Sunteți pe pagina 1din 34

(capitolul IV/3 din bibliografie)

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii


-răspunderea civilă delictuală:
-prejudiciul
-fapta ilicita
-vinovatia
-capacitatea delictuala
- răspunderea pentru fapta proprie;
-pentru fapta altei persoane
- răspunderea părintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii
lor minori;
- răspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor;
- răspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele
elevilor si ucenicilor;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA


PROPRIE
1. Noţiunea de răspundere civilă
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un
raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a
repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este
ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.
Într-o altă formulare25, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o
instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se
reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este
chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
• răspundere civilă contractuală;
• răspundere civilă delictuală.

1
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul
nerespectării clauzelor unei convenţii.

Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o


obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă
ilicită.
2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art. 998-1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar
art. 999 Cod civil precizează că omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa.
3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl
constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care
se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în
considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci a patrimoniului
acesteia.
4. Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv:
• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 -999 Cod civil);
• răspunderea pentru fapta altei persoane:
1) răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori
(art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de
elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil).
• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000
alin. 1 Cod civil);
2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza
juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil);
3) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca
urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod
civil).

2
5. Răspunderea pentru fapta proprie
5.1. Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de
Codul civil român în art. 998-999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală sa ocazionat, a-l repara”, iar
art. 999 Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa”.

5.2. Condiţiile generale ale răspunderii


Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând
în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate27 s-a susţinut şi
necesitatea existenţei capacităţii delictuale a celui care a cauzat
prejudiciul.
Alţi autori28 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată
numai ca un element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie
distinctă a răspunderii civile delictuale.
Într-o altă opinie 29s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce
a săvârşit fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi
onsiderată un element implicat în condiţia vinovăţiei.

6. Prejudiciul
6.1. Noţiunea de prejudiciu
Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non30, este definit ca fiind
efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite
săvârşite de o altă persoană.
Alţi autori32 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de
natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor
subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale,
condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană

3
nu a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparaţie, pentru
că nu poate face dovada unui interes.
6.2. Clasificarea prejudiciului
Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respectiv:
• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial;
• după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv;
• după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul
producerii:
prejudiciu previzibil şi prejudiciu imprevizibil.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate
fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii
de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este
susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi
demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile
nepatrimoniale sunt numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la
repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la
Londra în 196933, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare
răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea compensatorie a
suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile,
vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce
o viaţă normală ori alte asemenea situaţii determinate de vătămarea
integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară
europeană referitoare la repararea daunelor morale a determinat concluzia
că o atare despăgubire de „compensare” sau „satisfacţie” a victimei să fie
recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi
sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus
atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se
produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se
produce continuu sau eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie
prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie
prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.

4
6.3. Condiţiile reparării prejudiciului
Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la
reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
6.3.1. Prejudiciul să fie cert
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei, cât şi
al întinderii sale.
Este considerat cert prejudiciul actual, precum şi prejudiciul viitor, adică
acel prejudiciu care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în
măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea
de a fi determinat.
6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Această condiţie este justificată prin faptul că, în caz contrar, repararea
prejudiciului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
Analiza condiţiei se face în raport de trei posibile situaţii, în raport de
calitatea terţului care plăteşte victimei.
1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş,
acordată de Asigurările sociale, pentru repararea
prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în răspundere civilă
delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de
plata acestei pensii.
2. Dacă victima are calitatea de persoană asigurată, se fac următoarele
distincţii:
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate
de persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează
cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite;
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate
de persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează
cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei
ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre
prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;
• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări
facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi
obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe
autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită
de la
asigurator.
3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de
ajutor, va putea să solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite,

5
iar dacă terţul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să
pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la terţ.
6.4. Principiile reparării prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin
intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie, în
mod valabil, o convenţie prin care să stabilească atât întinderea
despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa
instanţei de judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de
următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul
reparării integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii
civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere
următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă (damnum emergens), cât
şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans)
• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil;
• la stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a
victimei sau a autorului faptei ilicite
• prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau
gradul de vinovăţie.
6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie
materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept,
înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor
sau defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor
făcute cu încălcarea unui drept al altuia etc.
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat
în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă.
6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului
Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului, repararea se
face prin echivalent.

