Sunteți pe pagina 1din 37

NOTIUNEA DE “BOALA” – DESCRIEREA DIFERITELOR TEORII CARE O DEFINESC

Între normalul (sănătatea aparentă) şi boala aparentă, manifestată prin fenomene de tipul simptomelor,
există un spaţiu de inaparenţă (absenţă a manifestărilor), în care esenţa bolii sau sănătăţii este mascată.
Boala reprezintă, pentru Gorgos, o formă particulară de existenţă a materiei vii, caracterizată prin apariţia
unui proces patologic care tulbură unitatea forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul
(integrarea), urmată de scăderea, creşterea sau vicierea schimburilor metabolice şi de limitarea sau dispariţia
libertăţii şi a capacităţii de muncă.
Boala nu reprezintă doar starea unei structuri somatice sau psihice, ci şi un proces, care presupune un
stadiu de debut, mai mult sau mai puţin manifest, care treptat, în cadrul unui proces evolutiv, se organizează,
reprezentând esenţa afecţiunii, organizarea aceasta determinând modificări în structura ansamblului personalităţii.
Situaţia devine cu atât mai evidentă cu cât procesul morbid afectează structurile psihice.
R.Fitzpatrick (1986) oferă o perspectivă plurifactorială asupra bolii. După el, boala este o stare finală,
rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţii genetice,
care plasează individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate,
expunerii cronice la agenţii patogeni, ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori.
Conceptul de boală psihică
Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. În
acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică
tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate incidente a
structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă.
Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei,
dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia,
moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre
constituirea defectualităţii sau deteriorării grave.
Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei biologică,
psihologică, axiologică şi socială.
Apare deci evident, ca analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu
numai corelaţii biologice, ci şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.
Boala este un fenomen social:
- prin definiţie – diferă de la comunitate la comunitate şi în funcţie de perioada istorică;
- prin origine – munca, status-rolul, nivelul de trai, nivelul cultural şi igienic al societăţii respective
influenţează starea de boală;
- prin consecinţe – la nivel relaţional, microsocial, macrosocial (ex.epidemiile);
- prin atitudinile colective pe care le suscită.
Biologic, boala este o stare a organismului sau unei părţi a unui organism în care funcţiile sunt afectate sau
deranjate, datorită unor agenţi din mediul intern sau extern.
Clinic, boala nu este doar o sumă de simptome sau acuze pur somatice, ci este un proces care afectează
viaţa psihologică a subiectului, ca reacţie a lui la boală.
Ca particularizare a stării de boală, boala psihică interesează întreaga fiinţă umană, în componenta sa
biologică, axiologică şi socială. Ea implică o restructurare a personalităţii în raport cu afecţiunea şi cu mediul, astfel
încât generează noi modele comportamentale. Diferenţa dintre starea de sănătate psihică şi cea de boală psihică nu
este una de grade, de nuanţe, ci una de calitate. Boala psihică este expresia dinamică a interferenţei complexului de
factori negativi, biologici, psihologici şi sociali.
Orice fiinţă umană este preocupată în mod intim de boală, ca ameninţare potenţială, ca realitate pe care o
poate trăi sau ca suferinţă a unei fiinţe dragi. Boala dobândeşte în mod necesar sens doar în istoria unui subiect:
- acest sens al bolii poate decurge din bulversările şi efectele rupturii în continuitatea vieţii, generate de
apariţia bolii;
- declanşarea bolii semnifică răspunsul unei personalităţi la confruntarea cu o situaţie trăită ca traumatică
şi la bulversările sau dezorganizările echilibrului său psihic, care urmează situaţiei traumatice.
Această relaţie intimă a bolnavului cu boala, tradusă prin aşa-numita „complicitate” a bolnavului cu boala
sa, se exprimă şi se organizează în funcţie de personalitatea bolnavului şi de reprezentarea bolii, generate de cultură.
În orice cultură (societate) există o anumită reprezentare a bolii şi, deci, a normalului şi patologicului.
Jeammet vorbeşte despre 2 curente mari în ceea ce priveşte reprezentarea socială a bolii:
a) o concepţie ontologică a bolii, care conferă bolii o existenţă autonomă, boala existând independent de
organismul care o suportă şi atacând organismul din exterior;
b) boala ca reacţie, a organismului şi a individului în totalitatea lor, la o perturbare a echilibrului acestuia.
Boala ar fi, deopotrivă, expresia personalităţii bolnavului şi a dezechilibrelor sale interne, ea constituind, deja, „un
efort de adaptare”. Boala nu este în mod necesar inamicul care trebuie învins, ci necesită o alianţă terapeutică sau,
cel puţin, o înţelegere a rolului pe care ea îl joacă în stabilirea unui nou echilibru al organismului.
În practica medicală, cele două curente apar ca fiind complementare. Prima concepţie asupra bolii este mai
optimistă, conducând la atitudini mai combative decât cea de-a doua: trebuie respins din organism microbul,
parazitul, reprezentarea răului. Activitatea terapeutică este văzută ca un război şi găsirea unui duşman comun
susţine alianţa dintre medic şi pacient. Dar realitatea medicală vine să nuanţeze uneori această poziţie comodă, utilă
uneori, dar periculoasă dacă este singura folosită.

1
Cea de-a doua concepţie este mai exigentă în acest plan. Răul este în noi, dar avem posibilitatea „naturală”
de a ne restabili starea de echilibru. Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem ceea ce ne perturbă din interior şi jocul de
forţe care acţionează în noi. Individul este implicat în tulburarea sa, dar şi în vindecarea sa. Incidenţele practice ale
acestei concepţii sunt foarte importante. Ea comportă, însă, şi riscuri, putând duce la poziţii contrare, dar în fapt
similare: sentimentul de atotputernicie a psihicului (cel care vrea, nu este bolnav), cu negarea importanţei
factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sau, din contra, un sentiment de fatalitate şi de laisser-faire. În cele
două cazuri, aceste atitudini trimit la o poziţie psihologică comună: refuzul relativităţii şi a limitelor puterii noastre,
reflectând absenţa doliului iluziei infantile a realizării posibile a tuturor dorinţelor noastre. Optimismul irealist şi
pesimismul din principiu, care previne orice decepţie posibilă, sunt cele două atitudini reacţionale posibile la o
poziţie inconştientă comună. Corolarul este refuzul riscului şi al înfruntării dificile şi conflictuale a unei realităţi
care ne scapă, în parte, de sub control.
Hasler, la rândul lui, vorbeşte despre două modele ale bolii:
Modelul medical Modelul psihosocial
- afectează doar persoana; - afectează relaţiile interumane;
- caracterizată prin procese patologice bine - duce la tulburarea vieţii normale a grupului;
definite;
- diagnostic precis delimitat; - factori multipli în patologie;
- etiologie predominant unifactorială; - etiologie plurifactorială;
- tratament unic (medicamentos). - terapii multiple.

Subiectivitatea bolnavului se reflectă în concepţia asupra bolii sale şi în modul acestuia de a se exprima prin
intermediul ei şi de a o trăi. Boala poate exprima conflictele pacientului şi poate altera narcisismul acestuia.
Sănătatea fiind purtătoarea integrităţii persoanei, boala este marcată de fixarea voluntară a angoasei de castrare
asupra a tot ceea ce atinge corpul şi sănătatea fizică şi psihică a persoanei.
„A fi bolnav” echivalează cu o situaţie existenţială nouă, deosebită de toate situaţiile anterioare, care
modifică sau poate modifica în mod evident rolul, statusul şi comportamentul individului. Optica asupra bolii diferă
de la un individ la altul, de la negarea bolii la refugiul în boală, trecând printr-o multitudine de nuanţe.
La modul general, „a fi bolnav” înseamnă:
- să te afli în stare de slăbiciune, boala fiind aproape în toate cazurile suferinţă, atingere corporală şi
limitare a posibilităţilor fizice, uneori chiar invaliditate;
- să te afli în situaţie de dependenţă, ca un corolar al stării de slăbiciune;
- resimţirea durerii, care reprezintă un simptom tip al stării de boală şi care reflectă situaţia de slăbiciune
şi de dependenţă.
„A fi bolnav” înseamnă a lua contact cu instituţiile medicale, cu unul sau mai mulţi medici, cu personalul
medical auxiliar. „Pacientul” se prezintă de la început într-o condiţie de inferioritate, adică lipsit de unul dintre
atributele care îl defineau înainte de îmbolnăvire, şi anume sănătatea. Ca persoană care a pierdut ceva din chiar

2
fiinţa sa, pierdere pe care nu o poate evalua nici valoric, nici temporal, bolnavul trăieşte în primul rând cu nelinişte
noul statut şi se vede în situaţia ca o altă persoană să decidă asupra viitorului său imediat sau îndepărtat. Contactul
cu instituţiile sanitare, cu ierarhizarea funcţională a asistenţei medicale devine greu de suportat, mai ales pentru
subiecţii până atunci perfect sănătoşi. În cazul spitalizării, schimbarea totală a mediului ambiental, pierderea
contactului cu familia, pătrunderea în microuniversul spitalicesc, confruntarea cu relaţiile noi din salon, secţie, cu
situaţii neobişnuite ca: suferinţa celorlalţi, „agresivitatea” unor explorări medicale, regimul alimentar diferit,
programul nou, fac ca, cel puţin în primele zile, bolnavilor să le crească anxietatea, iar unii să trăiască un veritabil
„sindrom de dezadaptare”.
Boala reprezintă un experiment natural de privare, în sensul unei deprivări senzoriale, afective şi sociale,
complementare unor simptomatologii paralele şi concomitente cu cea generată de etiopatogenie. Amplitudinea
clinică a bolii este generată, după G.Ionescu, de o serie de factori:

