Sunteți pe pagina 1din 7

Curs Sociologie Politică

CURSUL 3
POLITICUL ȘI DIMENSIUNEA IDEOLOGICĂ

Una dintre noţiunile cele mai controversate, în limbajul politologic contemporan, o constituie cea de
ideologie în general, de ideologie politică în particular.
Etimologic, noţiunea de ideologie provine de la cuvântul grecesc eidos=imagine şi logos=ştiinţă,
disciplină, învăţătura despre idei.
Termenul modern de ideologie a fost introdus, în anul 1796, de Destutt de Tracy, în lucrarea “Elemente de
ideologie” (în patru volume), ca desemnând un sistem de idei. Ca ştiinţă despre idei – ideologia – însemna pentru
Tracy critica generală a ideilor, opunându-se “metafizicii şi psihologiei”.
DEX – ul defineşte ideologia drept totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă teoretică,
interesele şi aspiraţiile unei clase sau ale unei pături sociale, determinate de condiţiile obiective de existenţă ale
acestora şi care servesc la consolidarea sau la schimbarea relaţiilor sociale existente; ideologia reprezintă totalitatea
ideilor şi concepţiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc; ideologia reprezintă acea
ştiinţă care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor şi al originii lor; principiul reprezintă un element
fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de
conduită etc.
În cadrul sociologiei şi politologiei, ideologiei i s-au dat o multitudine de accepţiuni, în esenţă acestea
urmărind stabilirea identităţii şi particularităţii ideologiei, precizarea locului şi rolului ei în ştiinţa politică, dar şi o
redefinire / redimensionare a conţinutului şi sensurilor ideologiei politice.
Alina Mungiu Pippidi consideră că ”o ideologie este un set sistematizat şi relativ ierarhizat de opinii”; în
cadrul ideologiei se pot diferenţia între principii şi aplicare, principiile fiind premisele teoretice din care derivă
aplicaţiile specifice la o realitate sau alta.1
Ideologia reprezintă un set coerent şi comprehensiv de idei, care explică şi evaluează condiţiile sociale,
ajută oamenii sa-şi înţeleagă locul în societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică.
Raymond Aron atrage atenţia asupra faptului că ideologia este un sistem de interpretare a lumii, care
implică, cu necesitate, un anumit sistem de valori. A. Schall arată că ideologia este un sistem de opinii bazat pe
valori şi care determină atitudini concrete ale individului.
Ca teoretician, Elena Popovici consideră că ideologia este un ansamblu de idei, ataşat organic de o epocă,
de o societate sau un grup social, care poate fi construcţie raţională, oferind posibilităţi de cunoaştere, dar care
poate avea şi o structură inadecvată şi, deci, o falsă conştiinţă.
În dicţionarul de politologie, Silviu Brucan arată că ideologia este un ansamblu coerent de idei, pe care un
om sau grup social le are despre societatea în care trăieşte.
Ideologia îndeplineşte patru funcţii:

