Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
CATEDRA KINETOTERAPIE

Mortean Vladimir

Kinetoprofilaxia după entorsă a gleznei

Autorul:
Mortean Vladimir 407K
Conducător ştiinţific: Godorozea Mihail
Dr. med., conf. univ.

CHIŞINĂU, 2020
Cuprins
Introducere…………………………………………3
Capitolul 1 Noțiuni generale……………………….4
Capitolul 2 Clasificarea entorselor de gleznă............5
Capitolul 3 Tratament................................................7
Concluzii…………………………………………13
Bibliografie

2
Introducere
Includem in acest capitol sechelele traumatice ale gleznei considerand glezna si piciorul
un complex anatomofunctional menit sa suporte intreaga greutate a corpului si in acelasi timp sa
asigure mersul pe orice teren. Piciorul are, deci, un rol static si rol dinamic de aproape egala
importanta fiind parghia terminala a locomotiei. Hohmann denumea piciorul : “o opera de arta
arhitecturala a naturii.”
Tipurile lezionale ale macro traumatismelor piciorului sunt cele obisnuite : plagi,
contuzii, entorse, luxatii, fracturi, care pot interesa toate structuriile anatomice: piele.
Ligamnente, muschi, tendoane, articulatii, oase, vase si nervi. Aceste leziuni pot lasa sechele
imediate sau tardive a caror filiatie cu traumatismul respectiv nu e greu de stabilit. Piciorul mai
prezinta insa, frecvent, o serie de sindroame sau boli disfunctionale in a caror etiopatogenie
micro traumatismul joaca un rol determinant. Astfel sunt unele bursite si tenosinovite,
metatarsalgiile, osteonecrozele, sindromul tibial anterior etc.
Suprasolicitarea statica si dinamica a piciorului, agravata de o incaltaminte sablon si
neadaptata anatomiei acestuia explica multitudinea suferintelor piciorului ce pot fi incadrate in
patologia traumatica. In acest fel medicul fizioterapeut si recuperator este confruntat cu suferinte
sechelare posttraumatice obisnuite (edem, redoare articulara, atrofii sau retracturi musculare,
pareze etc) dar si cu tulburari de statica cu picior dureros cronic pe fond tot traumatic dar nu ca
sechele ale unui traumatism unic, ci ale unor suprasolicitari mecanice continue.
Traumatismele gleznei sunt cele mai frecvente dintre toate localizarile traumatismelor
aparatului locomotor, entorsele detinand primul loc, iar fracturile locul II in categoriile
respective. Marea lor frecventa se explica prin faptul ca la acest nivel au loc miscari multiple
comandate de nevoile de mobilitate ale piciorului, expus la diferiti factori traumatici ce
actioneaza in conditii diferite.
Complexitatea aparatului osos si musculo-ligamentar alcatuit de catre articulatia mortezei
tibio-peroniere cu astragalul face ca aceste traumatisme sa aiba un rasunet diferit asupra
formatiilor respective in functie de directia si intensitatea de actiune a traumatismului si de
gradul de rezistenta al elementelor solicitate. Astfel entorsele se produc de obicei printr-o
miscare de inversiune a piciorului rezultata din supinatia combinata cu adductia si rotatia interna,
deoarece ligamentul lateral extern solicitata in aceasta miscare este mai putin rezistent decat
ligamentul lateral intern. In schimb fracturile maleolare sunt mai rare prin inversiune si apar cel
mai des in urma miscarii de eversiune rezultate din combinatia miscarilor de abductie, pronatie si
rotatie externa.
Luxatiile gleznei nu sunt niciodata simple nelimitandu-se doar la leziuni ligamentare ci
insotindu-se cel mai frecvent de fracturi maleolare si fracturi marginale postterioare sau
3
anterioare, dupa tipul luxatiei, traumatismul cauzal fiind de o deosebita intensitate. Mecanismul
entorselor si fracturilor maleolare este de obicei indirect; numai fracturile pilonului tibial
recunosc o cauza directa in majoritatea cazurilor.

Capitolul 1
Noțiuni generale
Este o afecțiune traumatică a gleznei produsă printr-o mișcare forțată peste limitele
fiziologice ce determină leziuni variate ale capsulei articulare, ligamentelor ce stabilizează
glezna, uneori și ale cartilajului articular.

