Sunteți pe pagina 1din 10

Fundamentele Iudaismului

Steven E.Langnas

Israel – poporul

Expresiile de evreu sau israelit au fost adesea folosite ca interschimbabile sau ca


sinonime. Biblia îl numește pe Avraam cu termenul de ibri – în ebraică însemnând “din altă
parte”, probabil datorită migrației sale din zona estică a Eufratului. Nepotul lui Avraam, Iacob,
avea un alt nume, “Israel”. De aceea, urmașii săi se numeau copiii lui Israel sau națiunea lui
Israel. Cuvântul de iudeu vine din Iuda, unul dintre cei mai proeminenți fii ai lui Iacob. Iudeu a
devenit numele pentru întreg poporul, care în Regatul de Sud a supraviețuit încă după căderea
Regatului de Nord în anul 722 î.Hr., când cele 10 triburi ale lui Israel au fost duse în captivitate.
În zilele noastre, poporul este numit iudeu, credința lor este numită iudaism iar limba este ebraică
în timp ce țara lor este Israel.
Poporul lui Israel a început ca o familie numeroasă, având descendența din Avraam
evreul, care a trăit în urmă cu 3800 de ani. Credința monoteistă reprezentată de Avraam cât și
Legământul său încheiat cu Dumnezeu, au fost mereu revitalizate de urmașii săi, caracteristica
acestei familii fiind o credință specifică. Familia nu a impus cereri exclusive pentru această
credință, ci din contră, a încercat să introducă și alte încredințări.
Această familie era dedicată lui Dumnezeu, iar cei care li s-au alăturat, au crescut
numărul ei. Ei au privit Tora ca fiind legea lor de bază primită direct de la Dumnezeu iar țara
promisă lor fiind propriul lor cămin. Ei și-au dezvoltat caracterul unei națiuni, un popor cu o
limbă comună, trăind într-o zonă geografică bine definită, împărtășind memorii comune,
împărtășind un destin comun și urmărind independența națională.
Bazându-se pe originea lor mutuală, evreii de pretutindeni se consideră o unică familie.
Poziția de membru în această familie este transferată de către mamă. Copilul fiecărei evreice este
considerat direct un membru al familiei. Prin afilierea față de iudaism, nașterea lor nu a fost
niciodată restricționată. A fost deschisă pentru toți din toate timpurile, iar oricine împărtășește
soarta familiei, este binevenit. Cine s-a convertit la iudaism nu este doar un partener la credința
fiilor lui Israel, împărțind moștenirea lor comună, ci se alătură acelorași suferințe.
Prin acceptarea lui în credința iudaică, persoana convertită se alătură poporului evreu,
prin acceptarea datoriilor religioase ale prezentului și prin sarcinile spirituale ale viitorului,
persoana este simultan dedicată trecutului mutual.
Cu respect față de particularitățile ei, această unică familie reflectă forma nobilă a
universului. Această moștenire universală a credinței evreiești, își găsește expresia nu doar în
teologia viitorului ei, ci în mod special în creionarea propriului popor. Această aparentă
exclusivitate a poporului, comprimă oameni de toate culturile și culorile într-un spectru enorm al
ideilor. Dincolo de diferența existentă între ei și multiplele limbi vorbite, evreii se consideră cu
toții descendenții familiilor semitice. Și chiar și așa, religia este elementul lor de unitate, iar toți
ceilalți sunt asimilați în iudaism prin convertire, iar acest sentiment al apartenenței este extrem
de puternic. De fapt, evreii care resping cu rebeliune credința, sunt considerați a fi în continuare
tot evrei. În majoritatea cazurilor, ei se simt în continuare conectați cu această comunitate, care
păstrează cu străjnicie toate secretele acestei familii.
Chiar și așa, ei sunt un popor nu foarte numeros, separat și variat, dar a stat mereu de
partea celor ai săi, nu a stat niciodată separat. Istoria evreilor se apropie foarte mult cu istoria
tuturor celorlalte națiuni și regate. Evreii, spune Ernest van den Haag, au participat intens la
dezvoltarea umanității, suferind mai mult decât toți ceilalți pentru aceasta. Istoria evreilor și a
restului lumii, i-a impactat unii pe alții chiar și sub dominația creștinismului vestic, care adesea a
privit rolul evreilor dintr-un unghi nepotrivit și suspicios, amenințând mereu tot ceea ce
reprezenta elementul iudeu de pretutindeni.
Deși evreii și iudaismul au fost mereu condamnate și respinse în toate zonele, poporul și
cărțile lui sfinte, au forțat mișcarea progresului civilizațiilor vestice, atât în domenii ca filozofia
și știința cât și cel al religiosului. Contribuția evreilor individuali în toate zonele muncii creative,
promovarea cunoștințelor umane, tratarea suferințelor medicale, dezvoltarea comerțului,
umplerea librăriilor, nu poate fi trecută cu vederea. Perspectiva tradițională iudaică referitoare la
dreptatea socială prin acțiuni sociale, a avut consecințe în lumea modernă.
Dacă un popor insignifiant prin numărul său, a reușit să demonstreze astfel de realizări și
să supraviețuiască pentru un timp atât de îndelungat, în fața tuturor asimilărilor și chiar a
anihilărilor, ceva mult mai mare decât se vede trebuie să stea în spatele lor, dincolo de abilitățile
lor ca popor.

