trăirea bolii pacienţilor cu afecţiuni grave, alături de rolul important pe care, în
opinia pacienţilor intervievaţi, îl joacă Hospice Casa Speranţei. În toate cele
douăsprezece cazuri, pacienţii au declarat că Hospice le oferă nu doar tratamente
medicale gratuite şi de calitate, dar şi contexte de comunicare eficientă în planul
asistenţei medicale, al asistenţei psihologice şi spirituale, chiar al susţinerii
materiale şi al relaţionării cu alte instituţii.
Hospice Casa Speranţei îşi asumă răspunderea de a lucra pentru problemele
complexe ale pacienţilor. Din discuţii cu asistenţii sociali de la Hospice, am înţeles
că ei mediază întâlniri între pacienţi şi jurişti sau reprezentanţi ai altor instituţii,
pentru a se evita drame precum cea a pacientei care şi-a dat doi dintre copii spre
adopţie şi pentru a se rezolva, pe cât posibil, problemele extra-medicale ale
pacienţilor.
Datele obţinute prin interviuri mă determină să accentuez aici ideea,
promovată în literatura de specialitate la începutul anilor 2000, a familiei
competente (Vicarelli, 2003). Mai precis, colaborarea dintre instituţiile socio-
medicale şi familia pacientului poate contribui la creşterea competenţei familiei în
acordarea de asistenţă complexă persoanei care suferă de o boală gravă.
Conceptul de familie competentă se referă la crearea competenţelor necesare, în
cadrul familiei, pentru ca membrii ei să îşi poată oferi sprijin medical, psihologic şi
moral în cadrul proceselor de prevenire a bolilor sau în asistenţa persoanelor
bolnave (Brizzi and Cava, 2007).
Astfel, o dată ce familia reprezintă cadrul principal de suport al pacientului cu
afecţiune gravă, iar pacientul preferă să fie îngrijit la domiciliu, atunci ar trebui să
investim mai mult în această resursă complementară, la nivelul politicilor publice
74
pentru sănătate. Cu siguranţă, familia competentă ar scădea şi costurile îngrijirii
medicale.
Conform teoriei, serviciile socio-medicale vin în sprijinul bolnavului şi a
familiei acestuia. Acest sprijin trebuie făcut întotdeauna pe o schemă adaptată
nevoilor particulare ale pacientului. Tocmai de aceea, a discuta cu un pacient
dincolo de problematica strict medicală, a-i cunoaşte nevoile, frământările din
plan personal, atâta vreme cât pacientul este dornic să le împărtăşească cu
reprezentanţii serviciilor socio-medicale, constituie cea mai bună strategie de a
avea o intervenţie profesionistă şi de calitate. Utilitatea cunoaşterii experienţelor
de către operatorii medicali (Marzano, 20004) ar trebui să fie o premisă a muncii
cu pacientul în instituţiile socio-medicale de îngrijire paliativă.
Pentru dezvoltarea acestor servicii, nu trebuie neglijate însă două aspecte:
contextul comunitar şi mecanismul voluntariatului. Aşa cum procedează Hospice
Casa Speranţei, prin departamentul de fund-raising, orice instituţie de îngrijire
paliativă ar trebui să aibă un birou care să lucreze pe relaţia cu comunitatea şi să
faciliteze legături cu instituţiile administraţiei publice, cu şcoli şi universităţi, cu
firme angrenate în procesul economiei sociale.
Prin voluntariat, instituţiile de îngrijire paliativă pot obţine suport pe
componenta resursă umană. Marco Marzano (2004) vorbeşte despre utilitatea,
dar şi despre inutilitatea voluntarilor în secţiile de oncologie din spitalele italiene.
Rolul principal al lor este de a sta de vorbă cu pacienţii, de a le stimula atenţia, de
a face ca timpul să treacă mai repede şi mai plăcut. Dar voluntarii sunt aproape
complet neglijaţi de către personalul medical şi adesea rolul lor este secundar.
În opinia mea, voluntarii, instruiţi să acorde sprijin pe nevoile concrete ale
pacientului, pot constitui un mecanism foarte util pentru dezvoltarea serviciilor de
îngrijire paliativă, la domiciliul pacienţilor sau în unităţile cu paturi.

În anul 2014 am reluat această cercetare la Hospice Casa Speranței Brașov,


în cadrul unui proiect european finanțat de un fond elvețian. Obiectivul principal
al cercetării a fost identificarea nevoilor beneficiarilor Hospice și ale familiilor lor,
în scopul creării de noi servicii socio-medicale prin care să se îmbunățească
situația de viață a bolnavilor și a familiilor lor.