Patofiziologie
Entorsa gleznei poate fi împărțită în:
 entorsa capsulară anterioară: examinarea descoperă durere la extensia activă a gleznei
sau la flexia ei pasivă maximă.
 entorsa medială prin eversiune este produsă prin rotația externă și abducția gleznei. 
 entorsa laterală prin inversiune este tipul obișnuit de entorsă, cel mai frecvent.  Aceste
entorse apar de obicei în timpul mersului sau alergării pe un teren denivelat. Cele mai
multe entorse laterale afectează ligamentul talo-fibular anterior.
 entorsa cu diastazis reprezintă 1% din totalul entorselor de gleznă. Apare secundar unei
rotații externe foarte mari sau unei hiperextensii a gleznei. Durerea apare sau se
accentuează la rotația externă sau extensia gleznei.

Capitolul 2
Clasificarea entorselor de gleznă
4
Entorsa acută de gleznă se împarte în funcție de severitatea leziunilor în 3 grade:
gradul I: ligamentul talo-fibular anterior este traumatizat minor. Nu există rupturi ale părților
moi. Nu se constată laxitate ligamentară crescută la testele de stress.
gradul II: ligamentul talo-fibular anterior este rupt parțial. Se constată o laxitate crescută la
testul sertarului anterior al gleznei.
gradul III: ligamentul talo-fibular anterior este rupt complet și este afectat întotdeauna și
ligamentul calcaneo-fibular.
În afara rupturii ligamentelor talo-fibular anterior și calcaneo-fibular, în entorsa laterală
prin inversiune pot apărea și alte traumatisme asociate:
  rupturi sau subluxații ale tendoanelor peroniere.
 neurapraxia nervilor peronier superficial și/sau peronier profund.
 entorsa articulației subtalare (frecventă).
 fracturi ale cuboidului.
Evaluarea durerii: scala analog vizuală; scale verbale (chestionar McGill)
Evaluarea durerii se realizează prin metode unidimensionale și multidimensionale. De
obicei, prin metodele unidimensionale este evaluată o singură dimensiune a durerii și
datele se obțin prin autorelatarea pacientului asupra intensității durerii pe care o percepe.
Aceste instrumente unidimensionale sunt utile pentru evaluarea durerii acute (ex. durerea
postoperatorie). Metodele multidimensionale sunt instrumente complexe și sunt
recomandate în evaluarea durerii persistente sau complexe.
1. Scalele unidimensionale
După cum s-a menționat, scalele de evaluare a durerii trebuie să fie instrumente simple,
sigure, exacte, adecvate nivelului de dezvoltare fizică, emoțională și cognitivă a
pacientului. Pentru cuantificarea intensității durerii, există o multitudine de măsurători
unidimensionale. Scalele tipice folosesc descrierea numerică (ex. 0-10), verbală
(cuvinte), sau vizuală (imagini).
Exemple de scale unidimensionale sunt următoarele:
- scala de evaluare numerică
- scala analog vizuală
- scale categorice: descriere verbală, evaluare facială
Scala analog vizuală (VAS) este un test unidimensional rapid care îndeplineşte criteriile
de cercetare clinică (acceptarea pacientului, reproductibilitate, validitate aparentă şi
continuă, sensibilitate). Testul se bazează pe ordonarea pe o linie orizontală dreaptă de 10
cm, care are la capete extreme în analiza durerii: 0=absenţa durerii, 10=durerea maximă.
5
VAS este un instrument simplu, robust, sensibil, care permite pacientului să-și exprime
durerea, marcând intensitatea acesteia dea lungul liniei cu ajutorul unui dispozitiv care
culisează.
Figura 4. Scala analog vizuală
Scala de evaluare numerică reprezintă cea mai folosită scală de evaluare. Pacienții își
evaluează durerea pe o scală de la 0 la 10 sau de la 0 la 5, unde 0 reprezintă „fără durere“
iar 5 sau 10 constituie „cea mai mare durere imaginabilă“. Numerele utilizate pe aceste
scale (ex. 0-5; 0-10; 0-100) sunt așezate în ordine crescătoare indicând astfel creșterea
gradată a intensității durerii. Pentru a folosi acest tip de scale, copilul trebuie să înțeleagă
conceptul numerelor. Aceste scale de evaluare numerică, dezvoltate de Hester,
Richardson și colaboratori, au avantajul de a nu necesita material complicate și sunt ușor
înțelese de personalul care le utilizează.

