Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2019-2020
Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Istoria construcției europene

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): opțională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Cătălin Turliuc, profesor dr.

Contact e-mail: cturliuc@yahoo.com
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Nu sunt condiționări și nu se solicită cunoștiințe pre-rechizite

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
Obiectivul general

Cunoaşterea istoriei procesului construcţiei europene, a principalelor politici sectoriale şi ale modului în
care au fost formulate şi adoptate deciziile la nivel european

Obiectivele specifice

La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să :

Explice problematica generală a istoriei construcţiei europene
Descrie procesul istoric al constructiei europene
Utilizeze în mod eficient informaţiile despre politicile Uniunii Europene
Analizeze evoluţia politico- instituţională a Uniunii Europene
Calculeze etapele procesului extinderii Uniunii Europene
Competenţe profesionale

C1. Înţelegerea procesului istoric al construcţiei europene

C2. Cunoaşterea modului de formare a structurilor de baza ale UE
C3. Identificarea principalelor metode prin care s-a realizat construcţia europeană
C4. Înţelegerea diacronică a adâncirii procesului de integrare europeană

1
C5. Cunoaşterea perspectivelor de evoluție ale UE
Competenţe transversale

CT1. Redactarea unui referat cu privire la istoria construcţiei europene

CT2. Cunoaşterea şi prezentarea avantajelor şi limitelor procesului integrării europene
CT3. Compararea soluţiilor şi metodelor adoptate în vederea realizarii UE

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu cele

menționate în Fișa Disciplinei)

Unitățile de învățare: .
1. Introducere. Importanţa şi relevanţa cursului în contextul actual. Metode şi tehnici de evaluare a
activităţii studenţilor – 2 ore
2. Fundamentul istoric şi teoretic al construcţiei europene. Originea şi evoluţia ideei de Europa – 2 ore
3. Ideea federală în istoria europeană – 2 ore
4. Organisme şi organizaţii europene anterior perioadei postbelice; istoric şi semnificaţii. Perioada
interbelică şi problematica europeană. Predecesorii unităţii europene – 2 ore
5. Europa în primul deceniu postbelic. Organizarea păcii. Planul Marshall şi implicarea americană.
Războiul rece şi problemele continentului. “Părinţii” unităţii europene – 2 ore
6. “Europa celor şase”. Tratatul de la Roma şi consecinţele sale. Prima extindere: Europa de la “cei şase”
la “cei nouă”. Deceniul 7 al secolului trecut şi procesul construcţiei europene – 2 ore
7. Europa de la “cei nouă” la “cei doisprezece”. Evoluţii istorice şi procese semnificative în context
mondial – 2 ore
8. Europa deceniului nouă: Actul Unic European. Colapsul comunismului şi sfârşitul războiului rece:
încetarea marii divizări a continentului. Europa Centrală şi de Est în noul context – 2 ore
9. Tratatul Uniunii Europene: Maastricht. Negocierea tratatului. Discuţiile asupra uniunii politice şi a
rolului ei după încheierea Războiului rece. Noua agenda transatlantică – 2 ore
10. “Europa celor cinsprezece”. Perioada post Maastricht din perspectiva uniunii politice şi a celei
economice şi monetare – 2 ore
11. Consolidarea Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa. Adaptarea şi ajustarea
instituţională. Tratatul constituţional și eșecul acestuia – 2 ore
12. Politicile faţă de Europa Centrală şi de Est. Probleme ridicate de procesul lărgirii Uniunii. Atena
2003. «Valul 5» şi extinderea cu 10 în 2004; 2007 și Europa celor 27. Aderarea Croației – 2 ore

2
13. Tratatul de la Lisabona. Uniunea Europeană ca actor global. Articolul 50 al Tratatului. Brexit – 2 ore
14. Viitorul integrării europene.Potenţialul şi limitele extinderii Uniunii Europene. Uniunea europeană în
noua arhitectură globală – 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Redactarea unui referat

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie
Referinţe principale alături de support de curs, ghid de studiu:
1. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucureşti, 2002
2. Florian Gârz, Bătălia pentru Europa, Bucureşti, 1997
3. *Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Polirom, Iaşi, 1999
4. *Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iaşi,
1998
5. Bertrand Commelin, Europa economică, Institutul European, Iaşi, 1998
6. *Charles Zorgbibe, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998
7. Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcţia europeană, Edit. CNI Coresi s.a., Bucureşti, 2003
8. *Nicolae Păun, Istoria construcţiei europene, Edit. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
1999
9. Nicolae Păun, Adrian Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Europa unită, Europa noastră, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003
10. *Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All, Bucureşti, 1999
11. *Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora M, Bucureşti, 2003
12. *Helen & William Wallace, Policy-Making in the European Union, Oxford University Press, Oxford,
1996, tradusă Procesul politic în Uniunea europeană, Ediţia a IV-a, Editura Arc, Chişinău,2004
13. *John Pinder, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Edit. All, Bucureşti, 2005
14. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, Instituţii, Drept, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005
15. *Cristopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire. Istoria secretă a
construcţiei europene, Edit. Antet, Bucureşti, 2004
16. Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

Lucrările notate cu * sunt fundamentale

Referinţe suplimentare:
Paginile de internet ale principalelor organisme şi instituţii euroatlantice

3
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

ISTORIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Autor (selecție și adaptare):

Prof. dr. Cătălin TURLIUC

- SUPORT CURS -

Anul II
Semestrul I

2017-2018

4
 CUPRINSUL CURSULUI

Unitatea de învăţare 1 - Introducere. Importanța şi relevanța cursului în contextul actual.

Istoriografia. Trăsături generale ale procesului construției europene. Precizări metodologice.
Unitatea de învăţare 2 - Fundamentul istoric şi teoretic al construcției europene. Originea şi
evoluția ideei de Europa.
Unitatea de învăţare 3- Ideea federală în istoria europeană până la prima conflagrație
mondială.
Unitatea de învăţare 4 - Organisme şi organizații europene anterior perioadei postbelice; istoric şi
semnificații. Perioada interbelică şi problematica europeană. Predecesorii unității europene.
Unitatea de învăţare 5 - Europa în primul deceniu postbelic. Organizarea păcii. Planul Marshall şi
implicarea americană. Războiul rece şi problemele continentului. “Părinții” unității europene.
Unitatea de învăţare 6 - “Europa celor şase”. Tratatul de la Roma şi consecințele sale. Prima
extindere: Europa de la “cei şase” la “cei nouă”. Deceniul opt al secolului trecut şi procesul
construcției europene.
Unitatea de învăţare 7 - Europa de la “cei nouă” la “cei doisprezece”. Evoluții istorice şi procese
semnificative în context mondial. Actul Unic European
Unitatea de învăţare 8 - Colapsul comunismului şi sfârşitul Războiului rece: încetarea marii
divizări a continentului. Europa Centrală şi de Est în noul context.
Unitatea de învăţare 9 - Tratatul Uniunii Europene: Maastricht. Negocierea tratatului. Discuțiile
asupra uniunii politice şi a rolului ei după încheierea Războiului rece. Noua agenda
transatlantică.
Unitatea de învăţare 10 - “Europa celor cinsprezece”. Perioada post Maastricht din perspectiva
uniunii politice şi a celei economice şi monetare. Tratatul de la Amsterdam.
Unitatea de învăţare 11 - Consolidarea Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa. Adaptarea şi
ajustarea instituțională.
Unitatea de învăţare 12 - Tratatul privind instituirea unei Constituții a Uniunii Europene și eșecul
acestui demers. «Valul 5 » şi extinderea cu 10 în 2004; 2007 și Europa celor 27.
Unitatea de învăţare 13 - Tratatul de la Lisabona. Uniunea Europeană ca actor global.
Unitatea de învăţare 14 - Viitorul integrării europene. Potențialul şi limitele extinderii Uniunii
Europene. Uniunea europeană în noua arhitectură globală.

5
 Unitatea de învăţare 1
Introducere

Obiective:
- dobândirea cunoștiințelor necesare pentru încadrarea disciplinei în curricula academică
- familiarizarea cu principalele chestiuni de ordin istoriografic și documentar
-înțelegerea principalelor trăsături distinctive care pot defini procesul construcției europene

Indiferent de domeniul de activitate, de preferințe ideologice și de ordin politic, de simpatii și

antipatii, de gradul de pregătire intelectuală, istoria construcției europene este un domeniu care nu
poate fi ignorat cu ușurință, căci el face parte intrinsecă din istoria noastră recentă. Mai mult, fie că
recunoaștem sau nu, realitățile Uniunii Europene sunt prezente în viața noastră cotidiană și ne
influențează deciziile, ne modelează interesele, au o importanță majoră în destinul nostru atât la nivel
colectiv, național, cât și individual. În consecință, ni se pare futil să insistăm prea mult asupra
importanței pe care o asemenea disciplină o are în pregătirea noastră intelectuală, dar și în aceea
concretă și palpabilă de cetățean european, subiect de drepturi și obligații.
Uniunea Europeană, în ciuda evidentului cumul de crize în care se zbate acum, este un pol
important de putere al lumii contemporane, o piață uriașă – cea mai mare a lumii -, magnetul pentru
cele mai importante investiții ale globului și, în același timp, cel mai mare donator pentru economiile și
societățile țărilor subdezvoltate și în curs de dezvoltare. Totodată Uniunea Europeană are o pondere de
aproape o treime în Produsul Global Brut al lumii și este locul în care se desfășoară aproape jumătate
din comerțul lumii. Cu toate acestea, influența ei pe scena internațională, din punct de vedere politic nu
se ridică la aceleași cote înalte. Chiar dacă euro a devenit acum o monedă importantă a lumii alături de
dolar, chiar dacă vocea Uniunii este acum mai distinctă și mai puternică în corul internațional, Uniunea
Europeană nu este încă o superputere – în sensul clasic – care să aibă o proiecție de putere în mediul
internațional pe măsura ponderii și succesului ei economic. Cu certitudine însă, dacă lucrurile vor evolua
în direcția Statelor Unite ale Europei acest lucru se va schimba și o nouă balanță de putere globală va
apare determinând noi provocări și noi responsabilități globale pentru blocul european.
Istoria construcției europene a apărut recent în câmpul disciplinelor academice din România,
odată cu schimbările din 1989 și atenția tot mai mare acordată de factorii decizionali și opinia publică
procesului de integrare euroatlantică, ca o alternativă viabilă și deopotrivă dezirabilă pentru țara noastră
în debutul ultimului deceniu al secolului trecut. Firește, preocupări nesistematice în direcția investigării
acestui complex proces au existat în câmpul altor discipline socio-umane și în perioada anterioară. Este
greu de negat faptul că apariția, evoluția și dezvoltarea construcției europene în perioada postbelică nu
ar fi unul din cele mai semnificative procese din cursul secolului trecut și ca urmare atenția datorată lui
ar fi una lipsită de interes și semnificații, chiar în țări care s-au aflat în altă orbită și sferă de interese.
În trecutul recent producția istoriografică dedicată acestui proces a devenit una respectabilă,
mai ales sub raport cantitativ, în timp ce calitatea multor lucrări și studii dedicate domeniului poate fi
ușor contestată sau pusă sub semnul întrebării. În general însă, trebuie apreciat faptul că stadiul
accentuat cinematic al evoluțiilor pe scena europeană face dificil un proces de analiză sistematică,
tendințele abordării prezenteiste fiind dominante, ca și cele compilatorii - urmărite mai ales de cei
implicați în sectorul didactic – sau cele vădit encomiastice motivate conjunctural și, mai ales, politic. Fără
a încerca o taxonomie pretențioasă și elaborată se poate constata, cu ușurință, existența a trei mari
curente în literatura de specialitate:
a. un curent filoeuropean, dominant pe piața ideilor și a cărților dedicate domeniului în care
istoria construcției europene este privită dintr-o perspectivă eminamente pozitivă;

6
 b. un curent mai puțin ilustrat, cel eurosceptic sau uneori eurofob, în care sunt prezente
numeroase critici la adresa acestui proces istoric văzut doar ca o construcție artificială promovată de o
elită interesată și de o birocrație nesătulă și
c. un curent neutru, obiectiv, promovat mai cu seamă de autori din afara spațiului european
neangajați emoțional în mrejele acestui proces sau de către autori din spațiul comunitar dispuși la o
analiză complexă sine ira et studio și orientați cu precădere către subiecte punctuale.
Istoriografia domeniului este deci vastă și inegală din punct de vedere valoric. Menționăm de la
început că literatura recomandată de noi spre lectură este una care urmărește cu precădere un scop
declarat didactic, reclamat de nevoile acestor note de curs dedicate studenților anului II ai Facultății de
Drept. Cele trei curente menționate mai sus, ilustrate de diverse volume ale unor autori români și
străini, pot fi regăsite în bibliografia recomandată și care se găsește la sfârșitul acestor note de curs. La o
analiză sumară, fără pretenții de exhaustivitate, cititorul interesat de domeniu poate desprinde câteva
trăsături generale ale istoriei construcției europene:
1. Construcția europeană a fost și a rămas încă un proces top-down (de sus în jos) în care elitele și
un număr de personalități ușor identificabile au jucat un rol fundamental. Construcția
europeană a fost și este esențialmente un proiect ideologic articulat pe tradițiile modernității
care și-a propus un etos de tip non-național.
2. Construcția europeană s-a desfășurat în contexte și conjuncturi istorice și politice care au făcut
ca acest proces să nu fie unul liniar. Evoluțiile în zigzag sunt cele care domină acest proces
desfășurat de aproape șapte decenii. Rareori planurile au fost duse la bun sfârșit în timpul
prevăzut pentru acestea, de cele mai multe ori dead line-urile au fost prelungite și planurile
inițiale corectate și amendate.
3. Viziunea care a stat la baza întregului proces a fost una amplă, generoasă, marcată de un anume
idealism bine temperat de o raționalitate de tip iluminist. Ea s-a bazat pe ideea de progres și
meliorism, pe valorile asociate păcii, drepturilor omului și democrației de factură occidentală.
4. Procesul construcției europene nu a trecut de point of no return, nu este deci unul ireversibil,
ineluctabil și dictat de “legile” istoriei.
5. Construcția europeană are deopotrivă o preistorie și o istorie fără însă ca să existe o continuitate
cauzală, fără ca viziunile să coincidă și fără ca motivațiile să fie aceleași.
6. Procesul construcției europene a născut cetățeanul european, dar nu încă și o identitate
europeană supranațională care să înlocuiască loialitățile tradiționale de tip național.
7. Uniunea Europeană a intrat în logica post-istoriei abandonând în multe cazuri politicile prescrise
de realismul clasic și dezvoltând cu precădere o ideologie a drepturilor omului.
8. Uniunea Europeană și-a propus foarte târziu (oficial, abia odată cu Tratatul de la Lisabona) să
devină un vector al globalizării și nu doar o componentă pasivă a acestui proces.
9. Uniunea Europeană este un gigant economic, dar un pitic în planul global al relațiilor
internaționale. Umbra proiecției sale în mediul internațional s-a redus constant iar Africa,
continent cu predilecție apropiat de interesele europene, intră din ce în ce mai mult în orbita
intereselor chino-indiene.
10. Finalitatea procesului construcției europene, ca și al extinderii geografice a Uniunii, este încă
discutată și discutabilă existând scenarii și viziuni aflate în grade diferite de complementaritate
sau/și adversitate.
11. Europa nu mai este un continent din care se emigrează spre toate azimuturile – cum s-a
întâmplat de la marile descoperiri geografice din secolul al XV-lea și până de curând - ci,
începând din perioada postbelică, Europa a devenit țintă a emigranților din alte continente aflați
în căutarea unui safe heaven, a securității și prosperității individuale.

7
12. Viziunea eurocentrică nu mai este una ușor acceptabilă atât ca o realitate intrinsecă, cât și ca
una de ordin moral și politic în condițiile generate de globalizare.
La toate aceste considerații se pot adăuga încă multe altele care vor rezulta din parcurgerea
sistematică a literaturii de specialitate. Metodologiile de cercetare folosite de diverși autori
preocupați de domeniu includ de la metodele narativ-descriptiviste la cele ale analizelor cantitative,
calitative și de conținut, neomițând pe cele comparativiste. În cazul notelor de față metodologia
folosită este una narativ-descriptivistă favorizând evenimențialul și factologia, bazată pe o abordare
cronologică de tip clasic. Am preferat această metodologie din considerente pur didactice. O
cronologie a istoriei construcției europene poate fi regăsită la sfârșitul acestor note, ca și alte anexe
utile pentru studenți.
Fiecare temă de curs va fi însoțită de o scurtă secțiune dedicată verificării cunoștințelor
acumulate pe parcurs cu scopul fixării principalelor date și idei cuprinse în text.
Precizăm că textul notelor de curs nu va fi însoțit de un aparat critic laborios din rațiuni
evidente, care țin de nivelul și adresabilitatea acestora. Caracterul pur didactic și compilatoriu al
oricărui demers de acest tip nu mai trebuie dovedit (alături de viziunea și considerațiile de ordin
personal ale autorului se regăsește doar un travaliu de selecție și adaptare a informațiilor care
provin din surse publice larg răspândite). Personalitățile amintite, factologia și structura
evenimențială sunt deja cvasi-publice și intrate deja, în bună parte, în patrimoniul comun. Acolo
unde textul a impus-o cu necesitate am făcut trimiterea la sursa exactă între paranteze. Bibliografia
de la sfârșitul notelor de curs indică toate sursele folosite în documentare.
În ceea ce privește terminologia, așa cum bine se știe, termenii Comunitatea Economică
Europeană, Comunitatea Europeană, Uniunea Europeană sunt aplicabili în secvențe cronotopice
diferite. Pentru ușurință și fluență vom folosi în cuprinsul acestor note de curs termenul de Uniunea
Europeană, cu excepția firească a cazurilor în care s-ar pierde din relevanța istorică a denumirilor
folosite pe parcursul timpului.
Pornind de la premisa firească a continuei și necesarei perfecționări a acestui instrument de
lucru pus la dispoziția studenților și de la realitatea transformărilor cotidiene implicate de procesul
construcției europene așteptăm sugestiile beneficiarilor notelor de curs pentru îmbunătățirea
acestora, lucru pentru care le mulțumim în avans.

Verificare pe parcurs:

1. Când și în ce condiții a apărut această disciplină academică?

2. Ce curente istoriografice majore pot fi identificate în legătură cu problematica istoriei
construcției europene?
3. Care ar fi câteva din trăsăturile generale ale procesului construcției europene?

8
 Unitatea de învăţare 2

Fundamentul istoric şi teoretic al construcției europene.

Originea şi evoluția ideei de Europa.

Obiective:
- dobândirea cunoștiințelor necesare pentru încadrarea diacronică a procesului construcției europene în
durata lungă a istoriei
- familiarizarea cu principalele chestiuni invocate atunci când este definită Europa și europenii în diferite
secvențe cronotopice
-înțelegerea modului în care a apărut și evoluat în perioada timpurie ideea de Europa
-dobândirea abilității de a formula adecvat și coerent demersul legat de geneza și evoluția
europenismului și a ideii de Europa

Una dintre trăsăturile fundamentale care au marcat istoria comunităților umane din cele mai
vechi timpuri și până astăzi a fost aceea a aglutinării în structuri coerente și puternice care să asigure
nevoile fundamentale, primare, ale oamenilor. Încă din perioada apariției statelor, în epoca antică,
acestea au manifestat - în mai aproape toate cazurile cunoscute în istorie - tendința de a expanda
teritorial, de a acumula resurse de tot felul (materiale, umane, spirituale, simbolice) care să le amplifice
potențialul și să le asigure o securitate și prosperitate crescute. În numele acestor nevoi, îmbrăcate sau
nu în haine ideologice sau religioase, cu motivații economice, politice sau spirituale, competiția pentru
hegemonia în sistemul mondial (așa cum exista el în diferite secvențe cronotopice) a devenit o constantă
a eșichierului mondial. De la regatele din Mesopotamia antică și până astăzi s-au manifestat la nivel
mondial tendințe de organizare a sistemului statelor, în varii forme, capabile să introducă pentru diferite
perioade de timp o ordine, un anumit mecanism, care să fie antientropic și care să limiteze anarhia în
mediul internațional.
Ideea imperiului, apărută în antichitatea timpurie, a devenit o constantă a istoriei politice a
omenirii și a dominat universul gândirii politice. Imperiul era menit nu doar să introducă o ordine
hegemonică –implicit ierarhică - într-un mediu divers ci, deopotrivă, să aducă și să garanteze pacea,
stabilitatea și prosperitatea celor care intrau în orbita lui. Ce altceva puteau să exprime la nivelul primar
pax romana, pax christiana sau recenta pax americana? Ideologizate sau nu, toate acestea dovedesc că
exprimat simplist, la nivel global, s-au manifestat și se manifestă două logici adverse: una a fuziunii, a
integrării în planuri multiple și profunde și cealaltă a fisiunii, a fragmentării și particularismului.
Procesul globalizării și fenomenele conexe lui, sporirea interdependențelor globale, au
determinat și apariția globalizării, a refugiului celor nemulțumiți de acest proces uriaș în spațiul
particularismelor, al contestării modernității de tip occidental, al revenirii insidioase la parohialism și
tribalism.
În acest orizont larg vom încerca identificarea unora dintre premisele teoretice și fundamentele
practice care au stat la baza genezei ideii europene. Înainte însă de a aborda pe scurt acest subiect se
cuvine să formulăm posibile răspunsuri la întrebările legitime: Ce este Europa? Cine sunt europenii? Ce îi
particularizează pe europeni în concertul mondial?
Europa poate fi definită spațial în termenii geografiei fizice, cultural în condițiile contribuției sale
specifice la patrimoniul cultural universal al omenirii, spiritual ținând cont de specificitățile sale de ordin
confesional, religios. Evident, Europa poate fi definită geopolitic și implicit geostrategic, ea poate fi
identificată în orizont civilizațional sau în temeiul unei forma mentis cu trăsături comune. Orice definiție
am formula ea este încărcată etic și ideologic. Astfel, chiar în sens geografic, Europa poate fi definită ca o
mare peninsulă a Asiei (blocului euroasiatic). Mai mult, toate definițiile care pot fi formulate sunt
profund condiționate de secvența cronologică căreia i ne adresăm. Una era Europa renascentiștilor și

9
alta este Europa modernă, una era Europa în viziunea anticilor și alta este cea din mintea
contemporanilor. Cu certitudine însă, Europa și europenii împărtășesc trăsături comune și se
diferențiază de celelalte continente și locuitorii acestora. Într-o formulă rezumativă, posibil criticabilă din
punctul de vedere al corectitudinii politice, dar cu mare forță de sugestie, putem spune că Europa este
în profunzime greacă, în extensiune latină și în înălțime creștină. Evident, nu excludem aici pe cei sau
cele care nu se regăsesc în această paradigmă fiind totuși europeni. În cele din urmă a fi european este
considerat astăzi, în canoanele moralei curente, o modalitate de dicto și nu de re.
Termenul de Europa are o etimologie aflată în discuție încă, unii atribuindu-i o origine semitică,
alţii una greacă sau celtă. Numele Europa apare mai întâi în mitologia greacă. Hesiod, marele poet grec
trăitor în secolul al VIII-lea înaintea erei curente, vorbea despre Europa ca fiind una din cele trei mii de
Oceanide care hrănesc tinerețea oamenilor. Într-o legendă din același spațiu cultural ea apare ca fiind o
fiică a regelui Tyrului, care, răpită și sedusă de Zeus, se află la originea dinastiei cretane Minos. Geografic
însă, Europa se conturează treptat la autorii greci antici, pentru a găsi o descriere mai completă la
Strabon, Pliniu cel Bătrân sau Ptolemeu, în primele două veacuri ale erei noastre. Limitele spațiale ale
continentului se precizează cu multă acuratețe în direcțiile sud şi vest, în timp ce întinderea
continentului spre est şi nord-est rămâne incertă.

Ideea de Europa, ce desemnează un ansamblu spațial geografic, politic, cultural şi spiritual,

datează de veacuri, în timp ce construcția europeană, ca proces conştient de formare a unei unități
economice, politice şi instituționale a acestui teritoriu, are o vechime măsurabilă în decenii. Acest proces
complex a pornit de la ideea unificării europene, care are, în mod cert, atât o preistorie cât şi o istorie.
Începuturile conturării acestei idei poate fi plasat încă în Evul Mediu creştin, dominat de ideea pax
christiana. Mai apoi, treptat, în secolul al XVII-lea, ideea se desprinde de baza sa funciar religioasă
pentru a servi scopului politic al cuceririi sau pacificării continentului în următoarele două secole. În
debutul secolului trecut, complexul de crize provocat de prima mare conflagrație mondială alimentează
proiectele federative sau confederative din cele două decenii interbelice. Soluția federativă implica
realizarea unei structuri instituționale suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într-o măsură
mai mare sau mai mică, atributele suveranității lor. Formula confederativă menține intacte prerogativele
suverane ale statelor participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis
circumscrise, de natura politică sau economică. În cele din urmă, procesul propriu-zis de integrare și
construcție europeană s-a declanşat efectiv în contextul genezei și desfășurării primelor etape din
războiul rece, al bipolarității mondiale, instaurate după secunda conflagrație mondială. Astfel, în
conjunctura unei necesități stresante și imediate, Europa găsea cale optimă de a-și putea salva locul,
rolul şi identitatea istorică prin transpunerea în practică a premiselor generale ale unității sale.

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate și,
de asemenea, factori care au pus în evidență diversitatea. Validarea sau invalidarea idealului integrării
europene nu este consolidată și nici slăbită de considerațiile asupra precedentelor istorice. Istoria poate
revela obstacole care s-au dovedit redutabile în trecut, sau poate aduce la lumină noțiuni, tendințe,
mișcări și aspirații care ar putea oferi premise pentru realizarea unei unități necunoscute de generațiile
anterioare. Termenul “Europa”, așa cum am văzut mai sus, nu desemnează o cantitate constantă.
Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât premisa istoriei sale. Așadar
“Europa” este o idee forjată istoric cu diferite conotații de la o epocă la alta.
Unitatea culturală și intelectuală, solidaritatea în cunoaștere, a favorizat geneza și conținutul
ideii de „Europă Unită“ care și-a găsit sorgintea în conștiința şi sentimentul identității europene. Mai
mulți gânditori au argumentat încă din debutul perioadei postbelice că această unitate europeană poate
fi întemeiată pe cele trei concepte invocate de noi mai sus: „conceptul grec al individualității“ oglindit și

10
în principiul alterității, „conceptul roman al justiției şi cetățeanului“ ca și tradiția statalismului și
instituționalismului de factură romană şi, în cele din urmă, „conceptul biblic al persoanei umane“ din
tradiția iudeo-creștină, comunitatea rezultând din umanismul şi raționalismul greco-latin îmbogățit prin
creştinism. Desigur, luându-se în considerare nu doar fundamentul îndepărtat, ci şi realitățile Europei
moderne şi contemporane, fără îndoială decisive pentru înfățișarea actuală a continentului, specialiști
din alte orizonturi geografice (americani, australieni și asiatici), consideră că nu este neglijabilă nici
tradiția spirituală a nordului germanic şi scandinav sau, de ce nu, a centrului și estului Europei. Se poate
remarca astfel o tendință de lărgire a înțelesului specificității europene, prin înglobarea unor zone lipsite
de prestigiul antichității clasice, dar valorizate divers de contemporanitate. Aportul nordic se poate
vedea și în ceea ce Max Weber numea „etica protestantă“ sau modelul reformator al lui Grundtvig din
Danemarca. Atâta vreme cât ea a produs prosperitatea economică pe care o cunoaştem şi avansul
tehnologic din perioada modernă, contribuțiile nordului european nu pot fi trecute cu vederea. În ceea
ce privește centrul și mai ales estul continentului acesta poate oferi modelul unei interculturalități
fecunde și a unor caracteristici de adaptare și aculturație în sensul antropologiei culturale care nu sunt
de neglijat în creuzetul european.

Modalitățile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spațiului european s-au

concentrat, în esență, în jurul a două soluții posibile: cea imperială, o unificare prin foră a continentului
în jurul unei puteri hegemonice, şi cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voinţe, într-o
formă federativă sau confederativă. Soluția federativă implică realizarea unei structuri instituționale
suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într-o măsură mai mare sau mai mică, atributele
suveranității lor. Formula confederativă menține intacte prerogativele suverane ale statelor
participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis circumscrise, de natură politică
sau economică.

Cele două soluții, în forme specifice, cu ponderi diferite, se regăsesc şi în abordările teoretice
sau inițiativele practice ale politicienilor, artiştilor, filosofilor din secolul al XIX-lea şi din prima jumătate
a secolului trecut.

Verificare pe parcurs:

1. Ce forme de aglutinare socială și politică sunt dominante în istoria umanității?

2. Ce particularizează Europa și pe europeni?
3. Care este geneza ideii de Europa și cum a fost formulată ideea unității europene?

11
 Unitatea de învăţare 3

Ideea federală în istoria europeană până

la prima mare conflagrație mondială

Obiective:
- înțelegerea federalismului și a particularităților acestuia în spațiul european
- cunoașterea principalelor proiecte de tip federalist formulate în perioada anterioară primului
război mondial
- dobândirea abilității de a analiza în context istoric proiectele de tip federalist și adecvarea lor în
spațiul european

Generată de realitatea suferințelor și pagubelor produse de conflictele armate de tot felul, de

ideea că unirea aduce putere, stabilitate și implicit prosperitate, de faptul că starea de pace este nu
numai moral întemeiată dar și profund dezirabilă, o pleiadă de personalități ale istoriei europene,
gânditori și savanți, conducători ai unor state, au meditat și au propus contemporanilor lor soluții vizând
pacea și unitatea.

Marele filosof grec Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de
confederații. În vremea sa, confederația cetăților grecești dispunea de instituții religioase și politice
comune, forumul de soluționare a diferendelor dintre cetăți constituindu-l Consiliul Amphictyonilor
(amfictionilor). În epoca romană, datorită prevalenței pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită
ideea de arbitraj, romanii neacceptând în general ideea soluționării în alt mod decât prin război a
diferendelor dintre ei și popoarele considerate „barbare”. Pax romana avea în vedere unificarea întregii
Europe – așa cum era cunoscută atunci - sub dominația proprie. Apariția și oficializarea creștinismului în
perioada medievală timpurie duce la ideea unei unificări motivate la nivel spiritual și confesional –
unitatea lumii creștine – bazată pe ideea universalismului de această esență. În mod evident, teologia
imperială a favorizat ideea unui imperiu mundan unic după chipul și asemănarea imperiului celest al lui
Dumnezeu. Sfârșitul iconoclasmului, proclamarea lui Carol cel Mare ca împărat și schisma între Răsărit și
Apus au redus considerabil forța unificatoare în plan politic a creștinismului european. Încercarea de
refacere a granițelor fostului imperiu roman în perioada lui Carol cel Mare, care a realizat pentru un
scurt timp, până la pacea de la Verdun (843) unitatea politică a unei mari părți a Europei, a avut notabile
consecințe în plan religios, moral și intelectual, pentru ideea de unitate europeană. Perioada
carolingiană a readus în plan vizibil comunitatea religioasă, morală și intelectuală moștenită de la
civilizația antică într-o mare parte a continentului. Imperiul carolingian poate fi descris ca fiind, în viziune
occidentală, «nașterea primei Europe».

În plan teoretic, pe fondul cronicizării conflictelor specifice perioadei medievale, apar

numeroase proiecte de organizare a păcii. În 1306, avocatul și filosoful francez, Pierre Dubois a scris De
recuperatione Terrae Sanctae în care, printre altele, se propunea organizarea unei confederații
europene a prinților și orașelor, o republică creștină, cu un organism central sub forma un conciliu
format din nouă oameni înțelepți, pricepuți, credincioși și bogați pentru a fi feriți de corupție care să
arbitreze eventualele dispute. Papa urma să fie instanța de apel supremă în această organizare.
Propunerea francezului se adresa suveranului său Filip cel Frumos care însă a ignorat-o.
George de Podebrady, regele Boemiei, singurul ales de Stări în secolul al XV-lea, inspirat de
diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene în 1464. Excomunicat
de Papă pentru politica sa tolerantă, el sesizează pericolul otoman și propune o soluție comună

12
europeană fără mare succes însă. Conceput în principal pentru a stăvili pericolul otoman, proiectul
Congregatio Concordiae pornea de la principiile non-agresiunii și ajutorului mutual și lansa propunerea
unui sistem politic european, compus din Adunare, Curte de justiție, Buget comun, armată comună.
Marele poet italian Dante în lucrarea De monarhia, preconiza o soluție de tip federalist a
Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice
și legitime autorități care să vegheze la pace și stabilitate.
Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, dezvoltă o serie de idei cu privire la
edificarea unei Europe formate din 15 state în care problemele de interes comun sunt tratate în cadrul
unui Consiliu, numit Consiliu foarte creștin, format din delegații tuturor statelor participante la uniune și
care ar fi trebuit să beneficieze și de o armată comună.
Ēmeric Crucé sau Ēmeric de la Croix, reprezentant al pacifismului radical, a publicat în 1623
lucrarea Nouveau Cynée ou Discours d'Estat représentant les occasions et moyens d'establir une paix
générale et la liberté de commerce pour tout le monde în care preconiza organizarea păcii internaționale
prin arbitraj, o adunare permanentă a prinților sau reprezentanților lor cu sediul la Veneția care să
vegheze în acest scop și în care să fie reprezentate mai multe confesiuni, inclusiv necreștine. Viziunea sa
opusă fundamental celei promovate de Jean Bodin prevedea liberul schimb, o monedă și unități de
măsură comune.
În 1625, celebrul Hugo Grotius propunea crearea unei societăți a națiunilor. O propunere a sa
viza constituirea unei adunări în cadrul căreia diferendele între puterile creștine să fie judecate de către
terți, cu scopul evident de a găsi mijloacele optime prin care părțile aflate în litigiu să fie obligate să
încheie pace în condiții rezonabile. Astfel, ideea arbitrajului a apărut pentru a evita apelul la arme în
cazul unor conflicte. Ideea de societate a națiunilor, de grupare organizată de state, merită reținută.
Pe linia aceluiași raționament William Penn propune în lucrarea sa Eseu pentru pacea actuală și
viitoare a Europei, în 1693, o Dietă a reprezentanților statelor europene unde cu o majoritate de trei
pătrimi să fie luate decizii privitoare la pace, Dieta fiind împuternicită să dispună și de o forță armată.
La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre publică lucrarea Proiect pentru a face
pacea permanentă în Europa (1712), în care se schițează imaginea unui Senat european compus din 40
de membri, reunit la Haga, care ar avea competențe legislative și judiciare. Tot el invoca necesitatea
fondării unui sistem de securitate colectivă, care să garanteze integritatea și evident, existența, statelor
participante.
Planul unificării europene al cardinalului Alberoni (1735) încheie perioada proiectelor îndreptate
spre alungarea turcilor din Europa, iar după Războiul de șapte ani (1756-1763), care marchează debutul
partajului sferelor de influență, majoritatea ideilor vor avea ca scop pacificarea europeană.