Israel și Dumnezeul său

Ascultă Israel, Domnul Dumnezeul tău este Unul (Deut 6, 4). Aceste cuvinte rezumă
adânca încredințare a lui Israel despre existența Dumnezeului nevăzut, prin Care tot universul a
fost creat. Printr-o renunțare radicală la întreg sistemul politeist, Avraam evreul a fost primul
dintre ei care și-a exprimat credința monoteistă, devenind patriarhul tuturor evreilor. Însă
Avraam nu a fost prima persoană care a trăit adevărul cel spiritual. Chiar Tora menționează
despre Enoh și Noe, care au trăit mult înaintea lui Avraam, ca fiind oameni drepți înaintea lui
Dumnezeu. Și ei de asemenea credeau în existența unei singure ființe spirituale, închinându-se
unui singur Dumnezeu și împlinind cererile Sale. Deși probabil oamenii se închinau și la alți zei.
Maimonide credea că oamenii de la început cunoșteau un singur Dumnezeu, însă credința în El s-
a pierdut. Istoricii cred că au găsit și alți oameni cu încredințări similare. Dar este Avram
părintele credinței monoteiste a lumii, deoarece numai el spre deosebire de alții, avea o credință
care îi spunea să se stabilească în deșert, trăind acolo dedicându-se propagării credinței celei
adevărate. A transmis credința sa mai departe fiului său Isaac, iar acesta mai departe lui Iacob,
apoi tuturor celor 12 fii ai săi, fondatorii triburilor lui Israel iar de acolo întregii istorii a lui Israel
și a întregii lumi. Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea
Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate
câte i-a făgăduit".
Existența lui Dumnezeu, crearea lumii prin voia Sa desigur că nu pot fi dovedite științific.
Conceptul divinității la poporul evreu, nu lăsa nașterea niciunui compromis legat de caracterul
lui Dumnezeu, de natura Sa spirituală sau de unitatea Sa. La început Dumnezeu a făcut cerurile
și pământul, spun primele cuvinte ale Torei. El este Dumnezeul cosmosului. Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău Care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei, sunt primele cuvinte ale
Decalogului. Dumnezeul universal este Același Dumnezeu Care a adus libertate lui Israel, iar
acesta i-a jurat supunere.
Conceptul iudaic despre Dumnezeu este cel al unui Dumnezeu moral Care cere ascultare
și curăție morală, dar mai ales dreptate pentru întreaga omenire. El este un Dumnezeu universal
ce stăpânește peste întreaga lume. Dacă expresiile Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob sau
Dumnezeul lui Israel sunt folosite în rugăciunile iudaice, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu
aparține doar evreilor sau că El este doar Dumnezeul lor special. Aceasta ar indica, fie că
stăpânirea lui Dumnezeu este limitată, fie că există alți dumnezei pentru celelalte popoare. Prin
cuvintele Tatăl meu, un copil nu poate nega că persoana căreia i se adresează, este de asemenea
tată și pentru alți frați sau surori. Expresia Dumnezeul lui Israel indică o relație particulară pe
care Israel pretinde că o are cu Dumnezeu, în baza unui Legământ, încheiat cu Avraam și care a
fost repetat reînnoit și confirmat cu ocazii ulterioare de-a lungul odiseei poporului. Dacă spunem
Dumnezeul lui Israel, facem aceasta numai ca să ne amintim despre Legământul cu Dumnezeul
universal, Lui i se subordonează întreaga familie.
Conceptul iudaic despre Dumnezeu, nu-i atribuie Acestuia atribute fizice. Expresiile din
Tora Fața lui Dumnezeu, Mâna lui Dumnezeu, Piciorul lui Dumnezeu sau Tronul lui Dumnezeu,
sunt expresii simbolice, deoarece nu există cuvinte adecvate care să poată să-L descrie pe
Dumnezeu. Doar incapacitatea limbajului uman formulează astfel de construcții lexicale despre