Gradul de cronicitate Reacţia la boală

Durata privării Severitatea privării


Amplitudinea
Experienţa patologică Reacţia la boală

Antecedentele Personalitatea

Atitudini ale bolnavului faţă de boală


Cu toată încărcătura alarmantă, chiar înspăimîntătoare uneori, boala, mai precis, anunţarea diagnosticului,
trezeşte reacţii şi atitudini diverse. Manifestarea faţă de boală poate fi prinsă, în linii mari, în următoarele tipologii
atitudinal-comportamentale:
a) acceptarea diagnosticului şi a bolii ca situaţie de impas, semnalată de toate simptomele care l-au adus
pe bolnav la medic; acceptarea poate fi trăită ca resemnare în faţa destinului implacabil, inducînd
atitudini şi comportamente defensive, de inhibare, dezangajare, demobilizare, atitudini care crează
probleme aplicării terapiilor şi reduc şansele de succes; acceptarea poate fi, destul de rar (mai ales în
cazul bolilor invalidante dar fără risc şi finalitate letală), urmată de refugiul în boală, ca urmare a
beneficiilor consecutive acestei situaţii - scutirea de responsabilităţi, tratament preferenţial în diverse
situaţii de viaţă, poate chiar beneficii financiare; acceptarea poate fi realistă, mobilizatoare, combativă,
bolnavul folosind, in acest caz, toate resursele posibile pentru tratament şi vindecare;
b) ignorarea diagnosticului şi a bolii, deşi este conştient de starea nu tocmai normală a organismului
(amînă decizii în acest sens), pornind de la convingerea că are suficiente resurse naturale de
reechilibrare (a mai fost bolnav şi s-a refăcut fără tratament); ignorarea bolii poate duce la lipsă de
cooperare pentru terapie, la neglijarea stării de boală şi la agravarea acesteia;
c) negarea bolii este o reacţie şi atitudine periculoasă pentru bolnav inducînd,în mod logic, nu numai lipsa
de cooperare ci chiar opoziţia faţă de tot ceea ce se referă la situaţia lui de impas, inclusiv la terapie.

LATURA PSIHO-TERAPEUTICA A MEDICAMENTULUI


3
Încă de la începutul medicinei au existat medicamente active şi placebo şi că prescrierea medicamentului a
ocupat dintotdeauna un loc fundamental în relaţia medic-bolnav. Farmacopeea modernă datează de la mijlocul
secolului XIX iar industria farmaceutică este produsul secolului XX. Dezvoltarea acesteia este uriaşă iar conotaţiile
economico-sociale ale medicamentului în lumea contemporană, în special în cea occidentală sunt enorme Dincolo
de funcţia sa terapeutică, medicamentul a devenit un obiect social şi economic considerabil de care trebuie să ţinem
cont în mare măsură, în mod egal pe plan psihologic şi psihopatologic. Adesea medicamentul a devenit simbolul
nivelului de viaţă dintr-o ţară.
IMAGINI ALE MEDICAMENTULUI
 După definiţia dicţionarului Larousse medicamentul este o substanţă administrată ca remediu destinată
combaterii unei tulburări sau leziuni şi, în final, să conducă la obţinerea vindecării. Definiţiei materialiste a
medicamentului la care am făcut referinţă anterior trebuie să i se adauge şi imaginea medicamentului, o
schemă imaginară dobândită cu trimitere la un anumit număr de parametri psihologici, psihodinamici,
sociologici şi nemaiavând multe în comun cu dimensiunea fizico-chimică.
 La om medicamentul are o acţiune binară, medicamentoasă şi psihologică, eficacitatea sau ineficacitatea
substanţei chimice fiind clar legată şi de ideea că această eficacitate există. Orice medicament este în acelaşi
timp de două ori activ asupra creierului prin acţiunea sa
IMAGINEA EXTERNA SI RECLAMA MEDICAMENTULUI
Imaginile externe ale medicamentului sunt legate în societatea contemporană de necesitatea industriei
farmaceutice de a recurge la mijloace publicitare pentru promovarea şi difuzarea produselor sale tot mai sofisticate.
Ţintele acestei publicităţi sunt pe de o parte potenţialii consumatori, iar pe de altă parte medicii şi este evident că se
vor folosi canale diferite prin care să ajungă la destinatar.
IMAGINILE INTERNE ALE MEDICAMENTULUI
Imaginea internă este o reprezentare inconştientă cu puternică încărcătură afectivă care este elaborată pe
parcursul dezvoltării individului prin mecanisme de introiecţie şi rejecţie. Imaginea medicamentului este strâns
legată de imaginea medicului, de locul pe care îl care acesta în ierarhia reprezentărilor pacientului.

PSIHOLOGIA FOLOSIRII MEDICAMENTULUI


EFECTUL PLACEBO
Cuvântul „placebo” reprezintă forma – la viitor a verbului latin placeo/plăcere şi poate fi tradus stricto
sensu prin: „voi plăcea“, sau, mai liber, „voi fi plăcut“ (agreabil). Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut-
în sens de promisiune- şi deci poate defini aşteptarea unui bolnav - când i se dă un medicament - la acţiunea utilă,
plăcută a acesteia. (Bradu Iamandescu I şi Necula I, 2002).

4
Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care însoţesc actul
terapeutic, Ionescu G (1985) propune următoarea definiţie operaţională: „Efectul placebo cuprinde ansamblul
manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop terapeutic sau
experimental, o substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic”.
Cracteristici generale ale efectului placebo:
 substanţa administrată este inertă farmacodinamic
 fectul este simptomatic
 durata efectului este, de regulă, scurtă;
 instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active
 acţiune nespecifică
Placebo este un termen utilizat în cercetare pentru a desemna o substanță inactivă sau o procedură utilizată
ca element de control în experimente. Efectul placebo este îmbunătățtirea măsurabilă, observabilă sau care se
resimte asupra sănătății, care nu se atribuie unui tratament real în desfășurare
Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia despre care nu a fost
demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa
imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate.
Placebo poate fi:
 placebo inert, când se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut neutru;
 placebo activ, când se utilizează o pastila cu efecte farmacologice, dar care care nu este considerata de
medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni.
„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv chirurgicala) care la
momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat
lipsa sa de eficienta.
Cuvântul placebo reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere și poate fi tradus stricto sensu
prin: voi plăcea, sau, mai liber, voi fi plăcut (agreabil).
Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – și deci poate defini așteptarea
unui bolnav – când i se dă un medicament – la acțiunea utilă, plăcută a acesteia
Placebo reactiv este persoana care raportează un efect placebo.
Caracterele generale ale efectului placebo:
 substanța administrată este inertă farmacodinamic;
 efectul este simptomatic;
 durata efectului este, de regulă, scurtă;
 instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanțe farmacodinamice active;

5
 acțiune nespecifică.
Efectul placebo poate fi de două feluri:
 activ - când apar simptome adverse ce apar și in cazul medicației
 inactiv - când nu apar aceste simptome adverse