1
Alina Mungiu Pippidi, “Doctrine politice”, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020


Curs Sociologie Politică

1. explicativă – oferă o explicaţie asupra cauzelor care determină condiţiile sociale, politice şi economice să fie
aşa cum sunt, în special în timp de criză; toate ideologiile oferă un mod de a privi, la evenimente şi condiţii, pe
care oamenii încearcă să le înţeleagă;
2. evaluativă – ideologiile oferă standarde sau indicaţii care îi ajută pe oameni să aprecieze, să judece, să evalueze
politicile şi condiţiile sociale, astfel încât să poată decide dacă aceste politici / condiţii sunt bune, rele sau
neutre;
3. orientativă – o ideologie oferă adepţilor o orientare şi înţelegerea identităţii lor, a ceea ce el / ea este, a locului
căruia îi aparţin, a felului în care el / ea relaţionează cu restul lumii; asemenea unei busole – ideologiile ajută
oamenii să se localizeze, să câştige înţelegerea locului în care se află, a ceea ce sunt şi a felului în care se află /
potrivesc într-o lume complicată;
4. programatică (prescriptivă) – orice ideologie spune adepţilor săi ce să facă şi cum să procedeze; stabilind un
program general de acţiune (social şi politic) ideologiile prescriu remedii pentru societăţile “bolnave”.
Ideologiile politice sunt acele ideologii care mobilizează oamenii la acţiune şi justifică această acţiune prin
schimbarea politică în favoarea unui lider / partid / mişcare socială.
Din punctul de vedere al atitudinii faţă de schimbare, ideologiile politice se grupează în patru categorii:
1. ideologii politice conservatoare – au apărut încă din antichitate, în societăţile absolutiste din sclavagism şi
feudalism ele au fost ideologiile forţelor politice aflate la putere, au urmărit apărarea / conservarea / justificarea
/ legitimarea structurilor sociale existente, a instituţiilor social-politice etc; pentru a se impune, a fi credibile, a
domina ideologiile conservatoare şi-au asociat divinitatea (ex: ideologiile religioase: confucianismul, daoismul,
budismul, islamismul etc);
2. ideologii politice revoluţionare – au apărut în perioada modernă, ele vizau transformarea / înlocuirea unor
sisteme social-politice perimate cu unele noi, bazate pe alte principii / valori, chiar dacă unele au fost
construcţii teoretice ideatice /utopice; aceste tipuri de ideologii urmăresc schimbări (de natură socială, politică,
economică) profunde în societate (ex: liberalismul - în perioada luptei antifeudale şi a revoluţiilor burgheze de
la 1848);
3. ideologii politice reformiste – s-au cristalizat în perioada interbelică şi postbelică; aceste ideologii îşi propun
transformări economice, sociale şi politice, în limitele aceluiaşi sistem social, fără a-şi propune înlocuirea /
schimbarea acestuia, ci dezvoltarea / perfecţionarea / “umanizarea” sa, asigurarea echităţii şi dreptăţii sociale
(cea mai relevantă este social-democraţia, care în prezent cunoaşte o deosebită răspândire şi dezvoltare);
4. ideologii politice extremiste, dictatoriale – au existat în toate perioadele, violenţa, forţa şi teroarea fiind
considerate instrumente şi mijloace legale de transformare şi înlocuire a sistemelor social-politice şi economice
(cele mai reprezentative ideologii au fost fascismul şi comunismul, care au fundamentat respectivele regimuri
politice);
5. ideologiile politice elitiste – esenţa acestora o constituie organizarea / conducerea societăţii de către o elită
socială, de un grup / o clasă / un partid / de persoane înzestrate cu calităţi deosebite; ideologiile elitiste neagă
sau subapreciază rolul maselor în istorie, în organizarea şi conducerea societăţii; primele idei elitiste au apărut
la Platon şi Aristotel, mai târziu la Machiavelli, Nitzsche; elitismul modern este fondat de Vilfred Pareto,
Gaitano Mosca şi Max Weber; elitismul românesc este reprezentat de C. Rădulescu Motru, Eugeniu Speranţia
şi a îmbrăcat forma ideologiei şi mişcării legionare.
DEX – ul defineşte doctrina drept totalitatea principiilor unui sistem politic, ştinţific, religios etc.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020