Figura 5. Scala de evaluare numerică


Categoria scalelor de evaluare prin descriere adjectivală constă dintr-o serie de cuvinte
așezate într-o continuitate de aprecire în creștere (ex.: fără durere, durere ușoară, durere
moderată, durere severă), după cum se poate constata în scala de evaluare prin descriere
adjectivală din figura 3.

Figura 6. Scala de evaluare verbală


Scalele faciale sunt reprezentate de o serie de figuri care sunt așezate într-o ordine care
indică creșterea progresivă a intensității durerii, respectiv de la „fără durere“ până la „cea
mai mare durere posibilă“. Scalele faciale sunt gândite să fie ușor înțelese de copii.

6
Figura 7. Scala de evaluare facială Wong-Baker (0 = fără durere; 1 = doare numai
puțin; 2 = doare puțin mai mult; 3 = doare mai mult; 4 = doare în totalitate; 5 = doare
cel mai rău)

Capitolul 3
Tratament

 Tratamentul medicamentos cu administrarea de antiinflamatorii și antialgice


 Tratamentul fizical-kinetic trebuie individualizat pentru fiecare bolnav în parte și în
permanență adaptat la stadiul bolii.
Obiective:
1) Dispariția sau ameliorarea durerii;
2) Prevenirea,  dispariția sau ameliorarea inflamației;
3) Menținerea sau ameliorarea stabilității și mobilității articulare;
4) Menținerea sau ameliorarea forței și rezistenței musculare;
5) Ameliorarea calității vieții.

ELECTROTERAPIA

Electroterapia constă în aplicații terapeutice ale următoarelor tipuri de curenți, pentru


efectul antialgic, antiinflamator:
 curent galvanic
 curenți de joasă frecvență: CDD, TENS,  Trabert
 curenți de medie frecventă
 laser
 unde scurte
 ultrasunet
 diapulse
TERMOTERAPIA
Termoterapia locală pentru controlul durerii și creșterii compliantei țesuturilor  moi în
vederea instituirii programului de kinetoterapie.

7
KINETOTERAPIA 
Entorsa de gradul I:
În general nu necesită tratament profesional și reabilitare. Glezna rămâne stabilă. În
funcție de simptome se folosesc:
- gheată local
- poziția proclivă a piciorului
- medicație antiinflamatoare
- interzicerea temporară a sprijinului
Reîntoarcerea la sport se testează foarte simplu prin punerea pacientului să sară doar pe
piciorul traumatizat, care, dacă este refăcut, nu trebuie să mai doară.

Entorsa de gradul II si III:


Atunci când nu există o patologie asociată sau entorse repetate în antecedente,
tratamentul nechirurgical s-a dovedit suficient. El include:
- diminuarea durerii
- diminuarea tumefacției
- imobilizare potrivită pentru repausul fibrelor ligamentare
- recuperarea mușchilor peronieri
- restaurarea mișcării normale a gleznei
Tratamentul conține următoarele faze:
a) faza I de tratament :
Tratează sângerarea și edemul prin:
- repaus (mers cu cârjele)
- gheață
- pansament compresiv (sau cizmă gipsată)
- poziție proclivă
b) faza II de tratament :
Constă în reînceperea recuperării. Această fază începe la 1-3 săptămâni de la traumatism,
atunci când edemul a diminuat mult. Recuperarea este activă. Caută să restaureze proprioceptia,
soliditatea peronierilor și mobilitatea articulară. În afara mișcărilor active, se fac și mișcări
pasive atente, graduale:
- exerciții pentru degete (extensii și flexii active, cu și fără rezistență).