FENOMENUL PLACEBO IN CONTEXT TERAPEUTIC

Cuvantul „placebo” a capatat in timp o asociere directa cu remedii false folosite pentru inselare sau
consolare. Un articol aparut in revista Lancet in anul 1956 concentreaza viziunea ce inca persista la acea data chiar
in lumea medicala: placebo era utilizat ca o inselatorie nedaunatoare, care nu aduce beneficii in tratarea afectiunii,
justificarea utilizarii lui fiind „nevoia de a creste increderea pacientilor ca se vor insanatosi, atunci cand
diagnosticul era sigur si nici un tratament eficient nu mai era posibil”.
Surprinzator pentru o substanta inofensiva, administrarea de placebo poate produce efecte secundare ce pot
apare sub forma dependentei de respectivul placebo, in special daca pacientul ajunge la convingerea interioara ca
respectivul medicament ii este indispensabil. Placebo imita caracteristici obiective si culturale ale produsului pe
care il reprezinta: el imita relatia doza-raspuns a agentului activ (ex. doua pastile placebo au un efect mai bun decat
o pastila, o capsula mai mare are un efect mai bun decat una mai mica , culoarea pastilei fiind si ea importanta); de
asemenea, se pare ca injectiile placebo produc un efect mai bun decat pastilele placebo.
Convingerile pacientului reprezinta un aspect dinamic, activ, semnificativ in cadrul complexului fenomen
placebo, acest lucru incurajand ideea ca psihoterapia poate beneficia de efectul placebo poate mai mult decat alte
terapii. Trebuie subliniat insa ca psihoterapia nu este un placebo, o astfel de eticheta putand fi utilizata numai in
acele situatii in care procedura psihologica aplicata nu are puterea intrinseca de a produce un efect dar, cu toate
acestea, ea da rezultate exclusiv pe baza convingerii pacientului ca va functiona.
„Efectul Placebo” consta in efectul fiziologic si psihologic ce determina imbunatatirea starii de santatate a
unui pacient in urma adminstrarii unui placebo. Dupa cum sublinia antropologul medical Daniel Moerman
(Universitatea din Michigan, Dearborn) „efectul placebo” nu este cauzat de „placebo” ci mai degraba de
convingerea, expectatiile sau eventualele conditionari anterioare fata de placebo, adica de semnificatia pe care
pacientul o da substantei sau procedurii ce ii este administrata. „Semnificatia raspunsului”reprezinta, dupa cum
spunea el, „efectele fiziologice sau psihologice ale semnificatiei in tratamentul afectiunii”. In acest context,
rezultatele tratamentului pot fi influentate de stimuli ca limbajul (ce este spus si cum este spus), procedurile (ce este
facut si ce explicatii sunt oferite), spatiul in care are loc intalnirea pacient-medic (clinica, spital, etc.), modul in care
informatia oferita (verbal si non-verbal) este integrata in istoria personala si in setul de convingeri socio-culturale al
pacientului.
Efectul sau mai bine spus efectele produse de diversele forme de placebo sunt inca privite reticient in lumea
medicala, ca fiind o „inselatorie” in practica terapeutica si un „zgomot” in cadrul testelor clinice. Dupa cum
6
remarca Anne Harrington (Universitatea Harvard), efectul placebo este considerat simplist ca o fiziologie de nivel
secundar care „pluteste asemenea uleiului pe apa”, la suprafata transformarilor fiziologice fundamentale asociate cu
tratamentul activ. In realitate, el moduleaza tratamentele active precum si pe cele inactive farmacologic, jucand un
rol atat in grupul activ (potentand efectul farmacologic) cat si in grupul de control al testelor clinice. Filozofia
simplista fata de „placebo” se reflecta si in reglementarile legale ce incurajeaza un design al testelor clinice care
cauta marirea efectelor specifice ale tratamentelor active, nu si a efectului placebo desi in practica terapeutica
ambele efecte lucreaza impreuna in beneficiul pacientilor.
Medicul, prin preconditionarile socio-culturale ce actioneaza asupra pacientilor, poate beneficia de o
persuasiune crescuta, utila in prezentarea unei explicatii pacientului vis-a-vis de situatia in care se afla, de etapele
ce trebuie urmate pana la vindecare.
Halatul alb si stetoscopul raman însemne ale obligatiei asumate de medic de a face tot ce este posibil pentru
vindecarea pacientului. O astfel de persuasiune nu trebuie insa sa priveze pacientul de dreptul sau de a participa la
deciziile medicale ce il privesc. Un pacient care percepe situatia sanatatii sale ca fiind controlabila, desi de multe ori
este speriat sau depasit de evenimente, va accepta sa respecte cu strictete instructiunile medicale si va sprijini astfel
procesul de vindecare.
A limita explicatiile catre pacient la afirmatii seci gen „placebo functioneaza numai daca tu crezi in el”, desi
reflecta o realitate complexa (marcata de conditionari si expectatii inconstiente), poate declansa conflicte interioare
puternice la un pacient ce se simte deja vulnerabil in fata bolii; pacientul doreste sa transfere pe cat posibil in
exterior responsabilitatea vindecarii iar o astfel de veste fara explicatii suplimentare pune o presiune prea mare pe
umerii sai, inducandu-i un sentiment de responsabilitate pentru viata sa pe care la acel moment nu si-l poate asuma.
De asemenea, acest gen de abordare ii poate crea pacientului impresia falsa ca este o problema de vointa
declansarea efectul placebo, cand de fapt aspectul emotional pare sa primeze. Administrarea placebo in mod etic
presupune luarea in considerare a relatiei existente intre medicul si pacientul respectiv, a importantei ritualului
terapeutic, a convingerilor generale ale pacientului privind boala si moartea, privind corpul si mecanismele de
vindecare, a influentei membrilor familiei in procesul placebo.
În dicționarul medical, acest fenomen este atributul acordat oricărui medicament prescris unui bolnav în
scopul de a-i face plăcere mai degrabă decât a-i fi util. Acest medicament poate fi o substanță de formă
farmaceutică, dar neutră din punct de vedere farmaco-dinamic, folosită în scop terapeutic experimental.
Prima substanță folosită ca Placebo este apa, numită pretențios aqua simplex, acțiunea sa se bazează pe
prestigiul profesional al medicului ce prezenta acest medicament ca fiind foarte bun. Odată cu creșterea nivelului
sociocultural al pacienților ei nu au mai putut fi păcăliți ușor, de aceea apa a trebuit să fie sterilizată, îmbuteliată în
fiole și administrată.
Substanțe de acest fel au fost folosite în continuare în lumea medicală. În 1945 s-a folosit în scopul
ameliorării stării clinice a pacienților, au fost lansate primele antibiotice (solicitarea streptomicinei depășind cu
7
mult stocurile). În secțiile de ftiziologie se administra streptomocină doar celor cărora li se prognoza o posibilă
ameliorare, celorlalți administrânduli-se o substanță Placebo. Starea ambelor categorii de pacienți s-a ameliorat,
vindecarea producându-se doar la cei ce au beneficiat de tratament cu antibiotice.
În 1953 substanțele Placebo au fost folosite și în psihiatrie, atunci lansându-se și primul neuroleptic –
clorpromazină. Din cauza cantității reduse, medicamentul era distribuit doar pacienților cu indicație clinică majoră,
celorlalți fiindu-le administrată substanță Placebo, efectele fiind similare la toți pacienții.
Efectul Placebo a mai fost folosit în tratarea crizelor Charcot, ca și în cazul isteriilor funcționale. În urma
injecțiilor cu apă distilată, simptomele dispăreau pentru o anumită perioadă de timp. Astăzi se folosesc mai rar
aceste metode de tratament.
Efectul Placebo a început să fie studiat științific pentru a i se găsi valoarea. În ultimii ani substanțele
Placebo au ajuns să fie utilizate pentru controlul comparativ al eficacității produselor farmacologice. Numeroase
substanțe psihotrope, care urmau să fie lansate în circuitul medical nu puteau fi verificate și validate sub raport
farmacodinamic decât prin comparație cu alte substanțe incerte din punct de vedere farmacologic și administrate în
paralel.
Factorii de care depinde fenomenul Placebo sunt:
Bolnavul – studiile au arătat că unele persoane răspund prin manifestări clinice la administrarea unor substanțe
neutre (persoanele placebosensibile sau placeboreactive reprezintă 1/3 din totalul populației). Alte persoane nu
prezintă nici un fel de manifestări clinice la administrarea substanțelor Placebo, ele fiind numite persoane
placebononreactive și reprezintă 2/3 din populație.
În cazul persoanelor ce răspund la substanțele Placebo, unele reacționează favorabil, în sensul că se simt
bine, alte reacționează negativ. Diferențele dintre persoane nu sunt neapărat structurale, nu țin de structurile de
personalitate ci sunt conjuncturale (o persoană poate fi placeboreactivă într-o zi și placebononreactivă peste câteva
săptămâni sau invers).
Totuși, prin administrarea unor tehnici proiective și a unor teste de personalitate s-a constatat că trăsături de
personalitate cum ar fi: extroversia, sociofilia, sugestibilitatea, conformismul, corelează cu un grad crescut de
reactivitate la substanțele Placebo, în timp ce alte trăsături ca: introversia, sociofobia, rigiditatea, suscepti-bilitatea
și neîncrederea se opun apariției fenomenului Placebo, corelând cu apariția unor reacții nonplacebo.
S-a demonstrat că femeile răspund pozitiv, mai intens și în număr mai mare decât bărbații. Copiii și
adolescenții răspund mai puțin la fenomenul Placebo, pentru că apariția acestui fenomen se bazează pe încrederea
pacientului în pregătirea profesională a medicului. De aceea fenomenul se manifestă frecvent la persoanele
vârstnice. Indiferent de vârsta pacientului și de investiția sa afectivă în medic și medicament, efectul Placebo
cunoaște o diminuare progresivă cu fiecare nouă administrare.