lumea spirituală. Gândind la acestea, înțelepții Talmudului spuneau Tora vorbește pe înțelesul
oamenilor. În acest sens, atributele spirituale ale lui Dumnezeu, sunt sumarizate astfel Şi
Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis: "Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor da oameni, milostiv,
îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de
neamuri; Care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte;
Care pentru păcatele părinţilor pedepseşte pe copii şi pe copiii copiilor până la al treilea şi al
patrulea neam!" (Exod 34, 6-7). Acest pasaj cunoscut sub denumirea de cele 13 atribute
(midot), se referă exclusiv la nemărginita iubire și la dreptatea eternă ale lui Dumnezeu. Acestea
au rădăcini adânci în conștiința iudaică, ca o expresie înaltă a naturii esențiale divine exprimată
prin limbaj omenesc (J.J. Hertz, Commentary on the Daily Prayer Book).
Conceptul iudaic despre Dumnezeu, de asemenea respinge orice compromis față de
spiritualitatea divină. De aceea, ideea despre om că poate deveni dumnezeu, sau că Însuși
Dumnezeu a adoptat formă umană – este repulsivă pentru spiritualitatea iudaică. Credința iudaică
nu poate accepta ideea că infinitatea divină poate fi restricționată la o dimensiune a morții. Ca
adaos, iudeilor le-a fost interzisă vederea lui Dumnezeu. Porunca a 2-a spune Să nu-ţi faci chip
cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe
pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! a fost înțeleasă în așa fel încât nu se referea
doar la acele cazuri în care închinătorii chiar credeau că o înfățișare poate fi Dumnezeu, ci și la
acelea despre care se credea că ea ar putea reprezenta divinitatea. Păcatul din episodul vițelul de
aur, nu consta în respingerea lui Dumnezeu de către evrei, ci în faptul că ei insistau că Dumnezeu
poate fi reprezentat prin astfel de imagini.
Dacă vorbim despre Dumnezeu Cel al părinților noștri, ne referim la toți oamenii care
umblă în căile Lui și la toți copiii lui Dumnezeu în sens spiritual. Dacă folosim știința dobândită
de om de a controla lumea fizică, ca să chestionăm rolul lui Dumnezeu, atunci aceste dobândiri,
nu sunt o parte a binecuvântării oferite lumii în general, de către Ființa Eternă Şi Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste
peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe
pământ şi peste tot pământul!" (Facerea 1, 28). Persoana credincioasă și smerită nu vede vreo
absență a dumnezeirii din toate aceste cunoștințe, ci mai degrabă implicarea Sa Când privesc
cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-
ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de
îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale,
toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările
cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de
minunat este numele Tău în tot pământul! (Psalm 8, 3-9).
Persoana care îl vede pe Dumnezeu cu această lipsă de credință, este tentat să-L vadă ca
pe o creatură omniștientă, care nu este supusă legilor, altele decât cele decretate de El. A venera
omenirea în întregul ei sau doar o ființă absolută, este o formă de idolatrie. A purta consecințele
robiei Împărăției Cerurilor înseamnă a îndepărta sclavia umană sau dominația omului. Voi veți fi
slujitorii Mei, zice Domnul, și nu slujitori ai slujitorilor. Oamenilor li se oferă șansa de-a alege.
Unii cred că pot alege calea de mijloc, dintre cele două forme prezentate, ca să fie liberi de
ambele. Această speranță s-a dovedit a fi mereu iluzorie. Însă dacă nu este una atunci cu
siguranță este cealaltă. Israel a ales cui dorește să-I slujească.