8
- exerciții pentru sensibilitatea proprioceptivă (cu ajutorul unei mingi: pacientul cu
piciorul pe minge, o rotește, își plimbă piciorul pe ea, o lovește ușor, etc., ca un fotbalist la
antrenament).
- exerciții pentru întărirea mușchilor peronieri: eversiuni repetate izotonice și izometrice.
Această etapă durează între 4 și 10 săptămâni, după care pacienții trec la faza a III-a.

c) faza a III-a de tratament :


Constă în reînceperea activității sportive. Este important ca înaintea începerii exercițiilor
să se pună o gleznieră. Ea oferă stabilitate mai bună, iar contactul cu pielea ameliorează
activitatea proprioceptorilor. Vor fi continuate exercițiile pentru recuperarea eversiunii gleznei
prin eversiuni repetate contra rezistentă (elastice, scripeți). Recuperarea este completă atunci
când pacientul poate să sară doar pe piciorul traumatizat fără durere sau instabilitate.
Pacienții care la 3 luni de la traumatism și după o recuperare completă și corectă mai au
simptome, au cu siguranță o patologie asociată.
Pentru entorsele a căror patologie este complexă se apelează la tratamentul chirurgical.
Exerciții de mișcare ale gleznei
Aceste exerciții se vor începe imediat după traumatism în timp ce se pune gheața pe
gleznă. Se vor repeta aceste seturi de exerciții de 10 până la 30 de ori pe zi. Fiecare set se
efectuează timp de 3-5 minute.
- se efectuează literele alfabetului cu degetele de la picioare, antrenând în mișcare și
glezna.
- se poziționează talpa piciorului pe podea în momentul în care se stă în șezut pe scaun.
Cu mișcări lente se mișcă genunchiul dintr-o parte în alta în timp ce talpa piciorului se menține
pe podea.
Se pot face exerciții de mișcare a degetelor de la piciore folosind un prosop. Acesta se
poziționează pe podea și cu ajutorul degetelor de la picioare în timp ce călcâiul se menține fix pe
podea, se va trage acesta către corp și apoi se va îndepărta în același mod.
Exerciții de întindere a gleznei
Cu aproximativ 48- 72 de ore după traumatism se vor începe exercițiile de întindere ale
tendonului Achile, care face legătura dintre cufa musculară din partea posterioară a gambei și
oasele de la nivelul călcâiului.
Exercițiile de întindere necesită un prosop - dacă nu se pot face în picioare se vor efectua
în șezut ținând genunchii drepți și în jurul tălpii se prinde un prosop. Lent și cu grijă se trage de
prosop și se ține ridicat timp de 15 secunde până când se simte întinderea musculaturii. Într-o
entorsă a gleznei moderată sau severă, la început poate să fie prea dureros să se tragă de degete
9
atât de mult încât să se simtă întinderea musculaturii. Se va face acest lucru cu prudență și sub
controlul durerii.

O mică durere este un lucru normal, dar nu este nevoie ca aceasta să devină moderată sau
severă. Se vor repeta exercițiile de 15-20 de ori pe zi timp de o săptămână. Apoi se vor face
întinderi ale tendonului lui Achile ca parte a exercițiilor zilnice de rutină pentru a se menține
flexibilitatea.
Se realizează apoi întinderea musculaturii posterioare a gambei. Dacă este posibil aceste
exerciții se efectuează în ortostatism cu fața la un perete și cu mâinile la nivelul umerilor fixate
pe perete. Se va poziționa piciorul lezat în spatele celui sănătos, stând pe vârf. Se mențin
călcâiele pe podea și partea posterioară a membrelor inferioare în poziție dreaptă. Încet se va
îndoi genunchiul aflat în față până când se simte întinderea musculaturii gambei. Se vor repeta
aceleași mișcări.