75
Pentru culegerea datelor am utilizat tehnica interviului narativ și tehnica
photo-voice.
Prin interviuri am aflat că, alături de nevoile materiale, nevoile de
comunicare ale pacienților cu personalul de specialitate și cu membrii rețelelor
personale ocupă primele locuri în ierarhia nevoilor bolnavilor de cancer sau de
alte boli incurabile, iar prin tehnica photo-voice am reușit să realizăm colaje de
fotografii reprezentative pentru trăirea bolii și pentru nevoile bolnavilor și
aparținătorilor. Fotografiile obținute, obiect al unei expoziții itinerante, sunt un
instrument puternic de comunicare publică pentru conștientizarea și
sensibilizarea autorităților și a altor categorii sociale responsabile din sistemul de
servicii socio-medicale.

Studiu de caz: comportamentul neigienic în spaţiul public – o cercetare bazată


pe observaţie sistematică în comunitatea braşoveană

 Material suport: Codrina Şandru, 2010. Healh education and unhygienic


behaviour in public space. In: Proceedings of the 4th International
Conference EDU-WORLD 2010, Education Facing Contemporary World
Issues. Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti, pp. 355-364.

Fragment de analizat:
For over five years, at the Community Development seminars, my students
made the following exercise: for a week, they write down all problems that occur
in the public space that they use, make a list of the issues which they perceive and
submit this list to the seminar.
In all these five years, I accounted for the problems that my students have
identified on the street, in public transport, in institutions where they are going to
solve their personal problems, etc. In the first three places, in order of appearance
in the lists of students, the following problems occur:
1) Dirt on the street, in parks or means of public transport.
2) Unfriendly and improper behavior of officials in public institutions.

76
3) Problems in public health institutions: a) poor communication between medical
staff and patients, b) extra-payments for obtaining health care, and c) inadequate
facilities of medical offices and hospitals.
The first problem reported by students drew my attention to me often. I live in a
modern city in Romania, but I often observe litter, thrown at random. I often
notice the perpetrators in the act, throwing without remorse cigarette butts,
empty packs of cigarettes or chewing gum on the sidewalk, in parks or from cars
on the road.
I feel very much disturbed by what, in this article, I call „unhygienic behavior in
public space”: people who are coughing in the street without putting hand to
mouth, or not to use a handkerchief sneeze, or spit on the street, or leave behind
them bed smell indicating a careless hygienic behavior. My personal list goes on
with unsanitary traces (excrement) left on my city streets by stray dogs or even by
those with master.
Based on these personal observations, and having confirmed by my students
that unhygienic behavior is a serious issue in Romanian public space, I have
achieved with my students a micro-field research in order to measure the
magnitude of this phenomenon, called „unhygienic behavior in public space”.
We defined the concept thus: by unhygienic behavior in public space we
understand all forms of conduct, voluntarily or involuntarily, by which individuals
harm cleanliness of public spaces and pose a threat to the health of others.
For our research purposes, I gave an operational definition of the concept. Thus,
unhygienic behavior consists of the following forms of public space behavior:
- Spitting in the street (on the pavement);
- Unsafe cough (coughing without putting hand to mouth);
- Insecure sneezing (sneezing without covering your nose with your hand or a
handkerchief);
- Throwing cigarette butts at random;
- Randomly throwing chewing gum.
The field research took place in Brasov, on the April 14, 2010, and the field
operators were students from Social Work, third year.
Results of observations in street:

77
A. The first group of observers, consisting of three students, had the task to
count the traces of saliva on the sidewalk. They chose to cover, on both sides,
sections of a central avenue of Brasov, named Iuliu Maniu Bulevard. Their
observations were made between 9.45 and 10.45 o’clock in a day when in Brasov
has not rained for 48 hours (important aspect, because rain gently removes traces
of human misery on the sidewalk!). One observer counted 14 signs for a distance
of 300 meters, the observer 2 identified 13 tracks over a distance of 200 meters,
and observer 3, 19 tracks over a distance of 200 meters. Thus, our observations
show that every 15 meters, a person spits down on the sidewalk.
B. The second group, consisting of two students, was placed at the bus stop
Sanitas in Brasov, located strengthen a downtown area. They counted, within 50
minutes, the number of people seen committing the following unhygienic act: spit
down on the sidewalk. The two observers watched the behavior of bystanders and
identified 15 people - 14 men and one woman, with estimated ages between 35
and 60 years, who experienced this behavior in their viewing area. Thus, on
average, every three minutes a person can be seen casually spitting on the
sidewalk, even though many people are around.
C. The third group of students, consisting of three observers, had the task to
count the cigarette butts and discarded chewing gum on the floor. On a distance
of 1.5 km, including sections of two central streets and a part of Brasov City
central area, they counted 6,730 pieces of discarded chewing gum on the
sidewalk. On this route, the students identified two areas of maximum load: a) the
pavement in front of Modarom Building, at the entry in Republic Street, a space
that has - in the collective mentality of Brasov citizens - the meaning of meeting
place with friends, especially for youth people groups and b) areas from the
Universal Store bus stop to one of the most popular fast food restaurants in the
city, named Ando’s. Observers have also provided an explanation:
“At Modarom they expect each other and you can see them spitting gums down
while talking and laughing, and those who get out from the bus or come
downtown to eat at Ando’s spit gum before reaching the fast food, walking on the
sidewalk” (Virgil, student).
For counting cigarette butts, the students made observations on a length of
approximately 1,000 meters, including a part of downtown and a part of Iuliu
78
Maniu Avenue, on both sides. In this course they have been counted 674 cigarette
butts thrown on the sidewalk.
D. The fourth group of student volunteers, consisting of two, was placed at the
bus stop Sanitas and counted for 40 minutes, people who coughed and/or sneezed
in an unprotected way. The students identified seven people - four men and three
women, with estimated ages between 50 and 60 years – who have coughed or
sneezed without protecting bystanders. Also, observers have reported cases of
four people waiting to come bus, eating seeds and spitting the shells down on the
pavement in the bus stop area. Another case reported by students is illustrative for
our investigation but also for the functioning of ethnic bias in Romania:
“It was an old man, about 60 years, which I have even seen spitting on the floor
in front of us. He saw that we write something and asked us what we do. I replied
that we do a study about who coughs, sneezes and spits out careless in bus
stations. We said: “Oh, well, Gypsies do so!” He has forgotent that just two
minutes before he had made dirty the sidewalk with his own saliva” (Roxana,
student).
E. The fifth group of student volunteers travelled in the city for 50 minutes by
bus no. 51, to observe possible negligent events in terms of hygiene in public
transport. The three student observers reported the following inappropriate
behaviors: three people who pick their nose, after which, with the same hand,
have supported the handrails of the bus; 10 people who cough without putting
hand to mouth; three people who yawn without putting hand to mouth; a person
who smelled of alcohol and a person who smelled of sweat.
The next day after making this micro-research, I added my own systematic
observations to the data collected by my students. Thus, I performed an analysis
of unsanitary behavior just on the street where I live, in the Tractorul
neighborhood of Brasov. I made observations in the morning, between 7.45 and
9.00 and I noted the following situations:
I) Within only 15 minutes walking on the sidewalk of my street in both
directions, I saw eight people, all male, who spit on the floor. Four of them were
students, aged between 7 and 12 years estimated that at that time went to
school. The other four were adults aged over 40 years.

79
II) I saw five people who cough without lead hand to mouth: a girl under 25
years, three elderly people (two men and one woman) and a mother with a baby
in her arms.
III) I counted over a distance of about 500 meters, 24 traces of saliva, 163 traces
of chewing gum, 70 cigarettes butts, and five traces of animal excrement.
The question I have in mind, seeing this data, is: How serious is the situation? In
the literature I have not found a similar research to compare data. But starting
from the assumption that every act that violates the rules of hygiene in public
space is a danger associated with a health hazard to those around, I consider that
every act we noticed represents a serious problem for the public health. As we
have seen, we risk of contacting diseases on the street every three minutes, or
every 15 meters! Or we have the misfortune to see dirty sidewalks whenever we
leave the house or every time we take the bus.
One of the students participating in the research told me when she presented
her research report: “I have never thought that there are so many uncivilized
people in this beautiful city!” (Ana, student).

80
CURSUL XIV

PROIECTE DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ. EXPERIENŢE ROMÂNEŞTI ŞI


INTERNAŢIONALE

Teme principale:
1. Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul
Poiana Turda
2. Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul
Joensuu, Karelia

Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul


Poiana Turda
Scopul proiectelor de acest tip: creşterea gradului de ocupare a populaţiei,
având în vedere atât nevoile pieţei, cât şi integrarea socială a grupurilor
vulnerabile
(http://www.fseromania.ro/images/downdocs/povesti_de_succes.pdf).