Israel și Tora

În centrul credinței lor într-un Dumnezeu Viu, stă credința puternică a faptului că într-un
fel sau altul, El împarte tuturor poruncile Sale, spre a fi respectate ca orice slujitor credincios.
Întreaga entitate iudaică se bazează pe cunoașterea unei experiențe spirituale, care a fost oferită
strămoșilor și tuturor comunităților umane, prin mesajul profeților. Evenimentul supranatural la
care fac referire este cel al primirii celor 10 porunci pe Muntele Sinai, la doar 7 săptămâni după
exodul israeliților din Egipt. Voia lui Dumnezeu a fost revelată în baza Torei scrisă de către
Moise, bazată pe mărturia Revelației în decursul celor 40 de ani de peregrinare prin pustiu.
Alături de cele 5 cărți ale lui Moise, Pentateuhul, credem că voința lui Dumnezeu este exprimată
de asemenea și prin Tora orală. Aceasta de asemenea originează din Sinai, revelată lui Moise și
învațată de către conducătorii poporului. Tora scrisă însăși trimite către această formă orală de
transmisiune. Tora orală explică și detaliază Tora scrisă, care a fost pasată din generații în
generații, până când a fost în final scrisă și ea în secolul II d.Hr. punându-se astfel bazele
Talmudului.
Evreii non-tradiționali, consideră Tora o scriere inspirată de om, un efort al apropierii
umanității de Dumnezeu. În acord cu această vedere, nu este nimic etern și divin în Tora. Poate
conține erori, așa cum se întâmplă și la oamenii mari. Dacă acesta este cazul, cum pot aceștia să
fie cu adevărat competenți în ceea ce privește studierea lui Aristotel, sau a lui Kant respectiv
Spinoza? Dacă există doar o lege etică compilată de către popor, toți ar putea oricând părăsi acest
sistem, să-l schimbe sau îmbunătățească după bunul plac, și chiar după modelul fiecărui lider de
generație. Aceasta este exact opinia pe care se bazează non-tradiționalii, pentru a justifica
schimbările majore pe care le-au introdus în cultura iudaică de azi. Pentru cineva care privește cu
seriozitate natura lui Dumnezeu, revelată oamenilor prin profeți, devine clar atunci faptul că Tora
este expresia cea mai vie a comuniunii dintre Dumnezeu și om. Dacă este să se prezerve orice
formă de adevăr durabil, el nu trebuie privit ca un produs al intelectului uman, ci trebuie văzut ca
fiind voința lui Dumnezeu, care se împarte muritorilor. Nici o interpretare nu devine validă
pentru iudaism, dacă nu admite inspirația divină a Torei.
Deci, ce este Tora? Privită tehnic, ea este cele 5 cărți ale lui Moise, aceasta este Tora
scrisă (Tora șe-Bichtav). Rolul prim a ceea ce este prezervat în chivotul mărturiei, este sinagoga
care se referă la toroturi (Sefer Tora). Într-un anume sens, ea este constituția poporului evreu.
Dar această constituție nu a fost proclamată de către popor, ci revelată de către Dumnezeu. Tora
de asemenea o include și pe Tora orală (Tora șeBe alPeh) pe care Moise a primit-o pe Sinai și a
transmis-o mai departe prin Iosua. Acesta a transmis-o mai departe bătrânilor, aceștia profeților,
iar ei tuturor oamenilor ce constituiau marea adunare (Etica Părinților, 1.1). Învățăturile orale
conțin subtilitățile poruncilor, detalii privind principii generale ale Torei și maniera prin care
acestea să poată fi aplicate. De exemplu, Tora interzice munca în ziua de Șabat. Dar la ce se