Curs Sociologie Politică

Din perspectiva lui Silviu Brucan, doctrina este o concepţie cu privire la organizarea şi conducerea
treburilor obşteşti.2
Termenul doctrină provine din latinescul doceo, -ere care înseamnă a învăţa. În limba română nu există o
diferenţiere clară între ideologie şi doctrină, fiind preferat cel de doctrină.
Anton Carpinschi consideră doctrina politică o elaborare mentală privind politicul, care urmăreşte o
rezolvare ideologică a problemelor politicii.3
Unii politologi consideră că ideologia este mai generală decât doctrina, oferind o interpretare la modul
universalist; din acest punct de vedere, se consideră că există, pe axa stânga-drepta (pe care multi analişti o
consideră depăşită), trei ideologii fundamentale: liberalismul, conservatorismul şi socialismul; Bobbio a impus, în
tipologia doctrinelor politice, o a doua axă – formată din polii democraţiei şi autoritarismului.
C. Vâlsan împarte doctrinele politice în două categorii, subliniind faptul ca orice doctrină este dublată de o
doctrină economică: ►doctrine politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (ex: doctrinele
liberale, neoliberale, conservatoare, democrat-creştine, social-democrate) şi ►doctrine politice privind
organizarea şi conducerea în mod dictatorial a societăţii (ex: doctrina fascistă, comunistă de tip marxist-leninist,
doctrinele rasiste, elitiste, militariste etc).4
Doctrina politică (diferită de ideologie şi concepţie) se înscrie în spiritualitatea politică, în cultura şi
cunoaşterea politică.
Adeseori, în limbajul politologic, în general, cultura politică se reduce la informaţia politică. În realitate,
conceptul de cultură se defineşte atât prin cunoştinţe şi experienţă în domeniul politic, cât şi prin credinţe şi chiar
mituri care ţin de reprezentările colective ale unei comunităţi. O anumită incidenţă asupra culturii politice o au şi
elementele de ordin material, ca: geografia (condiţiile geografice), demografia ţării, nivelul de dezvoltare
economică şi bogăţiile naturale. Adevărata cultură politică se formează în democraţie, astfel că majoritatea
politologilor sunt de acord cu ideea că în ţările cu bogate tradiţii democratice există un înalt nivel al culturii
politice.
Unii politologi vorbesc despre o aşa-numită spiritualitate politică, precizând însă că distincţia dintre
spiritualitatea politică şi cultură este relativă; însă, cea mai importantă componentă a spiritualităţii politice este
ideologia.
Din perspectiva sociologică – ideologiile – ridică marea problemă a relaţiilor cu practica politică.
Sociologii au constat că ideologia este foarte accesibilă pentru că se prezintă sub diferite forme (concepte, valori,
teze, idei, lozinci), care au rolul de a orienta acţiunea politică a diferitelor grupuri şi clase sociale. Ideologia este
prezentă la toate nivelurile vieţii spirituale ale unei societăţi, nu este numai o viziune asupra lumii, ci o schemă
interpretativă colectivă, un mod de a trăi spiritual; cu alte cuvinte, ideologia se constituie într-un set de idei, într-o
doctrină de principii cu o structură internă coerentă, care prescrie ceea ce trebuie şi cum trebuie să acţioneze
indivizii unei colectivităţi. Astfel, ideologia devine calea prin care individul se leagă de societate şi de tot
ansamblul de elemente care compun societatea, constituie liantul unui grup social şi catalizatorul principal al
acţiunilor politice.
Există ideologii (partizane) care se materializează în programe politice, prin intermediul cărora se urmăreşte
modelarea conştiinţei politice şi mobilizarea la acţiune; de aceea, majoritatea politologilor sunt de acord că pentru a
stopa manipularea politică trebuie să se apeleze la cultura politică şi nu la ideologie.

2
Silviu Brucan, “Îndreptar – Dicţionar de politologie”, Editura Nemira, Bucureşti, 1993.
3
Este vorba de o rezolvare în planul acţiunii sociale.
4
Călin Vâlsan, “Politologie”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 199.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020


