LECŢIA 3- CRITICA FILOSOFIEI
 Identificaţi teza şi principalele dovezi şi temeiuri ale următorului text argumentativ;
 Exprimaţi intr-o compozitie scrisa un punct de vedere personal faţă de poziţia din text a autorului.
M-am rupt de filosofie în momentul când mi-a fost
cu neputinţă să descopăr la Kant vreo urmă de
slăbiciune omenească, un accent autentic de
tristeţe; la Kant şi la toţi filosofii. Faţă de muzică, de
mistică, de poezie, activitatea filosofică trădează o
sevă subţiată şi o profunzime suspectă, care nu
ispitesc decât firile timide şi călâi. De altminteri,
filosofia - nelinişte impersonală, refugiu în preajma
unor idei anemice - constituie recursul tuturor
acelora care evită exuberanţa corupătoare a vieţii.
Aproape toţi filosofii au sfârşit bine; iată argumentul
suprem împotriva filosofiei. Chiar şi sfârşitul lui
Socrate n-are nimic tragic: este o neînţelegere la
mijloc, fiind vorba de sfârşitul unui pedagog, - iar
dacă Nietzsche, la rândul lui, s-a prăbuşit, el şi-a
ispăşit extazele de poet şi vizionar, nicidecum
raţionamentele.
Nu putem eluda existenţa prin explicaţii; putem
doar s-o îndurăm, s-o iubim ori s-o urâm, s-o
adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanţă
de fericire şi de groază care exprimă ritmul însuşi
al fiinţei, oscilaţiile, disonanţele, vehementele sale
amare sau sprinţare. (...)
Exerciţiul filosofic nu-i fecund; nu-i decât onorabil.
Nu rişti nimic ca filosof: o meserie fără destin, care
umple cu cugetări voluminoase ceasurile neutre
şi libere, ceasurile refractare şi la Vechiul
Testament, şi la Bach, şi la Shakespeare. S-au
materializat oare vreodată aceste cugetări într-o
singură pagină comparabilă cu o exclamaţie a
lui Iov; cu o spaimă din Macbeth sau cu
altitudinea unei cantate? Universul nu se
discută: se exprimă. Iar filosofia nu-l exprimă.
Adevăratele probleme nu încep decât după ce l-
ai parcurs sau epuizat, după ultimul capitol al
unui imens tom ce pune punctul final ca semn
de abdicare în faţa Necunoscutului, în care se
înrădăcinează toate clipele noastre şi cu care
trebuie să luptăm pentru că este în mod firesc
mai imediat, mai important decât pâinea cea de
toate zilele. Aici filosoful ne părăseşte: duşman
al dezastrului, el este cuminte ca raţiunea însăşi
şi la fel de prudent ca ea. Iar noi rămânem în
tovărăşia unui ciumat de pe vremuri; a unui poet
cunoscător al tuturor delirurilor şi a unui
muzician al cărui sublim transcende sfera inimii.
Începem să trăim cu adevărat doar la capătul
filosofici, pe ruinele ei, când am înţeles cumplita-
i nulitate şi faptul că e zadarnic să recurgi la ea,
că nu-i de nici un ajutor.
(Emil C i o r a n, Manual de descompunere).