referă mai exact prin muncă? Cum trebuie definit termenul din perspectiva Șabatului? Exceptând
sugestiile, ca cele legate de adunarea lemnelor, a aprinderii unui foc, coacerea sau pregătirea
mesei, Tora scrisă nu vorbește despre acestea, dar Tora orală spune multe. Tora scrisă spune ca
animalele sfâșiate să nu fie consumate, însă cum trebuie interpretată porunca din perspectiva
ritualului? Care reguli trebuiesc aplicate în timpul sfâșierii ritualice? Tora scrisă nu spune nimic,
ci doar Tora orală. Tora scrisă prevede moartea pentru păcatele capitale, însă care pot fi regulile
după care se pot ghida judecătorii, înainte de a rosti condamnarea? Care sunt totuși limitele?
Tora scrisă nu spune nimic despre aceasta, doar Tora orală. În final, Tora orală a fost și ea prinsă
în scris. În timpul celui de-al doilea secol al erei noastre, a fost recapitulată prin intermediul
Mișnei, care a clădit stâlpii lui Gemara. Aceasta conține notițe de pe marginea dezbaterilor dintre
înțelepții evrei, cu privire la variile cazuri legate de proceduri legale. Împreună Mișna și Gemara
constituie Talmudul.
Tora, scrisă sau orală, este deci instrucția popoarelor despre cum să se comporte. Deși se
referă doar la evrei, se pot găsi totuși instrucții pentru toate popoarele. Se referă la fiecare aspect
al vieții umane. Legile ritualice, considerate adesea religioase, sunt doar o parte din toate
poruncile. Poruncile Torei, statutele și regulamentele ei, includ întregul spectru al
comportamentului social și uman. Tora administrează justiția în zone unde alte religii alocă
dimensiuni doar etice aparținând jurisdicției legilor civile.
Restul cărților Bibliei ebraice, născută de-a lungul a multor secole, este alcătuită din
Profeți și Scrieri. Aceste cărți conțin învățăturile profeților extinse pe un timp de 700 de ani de
istorie iudaică. Rolul profeților era acela de a-i apropia pe oameni și mai mult de învățăturile lui
Dumnezeu. Aceștia se luptau împotriva falșilor profeți dar și a preoților care conduceau greșit
poporul, cauzând distanțarea acestora de Dumnezeu și de Tora. O astfel de carte este cea a
Psalmilor, care reflectă credința religioasă adâncă a poporului. Tora împreună cu Profeții și
Scrierile, este denumită Tanakh. Într-un înțeles mai exact, studiul Torei nu înseamnă doar
adâncirea în învățăturile scrise și orale, ci în tot subiectul privitor la legislația rabinică și la
interpretarea Torei, care s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, deoarece Tora a fost mereu o lege
vie, constant aplicabilă oamenilor și condițiilor lor. Chiar și când aceste adnotări, pot fi
considerate eforturi umane, ele sunt parte integrantă a întregului subiect referitor la dreptatea
religioasă, pentru că Tora le oferă o poziție autoritativă de-a schimba legile în concordanță cu
necesitățile lor. Fă după Cuvântul ce-ţi vor spune ei în locul pe care-l va alege Domnul
Dumnezeul tău, ca să fie chemat numele Lui acolo şi sileşte-te să împlineşti tot ceea ce te vor
învăţa ei, După legea pe care te vor învăţa ei şi după hotărârea ce-ţi vor spune-o să faci şi să nu
te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de la cele ce-li vor spune ei. (Deut 17, 10-11). Tora este
întruparea credinței iudaice, ea comprimă condițiile Legământului dintre Dumnezeu și poporul
Lui. Este ceea ce constituie elementul evreu.