Un alt Proiect pentru pacea eternă este cel al filosofului german Immanuel Kant, avansat în
1785, cu ocazia Tratatului de la Basel, în care acesta propune federalizarea statelor libere intr-un stat de
națiuni, bazat pe principii democratice și capabil să garanteze libertatea cetățenilor săi, condamna
războiul și amestecul în treburile interne ale altor state.

Contele de Saint-Simon a expus în opera sa publicată în 1814, Reorganizarea comunității

europene… utilitatea pe care ar avea-o instituirea unor instituții comune europene fără însă ca statele
să-și piardă independența. La rândul lor Voltaire, J.J. Rousseau, E. Vattel, gânditori și cărturari francezi,
au susținut în variate forme ideea unei unități europene întemeiate pe diverse instituții sau realizate de

13
diverși contemporani ai lor. Jeremy Bentham, celebrul liberal utilitarist britanic, propunea încă din 1789
o adunare europeană și o armată comună.
În siajul revoluției franceze – cea care a marcat sfârșitul Vechiului Regim -, războaiele
declanşate pentru transformarea „Europei monarhilor absolutiști“ în „Europa națiunilor“, au degenerat,
în perioada napoleoniană, în războaie clasice de cucerire care aveau în vedere promovarea intereselor
naționale specifice ale Franţei, marcând lipsa de temei a speranțelor puse în realizarea unei unități
federale paşnice a continentului. În proiectele și acțiunile lui Napoleon Bonaparte se observă clar
ataşamentul său faţă de varianta imperială a unificării europene pe calea forţei şi sub egida Franţei.
Redesenarea hărţii politice a continentului, noile confederații, republici şi regate atribuite membrilor
familiei sale, sistemele de alianțe impuse altor state, blocada continentală nu au constituit decât etape şi
instrumente ale cristalizării ideii imperiului continental. Astfel, în momentul său de glorie, Napoleon I
era împărat al Franței, în granițele fostei Galii romane având anexate teritorii ca Țările de Jos, Piemont,
provinciile Ilirice, părți din regatul Prusiei, era rege al Italiei, protector al Confederației Elvețiene și al
Confederației Rhinului, al Marelui Ducat al Varșoviei, pe tronul Spaniei se afla unul din frații săi, aceeași
situație fiind și în cazul Westfaliei. În Regatul Neapolelui se afla pe tron unul din mareșalii săi, lucru
similar întâmplându-se și în cazul Regatului Suediei, unde rege devenise mareșalul Bernadotte. Iată cum
vedea Napoleon situația Europei dacă nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia potrivit lui Las
Cases (Memorialul de Sfânta-Elena, Editura Minerva, București, 1975, p.63-64): „Pacea de la Moscova
desăvârșea și încheia expedițiile mele războinice. Pentru marea cauză era sfârșitul hazardului și
începutul securității. Un orizont nou, lucrări noi, urmau să se desfășoare, pentru bunăstarea și
prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar să fie organizat. Satisfăcut în
privința acestor mari probleme, liniștit din toate părțile, aș fi avut și eu un congres și o sfânta alianță.
Sunt idei care mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre
interesele noastre și am fi avut o altă greutate în fața popoarelor.” El propunea și următoarele la nivelul
întregului continent: un cod european, o curte de casație europeană care să îndrepte greșelile pentru
toți, aceeași monedă sub înfățișări diferite, același sistem de măsură și legi comune. Afirma el: „În acest
fel, în curând Europa ar fi format cu adevărat un singur popor și fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi
găsit tot timpul în patria comună”.

Reacţii vehemente faţă de politica Franței napoleoniene se înregistrează în mai toate statele
continentului dar, mai ales în zona germană, unde filosoful și diplomatul prusac Friederich von Gentz,
admirator al constituționalismului britanic, traducător al operei lui Edmund Burke, viitor secretar al
Congresului de la Viena, abordează, într-o lucrare apărută la 1801, problema păcii perpetue, subiect
abordat și de alți gânditori. Gentz critică proiectele privind sistemul federativ de state, respingând în
acelaşi timp formula statului naționalist autarhic al lui Fichte, ca şi utopia unui stat mondial de tip
republican. El teoretizează avantajele sistemului echilibrului de forţe, prin care tendințele hegemonice
sunt contracarate de acțiunea comună a celorlalte state, iar evitarea războiului se bazează nu pe fora
coercitivă a unor instituii supranaționale, ci pe recunoaşterea raională a faptului că războaiele nu aduc
foloase nici măcar învingătorilor. Prieten și apropiat al lui Metternich, Gentz va participa la toate
reuniunile Sfintei Alianțe până la cea de la Verona din 1822.

Sistemul creat de Congresul de la Viena din 1815, dublat de cel al Sfintei Alianţe, a dat naștere
aşa-numitului concert european al marilor puteri, areopagul Europei, care chiar dacă nu a reuşit în
intenţia sa de a stăvili ascensiunea naţionalismului, liberalismului şi democraţiei, în apărarea monarhiilor
legitimiste în faţa constituirii statelor naţionale, cu un sistem politic constituţional, a ferit totuşi
continentul european, timp de mai multe decenii, de ravagiile unui război general, localizând şi anihilând
focarele potenţiale, rezolvând diferitele crize, mai cu seamă în problematica „chestiunii orientale“.

14
 O nouă perspectivă asupra ideii europene o aduce ascensiunea romantismului, elementul
dominant fiind ideea creştină ca bază spirituală a unităţii şi, de aici, nostalgia unei Europe medievale
unite. Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), în eseul său din 1799 intitulat Creştinismul sau Europa,
evocă imaginea unei unităţi europene anterioare Reformei, care a distrus acest ideal, singura cale de
restabilire a concordiei fiind renaşterea religioasă, printr-un mare conciliu european ecumenic, cu
participarea tuturor confesiunilor, a misticilor şi reformatorilor deopotrivă. Această concepţie este
reluată şi dezvoltată de Josef Görres (1776-1848), care vede şi el în Reformă izvorul tuturor relelor,
soluţia sa fiind constituirea unei republici europene, având la bază Sfânta Alianţă.

Friedrich von Schlegel (1772-1829), autorul unei Filosofii a istoriei universale şi redactor, între
anii 1803-1805, la Frankfurt, al primei reviste din secolul XIX care poartă titlul de „Europa“, contrapune
idealul Europei creştine universale, realizate sub Carol cel Mare, care a conţinut în germeni toate
instituțiile europene ulterioare, imaginii de confuzie şi conflict care a urmat distrugerii moravurilor
consacrate prin evoluția în timp şi prin cutumă. Diversitatea născută după dezmembrarea Imperiului
Roman este văzută ca principalul element distinctiv al spiritualității europene, garanţia libertăţii sale şi
unitatea neputând fi făurită decât prin respectarea şi salvarea acestei diversităţi.

Ascensiunea liberalismului, în condițiile genezei şi afirmării noii societăți industriale, generează

alte abordări, menite a pune în concordanță idealul Europei unite cu realitățile social-economice ale
unei interdependențe crescânde între părțile sale componente. Cel mai elaborat proiect în acest sens îi
aparţine lui Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825), autor, în 1814, împreună cu istoricul
Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a societăţii europene, prin reunirea popoarelor sale într-
un singur corp politic, cu păstrarea totodată a independenţei lor naţionale. Este un adevărat proiect-
pilot al Statelor Unite ale Europei, în care se încorporează deopotrivă elemente ale liberalismului,
pacifismului şi socialismului utopic, într-o formulă de organizare de natură federativă. Reluând ideea lui
Rousseau, el concepe noua Europă nu ca o alianţă a monarhilor, ci ca o înfăptuire a popoarelor acesteia,
pe baza intereselor comune. Propune alegerea unui parlament general, situat deasupra guvernelor
naţionale, investit cu puterea de a judeca toate diferendele dintre statele europene. El se va constitui
prin reprezentarea proporţională a diferitelor corporaţii profesionale, fiecare milion de locuitori ai
continentului alegând un delegat din fiecare categorie pe un termen de 10 ani. Parlamentul european va
rezolva problemele de interes general, va coordona mari lucrări publice, de anvergură continentală, va
elabora un cod moral general, pe care să se întemeieze federaţia europeană, va dirija instrucţiunea
publică şi va garanta libertatea conştiinţei şi exercitarea liberă a tuturor religiilor.

Tendinţa de îmbinare şi conciliere a exigenţelor de unitate, inspirate din ascensiunea

liberalismului economic şi politic din prima jumătate a secolului al XIX-lea generatoare de
interdependenţe crescânde ale societăţii industriale moderne în formare, dincolo de limitele statale, cu
aspiraţiile naţionale spre afirmare culturală, politică şi instituţională a identităţii proprii, pot fi regăsite în
gândirea politică a celor ce pregătesc valul revoluţionar al anului 1848, primăvara popoarelor. Aceste
idei, de factură masonică, îşi găsesc forma caracteristică de exprimare în viziunea asupra Europei a lui
Giuseppe Mazzini (1807-1872), creatorul mişcării Tinerei Europe (1834). Pentru Mazzini, valoarea
supremă este omul. Idealul suprem este libertatea şi frăţia universală, care nu pot fi realizate nici prin
individualism, dar nici prin cosmopolitism. Mijlocul esenţial este naţiunea, care va permite trecerea de la
egoismul fazei individualiste a comportamentului uman la faza organică a frăţiei generale. Naţiunile,
conştiente de misiunea lor, vor da naştere statelor naţionale, iar umanitatea va deveni o familie a
naţiunilor. Dacă trecutul Europei a reprezentat o epocă a diviziunii, bazat pe interesele divergente,
dictate de raţiunile de stat ale monarhiilor dinastice, viitorul aparţine unităţii naţiunilor, pe baza
virtuţilor şi principiilor morale ale umanităţii. Concepţia lui Mazzini a reprezentat o viziune ideală asupra

15
umanităţii, capabilă să renunţe la obiectivele unei situaţii privilegiate a naţiunii proprii în favoarea
valorilor supranaţionale. Diferenţa dintre lumea ideilor sale şi realitatea politică a momentului, explică şi
lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unităţii europene, manifestul de la Berna din
1834, al Tinerei Europe, rezumându-se la enunţarea unor principii morale, a unor aspiraţii de solidaritate
a tinerelor naţiuni în formare.

O abordare interesantă a problematicii europene o are Victor Hugo (1802-1885), care, în 1842,
considera că alianţa Franţei cu Germania reprezintă „constituia Europei”, în fapt piatra de temelie a
unificării acesteia. El spera într-un senat european asemănător Adunării Naţionale a Franţei, iar în 1849,
când prezidează Congresul prietenilor păcii, este primul care lansează celebra formulă Statele Unite ale
Europei.

În acest spirit, Vincenzo Gioberti (1801-1852), prim-ministru al Piemontului, opinează pentru

unificarea Italiei și apoi a întregii Europe sub forma unei confederații de state regionale suverane sub
egida Papalităţii, având la baza unitatea etnografică, morală, religioasă, civilă a locuitorilor continentului,
dar păstrându-se, în același timp, diversitatea naționalităților politice și spirituale într-o unitate
dialectică a contrariilor conciliate. Subordonarea tuturor statelor puterii spirituale unificatoare și pașnice
a Papalității, care să exercite un drept de arbitraj, va avea ca rezultat, în concepția lui Gioberti, uniunea
statelor europene în condițiile salvgardării invidualității lor specifice.

În pofida unei evoluţii nefavorabile ideii de unitate europeană, în condiţiile constituirii statelor
naţionale unificate, italian şi german, precum şi a celor din sud-estul continentului, odată cu acutizarea
crizei Imperiului Otoman, proiectele de realizare a unităţii nu încetează a fi formulate în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea.

Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), reprezentant a unui socialism de tip reformist, porneşte

în definirea principiului federativ de la un punct de vedere comun cu liberalismul, respectiv eliminarea
intervenţiei statului în economie. Dacă însă liberalismul rămâne la ideea menţinerii structurilor politice
naţionale, liberul schimb internaţional realizându-se prin colaborare interguvernamentală între state
care îşi păstrează atributele suveranităţii naţionale, iar în interior îşi perfecţionează modelul
parlamentar, în schimb socialistul francez preconizează eliminarea totală a statului şi instaurarea
„anarhiei pozitive“. Principiul fundamental este egalitatea mijloacelor puse la dispoziţia fiecărui individ,
independenţa sferei sale de acţiune, proporţional cu capacităţile pe care le deţine. Statul centralizat şi
organizat ierarhic va fi înlocuit de comunităţi restrânse, concepute ca asociaţii productive, care schimbă
între ele produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocităţii. Ele se vor uni într-o structură federală,
pe baza unui pact contractual, întemeiat pe principiul egalităţii. Pe măsură ce federaţia se va extinde
prin creşterea numărului asociaţiilor membre, atributele centrale se vor restrânge, până la dispariţie. În
plan internaţional, în timp ce statele centralizate nu pot decât să se coalizeze, să încheie tratate pe baza
raporturilor de forţe, aceste federaţii se vor putea uni treptat în confederaţii regionale, care prin
descentralizarea marilor state şi imperii vor crea premisele transformării Europei într-o confederaţie a
confederaţiilor.

Juristul elveţian Johann Kaspar Bluntschli (1808-1881), profesor de drept internaţional al

Universităţii din Heidelberg şi autor al Codului civil al cantonului Zürich, publică în 1878 proiectul
organizării unei societăţi a statelor europene, în care încearcă extinderea la nivel continental a
experienţei federale elveţiene. El vede o naţiune europeană instituţionalizată sub forma Uniunii Statelor
Suverane, cu un Consiliu Federal incluzând reprezentanţii statelor participante şi un Senat cuprinzând

16
delegaţii aleşi de popoarele europene. Deciziile urmau a fi adoptate pe baza principiului majorităţii şi
erau duse la îndeplinire prin colaborarea între guverne. Statele asociate şi-ar fi păstrat independenţa şi
suveranitatea prin menţinerea guvernelor şi armatelor proprii.

În acelaşi spirit moderat îşi formulează propunerile de realizare a unificării Germaniei şi de

federalizare treptată a continentului, filosoful şi diplomatul prusac Constantin Frantz (1817-1891).
Acesta consideră categoria marilor puteri o noţiune istorică, apărută la un moment dat al evoluţiei
societăţii şi care va dispărea în momentul încetării condiţiilor care i-au favorizat geneza. Drept urmare, în
cazul specific al naţiunii germane, soluţia optimă nu poate fi decât unitatea de tip federalist, fiind
exclusă formula statului centralizat. Germania federală urma a se integra într-o federaţie mai largă a
ţărilor central şi nord-europene, care să contracareze tendinţele de hegemonie ale Franţei şi Rusiei, să
protejeze popoarele din zonă, constituind în acelaşi timp o importantă piaţă economică. Federaţia urma
să se extindă treptat la nivel continental şi chiar mondial.

Pornind de la o soluţie federalistă în cazul unificării Italiei, filozoful şi istoricul Carlo Cattaneo
(1801-1869), conducător al revoluţiei milaneze din martie 1848, considera că efortul civilizator va duce
inevitabil la integrarea federală progresivă a continentului. Adversar al naţionalismului economic, el
susţinea realizarea unei largi uniuni vamale europene, iar ca model politic pleca de la exemplele elveţian
şi american, preconizând crearea Statelor Unite ale Europei. În concepţia sa, sistemul federal era
singurul în măsură a garanta libertatea cetăţenilor în faţa centralizării şi birocraţiei, iar în plan
internaţional o pace durabilă.

În aria central-europeană, confruntată cu tendinţe naţionale divergente şi concurente, se

formulează numeroase proiecte de federalizare în cadrul Monarhiei Habsburgice. Multe din aceste
propuneri îşi au originea în perioada revoluției europene de la 1848.

Reprezentanţii emigraţiei revoluţionare poloneze, maghiare şi cehe de la Paris, dezbat o

recompunere posibilă a spaţiului danubian, după dezmembrarea Monarhiei austriece, prin formarea
unei confederaţii incluzând Polonia, Ungaria, România, teritoriile slavilor din sud, cu sprijinul Turciei,
care ar fi putut să contracareze opoziţia Austriei şi Rusiei. Personalitatea cea mai importantă din Europa
Centrală care s-a pronunţat pentru federalizare a fost liderul ceh František Polacky (1798-1876). Acesta
publică numeroase lucrări, dintre care cea mai importantă rămâne Geschichte von Bohemen, în cinci
volume, tipărite la Praga între 1836-1864. Împreună cu Francisc Ladislau Riegen (1818-1903), unul din
marii oratori în parlamentul din Viena, elaborează planul de federalizare a Europei Centrale. Aşa numita
formulă austro-slavistă propunea reorganizarea imperiului într-o construcţie federativă, compusă din
opt mari unităţi culturale şi lingvistice autonome: provinciile germano-austriece, ceho-slovace, polono-
ucrainene, ilirice, italiene, sud-slave, maghiare şi române, care să se bucure de o deplină egalitate.

Victoria contrarevoluţiei şi instaurarea în Monarhia austriacă a regimului neoabsolutist, bazat

pe centralizare şi germanizare, a închis pentru un deceniu dezbaterea asupra reorganizării federale,
pentru ca apoi prăbuşirea sistemului, în condiţiile crizei financiare şi ale înfrângerilor militare, să readucă
în actualitate proiectele de această natură. Formula la care s-a ajuns, cea a dualismului austro-ungar
(1868), a stârnit numeroase proteste în rândul celorlalte naţionalităţi, excluse din sfera exercitării
puterii, lucru ce a favorizat revenirea în actualitate a proiectelor de federalizare care preconizau fie
transformarea dualismului în trialism, prin asocierea slavilor la conducerea imperiului, fie reorganizarea
monarhiei într-o federaţie de naţionalităţi, cu un anumit grad de autonomie.

17
 Cel mai interesant şi coerent proiect în acest sens îi aparţine românului Aurel C. Popovici, care
în lucrarea sa privind Statele Unite ale Austriei Mari, publicată în 1906, elaborează un model de soluţie
federală în cele mai mici detalii, având în vedere experiența elveiană şi americană. Monarhia urma a fi
reorganizată în 15 state federale (Austria germană, Boemia germană, Moravia, Boemia cehă, Galiţia
Occidentală, Galiţia Orientală, Transilvania, Croaţia, Slovenia, Slovacia, Voivodina, Ungaria, Secuimea,
Trento şi Triest), fiecare cu constituie, guvern, parlament, justiţie proprie şi cu menţinerea unor instituii
federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct şi organe federale de
justiție. Limba germană urma a se păstra ca limbă oficială, iar împăratul ca centru vital de putere.
Respectând şi garantând drepturile națiunilor, monarhul, prin încrederea şi autoritatea de care se
bucura, trebuia să rezolve divergentele dintre acestea sau dintre națiuni şi autoritățile centrale. Acest
proiect s-a bucurat de interesul arhiducelui Franz-Ferdinand care îşi dădea seama că nesfârşitele
conflicte între popoarele imperiului reprezenta un pericol major pentru soarta monarhiei. Lucrarea sa nu
a fost însă primită cu bucurie de toată lumea, mai mult ea a fost arsă în piața publică la Budapesta.

Deşi progresul economic, industrial, comercial, științific este marcant în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea, iar în planul relațiilor internaționale sistemul echilibrului, asigurat temporar fie prin
Alianța celor trei împărați, fie prin funcționarea celor două mari alianțe politico-militare (Tripla Alianță și
Tripla Înțelegere), reuşeşte parțial să dezamorseze crizele succesive legate de „problema orientală“ şi de
rivalitățile coloniale, factorii de contestare a acestei ordini se acumulează în praporii îngrijorătoare.
Realizarea unității Germaniei şi Italiei prin războaie succesive, repunându-se la proiectele de tip
federativ, graduale şi paşnice, deschide calea rivalităților naționale şi a luptei pentru dobândirea unui loc
şi rol cât mai avantajos în contextul continental. Aceste aspirai generează în plan intern centralizare,
înarmare şi naționalism, iar în plan internațional constituirea unor blocuri militare opuse.

Prin profunzimea analizelor şi pragmatismul soliilor preconizate se remarcă o importantă şcoală

federalistă engleză, ale cărei idei se coagulează în lucrările lordului Acton, ale lui Henry Sidywick, James
Bryce, A.V. Dicey, E.A. Freeman, W.T. Stead, J.R. Seeley. Ei pleacă de la idealul kantian al păcii perpetue
şi eliminarea războiului ca instrument al rezolvării conflictelor între state. Cauza principală a acestora
este văzută a fi starea de anarhie care domneşte în relațiile internaționale în conidiile suveranității
absolute a statelor naționale, care nu acceptă alt criteriu pentru politica lor în afara interesului propriu.
Politica externă deţine primatul asupra celei interne, libertatea interioară a unui stat fiind invers
proporţională cu presiunile externe exercitate asupra lui. Aici intervine şi factorul geografic, statele de
tip insular liberalizând mai uşor sistemul politic intern, spre deosebire de cele continentale, supuse
ameninărilor externe din partea vecinilor. Eliminarea războiului devine o condiţie indispensabilă
supraviețuirii omenirii, principalul mijloc preconizat fiind federalizarea continentului, un instrument
constituțional capabil să îmbine garantarea supranațională a păcii cu o amplă autonomie internă. În
sfera relaţiilor interstatale se propunea adoptarea modelului federal american, o îmbinare organică a
statalităţii continentale cu autonomia internă a statelor naționale componente. Deşi amplu dezbătute la
sfârşitul veacului al XIX-lea în opinia publică engleză aceste idei nu au reuşit să se afirme şi în planul
politicii guvernamentale.

Ernest Renan (1823-1892) teoretizează o nouă concepție despre națiune, respingând

întemeierea acesteia pe comunitatea de origine, rasă sau limbă, națiunile europene fiind văzute ca
rezultatele unor procese de amalgamare între diferitele elemente componente. Există națiuni diferite
care vorbesc aceeaşi limbă şi națiuni vorbitoare de mai multe limbi. Națiunea constituie în viziunea sa
un principiu spiritual izvorât dintr-un trecut comun şi un viitor bazat pe un program de înfăptuit.
Granițele naturale nu separă ci unesc națiunile, iar viitorul Europei şi salvarea ei de la decădere constă în
reconciliere şi în corijarea principiului naţionalităţii prin cel al federației, continentul fiind transformat

18
într-o confederaţie de state, unite prin idealurile comune ale civilizaţiei, constituită printr-un congres al
Statelor Unite ale Europei.

În spiritul acestor idealuri îşi desfăşoară activitatea Paul d’Etournelles de Constant (1851-1924),
diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1909. În publicistica sa politică, el accentuează
pericolele cu care se confruntă Europa, prin pierderea poziţiei economice şi politice în faţa noilor forţe
de pe eşichierul mondial. Apatia şi conservatorismul ţărilor europene le fac vulnerabile, iar în cazul unui
război industria lor va fi ruptă de sursele de materii prime şi de pieţele sale, iar perioada postbelică –
arată el în mod profetic – va fi mai dificilă decât însuşi războiul. Soluţia văzută nu e decât unitatea
continentului, care nu e un ideal, ci o consecinţă pragmatică a progresului material şi moral. Doar o
Europă unită va putea apăra pacea şi exclude războiul, dezastruos deopotrivă pentru toți, prin faptul că
ar crea un teren favorabil mişcărilor revoluţionare. Spre deosebire de muli dintre predecesorii şi
contemporanii săi, el nu s-a limitat la fundamentarea teoretică a unor principii, ci a desfăşurat o intensă
activitate pentru transpunerea lor în practică. În cadrul primei Conferinţe a Păcii de la Geneva din 1899,
în calitate de secretar al Comitetului pentru Reglementarea Paşnică a Diferendelor Internaționale,
elaborează proiectul unei curţi permanente de arbitraj, în cadrul căreia părţile implicate într-un conflict
să aibă obligaţia de a-şi supune motivele diferendului spre decizie. Chiar dacă opoziţia acerbă a
reprezentanţilor Germaniei a împiedicat includerea în convenţia finală a principiului obligativităţii
arbitrajului, statele şi-au rezervat posibilitatea de a recurge la această cale de rezolvare a conflictelor. În
1902, în Camera Deputaţilor de la Paris, susţine ideea unui acord economic între Franţa şi celelalte state
europene, pentru înfruntarea în comun a concurenţei externe. El militează pentru concilierea intereselor
naționale cu cele general-europene, în conidiile în care acestea vor deveni prevalente în domenii ca
industria, agricultura, comerţul, învăţământul, sănătatea, politica vamală. Conflictele urmau a fi
rezolvate pe calea justiţiei şi arbitrajului. Rezultatele eforturilor sale constante se vădesc la cea de a
doua Conferinţă a păcii de la Haga, din 1907, la care participă reprezentanții a 44 de state, unde se
accepta principiul arbitrajului obligatoriu, se adoptau convenii privitoare la „umanizarea“ războiului, se
instituia un tribunal internaţional.

Tendinţa noilor state naționale de a dobândi un loc şi un rol pe măsura potenţialului şi

aspiraţiilor lor, duce la o febrilă politică de înarmare, de căutare a unor alianţe militare, care se
repercutează în organizarea lor internă prin întărirea tendinţelor de autoritarism şi centralizare statală.
Marile puteri, confruntate atât cu ascensiunea şi ameninţarea noilor state naționale, dar şi cu
concurenţa între ele, intră în jocul primejdios al formării blocurilor militare, care scindează în loc să
unească Europa, renunţând la consolidarea firavelor începuturi ale unei ordini internaționale guvernate
de precepte de drept. Rezultatul este bine cunoscut: izbucnirea Primului Război Mondial infirmă
speranţele pacifismului internaţional, efectele conflagraţiei depăşind cele mai pesimiste previziuni ale
celor ce au avertizat asupra consecinţelor confruntării. Dincolo de uriaşele pierderi umane şi materiale,
cea mai gravă consecinţă a războiului a fost prăbuşirea ordinii internaționale, intrarea continentului într-
o stare de anarhie, sfârşitul dramatic al iluziilor într-o evoluţie paşnică. Trauma spirituală va genera însă
şi noi căutări, perioada interbelică consemnând astfel un şir de proiecte, concepte şi dezamăgiri, care
deschid o nouă etapă în dificila istorie a construcţiei europene.

19
 Verificare pe parcurs:

1.Care sunt principalele cauze care au generat ideile de tip federalist în istoria europeană?

2. Enumerați câteva proiecte de federalizare semnificative pentru spațiul european din perioada
modernă.

3. Care considerați că ar fi principalele motive pentru care planurile federaliste europene nu au avut nici
ecoul și nici succesul scontat de inițiatori?

20
 Unitatea de învăţare 4

Organisme şi organizații europene anterior perioadei postbelice; istoric şi semnificații.

Perioada interbelică şi problematica europeană.
Predecesorii unității europene.

Obiective:
- înțelegerea federalismului și a particularităților acestuia în spațiul european interbelic, a locului
și rolului Ligii Națiunilor
- familiarizarea cu principalele proiecte de tip federalist formulate în perioada interbelică și
valoarea lor euristică
- dobândirea abilității de a analiza în context istoric proiectele de tip federalist și capacitatea de a
explica eșecul lor în perioada interbelică

Dezastrele care au acompaniat prima mare conflagrație mondială, prăbuşirea sistemului

echilibrului european, provocările marcate de revoluţia rusă şi pericolul propagării extremismului de
stânga, au convers către definirea unui nou sistem de securitate internaţională, bazat pe o organizare
instituţională menită a oferi garanţia unei stabilităţi atât de mult dorite.

Conceptul de “societatea naţiunilor” apare din nou în 1907, în preambulul convenţiei adoptate
la a doua Conferinţă a păcii de la Haga, dar are încă, mai mult o semnificaţie morală. Léon Bourgeois îi
conferă un sens precis juridic şi politic în cartea sa Pentru Societatea Naţiunilor, apărută în 1910, în care
se propune un nou sistem de organizare a relaţiilor internaţionale. Ideea este preluată şi susţinută de
grupuri şi asociaţii din mai multe țări ale lumii. Președinții americani Th. Roosevelt și H. Taft, în debutul
secolului trecut, susțin crearea unui mecanism internațional care să pedepsească agresorii prin sancțiuni
economice și militare. Apare în 1915, în Statele Unite, o Ligă pentru întărirea păcii,care se pronunță
pentru o societate a națiunilor bazată pe principiul securității colective și întărirea dreptului
internațional. Preşedintele american, Woodrow Wilson, este cel care formulează, pentru prima oară, în
termeni concreţi, instituţionali, proiectul unei astfel de organizaţii. El propune o asociaţie universală a
naţiunilor, care, pe lângă garanţiile de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul
la materii prime, administrarea coloniilor printr-un sistem de mandate. Prevenirea războaielor urma a se
realiza prin garanţii reciproce, utilizarea diplomaţiei deschise şi transparente, apelul la opinia publică, cei
refractari la aceste principii urmând a fi supuşi sancţiunilor economice, dar nu şi celor militare.
Pentru rezolvarea conflictelor se preconiza folosirea de mijloace juridice precum arbitrajul
obligatoriu, întrunirea unor reuniuni ale statelor relevante în cazuri de criză, înființarea unei Curți
internaționale permanente. Crizele urmau a fi puse sub control prin împiedicarea transformării lor în
conflicte, se apela la un moratoriu obligatoriu pentru aplicarea mijloacelor pașnice de rezolvare a
diferendelor, la dezbaterea publică a motivelor de conflict. Garanția păcii sustenabile pe termen lung era
considerată dezarmarea și instituirea unui sistem de control al armamentelor. Liga Națiunilor urma să
devină nu numai un mijloc de prevenire a războiului, ci și un instrument al dezvoltării pașnice, al
cooperării, al unor reglementari internaționale în varii domenii, unele concepute ca trepte spre o
integrare.
Proiectul care urma să asigure o pace trainică Europei și lumii, în concepția promotorilor lui,
urma să fie constituirea unei structuri internaționale cu rol major în ordinea mondială. Liga Națiunilor
urma să se constituie pornind de la un acord general, care să includă toate statele mari şi mici,
concretizându-se instituţional pe măsura punerii în aplicare a prevederilor acestui pact. Ideea asumată
de Woodrow Wilson a fost materializată în cursul anului 1919, prin mai multe proiecte propuse de

21
americani, britanici, francezi şi italieni. Principiul fundamental era asigurarea securităţii colective prin
opunerea faţă de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru
realizarea obiectivului erau diferite: americanii acceptau doar sancţiuni economice, britanicii vroiau
îmbinarea mijloacelor economice şi a celor militare de coerciţie, în timp ce francezii militau pentru
constituirea unei armate internaţionale permanente. Pentru rezolvarea conflictelor se preconizau
mijloace juridice, crizele urmând a fi tratate prin punerea lor sub control, împiedicarea escaladării,
aplicarea mijloacelor paşnice, dezbaterea publică a motivelor de conflict. Statutul Ligii Naţiunilor, inclus
în tratatul de pace semnat cu Germania la Versailles la 28 iunie 1919, a fost rezultatul unui dificil
compromis între interesele iniţiatorilor, reflectând un consens limitat în domeniul asigurării securităţii şi
al cooperării internaţionale, al extinderii rolului dreptului internaţional şi al acceptării unor standarde de
comportament al guvernelor bazate pe perceptele acestuia. Statutul a cuprins şi multe ambiguităţi,
lacune, contradicţii, care au devenit şi mai evidente în cursul punerii în aplicare a prevederilor sale.
Eşecul tentativei reprezentate de Liga Naţiunilor, în asigurarea securităţii internaţionale şi în eliminarea
pericolului de război, s-a prefigurat încă de la începuturile constituirii sale, ca urmare a direcţiei pe care
au luat-o reglementările noului sistem de organizare a continentului prin tratatele semnate la Conferința
Păcii de la Paris 1919-1920.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene aveau în vedere reglementarea globală a

problemelor păcii şi războiului, cu includerea tuturor statelor, învingătoare sau învinse, pe baza
principiului autodeterminării naţionale a popoarelor, a egalităţii de tratament a statelor indiferent de
calibrul lor. Așa cum bine se știe, Congresul american nu a ratificat nici unul dintre tratatele semnate de
Woodrow Wilson și delegația americană la Paris. Marile puteri europene învingătoare au pus, în prim
plan, asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse. Un obiectiv important l-a
constituit și izolarea Rusiei Sovietice. Subsecvent, în Europa s-au conturat trei tabere cu interese
contrarii: una anglo-franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei
Sovietice în stare de izolare; alta germană, cu susținători în rândul statelor învinse (Ungaria, Bulgaria),
dar nu numai, interesată în revizuirea prevederilor tratatelor de pace, considerate nedrepte; în fine, alta
sovietică, interesată în spargerea „cordonului sanitar“ impus de anglo-francezi și promovarea revoluției
proletare mondiale. La aceste contradicţii fundamentale s-au adăugat cele de natură economică, în
condiţiile în care tratatele de pace nu au inclus căi pentru renaşterea economică a continentului, iar
dependenţa faţă de Statele Unite ale Americii a devenit tot mai accentuată şi pentru statele
învingătoare. Se naște acum adagiul: dacă Statele Unite tușesc, restul lumii are pneumonie.
Organizarea instituțională prevedea în fruntea Ligii Națiunilor un Consiliu care putea decide, în
condiții de unanimitate și acțiuni militare. Consiliul a fost organizat ca un organ executiv și decizional,
format din cele cinci mari puteri învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia) ca
membri permanenți si patru reprezentanți ai celorlalte state, în calitate de membri nepermanenți, prin
rotație, după criteriul geografic. Numărul membrilor nepermanenți ai Consiliului a crescut ulterior la
șase și apoi la nouă. Adunarea generală, un alt organ important al Ligii, s-a constituit din câte trei
delegați din fiecare țară. În reuniunile anuale Adunarea generală trebuia să dezbată toate problemele
importante legate de activitatea Ligii și de menținerea păcii în lume, membrii având dreptul de a aduce
discuție orice fapt considerat a amenința securitatea comunității internaționale. Consiliul avea obligația
de a prezenta rapoarte anuale în fața Adunării, care avea și rolul de a controla gestiunea financiară a
organizației, modul de exercitare al mandatelor, putea iniția și dezbate convenții și proiecte privind
relațiile internaționale. Cel de-al treilea organ de conducere, Secretariatul, ca organ administrativ al Ligii,
avea personalul recrutat pe baza reprezentării statelor conform criteriului geografic iar membrii săi erau
responsabili doar față de organizație și nu în fața a statelor lor de proveniență.