8
Boala – cercetările au demonstrat că efectul vizează indirect boala, substanțele acționând asupra simptomelor și nu
asupra etiopatogenezei.
În afecțiunile cu un grad mai mare de subiectivitate, adică în afecțiunile psihogene, substanțele Placebo
obțin efecte mai bune iar în afecțiunile cu un nivel mai încet de organicitate efectul este redus. Cea mai mare
frecvență de reacție se întâlnește în cazul durerilor (cefalee, miolgii) care sunt reversibile. Beneficiul produs în
cazul durerilor de o substanță Placebo este echivalent cu efectul unui analgezic.
În psihopatologie procentul cel mai mare de ameliorare prin fenomenul Placebo se înregistrează în
manifestările somatoforme hipocondrice și în simptome ca: anxietatea, depresia exogenă, insomnia și astenia. În
general întreaga fenomenologie neurotică se poate ameliora prin administrarea substanțelor Placebo, cu
amendamentul că în patologia neurotică efectul Placebo este invers proporțional cu intensitatea manifestărilor
clinice, cu durata bolii și cu cantitatea de medicamente primite anterior.
Efectul Placebo este mai intens în cazul nevrozelor decât în cel al psihozelor. În cadrul nevrozelor,
fenomenul se manifestă mai intens în nevroze mai puțin structurate, cum ar fi cel anxios-depresive și mai slab în
nevrozele cronice de lungă durată și în nevroze structurate (nevrozele conversive).
Terapeutul și relația sa cu pacientul – o relație pozitivă între cei doi întărește efectul Placebo și invers.
Efectul terapeutic al substanței depinde nu numai de încrederea pacientului în medicamente ci și de încrederea
medicului în substanța administrată.
Forma farmaceutică a medicamentului – observațiile clinice au arătat că:
a) substanțele administrate sub formă de injecții sunt mai eficiente decât cele administrate oral.
b) substanțele administrate intravenos sunt mai eficiente decât cele administrate intramuscular.
c) pilulele au un efect Placebo mai puternic decât soluțiile, iar acestea sunt mai puternice decât tabletele.
d) substanțele colorate sunt mai eficiente decât celelalte.
e) substanțele sapide și mai ales cele amare sunt mai eficiente.
Spitalizarea – prestigiul științific al unității medicale, dotarea spitalului cu mijloace moderne, pregătirea
profesională și renumele celor ce lucrează acolo, sporesc fenomenul Placebo.
Efectul Placebo însoțește orice act terapeutic, el nu se limitează doar la acțiunea unei substanțe
farmacologice, ci la orice diferență între rezultatul așteptat și rezultatul obținut de un medicament.

RISCURILE AUTOMEDICAMENTATIEI
In general, imaginea clasica pe care o avem in minte cand vine vorba de automedicatie este aceea a
persoanelor care iau medicamente din proprie initiativa. Dar asta nu este tot.
Vorbim in aceeasi masura de automedicatie in momentul in care un pacient interpreteaza dupa bunul plac

9
tratamentul care i-a fost prescris, intrerupandu-l inainte de termenul precizat de medic sau modificand dozele si
modul de administrare ori chiar luand alte medicamnete decat cele prescrise de medic.
Riscurile medicamententatiei luate "dupa ureche"
Automedicatia este o practica obisnuita in ziua de azi, fiind aplicata in general in cazul bolilor sezoniere
(precum raceala, tusea ori sindroamele gripale). Nu exista nici un pericol atata timp cat pacientul foloseste un
medicament care i-a fost prescris. Problemele apar in momentul in care pacientul se afla sub alt tratament, pentru ca
pot exista interferente intre cele doua tipuri de medicatie. De exemplu, aspirina este contraindicata in cazurile in
care deja se administreaza medicamente anticoagulante sau antiulceroase.
Mai apare si o alta problema in cazul unei astfel de initiative: stabilirea diagnosticului si alegerea
tratamentului potrivit, avand in vedere ca o persoana care nu are cunostinte medicale solide poate confunda cu
usurinta simptomele a doua patologii. De asemenea, persoanele care aleg sa practice automedicatia trebuie sa fie
foarte atente la contraindicatiile pe care nu le cunosc, pentru ca, de exemplu, nu toata lumea poate lua medicamente
antiinflamatorii.
In general, parintii decid sa vindece acasa formele mai usoare de raceala ale copiilor, dar cand apar semne
ca situatia se agraveaza, parintii se grabesc sa ceara sfatul medicului.
La randul sau, farmacistul nu trebuie sa permita dezvoltarea unor practici exagerate in cazul automedicatiei,
prin eliberarea de medicamente fara prescriptie medicala, mai ales in conditiile cresterii frecventei, pe langa
celelalte riscuri, si a tentativelor de suicid cu produse medicamentoase. Medicamentul usureaza, previne boala,
prelungeste durata vietii, dar poate sa cuprinda, de asemenea, o substanta riscanta. Dispersia sa solicita garantia si
expertiza farmacistului, singurul garant pentru o buna eliberare a medicamentului.
Farmacistul isi angajeaza propria responsabilitate pentru fiecare prescriptie medicala pe care trebuie sa o
controleze. El este profesionistul sanatatii, constituind ultima veriga in drumul medicamentului, sfatuind bolnavul
impotriva utilizarii defectuoase a acestuia. El transmite informatii precise si prezinta produsele riscante pentru
public. Garantia calitatii si securitatii aduse de farmacist este un adevarat fundament de monopol pe care-l consimte
in prepararea si eliberarea medicamentului. Farmacistul este, de asemenea, un pedagog: el explica tratamentul
prescris de medic, favorizeaza „observatia” terapeutica a pacientului si informeaza publicul. Sfatul lui este solicitat
pentru a raspunde cu rapiditate problemelor de sanatate trecatoare si fara consecinte grave in materie de igiena si de
ingrijire medicala.
Automedicatia in sine este un sistem de tratament care are avantaje evidente, intre care:
- instituirea farmacoterapiei in timp util dupa debutul simptomelor, in cazul unei suferinte minore;
- castig de timp si reducerea costurilor tratamentului in suferintele usoare si trecatoare, pentru pacient, care poate
avea acces la unele medicamente, fara consult medical;
- castig de timp pentru medic, care nu mai trebuie sa acorde consultatii si sa prescrie medicatia pentru suferintele
minore, castigul de timp fiind in avantajul pacientilor care necesita consult medical.

10
Sistemul automedicatiei poate insa antrena abuzul de medicamente, cu efecte nedorite si suferinta
suplimentara a pacientilor, atunci cand automedicatia nu este consiliata de farmacist si in conditiile unei educatii
farmacoterapeutice insuficiente a populatiei. Rolul de consilier al pacientului in societatea moderna capata noi
valente, in corelatie cu cresterea implicarii pacientilor in propria asistenta de sanatate si cu nevoia marita de
informatie a acestora.
Solutiile de combatere a potentialului pericol de abuz sunt urmatoarele:
- cresterea rolului farmacistului din farmacia de comunitate, in calitate de consilier al pacientului in probleme de
farmacoterapie, in general, si in special pentru medicatia OTC;
- eliberarea medicamentelor OTC, exclusiv in farmacii, in vederea ghidarii de specialitate a automedicatiei;
- cresterea rolului documentar al prospectului, care trebuie sa fie clar, complet si corect; - materiale publicitare
neabuzive si corecte, conforme cu reglementarile;
- educatia terapeutica si farmacoterapeutica a populatiei si pacientilor, in vederea unei automedicatii responsabile.
Ghidarea autotratamentului si automedicatiei pacientilor constituie o responsabilitate speciala a farmacistilor
din farmaciile de comunitate. Ei trebuie sa fie pregatiti sa furnizeze consiliere experta si impartiala privind
utilizarea medicamentelor eliberate fara prescriptie medicala.
Rolul de consilier al pacientului in societatea moderna capata noi valente, in corelatie cu cresterea implicarii
pacientilor in propria asistenta de sanatate si cu nevoia marita de informatie a acestora.
Depistarea eventualelor interactiuni medicament-medicament, pe aceleasi sau pe retete paralele destinate
aceluiasi pacient si solutionarea acestei probleme de medicatie, reprezinta una din responsabilitatile farmacistului,
atat in spital, cat si in farmacia de comunitate.

EFECTUL REACTIILOR ADVERSE PRODUSE DE MEDICAMENTE

Este ramura cu caracter predominant care stud efectele / reacţiile adverse la med, patologia med, precum şi
intoxicaţiile acute / cronice.
Reacţii adverse la med şi factorii de risc
Reactiile adverse sunt reactii nocive, nedorite care apar întâmplător la dozele utilizate obişnuit la om.
Factori favorizanţi:
- dozele mari
- stări fiziologice (sarcina, vârsta înaintată, copilul mic)
- stări patologice (insuf renală, insuf hepatică)
Alţi factori sunt legaţi de:
- malnutriţie
- consum de alcool, tutun

11
- poluanţi din mediu
Riscul creşte progresiv cu nr de med utilizate de un singur pacient.
Tipuri de reactii advers:
- efecte secundare
- efecte adverse toxice
- intoleranţa
1. Efecte secundare - sunt nedorite, sunt de ordin farmacodinamic, ca o consecinţă directă sau indir a AF.
Efectele secundare pot fi: - uneori dorite
- alteori dorite
- adesea inevitabile
Uneori pot fi utile terapeutic; nu sunt dependente de doză.
Ex: uscăciunea mucoaselor (hiposalivaţia) după admin de atropină este neplăcută şi poate fi combătută printr-un
consum crescut de lichide; în preanestezie este utiliz pt reducerea secreţiilor în căile aeriene superioare, secreţii
nefavorab în cursul anesteziei generale.
2. Efecte adverse toxice - sunt tulb funcţionale / morfologice, diferite de ef farmacodinamice, întotd
nedorite şi care apar la o parte din subiecţii trataţi în cond similare. Apar în fc de bolnav sau de med.
Apar la doze obişnuite şi pot prod leziuni la niv aparatelor / sistemelor şi tulburări ale funcţiilor acestora.
Sunt dependente de doză; riscul este m mare cu cât doza este m mare.
Factori care ţin de med:
a. toxicitatea mare şi indicele terapeutic mic
b. biodisponibilit anumitor preparate / forme farm care poate fi variată pt aceeaşi subst de la un producător la
altul.
c. schema de dozare - dacă nu se ţine seama de fatmacocinetica med, ac aspect poate favoriza apariţia
toxicităţii. Se ţine cont de calea de admin şi intervalul dintre doze.
d. interacţ med - pot fi prin mec farmacocinetic sau farmacodinamic (med care nu se vor asocia cu alcool:
opioide, tranchilizante, neuroleptice, antibiotice)
Factori care ţin de organism
a. utiliz unei căi de admin nepotrivite - riscul cel m mare îl reprez calea i.v.
b. reactivitatea individuală - putem întâlni pers foarte sensibile, care la doze obişnuite de med duc la apariţia de
reactii adverse toxice. Acest fenomen este datorat: - fie unei particularităţi de metabolizare
- fie unei selectivităţi excesive ale ţesutului ţintă
c. stările patologice - pot modif comportarea farmacocinetică / farmacodinamică. La bolnavii cu insuficienta
hepatică, med care în mod normal sunt inactivate prin metaboliz în ficat tind să se acumuleze.