P1) Model de autodezvoltare comunitară cu aplicaţie în comunitatea romă.


Localitatea Poiana Turda, jud. Cluj
Context: Nivelul scăzut al competenţelor profesionale în comunităţile rome
din Poiana Turda a condus la excluderea acestora de pe piaţa muncii. Acest
proiect a fost creat spre a îmbunătăţi nivelul calificării profesionale al populaţiei
de etnie romă, prin formarea profesională în diferite domenii şi pentru a sprijini
angajarea beneficiarilor implicaţi direct în activităţi generatoare de venituri.
Perioda: noiembrie 2004 – octombrie 2005.
Finanţare: fonduri Phare (39,690 euro) şi bugetul local (42,290 euro).
Organizaţia responsabilă de implementare: PrimăriaTurda în parteneriat cu
Şcoala nr. 5 dinTurda.

81
Obiective:
O1. Îmbunătăţirea nivelului calificării profesionale a 30 de membri ai
comunităţii rome din localitate prin asigurarea formării profesionale în domeniile
croitoriei şi zugrăvitului.
O2. Încurajarea angajării beneficiarilor în activităţi generatoare de venit prin
înfiinţarea unui atelier de croitorie ca o mică afacere deţinută de asociaţia locală
şi menită să absoarbă 30% din forţa calificată prin intermediul proiectului,
angajând cel puţin 6 persoane care au urmat cursul de calificare.
O3. Îmbunătăţirea nivelului de implicare al autorităţilor locale în rezolvarea
problemelor sociale şi economice ale comunităţii rome.

Metodologie:
- Sprijinirea înfiinţării unei activităţi generatoare de venit şi crearea unui
parteneriat public-privat (înfiinţarea unei asociaţii în comunitatea romă din
Poiana Turda) care să contribuie la soluţionarea treptată a problemelor cu
care se confruntă această comunitate.
- Proiectul a folosit o gama largă de metode, cum ar fi: cursuri de formare
profesională, activităţi de promovare în mass-media, facilitare şi mediere
profesională, crearea unui parteneriat.

Activităţi:
A1) lansarea proiectului în faţa unei audienţe de 79 de persoane, cu
prezentarea unui spectacol pe postul local de televiziune şi cu acoperire specială
în presa locală şi judeţeană;
A2) selecţionarea grupului ţintă şi organizarea sesiunilor de formare
profesională la care au participat 20 de bărbaţi şi 9 femei de etnie romă;
A3) reabilitarea spaţiului atelierului de croitorie, achiziţionarea
echipamentului necesar şi a maşinilor de cusut, precum şi achiziţionarea
consumabilelor şi a materiei brute;
A4) înfiinţarea asociaţiei non-profit comunitare şi a societăţii comerciale;
A5) iniţierea activităţilor de formare profesională şi înregistrarea
absolvenţilor cursurilor de calificare în baza de date a Agenţiei locale pentru
Ocuparea Forţei de Munca din localitatea Poiana Turda.
82
Rezultatele s-au concretizat în:
- Selecţionarea a 41 de beneficiari (mai mult decât cei 30 propuşi iniţial),
finalizarea a două cursuri de calificare, reabilitarea atelierului de croitorie,
calificarea a 29 de persoane, începerea activităţii în atelierul de croitorie, unde au
fost angajate 3 femei de etnie romă şi începerea activităţii societăţii comerciale.
- După absolvirea cursului organizat în cadrul proiectului, 23 de participanţi
au reuşit să se angajeze piaţa muncii.

Proiecte derulate cu fonduri europene pentru incluziune socială: Proiectul


Joensuu, Karelia

P2) Îmbunătăţirea accesului pe piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi.


Finlanda, Regiunea Karelia, oraşul Joensuu
Context: Grupul vizat de acest proiect include persoane din regiunea Joensuu
care suferă de probleme de sănătate mentală ce le îngreunează accesul la un loc
de muncă. Pentru a se asigura participarea lor integrală în societate, acestor
persoane trebuie să li se ofere posibilitatea de a lucra, conform capacităţii lor,
pentru a obţine securitate financiară. O cale de depăşire a acestor probleme o
constituie posibilitatea oferită acestor persoane de a găsi un loc demuncă şi/sau
de a urma programe de formare profesională, iar o abordare bazată pe suportul
grupului se dovedeşte a fi o metodă utilă.
Perioada: continuu, din 2004
Pentru implementarea acestui proiect s-a creat un parteneriat format din
personalul Asociaţiei Centrale pentru Sănătate Mintală şi membrii asociaţiilor de
sănătate mintală din Karelia, oraşul Joensuu.