Curs Sociologie Politică

Cultura politică transmite actorilor societăţii informaţii cu privire la sistemul politic, precum şi criterii de
apreciere a acţiunilor sociale. Într-un sistem politic democratic dezvoltat, axat pe o cultură politică matură,
comunicarea politică se desfăşoară în ambele sensuri (adică de la guvernanţi spre guvernaţi şi invers); este vorba de
funcţia comunicaţională, de informare a culturii politice. Atitudinile politice au un rol important în viaţa politică şi
se formează pe baza culturii politice, prin însuşirea unui set de valori care mobilizează la acţiune. Aceste atitudini
politice pot fi modificate prin intemediul mijloacelor media, pot fi uneori radicale, dar în multe societăţi există şi se
manifestă stereotipiile politice (idei preconcepute), legate de rasism, xenofobie etc.
Studiul sistematic al istoriei ideilor şi doctrinelor politice, în sânul unei discipline specifice, s-a conturat la
mijlocul sec. XIX – simultan, în perspectiva marxistă a criticii ideologiilor şi idealistă a istoriei doctrinelor.
În perioada de după al II-lea Război Mondial s-a impus, în ţările anglo-saxone şi Franţa, o nouă concepţie
privind studiul acestui domeniu; această nouă concepţie a întemeiat istoria propriu-zisă a ideilor politice.
Specialiştii în istoria ideilor analizează acest segment dintr-o perspectivă comparată şi identifică trei ipostaze ale
disciplinei:
1. istoria doctrinelor politice;
2. istoria ideologiilor;
3. istoria ideilor politice.
1. ISTORIA DOCTRINELOR POLITICE. Prima lucrare de anvergură consacrată istoriei doctrinelor
politice, a apărut, la Paris, în anul 1859 – “Ştiinţa politică în raporturile sale cu morala” scrisă de Paul Janet,
lucrarea este o cercetare a marilor doctrine politice începând cu antichitatea şi până în sec. al XIX-lea. Între 1865 -
1867 – Jules Barni publica lucrarea “Istoria ideilor morale şi politice în Franţa sec. XVIII”. Prin intemediul celor
doi autori (Paul Janet şi Jules Barni) disciplina istoria doctrinelor pătrunde în învăţământul superior (amândoi fiind
profesori: P. Janet la Şcoala liberă de Ştiinţe Politice, iar J. Barni la Universitatea din Geneva).
La sfârşitul sec. XIX alţi doi autori ilustrază dezvoltarea acestei discipline: Henry Michel, cu lucrarea
“Ideea de stat” (Paris, 1896) şi A. Dunning, cu lucrarea “O istorie a teoriei politice” (New York, 1902). Henry
Michel va preda, începând cu 1896, la Sorbona, Istoria gândirii politice, iar după al doilea Război Mondial – Jean
Jaques Chevalier – va introduce această disciplină în Facultatea de Drept din Franţa; lucrarea sa de referinţă este:
“Marile opere politice de la Machiavelli până în zilele noastre” (1949).
2. ISTORIA IDEOLOGIILOR. În sec.XIX – considerat de analişti secolul ideologiilor – se afirmă
liberalismul şi marxismul. Prima încercare de sistematizarea a ideologiei, din punctul de vedere al doctrinei politice
de stânga, a apărut în cadrul marxismului. Marxismul se revendică ca o teorie partinică, ca expresia teoretică a
intereselor unei clase sociale (proletariatul). K. Marx şi Fr. Engels – creatorii ideologiei marxiste – vor întreprinde
o critică dură a “produselor sistemelor de idei” din: Franţa, Anglia şi Germania. Conform punctului lor de vedere,
producţia materială determină producţia de idei, care în plan politic exprimă întotdeauna interesele şi valorile unui
anumit grup social. Cuvântul ideologie (introdus de D. de Tracy) dobândeşte la K. Marx o conotaţie negativă,
aceea de falsă reflectare, de reflectare denaturată. Conform concepţiei marxiste ideile, ca atare, nu au o dezvoltare,
“nu există istoria politicii, a dreptului, a ştiinţei, a artei, a religiei”, ci doar clasa care posedă mijloacele de
producţie îşi impune propriile idei. Marx defineşte ideologia ca fiind o concepţie despre lume fără o circumscriere
exactă a intereselor de clasă sau de grup. Lenin vede în ideologie un ansamblu structurat de imagini, de
reprezentare, de mituri, determinând anumite tipuri de comportament, de practici şi de atitudini. După Lenin,
construcţia de partid, cu ideologie şi doctrină, impune ca adeptul să îmbrăţişeze ideologia (acelui partid) şi să
militeze activ pentru acea idologie.

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020


Curs Sociologie Politică

În sec. XX se va întreprinde o critică a ideologiilor, de pe poziţiile pragmatismului tehnocrat.5 Tehnocraţii