12
3. Intoleranţa - este o reactie adversa medicamentoasă care se manifesta printr-un răspuns anormal cantitativ
şi/sau calitativ la un medicament
- congenitală - poate fi de specie sau de grup (idiosincrazie)
- dobândită
a. Idiosincrazia - se manif prin efecte dif de acţ fdinamică caracteristică ce apare numai la unii
indivizi, putându-se manifesta la prima admin a med sau la timp scurt de la începutul admin.
Răspunsul neobişnuit este independent de doză şi diferenţa faţă de răspunsul fdinamic normal poate fi :
- cantitativă (ef de supradozare sau ineficacitate)
- calitativă (r anormală faţă de cea fdinamică)
Când o genă prez anomalii sau este absentă, enzima respectivă are o constituţie anormală sau lipseşte; aceste
anomalii enzimatice = enzimopatii (sunt manifeste sau latente).
În cazul în care se admin un med care este metab de o astfel de enzimă apar r. idiosincrazice (există 2 tipuri:
fcinetice şi fdinamice).
Manifestările fcinetice sunt responsabile de distrib diferită a vitezei de biotransform a unor med într-o
populaţie. În fc de metabolizare avem:
- metaboliţi lenţi: apar ef de supradozare, cu intensit crescută şi consecinţe ftoxicologice
- metaboliţi rapizi: ineficacitate terap şi consecinţe fterapeutice
Manifestările fdinamice - au consecinţe ftoxicologice
b. Intoleranţa dobândită = hipersensibilitate - reprez de fapt o alergie la med.
Intoleranţa dob presupune contactul org cu alergenul şi abia la următ contact se prod sensibilizarea / alergia.
Antigenii compleţi - sunt macromolec proteice / polizaharidice.
Există subst cu struct simple, susceptibile de a se combina cu anticorpii, dar incapabile de a antrena
singure formarea anticorpilor. Acestea devin antigenice numai după legarea de proteine (= antigeni incompleţi).
Ex: peniciline, cefalosporine, sulfamide, barbiturice, ac acetilsalicilic, procaina...
Riscul de apariţie a r alergice este m mare pt preparatele cu aplic locală şi m mică pt calea orală.
Pe lângă subst active, ca alergene mai pot fi incriminate dif impurităţi sau subst auxil conţinute de dif forme farm
(ex coloranţii).
Anticorpii (imunoglobulinele) = biomacromolecule care sunt capabile să se cupleze cu antigenul şi să
det reacţie alergică.
IPOHONDRIA
Ipohondria, cunoscută şi sub numele de hipocondrie, este o afecţiune mentală caracterizată prin teama
constantă a persoanei afectate că suferă de o boală nediagnosticată care îi poate pune în pericol viaţa. Hipocondria
este considerată o boală psihosomatică, ceea ce înseamnă că este o afecţiune psihică care se manifestă prin
simptome fizice.

13
Cu toate acestea, potrivit cercetătorilor americani de la Clinica Mayo, hipocondria poate fi considerată o
formă a comportamentului obsesiv-compulsiv, care poate dispărea cu timpul.
Ipohondricii consideră chiar şi cele mai mici senzaţii resimţite de organism, ca fiind semne ale unei
afecţiuni grave. Este vorba despre anumite simptome duse la extrem: o persoană ipohondrică poate crede că uitarea
cheilor de la maşină acasă este un semn al bolii Alzheimer, sau că apariţia unei aluniţe pe corp este semnul
existenţei cancerului de piele.
Aceste convingeri devin atât de puternice încât persoanele respective ajung să apeleze la numeroşi medici
pentru a fi diagnosticaţi, iar în momentul în care diagnosticul medicului nu coincide cu propriile bănuieli vina este
atribuită incompetenţei medicale.
O persoana cu aceasta tulburare tinde sa interpreteze gresit senzatiile normale, functiile organismului uman
si simptomele usoare, ca pe o boala cu evolutie fatala.
De exemplu, o persoana de genul acesta se teme de sunetele normale ale abdomenului in timpul digestiei, de
transpiratie sau de petele naturale de pe piele, ca fiind semnele unei boli grave.
Persoanele cu hipocondrie sunt ingrijorate, in mod special, de un anumit sistem de organe (cum ar fi
sistemul cardiac sau sistemul digestiv). Evaluarea medicala completa si asigurarea facuta de catre medicul specialist
ca totul este normal nu elimina temerile bolnavului. Sau, in cazul in care le elimina, peste cateva zile apar alte
temeri legate de alt organ.
In general, persoanele cu aceasta tulburare nu devin deziluzionati. Ei pot accepta posibilitatea ca temerile lor
sunt exagerate. Cu toate acestea, ei nu accepta decat sa li se spuna ca sunt bolnavi.
Acestia au tendinta sa mearga la multi doctori, cautand unul care sa le confirme suferinta presupusa. Atat
pacientul cat si doctorul pot deveni frustrati sau furiosi. Evaluarea intensa pentru boala care nu este depistata
interfera, uneori, cu tratarea unor boli care pot debuta intre timp si nu sunt luate in seama nici de pacient, nici de
medicul frustrat.
Unii dintre oamenii cu aceasta tulburare au avut in trecut o suferinta serioasa, in particular in timpul
copilariei. Simptomele somatice se pot intensifica dupa un eveniment stresant, cum ar fi decesul persoanei iubite.
Ipohondria afectează viaţa socială a bolnavului
Ipohondria este adesea caracterizată prin temeri constante că unele simptome minore resimţite de organism
pot indica afecţiuni serioase. Ipohondricii, în general, sunt neîncrezători în diagnosticului pus de medic, motiv
pentru care au în permanenţă nevoie de asigurări constante, fie din partea cadrelor medicale, fie din partea familiei.
Din această cauză, ipohondria afectează viaţa socială şi familială a bolnavului, el fiind atât de preocupat de propria
sănătate încât nu mai are timp pentru alte activităţi sociale. Există însă şi reversul acestei afecţiuni. Este vorba
despre hipercondrie, boală în care o persoană consideră că este perfect sănătoasă deşi suferă de o afecţiune gravă.
Simptomele ipohondriei
Semnele care indică existenţa ipohondriei:

14
- teama excesivă de a nu suferi de o anumită afecţiune;
- teama că simptomele minore sugerează existenţa unei boli grave;
- consultul medical repetat în vederea confirmării diagnosticului pe care îl aşteptaţi;
- controale şi analize medicale repetate la mai mulţi medici;
- interesul obsesiv pentru documentarea referitor la diverse boli;
- palparea zilnică a corpului în vederea descoperirii unor probleme: iritaţii, noduli, erupţii;
- controlul periodic al semnelor vitale;
- teama de a nu suferi de afecţiunile despre care aţi citit.
- preocuparea deosebita fata de o boala serioasa
- interpretarea gresita a simptomelor organice
- absenta halucinatiilor sau psihozei
- suferinta clinica sau afectare functionala.
Ipohondria poate varia în intensitate dar şi în forma de manifestare. Persoanele care suferă de ipohondrie
sunt absolut sigure că suferă de anumite afecţiuni, iar obţinerea unui diagnostic devine lucrul asupra căruia îşi
concentrează atenţia. Ipohondricii caută opinia a numeroşi doctori şi specialişti, cer să li se facă teste costisitoare şi
vorbesc în permanenţă despre simptomele aşa-zisei boli de care suferă. Pe de altă parte, o altă formă de manifestare
întâlnită la ipohondrici este teama de a merge la medic, tocmai pentru a nu primi o veste rea.
Cauzele ipohondriei
Cauzele apariţiei ipohondriei sunt încă necunoscute, însă unii specialiştii consideră că aceasta este un tip de
tulburare obsesiv-compulsivă. Persoanele ipohondre sunt adeseori anxioase, iar această anxietate provoacă o
creştere a bătăilor inimii, o respiraţie precipitată, transpiraţie, ameţeală şi stări de vomă. O persoană ipohondră
ajunge să confunde aceste semne ale anxietăţii cu simptome ale unor afecţiuni, fapt ce conduce la instalarea unui
cerc vicios.
Factorii de risc care pot declanşa hipocondria sunt următorii:
• persoanele care au suferit de o anumită afecţiune în timpul copilăriei;
• existenţa în familie a unei persoane cu o afecţiune gravă, lucru care te face mai alert în privinţa propriei sănătăţi;
• moartea unei persoane dragi;
• existenţa unei probleme de anxietate;
• existenţa unei concepţii rigide potrivit căreia a fi sănătos înseamnă a nu avea vreun simptom sau senzaţie fizică
suspectă;
• existenţa unor persoane apropiate în familie, care suferă de ipohondrie;
• existenţa unui sentiment de vulnerabilitate în faţa bolilor.
Ipohondria este o afecţiune care apare, în egală măsură, atât al femei cât şi la bărbaţi. Se poate declanşa la
orice vârstă, chiar şi la copii, deşi de cele mai multe ori apare la maturitate. Ipohondria poate duce şi la apariţia altor