6
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie,
devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este
obiectiv posibilă.
Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea
judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc
victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii
unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu
urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la
plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data
încetării stării de invaliditate.
În doctrină40 s-a precizat că, în cazul în care, după acordarea despăgubirilor
prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având
drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare,
fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior
pronunţate.
6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin
echivalent a prejudiciului
În cazul reparării prin echivalent a prejudiciului, stabilirea despăgubirilor se
face ţinând cont de următoarele elemente:
• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se
calculează la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a
despăgubirilor;
• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma
stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în
care hotărârea judecătorească a rămas definitivă;
• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii
corporale, fără consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma
unei sume globale care să acopere cheltuielile victimei cu refacerea
sănătăţii, precum şi diferenţa dintre venitul pe care victima l-ar fi obţinut
şi suma de bani primită pe perioada concediului medical;
• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe
de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice,
care prezintă diferenţa dintre venitul obţinut anterior vătămării şi venitul
obţinut după vătămare (pensie, ajutor social);
• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda
despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare,
precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate
în întreţinerea victimei.

7
Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni având ca
obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării integrităţii corporale, au
decis şi în sensul că în cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună
un efort suplimentar, este necesar ca acesta să primească şi echivalentul
acestui efort,
deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se impune
celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele activităţii
ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri
corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului,
realizează la locul de muncă acelaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se
dovedeşte că, datorită invalidităţii, a fost nevoită să facă un efort în plus,
care a necesitat pentru compensare cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi
medicaţie adecvată.

7. Fapta ilicită
7.1. Definiţie
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind
orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului
obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane.
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau
inacţiunea care are ca rezultat încălcarea
drepturilorsubiective sau intereselor legitime ale unei
persoane43 sau ca reprezentând un act de conduită prin
săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în
societate.
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează
altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă
delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea-credinţă, care culege
recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel
proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă
fructele, o daună constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept. În
asemenea situaţii, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil,
iar posesorul este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese,
acesta având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească
cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta
ilicită.

8
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept
subiectiv, dar şi atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai
normele juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care
reprezintă o continuare a prevederilor legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt
numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice
faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale altora. Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o
activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi
forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este
obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită
acţiune.
7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o
conduită ori manifestare umană exteriorizată;
• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.
7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane,
răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al
faptei.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
􀂃 legitima apărare;
􀂃 starea de necesitate;
􀂃 îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;
􀂃 îndeplinirea ordinului superiorului;
􀂃 exercitarea unui drept;
􀂃 consimţământul victimei.
Legitima apărare
Legitima apărare, definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă
săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii,
libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei
persoane sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui atac
ilicit exercitat de o altă persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte
atacatorului, agresorului,
o asemenea pagubă.

9
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită
în următoarele condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care
comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui
atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.
Starea de necesitate
Starea de necesitate, definită de art. 45 alin. 2 Cod penal, presupune că fapta
a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia
sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală,
lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în
îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a
ordinului superiorului.
Executarea ordinului superiorului50 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a
fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea
formelor legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de
executare al ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin
exercitarea de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului
său, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei alte persoane.
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul
căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită
conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului
său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu
interesul
obştesc şi cu normele de convieţuire socială.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,
respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este
recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954;

10
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă, conform
dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod
civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă
delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept
subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu
este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o
altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „deşi de natură a aduce prejudicii unui
drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi, astfel, nu se pune
problema angajării unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu
permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le
recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează
ilicit, chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite
atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens,
exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de
art. 21 din Constituţia României, nu poate fi calificată ca o faptă
ilicită.”
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea
autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură
patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimţământul victimei
Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit
al faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de
săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi
exista posibilitatea producerii unei pagube.
8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar
ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul
că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998-999; astfel potrivit art. 998,
răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia
prejudiciul, iar conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai
pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în
condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin

11
ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului
subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele
criterii:
• sistemul cauzalităţii necesare,57 potrivit căruia cauza este
fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile 58, care consideră
că fenomenul-cauză nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi
factori care nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel
încât aceste condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate
indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu
cauza, un rol cauzal.