22
 Garantarea independenței și integrității teritoriale a statelor membre nu a fost prevăzută fiind
înlocuită cu angajamentul membrilor de a respecta și prezerva aceste valori. Era prevăzută și
nerecurgerea la forță în eventualele dispute reciproce precum și obligația de a se supune unui arbitraj
sau hotărârilor Curții internaționale permanente de justiție. Aceasta avea competență în toate cauzele
care nu puteau fi rezolvate pe canale diplomatice obișnuite, dar sfera sa de activitate nu se limita la
disputele interstatale.
Prevederile privind dezarmarea au fost si ele prevăzute, Consiliul fiind însărcinat cu formularea
unor proiecte de reducere a armamentelor și control al comerțului cu armament. Se înființa un Comitet
permanent consultativ în probleme militare și se introducea principiul revizuirii periodice a obligațiilor
internaționale în acest domeniu. În privința sistemului colonial, s-a reglementat, prin sistemul
mandatelor, doar situația coloniilor aparținând fostelor state inamice, prevăzându-se interdicția
exploatării excesive a resurselor economice și umane, asigurarea unor condiții de muncă civilizate,
libertatea circulației, tratamentul corect în domeniul comerțului.
Statele Unite s-au retras din Liga Națiunilor încă din 1920, datorită neratificării tratatelor
semnate la Paris de către Senatul Statelor Unite; Japonia s-a retras în 1933, datorită condamnării ei
pentru invadarea Manciuriei, iar Italia în 1937, după impunerea sancțiunilor, altfel ineficiente, votate de
Liga Națiunilor împotriva ei din cauza invadării Abisiniei. A fost admisă, în schimb, ca membră
permanentă Germania, în 1926, care s-a retras însă la scurt timp după venirea la putere a naziștilor.
Uniunea Sovietică a fost acceptată în Liga Națiunilor în anul1934.
Statutul Ligii Națiunilor a fost rezultatul unui compromis între diferitele interese ale marilor
puteri învingătoare în război, reflectând un consens limitat privind anumite obiective și interese comune
ale statelor în domeniul asigurării securității și a cooperării internaționale, extinderii rolului dreptului
internațional și acceptării unor standarde și norme de comportament ale guvernelor bazate pe
preceptele acestuia. El a avut însă și multe ambiguități, lipsuri și chiar contradicții, care au devenit
limpezi în cursul punerii în aplicare a prevederilor sale.
Cu certitudine, încă de la începuturile sale atât de tumultoase, s-a putut prefigura eșecul viitor al
Ligii Națiunilor în direcția asigurării securității internaționale și a eliminării pericolului unui nou conflict
militar. Sistemul versaillez a conținut in nuce semințele propriei sale distrugeri. Generoasele idei
wilsoniene nu au putut fi aplicate decât parțial și doar în anumite regiuni ale globului. Interesele egoiste
ale diferitelor puteri au fost evidente și ele s-au manifestat constant în mediul internațional interbelic.
Rezultatul major și durabil al noii organizări europene croite la Paris în 1919-1920 a fost
dispariția marilor imperii multinaționale și crearea de state naționale. Unele principii invocate la
Conferința Păcii, dar nu aplicate, precum: egalitatea de tratament a statelor, indivizibilitatea păcii,
diplomația deschisă, transparența frontierelor au lăsat urme în evoluțiile viitoare. Momentan însă,
împărțirea continentului în state învingătoare și învinse, în state puternice și altele slabe, tendințele
manifeste de hegemonie sau revizionism, au creat intense divergențe, care au făcut dificilă asigurarea
unei depline securități și menținerea păcii, stabilității și statu-quo-ului teritorial. Contradicțiile izvorâte
astfel au fost completate de cele de natură economică, în condițiile în care tratatele de pace nu au inclus
prevederi pentru o eventuală renaștere economică a continentului, iar dependența în acest domeniu
față de Statele Unite a devenit tot mai accentuată pentru toți foștii beligeranți. Protecționismul și
naționalismul economic al statelor europene au împiedicat oarecum punerea în valoare a avantajelor
tehnologice înregistrate în ultimii ani. Criza instituțiilor și valorilor democratice a deschis calea
regimurilor autoritare, a favorizat ascensiunea naționalismului de factură antropologic exclusivistă, a pus
în pericol constant pacea și liniștea în interiorul societăților europene, dar și pe cea din mediul
internațional. Retragerea Statelor Unite, principalul artizan al Ligii Națiunilor, care au refuzat să gireze
acest sistem, a lipsit organizația de una din garanțiile majore ale reușitei sale, astfel încât obiectivul

23
refacerii unei balanțe de putere a sistemului european nu a putut fi atins în mod convenabil. Retragerea
Statelor Unite, a favorizat ca deciziile ulterioare ale Ligii Națiunilor să fie controlate de Anglia și Franța
lucru care a diluat și mai mult garanțiile privind securitatea colectivă datorită intereselor lor particulare.
Mecanismul sancțiunilor a fost relativizat și nu s-a realizat nici obiectivul unui tratat de asistență
mutuală pe baze regionale.
În general Liga Națiunilor s-a limitat de cele mai multe ori la rezolvarea unor probleme de
importanță regională și locală, nesemnificative din punctul de vedere al intereselor marilor puteri, de
tipul unor delimitări de graniță în Europa centrală, răsăriteană și nordică ( între Suedia și Finlanda,
Iugoslavia și Albania, în Silezia Superioară etc.), de tratament al minorităților în unele state care au
semnat tratate cu prevederi în acest sens pentru ele – printre care și România - de rezolvare a unor
conflicte de natură economică. Liga Națiunilor a împiedicat transformarea unor crize minore în
confruntări majore, a fost un bun mediu în care s-au experimentat tehnici de soluționare pașnică a
conflictelor, de tipul anchetei, concilierii, încetării focului sau menținerii păcii.
Activitatea Ligii Națiunilor în domeniul dreptului internațional și a promovării cooperării între
state in diferite domenii ale vieții economice, sociale și culturale a fost notabilă. Astfel, eforturile
organizației au fost dedicate instituirii unor norme de conduită în relațiile interstatale care să limiteze
anarhia din sistemul internațional generată de suveranitatea absolută a statelor naționale, generatoare,
în ultima instanță, de conflicte cu potențial de generalizare. Curtea internațională de justiție, creată în
1922, formată din 11 și apoi 15 judecători aleși de Consiliu și Adunare, a avut atribuția de a judeca
disputele care i se prezentau spre decizie și de a oferi opinii consultative în diferite probleme, la cererea
Ligii Națiunilor. Statele care recurgeau la Curte trebuiau să declare în prealabil că vor accepta jurisdicția
acesteia. Deși nu a reușit să devină un pilon al stabilității și păcii Curtea a avut totuși un rol important în
acceptarea treptată de către state a ideii unor norme generale, care să reglementeze relațiile
internaționale. Tot în cadrul Ligii Națiunilor au fost adoptate, până în 1939, un număr de 120 de
convenții internaționale. S-a născut astfel practica dezbaterii aspectelor principiale și concrete ale
dreptului internațional în acord cu realizarea unor elemente de consens interstatal. S-au instituit comisii
de experți pentru codificarea dreptului internațional în domeniul protecției minorităților, al statutului
străinilor, al regimului apelor teritoriale. Administrarea internațională a unor teritorii (regiunea Saar sau
orașul Danzig), sistemul mandatelor coloniale, duc la instituirea practicii unui control internațional, cu
elaborarea unor documente normative, a unor charte ale administrației mandatare, cu rapoarte anuale
prezentate Comisiei Ligii Națiunilor pentru mandate.
Problemele cooperării economice prevăzute în articolul 23 al Statutului Ligii s-au bucurat de
atenția membrilor organizației. Diverse conferințe asupra unor probleme economice globale au avut loc
sub egida Ligii Națiunilor, cea din 1927 adoptând principii, în spiritul interdependenței economice a
statelor, pentru promovarea progresului economic, reducerea barierelor comerciale, limitarea
șomajului. Au fost înființate comitete de experți pentru examinarea diferitelor probleme economice și
financiare, pentru combaterea agresiunii economice. S-au obținut succese concrete în stabilizarea
financiară a unor țări ca Austria, Ungaria, Bulgaria, Grecia. Activitatea organismelor economice ale Ligii
Națiunilor a prilejuit acumularea unei mari cantități de informații și a unor experiențe importante pentru
conștientizarea necesității unei noi ordini economice internaționale.
Organismele specializate ale Ligii Națiunilor în domeniul sănătății, al comunicațiilor, al protecției
femeilor și copiilor, al muncii, al refugiaților, au adus contribuții importante la extinderea cooperării
internaționale, încheindu-se convenții, realizându-se studii pentru combaterea epidemiilor, educația
sanitară, standardizarea medicamentelor, instituindu-se norme minimale privind legislația muncii pentru
îmbunătățirea condițiilor de muncă, nivelul corespunzător al salarizării, prevenirea și limitarea șomajului
și altele de același fel.

24
 Liga Națiunilor a reprezentat, fără îndoială, un început notabil în procesul de democratizare și
evoluție a vieții internaționale. Au fost obținute succese în diferite domenii concrete ale cooperării
interstatale, s-au experimentat unele mecanisme de asigurare si menținere a păcii, s-au făcut eforturi
pentru promovarea dezvoltării economice în acord cu interdependențele tot mai accentuate pe plan
global.
Caracterul limitat al Ligii Națiunilor ca organism menit să elimine pericolul unui nou război și să
garanteze pacea și securitatea pe termen lung a devenit vizibil încă din faza sa de proiect, iar criticile
formulate au determinat clarificarea pentru prima oară, cu rigoare teoretică, a unor căi alternative
pentru unificarea europeană printr-o formula federalistă, elaborată mai bine ca înainte cu argumente
temeinice izvorâte din realitățile continentului.
Analizele care au urmat experienţei traumatice a Marelui Război au subliniat accentuarea
contradicţiei între dimensiunile statelor naţionale europene şi nivelul crescând al interdependenţelor în
plan economic, ceea ce impunea teoretic depăşirea limitelor naţionale în direcţia unei organizări de
anvergură continentală. Pe de altă parte, sistemul balanței de forțe europene, care a dominat
continentul, aparent nu mai era în măsură să elimine pericolul unor războaie. Soluţiile de ieşire din
crizele economice şi politice s-au conturat în două direcții: fie prin instaurarea unor regimuri autoritare
și/sau totalitare de dreapta sau de stânga, care să urmărească unificarea „spaţiului vital“ economic pe
calea forţei şi a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european într-o formulă federativă, prin asocierea
statelor continentului, care ar fi acceptat să transfere o parte a suveranităţii lor unor organisme
supranaţionale. Adepţii acestei ultime formule fac, spre deosebire de antecesorii lor din veacul
precedent, distincţia netă între federaţie şi confederaţie, între unificare suprastatală, cu cedarea unor
atribuii esenţiale ale suveranităţii, şi simpla colaborare între entităţi statale care-şi păstrează neatinsă
suveranitatea naţională. În concepţia lor, esenţială pentru realizarea obiectivului eliminării războiului nu
este structura politică internă a acestora, ci caracterul raporturilor internaţionale. Linia de demarcaţie se
trasează acum, mai limpede, nu între adepţii unor soluţii de dreapta sau de stânga, ci între cei care pun
accentul pe salvarea independenţei şi suveranităţii naţionale şi cei care văd rezolvarea tuturor
problemelor europene prin instituirea cu prioritate a unui sistem internaţional continental de tip
federativ.
Cel care pune pentru prima dată cu claritate ideea unei alternative la soluția wilsoniană a Ligii
Națiunilor a fost Luigi Einaudi (1874-1961), profesor de economie la Universitatea din Torino, publicist,
eliminat din presă și învățământ în perioada fascistă, exilat în 1943-1944, apoi, în perioada postbelică,
primul președinte ales al Republicii italiene intre 1948-1955. Fidel în decursul întregii sale activități
ideilor federaliste, Luigi Einaudi și-a exprimat de timpuriu aceste opțiuni, când, încă in 1897, recenza
favorabil proiectele formulate de englezul W.T. Stead privind Statele Unite ale Europei. După publicarea
proiectului wilsonian, el s-a exprimat elogios la adresa sa dar a ezitat, mai apoi, să supună proiectata
Liga a Națiunilor unei analize critice, din punct de vedere federalist, critică devenita punct de plecare și
referință pentru o dezbatere amplă pe aceasta temă. El opta pentru o confederație de state, cu
menținerea independenței și suveranității absolute, chiar dacă istoria a demonstrat anterior că o
confederație nu poate asigura, pe termen lung, menținerea păcii și înțelegerii între statele confederate,
apărarea împotriva agresiunii externe și progresul civilizației. Formula federativă, în care statele cedează
o parte a atribuțiilor lor suverane unor organisme suprastatale, cu suveranitate directă asupra
cetățenilor din fiecare stat component al federației, având în sfera de atribuții încasarea impozitelor,
armata comună și administrația supranațională părea cea mai potrivită în vederea asigurării obiectivelor
menționate mai sus. Liga Națiunilor menținea suveranitatea absolută a statelor și nu elimina, ci,
dimpotrivă, prilejuia apariția de noi motive de discordie și conflict, legate de repartizarea cheltuielilor
comune ale organizației, de sancțiunile împotriva statelor recalcitrante sau agresoare. Simpla colaborare

25
între statele membre, bazată pe bunele intenții, fără o autoritate care să impună o asemenea politică,
era sortită eșecului. Tendințele de hegemonism în mediul internațional vor putea fi înlăturate nu prin
simpla restaurare a sistemului statelor naționale independente, ci doar printr-o reorganizare a
continentului într-o formulă federativă, pașnică și voluntară, care să corespundă interdependențelor
crescânde pe plan european și mondial. Realizarea practică a acestui obiectiv urma să aibă loc în mod
treptat, prin formarea unor federații regionale ale popoarelor latine, germane, slave, Liga Națiunilor
devenind o asociație a acestora cu scopul final al unificării federale a continentului.
Ideile lui Einaudi au fost preluate și dezvoltate în 1918, de Giovanni Agnelli (1866-1945)
întemeietor și președinte al firmei FIAT, și Attilio Cabiati (1872-1950), profesor de drept si economie,
publicist, om de stânga. Ideea cărții apărută la Torino a aparținut lui Agnelli, care a reușit să-l convingă
pe Cabiati asupra necesității căutării unor soluții pentru reorganizarea democratica a lumii, astfel încât
să fie eliminate naționalismul agresiv, suspiciunea generalizată, militarismul și, mai cu seamă, tendințele
de dominație hegemonică. Autorii avertizau împotriva pericolului înlocuirii, în urma războiului, a unui tip
de hegemonie cu altul, al învingătorilor, care nu va face altceva decât să trezească spiritul de revanșă, ca
premisă a unui nou conflict major. Cartea celor doi autori dezvolta critica adusă proiectului Ligii
Națiunilor de către Luigi Einaudi din punct de vedere federalist.
Aplicarea în practică a soluţiilor alternative la Liga Naţiunilor, cristalizate în dezbaterea
teoretică din anii următori războiului, a fost obiectivul atât al unor organizaţii şi mişcări
nonguvernamentale, cât şi al unor iniţiative politice la nivel oficial. Mişcările nonguvernamentale au
urmărit mobilizarea opiniei publice europene, pentru a crea o atmosferă propice unificării în spirit
federal şi pentru a exercita o presiune asupra guvernelor, în vederea efectuării unor paşi practici în
această direcţie. Dintre aceste iniţiative, cea mai influentă s-a dovedit mişcarea paneuropeană condusă
de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi.

Pe baza studiului efectuat, între anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor şi

modelelor federaliste anterioare, Coudenhove-Kalergi conturează imaginea unei ere a primatului
valorilor internaţionale în faţa celor naţionale. Programul mişcării paneuropene este formulat în cartea
Pan-Europa ( vom folosi în continuare ediția tradusă Richard Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura
Pro Europa, Târgu Mureş , 1997), publicată la Viena în octombrie 1923, fiind, din punct de vedere
cronologic, primul manifest proeuropean articulat și coerent. Pornind de la necesitatea reconcilierii
istorice a naţiunilor europene şi oferind soluţii concrete de unificare a acestora într-o structură politică
stabilă, Statele Unite ale Europei, bazată pe comunitatea de valori şi interese, autorul propune un
program care avea drept scop să redea Europei importanţa de odinioară şi capacitatea competitivă în
concurenţa economică mondială, dotând-o cu instituii şi alianţe capabile să zădărnicească un posibil nou
război. Lucrare marchează un moment important în gândirea politică europeană, chiar dacă nu e lipsită
de accente utopice. Ea impresionează prin pertinenţa analizelor şi luciditatea prospectivă. În
introducerea Pan-Europei, autorul nota: „Europa stă cu privirea aţintită înspre trecut, în loc să scruteze
viitorul. Piaţa de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, consideraţiile privitoare la
originea războiului recent încheiat sunt mult mai numeroase decât cele vizând prevenirea celui următor.
Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a declinului şi fărâmiţării Europei“(p.10). Pan-
Europa este structurată în unsprezece capitole, simpla lor înşirare fiind edificatoare asupra
dimensiunilor şi complexităţii acestui eseu-manifest. Sunt abordate temele majore care-i frământă şi azi
pe contemporani şi alimentează polemicile asupra Europei: rădăcinile europenismului, limitele sale
geografice şi spirituale, adversarii şi aliaţii paneuropenismului, prevenirea unui nou război, naţiunea şi
supranaţiunea, majorităţi şi minorităţi, Europa instituţională etc. Pentru Coudenhove-Kalergi Europa
este, înainte de orice, o comunitate de valori, o cultură şi o civilizaţie comună. Astfel, limitele ei

26
geografice coincid cu limitele democraţiei de sorginte antică, ale „civilizaţiei de tip creştin, ai cărei poli
sunt individualismul elen şi socialismul creştin“(p.33).

Istoria pune Europa în faţa unei alternative: ori trece peste ostilităţile naţionale şi se va uni într-
o federaţie, ori va fi supusă cuceririi ruseşti. Totuşi, cei mai temui adversari ai unificării sunt considerai
cei din interior, respectiv rivalitatea de secole dintre Franţa şi Germania. În consecinţă, Coudenhove-
Kalergi face un apel în favoarea reconcilierii franco-germane, condiţie a unificării Europei şi de
menţinere a păcii. Primul pas, credea autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a cărbunelui şi
oţelului şi crearea unei siderurgii europene… lucru care s-a şi întâmplat de altfel mai târziu. Părerile lui
Coudenhove-Kalergi, asupra chestiunii naţionale, sunt şi ele de o mare actualitate: „Naţiunea –
consideră el – nu este o comunitate de sânge, ci una spirituală“, teoria purităţii de rasă fiind un mit
pentru „dogma naţionalismului european“(p.119). Europa este văzută ca un spaţiu al metisajului
lingvistic şi rasial, frontierele statale neavând cum să coincidă cu cele ale limbilor şi etniilor. Pentru
pacea Europei, chestiunea minorităţilor e considerată primordială, deoarece prin retrasarea frontierelor,
în urma tratatelor de pace de la Paris, toate noile state naţionale includ importante minorităţi,
nerezolvarea acestor chestiuni fiind văzută ca o permanentă sursă de instabilitate. S-ar impune astfel
promulgarea unui „edict de toleranţă… o neîngrădită (în măsura în care aceasta este tehnic posibilă)
folosire a limbii materne în justiţie şi administraţie, fără ca aceasta să-i aducă un prejudiciu, precum şi
posibilitatea educării copiilor săi în sânul comunităţii culturale de care aparţine“(p.128). Coudenhove-
Kalergi concluzionează că prin trecerea de la anarhie, militarism şi naţional-şovinism la reconciliere,
cooperare economică şi dezvoltare culturală, Europa şi-ar îndeplini datoria faţă de propriul destin şi ar
deveni un pol de stabilitate a lumii.

Pentru a pune în aplicare programul prezentat în cartea sa Coudenhove-Kalergi a lansat, în

1924, un Manifest european, în care cerea tuturor forţelor democratice ale Europei să militeze pentru
unificarea economică, politică şi militară a continentului, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu
Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite şi ţările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania
pentru a anula spiritul de revanşă. Personalităţi ale vieţii culturale şi-au asumat obiectivele mişcării
paneuropene, precum Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas şi Heinrich Mann, Rainer Maria
Rilke, Stefan Zweig, Sigmund Freud, Albert Einstein, José Ortega y Gasset şi mulți alţii.

Danezul Heerfordt, în eseul Europa Comunius publicat în 1924, critica slăbiciunea Societății
Națiunilor privind interzicerea recurgerii la război și lansa ideea înfăptuirii unui stat federal european
prin alcătuirea unui sistem instituțional cu o adunare parlamentară, un directorat de șefi de state cu
drept de veto, un minister federal răspunzător în fața adunării, un regim special pentru agricultura și o
perioada de tranziție înainte de realizarea unei uniuni vamale care să faciliteze libera circulație pe
continent.
Alfred Nossia (1924) prezintă proiectul unei “Noi Europe” care să facă față concurenței americane
și expansiunii sovietice, iar Gaston Rion (1926), autorul cărții Europe, una patrie propune o Uniune
economică și vamală.
Încă din 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunţa favorabil ideii Statelor
Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann se declara interesat de
obiectivele economice ale uniunii preconizate.

Ministrul de externe francez, Aristide Briand, acceptă preşedinţia de onoare a Uniunii

paneuropene, care cunoaşte un oarecare succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea unui
congres Paneuropean la Viena.

27
 Tendinţele de integrare economică a continentului înregistrează în anii ’20 câteva realizări
concrete, prin crearea în 1926 a cartelului internaţional al oţelului, între Franţa, Germania, Belgia şi
Luxemburg, cu reglementarea producţiei pe bază de cote anuale, şi a Comitetului franco - german de
informare şi documentare, pentru promovarea unităţii economice a continentului şi a unei mai bune
cunoaşteri reciproce.

Ministrul de externe francez Aristide Briand în cursul unei întâlniri la Madrid cu Gustav
Stresemann, la 11 iunie 1929, i-a prezentat acestuia proiectul unei federaţii europene, sprijinite din
exterior de Marea Britanie, care să asigure pacea continentului şi totodată să contracareze
preponderenţa economiei americane, care ajunsese să egaleze volumul total al exporturilor şi
importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a arătat favorabil obiectivelor
economice, exprimând în schimb rezerve faţă de o eventuală slăbire a Ligii Naţiunilor prin crearea unor
structuri instituţionale paralele, ca şi faţă de o posibilă confruntare cu Marea Britanie şi Statele Unite, de
la care Germania spera sprijin în tendinţele sale de revizuire a tratatelor de pace. La 5 septembrie 1929,
în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, Aristide Briand pune, oficial, în dezbatere proiectul uniunii
europene, sub forma unei legături federale, ca să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de
interes general continental, adoptarea de decizii şi încheierea unui acord de garantare a securităţii.
Asociaţia statelor europene trebuia să dezbată, în principal, problemele economice, dar această legătură
federală urma să se extindă treptat şi asupra planului social şi politic. Briand propunea adoptarea ideii
unificării europene şi iniţierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. În discursul lui Gustav
Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni,
dar se exprima, în schimb, necesitatea precizării obiectivelor politice, astfel ca unificarea să nu limiteze
suveranitatea naţională a ţărilor participante şi să nu fie îndreptată împotriva nici unei puteri
extraeuropene. Briand a fost solicitat să prezinte, pentru viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor,
un memorandum scris cu proiectul detailat al uniunii europene preconizate. Această amânare a
pecetluit practic soarta proiectului, izbucnirea crizei economice mondiale ducând la un val de măsuri
protecţioniste, tocmai atunci când o componentă esenţială a unificării ar fi fost demontarea barierelor şi
liberalizarea schimburilor. Moartea lui Gustav Stresemann şi venirea la putere în 1930 a guvernului
Brüning, marchează o întărire a poziţiilor dreptei, pentru care ideea reconcilierii cu Franţa cedează locul
intransigenţei privind revizuirea tratatelor de pace. Schimbări au loc şi în mediul politic francez, guvernul
Briand este înlocuit cu un guvern condus de Andre Tardieu, în care Briand păstrează portofoliul
externelor, dar presiunea elementelor naţionaliste îl obligă la amendări ale proiectelor sale, care
trebuiau acum să ţină seama într-un grad mai mare de interesele pur franceze.

În mai 1930, Memorandumul asupra organizării uniunii federale europene este prezentat
tuturor guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către ambasadorii francezi.
Memorandumul suferise corecţii în spiritul forţelor naţionaliste de dreapta, reprezentate în cabinetul
Tardieu, rezultând un text final diferit în multe privinţe de principiile generale enunţate în septembrie
1929 de Briand. În consideraţiile generale se explica relaţia între preconizata Europă Unită federală şi
Liga Naţiunilor, pe de o parte, şi statele naţionale suverane, pe de altă parte. Unificarea federală a
Europei nu era prevăzut a se realiza în afara Ligii Naţiunilor ci, dimpotrivă, se urmărea aducerea în
concordanţă a intereselor europene sub egida şi în spiritul ei. Proiectul nu era îndreptat împotriva
vreunei puteri extraeuropene, ci avea în vedere colaborarea cu toate statele, în interesul asigurării păcii.
Relaţiile federale nu erau menite a afecta suveranitatea naţională a ţărilor participante. În prima parte
se propunea un tratat, care să proclame principiile unităţii morale ale Europei şi întărirea solidarităţii
între state. În cea secundă se preconiza ca principalele decizii să fie adoptate de o conferinţă europeană,
care se va întruni periodic şi va cuprinde reprezentanţii tuturor guvernelor europene membre ale Ligii
Naţiunilor. Organul executiv urma să fie Comitet Politic Permanent, care va avea menirea de a analiza

28
procedurile necesare realizării şi aplicării proiectului de unificare şi va căuta mijloacele constituirii
federaţiei europene. Se va întocmi un inventar general al programelor de cooperare în domeniile social,
economic şi politic, iar după adoptarea proiectului de cooperare se va încredinţa unor comitete speciale
examinarea problemelor specifice, încă neabordate în cadrele instituţionale ale Ligii Naţiunilor, sub
controlul Comitetului Politic şi sub responsabilitatea guvernelor participante. În partea a treia se
proclama prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice. Sacrificiile reclamate de
integrarea economiilor naţionale ale ţărilor participante puteau fi acceptate doar în schimbul instaurării
încrederii şi păcii reale pe continent. Acest obiectiv urma a fi realizat prin crearea unui sistem european
de securitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garanţiilor internaţionale instituite prin Tratatul de
la Locarno asupra întregii comunităţi europene. După aceste măsuri, se va trece la crearea unei pieţe
comune a Europei, printr-un pact de solidaritate economică. Va fi utilizată intervenţia statului în
economie şi colaborarea interguvernamentală, integrarea desfăşurându-se gradual, prin lărgirea
treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică şi integrare economică, realizate cu
includerea de la început a tuturor statelor europene. În ultima parte sunt enumerate domeniile
economice, financiare, sociale care urmau să facă obiectul analizei primei conferinţe europene şi a
Comitetului Politic Permanent, în final cerându-se răspuns guvernelor europene până la data de 15 iulie
1930, pentru ca Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor, din toamna aceluiaşi an, să poată adopta bazele
unui acord european.

Memorandumul reprezenta o tentativă notabilă de soluţionare realistă a gravelor probleme

postbelice, dar i-a dezamăgit pe adepţii mişcării paneuropene, pentru că reprezenta doar un acord
general de principii şi pentru că nu s-a trecut imediat la adoptarea unei constituii europene elaborate în
detaliu. Proiectul se afla sub semnul căutării compromisului între diversele interese naţionale şi
caracterul supranaţional al viitorului edificiu european.

Esenţial pentru soarta proiectului Briand era răspunsul oficial al guvernelor europene, o poziţie
importantă în acest sens revenindu-i Germaniei. Cancelarul Brüning respinge formula lui Stresemann,
de realizare treptată a obiectivelor germane pe cale paşnică prin reconciliere cu Franţa, contrapunând
revendicarea radicală a revizuirii tratatelor de pace şi a anulării reparaţiilor de război. La 15 iulie 1930 se
dă răspunsul oficial german, prin care se afirmă că actuala configuraţie politică şi economică a
continentului este o piedică în calea dezvoltării popoarelor sale, Germania dorind o schimbare a
raporturilor existente, în sensul egalităţii în drepturi şi fără eliminarea vreunei ţări europene, inclusiv a
Uniunii Sovietice şi a Turciei. Refuzul german, care punea capăt perspectivelor politicii de reconciliere, a
oferit un bun prilej şi celorlalte mari puteri europene de a refuza propunerea franceză fără însă o
respingere în sine a ideii de unificare europeană. Celelalte state europene, mici şi mijlocii, cu excepţia
Ungariei şi Irlandei, acceptă principial ideea unui tratat general de unificare europeană, dar cu rezerve şi
condiţionări specifice, potrivit intereselor lor particulare.

În aceste condiții, puțin favorabile, la 9 septembrie 1930 se întruneşte la Geneva Conferinţa

Reprezentanţilor Statelor Europene, care era chemată să dea verdictul asupra proiectului Briand.
Datorită neînţelegerilor, la propunerea Angliei, rezoluţia finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul
Ligii Naţiunilor, a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de
secretarul general al ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a întrunit din ianuarie 1931 până în septembrie
1932, la Geneva, fără a adopta rezoluţii, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii. Dezamăgit,
Aristide Briand, cu puţin timp înaintea morţii sale intervenite în martie 1932, a declarat retragerea
proiectului său şi limitarea disponibilităţii viitoare a Franţei pentru o politică de înţelegere cu Germania.

29
 Chiar dacă revizionismul şi împrejurările complexe de la începutul anilor `30 ai secolului trecut
nu au permis punerea în practică a planului Briand, el rămâne un jalon important în istoria construcţiei
europene, dovedindu-şi actualitatea prin concepţia federală.