15
complicaţii legate de efectuarea unor tratamente medicale inutile, socializarea dificilă, apariţia anxietăţii, abuzul de
anumite substanţe, existenţa furiei şi a frustrărilor şi apariţia problemelor financiare ca rezultat al numeroaselor
investigaţii medicale efectuate.
Atunci când medicul consideră că un pacient este ipohondric, de regulă, cere să se facă o serie de analize.
Acestea pot ajuta la stabilirea unui diagnostic, la eliminarea unor afecţiuni şi la verificarea de posibile complicaţii.
Aceste analize presupun un control medical complet care să includă măsurarea înălţimii, a greutăţii corporale,
controlarea semnelor vitale precum bătăile inimii, tensiunea arterială şi temperatura, ascultarea inimii şi a
plămânilor şi o examinare abdominală. De asemenea, se vor realiza şi teste de laborator care să includă teste de
sânge şi cele pentru depistarea problemelor tiroidei. Evaluarea psihologică este necesară în cazul existenţei unei
bănuieli de ipohondrie.
Ce putem face în caz de ipohondrie?
Tratamentul pentru ipohondrie trebuie administrat exact aşa cum a fost prescris. Chiar dacă vă simţiţi bine,
rezistaţi tentaţiei de a sări peste medicaţie, deoarece, dacă vă opriţi din tratament, simptomele pot reveni.
Învăţaţi despre boala de care suferiţi. O persoană ipohondrică trebuie să ştie totul despre ipohondrie, deoarece, în
acest fel, va şti cum să o ţină în frâu.
1. Fiţi atenţi la semnele de avertizare. Vorbiţi cu medicul pentru a şti cu exactitate ce declanşează
temerile legate de starea de sănătate. Stabiliţi un plan, astfel încât să ştiţi ceea ce este de făcut atunci
când simptomele revin.
2. Fiţi cât mai activ. Exerciţiile fizice vă pot ajuta să combateţi depresia şi anxietatea specifice
ipohondriei. Puteţi încerca să mergeţi, să faceţi jogging, să înotaţi sau să grădinăriţi pentru a vă
relaxa.
3. Evitaţi consumul de alcool şi de medicamente neprescrise de medic deoarece acestea pot înrăutăţii
starea de depresie şi anxietate şi pot interacţiona cu medicamentele prescrise de specialist.
EXEMPLU: Marturia unui ipohondru: Daca ma doare mana ma gandesc ca sunt in pragul unui
atac de cord
O zi din viata unui ipohondru
“Nu stiu sigur daca as putea fi catalogata din punct de vedere clinic ca ipohondru, dar cred ca am niste
simptome. Modul in care acest lucru imi influenteaza viata nu e dramatic, totusi ma face sa ma simt neobisnuit”.
Cristina, 24 de ani, a povestit pentru MedLive modul in care ipohondria ii influenteaza viata de zi cu zi.
Cum se manifesta la mine ipohondria? Va pot povesti.
Daca sunt intr-un mijloc de transport in comun, iar in jurul meu sunt oameni care tusesc sau stranuta,
incep sa respir altfel, intr-un mod in care am senzatia ca pot evita virusurile sau microbii din aer. Uneori, acest lucru
ma face sa ma sufoc, iar cand ma indepartez de “sursa de infectie” simt nevoia sa respir adanc, sa imi reoxigenez
organismul.

16
Daca urmaresc o emisiune la televizor in care este vorba de o persoana bolnava, gasesc si cea mai mica
asemanare si presupun ca sufar si eu de aceeasi afectiune. De exemplu, intr-un program difuzat recent la televizor
se vorbea despre o femeie care cantarea peste 200 de kilograme si suferea de hernie, care facea ca burta ei sa para si
mai mare decat ar fi trebuit sa fie. Imediat m-am gandit ca, la cele 44 de kilograme ale mele, burta mea pare totusi
mare, asa ca am dedus ca as putea avea hernie.
Daca mi se intampla sa nu ma simt tocmai bine intr-o zi oarecare sau am o stare de disconfort, ma
gandesc ca sigur am ceva foarte grav, asa cum ar face orice ipohondru. Daca am palpitatii, de pilda, ma gandesc
automat ca am o afectiune la inima sau, mai rau, pot sa cred chiar ca am o gaura in inima pe care doctorii n-au
descoperit-o. Daca ma doare mana ma gandesc daca nu cumva sunt in pragul unui atac de cord.
Cand mi se intampla sa trec prin astfel de situatii, nu alerg imediat la doctor, dar starea mea psihica este
afectata ceva timp. De cele mai multe ori, ipohondria nu imi afecteaza modul in care relationez cu oamenii sau in
care ma comport. Pot duce o viata normala, dar senzatia de panica este mereu acolo si sunt permanent mai
ingrijorata de sanatatea mea decat ar trebui.
Ipohondria, in termeni medicali “hipocondria”, reprezinta preocuparea excesiva sau teama de a suferi de
o boala grava. De cele mai multe ori, starea de anxietate persista chiar si dupa un consult medical in care bolnavul
este asigurat ca temerile legate de simptomele sale nu au o baza medicala solida.
COMENTATI SITUATIA DE MAI SUS. DUMNEAVOASTRA VA CONFRUNTATI CU ASTFEL DE SITUATII?

DEPENDENTA DE MEDICAMENTE

Ori de cate ori acuzam un anume simptom pe care il punem pe seama unei afectiuni mai vechi sau
nedescoperite inca, tindem sa imbracam noi insine haina de doctor, administrandu-ne singuri medicamente pe care
le-am mai folosit sau despre care am auzit ca ar fi indicate in acel caz. Totusi, nici aceasta solutie si nici tratamentul
continuu cu diverse medicamente nu este benefic. Asta, bineinteles, in cazul in care nu suferim intr-adevar de vreo
afectiune ce necesita tratament indelungat. Insa, chiar si asa, medicul este dator sa alterneze medicamentele sau sa
ne recomande o perioada de pauza pentru ca organismul nostru sa nu se obisnuiasca cu tratamentul prescris si sa
dezvolte dependenta de medicamente.
Astfel, ceea ce consideram ca fiind cea mai rapida si sigura cale prin care ne putem insanatosi reprezinta de
fapt o capcana foarte riscanta: pericolul de a deveni dependent de medicamente.
Ce este dependenta de medicamente?
Dependenta de medicamente se caracterizeaza ca fiind o stare ce necesita nevoia acuta de folosire a unor
medicamente pe o perioada lunga de timp. Aceasta disfunctie are o componenta fizica ( corpul cere folosirea
continua a acelei substante pentru a evita simptomele neplacute caracteristice sindromului de abstinenta), dar si o

17
componenta psihica, atunci cand creierul iti transmite senzatia ca fara acel medicament nu vei putea rezista, aparand
si o stare de puternica depresie.
Factorii de risc
Dependenta fizica si/sau psihica apare pe fondul unor factori psihologici, sociali sau comportamentali.
Cititi mai jos cativa dintre factorii de risc ce ar putea creste predispozitia unor persoane catre dependenta de
medicamente. Daca regasesti unul sau mai multe in viata ta, este timpul sa spui stop medicamentelor si sa adopti
alte cai de lupta cu boala, cum ar fi sportul, o alimentatie sanatoasa etc.
● O personalitate dificila, cu o predispozitie catre depresie, singuratate, ipohondrie. Pe langa faptul ca, de
multe ori aceste stari duc la nevoia administrarii unor calmante pe o perioada indelungata, persoana in cauza ajunge
sa creada ca orice stare de disconfort se datoreaza neadministrarii unei respective substante. Confortul fizic si psihic
nu este dat, insa, de acestea, pentru ca ele sunt de fapt un surogat al altor cauze.
● Factorul genetic. Daca ai in familie rude cu aceeasi dependenta, sau cu o alta: de droguri, de alcool etc,
inseamna ca esti mai predispus catre aceasta problema.
● Ai folosit medicamene foarte des, avand o stare de sanatate precara. Bineinteles, nu este o regula, dar
atat timp cat se administreaza diferite substante mult timp, corpul poate ajunge la o stare de saturatie si atunci
respectivele pastile nu isi mai fac efectul. Chiar daca nu ai nevoie efectiv de medicamente, este posibil ca
organismul tau sa nu poata trece de faza de acomodare.
● Automedicatia. Obisnuiesti sa folosesti deseori medicamente dupa ureche, doar pentru ca ai mai suferit
de acea afectiune sau doar pentru ca te-ai informat pe internet si stii sigur ca asta ti-ar recomanda si doctorul?
Aparent, vei economisi niste bani pe care apoi ii vei da in continuare si asta pentru ca automedicatia este cea care
ne poate duce cel mai repede catre dependenta de cumparaturi.
● Psihologii spun ca dependenta de medicamente se instaleaza pe fondul unei lipse de incredere sau a unei
singuratati accentuate.
Ce medicamente dau dependenta?
In primul rand trebuie sa mentionam ca aceste medicamente pot da dependenta doar atunci cand dozele
prescrise de medic sau cele luate pe proprie raspundere sunt prea mari sau atunci cand tratamentul nu se afla sub
supraveghere specializata.
● Antibioticele. Sa recunoastem cinstit faptul ca de multe ori ne-am administrat singuri antibiotice atunci
cand ni s-a parut ca ne-am ales cu o raceala mai complicata.Acestea nu fac altceva decat sa sporeasca rezistenta
bacteriilor la tratament. De asemenea, chiar si doctorii nu recomanda administrarea de antibiotice la fiecare
racealaa, deoarece orice tratament mai agresiv are si efecte adverse.
● Chiar daca nu am crede, si administrarea indelungata si nesupravegheata de medic a vitaminelor poate
avea efecte adverse.