9. Vinovăţia
9.1. Noţiune
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de
fapta respectivă şi faţă de urmările pe care aceasta le produce.
9.2. Structura vinovăţiei
Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a
semnificaţiei sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le
produce;
- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a
autorului faptei ilicite.

9.3. Formele vinovăţiei


Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a
vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul
vinovăţiei, formele vinovăţiei şi modalităţile acestora.
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa.
Intenţia se poate prezenta în două modalităţi:
1) intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;
2) intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1) imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar
nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce;
2) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia
şi putea să-l prevadă.

12
.4. Cauzele care înlătură vinovăţia
Cauzele care înlătură vinovăţia61 sunt împrejurările care împiedică
atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste
cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
• cazul fortuit;
• forţa majoră.

5. Capacitatea delictuală
Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca
persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate
delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului
intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:
1) pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a
discernământului începând cu vârsta de 14 ani;
2) persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice
care le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14
ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală;
3) în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi
angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă dovada că la
momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu discernământ.

9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale


Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de
judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face
o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de
chemare în judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a
supus-o judecăţii (onus probandi incumbit actori).
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de
dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă
dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de
fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv
proba testimonială.

13
10. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
a persoanei juridice
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a
persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul
exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte
normative:
• Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
• Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, cu modificările ulterioare;
• Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;
• Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
modificată şi completată prin Legea nr. 246/2005.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor
fizice care intră în componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care
compun organele persoanei juridice au o răspundere proprie pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică, cât şi cu
victima prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de
despăgubiri:
– persoana juridică;
– persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate
de organe ale persoanei juridice;
– persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea
posibilitatea să intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care
compune organul de conducere.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA


ALTEI PERSOANE
Codul civil, în art. 1000, reglementează trei forme de răspundere pentru
fapta altuia:
1) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori
(art. 1000 alin. 2 Cod civil);

14
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de
elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil).
Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la
principiul general, conform căruia orice persoană răspunde numai pentru
prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o
prezumţie legală de culpă. Aceasta înseamnă că în toate cazurile de
răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil
operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de obligaţia
probei. Prezumţia de culpă este relativă (juris tantum) în cazul
părinţilor, institutorilor şi meşteşugarilor, şi absolută (juris et de jure)
în cazul
comitenţilor.

1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate


de copiii lor minori
1.1. Reglementare
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea
bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce
locuiesc cu dânşii, iar alin. 5 prevede că aceştia sunt exoneraţi de
răspundere dacă probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile
constituţionale care instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie62, precum şi
cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii
părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a
deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori
adoptaţi.
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă
prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe persoane.
1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor
Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea
necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de copii, care din
această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe
teorii:

15
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de supraveghere a copilului minor;
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de educare65;
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este reglementată în
art. 1001 alin. 2 Codul familiei.
Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la răspunderea
părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima
prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv
existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod
civil, se declanşează o triplă prezumţie de culpă:
• prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au
existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;
• prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma
neglijenţei;
• prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta
prejudiciabilă
săvârşită de copilul minor, în sensul că neexercitarea
îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.

1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin.


2 Cod civil
Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă
următoarelor persoane:
• părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din
afara căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece, în acest
caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la
adoptator.
1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor
1.4.1. Condiţiile generale
Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie şi se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este
autorul faptei ilicite pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă,
respectiv existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului
de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.