Obiective:
1. Organizarea unor grupuri de sprijin care să includă cel puţin 40 de
participanţi din categoria persoanelor care suferă de probleme mentale.
2. Trecerea a cel puţin 50% din cei implicaţi în grupul de sprijin pe o treaptă
superioară a pregătirii profesionale, care să le asigure un loc de muncă.

83
Metodologie: Metoda de implementare se concentrează pe grupurile de
sprijin. Obiectivul activităţilor grupului îl constituie sprijinul, consilierea şi
încurajarea participanţilor de a crea un plan de acţiune personal în vederea
obţinerii de locuri de muncă sau a începerii studiilor, precum şi sprijinul acordat
pentru executarea planului. Scopul planului îl constituie obţinerea unui loc de
muncă sau trecerea la un nivel educaţional mai înalt.
Un grup include 8 –12 persoane, toate cu probleme de sănătate mintală,
dorind să-şi găsească un loc de muncă sau să aibă posibilitatea de a studia. Un
grup lucrează timp de 40 – 60 de ore pe o perioadă de 3 – 5 luni.

Activităţi incluse în programul de sprijin psiho-social: direcţionarea clienţilor


în scopul identificării resurselor proprii, dezvoltatea abilităţilor şi consolidarea
autocunoaşterii (gâmdirea centrată pe resurse). În grupuri este încurajat sprijinul
colegial ca o metodă de suport în procesul de reabilitare a persoanelor ce se
confruntă cu probleme de sănătate mintală.
Metoda funcţionează cel mai bine dacă se cooperează cu şcoli si cu reţeaua
de ocupare a forţei de muncă.

Rezultate:
- În perioada 2004-2007 a fost creat un manualul de sprijin al grupului pentru
instructorul grupului.
- 40 de persoane cu dizabilităţi au participat la grupuri de sprijin pe timpul
desfăşurării proiectului.
- Dintre cele 40 de persoane, 20 au continuat formarea profesională.

84
BIBLIOGRAFIE

Cărţi:
1. Alexeanu-Buttu, M. (coord.), 2008. Ghid de dezvoltare comunitară integrată.
București: Vanemonde.
2. Bauman, Z., 2002. Comunitatea. Bucureşti: Antet.
3. Bayertz, K., 1999. Solidarity. Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.
4. Ezioni, A., 2002. Societatea monocromă. Iaşi: Polirom.
5. Flint, W.R., 2013. Practice of Sustainable Community Development. A
Participatory Framework for Change. New York: Springer.
6. Hawtin, M., Hughes, G., Percy-Smith, J., 1998. Community profiling. Auditing
social needs. Buckingam-Philadelphia: Open University Press.
7. Maynard, H. B., Mehrtens, S. E.,1997. Al patrulea val. Afacerile în secolul XXI.
Bucureşti: Antet.
8. Nedelcu, E., 2000. Democraţia şi cultura civică. Bucureşti: Paideia.
9. Pascaru, M, 2003. Matricea comunitară. Cluj-Napoca: Editura Presa
Universitara Clujeana.
10.Pascaru, M., 2007. Habitatul risipit de globalizare. Cluj-Napoca : Argonaut.
11.Pascaru, M., Buţiu, C. A., 2007. Restituirea rezultatelor şi dezvoltarea
comunitară. Cluj-Napoca : Argonaut.
12. Phillis, R; Pittman, R.H., 2009. An Introduction to Community Development.
New York: Routledge.
13. Preda. M. (coord.), 2009. Riscuri şi inechităţi sociale în România. Iaşi:
Polirom.
14. Putnam, R., 2002. Cum funcţionează democraţia? Tradiţiile civice ale Italiei
moderne. Iaşi: Polirom.
15. Robinson Jr., J. W.; Green, G.P. (eds.), 2011. Introduction to Community
Development. Theory, Practice, and Service-Learning. Thousand Oaks,
California: Sage Publications Inc.
16. Sandu, D.,1999. Spaţiul social al tranziţiei. Iaşi: Polirom.
17. Sandu, D., 2005. Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică şi ideologie.
Iaşi: Polirom.
18. Sandu, D., coord., 2007. Practica dezvoltării comunitare. Iaşi: Polirom.