18
● Anxioliticele, somniferele, analgezicele si antiinflamatoarele nonsteroidiene (paracetamol, ibuprofen,
diclofenac, fenilbutazona) pot da dependenta si asta pentru ca se dezvolta o toleranta la acele medicamente, fiind
nevoiti sa crestem doza.
Efectele dependentei de medicamente:
● Scaderea imunitatii corpului deoarece, administrarea unor medicamente ori de cate ori acuzam dureri
sau raceli aparent neingrijoratoare, ne slabesc organismul, acesta fiind din ce in ce mai putin capabil de a lupta
singur cu infectiile ce pot aparea.
● Aparitia unor dezechilibre in organism.
● Declansarea unor simptome fizice sau psihice
● Depresie, desi aparent, folosirea medicamentelor vine tocmai pentru a trata aceasta disfunctie.
● Hipertensiune
● Boli hepatice
● Hemoragie
● Chiar deces, in cazul in care aceasta dependenta este excesiva si apar complicatii serioase.
● Administrarea excesiva a tranchilizantelor si a somniferelor pot duce la pierderea memoriei, afectiuni
mentale, insomnie etc.
Cum se trateaza dependenta de medicamente?
● Cum dependenta de medicamente are si o latura fizica se va apela la sedinte de psihoterapie, psihologul
fiind unul dintre specialistii ce il pot ajuta cel mai mult pe dependent.
● In ceea ce priveste curele de dezintoxicare, multi medici sunt de parere ca pacientul ar trebui internat in
spital. Apoi, exista o procedura numita tratament de substitutie prin care subtanta de care se facea abuz se
inlocuieste cu o alta in doze din ce in ce mai mici pana se ajunge la 0.
● Poti apela si la tratamentele naturiste sau chiar la homeopatie

19
ETICA SI DEONTOLOGIE PROFESIONALA

Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi poate fi numită ştiinţa realităţii morale; încearcă
elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv.
Etica poate fi înţeleasă de asemenea ca o filosofie asupra moralei, a binelui şi a răului, a datoriei. Etica
reprezinta teoria sau studiul filozofic al moralei, calitate in care se ocupa de studiul principiilor, normelor si
valorilor morale, de studiul originii, dezvoltarii si justificarii continutului lor.
Se mai numeste si "filosofie morala", alcatuind impreuna filosofia politica, ceea ce se cheama "filosofie
practica". Ea cauta raspuns la intrebarea cum trebuie sa actioneze individul in raport cu sine insusi, cu semenii sai si
cu lumea din jur.
Numele disciplinei vine de la cuvantul grec "ethos" care inseamna "obicei", "caracter", "comportament".
Etica medicala se ocupa de normele morale si comportamentale ale celor ce ingrijesc si trateaza bolnavii. Ea
defineste obligatiile si sarcinile de serviciu, modul de conduita in raport cu bolnavul, responsabilitatea fata de
reusita actului medical, calitatile psiho-morale ale personalului medico-sanitar: cinstea, solicitudinea, spiritul de
daruire.
In primele decenii ale secolului XX, unul dintre cele mai elecvente documente de etica medicala este
"decalogul lui Masci", cu recomandari adresate personalului sanitar, referitoare la:
 respectul absolut al bolnavului, indiferent de varsta,
 necesitatea tratamentului pacientilor, indiferent de pozitia sociala,
 respectul absolut pentru profesia medicala si pentru confrati,
 respectarea riguroasa a regulii confidentialitatii,
 acordarea suportului afectiv pentru pacient in fiecare faza a bolii,
 interzicerea comentariilor asupra recomandarilor si prescriptiilor medicale,
 tratarea pacientului cu dragoste si credinta,
 sa nu consideri niciodata profesiunea ta o povara, o corvoada,
 sa nu distrugi la nici un bolnav iluzia vindecarii, sa-i mentii treaza speranta, credionta,
 obligatia morala a autoperfectionarii profesionale continue.
Cel care a utilizat pentru prima data termentul de "deontologie" a fost Jeremy Bentham, in lucrarea sa
"Deontology or science of morality" ("Deontologia sau stiinta moralei"). Bentham opune adjectivul "deontology"-
in sensul de ceea ce trebuie sa fie, ceea ce trebuie respectat, celui de "ontology"- in acceptiunea de ceea ce exista,
ceea ce este.
Termenul de "deontologie" provine din doi termeni grecesti: "deontos"- cea ce se cade, ceea ce este necesar
si "logos" - stiinta. El desemneaza, in sens larg, acele teorii etice care se ocupa de studiul datoriei morale, al
originii, al naturii si formelor acestora, in calitate de componenta a constiintei morale.
20
In sens restrans prin deontologie se intelege un ansamblu de norme (datorii, reguli) morale specifice unei
anumite profesiuni (medicina, drept, stiinta).

NORME MORALE IN RELATIILE CU PERSONALUL SANITAR SI PACIENTII

Asistenta farmaceutica in intelesul modern impune ca serviciul de eliberare a medicamentelor sa fie insotit
de informarea, consilierea si supravegherea pacientului in timp.
Asistenta farmaceutica (Pharmaceutical care)
Farmaciile fac parte integranta din sistemul asistentei de sanatate. Farmacistii sunt profesionisti autorizati
pentru asistenta de sanatate si isi desfasoara activitatea in conformitate cu legislatia si reglementarile in vigoare,
precum si cu reguli profesionale stricte. Aceasta este viziunea organizatiilor internationale: OMS si Comisia
Europeana.
Asistenta de sanatate desfasurata de farmacisti este denumita asistenta farmaceutica.
Asistenta farmaceutica(pharmaceutical care) este un termen cu recunoastere internationala, definit ca fiind practica
in care farmacistul practician isi asuma responsabilitatea pentru nevoile pacientului referitoare la medicament si se
considera raspunzator pentru satisfacerea acestor nevoi.
Asistenta farmaceutica presupune asistarea pacientului, dezvoltarea planului de asistenta si evaluarea
rezultatului.
In acest sens, farmacistul poate acorda asistenta farmaceutica in:
 spital;
 farmacie de comunitate;
 la domiciliul pacientului.
In interesul pacientului, farmacistul trebuie sa cultive relatii:
 de incredere cu pacientul, caruia trebuie sa-i fie sfetnic in utilizarea medicamentelor;
 de colegialitate cu medicul, caruia trebuie sa-i fie consilier in domeniul medicamentului.
Farmacistul, ca si medicul trebuie sa respecte deontologia medicala si sa asigure confidentialitatea
informatiei primite de la pacient. Pacientul trebuie informat si asigurat asupra utilizarii corecte a datelor sale si strict
in scop terapeutic.
Cauzele si necesitatea dezvoltarii asistentei farmaceutice
Caracterul dual al medicamentului. Politici in domeniul medicamentului si liberalizarea accesului la
medicament. Cresterea riscului de abuz.
Medicamentul prezinta rol dublu si anume de: factor de sanatate; bun de consum.
Acest rol dublu antreneaza liberalizarea accesului la medicament, intr-o rata exponentiala, ce poate deveni
periculoasa pentru sanatatea populatiei, prin facilitarea abuzului. Facilitarea abuzului este posibila daca procesul de

21
liberalizare scapa de sub control, fiind accelerat datorita maximalizarii rolului de bun de consum al medicamentului
in corelatie cu legea cererii si ofertei si minimalizarii conditiilor stricte in care medicamentul isi poate exercita rolul
de factor de sanatate, cu maxima siguranta.