16
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu
discernământ, adică cu vinovăţie.
1.4.2. Condiţiile speciale
Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii speciale:
– copilul să fie minor;
– copilul să locuiască cu părinţii săi.
Copilul să fie minor
Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în
vedere că minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite.
Astfel, părinţii sunt ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a
împlinit vârsta de 18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
• minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie.
Această situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15
ani, dar în acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea primarului
general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean,
în raza teritorială a căruia domiciliază femeia;
• pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori
debilităţii mintale, fără deosebire cum este sau nu pus sub interdicţie.
Copilul să locuiască cu părinţii săi
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile
art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu
părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art.
14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului
este la părinţii săi, iar atunci când părinţii nu au locuinţă comună,
domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi.
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la
care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa
judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele
copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul
minorului, ci locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este
îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei
prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de
răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:

17
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor, fără acordul acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare
în care se afla internat.
În cazul în care minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o
hotărâre judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost
încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile şi
îndatoririle părinteşti faţă de minor (art. 43 şi 65 Codul familiei).
1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind
răspunderea părinţilor
Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi
interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu
este permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea
împotriva cărora se poate face proba contrară.
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă
probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă
s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală
relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au
îndeplinit, în mod ireproşabil, îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate
reţine un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut
datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
săvârşită de minor.
1.6. Efectele răspunderii părinţilor
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de
răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima
prejudiciului cauzat de minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai
părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei, minorul a acţionat cu discernământ,
victima are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.

18
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998-
999 Cod civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru
fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o
acţiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în
regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din
suma plătită, deoarece obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie
solidară.

2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor


2.1. Reglementarea legală
Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat
de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt
exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul
prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în
categoria persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.
2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil
Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului porneşte de la ideea că nu există o definiţie a termenilor de
comitent şi prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă
persoană, între cele două persoane trebuie să existe un raport de
subordonare, în care prepusul se află în subordinea comitentului. Raportul
de subordonare reprezintă temeiul raportului de prepuşenie.
Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care,
pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a
încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut
dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi controla activitatea
prepusului.
Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:
• contractul individual de muncă71;
• calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste;
• contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare
foarte strictă a mandatarului faţă de mandant;
• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare
foarte strictă a antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării.

19
2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru
fapta prepusului
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă
au fost propuse mai multe teorii :
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea
comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in
eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa in
vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea
prepusului se face prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului
trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie
criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în
regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite
victimei;
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa
comitentului, având drept argument faptul că prepusul acţionează ca un
mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei teorii se referă la
faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei
persoane şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este
valabilă numai în materia actelor juridice nu şi a faptelor juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului
prejudiciabil, bazată pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie care
rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie, comitentul
exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.
În doctrină şi jurisprudenţă este acceptată şi constituie opinia dominantă
teoria garanţiei.

2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta


prepusului
2.4.1. Condiţii generale
Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
• raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• vinovăţia prepusului.
2.4.2. Condiţii speciale

20
Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se
cer întrunite două condiţii speciale:
• existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei ilicite;
• săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au fost
încredinţate de comitent.
Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun următoarele precizări:
– comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârşit o faptă
ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate76 (de exemplu,
fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în timpul concediului de odihnă);
– comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul
acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce decurg
din funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de
sub controlul exercitat de comitent.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile
prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii
comitentului constă în aceea ca fapta prepusului să fi fost săvârşită în
îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate acestuia din urmă. Fapta
săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care
este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat
traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea
unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiţii.
2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului
2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre
comitent şi victima prejudiciului
Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art.
1000 alin. 3 Cod civil;
• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998-999 Cod civil;
• să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar
la plata despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele
împrejurări care erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie
a prepusului.
2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre
comitent şi prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în
regres împotriva prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:
– răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o
răspundere pentru fapta proprie;

21
– răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;
– prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.
În practica judiciară78 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă nu are în
raporturile cu prepusul, persoana încadrată în muncă, poziţia unui codebitor
solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia
solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit
debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia,
nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa fiind,
calitatea comitentului de garant îi dă dreptul după despăgubirea victimei să
se întoarcă împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită.
2.6. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi
răspunderea minorului
Dacă prepusul este un minor şi săvârşeşte, în funcţiile încredinţate, o
faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea părinţilor va fi înlăturată
de răspunderea comitentului.

