Procesul de colectivizare- încălcarea dreptului de proprietate de către URSS
În Uniunea Sovietică, colectivizarea a fost o politică introdusă la sfârșitul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, o contopire a proprietăților funciare private și a forței de muncă individuală în cooperative numite ferme agricole colective (în limba rusă колхоз, kolhoz) și ferme agricole de stat (совхоз, sovhoz). Această politică avea ca scop creșterea producției agricole prin punerea agriculturii sub controlul statului. Avea, de asemenea, și un important scop politic, ca un pas înainte către comunism, prin deposedarea culacilor (chiaburilor) de proprietățile agricole și funciare și transferarea lor către pătura țăranilor săraci colectiviști. Lupta declarată împotriva aşa-numiţilor „culaci", a ţăranilor înstăriţi, nu era altceva decât una împotriva ţăranilor, ca reprezentanţi ai unei clase sociale. Dacă iniţial definiţia termenului de „culac" avea la bază criterii economice, ea s-a transformat în scurt timp în una eminamente politică. Toate persoanele incomode sau recalcitrante din mediul rural erau etichetate drept „culaci", adică duşmani de clasă, şi trataţi drept criminali. Insa, odată cu formarea colhozurilor a dispărut stimulentul de a munci şi de aici a apărut o criză endemică de produse alimentare, care a dinamitat ideologia şi regimul sovietic. „De ce ne vorbiţi de comunism, de bunăstare şi armonie totală, în timp ce nu avem ce mânca", spuneau ţăranii. Pe lângă ineficienţă economică, procesul de colectivizare a provocat şi atomizarea societăţii, cetăţeanul de rând devenind neputincios în faţa statului care era unicul angajator în câmpul muncii. Regimul totalitar sovietic a folosit deportările în calitate de metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în sfera politicii externe. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. Familii întregi – copii, bătrâni, oameni bolnavi – au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni puţin prielnice sau chiar neprielnice pentru viaţă. În schimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii. RSSM a cunoscut patru valuri masive de deportări, deşi documentele de arhivă arată că familii întregi erau “strămutate” practic în fiecare lună. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, adică acum 63 de ani, comuniştii au pornit al treilea val de deportări. În februarie 1949, avusese loc congresul al II-lea al partidului comunist din Moldova, care a luat decizia de a colectiviza agricultura. Puţin mai târziu, reprezentantul PC în Moldova a emis hotărârea specială nr. 509 “Cu privire la deportarea din RSSM a familiilor de chiaburi, foşti moşieri şi de mari comercianţi”. În listă au fost incluse 11.212 familii. Deportările au fost realizate de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM, pe atunci în frunte cu Mordoveţ. Dacă la 1 februarie 1949 erau colectivizate numai 22% din gospodăriile ţărăneşti, în luna decembrie 1949 – 82,3%. De frica deportărilor, ţăranii au fost nevoiţi să intre în colhozuri, în numai cinci-şase luni fiind formate 1.743 colhozuri, care întruneau 306.400 gospodării ţărăneşti. Planul de colectivizare a fost depăşit de două ori. „Efectele” acestor deportari comuniste din 1949 au fost dezastruoase. În primul rând, toţi istoricii din RM, cu mici excepţii, condamnă această politică antiumană, îndreptată împotriva oamenilor, care nu justifică în nici un fel reformele şi transformările din agricultură. De fapt, au fost deportaţi cei mai buni gospodari, în sate rămânând oamenii săraci, mai puţin harnici, dar devotaţi până în măduva oaselor regimului comunist. În al doilea rând, colectivizarea agriculturii a demonstrat că a avut numai efecte negative. Experienţa altor ţări socialiste arată că munca individuală şi ţăranii necolectivizaţi au dat dovadă întotdeauna de o mai mare productivitate a muncii. Munca colectivă în colhozuri avea multe elemente negative, precum nepăsarea faţă de roadă, înstrăinarea producătorului faţă de obiectul muncii etc. În al treilea rând, valul deportării din 1949 a fost, fără îndoială, o crimă comisă de regimul leninisto-stalinist faţă de umanitate.