Eşecul proiectului Briand spulberă iluziile într-o soluţionare a problemelor europene postbelice
pe calea concilierii paşnice a intereselor, iar criza economică duce la întărirea tendinţelor protecţioniste,
autarhice. Rezultatul acestor evoluţii nefavorabile se concretizează în întărirea statelor naţionale bazate
pe o doctrină a naţionalismului economic şi politic, pe o ascensiune a regimurilor autoritare şi
accentuarea tendinţelor de confruntare, lucru care creează o stare de anarhie ce nu mai poate fi
controlată prin instrumentele fragile aflate la dispoziţia Ligii Naţiunilor. În aceste împrejurări
nefavorabile, mişcarea pentru unificare europeană îşi continuă eforturile, fără a reuşi însă dobândirea
unei reale audienţe în cercurile largi ale opiniei publice a continentului. Este vorba, mai degrabă de
grupuri intelectuale de dezbatere, care continuă să făurească proiecte ce-şi vor dovedi importanţa abia
după a doua conflagrație mondială.

Activitatea contelui Coudenhove-Kalergi menţine în viaţă mişcarea paneuropeană. Au loc

congrese internaţionale cu efecte minime. În timpul războiului contele Coudenhove-Kalergi îşi continuă
activitatea în Statele Unite, unde creează un grup paneuropean la New-York. Aici a reuşit să întrunească
în martie 1943 cel de-al cincilea Congres Paneuropean la care au participat circa 500 de personalităţi. În
timpul lucrărilor s-a elaborat un proiect de Constituie al Confederaţiei Europene. El cuprindea 95 de
articole şi a fost prezentat în martie 1944. Erau prevăzute drepturi şi obligaţii pentru toate statele
membre, o Curte Europeană pentru apărarea drepturilor omului, forţe armate comune supranaţionale,
coordonarea politicii externe, comunitate economică.

Deși mișcarea pan-europeană a lui Richard Coudenhove-Kalergi a avut inițiativa în promovarea

ideii unificarii europene, nu au lipsit nici alte organizații non-guvernamentale care și-au asumat un rol în
aceasta privință. Astfel, în 1924 ia ființă Uniunea vamală europeană, prezidată de Edgar Stern-Rubath,
Charles Gide și profesorul Emil Hantos. Mișcarea își propunea uniunea vamală treptată a țărilor
europene în jurul unui nucleu central reprezentat de Franța, Germania, Belgia și Luxemburg, prin
înțelegeri regionale, acorduri de cartel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii și a Statelor Unite,
ca o etapă spre liberalizarea comerțului mondial sub egida Ligii Națiunilor. Uniunea a editat trei reviste și
a creat comitate naționale în diferite țări europene, bucurându-se de sprijinul unor cercuri din cadrul
Ministerului de externe francez, care suspectau mișcarea pan-europeană a lui Coudenhove-Kalergi de
simpatii filogermane, considerând totodată Statele Unite ale Europei o himeră, iar tendința de excludere
a Uniunii Sovietice și a Statelor Unite o greșeală.
Asociația pentru cooperarea europeană, înființată în 1924 de Wilhelm Heile și având în fruntea
comitetului național francez pe matematicianul Émile Borel, încerca să coaguleze unitatea elitei
economice, politice și intelectuale din țările europene în jurul unui program de extindere a cooperarii
economice, de atragere a Marii Britanii în Europa unită, de dezvoltare a colaborării cu Uniunea Sovietică,
Turcia, Statele Unite și dominioanele britanice. În cercurile de afaceri britanice apar de asemenea
tendințe de promovare a relațiilor economice cu continentul, principalii exponenți ai acestei orientări, ca
industriașul Sir Alfred Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care
aderă și la mișcarea pan-europeană, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militând pentru contracararea
concurenței industriei americane printr-un bloc economic european, care sa includă și Anglia, evitându-
se orientarea exclusivă a acesteia spre propriul Imperiu și izolarea ei între Statele Unite și Europa unită.
Un important nucleu de promovare a ideii unificării federale a Europei în anii ’30 l-a
reprezentat Şcoala federalistă engleză. Deşi o grupare prin excelenţă intelectuală, ea a devenit în anii

30
1939-1940 un important factor de influenţare a politicii externe britanice, care a luat în serios
posibilitatea unei alternative de acest gen. Reprezentanţii proeminenţi ai anilor ’30 au fost Philipp Kerr,
Lionel Robins, Lionel Curtis, Harold Laski, Barbara Wootton, William Beveridge, Ivor Jennigs şi alţii.

Philipp Kerr, secretar al primului-ministru Lloyd George în perioada războiului şi a Conferinţei

de Pace, un bun cunoscător al politicii europene, aduce critici severe sistemului Ligii Naţiunilor şi
pacifismului idealist, în numeroasele sale lucrări, militând pentru o federaţie a statelor democratice,
menită să impună în plan internaţional domnia legii. Cartea care sintetizează punctele sale de vedere
apare în 1935 cu titlul sugestiv Pacifism is not enough. Federaliştii englezi, preluând conceptele kantiene
privind analiza surselor anarhiei internaţionale, fac pasul spre cristalizarea unei soluţii politice, ca
alternativă concretă de tip federal la sistemul statelor naţionale, generatoare de violenţă. O a doua
sursă importantă o constituie federalismul american. În concepţia şcolii federaliste engleze, cauza
tuturor relelor, a anarhiei internaţionale şi a războaielor, este sistemul european al statelor naţionale
suverane. Naţionalismul de stat, legătura între naţionalism şi interesele de stat, este cel care
alimentează şi motivează conflictele ce degenerează în război. Adevărata sorginte a confruntărilor
militare o reprezintă nu conflictele de interes în sine, ci lipsa unui mecanism adecvat de soluţionare a
lor. Soluţia este considerată a fi limitarea suveranităţii prin structuri federale, Europa având misiunea de
a da tonul pentru un astfel de proces la nivel global.

Un rol important în promovarea soluţiilor federaliste i-a revenit organizaţiei Federal Union, ce a
luat fiinţă în 1939, din iniţiativa lui Charles Kimber, Patrick Ransome şi Derek Rawnsley. În martie 1940 a
fost înfiinţat un institut de cercetare al acestei organizaţii. Au fost elaborate proiecte constituţionale ale
Europei federale, iar comitetele speciale de studiu au abordat probleme juridice, economice şi coloniale.
Măsurile preconizate erau: instituirea unei adunări legislative europene bicamerale, cu o Cameră
Populară şi o Cameră a Statelor, organe executive răspunzătoare în faţa acesteia, trecerea apărării, a
politicii externe şi a celei economice în atribuia instituţiilor federale, o constituie europeană amendabilă
doar prin votul comun al celor două camere şi a cărei interpretare şi aplicare să revină unei Curţi
Federale, garantarea unor alegeri libere şi respectarea drepturilor cetăţeneşti din fiecare stat, monedă
comună, asigurarea liberei circulaţii, integrarea federaţiei europene într-o organizaţie mondială, cu
participarea Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice.

Formula unificării europene prin foră, sub egida puterii hegemonice a unei mari puteri, nu a
dispărut însă. Această formulă devine de o periculoasă actualitate în secolul trecut datorită ideologiilor
totalitare şi transformarea lor în idei directoare ale politicii unor mari puteri ca Uniunea Sovietică sau
Germania nazistă.

Cel mai consecvent susţinător al ideii unificării europene şi mondiale în mişcarea comunistă
internaţională a fost Lev Troţki. Privind din perspectiva clasei muncitoare, Troţki consideră că atitudinea
optimă este cea a creării Statelor Unite Socialiste ale Europei, ca o fază de tranziţie spre Federaţia
Socialistă Mondială. El respingea ideea autodeterminării popoarelor şi se pronunţa pentru eliminarea,
prin revoluţie generală, a barierelor economice şi politice ce divizează continentul. Ideile lui Troţki fost
criticate de Lenin care considera că o asemenea formulă poate avea doar o valoare tactică imediată,
pentru destabilizarea marilor imperii multinaţionale, însă ca obiectiv strategic Statele Unite ale Europei
constituie o utopie pacifistă, dăunătoare cauzei revoluţiei, o asemenea unificare reprezentând, de fapt,
o alianţă între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mişcării socialiste. Stalin a preluat ideile
lui Lenin şi a considerat că sub paravanul unificării europene preconizată de mişcarea paneuropeană sau
de ministrul de externe francez Aristide Briand, se ascund intenţiile de sufocare a mişcării revoluţionare
a proletariatului. Izbucnirea războiului cu Germania şi realizarea coaliţiei antihitleriste cu Statele Unite şi

31
Marea Britanie nu au modificat esenţial poziţia sovietică în problema unificării europene. Dimpotrivă, pe
măsura creşterii importanţei Uniunii Sovietice în cadrul coaliţiei, respingerea oricărui proiect postbelic
de organizare federativă a continentului devine o dogmă intangibilă a politicii externe sovietice,
obiectivul esenţial fiind păstrarea câştigurilor teritoriale dobândite în 1939-1940 şi extinderea influenţei
sovietice în Europa. De altfel, sovieticii, care prin politica lor urmăreau atomizarea Europei, au perceput
corect tendinţele de unificare europeană care erau şi o contrapondere la tendinţele hegemonice ale
URSS.

Naţional-socialismul și-a asumat proiectul unei noi ordini europene, care să pună capăt
„anarhiei“ belicoase a statelor naţionale, cu mijloacele unei politici naţionaliste, de foră. Ideea de
asociere între parteneri egali a fost înlocuită cu ideea supremaţiei rasiale. Cooperarea a fost substituită
cu lupta pentru putere, iar politicii bazate pe principii i-a fost preferată aceea Realpolitik a faptelor
împlinite în folosul exclusiv al propriei naţiuni. Expansiunea în dauna popoarelor considerate inferioare
este apanajul popoarelor mari şi izvorăşte din necesitatea asigurării supravieţuirii lor şi a îndeplinirii
misiunii care le revine prin dobândirea spaţiului vital cuvenit, fără a ţine seama de celelalte state. În ceea
ce priveşte relaţiile dintre popoarele mari, acestea pot rămâne paşnice doar dacă îşi respectă reciproc
sferele de influenţă, indiferenţa faţă de interesele celorlalte fiind principala garanţie a păcii. După
izbucnirea războiului cu URSS componenta unităţii europene a crescut considerabil ca pondere în
discursul politic şi propagandistic al nazismului german, accentuându-se ideea intereselor comune ale
europenilor în „cruciada contra bolşevismului asiatic“. Mediatizării puternice prin aparatul de
propagandă condus de Goebbels i s-au adăugat şi o serie de iniţiative instituţionale, cum a fost crearea
unui Europa Komité, menit a elabora bazele principiale ale confederaţiei europene, şi a unui institut
pentru studiul ţărilor străine. S-a lucrat la proiecte de unificare economică şi politică a continentului
chiar şi după dezastrul de la Stalingrad, până târziu în 1944, deşi devenise evident caracterul iluzoriu al
perspectivelor de unificare europeană în formula naţional-socialismului german.

În opoziţie cu viziunea naţional-socialistă, în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial,
diferite grupuri ale Rezistenţei au pus problema ordinii postbelice a Europei şi s-au pronunţat pentru
înlocuirea ostilităţii cu unitatea naţiunilor, urmând trei direcţii principale: înlăturarea ocupaţiei fasciste,
restabilirea sistemului democratic de organizare a societăţii, reorganizarea continentală, astfel încât să
se elimine posibilitatea unui nou război. Dacă în privinţa primelor două obiective punctele de vedere
erau cvasi unanime în cadrul mişcării europene de Rezistenţă, în ceea ce priveşte soarta postbelică a
continentului opiniile se înscriu pe o scală largă, de la stabilirea sistemului statelor naţionale,
independente şi suverane (susţinute de comunişti, de o parte din socialişti şi gaullişti) la dezvoltarea, în
spiritul formulei confederative, a relaţiilor de colaborare economică, socială, culturală în cadrul unei
societăţi a naţiunilor independente, până la ideea unificării federale a Europei şi transformarea ei într-o
foră economică şi politică de anvergură comparabilă cu Statele Unite. Ideea federalistă s-a bucurat și ea
de sprijin în rândurile Rezistenței. În 1942 europeniștii Altiero Spinelli și Ernesto Rossi au redactat un
manifest intitulat „l’Unita Europea” și revista cu același nume, solicitând federalizarea Europei. Ideea
unei Europe federale a câștigat și susținerea partidului socialist belgian, a presei clandestine franceze
care încă din 1943 cerea instaurarea după momentul victoriei a unor „State Unite ale Europei”. În 1944
la Lyon este fondat un Comitet francez pentru federarea Europei care a luat contract și cu alte mișcări de
rezistență. Acestea, reunite la Geneva în primăvara anului 1944, reprezentând Franța, Italia, Norvegia,
Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Germania dădeau publicității în iulie același an un document
intitulat „Declarația rezistențelor europene” în care se pronunțau pentru o uniune federală a țărilor
europene. Europa federală trebuia să constituie, împreună cu Statele Unite și Commonwealth-ul
britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurând stabilitatea, cooperarea și progresul. Europa urma
să se transforme într-o piață unică. În viziunea federalistă propusă sistemul federativ va rezolva

32
contradicția dintre suveranitatea națională și interdependența crescândă dintre națiuni, prin îmbinarea
organizării suprastatale cu menținerea autonomiilor naționale, compatibile cu sistemul. Astfel, un
guvern european central va prelua atribuțiile în sfera politicii externe și apărării comune, a finanțelor și a
politicii vamale, în timp ce domenii alte domenii vor rămâne în competența statelor. Delegații mișcărilor
de rezistență motivau necesitatea uniunii prin rolul pe care acesta l-ar juca în participarea poporului
german la viața europeană, fără a pune în pericol alte popoare, al rezolvării chestiunii frontierelor în
zonele cu populație minoritară, eliminării naționalismului agresiv, reconstrucția economică, menținerea
democrației etc.
Mișcărilor de rezistență europene li se adaugă în aceasta perioadă în demersuri similare,
mișcările proeuropene din țările libere, precum: Federal Union din Marea Britanie deja amintită, sau
mișcarea condusă de contele Coudenhove-Kalergi. Existau apoi, în aceiași perioadă a sfârșitului
războiului, preocupări ale guvernelor pentru organizarea Europei postbelice, între care amintim
inițiativele belgiano - olandeze pentru încheierea unui acord de uniune vamală, acordul greco - iugoslav,
comitetul de coordonare ceho – polonez ca și inițiativa lui Paul Henry Spaak, ministrul de externe al
Belgiei în exil, viitorul promotor al Comunităților Economice Europene.
Amintim și planul de uniune vamală a Europei Occidentale propus de Paul Van Zeeland, fost prim
ministru al Belgiei ca și propunerile primului ministru al guvernului polonez aflat în exil la Londra. Un pas
în această direcție a fost decizia celor trei țări Belgia, Olanda și Luxembourg, care, la 5 septembrie 1944
au decis să formeze o uniune vamală și economică.
Jean Monnet, devenit comisar al aprovizionării și armamentului în Comitetul de Eliberare
Națională al generalului de Gaulle propunea la 5 august 1943 constituirea unei federații sau a unei
entități europene bazată pe o unitate economică. Un an mai târziu el anunța planul ce prevedea crearea
unei administrații supranaționale a Ruhr-ului bazată pe principiul transferului de suveranitate și pe
crearea unei piețe comune. Acest plan fost discutat în cadrul Comitetului de Eliberare Națională francez.
Aici a fost propus un proiect de federalizare a Europei Occidentale a cărei construcție pornea de la un
nucleu economic, o uniune vamală ce presupunea o politica economică comună, consilii regionale
europene cărora guvernele trebuiau să le cedeze din atributele lor suverane etc. Generalul de Gaulle,
din considerente strategice, va semna cu U.R.S.S. un acord la 10 decembrie 1944, moment în care va
vorbi de o unitate europeană constituită în jurul a trei poli: Moscova, Londra și Paris.
Propunerea lui Winston Churchill de a crea un Consiliu european în cadrul unei organizații
regionale care să cuprindă America, Asia și Europa n-a avut succes. Partizan al consolidării
Commnonwealth-ului și strângerii legăturilor cu Statele Unite ale Americii, liderul englez era conștient
de vidul politic care se putea crea prin retragerea americanilor și avansul sovieticilor înspre Europa
Vestică. Într-o adresă către Congresul Mișcării Paneuropene din1943 el propunea un „Consiliu al
Europei”, un organism dotat cu un Tribunal suprem având rolul de a tranșa diferendele între state și cu
forțe armate menite a împiedica agresiunea.
Toate aceste proiecte și discuții vor fi reluate și amplificate în perioada imediat postbelică, în
contextul pronunțatei diviziuni ideologice care va conduce la nașterea războiului rece.
Verificare pe parcurs:

1.Cum s-au conturat ideile de tip federalist în perioada interbelică și cine au fost principalii exponenți ai
acestora?

2. Comentați locul și rolul Ligii Națiunilor ca for de dezbatere pentru ideile proeuropene.

3. Care a fost viziunea ideologiilor totalitare cu privire la unificarea europeană?

33
 Unitatea de învăţare 5

Europa în primul deceniu postbelic. Organizarea păcii.

Planul Marshall şi implicarea americană.
Războiul rece şi problemele continentului. “Părinții” unității europene.
Obiective:
- înțelegerea contextului care a favorizat construcția europeană postbelică, a rolului și locului
factorilor endogeni ca și acela al celor exogeni.
- familiarizarea cu principalele instituții și organisme europene apărute în siajul celei de-a doua
conflagrații mondiale pe continentul nostru.
- dobândirea abilității de a analiza modul concret în care s-a pășit pe drumul construcției
europene postbelice.
- cunoașterea rolului pe care părinții fondatori ai Europei Unite l-au jucat în istoria construcției
europene.

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, ideea unificării europene avea să capete
un nou suflu și un nou avânt, dar va trebui să ia în considerare noua configuraţie bipolară a lumii, având
ca principali actori două superputeri, SUA şi URSS, a căror relaţie tensionată va determina implicit și
cursul desfăşurării evenimentelor în Europa. Un alt factor extrem de important în această direcție a fost
realitatea economică, socială, politică, culturală și ideologică generată de uriașele distrugeri provocate
de război. Practic, Europa se afla în ruină atât la modul practic, cât și la cel figurat. Mai mult, vârf de
lance al civilizației și progresului în sens modernizator, centrul economic al lumii până la a doua
conflagrație mondială, Europa se afla în fața luării unor decizii cruciale, ea fiind continentul care a
generat în mai puțin de jumătate de secol două războaie totale.

Încă din luna iulie 1944 reprezentanții a 44 de țări s-au întâlnit la Bretton Woods în Statele
Unite pentru a anvizaja un plan economic pentru lumea postbelică. Toți au fost de acord cu principiile
promovării comerțului liber, al nediscriminării, al unei rate stabile de schimb valutar. Trei noi organizații
internaționale urmau a fi create: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială (Banca Internațională
pentru Reconstrucție și Dezvoltare) și Acordul General pentru Tarife si Comerț (înființat la Geneva în
octombrie 1947).

Spre deosebire de primul război mondial, când prin Conferința Păcii de la Paris liderii lumii au
încercat realizarea unei păci generale și stabile, cea de-a doua conflagrație mondială nu s-a încheiat cu o
astfel de pace. Germania, Japonia și Austria au intrat sub un regim de ocupație iar foștii aliați sau
participanți la război alături de Germania au fost chemați să semneze, fără prea multe negocieri, o pace
la Paris în vara anului 1946. Devenise de atunci clar că între puterile occidentale și URSS apăruseră
diferențe ireconciliabile și că lumea intrase într-un sistem bipolar tensionat. Problema unui tratat de
pace cu Germania și cu apoi cu Japonia au rămas pe agenda diplomatică în tot cursul războiului rece.

Noul președinte american Harry Truman era convins că, pentru a împiedica Europa occidentală
și nu numai să cadă sub influența comunismului, continentul avea nevoie de un ajutor economic și
financiar rapid și substanțial. Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei vizite
prin Europa a redactat un raport secret privind distrugerile provocate de război din care reieșea situația
dramatică a continentului. Concluzia raportului era că, deși soluția trebuia formulată de europeni,
ajutorul de plecare trebuia furnizat de Statele Unite, singura țară care avea resursele și putea face așa

34
ceva. Sprijinul american, concretizat sub forma Doctrinei Truman (martie 1947), a fost grăbit de decizia
Marii Britanii de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei și Turciei, ajutor la care se angajase după
război pentru a limita influența sovietică într-o zonă extrem de sensibilă pentru interesele imperiale
britanice.
Doctrina Truman care prevedea acordarea a circa 400 milioane de dolari sub formă de sprijin
financiar și militar Greciei și Turciei a fost urmată de inițiativa lui George Marshall, secretarul de stat al
Statelor Unite care formulează un plan de ajutorare al tuturor țărilor Europei care fuseseră angajate în
războiul mondial. Planul Marshall venea în contrapartidă cu Planul Morgenthau, propus de secretarul
trezoreriei americane – Henry Morgenthau Jr., plan care viza transferarea pe seama responsabilităţii
Germaniei plata de mari despăgubiri de război cu scopul de a stimula reconstrucţia ţărilor atacate de
aceasta. Indirect, planul Morgenthau urmărea și pedepsirea dură a Germaniei precum și împiedicarea
refacerii fostului stat fascist.
Un alt plan de revitalizare economică pentru continentul european a fost Planul lui Jean Monnet
care propunea ca Franţa să preia controlul zonelor carbonifere germane Ruhr şi Saar pentru a-şi spori
producţia până la 150% faţă de nivelul de dinaintea războiului.

Era limpede pentru lumea că Europa se afla atunci la limita credibilităţii şi rezistenţei economice
şi sociale și ea trebuia salvată din pragul colapsului. În această optică, planurile de reconstrucţie
economică europeană au reprezentat o parte a strategiei americane de containment şi anume de a
combate comunismul prin arme economice şi nu prin violenţă şi de a răspunde cu fermitate
intimidărilor. Statele Unite ale Americii au conştientizat acest lucru nu numai pentru că starea precară a
guvernelor europene ducea inevitabil la măsuri protecţioniste care periclitau politica open-door, ci şi
pentru că o criză iremediabilă a Europei ar fi lipsit S.U.A de o piaţă de comerţ şi desfacere importantă,
declanşând recesiunea mondială. E o realitate faptul că ajutorul american pentru Europa nu a încetat de
fapt niciodată de la votarea legii contractelor de împrumut (Lend-Lease Act) încă în martie 1941. Ajutorul
s-a desfăşurat începând din 1943 prin intermediul unei instituii care grupa 44 de ări, United Nations
Relief and Rehabilitation Administration (U.N.R.R.A.). Această organizaţie a distribuit alimente gratuit,
aproape în întregime din fonduri americane, celor mai sărace ţări europene până în anul 1947, inclusiv
României afectată de faimoasa secetă postbelică. Să notăm că diverse ţări ale Europei de Vest au
continuat să beneficieze de credite americane şi după încetarea legii Lend and Lease, în august 1945:
Marea Britanie, Franţa, Italia, şi alte state, au primit credite rambursabile de peste 12 miliarde de dolari.

În acest context politic, financiar şi social a fost promovat The Marshall Plan, cunoscut oficial
sub numele de European Recovery Program (E.R.P.). Acesta a reprezentat un plan de reconstrucţie
general a Europei epuizată după război. Conceput de Statele Unite ale Americii acest program îşi
propunea un sistem profesionist de implementare şi supraveghere a metodelor de refacere economică a
statelor europene. La data de 5 iunie 1947, secretarul de stat George Catlet Marshall, a făcut public
vastul program american de asistenţă economică, prin celebrul discurs rostit la Universitatea Harvard,
gândit şi întocmit împreună cu trei personaje cheie, membrii ai Consiliului American de Relaţii Externe,
Dean Acheson, William A. Clayton şi George Kennan. Clayton şi Kennan avuseseră consultări prelungite
cu omul care era la cârma economiei franceze, prietenul lor de la Washington din timpul războiului, Jean
Monnet. Marshall spunea: Adevărul este că nevoile Europei de hrană şi de alte produse esenţiale
importate din străinătate – şi mai ales din America - pentru următorii trei sau patru ani sunt mult mai
mari decât capacitatea sa actuală de plată, încât ea va trebui să primească ajutor suplimentar foarte
important sau să se expună unei dizlocări economice, sociale şi politice foarte grave. (…) Este deja
evident că înainte ca guvernul Statelor Unite să poată să continue eforturile pentru remedierea situaţiei
şi sprijinirea Europei pe calea însănătoşirii, ar trebui să se realizeze un acord de către ţările Europei,

35
asupra nevoilor lor actuale şi asupra ceea ce aceste ţări ale Europei vor face ele însele pentru a
eficientiza toate măsurile pe care acest guvern ar putea să le ia. (...)Rolul Americii trebuie să constea în
oferirea unui ajutor prietenesc, la stabilirea unui program european şi să ajute apoi la aplicarea acestuia
în măsura în care va fi posibil să o facă. Acest program va trebui să fie unul general, stabilit în comun
măcar de către un număr de naţiuni europene, dacă nu de toate. (Apud Charles Zorgbibe, Construcţia
Europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998, pag. 26-29). Programul de ajutor era
condiţionat: statele care acceptau oferta consistentă de 20 de miliarde de dolari americani trebuiau să
adere la o instituie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat şi să elaboreze un program de
reconstrucţie europeană. Marshall a oferit de asemenea un ajutor material gândit în parametri diferii
Uniunii Sovietice şi statelor socialiste din Europa de Est, dar Stalin a etichetat programul drept un truc şi
a refuzat să participe.

Planul Marshall nu trebuie interpretat doar ca un gest caritabil plin de noblețe, pentru că a
fost gândit şi în beneficiul economiei americane. Banii urmau să fie folosii pentru a cumpăra bunuri din
Statele Unite, care erau transportate peste Atlantic cu vase comerciale americane. Planul a funcţionat,
America a prosperat alături de revenirea la standard acceptabile a statelor europene, iar până în anul
1953 Statele Unite au transferat între 13 și 17 miliarde de dolari (cifra variază în funcție de sursele
folosite).

Dacă în perioada interbelică Statele Unite ale Americii au promovat o politică tradiţional-
izolaţionistă, cel de-al doilea război mondial şi, mai ales, apariţia „Cortinei de Fier” au plasat Statele
Unite în poziția de hegemon de necontestat al lumii libere. Planul Marshall, reciproc avantajos pentru
Statele Unite și pentru Europa, a stat la baza reconsolidării europene şi la apariţia Europei ca putere
economică global și a însemnat un impuls major pe calea unificării europene. După război, Statele Unite
dețineau rezerve de aur de 20 miliarde de dolari, aproape două treimi din totalul mondial.
În iulie 1947 s-a desfăşurat la Paris Conferinţa de Cooperare Economică Europeană al cărei
principal obiectiv a fost întocmirea unui bilanţ al nevoilor economice comune. Această întrunire la nivel
înalt a reprezentanţilor celor 16 state europene a creat premisele formării Comitetului European de
Cooperare Economică, care în septembrie, acelaşi an, avea să finalizeze raportul asupra situaţiei
economice europene, estimând nevoile şi costurile Programului de Reconstrucţie Europeană pe o durată
de 4 ani. Preşedintele acestei instituii era britanicul Oliver Franks, dar personajul activ din spatele
cortinei era vicepreşedintele Jean Monnet. Congresul Statelor Unite ale Americii a votat la 2 aprilie 1948
Actul de Cooperare Economică care autoriza Planul Marshall, iar preşedintele american Harry Truman l-a
promulgat a doua zi.
Detaliile Planului Marshall au fost analizate până în aprilie 1948 în cadrul negocierilor dintre
Statele Unite ale Americii şi ţările vest-europene, negocieri complexe datorită viziunii diferite a fiecărui
stat european. Din partea S.U.A., Administraţia Cooperării Economice, cu sediul la Paris, urma să
evalueze necesarul de ajutor şi să supervizeze cheltuielile efective. Din partea Europei de Vest a fost
înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană cu scopul coordonării
ajutoarelor solicitate şi a promovării liberalizării comerţului şi plăţilor în Europa. Această organizaţie a
avut ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Marea
Britanie, Norvegia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia şi zona de vest a Germaniei. În afara
repartizării ajutorului american, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană a avut drept
obiective şi coordonarea politicilor economice naționale, statele membre abandonând treptat condiţia
de asistați de către Statelor Unite.

36
 Cheltuielile din cadrul Planului Marshall au început în aprilie 1948 şi au atins nivelul maxim în
anul fiscal 1949. La mijlocul anului 1952, când cheltuielile ajunseseră la mai puţin de jumătate din nivelul
pe care îl atinseseră cu trei ani în urmă, Planul Marshall a fost înlocuit cu mult mai puţin generoasele
Proceduri de Acordare a Asistenţei Mutuale. Programul de Reconstrucţie Europeană (Planul Marshall) a
fost înlocuit cu Ajutorul Social Reciproc la 31 decembrie 1951 (aceasta și pe fondul izbucnirii războiului în
Coreea).

Putem sublinia trei urmări importante pe care le-a avut Planul Marshall: ţările europene au
fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi politice; țărilor europene le-a fost dată
posibilitatea să achiziţioneze bunuri de investiţii plătind cu valutele lor depreciate după război; influenţa
comunistă promovată de Uniunea Sovietică a fost diminuată și limitată considerabil în Europa
occidentală. La 15 decembrie 1949, Republica Federală Germania a devenit stat beneficiar al Planului
Marshall.

În perioada 1948 – 1952 s-a înregistrat una din cele mai semnificative creșteri din istoria
Europei apusene: producţia industrială şi agricultura au crescut cu circa 35% iar sărăcia şi foametea din
Europa s-au estompat în mod considerabil. Aspectele pozitive ale planului american au fost numeroase:
acesta a prevăzut un plan raional de refacere a economiilor europene şi de dezvoltare a acestora, a creat
un regim multilateral de schimburi reciproce, a liberalizat schimburile, a redus contingentele, a
coordonat planurile economice naţionale, a organizat convertibilitatea monedelor. Politic vorbind, prin
promovarea gestionării în comun a ajutorului american se evita ca respectivul ajutor să presupună o
dependenţă brutală faţă de S.U.A., pe de o parte, şi pe de alta, se oferea Europei prilejul unei ample
cooperări. În același timp, slăbiciunea economică a Europei a oferit guvernului american oportunitatea
de a exercita presiuni asupra guvernelor europene astfel încât acestea să adopte reguli comerciale mai
liberale, netezind drumul exporturilor americane. Mai mult, condiţiile impuse ţărilor europene
beneficiare erau concepute în mod deliberat spre a promova o Europă federală.
Jean Monnet apreciază, în Memoriile sale planul ca fiind momentul apariției unui nou tip de
relații internaționale:”a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine” (Jean Monnet, Memoires, Ed. Fayard,
Paris, 1976, p. 383).
În acest context complicat, un număr de lideri europeni au readus în prim plan argumentul legat
de faptul că statele europene ar trebui să-și lase la o parte divergențele și să stabilească metode de
cooperare, care să asigure – în măsura în care acest lucru era posibil - eliminarea cauzelor războiului și,
eventual, promovarea unității europene. Deși prioritățile interne erau relativ diferite, guvernele
occidentale din Europa au înțeles că era nevoie de o nouă gândire. Ideile de tip federalist încep să anime
în această perioadă și o parte a mediilor guvernamentale europene. Belgia Olanda și Luxemburgul sunt
preocupate să se asocieze într-o uniune vamală, punând din septembrie 1944 bazele Beneluxului.
La 19 septembrie 1946, Winston Churchill într-un discurs la Universitatea din Zürich
relansează ideea unificării europene sub forma Statelor Unite ale Europei. Fostul prim-ministru evoca
starea deplorabilă a continentului și amintea eforturile contelui Richard Coudenhove-Kalergi și ale lui
Aristide Briand, aratând totodată că europenii trebuie să pună capăt urii și dorinței de răzbunare, să
privească spre viitor. Winston Churchill exprima opinia că pentru a realiza aceste lucruri și pentru a da
uitării trecutul primul pas trebuia făcut de fostele adversare Franța și Germania.
Din acel moment ideea unități europene a devenit un numitor comun al satelor democratice din
Europa apuseană. Istoria ideii de unitate europeană se sfârșea pentru a face loc istoriei Uniunii
Europene așa cum o cunoaștem astăzi.