3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi


a artizanilor pentru faptele ucenicilor
3.1. Reglementarea legală
Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii
sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii
lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, „dacă probează că nu au
putut împiedica faptul prejudiciabil” (conform art. 1000, alin. 5).
3.2. Domeniul de aplicare
Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a
considerat necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor
termenilor întâlniţi în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea.
În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar,
învăţătorii din învăţământul primar, profesorii din cel gimnazial,
liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor
didactice din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează
activitatea căminelor studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului „institutor”
termenul generic de „profesor”. În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a
constatărilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi
supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din instituţiile de
reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.

22
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca
unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul
profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor însă au statuat faptul că numai o persoană fizică poate
fi trasă la răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică,
reprezentată de o instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau
chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt
persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional.
Aceştia sunt ţinuţi, în temeiul obligaţiilor de serviciu, la supravegherea
ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii
individuali, particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile
autonome sau de societăţile comerciale.
Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă
săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în
contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l instrui şi
supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în
subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central
abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea
depusă contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului
meseriaşului, care foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri
exclusiv personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi,
din cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi
supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub
îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la
vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage
răspunderea artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil,
făcându-se trimitere la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia
minorităţii copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează
generic termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare, „articolul 1000 alin. 4 Cod
civil trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este
greu de admis o răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru
părinţi”

23
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori,
consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în
cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea
de elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de
răspundere a artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de
supraveghere, astfel că „numai minorii au a fi supravegheaţi” şi faptul că ar
fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie „împovăraţi cu o prezumţie de
răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000.
Astfel, la momentul adoptării Codului civil, termenul de „institutori” se
referea la învăţătorii încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se
întâlnesc numai elevi minori.
Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare
primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei
de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii.
Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform
legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani83.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă
exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei
persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului sau
ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea institutorului sau
artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca obligaţia de reparare a
prejudiciului, conform articolelor 998-999
Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre
fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau
ucenicului.
3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi
artizanilor
Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea
art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub
„supravegherea” institutorilor şi artizanilor.
Art. 1000 alin. 4 Cod civil, stabileşte o triplă prezumţie, dedusă din fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de elev sau ucenic:
􀂃 prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod
corespunzător;
􀂃 prezumţia de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi
săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
􀂃 prezumţia vinei (culpei) institutorului sau artizanului în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor ce îi reveneau.

24
3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor
3.4.1. Condiţii generale
Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor, conform articolului
1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
• existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului.
În opinia celor mai mulţi dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii
nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în care nu se face
dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de
discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situaţie
supravegherea trebuind să fie mai strictă.
În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii generale, el nu va fi
nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe care se fundamentează
răspunderea pentru că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege.
Iar cum aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod
civil, cel chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu
maximum
de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată răspunderea
părinţilor pentru copilul minor
3.4.2. Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi
artizanilor
Pentru ca institutorii şi artizanii să poată să răspundă în baza art. 1000
alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii:
• cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori
ucenic şi să fie minor;
• fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce
elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea
insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul
trebuia să fie sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu
se găsea sub această supraveghere.
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt,
sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere
atunci când, prin fapte omisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce

25
îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere86 (exemplu clasic
este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la cursuri, permiţând
prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va
dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând
posibilitatea de a împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că
institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.
3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor
În măsura în care toate condiţiile generale şi speciale sunt îndeplinite,
institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a
prejudiciului. Reclamantul are însă posibilitatea să cheme în justiţie:
– pe elev ori ucenic;
– pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care
institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea
de supraveghere nu a putut preveni săvârşirea faptei prejudiciabile, se va
putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca motiv
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura
educaţia copilului minor87.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral
despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în regres contra elevului sau
ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri, art.
1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru victimă, iar
acţiunea în regres se exercită conform art. 998-999 Cod civil şi îşi are
temeiul în efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.
Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel
că autorul direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze
institutorului sau artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost
nevoit să o plătească victimei.