Halakhah, calea iudaică

În iudaism, articolele legate de credință și teorii religioase, nu pot fi separate de anumite


acțiuni. Teologia iudaismului este larg conținută în Halakhah, în sistemul legal iudaic, care nu
are de-a face strict cu teoriile, ci mai degrabă cu practicile. Dacă cineva spune că iudaismul se
bazează pe principiul dual al suveranității lui Dumnezeu și pe sfințenia individuală, această
filozofie, cu toate fundamentele ei, se reflectă clar în Halakhah.
Halakha este termenul iudaic despre Legea iudaică, înseamnă de asemenea și decizia
autoritativă ultimă privitoare la anumite chestiuni. În prima instanță, se bazează pe statutele
biblice și poruncile Legii scrise și orale, apoi pe întreaga legislație rabinică, incluzând decizii
legislative, scrise de-a lungul timpurilor de marii învățați rabini, sub formă de răspunsuri și
comentarii. Toate acestea constituie o bază autoritativă și legitimează cazuri precedente pentru
procesul decizional religios actual. Cuvântul Halakha mai înseamnă și calea de urmat. Ea este
practică, nu teorie, ea este lege, nu filozofie. Deși credința este baza pentru dezvoltarea Halakha,
principala ei sursă este acțiunea. Halakha se ocupă cu aplicarea corectă a poruncilor (Mițvot) în
orice situație. Mițvoturile originale biblice sunt esențial neschimbabile. Acele de origine rabinică
pot fi schimbate, printr-un proces autoritativ al cercetătorilor evrei. Halakha se ocupă cu
obligațiile etice și cu îndatoririle religioase. Halakha este sistemul legal iudaic, ce include diferite
aspecte ale vieții, pentru oamenii ce sunt copii ai lui Dumnezeu. De aceea, ea nu se ocupă de
zona ritualică religioasă, ci de zonele considerate morale sau etice de către legile civile.
În așa măsură în care cineva poate spune că Halakha îmbrățișează toate aspectele, la fel
poate spune și despre religia iudaică. Nu există comportament uman care să nu fie circumscris
legii divine. Din moment ce toate zonele vieții umane își găsesc rânduiala în legislația Halakhah,
religia iudaică, înțeleasă corect, nu poate fi disociată de diferitele aspecte ale vieții.
Comportamentul uman privind alimentația, sexualitatea, viața, etica afacerilor, viața socială,
plăcerile, împlinirile artistice – toate acestea stau sub auspiciile legii religioase, valorilor
religioase, și îndrumărilor spirituale. Religia iudaică nu poate fi separată de viața zilnică, ea
nefiind legată de ritualul mistic al transcendentului. Dacă este exact observată, religia iudaică
este însăși viața plină de ghidaje.
Aceasta corespunde naturii religioase iudaice moștenite din părinți. De aceea profeții s-au
luptat pentru dreptatea socială și pentru eliminarea sărăciei, vorbind despre sfințirea Șabatului și
abolirea idolatriei. Toate cărțile iudaice subliniază faptul că iudaismul reprezintă un mod de
viață, înseamnă acțiune nu doar credință. Deși rolul central ce-l joacă învățătura religioasă nu
poate fi trecut cu vederea, țelul este acțiunea. Ideea credinței iudaice, nu este să săvârșești
dreptatea doar la nivel declarativ, ci în formă practică de aplicare a Torei. Adevărul conceptual și
valoarea lui semnifică puțin, dacă nu este transformat într-un stil de viață. Halakha înseamnă
aplicarea conceptelor și valorilor la viața zilnică. Halakha se concentrează pe aplicare poruncilor,
este folosită pentru a defini ceea ce viețuiește în lume pentru sfințire și ceea ce locuiește în chip
mundan.
Halakha este calea iudaică de-a securiza și eterniza stilul de viață iudaic. Dacă cineva
respinge Halakha, stilul de viață iudaic dispare treptat, și odată cu dispariția lui, valorile iudaice
se vor ofili. Aceasta nu se petrece dintr-o dată, poate dura și două generații, însă se poate
întâmpla. Acest proces este numit asimilarea. Începe atunci când iudeii renunță la caracterul lui
Halakha și sfârșește cu dispariția iudaismului. Nu este doar o chestiune de polemică, ci de un fapt
istoric care s-a repetat cu nefericire, de-a lungul a multor condiții și circumstanțe. Iar unde
evidențele iudaice au dispărut, o criză anti-semitică a luat naștere întru asimilarea tuturor
evreilor.

Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți – Laitmotivul vieții iudaice morale

Să privim puțin la aspectele filantropice iudaice. Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine


însuți este o lectură perenă pentru etica iudaică, deoarece declarația aceasta este piatra de temelie
a comportamentului uman. O povestire celebră din Talmud (Șabos 31a), ilustrează dimensiunea
cuprinzătoare a acestui pasaj biblic. Un păgân a venit la Șamai, un învățat rabin, și i-a spus
Vreau să mă fac un prozelit, cu condiția să mă înveți întreagă Tora cât timp stau într-un picior .
Șamai l-a alungat fără drept de apel. Când a venit acesta în fața lui Hillel, un alt învățat al vremii,
i-a spus Învață-mă întreaga Tora cât timp voi sta într-un picior! Hillel i-a replicat Ce ție nu-ți
place, altuia nu face. Aceasta este întreaga Tora. Restul sunt doar comentarii. Acum pleacă și
învață. Iar păgânul s-a convertit la iudaism.
Cuvintele lui Hillel, sunt o altă nuanță a poruncii iubirii aproapelui. Este foarte
impresionant să spui că mila stă la baza sistemului iudaic, dar ca să înțelegem cu adevărat
aceasta, ar trebui să ne întrebăm ce anume înseamnă să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți?
Putem răspunde la această întrebare tot printr-o întrebare. De ce nu i-a spus Hillel direct
păgânului că Tora înseamnă iubirea aproapelui, de ce a introdus o formulare negativă? Cine
dorește poate citi declarația în termeni cantitativi, ceea ce înseamnă că suntem datori să ne iubim
aproapele exact ca pe noi înșine. Aceasta este de-a dreptul imposibil! Totuși, afirmația negativă a
lui Hillel, ne ajută să înțelegem porunca în sens calitativ. Rabinul Samson Rafael Hirsch, un
rabin din Frankfurt am Main de acum 150 de ani, a explicat precis implicațiile acestui concept.
Iubirea aproapelui nu înseamnă să iubești personalitatea lui, ci înseamnă să-i iubești ființa ca pe a
ta. Dacă el suferă, trebuie să avem empatie. De asemenea, dacă se bucură trebuie să fim părtăși și
noi la bucuria acestuia. Trebuie să contribuim la starea lui de bine cu aceeași bucurie ca și când
ar fi a noastră. Și ar trebui să eliminăm suferința din preajma lui, ca și când ne-ar afecta pe noi
înșine. Dacă împlinim porunca recunoașterii stării lui de bine, ca o condiție a propriei noastre
stări de bine, nu trebuie să-l vedem pe celălalt stând în calea succesului nostru – atunci vom
cunoaște iubirea aproapelui în sens calitativ.
Definiția sună foarte bine, poate idealistic. Dar ce înseamnă ea în realitate? Cum putem
transforma această definiție a milei în practică? Vom vedea că ideologia iudaică a filantropiei,
este definită într-un mod foarte practic. Unul dintre marii noștri învățați, Moise Maimonide,
trăind în secolul al 11-lea, a descris exact ce este mila (Hilchos Avel, 14) – Să mergi la cei
bolnavi, să-i consolezi pe cei încercați, s-o ajuți pe mireasa săracă încât să se poată mărita, să
ai grijă de călători, să ajuți cu tot ceea ce este nevoie pentru o înmormântare, să binecuvântezi
mirii în ziua fericirii lor. Acestea sunt faptele iubirii, pe care le putem practica singuri, la nivel
personal, cu o asemenea energie încât nu există limite.
Rabinul Yaakov Țevi Mecklenburg, care-a activat în Germania secolului 19, ne oferă o
listă adițională de criterii, despre cum putem îndeplini mila. Să fii sincer cu aproapele tău, să îl
tratezi cu respect, să îl întrebi despre binele lui, empatizează cu el când suferă, fii prietenos cu el,
oferă-i beneficiul de-a se îndoi, fii pregătit să faci eforturi de dragul lui, fii gata să-i oferi
lucrurile de care el are nevoie. Chiar dacă nu vom putea să-l iubim precum pe noi înșine, lista de
mai sus este oricum provocatoare. Multe ni se cer ca să împlinim porunca iubirii aproapelui. De
ce totuși vrea Dumnezeu să fim de partea celor de lângă noi?
În primul rând, știm că fiecare persoană este creată după Chipul lui Dumnezeu. Dacă îl
tratăm pe aproapele cu iubire, noi arătăm automat dragoste față de Dumnezeu. În al doilea rând,
nu trebuie să uităm niciodată versetul biblic care ne îndeamnă spre altruism – Să nu te răzbuni pe
aproapele tău, ci să-l iubești ca pe tine însuți, spune Domnul. Punctul cade pe spune Domnul,
pentru că fără El și directivele Sale, nu putem fi de partea celor de lângă noi. Sistemul legislativ
uman, în lipsa unui conținut divin, nu va supraviețui istoriei. Și noi vedem ce bătaie de joc este
un sistem omenesc în cazul împărțirii dreptății. Da, dacă Dumnezeu nu este prezent în sistemul
legislativ uman, baza altruismului nu este de ajuns pentru supraviețuire. Este și un alt motiv
pentru care se merită să împlinim porunca milei, este statuat în Psalm 121, 5 care spune că
eternitatea ne va umbri – El este umbra noastră. Cum putem înțelege aceasta? Așa după cum se
comportă umbra noastră față de noi, tot astfel Dumnezeu ne răsplătește după cum ne comportăm