vor considera ideologiile ca inutile şi ineficiente şi vor pleda pentru aşezarea politicii pe baze pragmatice,
urmărindu-se eficienţa deciziilor şi nu justificarea lor.
În acest context, Daniel Bell vorbeşte despre sfârşitul erei ideologice, iar Francis Fukuyama va proclama
sfârşitul istoriei.
3. ISTORIA IDEILOR POLITICE. Istoria ideilor ca disciplină ştiinţifică a apărut în anii ’30, simultan în
Franţa – cu A. Thibaudet, pentru care politica este o luptă de idei şi în S.U.A – cu Lovejoy, care va încerca să
impună un nou program şi o nouă viziune în cercetarea acestui domeniu. Lovejoy ca începe prin a face o critică a
istoriei doctrinelor şi a concepţiei globale despre ideologie. În acest sens, îl combate pe J. Touchard, pentru care
istoria ideilor are o arie mai largă decât istoria doctrinelor. Potrivit lui Touchard istoria doctrinelor face parte din
istoria ideilor, dar ea nu este întrega istorie a ideilor.
Lovejoy propune trei considerente în analiza istoriei ideilor:
1. faptul că în afara marilor gânditori ideile vin, adesea, de la autori minori;
2. faptul că ideile structurează transversal întreaga gândire, aceeaşi idee apărând adesea în regiunile cele mai
diverse ale lumii intelectuale, în special în filosofie, ştiinţă, literatură, artă, religie, politică;
3. faptul că ideile politice animă voinţa tuturor oamenilor; ideile politice se găsesc în gândirea colectivă, a
grupurilor largi de oameni şi nu numai în aceea a unui mic număr de gânditori profunzi sau scriitori eminenţi.
Astfel, Lovejoy îl invocă pe J. Touchard, pentru care o idee politică implică o densitate şi o greutate socială,
ideea politică putând fi comparată cu o piramidă cu mai multe etaje (etajul doctrinei, etajul vulgarizării doctrinei,
etajul simbolurilor şi al reprezentării colective). Programul propus de Lovejoy pleacă de la premisa că obiectul
istoriei ideilor este aşa-numita unit ideea – atomul ideal, a cărei natură trebuie să fie precizată, a cărei istorie
trebuie să fie definită. Privite din această perspectivă doctrinele şi ideologiile apar drept combinaţii diverse de unit
ideea, de unităţi ideale, precum: fericire, libertate, progres, utilitate etc. Studiul acestor unităţi ideale serveşte ca
bază tuturor producţiilor spirituale, potrivit unor configuraţii specifice. Traversând aceste configuraţii se va putea
remarca faptul că greutatea specifică a ideilor este diferită, că unele dintre ele domină producţiile unei epoci. Pe de
altă parte, Lovejoy consideră că trebuie să se observe transformările unei idei în timp, şi implicit formele pe care
aceasta le îmbracă.
Maurice Robin, care a realizat o istorie comparată a ideilor politice, consideră necesară lămurirea noţiunilor
/ conceptelor de idei politice şi de politică, pentru a încerca circumscrierea locului şi relevanţei ideilor în politică.
Ideile politice nu pot fi considerate ca produse ale unei activităţi a oamenilor, priviţi ca entităţi abstracte, ideile îşi
au fiinţa lor, viaţa lor, aparţin oamenilor vii, care le modifică şi prin intermediul cărora ele se impun, chiar dacă în
alte forme, în fiecare epocă şi în fiecare spaţiu de cultură şi civilizaţie. M. Robin susţine că istoria ideilor politice
nu trebuie privită ca o disciplină moartă, ca un “cimitir de pietre funerare”, ci ca un mediu în care ideile se
actualizează, se revigorează, se metamorfozează şi îşi atestă capacitatea lor de a influenţa destinele oamenilor,
indivizi sau colectivităţi.
Astfel, se pot distinge câteva etape de referinţă, etape care dincolo de abordarea autorilor, comportă şi o
caracterizare generală:
I etapă – gândirea orientului antic – este dominată de servitutea voluntară; nu exista o conştiinţă a libertăţii,
dublată de voinţa şi dorinţa de a fi liber; în aceste condiţii o mentalitate de supus nu putea să genereze decât o
condiţie de supus (însuşi confucianismul6 promova supunerea faţă de tradiţii);
5
Tehnocraţia este o abordare sociologică potivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar reveni specialiştilor din
domeniul tehnicii (DEX).
6
Vezi “Doctrina lui Confucius” sau “Cele patru cărţi clasice ale Chinei”.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020