1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale


1.1. Reglementarea legală

26
Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se
serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul
cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200288, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 60/200389, în art. 4 prevede că proprietarii de câini prevăzuţi
la art. 1 au obligaţia să depună la sediul poliţiei în a cărei rază este situat
imobilul în care este deţinut câinele, o adeverinţă în fotocopie, eliberată de
Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică
Internaţională, din care să rezulte încadrarea câinelui în categoriile
prevăzute la art. 1, precum şi o declaraţie pe propria răspundere
cuprinzând, printre alte date, existenţa unei asigurări de răspundere civilă
pentru eventualele pagube produse de câinii prevăzuţi la art. 1 lit.a. Art. 1
din O.U.G. nr. 55/2002, prevede că prin câini periculoşi se înţelege câinii
aparţinând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum
urmează:
a) categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin caracterele
morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbul, Bandog şi metişii lor;
b) categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa,
Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff,
Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi metişii lor.
1.2. Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea
persoanelor care sunt chemate să răspundă, precum şi a animalelor pentru
care a fost instituită această răspundere.
Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001
Cod civil, răspunderea revine persoanei care exercită paza
juridică a animalului la momentul producerii prejudiciului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi
în interes propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de
comandă şi supraveghere a animalului.
Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la proba
contrară, precum şi persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică,
cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul.
În practica instanţelor judecătoreşti91 s-a reţinut că, în raport cu dispoziţiile
art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ţinute a răspunde pentru
prejudiciul produs de animale, sunt acelea care aveau paza juridică în
momentul producerii pagubei.
Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza
juridică, care atrage răspunderea solidară pentru prejudiciul cauzat de
animal.

27
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de
proprietarul unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis
acţiunea cu motivarea că „în situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub
supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă
delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 Cod civil, potrivit
cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de
acesta, fie că animalul se află în paza sa, fie că a scăpat.”92
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă
presupune doar un contact material cu animalul.
Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul, zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil,
răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:
- animalele domestice;
- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr.
103/199694, care în art. 15 alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru
cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar
pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit
obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În acest caz este vorba de
o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o
răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art. 1001 Cod
civil.
1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de animale
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere, în doctrină s-au
formulat trei opinii:
1. fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care
beneficiază de foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte şi
consecinţele negative produse de acesta;
2. fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în
supravegherea animalului, 3. fundamentarea răspunderii pe ideea de
garanţie pe care paznicul juridic trebuie să o asigure terţilor.
1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului
Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada
că prejudiciul a fost cauzat de către animal, precum şi a faptului că la
momentul producerii prejudiciului animalul se afla în paza juridică a
persoanei de la care se pretind despăgubiri.

28
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că
prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseşi, faptei unei terţe
persoane pentru care nu este ţinut să răspundă sau unui caz de forţă
majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de împrejurarea că
la producerea rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar
participarea acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă
cauzală proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se justifică nu
prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa raportului de cauzalitate între
fapta animalului aflat sub paza sa şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
animale
Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri:
- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil;
- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod
civil.
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula
acţiune în regres împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999
Cod civil.

2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina


edificiului
2.1. Reglementarea legală
Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
2.2. Domeniul de aplicare
Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002
Cod civil impune prezentarea următoarelor noţiuni98:
• edificiu;
• noţiunea de ruină a edificiului;
• lipsa de întreţinere a edificiului;
• viciu de construcţie;
• persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea
trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă
construcţie, devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa.

29
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a
edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor
elemente de construcţie.
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din
momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul forma obiectul
unui contract de locaţiunea sau comodat ori era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar,
iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are
calitatea de proprietar al construcţiei.
2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului
În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului,
în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două teorii:
- teoria răspunderii subiective,101 potrivit căreia la baza răspunderii
se află o prezumţie de culpă datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu
deconstrucţie;
- teoria răspunderii obiective102, conform căreia răspunderea se
întemeiază pe ideea unei obligaţii legale de garanţie, pe care proprietarul
edificiului o datorează terţilor, independentă de orice culpă din partea
proprietarului.
2.4. Condiţiile răspunderii
Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului,
în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească următoarele
condiţii:
􀂃 existenţa prejudiciului;
􀂃 existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
􀂃 existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului;
􀂃 împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere
sau de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii
dovedind faptul că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de
prevenire a viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor
dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:
􀂃 fapta victimei;
􀂃 fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să
răspundă;
􀂃 forţa majoră.
2.5. Efectele răspunderii

30
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil,
proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei
despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau
superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în
regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva următoarelor
persoane:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în
sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată
de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are
obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale
lucrului.104
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi
persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta
proprie, conform art. 998 – 999 Cod civil.