Exerciții de întărire a musculaturii


Odată ce se poate suporta menținerea greutății pe picior fără apariția durerii sau
edemului, se vor începe exercițiile de întărire a musculaturii. Aceste exerciții trebuiesc făcute
timp de 3-5 secunde. Se vor face 15-20 de repetări o dată sau de 2 ori pe zi timp de 2-4
săptămâni, în funcție de severitatea leziunii.
Se vor începe cu talpa piciorului poziționată pe podea în sens invers peretelui, un obiect
sau mobilă. După ce se creează un comfort în această poziție se încearcă atașarea unui cordon de
cauciuc de talpă pentru a se crea o rezistență.
În aceeași poziție în picioare se vor apropia picioarele pe podea. Se va apăsa pe piciorul
afectat spre interior împotriva celuilalt picior. Apoi se va poziționa călcâiul celuilalt picior peste
piciorul afectat. Se vor apăsa unul împotriva celuilalt.
Exerciții pentru control și balans
Când este posibil statul în picioare fără durere, se vor începe exercițiile de balans și
pentru control. Una dintre metodele de a face acest lucru este poziționarea doar în piciorul
afectat, ținând brațele ridicate în lateral cu ochii deschiși.
Când este posibil acest lucru timp de 60 de secunde se vor începe și alte exerciții pentru
mișcare. Se stă doar în piciorul afectat cu brațele ridicate astfel:
- de-a lungul toracelui cu ochii deschiși
- brațele lateral cu ochii închiși
- cu brațele la piept și ochii închiși
Se vor face aceste exerciții timp de 60 de secunde de 6 ori pe zi.
10
Exerciții de profilaxie
Exercițiul 1. Kinetoterapeutul aşezat pe un scaun în faţa piciorului; execută mobilizări pasive
începând cu degetele până la nivelul gleznei pe toate axele şi direcţiile de mişcare (flexii,
extensii, abducţii, adducţii, circumducţii, rotaţii în ax); mobilizările pasive sunt însoţite de
tracţiuni, tensiuni, scuturări.Din decubit dorsal
Exercițiul 2. Piciorul în afara patului, kinetoterapeutul în faţa piciorului pacientului prinde
piciorul în brăţară de sub maleole; kinetoterapeutul execută o uşoară tracţiune şi ducerea
piciorului în flexie dorsală şi eversie.
Exercișiul 3. Piciorul pe pat, kinetoterapeutul lateral cu o mână prinde de gleznă iar cu cealaltă
de călcâi astfel încât planta să se sprijine pe antebraţul său; kinetoterapeutul execută o uşoară
presiune la nivelul gleznei concomitent cu flexia dorsală a piciorului.
Exercițiul 4. Piciorul în afara patului, kinetoterapeutul lateral cu o mână prinde de călcâi astfel
încât faţa plantată să se sprijine pe antebraţ iar cu cealaltă pe faţa dorsală a piciorului;
kinetoterapeutul execută o uşoară tracţiune ducând piciorul succesiv şi continuu în inversie,
flexie dorsală, eversie, flexie plantară.
Exercițiul 5. Piciorul în afara patului, kinetoterapeutul în faţa piciorului prinde cu o mână de
călcâi astfel încât policele să fie sub maleola externă iar cealaltă mână prinde faţa dorsală:
kinetoterapeutul execută ducerea călcâiului în eversie, apoi din această poziţie execută inversia
metatarsienelor.
Exerciţii de întindere
Din aşezat
Exercițiul 6. Cu piciorul afectat în afara patului, genunchiul extins, pacientul prinde planta
piciorului cu o bandă elastică (terra band); trage de banda elastică astfel încât să facă flexie
dorsală, menţine 20-30 de secunde.
Exercițiul 7. Cu piciorul afectat pe pat, genunchiul în flexie, pacientul prinde planta piciorului
cu o bandă elastică; trage de banda elastică astfel încât să facă flexie dorsală (călcâiul rămâne în
contact cu patul), menţine 20-30 de secunde.
Exercițiul 8. Pe o banchetă, piciorul afectat cu genunchiul extins; pacientul execută aplecarea
trunchiului concomitent cu tragerea spre sine a antepicorului.
Exercițiul 9. Aşezat cu fesele pe călcâie; pacientul execută extensia trunchiului, astfel încât să
atingă cu palmele solul.
Din ortostatism