Curs Sociologie Politică

a II-a etapă – gândirea antichităţii elene – se caracterizează prin preeminenţa (primatul) raţiunii, postulat
atât în planul gândirii politice, cât şi al vieţii politice practice (la Platon înţelepţii conduc cetatea, iar Aristotel este
cel care instaurează raţionalismul în cetate);
a III-a etapă – apariţia creştinismului – a marcat schimbări semnificative, atât în planul gândirii politice, cât
şi al vieţii politice; filosofii creştini nu neagă raţiunea, dar o pun în serviciul credinţei, maxima dominantă fiind
“crede şi nu cerceta” (precept biblic), în timp ce Sf. Augustin afirma “cred pentru a înţelege”; se accentuează ideea
că orice stăpânire vine de la Dumnezeu, idee afirmată de Apostolul Pavel (în epistola către romani, cap. 13,
versetele 1 şi 2) şi reluată, ulterior, de Sf. Augustin: “tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este
stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, sunt numai date de la Dumnezeu”, iar consecinţa acestei idei este
că “cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte lui Dumnezeu”. Cu toate acestea, procupările de bază ale
filosofiei creştine vor merge în direcţia afirmării superiorităţii raţiunii în faţa credinţei creştine, însuşi Sf. Augustin
va pleda pentru imitarea în cadrul cetăţii terestre a cetăţii divine, iar Thomas d’Aquino va încerca să impună
îmbinarea raţionamentului aristotelic cu credinţa creştină.
a IV-a etapă – gândirea politică modernă – este cea mai complexă sub raportul gândirii politice,
caracterizată de: o laicizare pregnantă a gândirii şi a vieţii politice, desacralizarea puterii şi a statului, postularea
rolului esenţial, în viaţa socială şi politică, a puterii şi a statului (Hobbes, Machiavelli), politica raţiunii de stat
devine preeminentă, substituirea valorilor morale, ca scop al politicii şi aşezarea gândirii şi practicii politice pe
baza ideii de stat, apariţia unei preocupări sistematice privind limitarea puterii, naşterea democraţiilor moderne,
bazate pe aplicarea principiilor liberale. S. Ch. Koln consideră că liberalismul a reprezentat gândirea care a stat la
baza gândirii moderne, axându-se pe: economia de piaţă, libertatea individului, pe controlul conştient al puterii etc.
În această perioadă se revine la raţionalism (vezi Descartes), se afirmă protestantismul în plan religios (vezi M.
Weber) şi se încearcă o umanizare / reumanizare a politicii (vezi Kant).
a V-a etapă – în sec. XX (vezi “Concepţiile politice ale secolului XX” – Fr. Chatelet şi Ev. Pissier); câteva
tendinţe şi caracteristici importante ale gîndirii politice ar fi:
►apariţia neoliberalismului, ca o tendinţă de reînnoire din interior a gândirii liberale clasice (această
tentativă de reînnoire nu trebuie înţeleasă ca o abandonare a valorilor filosofiei clasice, cum au susţinut criticii
marxişti, există o unitate valorică bazată pe acceptarea şi promovarea valorilor, de ex: libertatea, proprietatea,
individualitatea etc);
►răspândirea marxismului şi transformarea lui în ideologie şi politică de stat, în mai multe ţări din centrul
şi estul Europei, ceea ce a dus la naşterea sistemului socialist, care şi-a revendicat drept punct de sprijin ideile
preluate de la K. Marx şi Fr. Engels (vezi "Manifestul Partidului Comunist”- 1848);
►afirmarea ideologiilor totalitare dublată de practica acestor regimuri totalitare (fasciste şi comuniste);
►declanşarea Războiului Rece – ca un război între ideologiile liberală şi marxistă (şi între cele două
sisteme);
►criza marxismului ca ideologie şi căderea regimurilor comuniste;
►afirmarea social - democraţiei (asumarea protecţiei sociale ca gândire politică, a dus la instaurarea, în
Europa, a unor guverne social-democrate);
►”criza actuală a social-democraţiei” şi resuscitarea gândirii liberale de sorginte clasică (vezi Fr.
Fukuyama cu “Sfârşitul istoriei”);
►afirmarea puternică a pragmatismului în planul gândirii şi practicii politice (mai întâi în S.U.A. şi apoi în
Europa Occidentală).

Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020


Curs Sociologie Politică

În ultimul timp, ideologia este folosită şi pentru apărarea unor interese internaţionale, după căderea
comunismului mulţi ideologi vorbind despre sfârşitul ideologiilor (R. Aron şi D. Bell), Fr. Fukuyama proclamând
chiar sfârşitul confruntărilor ideologice majore şi victoria liberalismului economic şi politic.
În replică, Silviu Brucan afirmă că nu poate fi vorba de nici un sfârşit al ideologiilor deorece, conform
datelor Băncii Mondiale – 80% din populaţia globului trăieşte în sărăcie, şi, astfel, concluzionează că între aceste
grupuri (bogaţi / săraci) nu pot exista aceleaşi ideologii.

TEME PENTRU APROFUNDAREA CURSULUI:7

1. Ce este ideologia? Care sunt cele mai importante categorii de ideologii? Care consideraţi că este rolul
ideologiilor?
2. Ce este doctrina? Daţi câteva exemple de doctrine politice. Care consideraţi că este rolul doctrinelor?
3. Care consideraţi că este rolul şi importanţa culturii politice într-un stat de drept? Argumentaţi.
4. Silviu Brucan afirmă că nu poate fi vorba de nici un sfârşit al ideologiilor deorece, conform datelor Băncii
Mondiale – 80% din populaţia globului trăieşte în sărăcie, şi, astfel, concluzionează că între aceste grupuri
(bogaţi / săraci) nu pot exista aceleaşi ideologii. Cum comentaţi?

7
Temele vor fi realizate pe grupuri de lucru.
Lect. Dr. Ana-Maria Bolborici

March 25th, 2020