cu aproapele nostru. Dacă noi suntem generoși, la fel de generos va fi și Dumnezeu cu noi.
Primele cuvinte ale introducerilor în viața zilnică iudaică, trebuie să vorbească despre bunătate,
deoarece noi credem că credința iudaică contribuie enorm la clădirea unei lumi mai bune.
Inima cea bună este și ea o cerință a Talmudului, pentru un iudeu cu adevărat dedicat
legii. Lipsa unei inimi bune, care se poate exprima infinit, este considerată o spărtură în credința
omului. O acțiune etică, o faptă de milă dezinteresată, înfăptuită doar din încredințarea sinceră că
aceasta este voia lui Dumnezeu, este un act absolut religios. Legitimează experiența religioasă,
deoarece aduce satisfacție spirituală. Talmudul spune Cine dorește să fie pios sau sfânt trebuie
să se plângă de toate legile seculare (Babba Kama 30a). Aceste legi au de-a face cu sistemul
financiar, civil, criminal. De asemenea, acte de cruzime, injustiție, dezonoare, fraudă și
neprietenie sunt adevărate insulte la adresa lui Dumnezeu și împotriva umanității îndreptate. Sunt
păcate severe, chiar mai severe decât violarea actelor ritualice. Dacă cineva studiază Scriptura și
învățătura orală, și tinde spre înțelepciune, este corect în afaceri, vorbește plăcut oamenilor, ce
vor spune atunci oamenii cu privire la el? Fericit să fie tatăl care l-a învățat pe acesta Tora, fericit
să fie învățătorul care l-a învățat pe acesta Tora, pentru că acest om a studiat Tora, priviți ce
plăcute sunt căile lui, cât de drepte sunt cugetările lui! Dar dacă cineva studiază Tora și nu are
calitățile enumerate mai sus, ce vor spune oamenii despre el atunci? Să se rușineze tatăl și
învățătorul lui, care l-au învățat Tora. Deși acest om a studiat Tora, uitați cât de corupte și urâte
sunt faptele lui (Joma 86a). Dacă o persoană se comportă astfel încât să dea naștere la astfel de
comentarii, se consideră că acesta desacralizează Numele lui Dumnezeu, una dintre cele mai
ofensatoare prejudicii la adresa lui Dumnezeu.
Pentru a sublinia frumoasa ordine a lucrurilor, învățații Talmudului spun Când se aduce
o persoană la judecata ei finală, el este întrebat dacă a fost corect în negoțuri (Șabbos 31a).
Porunca biblică de a umbla în căile Domnului, a fost înțeleasă de la început ca o șansa pentru om
de-a copia caracterul lui Dumnezeu - Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu
cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului
Dumnezeului tău! (Miheia 6, 8). Această constantă insistență asupra dreptății, compasiunii și
bunătății, nu a rămas lipsită de consecințe de-a lungul timpului. Compasiunea și dreptatea socială
au fost inerente iudaismului înainte de era noastră și până în prezent. Filozofii clasici insistă
asupra a patru virtuți cardinale – curaj, dreptate, înțelepciune și moderație. Dar în etica iudaică,
atributele generozității, pioșeniei, simpatiei și milei sunt prețuite.
Deși întreaga sferă a legii iudaice, poate fi împărțită în legi ce se ocupă de relația
creaturilor cu Creatorul lor și cu relațiile interumane, ambele câmpuri pot fi depășite. Cât de
departe pare, chiar și poruncile ritualice apar a purta consecințe etice, pentru că țelul multor
detalii stă în perfecțiunea atributelor morale, care observă aceste ritualuri. Mulți comentatori
biblici, au văzut o bază etică în aceste interziceri, precum amestecul laptelui cu carnea sau
consumul sângelui. Acestea au fost însoțite de multe exegeze din partea învățaților, care
subliniau standardele morale și valorile etice (de exemplu, excluderea străinului de la celebrarea
Paștelui a fost adesea înțeleasă ca o vanitate, atrăgând represalii asupra iudeilor). Este fără
îndoială un adevăr psihologic, acela că comportamentele ideale pot fi mai bine ancorate, dacă
sunt conectate concretului, acțiunilor zilnice, pentru că ele nu derivă din simboluri abstracte.
Imperativul etic iudaic, poate avea durabilitate istorică, exact datorită fundamentelor ritualice.
Nu trebuie subestimat rolul fundamental al ritualului, în dezvoltarea eticii și-a caracterului.
Un topic constant în iudaism este moartea de după o viață bună. Nimeni nu poate înțelege
iudaismul dacă nu înțelege ținta acestuia înspre sfințire. Dacă cineva separă etica probității și-a
dreptății de sfera Șabatului, dacă divorțează cineva de dimensiunea morală a familiei, nici nu
înțelege, nici nu trăiește iudaismul. Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi separată de dragostea
față de oameni. Împlinirea acestor porunci, care transformă iubirea aproapelui în acțiuni
concrete, nu sunt mai puțin importante decât împlinirea poruncii iubirii lui Dumnezeu. Dacă
cineva crede că se poate descurca fără de acestea luate împreună, va descoperi prea târziu că nu
are nici pe una, nici pe cealaltă.