37
 La câteva luni după declaraţia de la Zurich, Winston Churchill înfiinţează în Marea Britanie
Mişcarea pentru Europa Unită. În Franţa, Raul Dantry creează Consiliul Francez pentru Unitatea Europei.
La începutul lui 1947 se conturează Mişcarea Socialistă petru Statele Unite ale Europei- strămoșul stângii
europene de astăzi.
Mişcările europene, reunite în cadrul Congresului Europei, la Haga (7 – 10 mai 1948), lansează o
rezoluţie politică prin care cer constituirea unei Adunări Parlamentare Europene. Sunt emise acum, din
nou, primele idei federaliste cu privire la instituţii comune, piaţa comună, carta drepturilor omului.
Lucrările la care participă peste 800 de delegați din aproape toate țările europene și numeroși
observatori din Statele Unite, Commonwealth numeroși jurnaliști au fost prezidate de Winston Churchill.
Ulterior, „ideea europeana” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene, iar construcţia
europeana a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentala.
La 16 aprilie 1948, se constituia Organizaţia de Cooperare Economică Europeană – organizaţie
menită să asigure continuitatea acestor programe de liberalizare economică şi politică şi să promoveze
cooperarea europeană. Fondatorii au fost: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele
occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului.
O alta direcție de cooperare a fost cea militară care a debutat cu semnarea de către statele
Beneluxului, Franța și Marea Britanie a Tratatului de la Bruxelles care a dat naștere unei prime forme de
organizație internațională numită Uniunea Occidentală. Pe lângă latura diplomatică și militară, tratatul
creează premisele unei cooperări economice, sociale și culturale extinse. După ce Germania și Italia sunt
invitate să facă parte din această uniune ea își va schimba denumirea în Uniunea Europei Occidentale.
În ideea unei mai bune cooperări militare și conștientizând lipsa mijloacelor unei apărări
eficiente împotriva unei eventuale agresiuni sovietice, europenii se pun sub umbrela potențialului
militar american, semnând la 5 aprilie 1949 Tratatul de la Washington, actul de înființare al Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord.
La 5 mai 1949, a luat naștere Consiliul Europei, cadru de dialog şi cooperare între statele
europene, ca rezultat al compromisului dintre susţinătorii metodei interguvernamentale (strictă
dependenţă de guvernele naţionale) şi cei ai metodei supranaţionale. Prin Tratatul semnat la Londra de
cele cinci state ale Uniunii Occidentale, Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, cărora li se
alătură Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia şi Suedia, se pun bazele acestui important organism al
continentului. Consiliul Europei a devenit cea mai veche și mai durabilă organizaţie politică a
continentului, un garant al drepturilor omului, al democraţiei parlamentare, al statului de drept, al
supremaţiei legii, un promotor al identităţii europene bazate pe valori împărtăşite care transpar dincolo
de diferitele culturi, un nucleu al cooperării europene. Menționăm că nici un stat nu a aderat la Uniunea
Europeană fără să adere, mai întâi, la Consiliul Europei.
În postura de părinți fondatori ai Uniunii Europene sunt unanim recunoscuți Jean Monnet (1888
– 1979) și Robert Schuman (1886-1963). Ambii au promovat un set similar de idei privitoare la destinul
unificării europene și ambii au avut un rol crucial în acest proces. Unificarea europeană însemna, mai
întâi, un proces de integrare a diferitelor ţări. În 1950, Robert Schuman a lansat primul program de acest
fel: „Unificarea naţiunilor europene presupune dispariţia antagonismului vechi de secole dintre Franţa şi
Germania. Acţiunea plănuită se adresează, de aceea, în prima linie, Franţei şi Germaniei. În această
intenţie guvernul francez propune să orientăm această acţiune spre un punct delimitat, dar hotărâtor. El
propune să subordonăm ansamblul producţiei franceze şi germane de cărbune şi oţel unei autorităţi
supreme comune, care este deschisă cooperării cu alte state europene. Această asociere a producţiei de
cărbune şi oţel va asigura imediat edificarea bazelor comune ale dezvoltării economice, ca primă etapă,

38
a federalizării europene; ea va schimba şi soarta acelor domenii care au servit de multă vreme
producţiei de material de război, ale cărei victime ele au devenit. Solidaritatea producţiei, care se va
atinge în acest fel, va duce la aceea că orice război între Franţa şi Germania va fi nu numai de negândit,
dar va fi şi imposibil din punct de vedere material” (Apud, R. Hostiou, Robert Schuman et l’Europe,
Ed.Cujas, Paris, 1969, pp. 137-138). Planul lui Robert Schuman, enunțat public într-un celebru discurs
radiodifuzat la 9 mai 1950 (Ziua Europei a fost fixată la această dată, în anul 1986, tocmai pentru a
marca acest eveniment), ministrul de externe al Franţei, cel care preluase de fapt ideea lui Jean Monnet,
era revoluţionar în domeniul relaţiilor internaţionale, el înfiinţând o autoritate independentă de guverne
ale cărei decizii vor lega statele. Concentrând aciunea spre un punct limitat, dar decisiv, Schuman şi
Monnet se pregătesc pentru metoda funcţionalistă. „Supranaţionalitatea“ este punctul de plecare al
unei construcţii mai vaste, instituind pe fondul solidarităţii primele baze ale unei federaţii europene.
Planul are deci meritul de a fi abordat într-o manieră nouă problema construcției europene, impunând
principiul supranaționalismului, abandonând metoda clasică a cooperării interguvernamentale care și-a
dovedit ineficiența în primii ani după război și propunând o nouă formă de cooperare, integrarea.
Originalitatea ideii lui Jean Monnet consta în unirea oamenilor și a națiunilor prin propunerea unui
obiectiv comun în care să se regăsească. Odată cu planul se declanșa un proces cu totul nou în materia
relațiilor internaționale și anume exercitarea în comun a suveranității în anumite domenii.
Planul Schumann, acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări din Benelux, este
supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris,
prin care lua fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, era încheiat pentru 50 de ani (a
dispărut abia în iulie 2002). Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului şi-a propus să înlăture
obstacolele din calea circulaţiei libere a celor două produse de bază şi să transpună în practică un
ansamblu de reguli comune şi loiale de concurenţă, să renunţe la taxele vamale şi restricţiile cantitative
în interior şi să transfere o parte din deciziile suverane pe seama instituţiilor comunitare create, cu rol
consultativ (Adunarea Parlamentară) şi rol de decizie (Consiliul Ministerial). Primul semn al reconcilierii
franco-germane, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului este și punctul de plecare pentru
Europa comunitară. Apare astfel un sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului
național cu promovarea interesului comun, exprimat prin instituțiile supranaționale.

La 25 mai 1950, declanşarea ostilităţilor în Coreea agravează războiul rece. Statele Unite fac
presiuni pentru ca Germania de Vest să fie repede reînarmată. Ostilă renaşterii unei armate germane
necontrolate, Franţa propune integrarea acesteia într-o armată europeană, în urma declaraţiei
preşedintelui Consiliului, René Pleven, din 24 octombrie 1950.

Pentru René Pleven şi Jean Monnet este imperativ să se răspundă preocupării americanilor de a
permite Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală, însă fără a pune în pericol proiectul de
înfiinţare a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. Guvernul francez refuză reînarmarea unilaterală a
Germaniei şi nu concepe redobândirea unei suveranităţi militare a Bonnului decât în cadrul unei
organizaţii comune.

Propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris pe 15 februarie 1951. Tratatul
care instituie Comunitatea Europeană de Apărare este semnat de cele şase state membre ale
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la 28 mai 1952. Clasa politică franceză se divizează însă
profund în momentul în care Adunarea Naţională lansează apelul de semnare a tratatului. Tratatul
asupra Comunității Europene de Apărare este adoptat de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954,
dar disputa dintre adepţii şi adversarii proiectului au creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formaţiuni
politice. Acestor controverse li se atribuie lipsa, în viitoarele tratate ale Euroatomului şi ale Comunităţii

39
Economice Europene, a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului. Comunitatea Europeană de Apărare a creat o breşă între cei ce
sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru susţinerea stării de fapt sau cel mult într-
o „Europă a patriilor“ de tip confederal.

Aceste evenimente au deschis perspectiva trecerii concrete la unificarea treptată a Europei

Occidentale, ca un model şi o premisă pentru realizarea idealului paneuropean. Se trecea astfel din faza
proiectelor privind construcţia europeană, marcată de idei, concepte, proiecte ce păreau de multe ori
utopice, dar care au prefigurat cea mai mare parte a elementelor esenţiale ale acestui edificiu, la
realizarea practică a Europei unite, proces aflat şi în zilele noastre în plină desfăşurare.

Verificare pe parcurs:

1.Care a fost rolul Planului Marshall în debutul procesului construcției europene?

2. Comentați locul și rolul lui Jean Monnet și Robert Schuman în debutul procesului construcției
europene.

3. Cum poate fi explicată trecerea de la metoda interguvernamentală la cea supranațională?

40
 Unitatea de învăţare 6

Prima extindere: Europa de la “cei şase” la “cei nouă”.

Deceniul opt al secolului trecut şi procesul construcției europene.

Obiective:
- înțelegerea modului în care s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Roma
- cunoașterea principalelor prevederi ale Tratatului de la Roma și ale Euratomului
- dobândirea abilității de a analiza în context istoric constituirea Comunității Economice Europene
- înțelegerea și cunoașterea mecanismului care a dus la primul val de extindere europeană

Sub presiunea războiului rece, cele șase ţări membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului încep să se gândească şi la o eventuală cooperare în domeniul politic şi militar, dar opinia
publică nefiind încă pregătită să accepte o astfel de formă de cooperare dezavuează acest proiect. Ca
prim reflux al ideii europene după război, eşecul Comunităţii Europene de Apărare atrage după sine mai
multe consecinţe. În primul rând, un recul momentan al influenţei franceze, iniţiativa revenind unor
reprezentanţi ai Beneluxului, precum Paul Henri Spaak şi Johan Willem Beyen. La Messina, la 1 iunie
1955, cele şase state vor adopta principiul unei noi comunităţi fondate pe o piaţă comună industrială.
Marea Britanie deși a fost invitată la insistența țărilor din Benelux a refuzat participarea la conferință. În
al doilea rând, o renunţare temporară a obiectivului unei „federaţii europene“ cuprins în declaraţia
Schuman, care nu e reţinut în noul text al tratatului. Cele şase ţări membre ale Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului au trecut în 1957 la etapa a doua a integrării lor economice semnând Tratatele de
la Roma cu privire la Comunitatea Economică Europeană (C.E.E. sau Piața comună) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

Conferinţa de la Messina, din 1-2 ianuarie 1955, a miniştrilor de externe a statelor membre ale
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a luat în discuţie iniţiativa ţărilor din Benelux, cuprinsă în
planul Beyen şi care propunea crearea unei pieţe comune cu libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
capitalurilor şi muncitorilor. Acest lucru a reprezentat momentul relansării construcţiei comunitare,
după eşecul înregistrat al proiectului Comunităţii Europene de Apărare. Reprezentanţii la Conferinţă au
aprobat iniţiativa, iar la data de 9 iulie 1955, sub preşedinţia belgianului Paul Henri Spaak, şi-a început
activitatea un Comitet Interguvernamental, însărcinat cu studierea unui program privind: stabilirea unei
reţele europene de căi de transport, dezvoltarea schimburilor de gaze şi curent electric, organizarea
comună a utilizării paşnice a energiei atomice, pregătirea progresivă a unei pieţe comune fără taxe
vamale şi licenţe de import. La data de 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak a prezentat celor şase state un
raport prin care se propunea crearea unei Comunităţi Economice Europene şi a unei Comunităţi
Europene a Energiei Atomice. Acest raport a fost discutat şi aprobat cu prilejul Conferinţei de la Veneţia
din 29-30 mai 1956. La Roma, pe 25 martie 1957, şefii de guvern din Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda au semnat cele două tratate instituind Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Aceste tratate au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie
1958.

Momentul semnării Tratatului de la Roma a consfinţit sfârşitul etapelor premergătoare, de

pregătire a integrării şi a marcat începutul extinderii şi consolidării acesteia într-un triunghi comunitar,
Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice cu trei etape succesive: Uniunea vamală, Uniunea economică şi Uniunea

41
politică. Tratatul de la Roma este actul de naştere al Comunităţii Europene. Atunci au fost puse bazele
unei Europe, care se spera să devină una comunitară. În momentul semnării tratatului, preşedintele
Franţei de atunci s-a opus cu tărie abandonării de către Comunitatea Economică Europeană a
principiului unanimităţii şi înlocuirea acestuia cu un vot majoritar.

Tratatul de la Roma, considerat a fi mai mult decât o bornă de hotar în construirea identităţii
europene, a răspuns unui important set de întrebări legate de viitorul Europei Occidentale. În domeniul
strict economic, acest tratat prevede eliminarea tarifelor vamale şi a altor bariere comerciale între
statele membre, formarea unei uniuni vamale, interzicerea trusturilor, cartelurilor şi a altor structuri
monopoliste cu poziţii dominante pe piaţă. De asemenea, a fost proclamată incompatibilitatea cu Piaţa
Comună a sprijinului direct al statului acordat entităților economice, întrucât acesta distruge competiţia.
Libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi a persoanelor sunt considerate a fi o prioritate. Tratatul a
fost încheiat pe o perioadă nelimitată şi fost conceput ca un „tratat cadru”, care îşi propune şi realizează
definirea obiectivelor, competenţelor şi procedurilor în termeni generali (precizările privind conţinutul
politicilor şi strategiilor economice urmând să se facă ulterior). Trebuie menţionat şi faptul că Tratatul a
determinat apariţia unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a
fost dotată cu atribuii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională, cu
puteri reale izvorâte din limitarea unor competențe ale statelor membre sau din transferul de atribuii
ale acestora în favoarea Comunităţii. Comunitatea Economică Europeană era o comunitate de drept,
aceasta însemnând că nici statele membre şi nici instituţiile lor nu puteau scăpa controlului de
conformitate al actelor lor și nici prevederilor din Tratat. Tratatul are șase părţi, după cum urmează:
Principiile Comunităţii; Fundamentele Comunităţii; Politica Comunităţii; Asocierea ţărilor şi teritoriilor de
peste mări; Instituţiile Comunităţii; Dispoziţii generale şi finale.

Chiar din Preambulul tratatului de instituire a C.E.E. rezultă intenţia semnatarilor de a pune
bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene, de a asigura, printr-o acţiune comună,
progresul economic şi social al ţărilor lor, prin eliminarea barierelor care divizează Europa. Articolul 2 din
Tratat precizează obiectivul general al Comunităţii Economice Europene. Astfel, Comunitatea are ca
misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale
statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de
trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. În consecinţă, Comunităţii îi revine ca obiectiv
fundamental instituire unei pieţe comune care să se sprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea
politicilor economice, pe libertatea întregii viei economice: a producţiei, a serviciilor, a schimburilor, a
factorilor umani şi financiari. Piaţa comună presupunea şi liberalizarea unor sectoare şi stabilirea unor
politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) lucru care ar permite
o intensificare a activităţii economice din statele membre.
Comunitatea Economică Europeană se fundamentează astfel pe patru libertăţi fundamentale: a
capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor şi pe mai multe politici comune, cu deosebire în
domeniul agricol, al dezvoltării regionale, al transporturilor, precum şi în domeniul social.

Obiectivele Comunităţii, prevăzute în art. 3 al Tratatului, sunt următoarele: eliminarea, între

statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a
oricăror altor măsuri cu efect echivalent; stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale
comune în raport cu statele terţe; eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea
liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; adoptarea unei politici comune în domeniul
agriculturii; adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor; instituirea unui regim care să
împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa comună; aplicarea unor proceduri care să permită

42
coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de
plăţi ale acestora; apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune; crearea
unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a
contribui la ridicarea nivelului de trai; instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării
extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi; asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste
mări în vederea creşterii schimburilor comerciale şi continuării în comun a efortului de dezvoltare
economică şi socială.

Noţiunea de „piaţă comună” a fost definită printr-o hotărâre a Curii de Justiţie ca vizând
eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor naţionale
într-o piaţă unică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate pieţe
interioare. Conform art. 8 din Tratatul de la Roma, Piaţa Comună urma să fie instituită progresiv, de-a
lungul unei perioade de tranziţie de 12 ani, divizată în trei etape de patru ani fiecare, etape a căror
durată putea fi modificată în condiţiile prevăzute în Tratat. Deşi Piaţa Comună ar fi trebuit instaurată cel
mai târziu în anul 1970, acest lucru nu s-a realizat.

Tratatul de la Roma a încurajat substanţial progresul economic. Sunt analiști care susţin că anul
1958 a fost un punct marcant al boom-ului general postbelic din Europa Occidentală, care includea
miracolul economic german şi rezultatele constantei creşteri economice franceze din epocă.

Realizarea obiectivelor Comunităţii a fost asigurată de următoarele instituii majore: Adunare,

Consiliu, Comisia şi Curtea de Justiţie. Fiecare instituie acţiona în limitele atribuţiilor care îi erau
conferite de tratat. Potrivit art. 137 şi art. 138 din Tratat, Adunarea este alcătuită din delegaţii
desemnaţi de parlamente dintre proprii lor membri, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru
şi îşi exercită atribuţiile de deliberare şi control care îi sunt acordate de tratat. Consiliul era format,
conform art. 146 din Tratat, din reprezentanţii statelor membre, fiecare Guvern delegând pe unul dintre
membrii săi. Consiliul, pentru a asigura realizarea obiectivelor stabilite de Tratat şi în condiţiile prevăzute
de acesta, asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre şi dispune de atribuii
de decizie. Comisia - potrivit art. 155 din Tratat - îndeplinea următoarele atribuii: veghea la aplicarea
dispoziţiilor tratatului, precum şi a dispoziţiilor adoptate de instituii în temeiul acestuia; formula
recomandări sau avize în domeniile care fac obiectul tratatului, în cazul în care se prevede acest lucru în
mod expres în tratat sau Comisia considera că este necesar; dispunea de atribuii proprii de decizie şi
participa la adoptarea actelor Consiliului şi ale Adunării; exercita competenţele conferite de Consiliu
pentru aplicarea normelor stabilite de acesta. O ultimă instituie o reprezenta Curtea de Justiţie, care,
potrivit art. 164 din Tratat, asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului. Curtea
de Justiţie a fost alcătuită iniţial din şapte judecători, întrunindu-se în plen sau în camere compuse din
trei sau cinci judecători, pentru a lua anumite măsuri de instrucţie sau pentru a judeca anumite categorii
de cauze, în condiţiile prevăzute de un regulament stabilit în acest scop. De asemenea, Curtea de Justiţie
era asistată de doi avocaţi generali care aveau rolul de a prezenta, imparţial şi independent, în cauzele
prezentate Curii, concluzii motivate cu scopul de a sprijini Curtea în îndeplinirea misiunii sale.

Trebuie menţionat şi faptul că două instituii, respectiv Consiliul şi Comisia, erau asistate de un
Comitet Economic şi Social, cu funcţii consultative, iar controlul conturilor era asigurat de o Curte de
Conturi. Consiliul, la propunerea Comisiei şi în cooperare cu Parlamentul European, poate decide cu
majoritate calificată, orice reglementare.

43
 Comunitatea Economică Europeană a devenit cea mai reprezentativă grupare pentru integrarea
economică. Din 1973 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca și Irlanda prin semnarea Tratatului
de la Bruxelles.

În 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunităţi adoptându-se
şi denumirea oficială de Comunităţile Europene.

Un alt Tratat semnat la Roma în anul 1957, în cadrul aceleiaşi festivităţi, a creat Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, cunoscută sub numele de EURATOM. Dacă Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene a creat o integrare economică globală, Tratatul EURATOM a avut un
obiectiv sectorial – acela al energiei atomice civile. Comunitatea avea ca misiune să contribuie la
pregătirea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicaţii civile ale acestora. Şi
acest Tratat, ca şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, era alcătuit din șase titluri,
precedate de un Preambul. Titlurile sunt structurate astfel: Misiunea Comunităţii; favorizarea progresul
în domeniul energiei nucleare; Instituii; dispoziţii referitoare la regulile financiare; Dispoziţii generale;
Dispoziţii relative la perioada de început a activităţii.

Şi acest document a trecut dincolo de recomandările Raportului Spaak. Obiectivul principal al

EURATOM-ului a fost dezvoltarea proaspătului sector al energiei atomice, esenţial pentru creşterea
economică europeană. EURATOM-ul urma să fie implicat în asigurarea distribuţiei know-how-ului tehnic,
în elaborarea normelor de securitate pentru lucrători şi pentru populaţie în general, în a sprijini
investiţiile, în a asigura acces egal la sursele de finanţare şi în lărgirea pieţei şi maximizarea capacităţii
tehnice prin fuzionarea pieţelor naţionale pentru materiale şi echipamente specializate, ca şi libera
circulaţie a experţilor. Alte obiective fundamentale al Tratatului EURATOM au fost cele de a asigura
înfiinţarea instalaţiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în Comunitate şi de a se
asigura că toi consumatorii primesc o cantitate regulată şi echitabilă de combustibil nuclear şi minerale.

În conformitate cu prevederile Tratatului, atribuţiile EURATOM sunt următoarele: promovarea

cercetării şi asigurarea diseminării informaţiilor tehnice, stabilirea standardelor de securitate uniforme
care să asigure sănătatea muncitorilor şi a cetăţenilor şi asigurarea că acestea sunt aplicate, facilitarea
investiţiilor şi asigurarea realizării instalaţiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în
Uniunea Europeană, asigurarea că toi utilizatorii primesc o cantitate regulată şi echitabilă de minereuri şi
combustibil nuclear, asigurarea că mineralele nucleare sunt folosite în scopuri paşnice, exercitarea
dreptului de proprietate conferit lui cu privire la materialele fisionabile, înregistrarea de progrese în
folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare prin colaborarea cu alte state precum şi cu organizării
internaţionale, stabilirea de acţiuni comune.

Creat iniţial pentru a coordona programele de cercetare din domeniul utilizării paşnice a
energiei nucleare în statele membre, documentul semnat în capital italiană ajută în prezent la punerea
în comun de cunoştinţe, infrastructură şi fonduri în domeniul nuclear. Principala instituie înfiinţată sub
auspiciile EURATOM este Euratom Supply Agency, agenţie operativă din 1960, cu personalitate juridică şi
autonomie financiară. Misiunea agenţiei este de a asigura aprovizionarea regulată şi echitabilă a
consumatorilor europeni cu combustibil nuclear. Această agenţie îşi desfăşoară activitatea sub
supravegherea Comisiei Europene care îi dă directive, are drept de veto asupra deciziilor ei şi numeşte
directorul general. Tratatul EURATOM conferă Agenţiei dreptul de opţiune pentru achiziţia de minereuri,
materie primă şi produse în Comunitate, precum şi un drept exclusiv de a încheia contracte de furnizare
în şi din afara Comunităţii. Un alt aspect important îl constituie faptul că atât Agenţia, cât şi Comisia,
urmăresc obiectivul întăririi securităţii prin măsuri de diversificare a surselor, evitarea dependenţei

44
excesive de o singură sursă, asigurându-se că, în contextul unui schimb echitabil, viabilitatea ciclului
combustibilului nuclear este menţinut. Trebuie menţionat faptul că EURATOM nu a devenit ceea ce s-a
sperat întrucât sectorul energiei nucleare nu a urmat drumul industriilor grele ale cărbunelui şi oţelului,
de integrator economic natural al Europei. Dezvoltarea separată a programelor civile pentru energia
nucleară în diferite state membre, inclusiv Franţa şi Germania, a dovedit că cel puţin în acest sector
sensibil, modelul naţional rămâne predominant.

Un aspect interesant îl reprezintă faptul că, deşi a sprijinit obiectivul strategic general al
unificării europene, Marea Britanie nu a semnat nici unul din cele două Tratate de la Roma. Deşi în anul
1948 părea evident multora că Marea Britanie va fi în fruntea viitoarei Europe Unite, până în anul 1951 a
devenit clar faptul că această țară avea o agendă distinctă. Astfel, deşi Churchill popularizase ideea
Statelor Unite ale Europei, nu a fost intenţia lui ca Marea Britanie să devină parte a unui astfel de stat și
nici a urmașului său imediat.

Perioada dintre 1958 și 1962 a fost considerată ca o adevărată lună de miere pentru noile
Comunități. Chiar dacă generalul De Gaulle revenise la cârma Franței la nici șase luni după evenimentul
de la Roma, el nu s-a manifestat împotriva noilor comunități în ciuda faptului că crezul său politic era
antiintegraționist și în favoarea statului națiune.

La începutul sfârșitul deceniului deceniului șase și la începutul celui următor viziunile despre
Europa s-au conturat în două direcții. Marea Britanie a încercat să promoveze o zonă de comerț liberă,
finalizată după negocieri în cadrul Organizației Economice de Cooperare Europeană împreună cu alte
șase țări (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția) prin semnarea Convenției de la
Stockholm în ianuarie 1960. Europa occidentală s-a văzut astfel împărțită în grupul celor șase (sâmburele
Uniunii Europene) și, respectiv, cel al celor șapte reunit în Zona Economică Europeană de Liber Schimb.
Începe acum constituirea axei Paris-Bonn în încercarea de a da o dimensiune politică procesului
integrării europene (în 1963, la Versailles se va semna tratatul franco-german care va pune cele două
țări într-un nou raport istoric).

Noua perioadă a debutului anilor 60’ a fost una de încetinire a ritmului în direcția integrării
europene. Acest fapt s-a datorat opoziției liderului francez Charles De Gaulle la idea intrării în
Comunitate a Marii Britanii (1961-1963) și ostilității aceluiași personaj cu privire la ideea supra-
naționalității. O solicitare de aderare a Marii Britanii va fi respinsă în ianuarie 1963 din inițiativă
franceză. În 1967 însă, Marea Britanie își va depune din nou candidatura pentru intrarea în clubul
european, aceasta în pofida agriculturii sale și a valorii lirei sterline. "Europa europenilor" era opusă în
acest mod "Europei atlantice", pentru faptul, că singurul reper politic stabil era considerat statul
național, idee opusă federalizării.

După prima întâlnire la nivel înalt între șefii de state și de guverne din cele șase state
comunitare, la 18 iulie 1961, conferința de la Bonn se finalizează cu Declarația de la Bad Godesberg, prin
care o comisie interguvernamentală este însărcinată să studieze și să propună un proiect de uniune
politică, considerat parte integrantă a Tratatului de la Roma. Primul proiect supus dezbaterii, Planul
Fouchet I, relua ideile enunțate în declarația din iulie, cu accent pe supranaționalitate, apărare și
problema Marii Britanii. Clauza, stipulată în proiect, care a generat numeroase discuții, prevedea ca la
trei ani după intrarea în vigoare a Planului acesta să fie revizuit pentru ca uniunea să poată stabili o
politică externă comună și o centralizare în sensul uniunii politice. În al doilea rând, în domeniul apărării,
se dorea menținerea atributelor de apărare și politică mondială în competența NATO, adică acceptarea
unei politici europene de apărare, dar fară a aduce prejudicii Alianței (amintim că în vara anului 1961 s-a

45
luat decizia ridicării Zidului Berlinului ajungându-se din nou la o criză internațională). În al treilea rând, se
contesta absența valorilor federaliste și condiționarea acestui proiect de acceptarea candidaturii Marii
Britanii (lucru dorit mai ales de olandezi și belgieni).

La 18 februarie 1962, este prezentat un nou proiect, Fouchet II, în care sunt făcute, de către
Franța, câteva concesii: este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare și colaborarea ce
trebuie stabilită în cadrul NATO, introducându-se și elemente comunitare, un secretar general
independent scos de sub influența statelor, o adunare parlamentară, ale cărei puteri să depășească
treptat simpla consultare, o clauză de revizuire specificată pentru a elimina orice incertitudine privind
integritatea structurilor comunitare. De asemenea, era formulat principiul conform căruia, statele care
vor adera la Comunitățile Europene se vor angaja să adere și la Uniune. În cadrul negocierilor purtate
ulterior, părțile vor intra din nou în dezacord, în privința respectării concurenței economice, a
competenței NATO, introducerea votului majoritar în Consiliu, precizarea rolului Adunării Parlamentare
și regruparea Comunităților și Uniunii într-un cadru care să respecte tratatele de la Paris și Roma.

În perioada 1962 – 1964 Curtea de Justiție a stabilit deja primatul legilor europene asupra celor
naționale. De altfel, acesta perioadă a fost una fastă pentru întregul proces al construcției europene.

Ideea unificării politice europene va fi reluată de germani și italieni în 1964, separat, dar
propunerile lor se vor lovi din nou de scepticismul Franței, care le va respinge în 1965. Cu toate acestea,
în aprilie 1965 se va semna Tratatul de fuziune prin care se instituia o Comisie și un Consiliu unic pentru
toate cele trei comunități. Tratatul va intra în vigoare abia în anul 1967.

Controversele privind instituțiile comunitare și funcționarea Comunității Economice Europene se

vor acutiza în momentul instituirii Pieței Agricole Comune și încercărilor de alcătuire a unui buget
comunitar. În 1964, Comisia propune Parlamentului European urmărirea efectelor financiare ale politicii
comune agricole. De aceea, se considera necesar, nu numai alcătuirea unui buget federal, ci și
participarea Parlamentului la procedura bugetară, adică sporirea competenței acestuia. Se făcea astfel
trecerea de la contribuțiile statelor membre la constituirea resurselor comunitare. Executivul olandez,
de exemplu, nu accepta constituirea resurselor proprii Comunității Economice Europene decât sub
controlul Parlamentului.

Franța se va retrage de la Bruxelles în martie 1965 punând în primejdie însăși achizițiile făcute
până atunci în procesul construcției europene, ea declarându-se de la început împotriva instituțiilor
tehnocratice și a transferului de prerogative guvernamentale. Ea va reveni însă și la 28-30 ianuarie 1966
se va semna Compromisul de la Luxemburg. De acum încolo, se va aplica regula majorității, dar în cazul
în care un stat invoca un interes foarte important pentru el, discuțiile trebuiau sa continue până se găsea
un acord unanim într-un termen rezonabil. Însă nici o procedură nu a fost prevazută pentru a determina
care probleme prezintă interese foarte importante. Excepția va deveni regula până la Actul Unic
European din 1986. Tot în 1966, în martie, Franța va părăsi comanda militară integrată a NATO.

Comunitatea Economică Europeană va fi afectată în anii ’70 de schimbarea regulilor jocului

monetar internațional și de criza energetică. Ordinea monetară mondială instituită prin sistemul de la
Bretton Woods în 1944 și Planul Keynes al britanicilor au avut drept consecințe faptul că dolarul a
devenit singura monedă stabilă, convertibilă în aur la un preț fix de 35$ uncial. Tot aceste aranjamente
prevedeau că vor fi respectate principiile de stabilitate a ratelor de schimb, interdicția de manipulări
monetare și convertibilitatea monedelor. Acest edificiu se va prăbuși acum generând mari probleme pe
piețele financiare ca și în politica financiară a statelor.

46
 În comunicatul final al summit-ului de la Haga din 1-2 decembrie 1969 se stabilește un nou cadru
pentru procesul comunitar: finalizarea (ea exprima voința de a trece de la etapa de tranziție la cea
definitivă în Comunitatea Europeană, adică, perfecționarea politicii agricole comune, rezolvarea
problemelor privind resursele Comunității și puterea de control a Parlamentului European),
aprofundarea (aceasta viza elaborarea, în cursul anului 1970, a unui plan pe etape în vederea creării
unei uniuni economice și monetare. Premierul luxemburghez, în cadrul planului care îi poartă numele,
Planul Werner definește ca obiectiv ideal înlocuirea monedelor naționale cu o monedă comună. Până
atunci însă, monedele naționale rămâneau interschimbabile după o paritate fixă o mare necesitate după
turbulențele din 1969 când s-a devalorizat francul francez) și extinderea (regula de bază, care urma a fi
aplicată era aceea potrivit căreia candidații trebuiau să accepte tratatele și aquis communantaire și să se
stabilească o perioadă de tranziție, pentru ca statele care vor adera să se poată adapta condițiilor din
comunitate.

În luna aprilie 1969 generalul de Gaulle va demisiona ca urmare a unui referendum desfășurat în
Franța și acest lucru va oferi o nouă oportunitate în vederea deschiderii de noi negocieri pentru aderare
lucru pus în evidență și la Haga, când cuplul Brandt-Pompidou își dovedește eficiența în procesul
construcției europene prin deschiderea față de candidați.

În 1970 se va semna Tratatul bugetar de la Luxemburg moment în care se va vorbi despre taxa
pe valoare adaugată și despre asigurarea independentă a resurselor financiare pentru Comunitate un
lucru cu consecințe importante pentru viitor.
La 30 iunie 1970, se deschid la Luxemburg negocierile cu țările candidate, negocieri axate în principal
asupra perioadei de tranziție necesară adaptării la sistemul economic comunitar. Tratatele de adeziune
la Comunitate ale Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei sunt semnate la 22 ianuarie 1972 și
vor fi aplicabile începând cu 1 ianuarie 1973. Ratificarea tratatelor va demonstra complexitatea
procesului de integrare. Așa cum se știe Norvegia va renunța la calitatea de membru al comunității.
Ulterior, alte state Grecia la 12 iunie 1975 (pentru a doua oară, prima tentativă fiind încă în 1959),
Portugalia la 28 martie 1977 și Spania la 28 iulie 1977 își vor depune candidaturile pentru admiterea în
Comunitatea Economică Europeană. Anul 1973 marchează deopotrivă realizarea Europei celor nouă ca
și, spre sfârșitul lui, o puternică criză care demonstra în fapt că limitele Tratatului de la Roma fuseseră
oarecum atinse.

Primul șoc petrolier a demonstrat fără putință de tăgadă că economiile europene aveau ritmuri
și viteze diferite ca și o capacitate de adaptare variabilă. În plus, lipsa de viziune în acei ani a generat și o
serioasă criză în spațiul comunitar pe fondul unor performanțe economice discutabile. Numeroase
rapoarte au fost redactate (Marjolin, Optica ș.a.). Marea Britanie a deschis seria lungă a discuțiilor
privitoare la contribuția ei la bugetul comun, discuții care se vor prelungi până la finalizarea lor de către
Margaret Thatcher.