11
Exercițiul 10. Cu mâinile sprijinite pe scara fixă, piciorul sănătos în faţă, cel afectat în spate;
pacientul execută flexia genunchiului din faţă cu ducerea bazinului înainte, astfel încât să întindă
muşchii gastrocnemieni (talpa rămâne în contact cu solul).
Exercițiul 11. Cu mâinile sprijinite pe scara fixă, piciorul sănătos în faţă cu genunchiul flectat,
cel afectat în spate cu genunchiul extins; pacientul execută flexia genunchiului din spate, astfel
încât să întindă muşchiul solear (talpa rămâne în contact cu solul).
Exerciţii active şi active cu rezistenţă
Din decubit dorsal
Exercițiul 12. Cu membrul inferior întins pe pat, kinetoterapeutul opune rezistenţă pe coapsă
deasupra genunchiului şi pe faţa dorsală a picorului; pacientul execută o triplă flexie învingând
rezistenţa.
Exercițiul 13. Coapsa şi genunchiul flectate 90º, glezna în flexie dorsală, kinetoterapeutul
plasează o mână pe tendonul ahilian şi călcâi iar cealaltă sub degete; pacientul încearcă să-şi
ducă călcâiul spre fese, kinetoterapeutul se opune.
Exercițiul 14. Coapsa şi genunchiul la flectate 90º, glezna în flexie dorsală, kinetoterapeutul
lateral cu o mână stabilizează coapsă plasând mâna în 1/3 distală pe lateral iar cu cealaltă opune
rezistenţă pe faţa dorsală a piciorului; pacientul execută extensia şoldului şi a genunchiului
concomitent cu flexia plantară.
Din aşezat
Exercițiul 15. Cu genunchii extinşi, piciorul în afara patului; execută (activ, apoi cu rezistenţă
din partea kinetoterapeutului) mişcările în toate direcţiile şi sensurile de mişcare.
Exercițiul 16. Cu genunchii extinşi, piciorul în afara patului, cu un elastic ataşat la nivel
metatarsian; pacientul execută flexii dorsale şi plantare.
Exercițiul 17. Talpa pe sol; pacientul execută apăsări pe sol cu călcâiul, apoi cu vârful degetelor.
Din ortostatism
Exercițiul 18. Cu faţa la spalier; pacientul se deplasează prin aproprierea vârfurilor, apoi a
călcâielor.
Exercițiul 19. Cu faţa la scara fixă; pacientul execută ridicări pe vârfuri.
Exercițiul 20. Cu faţa la spalier, picioarele ridicate pe prima şipcă; pacientul execută ridicări pe
vârfuri (încearcă să atingă solul cu călcâiele).
Exercițiul 21. Cu faţa la spalier, mâinile prind şipca de la nivelul umerilor; pacientul execută
flotări (distanţa dintre picioare şi spalier se măreşte treptat, călcâiele nu se desprind de pe sol).
Exercițiul 22. Cu faţa la spalier, antepiciorul pe un săculeţ de nisip, călcâiul pe sol; pacientul
ridică piciorul sănătos cât mai sus posibil pe o şipcă a spalierului.

12
Exercițiul 23. Kinetoterapeutul în spatele pacientului; îi imprimă dezechilibrări spre înainte –
înapoi.
Exercițiul 24. Pacientul este pe o planşetă balansoare şi execută mişcări înainte-înapoi, în
lateral.
Exercițiul 25. Mers pe vârfuri, pe călcâie, pe marginea internă / externă a piciorului.
Exercițiul 26. Mers pe planuri înclinate (în plan sagital şi în plan frontal).

Concluzii
În urma studiului efectuat s-au putut formula următoarele concluzii:
 aplicarea precoce a tratamentului recuperator, diminuează durata
acestuia;
 mijloacele şi procedeele folosite în cadrul programelor, trebuie
individualizate şi particularizate;
 trebuie selectate acele mijloace şi procedee kinetice, care să
corespundă îndeplinirii obiectivelor propuse;
 aceste programe, judicios alcătuite, pot asigura o recuperare integrală
şi rapidă
 totodata trebuie efectuate exercitii de profilaxie pentru prevenirea
recidivelor

13
BIBLIOGRAFIE

1. Cotoman R., Kinetoterapie: metodica desfăşurării activităţii practice, Editura Fundaţiei


România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Hagiu B.A., Terapia durerii – curs, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2012.
3. Melzack R: The McGill Pain Questionnaire: major properties and scoring methods. Pain
1975; 1:277–99
4. Pásztai Z., Kinetoterapia în recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului
locomotor, Editura Arionda, Oradea, 2001
5. Sbenghe T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti, 1999.

14