85
19. Scârneci, F., 2007. Îndrumar de cercetare calitativă în ştiinţele socio-umane.
Braşov: Editura Universităţii Transilvania din Braşov.
20. Șandru, C., Pop, V., Oprica, R., 2005. Drăguș. Imaginile unui sat românesc.
Brașov: Editura C2 Design.
21. Şandru, C., 2007. Comunităţi etnice şi elite locale. Braşov: Editura
Universităţii Transilvania din Braşov.
22. Şandru, C., 2009. Studii şi confesiuni despre Drăguşul contemporan. Cluj-
Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
23. Zamfir, C. coordonator, 1999. Politici sociale în România: 1990-1998.
Bucureşti: Expert.
24. Zamfir, E. coordoator, 2000. Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară.
Bucureşti: Expert.
25. Zamfir, C., Stoica, L. coordonatori, 2006. O nouă provocare: dezvoltarea
socială. Iaşi: Polirom.
26. Zani, B., Palmonari, A., coord., 2003. Manual de psihologia comunităţii. Iaşi:
Polirom.

Studii şi articole:
1. Colllier, S., 2015. Experiences and Perceptions of Community: The
Fayetteville High School Community Photography Project. UMI Dissertation
Publishing, published by ProQuest LLC.
2. Durrheim, K., 2014. Social change. In: Teo T. (eds.), Encyclopedia of Critical
Psychology. New York: Springer, p. 1767-1771.
3. Lăzăroiu, S., 1999. Reţele de capital social şi antreprenori în Comişani. În
Sociologie Românească, nr. 2, 1999, pp. 31-56.
4. Magnani, N., Struffi, L., 2009. Translation sociology and social capital in
rural development initiatives. A case study from the Italian Alps. In Journal
of Rural Studies, 25(2009), pp. 231-238, disponibil pe www.elsevier.com
5. Rădulescu, S., 2013. Mihail M. Cernea – o personalitate marcantă a lumii
ştiinţifice naţionale şi internaţionale. În: Revista Română de Sociologie,
serie nouă, anul XXIV, nr. 1–2, Bucureşti, pp. 3–14.
6. Scorri, A., James, P., 2010. Communities of citizens and indicators of
sustainability. In Community Development Journal, Oxford University Press,
86
vol. 45, no.2, Aprile 2010, pp. 219-236, disponibil pe
http://cdj.oxfordjournals.org
7. Şandru, C., 2005. Reţele sociale şi forme asociative comunitare ca bază a
dezvoltării durabile. Cazul Drăguşului contemporan. În Sociologie
Românească, vol. III, nr.4, iarna 2005, pp. 160-172.
8. Şandru, C., 2009. Reţelele angajamentului civic – instrument de facilitare a
comunicării şi cooperării în comunităţile locale. În Revista Română de
Comunicare şi Relaţii Publice, vol.11, nr. 1(15), 2009, pp. 85-94.
9. Şandru, C., 2010. Healh education and unhygienic behaviour in public
space. In: Proceedings of the 4th International Conference EDU-WORLD
2010, Education Facing Contemporary World Issues. Piteşti: Editura
Universităţii din Piteşti, pp. 355-364.
10.Șandru, C., 2013. Role of Ethnic Economy in Local Development. A Case
Study: German Economic Society Brasov. In: Bulletin of the Transilvania
University of Brasov, vol.6 (55) no. 2-2013 series VII - Social Sciences and
Law, pp. 185-192.
11.Şandru, Codrina, 2014. Participatory Needs Assessment in Local
Communities. Methodological Aspects. In: Bulletin of the Transilvania
University of Brasov, series VII - Social Sciences and Law, vol. 7(56), no. 2-
2014, pp. 97-104.
12. Șandru, Codrina, 2015. Problems and Solutions regarding the Roma
Population’s Access to Education. A Case Study in Racos, Romania. In:
Bulletin of the Transilvania University of Brasov, series VII - Social
Sciences and Law, vol 8(57), no 2-2015, pp. 125-132.
13. Voicu, B., 2006. Participare, spirit comunitar, capital social. În Voicu, M.;
Voicu, B., Satul românesc pe drumul către Europa. Iaşi: Polirom, pp. 41-55
14. Voicu, B., 2006. Viaţă comunitară şi acţiune colectivă în cele şase sate. În:
Voicu, Mălina; Voicu, Bogdan, coord., Satul românesc pe drumul către
Europa. Iaşi: Polirom, pp. 211-219.
15. Westoby, P., Owen, J., 2010. The sociality and geometry of community
development practice. In Community Development Journal, Oxford
University Press, vol. 45, no.1, January 2010, pp. 58-74, disponibil pe
http://cdj.oxfordjournals.org
87
88