În contextul unei aderări concrete a statelor europene la o comunitate europeană s-a ridicat și o
problemă mult discutată până atunci, dar care nu primise încă o rezolvare unanimă și anume, ce
înseamnă, de fapt, această uniune europeană despre care se discutase atât de mult anterior. Astfel, în
decembrie 1974, la Paris în cadrul unui summit, premierul belgian Leo Tindemans este însărcinat de șefii
de state cu redactarea unui raport care sa definească conceptul de Uniune Europeană până la sfârșitul
anului 1975. Raportul său aducea două precizări importante: mai întâi extinderea procesului spre
domenii politice, politica externă, uniune economică și monetară, politica socială și regională; în al
doilea rând o extindere fără intervenții majore în structurile comunitare, ci doar adaptarea acestora. Era

47
în realitate o mixtură între pozițiile maximaliste și cele minimaliste lucru care a făcut să se discute mult
despre acest raport fără să se ia măsuri concrete.
Sfârșitul deceniului a adus o perioadă de euroscleroză în care singurele puncte luminoase au fost
stabilirea unui sistem monetar european, desfășurarea primelor alegeri directe pentru desemnarea
membrilor Parlamentului European (1979) și începerea negocierilor de aderare cu Grecia. După o ușoară
revenire în ani 1976-1978, al doilea șoc petrolier din 1979 a slăbit din nou economia occidentală și a
marcat intrarea într-o etapă inflaționistă.

Verificare pe parcurs:

1.Care au fost principalele prevederi ale tratatelor semnate la Roma în martie 1957?

2. Comentați evoluția și crizele apărute în procesul construcției europene în anii 60’ ai secolului trecut.

3. Cum s-a desfășurat primul val de extindere al Comunității Economice Europene?

48
 Unitatea de învăţare 7

Europa de la “cei nouă” la “cei doisprezece”.

Evoluții istorice şi procese semnificative în context mondial.
Actul Unic European

Obiective:
- înțelegerea contextului care a favorizat procesul extinderii europene de la nouă la doisprezece.
- familiarizarea cu principalele instituții și organisme europene apărute ca urmare a adoptării
Actului Unic European.
- dobândirea abilității de a analiza perioadele de euroscleroză și cele de avânt din procesul
construcției europene.
- cunoașterea rolului pe care contextul internațional l-a jucat în anii 80’ în contextul construcției
europene.

Debutul deceniului nouă al secolului trecut găsea Europa într-o perioadă de euroscepticism
generată, printre altele și de intrarea în recesiune economică după al doilea șoc petrolier din 1979.
Statele europene vor promova o serie întreagă de măsuri prin care vor încerca să favorizeze propriile
interese economice în defavoarea celor general europene. Pe plan extern, venirea la putere a
președintelui american Ronald Reagan a schimbat în mod substanțial modul în care au evoluat
raporturile Vest-Est și, în același timp, a sporit angoasa europenilor raportat la poziția lor în concertul
internațional.

Începutul deceniului a fost marcat și de negocierile dure duse de Marea Britanie, în fruntea
guvernului căreia din 1979 se afla Margaret Thatcher, pentru a obține un discount la contribuția anuală
pe care o datora bugetului european. Abia în iunie 1984 se va ajunge la un acord în această direcție în
reuniunea Consiliului European de la Fontainebleau. În anul 1985 se va semna Acordul Schengen,
document care va crea un spațiu fără frontiere în interiorul Comunității.

Încercările de consolidare a procesului construcției europene nu au încetat însă nici în acest

deceniu care a marcat o nouă extindere a Comunității spre sudul continentului. Mai întâi Grecia în 1981
și apoi Portugalia și Spania în 1986 au devenit membre ale clubului european.
Nevoia de adâncire a procesului integrării europene a fost resimțită acut încă de la începutul
anilor 80’. Astfel, ministrul de externe al Germaniei, H. D. Genscher și ministrul de externe al Italiei, E.
Colombo au prezentat în 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza:
dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea pozițiilor în privința problemelor de securitate;
cooperarea în domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice și întărirea unei conștiințe europene
comune în domeniul dreptului; acțiuni concertate în domeniul ordinii publice și combaterii terorismului.
Din punct de vedere instituțional proiectul prevedea o structură de decizie sub autoritatea Consiliului
European. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la "interesul vital" așa cum a fost el
subînțeles încă din perioada Compromisului de la Luxemburg. Un stat care susținea că interesele sale
vitale sunt în discuție trebuia să ofere motivația sa în scris, motivație care urma să stea la baza amânării
deciziei de către Consiliu.
Proiectul Spinelli, adoptat la 14 februarie 1984, a apărut în urma inițiativei primului Parlament
European ales prin sufragiu universal direct în 1979. Noutatea proiectului consta în principiul de

49
subsidiaritate, principiu specific statelor federale și care urma să stea la temelia Uniunii Europene.
Proiectul încorpora tratatele în vigoare și textele privind cooperarea politică, ca și sistemul monetar.

Problema reformei instituționale este reluată în cadrul Consiliului European reunit la

Fontainebleau (iunie 1984), care hotărăște constituirea unui comitet de lucru a cărui bază să fie
Declarația solemnă de la Stuttgart și Proiectul de Uniune Europeană al Parlamentului. Raportul final,
prezentat în martie 1985, prevedea: o Piață Comună până la sfârșitul deceniului; îmbunătățirea
competitivității; promovarea valorilor comunitare comune; căutarea identității externe; un mecanism de
vot în luarea deciziilor; întărirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului în procesul legislativ;
convocarea Conferinței pentru realizarea tratatului asupra Uniunii Europene.

Elementele comune ale Raportului Dooge și ale Proiectului Spinelli constau în diagnosticarea
identică a ineficacității instituțiilor comunitare și a insuficientei acțiunii comune, lărgirea cooperării
politice în materie de politică externă și apărare; consolidarea acțiunii comune. Cele două documente ca
și Raportul Cockfield vor sta la originea Actului Unic European.
Crearea Uniunii Europene n-ar fi fost posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din
decembrie 1985, care a hotărât reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la
Roma și a dispozițiilor privind cooperarea politică, toate discutate anterior în diferite documente și
reuniuni. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în Actul Unic European semnat de șefii de stat sau
de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 și intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987.
Scopul declarat al documentului era crearea până la 31 decembrie 1992 a unui spațiu fără frontiere
interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor să fie asigurată.
Actul Unic European a consacrat instituționalizarea formală a Consiliului European ca principalul
organism responsabil pentru stabilirea direcțiilor de dezvoltare a Comunității; introducerea sistemului
de vot al majorității calificate în cadrul Consiliului de Miniștri. În cele din urmă, introducerea votului
majoritar în Consiliu va permite scoaterea Comunității Economice Europene din impas și adoptarea a
282 de directive privind crearea, în perspectivă, a Pieței Interne. S-a stipulat înființarea Tribunalului de
Primă Instanță, alături de Curtea Europeană de Justiție.
Actul Unic European marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieței interne și a
relansat acțiunea comunitară constituind astfel un moment important al istoriei Uniunii Europene. Deși
realizarea pieței unice a fost prevazută în tratatele originare ale Comunităților europene, progresul în
această direcție a fost unul lent. Acest lucru s-a schimbat din momentul intrării în vigoare a Actului Unic
European, moment care evidențiază voința statelor membre de a pune capăt stagnării construcției
comunitare. De altfel, preambulul Actului Unic European se referă clar la transformarea într-o Uniune
Europeană.
Principiile fundamentale luate în calcul la elaborarea documentului au fost: capacitatea juridică
a Comunității de a legifera pe teritoriul comunitar în domeniile de competență; prioritatea liberei
circulații în dezvoltarea pieței interne; principiul subsidiarității (înfăptuirea unei acțiuni la nivelul de
putere cel mai apropiat de cetățeni); principiul de separare între metoda comunitară și cooperarea în
materie de politică externă.
Reformele relevante introduse de tratat au fost următoarele: în materie instituțională, prin art.
2, se remarcă apariția Consiliului European (devenit o categorie de drept internațional) precum și
instituirea votului cu majoritate calificată în Consiliu. Poziția Parlamentului European este întarită prin
introducerea procedurii de cooperare în anumite domenii. Are loc o întărire a politicilor comunitare și
realizarea unor noi transferuri de competențe, de la statele membre către Comunități, cu scopul
îndeplinirii obiectivelor fundamentale ale procesului de integrare precum: formarea unei adevarate

50
piețe interne unice; cooperarea statelor membre în scopul realizării unei Uniuni Economice și Monetare;
întărirea competențelor comunitare în materie de politică socială; regularizarea, pentru prima dată a
Cooperarii Politice Europene în materie de politică externă (art. 30), recunoscându-se obligativitatea
cooperării în formularea și aplicarea unei singure politici externe în sectoarele de interes comun (în
practica însă, acest angajament a fost mult diluat datorită obligativității unanimității). Comunitățile
dobândesc noi competențe în politica de mediu, cercetare și dezvoltare și politică regională.
Protecționismul devine ilegal și se inițiază o politică antimonopolistă.
Prin ultimul titlu al Actului Unic European, compus din dispoziții generale și finale, se consacră,
în mod special, separarea ordinii juridice comunitare și a cooperarii politice.
Perspectivele deschise de Actul Unic European, ale cărui insuficiențe constau în persistența
deficitului democratic, conduc la trecerea rapidă într-o nouă etapă în evoluția construcției europene.
Meritul Actului Unic European rezidă în faptul că pentru prima dată intr-un tratat internațional ratificat,
este menționată realizarea Uniunii Europene ca obiectiv major al statelor membre, fiind adusă astfel în
prim plan, după o perioadă destul de mare, ideea de uniune europeană și facându-se încă un pas spre
realizarea sau spre încercarea de a crea o federație a statelor europene. Coeziunea a fost un alt element
extrem de important avut în vedere. Acum s-au stabilit și semnele distinctive ale Uniunii Europene
(drapel, imn, un pașaport european).

Verificare pe parcurs:

1.Care au fost principalele prevederi ale Actului Unic European?

2. Comentați cauzele eurosclerozei de la începutul deceniului și analizați măsurile preconizate în diferite

rapoarte pentru a depăși această situație .

3. Cum și în ce condiții s-a desfășurat noul val de extindere al Comunității Economice Europene?

51
 Unitatea de învăţare 8

Colapsul comunismului şi sfârşitul războiului rece: încetarea marii divizări a continentului

Europa Centrală şi de Est în noul context.

Obiective:
- înțelegerea contextului care a favorizat colapsul comunismului.
- familiarizarea cu principalele evoluții internaționale la sfârșitul războiului rece.
- dobândirea abilității de a analiza situația creată în Europa centrală și de sud-est după prăbușirea
comunismului.
- cunoașterea preocupărilor europene pentru zona central și sud-est europeană.

Anul 1989 a intrat în conștiința public drept anul marii schimbări petrecute odată cu implozia
comunismului. Indiferent cum se pot interpreta evenimentele acestui an, indiferent de evaluările și
care au la bază un background ideologic, rămâne cert că la împlinirea bicentenarului Revoluției
franceze, o nouă revoluție s-a produs în estul continentului, o revoluție cu consecințe vizibile și
durabile la scara istoriei. Dispariția comunismului ca ideologie dominantă în central și estul Europei a
marcat un șir de vizibile transformări atât la scară geopolitică și geostrategică, cât și la cea privitoare
la destinul unității continentului. În intervalul 1989 -1991 s-au produs mutații profunde, structurale,
care au pus cursul istoriei continentale și globale pe un nou făgaș. Literatura extrem de bogată
dedicată acestor evenimente nu prezintă o imagine unitară, dar, cu toate acestea, ea este unanimă
în a confirma cele mai sus enunțate.

Crizele succesive din interiorul lagărului socialist (1948, 1956, 1968, 1981 ș.a.m.d.), incapacitatea
de a obține o legitimare populară prin succes economic și prosperitate, spirala competiției cu lumea
liberă consumatoare de resurse din ce în ce mai importante, epuizarea treptată a rezervelor
ideologiei comuniste în lupta propagandistică cu Occidentul, alături de multe alte cauze
identificabile atât în interiorul sistemului, cât și în afara lui au condus în cele din urmă la
deznodământul din 1989. Prăbușirea comunismului a fost un eveniment desfășurat extrem de rapid
și surprinzător în bună măsură pentru mulți dintre analiști.

Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985, după un șir de decese rapide ale unor lideri
sovietici îmbătrâniți, a deschis un nou drum în evoluția comunismului. Încercând un program
meliorist concretizat în perestroika și glasnost, Gorbaciov a încercat construirea unui comunism cu
față umană, lucru care s-a dovedit istoricește imposibil. Distopia comunistă a ajuns la capătul
rezervelor sale și s-a prăbușit zgomotos. Judecând post festum e ușor de sesizat că socialismul gulaș
din Ungaria, criza prelungită din Polonia, falimentul politicilor economice promovate în România ca
și alte asemenea evoluții nu au făcut decât să anticipeze sfârșitul abrupt al comunismului care a
înlănțuit pentru jumătate de secol popoarele din central și estul continentului. Imperialismul rus sub
masca comunismului și-a pierdut forța gravitațională iar costul menținerii sistemului de către URSS a
devenit insuportabil.

Întâlnirea de la Malta dintre George Bush și liderul sovietic nu a marcat decât solicitarea
sovieticilor pentru o aterizare lină a comunismului. Așa cum rapid s-a constatat, acest lucru a devenit
imposibil. Odată aprinsă scânteia libertății ea nu a mai putut fi stinsă și nici limitată la măsuri
cosmetice și superficiale. În mai puțin de un an, Cortina de Fier s-a prăbușit iar popoarele captive nu

52
au mai putut fi oprite din drumul lor spre emancipare și libertate. Ce s-a întâmplat atunci este o
dovadă peremptorie a faptului că o cale de mijloc, o a treia cale, nu este decât o aspirație de tip
utopic.

Cronologic vorbind și limitându-ne la anul 1989, prăbușirea comunismului din 1989 a pornit de
la discuţiile purtate la masa rotundă în Polonia (februarie-aprilie 1989), la care guvernul a negociat
pentru prima dată cu sindicatul muncitoresc Solidaritatea, la acea vreme interzis. S-a încercat atunci
înăbuşirea protestelor sociale tot mai dese. S-au obţinut primele alegeri parţial libere într-o ară
comunistă, în data de 4 iunie, care au condus la formarea unui nou guvern coordonat de un prim
ministru care nu era comunist şi la includerea membrilor din opoziţie. Prăbuşirea comunismului în
Ungaria a avut un curs asemănător, printr-o tranziţie la democraţie negociată cu activiştii
reformatori. Ungaria a contribuit la diminuarea influenţei blocului comunist prin deschiderea
graniţei sale cu Austria, permiţând câtorva mii de persoane din Germania de Est să se refugieze în
vest. În luna octombrie a anului 1989, Republica Democratică Germană îşi serba cea de-a 40-a
aniversare, iar la câteva săptămâni după aceasta, la data de 9 noiembrie, dispărea Zidul Berlinului,
simbol al războiului rece și al divizării continentului. Dincolo de faptul că a însemnat debutul
procesului de unificare al Germaniei, acest eveniment a fost privit de foarte multă lume ca un sfârşit
simbolic al comunismului în Europa. Preşedintele bulgar Todor Jivkov a fost înlăturat de la
conducere a doua zi după căderea zidului şi chiar dacă locul acestuia era luat de un veteran al
mişcării comuniste, Petar Mladenov, evenimentul a încurajat mişcarea pro-democratică din această
ară. Cele mai sângeroase evenimente – așa cum bine se știe - au avut loc în România. În a doua
jumătate a lunii decembrie, locuitorii din Iași, Timişoara, şi mai târziu din Bucureşti, au început să
protesteze împotriva conducerii tiranice a familiei Ceauşescu. La început s-a încercat înăbuşirea
protestelor prin metode dure, dar, într-un final, armata s-a raliat cauzei populare şi s-a întors
împotriva lui Ceauşescu. Execuţia acestuia, după un proces discutabil, în ziua de Crăciun, a marcat
sfârşitul regimului comunist în România.

Dacă pentru Germania s-au deschis acum porțile reunificării – obținută, în cele din urmă la 3
octombrie 1990 – pentru români sfârșitul războiului rece a adus prezența pe harta europeană a
două state românești.

În noiembrie 1991, după tulburări politice majore incluzând o lovitură de stat, URSS dispare de
pe harta politică a lumii fiind înlocuită de o pletoră de state, foste republici din cadrul Uniunii.
Federația Rusă a devenit principalul moștenitor și continuator, în haine noi, a defunctei Uniuni.

Evenimentele din 1989 au reprezentat doar începutul schimbărilor care s-au petrecut în ţările
din Europa centrală şi estică în tranziţia acestora de la totalitarism comunist la democraţie. Cele mai
mari probleme au fost lipsa dezvoltării tehnologice şi criza economică, ambele provocate de decade
întregi de economie planificată și hipercentralizată.

Privind retrospectiv spre evenimentele din 1989, se poate observa că implozia comunismului
este caracterizată de trăsături comune în toate statele foste comuniste din zona căreia îi aparținem.
În acest sens, “teoria dominoului” poate oferi o explicație plauzibilă, în sensul că erodarea regimului
comunist într-o țară a condus la delegitimarea acestuia și în celelalte. Totuși, răspândirea
fenomenului revoluționar nu este caracteristica particulară a acestor evenimente, ci rapiditatea cu
care aceasta s-a produs. Câteva luni au fost de ajuns pentru a produce transformări istorice majore,
sfârșitul anului 1989 fiind martorul instalării la putere a unor noi regimuri în fostul lagăr socialist.
Trebuie luat aici în considerare rolul pe care l-a jucat mass-media, prezentarea pe posturile de

53
televiziune a evenimentelor revoluționare reprezentând un impuls major dat întregii societăți, așa
cum s-a întâmplat în Ungaria, Polonia, dar și în România. Un alt aspect important este acela că
revoluțiile s-au remarcat prin caracterul lor pașnic, exceptând aici, evident, cazul românesc.
Transferul de putere s-a realizat pe modelul “meselor rotunde”, liderii comuniști au renunțat la
funcțiile de conducere pe care le dețineau, iar liderii opoziției i-au înlocuit în urma alegerilor libere.

Destinele acestor state după înlăturarea regimurilor comuniste au fost diferite. Democratizarea
nu s-a realizat în același grad în toate statele din Europa răsăriteană așa cum s-a mai afirmat. Au fost
redactate constituții care garantează pluralismul politic, separația puterilor în stat și drepturile și
libertățile cetățenești. În toate, fostele partide comuniste au avut partide succesoare, care au reunit
foștii comuniști reformatori, părți ale nomenclaturii, tehnocrați de stânga etc., aceste partide
intitulându-se generic social-democrate. Doctrina acestora înglobează elemente de tip socialist,
precum măsurile sociale pentru protecția celor defavorizați, alături de aspecte precum pro-
europenismul și dorința de a consolida o economie de piață funcționala. În majoritatea statelor,
aceste partide au reușit să câștige alegeri, cum s-a întâmplat în Polonia, Ungaria, România, spre
exemplu. Explicația acestui fapt ar putea fi dezamăgirea opiniei publice față de noile regimuri, faptul
că defavorizaților nu li s-a oferit nicio altă opțiune viabilă. Apar în statele recent eliberate de sub
tirania comunismului tendințele de condamnare a fostelor elite comuniste. În majoritatea statelor,
are loc o justiție de tranziție. Accesul la arhive, ale statului sau ale partidului comunist, a fost privit
ca un act politic fundamental, însă s-a realizat în mod diferențiat, Slovacia fiind privită ca un model
de deschidere, în timp ce România și Bulgaria sunt considerate state în care transparența a fost mai
scăzută. Așadar, revoluțiile din 1989 se particularizează atât prin felul în care s-au desfășurat, prin
faptul că nu au urmat modelul tipic al unei revoluții, cât și prin urmările lor. Tranziția de la comunism
la democrație s-a realizat pe mai multe paliere, implicând transformări politice, economice și sociale
care, deși de cele mai multe ori s-au bucurat de sprijinul populațiilor vizate, au trezit uneori și
nemulțumirea acestora.

Treptat, țările foste comuniste au semnalat dorința lor de a accede la Uniunea Europeană și la
sistemele de securitate occidentale – în speță pactul nord-atlantic. Occidentul părea să promită
libertate, siguranță, prosperitate și protecție, adică avantajele socialismului alături de avantajele
libertății. Evident, acest proces nu a fost unul simplu, cu atât mai mult, cu cât, se pare, lumea
occidentală nu era pregătită pentru o asemenea evoluție a situației într-un ritm alert.

Așa cum am văzut, tranziția în țările foste comuniste s-a produs cu intensități și ritmuri diferite
în funcție de particularitățile istorice ale fiecărei țări și a moștenirii pe care regimul comunist a lăsat-
o. Revenire la democrația liberal, pluripartidistă ca și la economia de piață specific lumii libere a fost
nu numai un proces dificil, ci a solicitat serioase eforturi și sacrificii din partea tuturor națiunilor care
au suferit această tranziție. Ce a fost comun acestor țări în cadrul acestui proces a fost o inflație
ridicată, un proces de dezindustrializare accelerată în paralel cu privatizarea a largi sectoare din
economie, pierderea unor piețe de desfacere tradiționale, întreruperea unor legături economice
specifice Comunității de Ajutor Economic Reciproc, un accentuat proces de polarizare socială ș.a.

O altă evoluție notabilă în zonă a fost reapariția unor mișcări politice bazate pe ideologii diverse,
o renaștere a naționalismului care a îmbrăcat diverse forme, un proces de restituire a proprietăților
confiscate de fostele regimuri comuniste precum și, cel mai important, o renaștere a societății civile
și o reapariție a clasei de mijloc. Evident, toate aceste procese nu s-au desfășurat uniform și cu
aceiași intensitate peste tot multe dintre aceste procese fiind și în prezent în curs de desfășurare.

54
 Din rațiuni ale Occidentului un grup de trei țări (Polonia, Ungaria și Cehoslovacia) au fost
favorizate prin ajutoare economice masive la începutul anilor 90. Astfel în cazul Poloniei și Ungariei
datoria externă a fost înjumătățită iar cetățenii celor trei state au putut circula liber, fără vize, în
statele occidentale încă din anul 1990. Cele trei state vor forma Grupul de la Vișegrad, perceput ca
un campion al viitoarei integrări euroatlantice.

O altă transformare remarcabilă în regiune a suferit Iugoslavia. Cu un regim comunist atipic și o

moștenire istorică oarecum diferită de cea a celorlalte state din zonă, Iugoslavia a sucombat luptelor
intestine provocate de resurgența naționalismului. Încă din 1990 a izbucnit un conflict multietnic cu
diverse conotații, inclusiv confesionale, care a măcinat fostul stat federal pe tot parcursul ultimului
deceniu al secolului trecut. Prin secesiuni violente, în marea majoritate a cazurilor, fostele state
componente ale federației s-au desprins formând republici independente. Această mișcare
centrifugă s-a repetat și în alte zone fiind stimulată de noile condiții politice. Astfel, în 1993 va avea
loc divorțul de catifea prin separarea Cehiei de Slovacia.
Instabilitatea, în toate formele ei, a fost cea care a caracterizat întreaga zonă. Tranziția s-a
dovedit și se dovedește încă a fi un proces complicat și contondent pentru majoritatea societăților
care au experimentat-o.

Trebuie subliniat faptul că nici sfârșitul războiului rece nu este marcat la aceeași dată de toți
specialiștii din domeniu. Unii consideră că acesta s-a terminat în intervalul anilor 1989-1991, alții văd
sfârșitul lui mai târziu, spre finalul secolului trecut și începutul celui curent, alții consideră că nici
astăzi nu putem vorbi de încheierea definitivă a acestuia. Indiferent însă de astfel de opinii este cert
că lumea de astăzi nu mai este una bipolară, că trăim o paradigmă a turbulenței în care se manifestă
mai multe centre de putere în sfere diferite, că în ciuda triumfului democrației occidentale lumea nu
este ferită de conflicte ideologice ș.a.m.d.

Verificare pe parcurs:

1. Care au fost principalele momente ale anului 1989 din perspectiva schimbărilor din Europa centrală și
estică?

2. Comentați cauzele prăbușirii comunismului și dispariției Uniunii Sovietice .

3. Cum și în ce condiții s-a desfășurat tranziția în arealul geopolitic căruia îi aparținem?

55
 Unitatea de învăţare 9

Tratatul Uniunii Europene: Maastricht. Negocierea tratatului.

Discuțiile asupra uniunii politice şi a rolului ei după încheierea Războiului rece.
Noua agenda transatlantică.

Obiective:
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la semnarea Tratatului de la Maastricht.
- familiarizarea cu principalele prevederi ale tratatului.
- dobândirea abilității de a identifica noile măsuri adoptate în vederea întăririi și consolidării
integrării europene.
- cunoașterea preocupărilor europene în domeniul relațiilor transatlantice.

Transformările globale care au avut loc odată cu prăbușirea comunismului, noile provocări pe cale
integrării europene, nevoia de mai multă coerență și coeziune, în fine, dorința de a respecta
calendarul stabilit anterior în cadrul marilor reuniuni europene au dus liderii europeni la concluzia
necesității unui nou tratat.

În cadrul Consiliului European de la Maastricht din 9 – 10 decembrie 1991, şefii de stat şi guvern ai
celor 12 state membre ale Comunităţii Europene au ajuns la un acord asupra Proiectului de Tratat
asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o nouă etapă, importantă, în construcţia europeană.
Acest acord a fost unul de factură politică şi era necesar, înaintea semnării, de a se da o formă
juridică definitivă celor două aspecte fundamentale urmărite în cadrul Tratatului, respectiv uniunea
politică şi uniunea economică şi monetară.

La data de 7 februarie 1992, la Maastricht, miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai

celor douăsprezece state membre – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – au decis să
instituie o Uniune Europeană, semnând în acest sens Tratatul asupra Uniunii Europene. Acest tratat a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 și se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al
Comunităţii (realizarea unei pieţe comune). El marchează trecerea la o nouă etapă în procesul de
creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei. Tratatul a instituit o Uniune
Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene.

În ceea ce priveşte structura tehnico – juridică şi logico – formală, trebuie precizat că tratatul
asupra Uniunii Europene conţine șapte titluri, după cum urmează: Dispoziţii comune; Dispoziţii de
modificare a Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene în vederea instituirii
Comunităţii Europene; Dispoziţii de modificare a Tratatului de instituire a Comunităţii Economice a
Cărbunelui şi Oţelului; Dispoziţii de modificare a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (EURATOM); Dispoziţii privitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC);
Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; Dispoziţii finale.

În preambulul Tratatului este reafirmată hotărârea statelor membre de a parcurge o nouă etapă
în procesul de integrare europeană angajat în debutul perioadei postbelice prin crearea

56
comunităţilor europene. În cuprinsul Tratatului au fost reluate sau modificate texte din tratatele de la
Paris şi Roma. Astfel, Uniunea Europeană nu se substituie Comunităţilor născute din tratatele de la
Paris şi Roma, acestea fiind menţinute şi dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht, care le-a înglobat
într-un ansamblu mai larg.

Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană proaspăt instituită poate adopta acţiuni în
şase noi domenii: educaţie şi pregătire profesională, cultură, tineret, protecţia consumatorilor, reţele
transeuropene, politica industrială. De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în
domeniul social. Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat
la Tratat. Astfel, statele membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii comune privind
promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, protecţie socială,
dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piaţa muncii.

Tratatul de la Maastricht este cel prin care, oficial și formal, s-au pus bazele Uniunii Europene. În
acest sens, în art. A prevede faptul că „Prin prezentul Tratat, Înaltele Părţi Contractante instituie
între ele o Uniune Europeană, denumită în continuare Uniune”. În acelaşi articol este precizată şi o
definiţie a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană, şi anume: „Uniunea se bazează pe Comunităţile
Europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instaurate de prezentul Tratat”, adică
politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
(JAI). Cât priveşte structura Uniunii Europene, aşa cum este concepută în tratat, aceasta se bazează
pe trei piloni:Pilonul I (supranaţional – federaţie): Comunităţile Europene, cu Piaţa Comună şi
Uniunea Economică, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea
Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană; Pilonul II
(interguvernamental – confederaţie): Politica externă şi de securitate comună Pilonul III
(interguvernamental – confederaţie): Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important în luarea
deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi
al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor Uniunii Europene
rămânând limitat. Trebuie precizat şi faptul că unii autori au susţinut că această structură este
diferită de cea instaurată prin Actul Unic European, cu cele două compartimente bine determinate:
Comunitatea pe de o parte şi cooperarea politică pe de altă parte. Structura Uniunii a devenit unitară
întrucât cei trei piloni sunt indisolubil legai în ansamblul care constituie Uniunea. În dispoziţiile
comune, tratatul defineşte obiectivele Uniunii şi principiile fundamentale pe care trebuie să le
respecte şi precizează că Uniunea dispune de un cadru instituţional unic. Structura instituţională a
Uniunii este bazată pe principiul potrivit căruia instituţiile sunt comune, dar exercită competenţele
lor după cum hotărăsc Comunităţile sau cooperările politice. De asemenea, Tratatul de la Maastricht
afirmă identitatea Uniunii pe scena internaţională şi instaurează o cetăţenie a Uniunii, păstrând şi
conservând în acelaşi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar.

Cât priveşte obiectivele Uniunii Europene, acestea sunt precizate la Articolul B din Tratatul de la
Maastricht. Potrivit acestui text, obiectivele propuse de Uniunea Europeană sunt următoarele:
promovarea unui progres economic şi social, echitabil şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni
economice şi monetare, incluzând, în timp, o monedă unică, potrivit dispoziţiilor tratatului; afirmarea
identităţii Uniunii pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi
de securitate comune, incluzând definirea în timp a unei politici de apărare comune care ar putea
conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună; întărirea protecţiei drepturilor şi a intereselor

57
cetăţenilor statelor membre prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări
strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi
dezvoltarea acestuia în scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate
prin tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Același articol al tratatului prevede şi faptul că obiectivele Uniunii trebuie atinse conform dispoziţiilor
acestuia, în condiţiile şi conform ritmurilor prevăzute, cu respectarea principiului subsidiarităţii.

În ceea ce priveşte cadrul instituţional unic de care dispune Uniunea, dispoziţii referitoare la acest
aspect se regăsesc în articolul C din Tratat. În acest sens se prevede că „Uniunea dispune de un cadru
instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii
obiectivelor sale, respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar”. Se menţionează în același articol
faptul că Uniunea veghează, în particular, la coerenţa de ansamblu a acţiunii sale exterioare în cadrul
politicilor sale în materie de relaţii externe, securitate, economie şi dezvoltare. Responsabilitatea
asigurării acestei coerenţe revine Consiliului şi Comisiei, instituii care asigură, fiecare după
competenţele sale, punerea în practică a politicilor în aceste materii. Trebuie precizat şi faptul că
instituia care dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice
generale este Consiliul European.

Potrivit art. D din Tratat, Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guvern ai statelor
membre şi preşedintele Comisiei, iar aceştia sunt asistai de miniştrii însărcinai cu afacerile externe ale
statelor membre şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori
pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului care exercită preşedinţia Consiliului.
După fiecare dintre reuniunile sale, Consiliul European prezintă Parlamentului un raport. De
asemenea, anual, Consiliul european prezintă şi un raport privind progresele realizate de Uniune.

Cât priveşte celelalte instituii, respectiv Parlamentul European, Comisia şi Curtea de Justiţie, în art.
E se menţionează că acestea „îşi exercită atribuţiile în condiţiile şi cu scopurile prevăzute, pe de o
parte, în dispoziţiile tratatelor instituind Comunităţile Europene şi ale tratatelor şi actelor ulterioare
care le-au modificat sau completat şi, pe de altă parte, în celelalte dispoziţii ale prezentului Tratat”.

Principiile pe care se fondează Uniunea Europeană sunt prevăzute în art. F din Tratatul de la
Maastricht. Astfel, potrivit aliniatului 1 al acestui articol, „Uniunea respectă identitatea naţională a
Statelor Membre, ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe principiile democratice”, iar
potrivit aliniatului 2, „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de
Convenţia Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, în calitate de principii generale ale dreptului comunitar”. Sintetizând, putem afirma
că principiile Uniunii Europene sunt principiul libertăţii şi al democraţiei, principiul respectului
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, principiul statului de drept şi principiul respectului
identităţii naţionale a statelor membre.

Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Economică Europeană a devenit Comunitatea

Europeană. Înlăturarea termenului „economic” a consacrat o realitate întrucât Comunitatea nu mai
poate fi considerată ca având vocaţie exclusiv economică. În Preambul şi în art. 2 din Titlul II –
Tratatul Instituind Comunitatea Europeană este menţionat scopul Comunităţii Europene. Astfel, se
afirmă că CE are următoarele misiuni: promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; promovarea unei creşteri durabile şi neinflaţioniste
respectând mediul înconjurător; îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi de angajare a

58
popoarelor; promovarea unui nivel ridicat al forţei de muncă şi de protecţie socială; coeziunea
economică şi socială; solidaritatea între statele membre.