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri


în general
3.1. Reglementarea legală
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este
reglementată în art. 1000 alin. 1 Cod civil, care prevede că „suntem
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care
suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”
Art. 1000 alin. 1 din Codul civil român reproduce prevederile cuprinse în art.
1384 din Codul civil francez.
Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor state care au
recepţionat Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârşitul
secolului al XIX-lea s-a recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod
nu constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile
cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente.
Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al
responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsufleţite aflate
în paza cuiva, având în vedere lucrările adepţilor teoriei riscului, a unei
responsabilităţi obiective. Doctrina franceză105 modernă a recunoscut
aplicarea textului în discuţie nu numai lucrurilor mobile, ci şi imobilelor, nu
numai lucrurilor

31
”periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de
mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când
paguba este produsă de viciul lucrului, lucrurilor aflate în mişcare şi
lucrurilor aflate în staţionare.
În ţara noastră, răspunderea în baza art. 1000 alin. 1 Cod civil a fost pentru
prima dată aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curţii de Apel din
Bucureşti, prin care s-a abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene,
acesta fiind înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a
lucrului, precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului
Iaşi107care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa
franceză, constată în art. 1000 alin. 1 Cod civil o prezumţie absolută de
culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin. 5 din acelaşi articol nu
prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei şi
forţa majoră.
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl
reprezintă decizia nr. 333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curţi de Casaţie108,
în care se arată: „Este de principiu că răspunderea pentru daunele cauzate
prin faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe
ideea de risc, existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea
raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci
independent de orice culpă a proprietarului care are paza juridică a
lucrului.”
3.2. Domeniul de aplicare
Pentru angajarea răspunderii în baza art. 1000 alin 1 Cod civil, prejudiciul
trebuie să fie cauzat de un lucru care poate fi un bun imobil sau un bun
mobil, iar lucrul trebuie să se afle în paza unei persoane.
Persoanele care au calitatea de paznici juridici ai unui lucru sunt:
- proprietarul lucrului, chiar şi în cazul în care a pierdut lucrul;
- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate;
- posesorul lucrului;
- detentorul lucrului.
3.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri
Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii
răspunderi civile, în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil
modern, îşi au originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o
explicaţie sau un fundament corespunzător răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri.

32
Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se încadrează în
cele două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia
răspunderii obiective.
3.3.1. Concepţia răspunderii subiective
Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod
civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului civil, s-au înscris
următoarele teorii:
– prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic;
– prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic, cu consecinţa că numai
forţa majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie;
- existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine
inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia prejudiciului
este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică.
Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil,
legiuitorul a instituit o prezumţie legală de culpă a paznicului juridic pentru
neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă
cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic poate
înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.109
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor de făcut, astfel
încât victimele ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea
prejudiciului.
Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la care ajung cele
trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea
paznicului juridic la plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi
imputabilitate.
3.3.2. Concepţia răspunderii obiective
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă,
dovedită sau prezumată, a paznicului juridic.
Unii autori110 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin
teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului
trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de
acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost
criticată deoarece răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia
de despăgubire, nu poate fi prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat
o traiectorie de la concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei

33
absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic
un avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului
juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.
3.4. Condiţiile răspunderii
Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele
condiţii:
• existenţa prejudiciului;
• raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul de cauzalitate se
referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului lucrului;
• faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane;
calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba
contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului
unui alt drept real sau posesorului.
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei
unor cauze exoneratoare de răspundere:
1. fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă
întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore, deoarece, în caz
contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic;
2. fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic,
deoarece terţul şi paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea
repartizându-se proporţional cu gradul de participare şi de vinovăţie al
fiecăruia;
3. forţa majoră.
3.5. Efectele răspunderii
Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al
lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza
materială a lucrului, în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el va putea să formuleze o
acţiune în regres împotriva paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile
art. 998-999 Cod civil.
În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi
fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depăşesc
întinderea corespunzătoare a participaţiei sale, pentru tot ce a plătit în plus,
va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva terţului.

34