Prin Tratatul de la Maastricht, principiul subsidiarităţii, aplicat anterior, conform Actului Unic
European, politicii de mediu, devine regulă generală. Conform acestui principiu, în domeniile care nu
in de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât
dacă obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate satisfăcător de statele membre şi pot fi
realizate mai bine la nivel comunitar. Trebuie menţionat faptul că restricţia aplicării principiului
subsidiarităţii domeniilor care sunt de competenţa exclusivă a Comunităţii este esenţială pentru că
evită posibilitatea de a aduce atingere realizărilor comunitare. Astfel, Comunitatea trebuie să
respecte principiul subsidiarităţii şi să asigure complementaritatea acţiunilor sale cu cele ale statelor
membre. În ceea ce priveşte controlul respectării acestui principiu, acesta revine Curţii de Justiţie.

Potrivit art. 8 (17) din Tratat, „se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice
persoană având naţionalitatea unui Stat Membru”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „cetăţenii
Uniunii se bucură de drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de prezentul tratat”. Cetăţenia
Europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi,
potrivit art. 8A (18) şi 8B (19), printre care: dreptul de a circula liber şi dreptul de şedere, dreptul de
vot şi de eligibilitate la alegerile locale şi la alegerile europene, dreptul la protecţie diplomatică şi
consulară în terţe ţări şi dreptul de petiţionare şi de a se adresa mediatorului. În ceea ce priveşte
dreptul la circulaţie şi la şedere, trebuie menţionat că acesta este recunoscut nu numai resortisanţilor
comunitari, ci şi cetăţenilor Uniunii. De asemenea, referitor la dreptul de vot, se precizează că orice
cetăţean al Uniunii, având reşedinţa într-un stat membru în care nu este resortisant, are drept de vot
şi de eligibilitate la alegerile municipale în statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii
ca și resortisanţii acelui stat. Uniunea Economică şi Monetară a constituit un obiectiv al Uniunii
Europene, în scopul promovării progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni
economice şi monetare comportând instituirea unei monede unice. În articolul 3A din Tratat este
definită politica economică şi monetară. Astfel, în acest text se menţionează că pentru atingerea
scopurilor prevăzute acţiunea statelor membre şi a Comunităţii cuprinde, în condiţiile şi în
conformitate cu termenele prevăzute în tratat, instituirea unei politici economice bazate pe o strânsă
coordonare a politicilor economice ale statelor membre. Aceste politici vor fi elaborate și
implementate în conformitate cu principiile economiei de piaţă deschise în care concurenţa este
liberă. Uniunea Economică şi Monetară prezintă două componente: componenta economică şi
componenta monetară. Procesul de finalizare a Uniunii Economice şi Monetare este unul gradual,
desfăşurat pe mai multe etape, după un anumit program şi care îmbracă un caracter comunitar.
Conform Tratatului de la Maastricht, realizarea Uniunii Economice şi Monetare se efectuează în trei
faze. Prima fază, privind coordonarea şi liberalizarea financiară, a început la 1 iulie 1990, în baza
orientării adoptate de Consiliul European de la Madrid din iunie 1989. Această etapă presupunea
liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor în Uniune, dezvoltarea mijloacelor destinate să corecteze
dezechilibrele între regiunile europene (fonduri structurale), convergenţa economică, pe fondul
supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor. A doua etapă a început la 1 ianuarie
1994 şi s-a terminat la 1 ianuarie 1999. În această fază s-a înfiinţat Institutul Monetar European la
Frankfurt format din guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre ale Uniunii. Institutul
Monetar a contribuit la realizarea condiţiilor necesare trecerii la cea de-a treia fază, întărind
coordonarea politicilor monetare şi cooperarea între băncile centrale naţionale, pregătind
instrumentele şi procedurile necesare aplicării politicii monetare unice şi elaborând reguli tehnice ale
operaţiilor ce urmau să fie întreprinse de băncile centrale naţionale. De asemenea, trebuie precizat

59
că această etapă a fost o perioadă tranzitorie, în cursul căreia statele au luat măsurile
corespunzătoare pentru îndeplinirea condiţiilor necesare adoptării monedei unice. Obiectivul global
al acestei etape a fost acela de a asigura convergenţa economiilor, pentru a putea permite intrarea în
cea ce-a treia etapă. A treia fază a prevăzut fixarea irevocabilă a ratelor de schimb şi introducerea
monedei unice. Astfel, decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale
Europene a reprezentat obiectivul final al integrării economice şi monetare pe piaţa unică. Tot în cea
de-a treia etapă a fost instituit şi Sistemul European al Băncilor Centrale, compus din băncile centrale
ale statelor membre şi Banca Central Europeană. Obiectivul central al acestuia este de a menţine
stabilitatea preţurilor, aducând totodată şi sprijinul său politicilor economice generale în Comunitate.
El este dirijat de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene: Consiliul Guvernatorilor şi
Directoratul BCE – preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membri.

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica
Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că aceasta este un pilon al Uniunii Europene,
deciziile urmau a fi luate, în cele din urmă, de statele membre. În baza mecanismului de cooperare
politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o
politică externă şi de securitate comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica
externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot cu majoritate
calificată. În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei scop final este apărarea
comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale. Statele membre pot continua totuşi acţiunea la
nivel naţional, cu condiţia să nu contravină deciziilor luate în comun. Mai trebuie menţionat că în
domeniul politicii externe şi de securitate comună pot fi folosite două tipuri de acte: poziţii comune
(statele membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor la un
anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale statelor membre).

Cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură
libera circulaţie pe teritoriul Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât
îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne, iar pentru o mai bună
coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), cu sediul
la Haga. Deciziile trebuiau luate în unanimitate şi puteau face referire la următoarele domenii:
politica de azil, reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului, imigrarea,
combaterea traficului de droguri, combaterea fraudei la nivel internaţional, cooperare judiciară în
materie civilă sau penală, cooperare vamală, cooperare poliţienească. În cadrul acestui pilon puteau
fi adoptate trei tipuri de acte: poziţii comune (poziţia UE referitoare la anumite aspecte), acţiuni
comune (instrument care decide o acţiune coordonată) şi convenii.

Putem afirma că o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor Europene,
la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene, a început o
nouă fază, decisivă, a procesului integrării europene. Acest tratat a constituit o nouă etapă în
procesul creării unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile erau luate mai
aproape de cetăţeni, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent şi solidar
relaţiile între statele membre şi popoarele lor. Respins inițial în Danemarca, Tratatul a intrat în
funcțiune în 1993.

După semnarea Tratatului de la Maastricht agenda transatlantică nu s-a modificat esențial, în

sensul în care, prin poziția și ponderea avută în pactul nord atlantic, Statele Unite și-au păstrat poziția
și atribuțiile de garant al securității europene. Statele Unite au susținut o mai profundă integrare

60
 europeană și au continuat să păstreze trupe pe teritoriul european chiar dacă trupele foste sovietice
s-au retras gradual din țările fostului lagăr socialist.

Consiliul European desfășurat la Copenhaga în iunie 1993 a stabilit, în vederea viitoarei extinderi
europene care era avută în vedere, un set de condiții politice potrivit cărora statele care aplicau
pentru dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene trebuiau să fie democratice, să
respecte drepturile omului și supremația legii. De asemenea, ele trebuiau să aibă o economie de
piață funcțională și capabilă să facă față competiției. Evident, statele aflate în această postură
trebuiau să fie gata să-și asume acquis-ul comunitar.

O altă evoluție notabilă a fost aceea că statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb
cu care Uniunea a început negocieri încă din 1990 au intrat în 1994 în Spațiul Economic European cu
excepția Elveției. Mai mult, cu excepția Lichtensteinului și a Islandei (evident și a Elveției) celelalte
state membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb au depus cereri de admitere în Uniunea
Europeană.

Verificare pe parcurs:

1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht?

2. Comentați funcțiile și atribuțiile celor trei piloni ai Uniunii Europene așa cum au rezultat ei din Tratatul
privind instituirea Uniunii Europene .

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele mutații provocate în procesul construcției europene de
adoptarea Tratatului de la Maastricht?

61
 Unitatea de învăţare 10

“Europa celor cinsprezece”

Perioada post Maastricht din perspectiva
uniunii politice şi a celei economice şi monetare
Tratatul de la Amsterdam

Obiective:
- cunoașterea modului în care s-a făcut valul patru al extinderii europene
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la semnarea Tratatului de la Amsterdam.
- familiarizarea cu principalele prevederi ale Tratatului.
- dobândirea abilității de a identifica noile măsuri adoptate în vederea întăririi și consolidării
integrării europene.

Austria, Finlanda, Norvegia și Suedia au depus cereri pentru a fi integrate în Uniunea Europeană
încă din prima parte a ultimului deceniu al secolului trecut. Dacă cererea Marocului fusese rapid
respinsă în 1987, acum în fața valului de noi solicitări venite mai ales din partea statelor din fostul
lagăr socialist, dar și din partea Maltei sau Ciprului, oportunitatea ca noi state dezvoltate, stabile și
democratice să devină membre ale Uniunii înaintea marii extinderi spre răsăritul continentului era
una cu adevărat importantă. Negocierile cu aceste patru state au fost încheiate rapid încă la
începutul anului 1994. Supuse referendumului tratatele de aderare au fost acceptate cu excepția
celui al Norvegiei a cărei populație, încă o dată, a refuzat intrarea în clubul european. Astfel, în
ianuarie 1995 Uniunea Europeană capătă noi membri numărul total al statelor componente a
Uniunii ajungând astfel la cincisprezece. Odată cu acest val de extindere Uniunea Europeană își va
mări suprafața cu o treime și va avea o graniță comună cu Federația Rusă.

Tratatul de la Amsterdam (care modifică Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht din 1992, şi,
în consecinţă, Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene) a fost adoptat de către statele
membre ale U.E. la 2 octombrie 1997 (după o Conferinţă Interguvernamentală care a durat 18 luni)
intrând în vigoare la 1 mai 1999. Un articol al Tratatului Uniunii Europene prevedea reforma acestuia
cel mai târziu până la sfârşitul anului 1996. Chiar dacă deschiderea oficială a Conferinței
interguvernamentale dedicată revizuirii Tratatului de la Maastricht a avut loc la 29 martie 1996, aşa
cum se prevăzuse, încă din 1994 diferite state membre şi instituţiile comunitare începuseră să
reflecteze asupra funcţionării Uniunii Europene cât şi asupra noilor reforme care e ar fi trebuit - în
opinia acestora - introduse.
Consiliul European de la Corfu (iunie 1994) a stabilit formarea unui Grup de Reflecţie compus din
reprezentanţi ai ministerelor de externe din statele membre şi Preşedintele Comisiei. Cu acelaşi
prilej, instituţiile UE au fost invitate să contribuie la viitoarea conferință astfel încât, înainte de
începerea activităţii Grupului de Reflecţie, acestea să-şi fi elaborat propriile rapoarte privind
funcţionarea Tratatului Uniunii Europene, rapoarte care urmau a servi drept punct de plecare
Grupului de Reflecţie. Urmare a acestei invitaţii, între februarie şi iunie 1995 toate instituţiile
comunitare au elaborat rapoartele solicitate, lucru care a permis identificarea problemelor
susceptibile a constitui subiecte de revizuire ale Tratatului semnat la Maastricht. Urmau a face
obiectul reflecţiei comune ale statelor membre articolele cu referire la obiectivele Uniunii,
menţinerea acquis-ului comunitar, eficacitatea mecanismelor şi instituţiilor comunitare în cazul
politicilor comune, dar şi a celor de cooperare; cele cu referire la revizuirea politicii externe și de

62
securitate comună în relaţia acesteia cu Uniunea Europei Occidentale; cele cu referire la extinderea
procedurii de codecizie spre alte sectoare comunitare. Revizuiri se propuneau și pentru Declaraţia
referitoare la posibilitatea introducerii ca titluri în tratat a sectoarelor energie, turism şi protecţie
civilă ca și pentru Declaraţia referitoare la introducerea ierarhiei normative a actelor comunitare
care au însoțit Tratatul de la Maastricht.

Cu ocazia negocierilor de aderare ale Finlandei, Suediei şi Austriei, statele membre şi candidate
au convenit rediscutarea altor teme ale Tratatului privind instituirea Uniunii Europene. Astfel, se
exprima disponibilitatea discutării cu ocazia conferinței interguvernamentale din 1996 a rolului
legislativ al Parlamentului European, a numărului membrilor Comisiei, reponderarea voturilor în
Consiliu cât şi a altor măsuri necesare simplificării activităţii instituţiilor comunitare şi garantării
eficacităţii acestora.

Agenda reală a conferinței interguvernamentale din 1996 nu s-a limitat doar la temele anticipate
de către Tratatul de la Maastricht, deoarece Consiliile Europene ulterioare au adăugat și alte teme
iar Grupul de Reflecţie, instituţiile comunitare şi statele membre au emis noi idei de revizuire. În
final însă, absenţa din dezbateri a unor noi preocupări din cadrul Uniunii Europene apărute între
timp (precum moneda unică) ca şi abundenţa unor subiecte controversate au făcut ca Tratatul de la
Amsterdam să nu atingă succesul scontat. Principala cauză a semi-eşecului Tratatului de la
Amsterdam rămâne lipsa voinţei politice a statelor membre ale Uniunii Europene de a merge mai
departe, de a realiza saltul calitativ într-un moment în care acumulările cantitative îl reclamau şi-l
făceau posibil.

Tratatul de la Amsterdam se compune din trei părţi: prima, în care apar noutăţile impuse de
trecerea de la o Comunitate Economică la o Uniune Politică şi modificările corespunzătoare ale
Tratatelor Constitutive ale Comunității Europene (Titlurile I-IV, respectiv, Articolele 1-10); a doua,
care trata temele specifice ale politicii externe și de securitate comună şi ale pilonului justiției și
afacerilor interne, cât şi pe cele ale cooperării consolidate (Titlurile V-VII, respectiv, Articolele 11-
45); a treia, conţinând Dispoziţiile Finale şi Generale (Titlul VIII, respectiv Articolele 46-53). Tratatul
mai conţine un Act final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii. Marile probleme rămase în suspensie ale
Comunităţii se refereau la: dimensiunea şi structura reformei care urma a se realiza și măsura în
care aceasta va duce la simplificarea Tratatului de la Maastricht. Rezolvarea acestor exigenţe era
absolut necesară, date fiind criticile formulate (din ce în ce mai des după Maastricht) în legătură cu
forma de redactare şi numerotare a Titlurilor şi articolelor Tratatului. S-a observat că o îmbunătăţire
radicală a Tratatului privind instituirea Uniunii Europene realizată printr-o nouă redactare a
tratatelor (adică obţinerea unui singur tratat şi a unui singur sistem de organizare a acestuia) era
imposibilă din punct de vedere politic şi juridic. Realizarea unei asemenea întreprinderi ar fi
însemnat formularea de derogări de la tratatele fundamentale şi aprobarea unui Tratat nou, ceea ce
ar fi atras reformulări şi refundamentări nedorite de către cea mai mare parte a statelor membre.
Un asemenea demers ar fi atras, în plus, redeschiderea - în parlamentele naţionale - a dezbaterii
referitoare la bazele, principiile şi structura comunitară la care s-a ajuns după mai bine de 40 de ani
de continue negocieri şi subtile echilibre între statele membre, între acestea şi diferitele instituii
comunitare şi, în fine, chiar între instituţiile comunitare. Exista însă şi un minim care trebuia şi putea
fi realizat şi acesta îl constituia suprimarea dispoziţiilor depăşite ale tratatelor (majoritatea dintre
acestea ca urmare a încheierii perioadelor de timp la care se refereau). În acest fel se realiza o
simplificare tehnică a Tratatului de la Maastricht în sensul eliminării preceptelor care îşi pierduseră
între timp valabilitatea. În afara acestei simplificări tehnice, era necesară și o simplificare a
redactării. Dacă la început aceasta a fost percepută ca o simplă chestiune tehnică, s-a constatat mai

63
apoi că realizarea sa, introducea o serioasă componentă politică putând redeschide dezbaterile
referitoare la conceptele de bază ale Comunităţii. În final, Consiliul s-a mulţumit cu îmbunătăţirea
selectivă a redactării unora dintre articolele Tratatului.

Tratatul de la Amsterdam reiterează prevederile Tratatului de la Maastricht referitoare la atribuia

Consiliului European de a defini orientările generale de politică externă şi securitate comună. Totodată,
Tratatul precizează că această instituie va lua deciziile referitoare la strategiile comune puse în practică se
către Uniunea Europeană în domeniile în care statele membre au interese importante. În ceea ce
priveşte colaborarea externă pe baza prevederilor Tratatului de la Amsterdam, statele membre ale
Uniunii vor putea să-şi intensifice relaţiile de colaborare cu terţe state în mod diferenţiat. Dezvoltarea
acestor relaţii se va realiza numai în condiţiile în care există sprijinul unei majorităţi sau, după caz, a
unanimităţii statelor membre. Tratatul de la Amsterdam cuprinde şi prevederile referitoare la
politica de asigurare a locurilor de muncă şi de protecţie socială. Conform acestor dispoziţii, statele
membre vor promova o politică de coordonare a creării de locuri de muncă în vederea dezvoltării
capacităţii de elaborare a unei strategii comune privind nivelul de angajare. Se urmărea eliminarea
discriminărilor şi asigurarea unui tratament optim în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi ocupare
a posturilor, dezvoltarea politicilor comune din domeniul protecţiilor mediului, al sănătăţii publice şi
protecţiei consumatorului. Tratatul de la Amsterdam a fost o etapă importantă în evoluţia Uniunii
Europene pentru că urmărea implementarea unor schimbări radicale în domeniul exercitării şi
garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a protecţiei mediului înconjurător, creşterii rolului
Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”,
a securităţii şi apărării comune, creşterea flexibilităţii procesului de integrare a noilor candidai,
statuarea unor noi reglementări în ceea ce priveşte domeniul vizelor, a liberei circulaţii a
persoanelor, politica socială şi fora de muncă, extinderea şi simplificarea procedurii legislative a
codeciziei la noi domenii, introducerea majorităţii calificate în noi domenii şi extinderea
competenţelor Curii de justiţie, observându-se dorinţa semnatarilor de a dezvolta, cel puţin
simbolic, protecţia drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, a apropierii instituţiilor Uniunii
Europene faţă de cetăţeni. De asemenea, principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în procesul muncii
constituie una din dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului, în același timp fiind considerabil
lărgită şi definirea noţiunii de egalitate în ceea ce priveşte remunerarea muncii. Tratatul de la
Amsterdam a dat o mai bună definiţie cetățeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea
drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într-un
capitol unic. Remarcăm că deşi prevederile sale instituiau cetăţenia, nu-i ofereau acesteia un
conţinut real.

Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre
rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu privire la reforma instituţională în vederea
extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat pentru că nu a oferit soluţii de rezolvare,
de multă vreme aşteptate, pentru o serie de probleme importante legate de ocuparea forţei de
muncă şi scăderea ratei şomajului, armonizarea fiscală, reformarea sistemului bugetar comunitar
etc.

O modificare de substanţă pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam vizează suspendarea unor

drepturi ale statului care încalcă principiile funcţionării Uniunii. În ceea ce priveşte modificările
aduse ale Tratatului asupra U.E., trebuie precizat că pe lângă obiectivele Uniunii Europene prevăzute
în Tratatul de la Maastricht: promovarea progresului economic şi social prin realizarea uniunii
economice şi monetare, bazată pe instituirea monedei unice, afirmarea identităţii pe scena
internaţională, ceea ce includea şi definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecţiei

64
 drepturilor şi intereselor cetăţenilor prin instituirea cetăţeniei unionale, dezvoltarea cooperării în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi menţinerea acquis-ului comunitar, tratatul de la Amsterdam
prevede ca noi obiective: asigurarea unui nivel de trai ridicat, dezvoltarea durabilă şi echilibrată,
consolidarea apărării comune, menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că Tratatul de la Amsterdam nu şi-a îndeplinit unul din
obiectivele sale cele mai importante, şi anume cel de pregătire a Uniunii Europene în vederea
extinderii către est. Distribuia voturilor în Consiliu nu a fost adaptată, şi nici alcătuirea şi modul de
lucru al Comisiei, deşi acest lucru era un element absolut necesar în vederea extinderii. De
asemenea, nu s-a putut obţine extinderea principiului majorităţii calificate în cadrul deciziilor din
Consiliu, lucru imperios necesar potenţialilor membri. Cu toate acestea, putem aprecia că
modificările aduse Comunităţii Europene şi respectiv Tratatului de la Maastricht au corespuns
nevoilor de evoluţie a procesului de integrare în perspectiva adâncirii sale, precum şi, mai puțin
poate, în perspectiva aderării de noi state la Uniunea Europeană.

Verificare pe parcurs:

1. Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Amsterdam?

2. Comentați principiul cooperării intensificate așa cum rezultă el din Tratatul de la Amsterdam .

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele mutații provocate în procesul construcției europene de
adoptarea Tratatului de la Amsterdam?

65
 Unitatea de învăţare 10

Consolidarea Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa. Adaptarea şi ajustarea instituțională.

Obiective:
- cunoașterea modului în care s-a făcut consolidarea Uniunii Europene.
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la semnarea Tratatului de la Nisa.
- familiarizarea cu principalele prevederi ale Tratatului.
- dobândirea abilității de a identifica noile măsuri adoptate în vederea întăririi și consolidării
integrării europene.

Derapajele de la democrație apărute în Austria odată cu ascensiunea politicianului de dreapta

Georg Haider și a partidului său, nevoia unei pregătiri serioase în vederea valului cinci de extindere
europeană – cel mai semnificativ din punct de vedere numeric din întreaga istorie a Uniunii – dorința
Franței de a marca președinția sa de șase luni în mod particular, toate acestea au condus la semnarea
unui nou tratat în cadrul Uniunii Europene. Argumentul fundamental însă pentru care a fost organizată
Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din anul 2000, a fost necesitatea schimbării în mecanismele
de funcționare ale Uniunii Europene. Conferinţa a avut drept scop discutarea amendamentelor la
Tratatul de la Maastricht, amendamente care erau necesare în vederea funcţionării Uniunii Europene,
în condiții normale, cu mai mult de 15 membri.

Lucrările conferinței au fost încheiate de reuniunea Consiliului European, întrunit în aceeași

localitate franceză. Acesta a reafirmat importanţa istorică a extinderii Uniunii Europene, în funcţie de
performanţele fiecărei ţări candidate, dar şi pe acela al posibilităţii pe care o au statele candidate de a
recupera terenul pierdut în procesul integrării .

Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin

perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state.

Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării, cât şi
a competenţelor lor. O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa este
adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins decât aceasta.

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003, este un
tratat care modifică Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, tratatele de instituire a Comunităţilor
Europene, precum şi anumite acte conexe.
Tratatul realizează o veritabilă reformă, în scopul pregătirii cadrului instituțional pentru marea
extindere a Uniunii Europene. A deschis drumul reformei instituționale necesare viitoarei extinderi a
Uniunii Europene, prin aderarea țărilor candidate din estul și sudul Europei.

Principalele schimbări aduse se referă la limitarea mărimii și compoziției Comisiei, extinderea

votului cu majoritate calificată, o noua balanță a voturilor în cadrul Consiliului și flexibilizarea acordurilor
de întărire a cooperării.

66
 În plus, pe lângă discuții referitoare la aceste patru teme cheie, s-au mai abordat și alte
probleme instituționale: simplificarea tratatelor, definirea puterilor, integrarea Cartei Drepturilor
Fundamentale și rolul parlamentelor naționale.

Declarația privind Viitorul Uniunii Europene, anexată la Tratat, stabilește pașii care trebuie făcuți
pentru adâncirea reformei instituționale. Tratatul de la Nisa este doar o etapă importantă în acest
proces.

Perspectiva aderării a noi state a generat necesitatea unor schimbări pentru perfecționarea și
adaptarea instituțiilor comunitare la noile realități, fiind necesară o adaptare a structurii instituționale
pentru o uniune europeană care va avea nu numai 15 state membre, ci chiar 27. Mai mult, se simțea
nevoia unei structuri instituționale care să contribuie eficient la afirmarea organizației pe plan mondial
în contextul procesului globalizării și a Agendei 2000.

Având în vedere importanța prevederilor acestui Tratat pentru Uniunea Europeană, se impune o
analiză a modificărilor instituționale preconizate. În ceea ce privește Parlamentul European putem
aprecia că istoria acestuia este marcată de o permanentă luptă pentru a-și spori competențele. Plecând
de la atribuțiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a
fost precizată pe calea acordurilor-instituționale și s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor.
Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua creștere a competențelor PE atât în plan legislativ, cât și în
cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene. Iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificările
aduse procedurii de codecizie și prin extinderea câmpului său de aplicare, a dat PE o putere reală de
decizie pe care o împărțea însă cu Consiliul Uniunii Europene. Potrivit Tratatului de la Nisa, numărul
maxim de deputați europeni urma să fie 732, cu 32 de locuri mai mult decât se stabilise prin Tratatul de
la Amsterdam. S-a mai stabilit ca Statutul deputaților europeni să fie aprobat de Consiliul Uniunii
Europene cu majoritate calificată. De asemenea, organizarea partidelor politice la nivel european a fost
încurajată prin existența acestei baze juridice noi, care a permis Consiliului să stabilească statutul
acestor partide.

Cu privire la Consiliul Uniunii Europene, Tratatul aplică practic un sistem care să atenueze
consecințele aderării statelor care au o populație mai mică atunci când vin în concurs cu statele cu o
populație mai mare, în ceea ce priveşte sistemul majorității calificate din cadrul Consiliului. Pentru a se
realiza acest lucru , s-a ajuns la o soluție mixtă: dublarea majorității și reponderarea. Astfel, când o
decizie este luata de Consiliu cu majoritate calificată, un membru al acesteia poate solicita verificarea
dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația Uniunii
Europene. Dacă aceasta condiție nu este îndeplinită, decizia nu va fi luată.

Tratatul de la Nisa stabilește că începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia va avea câte un

reprezentant al fiecărui stat membru și când va număra 27 de membri, dar începând cu mandatul
următor (2009-2014), numărul comisarilor trebuie să fie inferior numărului statelor membre și va fi
stabilit de Consiliul Uniunii Europene cu unanimitate de voturi, membrii fiind numiți pe baza unor reguli
care să asigure rotația egală a statelor membre. Tratatul consacră sporirea puterilor președintelui
Comisiei. El va hotărî repartizarea portofoliilor și va putea să remanieze aceste responsabilități în timpul
mandatului, inclusiv să ceară unui comisar să demisioneze. El numește și vicepreședinții Comisiei.

Tratatul de la Nisa reformează esențial Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel sunt
reglementate aspecte cu privire la înființarea Camerelor jurisdicționale ajutătoare pe lângă Tribunalul de
Primă Instanță (acestea au scopul de a degreva Tribunalul de anumite cauze și astfel, să înlăture

67
întârzierile judiciare, tot mai dese) precum și repartizarea competențelor între Curtea de Justiție și
Tribunalul de Primă Instanță. Componența și funcționarea acestora este de asemenea reglementată.

Prin tratat stabilește că instituția Curții de Conturi va fi constituită din reprezentanți ai fiecărui
stat membru, având un mandat de 6 ani. Membrii Curții de Conturi vor fi numiți de Consiliu cu
majoritate calificată. Tratatul prevede și îmbunătățirea colaborării Curții de Conturi cu instituțiile
similare naționale, chiar prin înființarea unui Comitet de legătură între acestea.

Numărul membrilor Comitetului Economic și Social va fi limitat la cel mult 350 de reprezentanți
ai statelor membre. Trebuie precizat că locurile statelor membre dinainte de 1 mai 2004 (data extinderii
la cei 25 de membri) vor fi menținute.

Instituție comunitară creată prin Tratatul de la Maastricht, Comitetul Regiunilor era compus
dintr-un număr de membri egal cu numărul de supleanți, reprezentanți ai colectivelor locale și regionale
din statele membre ale Uniunii Europene. El este un organ consultativ care consacră rolul colectivităților
teritoriale în sistemul instituțional comunitar, asociindu-le de o manieră formală la procesul de
consultare și deliberare din cadrul Uniunii. Și în cazul acestuia numărul membrilor a fost limitat tot la
350. Tratatul de la Nisa solicita ca membrii Comitetului Regiunilor să aibă mandat electoral de la
autoritățile pe care le reprezintă.

În ceea ce privește procedurile de decizie, tratatul extinde pentru încă 30 de materii procedura
adoptării deciziilor cu majoritatea calificată, înlocuind procedura unanimității. Totuși, progresele în acest
domeniu nu sunt foarte mari, deoarece, în anumite materii, unele state dispun încă de dreptul de veto.
De exemplu, Germania în materie de imigrare și drept de azil, Marea Britanie în materie fiscală, Spania,
Portugalia și Grecia în materie de ajutor regional etc. De asemenea, în cadrul celui de-al treilea pilon al
Uniunii Europene adoptarea deciziilor cu majoritate calificată s-a stabilit doar pentru materia azilului și
al imigrării.

Pornind de la perspectiva unei Uniuni Europene cu cel puțin 27 de membri, state între care sunt
uneori mari diferențe economice, dar și geopolitice, Tratatul de la Nisa abordează problema cooperării
consolidate între acestea, ca un instrument foarte important pentru realizarea obiectivelor Uniunii și a
integrării noilor state. Pentru aceasta, Tratatul de la Nisa stabilește mai multe obligații ale acestor state.
Este vorba despre obligația de a facilita realizarea obiectivelor Uniunii Europene și de a consolida
procesul de integrare, de respectarea tratatelor și a cadrului instituțional unic al Uniunii, de respectarea
acquis-ului comunitar, de a se abține de a interveni în domenii care sunt de competența exclusivă a
Comunității, de a nu aduce atingere pieții interne și nici coeziunii economice și sociale stabilite de tratat;
de a nu face discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de
concurență între acestea, de a reuni minimum opt state membre (nu majoritatea) în vederea cooperării
intensificate și astfel de a respecta competențele, drepturile și obligațiile statelor membre
neparticipante, în fine, în cadrul aceleiași cooperări, să fie deschise tuturor statelor membre.

În martie 2000, Uniunea Europeană a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării

economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piaţa mondială alături de alţi mari
actori, precum SUA şi statele noi industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovaţiei şi a
investiţiilor în afaceri, precum şi adoptarea sistemelor educaţionale europene, astfel încât acestea să
corespundă cerinţelor societăţii informaţionale. Eșecul acestui proiect a dovedit din nou meandrele
complicate ale procesului de construcție europeană și lipsa de voință politică în anumite momente ale
istoriei Uniunii.

68
 Verificare pe parcurs:

1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa?

2. Comentați pregătirile instituționale în vederea extinderii Uniunii Europene cuprinse în din Tratatul de
la Nisa .

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele mutații provocate în procesul construcției europene de
adoptarea Tratatului de la Nisa?

69
 Unitatea de învăţare 12

Tratatul privind instituirea unei Constituții a Uniunii Europene și eșecul acestui demers.
«Valul 5 » şi extinderea cu zece în 2004; 2007 și Europa celor 27.

Obiective:
- cunoașterea modului în care a evoluat Uniunea Europeană la începutul secolului nostru.
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la redactarea Tratatului privind instituirea unei
Constituții și la eșecul acestui demers.
- dobândirea abilității de a identifica cauzele care au condus la evoluțiile mixte (succese și
deopotrivă eșecuri) în contextul integrării europene.

Evoluțiile pozitive pe mai multe planuri, inclusiv economic, efervescența generată de planurile
de extindere ale Uniunii Europene în debutul deceniului trecut au favorizat încercările de a da o nouă
consistență, mai substanțială, procesului integrării europene.

La Consiliul European de la Laeken din 15 decembrie 2001 s-a decis o altă procedură de revizuire
a tratatelor, folosită anterior la redactarea Cartei Drepturilor Fundamentale. Astfel, se înfiinează o
Convenie pentru viitorul Europei sub conducerea fostului președinte francez Valery Giscard D’Estaing,
care a pregătit proiectul de Constituie europeană. Acesta este baza de plecare în negocierile din cadrul
conferinei interguvernamentale care stabileşte textul final.

În anul 2003, în perioada februarie-iulie, Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de

instituire a unei Constituii pentru Europa.

În același an, la data de 4 octombrie 2003, sunt deschise lucrările conferinţei

interguvernamentale destinate, în principal, elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei
Europene, pentru ca la 17-18 iunie 2004 - şefii de stat sau de guvern ale statelor membre să ajungă la un
acord referitor la textul Tratatului constituţional.

În ziua de 29 octombrie 2004 a avut loc la Roma, în Palatul Campidoglio - acelaşi loc unde se
semnase Tratatul din 1957 - semnarea Tratatului privind instituirea unei Constituii pentru Europa, de
către şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale Uniunii Europene. Reprezentanţii statelor
candidate au fost invitai să semneze actul final al Conferinţei interguvernamentale, soldată cu
adoptarea Tratatului Constituţional.

Acest eveniment remarcabil, reprezintă o nouă etapă în istoria Europei, încununa de fapt o
perioadă de peste doi ani şi jumătate de negocieri în care Tratatul Constituţional, în diversele sale
variante, a fost supus dezbaterilor Convenţiei de la Bruxelles pentru viitorul Europei, opiniei publice şi
cancelariilor statelor membre și candidate.

Această Constituţie Europeană nu era destinată a înlocui constituţiile naţionale, ci viza

condensarea și amendarea tratatelor comunitare de la Tratatul de la Paris până la cel de la Nisa,
simplificând şi unificând dreptul comunitar primar. Scopul era şi unul de substanţă, se dorea lărgirea
dimensiunii politice a Uniunii Europene şi adăugându-i-se componenta de securitate, se conferea şi
personalitate juridică, deci o voce unitară pe plan internaţional. De asemenea, Constituţia avea

70
prevederi care întăreau drepturile şi rolul cetăenilor europeni şi, nu în ultimul rând, prin reforma
sistemului de vot şi a instituţiilor Uniunii o pregătea să funcţioneze în viitor. Principala consecină era
lărgirea dimensiunii politice a Uniunii şi adaptarea mecanismului decizional aşa încât să funcioneze cu
mai mulți membri. S-a afirmat că aceste transformări ar fi făcut din Uniunea Europeană un adevărat
superstat.

Constituția, care era menită să înlocuiască tratatele anterioare era compusă din patru părţi
după cum urmează: partea întâi stabileşte înfiinţarea Uniunii Europene, precum şi valorile, obiectivele,
competenţele, procedurile şi instituţiile sale, partea a doua cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale,
partea a treia descrie politicile şi modul de funcţionare al UE, în fine, partea a patra conţine prevederile
finale şi procedura de adoptare şi revizuire a Constituţiei.

Obiectivele principale urmărite prin Constituție au fost promovarea păcii, a valorilor şi a

bunăstării popoarelor Uniunii Europene, într-un cadru de libertate, de securitate şi justiţie fără
frontiere interioare. Aceasta presupunea respectarea diversităţii culturale şi lingvistice, precum şi
protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. Fără de obiectivele regăsite în documentele
anterioare, Constituia adaugă promovarea progresului ştiinţific şi tehnic, solidaritatea între generaţii şi
protecţia drepturilor copilului.

Simbolurile Uniunii consacrate în Constituție erau cele stabilite încă anterior: drapelul cu cele
douăsprezece stele aurii aşezate în cerc pe un fond albastru, imnul extras din Oda Bucuriei din simfonia
a 9-a a lui Beethoven, deviza: „Unită în diversitate", moneda Euro iar ziua Europei urma să fie
sărbătorită pe 9 mai.

Constituția elimina cei trei piloni şi conferea personalitate juridică Uniunii Europene care
devenea astfel subiect al relațiilor internaționale. Ea preciza competenţele şi rolul Uniunii Europene. De
asemenea, instituia o funcţie permanentă de preşedinte al Consiliului European, care înlocuia
preşedinţia rotativă de 6 luni, ales de Consiliu pentru un mandat de doi ani şi jumătate, mandat care
putea fi înnoit o singură dată, precum şi funcţia de ministru al afacerilor externe al Uniunii, membru al
Comisiei Europene. Preşedintele reprezenta Uniunea Europeană în relaţiile externe, fără însă a se
suprapune ministrului de externe.

Crearea demnităţii de ministru de externe al Uniunii, care ar fi contopit funcţia de Înalt

Reprezentant pentru politică externă şi securitate comună cu cea a comisarului pentru relaţii externe, este
una din noutăţile aduse de Tratatul constituţional după îndelungi dezbateri. Ministrul de externe, care
este în acelaşi timp vicepreşedintele Comisiei, urma a conduce politica externă, de securitate comună şi de
apărare a Uniunii.

Constituția europeană a fost concepută pentru o aplicare nelimitată în timp, condiţia intrării ei în
vigoare fiind ratificarea de către statele membre potrivit procedurilor interne, care prevăd fie o decizie a
forurilor legislative, fie o aprobare prin referendum.

Intrarea ei în vigoare a fost prevăzută pentru data de 1 noiembrie 2006, dacă până în acel moment
vor fi fost înaintate Guvernului italian toate instrumentele de ratificare, în caz contrar, această dată va fi
prima zi din cea de a 12-a lună socotită de la depunerea instrumentului de ratificare de către statul care a
procedat ultimul la această formalitate.

71
 Așa cum se știe populația din Franța și Olanda nu au acceptat la referendum propunerea pentru
adoptarea acestui tratat (în Franţa, în cadrul referendumului din 29 mai 2005, 55% dintre alegători s-au
pronunţat împotriva Constituţiei, la o participare la vot de 70%, iar în Olanda 61,7% dintre alegători au votat
«contra » , la referendumul organizat la l iunie 2005, cu o participare la vot de 63%, potrivit datelor furnizate
de site-ul http://europa.eu.int/constitution/ratification_fr.htm).

În fața acestui eșec și în lipsa unui eventual plan B – așa cum s-a întâmplat în cazul Tratatului de la
Maastricht - responsabilii europeni au căutat soluţii pentru a salva măcar câteva din elementele acestui
(poate prea) ambiţios proiect.

Federaliştii europeni doreau încă de multă vreme adoptarea unei constituii federale, după modelul
SUA. Astfel, s-a încercat inserarea termenului de „federal” atât în Tratatul privind instituirea Uniunii
Europene, cât şi în proiectul de Constituie, dar formularea nu a mai fost reţinută în versiunile finale, din
cauza fermei împotriviri britanice.

Scopul declarat de părinţii Comunităţii Europene în 1950, aşa cum prevede şi declaraţia Schuman era
crearea unei solidarităţi, la iniţiativa Franţei şi Germaniei, care să deschidă calea unei colaborări comune
spre uniunea politică între popoarele continentului.
Astfel, construcţia economică a fost proiectată ca un mijloc pentru pregătirea celei politice. De altfel, pe
măsura aprofundării, integrarea economică are o tot mai importantă componentă politică. Istoria arată că
orice decizie importantă cu caracter economic, tehnic, juridic are şi o conotaţie politică, fie că este vorba de
fixarea preţului laptelui, de organizarea unui fond monetar sau de amplasarea unei centrale nucleare.

Un moment marcant în drumul spre înfăptuirea uniunii politice a fost instituirea Uniunii Europene.
Apoi, introducerea monedei unice în cadrul UEM a însemnat renunţarea la un atribut esenţial al
suveranităţii naţionale: dreptul de a emite moneda proprie, iar armonizarea legislaţiei a antrenat noi
transferuri de responsabilităţi spre Comunitate. Respingerea Constituţiei europene la consultările populare
demonstrează însă că evoluţia spre o uniune politică intra în impas. De altfel, istoria ne arată că integrarea
europeană a fost stimulată în mai mare măsură de constrângerile externe decât de factorii ce ţin de
motivaţia internă.

La elaborarea Constituţiei europene, s-a folosit o procedură deosebită. Proiectul de Constituie a

fost întocmit de o Convenţie pentru viitorul Europei, ale cărei lucrări s-au desfăşurat în condiţii de
transparenţă, cu o consultare largă a publicului european. Apoi, conferinţa interguvernamentală a stabilit
textul final, care a fost semnat de state. Blocajul s-a produs însă în faza de ratificare.

Disiparea între diferite instituii comunitare a puterii de reprezentare şi de decizie pe plan extern era
o veche deficienţă. Respingerea Tratatului de instituire a unei Constituții Europene a afectat implicit şi
eficacitatea acţiunii externe a Uniunii Europene.

Semnarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa rămâne un eveniment important, iar
eventuala acceptare a Tratatului Constituţional de către toate statele membre ar fi dat naştere la consecințe
importante în viaţa politică, economică şi socială a continentului, ar fi deschis o nouă perioadă de evoluţie în
spaţiul european, facilitând dezvoltarea economică, socială, consolidarea instituţiilor democraţiei şi statului
de drept.

Dincolo de eșecul înregistrat în acest domeniu – lucru care va fi oarecum remediat mai târziu prin
intermediul Tratatului de la Lisabona – o serie de alte evenimente rămân memorabile în această secvență

72
cronotopică. După semnarea la Atena în 2003 a acordurilor de aderare în anul 2004 (1 Mai) un grup de zece
țări candidate vor deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. În același timp, România și
Bulgaria, care și-au fixat ca dată a aderării anul 2007, nu au fost desprinse de acest al cincilea val de
extindere europeană și astfel impulsul spre extinderea Uniunii nu a fost compromis. În scurtă vreme, în anul
2005 la Luxemburg cele două țări sud-est europene vor semna și ele tratatele de aderare în urma finalizării
cu succes a negocierilor celor 31 de capitole. În mod evident și acum s-au negociat diverse termene în care
acquis-ul comunitar urma să fie implementat, ca și anumite derogări solicitate atât de statele candidate, cât
și de membrele mai vechi ale Uniunii.

Verificare pe parcurs:

1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa?

2. Comentați procesul extinderii Uniunii Europene de la 15 la 27 .

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele motive pentru care populația din Franța și Olanda au
respins la referendum tratatul care propunea o constituție pentru Europa?

73
 Unitatea de învăţare 13

Tratatul de la Lisabona. Uniunea Europeană ca actor global.

Obiective:
- cunoașterea principalelor prevederi ale Tratatului de la Lisabona.
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la redactarea Tratatului de la Lisabona.
- dobândirea abilității de a analiza noul rol pe care Uniunea Europeană îl dorește pe scena lumii.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de

instituire a Comunităţii Europene, semnat în capitala lusitană la 13 decembrie 2007, reprezintă cel mai
recent episod consumat în procesul nefinalizat al construcţiei europene.

Calificarea unanim recunoscută a noţiunii de construcţie europeană ca fiind un proces aflat în

continuă desfăşurare este susţinută de natura factorilor implicai în acest proces, respectiv entităţile
statale, care, în calitate de reprezentanţi ai poporului, nu sunt dispuse la realizarea consensului în toate
situaţiile care necesită stabilirea unei conduite comune, această atitudine fiind percepută fie ca o ştirbire
a autonomiei sale, fie ca o renunţare la promovarea interesului naţional şi substituirea acestuia cu
interesul comunitar, fie ca o imixtiune în gestionarea afacerilor interne şi/sau externe ale statului.

De altfel, se afirmă de unii analiști că trei factori generează imprevizibilitatea orientării

construcţiei europene, respectiv: existenţa sau inexistenţa unei structuri globale de oportunităţi;
consecinţele imprevizibile ale progreselor înfăptuite în direcţia construcţiei europene; autonomia logicii
de acţiune a negociatorilor: calitatea echipelor de negociere, fermitatea şefilor de stat şi de guvern,
scurtcircuitarea administraţiilor naţionale (tactică adoptată la semnarea convenţiei Schengen) sau
influenţa anumitor reţele (de exemplu: mişcarea pentru Statele Unite ale Europei a lui Jean Monnet, în
momentul creării Consiliului European).

Tratatul de la Lisabona, venit să relanseze procesul construcției europene după eșecul tratatului
constituțional, se înscrie pe linia tratatelor prin care se aduc amendamente la tratatele iniţiale care
reglementează cadrul instituţional al Uniunii Europene.

La şedinţa Consiliului European din 21-22 iunie 2007, liderii europeni au ajuns la un compromis
şi au fost de acord să se instituie o comisie interguvernamentală care să aibă ca obiectiv finalizarea şi
adoptarea unui tratat de reformare a Uniunii Europene. În aceste condiţii a fost adoptat Tratatul de la
Lisabona, care este o continuarea la altă scară a proiectului Tratatului de instituire a unei Constituții
pentru Europa. Tratatul simplificat cum a mai fost denumit reprezintă o soluţie de compromis, care
propune renunţarea la unele excese integrativ – supranaţionale şi evitarea unei terminologii federaliste,
însă menţine marea majoritate a elementelor de conţinut ale conceptului constituţional din 2004.

Obiectivul declarat al Tratatului de la Lisabona îl constituie consolidarea eficacităţii şi a

legitimităţii democratice a Uniunii Europene şi a îmbunătăţirii coerenţei acţiunii sale şi este cuprins în
chiar preambulul tratatului. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona Uniunea Europeană,
care se substituie şi succede Comunităţii Europene, se întemeiază nu pe o constituie, ca în proiectul

74
 anterior eşuat, ci pe două tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană şi tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, care devine tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ambele având
aceeaşi valoare juridică.

Din proiectul anterior abandonat, Tratatul de la Lisabona a preluat următoarele măsuri:

acordarea de personalitate juridică Uniunii Europene, crearea unei preşedinţii mai stabile, introducerea
unui ministru pentru afaceri externe şi politica de securitate, extinderea votului majoritar, conferirea
unei valori juridice Cartei drepturilor fundamentale şi aderarea Uniunii Europene la Convenţia
europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Uniunii Europene îi este recunoscută atât o personalitate

juridică în cadrul dreptului statelor membre, cât şi una în plan internaţional.
În fiecare dintre statele membre, Uniunea posedă capacitatea juridică cea mai larg recunoscută
persoanelor juridice de legislaţiile naţionale, putând dobândi ori înstrăina bunuri imobile şi mobile şi sta
în justiţie. Rezultă o obligaţie pentru statele membre care trebuie să adopte dispoziţii necesare pentru
punerea în aplicare a dreptului recunoscut Uniunii Europene.

În exercitarea capacităţii sale juridice în ordinea internă a statelor membre, Uniunea este
reprezentată de Comisia Europeană (pentru a încheia contracte, a sta în justiţie), însă atribuia de
reprezentare poate fi exercitată de fiecare instituie, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru
probleme referitoare la funcţionarea lor.

Instituia preşedintelui Consiliului European este și ea reglementată. Preşedintele Consiliului

European este ales cu majoritate calificată pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului o singură dată. Principalele atribuii ale preşedintelui sunt următoarele: prezidează
şi impulsionează lucrările Consiliului European; asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului
European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European; prezintă
Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European;
- convoacă Consiliul european în şedinţe ordinare (de două ori pe semestru), dar şi în şedinţe
extraordinare, atunci când situaţia o impune; asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene în
problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate.
Tratatul de la Lisabona instituie în sarcina preşedintelui Consiliului European incompatibilitatea
de a exercita un mandat naţional. Această interdicţie reprezintă un câştig faţă de vechea reglementare
în care preşedintele Consiliului European era şeful de stat ori de guvern al statului care exercita
preşedinţia. În noul sistem instituit prin Tratatul de la Lisabona, se asigură preşedintelui o independenţă
pentru a-şi exercita misiunea de arbitraj. Preşedintele poate fi revocat de Consiliul European, în urma
declanşării unei procedurii identice cu cea de alegere.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este numit, cu
majoritate calificată, de către Consiliul European, cu avizul preşedintelui Comisiei Europene. Tratatul de
la Lisabona recunoaşte Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene următoarele prerogative: conduce
politica externă şi de securitate comună a Uniunii; acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei
politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar
şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună; prezidează Consiliul Afacerilor Externe;
este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Europene, asigurând coerenţa acţiunii externe a Uniunii; în
calitate de membru recunoscut al Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

75
externe şi politica de securitate este responsabil cu aducerea la îndeplinire a atribuţiilor ce îi revin
Comisiei în domeniul relaţiilor externe şi coordonează celelalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii;
reprezintă Uniunea în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună; desfăşoară, în
numele Uniunii, dialogul politic cu terii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi
a conferinţelor internaţionale.

Tratatul de la Lisabona prevede crearea unui serviciu european pentru acţiunea externă, care va
sprijini direct activitatea desfăşurată de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi este
format din funcţionarii serviciilor competente ale Secretariatului General al Consiliului şi ale Comisiei,
precum şi din personalul detaşat al serviciilor diplomatice naţionale. Organizarea şi funcţionarea
serviciului european pentru acţiunea externă se stabilesc prin decizie a Consiliului. Consiliul European
hotărăşte, la propunerea Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi cu
aprobarea Comisiei.

Consiliul, compus din reprezentanţii la nivel ministerial al statelor membre, exercită, împreună
cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară, iar singur funcţii de definire a politicilor şi de
coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute de tratate. Consiliul se întruneşte în diferite
formaţiuni, iar Consiliul European adoptă cu majoritate calificată o decizie de stabilire a listei acestora,
altele decât cele prevăzute expres în Tratatul privind Uniunea Europeană. În privinţa acestora din urmă,
Consiliul Afacerilor Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului; el
pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în
colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia Europeană.

La rândul său, Consiliul Afacerilor Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate
cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii. De pregătirea
lucrărilor Consiliului răspunde un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre.
Preşedinţia formaţiunilor, cu excepţia celei a Afacerilor Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor
membre în Consiliul după un sistem de rotaţie egală.
Potrivit tratatului, Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care în
tratate se prevede altfel. Câmpul majorităţii calificate este lărgit, în special în domeniul cooperării
judiciare şi poliţienească. Începând cu data de 1 noiembrie 2014, sistemul de vot se modifică, în sensul
că majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cele puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin 15 dintre aceştia şi reprezentând statele membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia
Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin 4 membrii ai Consiliului, în caz contrar se
consideră întrunită majoritatea calificată.
Prin derogare, în cazul în care Consiliul nu hotărăşte, la propunerea Comisiei sau a Înaltului
Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului
reprezentând statele membre participante şi reunind cel puţin 65% din populaţia respectivelor state.
Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii cuprinde definiţia majorităţii calificate până la 31
octombrie 2014, precum şi cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017.
Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la adoptarea, cu majoritate
calificată, a unui act de către Consiliul European sau de către Consiliul, să se verifice dacă statele
membre, care constituţiei majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.
În cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat.

Tratatul de la Lisabona a stipulat că Uniunea aderă la convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Prin actul aderării, Uniunea asumă obligaţia de a aplica

76
prevederile acesteia, obligație ce revine tuturor instituţiilor şi organelor acesteia, inclusiv celor
jurisdicţionale. Adeziunea se va face printr-un acord, care va trebui să reflecte necesitatea de a păstra
caracteristicile specifice ale Uniunii şi dreptul Uniunii, în special în ceea ce privesc modalităţile speciale
ale unei eventuale participări a Uniunii la instanţele de control ale CEDO şi mecanismele necesare
pentru a garanta că acţiunile formulate de statele membre şi acţiunile individuale sunt îndreptate în
mod corect contra statelor membre şi/sau a Uniunii, după caz. Acordul trebuie să garanteze că aderarea
Uniunii nu aduce atingere nici competenţelor acesteia şi nici atribuţiilor instituţiilor sale. El trebuie să
garanteze că niciuna dintre dispoziţiile sale nu afectează situaţia specială a statelor membre în ceea ce
priveşte Convenţia europeană şi, în special, protocoalele acesteia.

Tratatul de la Lisabona reprezintă o nouă etapă în dezvoltarea construcţiei europene,

consolidând poziţia Uniunii Europene atât pe continent, cât şi pe plan internaţional. Toate măsurile
adoptate de cel de al cincilea tratat de modificare a tratatelor originare ale construcţiei europene
converg spre această afirmaţie. Spre deosebire de proiectul privind instituirea unei constituii pentru
Europa, Tratatul de la Lisabona a fost acceptat de statele membre.
O mențiune specială merită sublinierea faptului că Tratatul de la Lisabona a propus ca Uniunea
Europeană să devină în fapt un vector al procesului globalizării și nu doar un receptacul al acestuia.

Verificare pe parcurs:

1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona?

2. Comentați cum și în ce măsură au fost preluate elemente din Tratatul privind instituirea unei
Constituții pentru Europa .

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele aspecte care merită a fi reținute din tratatul de la
Lisabona cu semnificație majoră pentru procesul construcției europene?

77
 Unitatea de învăţare 14

Viitorul integrării europene.

Potenialul şi limitele extinderii Uniunii Europene.
Uniunea europeană în noua arhitectură globală.

Obiective:
- cunoașterea principalelor scenarii formulate cu privire la viitorul Uniunii Europene.
- înțelegerea și analizarea modului în care procesul extinderii europene se poate desfășura.
- dobândirea abilității de a analiza rolul pe care Uniunea Europeană îl dorește în contextul
construirii societății bazate pe cunoaștere.

Tratatul de la Lisabona care a marcat o nouă etapă în istoria construcției europene a aprofundat
procesul integrării și, în același timp, a lăsat deschisă poarta Uniunii pentru noi candidaturi. Trebuie
însă menționat că acest tratat prevede și o clauză opt-out. Ca de fiecare dată în cursul istoriei Uniunii
există mai multe scenarii privind viitorul acesteia. Unele, eurofile și euro-optimiste prevăd o
extindere continuă a Uniunii inclusiv în zone considerate acum în afara spațiului european. Alte
scenarii vorbesc despre prezența unui proces entropic care va duce la un moment dat sub presiunea
unor conjuncturi istorice la destrămarea Uniunii sau la dobândirea de către aceasta a unui conținut
formal. În mod evident cumulul de crize declanșat în anul 2008 și care a lovit sever și Europa a pus
un bemol vocilor prea optimiste și a impulsionat euroscepticii în direcția discreditării procesului de
aprofundare a integrării în Uniune. Pe de altă parte însă, chiar în aceste condiții de criză prelungită
numărul statelor candidate la intrarea în Uniunea Europeană nu a scăzut. La sfârșitul anului 2012,
vorbim despre opt ţări sau entităţi candidate sau potenţial candidate la aderarea la UE: Albania,
Bosnia, Islanda, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Turcia. Croația devine membru în 2013..
Dacă considerăm că și Turcia a încheiat un număr din cele 41 de capitole de negociere nu putem
decât să constatăm că mirajul integrării funcționează încă în multe societăți europene. Recentele
evenimente din Turcia și politica neo-otomanistă promovată de Recep Tayep Erdogan au îndepărtat
această țară de perspectiva unei integrări în viitorul imediat previzibil. Într-o perspectivă mai
îndepărtată nu trebuie neglijate nici aspirațiile integraționiste ale unori state aflate la răsăritul
României și ne referim aici la Moldova, Ucraina sau Georgia ca să numim doar câteva dintre ele.

Așa cum ușor se poate constata viitorul pe termen mediu și lung al Uniunii Europene lasă multe
opțiuni valabile. Discuțiile legate de Euroland și de spațiul Schengen sunt, în mod clar, chestiuni de
etapă și dacă nu suntem extrem de pesimiști așa vor și rămâne. În mod limpede entuziasmul
europenilor pentru o nouă extindere care să includă Turcia bunăoară nu este copleșitor în condițiile
actuale. Discuțiile despre Nordul Uniunii și Sudul acesteia, despre disparități istorice, despre noua și
vechea Europă nu fac decât să ofere food for thought analiștilor care se ocupă cu predicția.

Discuțiile despre federalizare nu s-au epuizat așa cum nu s-a epuizat nici combustibilul energiilor
de tip naționalist și protecționist care se manifestă încă în societățile europene. Europa socială va
urma logic Europei economice și politice. Chestiunile de ordin demografic, cele privind îmbătrânirea
populației, imigrarea și emigrarea, discrepanțele între diferite regiuni, polarizarea accentuată,
limitele atinse de modelul consumerist al societății, intrarea în postistorie, toate acestea sunt teme

78
 valabile pentru orice discuție care angajează viitorul continentului. O politică externă cu adevărat
comună, o armată proprie, o proiecție pe măsură în mediul internațional, o prezență activă în
procesul globalizării, o implementare a noului tip de societate bazată pe cunoaștere, o grija
fundamentală pentru tradiții și moșteniri culturale ca și un conținut real și palpabil al statutului de
cetățean european, toate acestea sunt provocări cărora Uniunea Europeană trebuie să le facă față
cu succes în așa fel încât europenii să fie încrezători în viitor și să nu se refugieze în trecutul
naționalist și parohial.
Odată cu invocarea art. 50 din Tratatul de la Lisabona de către Regatul Unit al Marii Britanii în
cursul anului 2019, în timpul cât România se va afla la președinția Consiliului European, se va
produce ”divorțul” acestei țări importante la nivel european și global de Uniune. Consecințele sunt
încă dificil de anticipat în toată amploarea lor.

O notă aparte o merită discuția despre spiritualitatea europeană, care trebuie să fie regăsită
într-un mod creator și care va motiva cu adevărat o identitate europeană. Ideologizarea drepturilor
omului și clamarea unor valori care de multe ori nu sunt palpabile nu sunt de ajuns pentru a motiva
marile mase europene. Eșecul multiculturalismului, provocările fundamentaliste de tot felul,
terorismul motivat de ură și răzbunare nu pot fi ignorate și nici îndepărtate cu discursuri teoretice.

Dacă lumea se îndreaptă spre o realitate multipolară și dacă procesul globalizării va continua
este limpede că Uniunea Europeană va juca un rol de primă mărime în arhitectura globală.
Responsabilitatea Uniunii Europene va transcede granițele sale, iar prezența sa va trebui să fie una
vocală și puternică deopotrivă. Nu trebuie să acceptăm un viitor în care Uniunea să devină o zonă
tampon între Statele Unite și marea putere a Extremului Orient. Fără a fi eurocentrici nu trebuie să
uităm că mai bine de jumătate din patrimoniul culturii universale a fost generat de europeni, că
trăim încă într-o lume ale cărei fundamente s-au clădit în spațiul nostru și că responsabilitatea
noastră generală nu poate fi ignorată. Cum istoricii nu au fost și nici nu sunt profeți nu ne permitem
să afirmăm decât că există premisele necesare ca Europa să-și consolideze locul dobândit până acum
în istoria umanității.

Verificare pe parcurs:

1.Care ar fi posibilele scenarii de evoluție a Uniunii Europene pe termen mediu?

2. Comentați elementele care ar trebui să conducă la o mai profundă integrare și la continuarea

procesului de extindere a Uniunii Europene .

79
 Bibliografie generală

1. Alomar, Bruno Sebastien Daziano, Cristophe Garat, Marile probleme europene, Editura Institutul
European, Iași, 2010
2. Arvatu, Cristina et al., România și Uniunea Europeană. Cronologie istorică, Editura Institutului de
Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2004
3. Baun, Michael J., An Imperfect Union, Westview Press, Boulder,1996
4. Bărbulescu, Iordan Gh., Uniunea Europeană de la național la federal, Editura Tritonic, București,
2005
5. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Editura Institutul European, Iași, 1998
6. *Bibere, Octav (ed.), Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom,
Iaşi, 1999
7. *Bibere, Octav Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All, Bucureşti, 1999
8. Blair, Alasdair, The European Union, Oxford, Oneworld Publications, 2011
9. *Booker, Cristopher, North, Richard, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire. Istoria secretă a
construcţiei europene, Editura Antet, Bucureşti, 2004
10. Busek, Erhard, Mikulitsch, Werner Uniunea Europeană și drumul către răsărit, Editura Institutul
European, Iași, 2005
11. Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003
12. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Alfa, Bucureşti, 2002
13. Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, București, 1993
14. Commelin, Bertrand, Europa economică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998
15. *Coudenhove-Kalergi, Richard N., Pan-Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 1997
16. Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, Construcţia europeană, Edit. CNI Coresi s.a., Bucureşti, 2003
17. *Craig, David, Elliot, Matthew Marele jaf european, Editura Antet, București, 2009
18. Defarges, Philippe Moreau, Instituţiile europene, Editura Amarcord, Timişoara, 2002
19. Defarges, Philippe, Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura Institutul
European, Iaşi, 1998
20. Dragomir, Eduard, Niță, Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București, 2009
21. Duverger, Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Editura Omegapres, București, 1991
22. *Fontaine, Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul
European, Iaşi, 1998
23. Gârz, Florian, Bătălia pentru Europa, Bucureşti, 1997
24. Groza, Anamaria, Comunitățile europene și cooperarea politică europeană. Emergența unei
identități europene, Editura CH Beck, București 2008
25. Hen, Christian, Leonard, Jacques, Uniunea Europeană, ed. a X-a, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti,
f.a.
26. Keohane, Robert, Hoffman, Stanley The New European Community: Decisionmaking and
Institutional Change, Westview Press, Boulder, 1991
27. Lodge, Julliet The European Community and the Challange of the Future, St. Martin Press, New
York, 1993
28. Luzteler, Michael Paul, Europa după Maastricht, perspective americane și europene, Editura
Institutul European, Iași, 2003
29. Manualul NATO, Bucureşti, 1996
30. McAllister, Richard, European Union. A historical and political survey, 2-nd Edition, London, New
York, Routledge, 2010
31. McCormick, John, The European Union. Politics and Policies, Fourth Edition, Philadelphia,
Westview Press, 2008

80
 32. Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 1999
33. Păun, Nicolae, Păun, Adrian, Ciprian, Ciceo, Georgiana Europa unită, Europa noastră, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003
34. *Pinder, John Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Edit. All, Bucureşti, 2005
35. *Pond, Elizabeth, Renaşterea Europei, Editura Pandora M, Bucureşti, 2003
36. Popescu Bîrlan, Liliana, Construcția Uniunii Europene, Editura CH Beck, București, 2009
37. Popescu, Eugen, Teorii ale integrării europene, Editura CH Beck, București, 2009
38. Romano, Sergio, 50 de ani de istorie mondială, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999
39. Sauron, Jean Luc, Curs de instituții europene, Editura Polirom, Iași, 2010
40. Scăunaş, Stelian Uniunea Europeană. Construcţie, Instituii, Drept, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005
41. Turliuc, Cătălin (coord.), Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale, Editura Cantes, Iaşi, 2000
42. *Wallace, Helen & William Procesul politic în Uniunea europeană, Ediţia a IV-a, Editura Arc,
Chişinău, 2004
43. *Wallace, Hellen, Pollack, Mark A.,Young, Alasdair R. (coord.), Elaborarea politicilor în Uniunea
Europeană, Ediția a VI-a, Institutul European din România, București, 2011
44. *Zorgbibe, Charles Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998

Lucrările notate cu * sunt de mare importanță în contextul acestor note de curs.

Anexe:

Anexa 1
Preluată după infoeuropa.ro

TRATATELE UNIUNII EUROPENE

Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de documente: legislaţia primară (tratatele) şi
legislaţia secundară (formată, în principal, din actele adoptate de către instituţiile UE).
Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:
- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile Europene (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht);
- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunităţile Europene şi ale Tratatului
privind Uniunea Europeană: Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam,
Tratatul de la Nisa;
- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;
- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare, de
exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;
- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.
Traducerile în limba română ale documentelor de drept primar se găsesc pe site-ul Institutului European
din România, a cărui adresă este www.ier.ro, la la secţiunea “Traducerea acquis-ului comunitar”/”Baza
de date”/”Legislaţia comunitară primară”

CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, într-un discurs inspirat de Jean

81
Monet, propune ca Franţa şi Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune şi
oţel în cadrul unei organizaii deschise şi altor ţări din Europa.
1951, 18 aprilie: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la
Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO).
1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunităii Economice Europene
(CEE), respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).
1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma.
1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică şi un
Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi.
1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare.
1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub denumirea Tratatul bugetar din 1970
(denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale
Comunităţilor Europene).
1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare.
1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii
şi Norvegiei la Comunităţile Europene.
1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie devin
membre ale Comunităţilor Europene.
1975, 22 iulie: Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire completă: Tratatul de modificare a
anumitor dispoziţii financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene)
1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare.
1979, 28 mai: Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele referitoare la aderarea Greciei la
Comunităţile Europene.
1981, 1 ianuarie: Documentele semnate în 1979 intră în vigoare, Grecia devenind membră a
Comunităţilor Europene.
1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, şi la Lisabona, în Portugalia, Tratatele de aderare a
Portugaliei şi a Spaniei la Comunităţile Europene.
1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integrării europene prin
redactarea unui Act Unic European.
1986, 1 ianuarie: Tratatele de aderare semnate în 1985 intră în vigoare, Portugalia şi Spania aderă la
Comunităţile Europene.
1986, 17 şi 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în Luxemburg, şi la Haga, în Olanda, Actul Unic
European.
1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European.
1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde se ajunge la un acord legat de Tratatul
privind Uniunea Europeană.
1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul privind Uniunea Europeană.
1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht.
1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei2 şi Suediei este semnat la Corfu, în
Grecia.
1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda şi Suedia devin
astfel membre ale Uniunii Europene.
1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord referitor la noul
tratat.

82
1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam.
1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa.
2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la 50
de ani de la intrarea sa în vigoare.
2003, 28 februarie-iulie: Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.
2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a 10 state:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.
2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinei interguvernamentale destinate, în principal,
elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene.
2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. Şefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre
ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituţional.
2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei şi a României la Uniunea
Europeană.
2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în vigoare, Bulgaria şi România devenind
membre ale Uniunii Europene.
2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în vederea
elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul anului 2007.
2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinţei interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de
reformă.

SURSE DE INFORMARE
Tratatul CECO
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm
Tratatul CEEA (Euratom)
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm
Tratatul CE (fostul Tratat CEE)
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată: http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm
Tratatul de fuziune
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm
Tratele bugetare
Textele pot fi primite prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm
Actul Unic European
Text integral: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm
Tratatul de la Maastricht
Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html

83
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm
Tratatul de la Amsterdam
Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html
Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm
Tratatul de la Nisa
Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Calendarul ratificării : http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf
Rezumat: http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf
Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm
Broşură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=2&id=18299
Conferina interguvernamentală din 2000: http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm
Tratatul de instituire a unei Constituii pentru Europa
Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Fişe explicative: http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm
Rezultatul lucrărilor Conveniei: http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm
Conferina interguvernamentală 2003-2004: http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm
Conferina interguvernamentală 2007
http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1297&lang=en
Tratatele de aderare
La pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm o parte dintre texte sunt
disponibile, în timp ce altele pot fi cerute prin e-mail.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la UE:
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282
Versiuni consolidate
Textele consolidate sunt disponibile la adresa http://eur-
lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

84