22
Acest fenomen este prezentat in schema urmatoare:

23
Farmacistul este profesionistul pregatit pentru ghidarea experta a automedicaiei si pentru sfatul impartial.
Protectia pacientului este eliminate in situatia in care medicamentele OTC sunt vandute in afara farmaciilor,
ca oricare alt produs de larg consum (aliment etc). Studiile de farmacovigilenta si de farmacoepidemiologie au
evidentiat aceasta.
Explozia informationala in farmacologie si farmacoterapie

Explozia informationala in farmacologie si inevitabil in farmacoterapie, precum si evidentierea potentialului


ridicat nu numai farmacotoxicologic, ci si farmacoepidemiolo-gic al medicamentelor moderne sunt fenomene ce au
impus necesitatea formarii unui specialist pregatit strict pentru acest domeniu, specialist ce poate sa fie un bun
consilier atat al medicului, cat si al pacientului, in domeniul medicamentului si al impactului acestuia asupra
pacientului. Acest specialist a fost denumit farmacist clinician si pregatit in acest sens.
Cresterea rolului de consilier al farmacistului
Liberalizarea accesului la medicament (privit ca factor de sanatate si bun de consum) este un proces in
evolutie ascendenta, proces care nu poate si nu trebuie oprit. Acest proces insa trebuie si este dirijat si controlat de
catre forurile nationale implicate in domeniul sanatatii populatiei, prin intermediul legislatiei si inspectiei.
Dirijarea procesului de liberalizare a accesului la medicamente trebuie sa urmareasca armonizarea legii
cererii si ofertei de medicament, cu politica OMS a farmacoterapiei stiintifice si rationale, bazata pe medicamentele
esentiale si rapoartele beneficiu/ risc si beneficiu/ cost.
Automedicatia responsabila este definita ca fiind utilizarea rationala a medicamentelor proiectate, destinate,
etichetate si autorizate pentru autoasistenta de sanatate.
Automedicatia in sine este un sistem de tratament care are avantaje evidente, intre care:
 instituirea farmacoterapiei in timp util dupa debutul simptomelor, in cazul unei suferinte minore;
 castig de timp si reducerea costurilor tratamentului in suferintele usoare si trecatoare, pentru pacient, care
poate avea acces la unele medicamente, fara consult medical;
 castig de timp pentru medic, care nu mai trebuie sa acorde consultatii si sa prescrie medicatia pentru
suferintele minore, castigul de timp fiind in avantajul pacientilor care necesita consult medical.
Sistemul automedicatiei poate insa antrena abuzul de medicamente, cu efecte nedorite si suferinta
suplimentara a pacientilor, atunci cand automedicatia nu este consiliata de catre farmacist si in conditiile unei
educatii farmacoterapeutice insuficiente a populatiei.
Solutiile de combatere a potentialului pericol de abuz sunt urmatoarele:
 cresterea rolului farmacistului din farmacia de comunitate, ca si consilier al pacientului in probleme de
farmacoterapie, in general si in special pentru medicatia OTC;
 eliberarea medicamentelor OTC,exclusiv in farmacii, in vederea ghidarii de specialitate a automedicatiei;

24
 cresterea rolului documentar al prospectului, care trebuie sa fie clar, complet si corect;
 materiale publicitare neabuzive si corecte, conforme cu reglementarile;
 educatia terapeutica si farmacoterapeutica a populatiei si pacientilor, in vederea unei automedicatii
responsabile.
Activitatile de asistenta farmaceutica in farmacia de comunitate
Directiile de asistenta farmaceutica, in farmacia de comunitate, sunt:
a) Consilierea privind medicatia eliberata pe baza de reteta, fundamentata pe analiza stiintifica a prescriptiei, in
contextul bolnavului;
b) Ghidarea automedicatiei cu medicamente de tip OTC, cunoscute si solicitate de pacient, fundamentata pe
interogatoriul tintit, in contextul pacientului;
c) Recomandarea scrisa(avizul farmaceutic scris) privind medicatia OTC recomandata de farmacist pentru 1-2
zile, la solicitatea pacientului care se prezinta cu un simptom acut de boala, recomandare fundamentata pe
consultatia minimala, in spatiul de confidentialitate al farmaciei;
d) Eliberarea fara reteta, a 1-2 doze de medicament care nu face parte din categoria OTC, in caz de urgenta,
eliberare fundamentata pe sesizarea unei simptomatologii grave ce nu poate fi rezolvata cu medicatie OTC.
Eliberarea trebuie insotita de recomandarea expresa a prezentarii la medic, iar in cazurile grave de
solicitarea serviciului de ambulanta;
Asistenta farmacoterapeutica, la domiciliu (home care).
Activitatile de farmacie clinica desfasurate in farmacia de comunitate, in cadrul directiilor de asistenta
farmaceutica, sunt:
 evidenta computerizata(baza de date) privind pacientii arondati si prescriptiile medicale;
 analiza stiintificaa prescriptiei medicale, in corelatie cu prescriptiile anterioare introduse in computer
(legalitate, coerenta, respectarea precautiilor si contraindicatiilor, absenta interactiunilor);
 instruirea pacientului (modul de administrare a medicamentelor eliberate, precautii si contraindicatii, reactii
adverse ce trebuie de urgenta semnalate medicului sau/si farmacistului);
 legatura stransa si colaborarea cu medicul de familie, in interesul pacientului;
 ghidarea automedicatiei si consilierea utilizarii medicamentelor OTC;
 consultatia minimala, in camera de confidentialitate si recomandarea medicatiei de prima intentie (sub aviz
farmaceutic scris);
 completarea dosarului pacientului privind istoricul medicamentos si solutionarea problemelor
farmacoterapeutice (PFT) (eliberand rezolutia farmaceutica scrisa);
 asistenta cu medicamente la domiciliu (home care);
 promovarea utilizarii medicamentelor, tinand seama de rapoartele efi cacitate/riscuri/cost;
 activitate de instruire si educatie farmacoterapeuticaa populatiei (conferinte, simpozioane etc.)
25
 informarea medicilor din teritoriu, privind noutatile in farmacoterapie.
Ghidarea autotratamentului si automedicatiei pacientilor constituie o responsabilitate speciala a farmacistilor
din farmaciile de comunitate. Ei trebuie sa fie pregatiti sa furnizeze consiliere experta si impartiala, privind
utilizarea medicamentelor eliberate fara prescriptie medicala(medicamentele OTC).
Rezolvarea problemelor farmacoterapeutice (PFT) ale pacientului, pe baza constituirii dosarului pacientului
cu date complete (diagnostic, analize de laborator, istoricul farmacoterapiei prescrise si automedicatiei);
Practica de asistenta farmaceutica, in farmaciile de comunitate din SUA si UE
Practica de farmacie clinica in farmacia de comunitate are anumite particularitati, in diferite tari.
Responsabilitatea fata de medicatia pacientilor, ce trebuie sa ghideze intreaga activitate de asistenta
farmaceutica in farmacia de comunitate, este deosebit de pregnanta in unele din tarile occidentale, de ex. in
farmacia de comunitate din Olanda.
In Olanda, farmaciile nu comercializeaza alte produse in afara de produsele farmaceutice si produsele
adiacente stricte (ex: dispozitive de administrare, etc). Comercializarea altor produse (cosmetice, etc.) este
considerate ca fiind neprofesionala, prima deviza a farmacistului in aceasta tara fiind: "Mai mult profesionalism si
mai putin comert". Farmacistii manifesta o mare responsabilitate pentru medicatia pacientilor. Exista baze de date
cu pacientii arondati si prescriptiile acestora eliberate in timp, astfel ca pot fifi depistate posibilele interactiuni cu
medicamentele prescrise si eliberate anterior, de acelasi medic sau medici diferiti. In sprijinul acestei activitati,
farmaciile detin si utilizeaza programe de calculator cu interactiunile medicamentoase.
In SUA exista o experienta de cca 20 de ani in transferarea prescriptiilor de la medic la farmacist, in cazul in
care retetele se repeta. Aceste retete care se repeat sunt eliberate de farmacist, fara ca pacientul sa mai revina la
medic. Eliberarea se face pe baza de pro-tocoale de prescriere, care sunt valabile timp de maximum doi ani si
aplicarea lor corecta de catre farmacist este observata de catre medic si de catre inspectia sanitara locala. Avantajele
sistemului s-au dovedit a fi : diminuarea riscului de RA si interactiuni medicamentoase; castigul de timp pentru
pacient si medicul de familie; reducerea costurilor actului medical.
In Marea Britanie, in farmaciile de comunitate, rolul farmacistului de consilier al pacientului privind
medicatia este in continua crestere, in scopul asigurarii utilizarii sigure a medicamentelor. Consilierea pacientilor
reprezinta un serviciu pentru care farmacistii de comunitate sunt remunerati.
 In Spania, ca si in SUA, farmaciile care beneficiaza de serviciile unui farmacist master in farmacie clinica
sunt in masura sa accepte si sa rezolve pentru pacienti probleme legate de medicamente
Aceste probleme farmacoterapeutice au fost definite si clasifi cate prin Consensul de la Granada, in 1998 (primul
consens) si in 2002 (al doilea consens).
Pregatirea necesara farmacistului modern
Farmacistul modern ce asigura asistenta farmaceutica in farmacia de comunitate trebuie sa aiba cunostinte
solide de farmacoterapie si de farmacie clinica, dobandite in invatamantul universitar si aprofundate postuniversitar.

26
Farmacia clinica este o disciplina si o specialitate farmaceutica ce utilizeaza optimal cunostintele
farmaceutice si biomedicale, in scopul ameliorarii eficacitatii, securitatii, preciziei si economiei utilizarii
medicamentelor, de catre pacienti si societate (definitia data de Academia Nationala de Farmacie din Franta).
Metodologia consultatiei minimale, in farmacia de comunitate
Farmacistul in general, dar si farmacistul specialist clinician, nu sunt pregatiti profesio-nal pentru a realiza
examenul clinic al pacientului si a pune un diagnostic de boala. Pe de alta parte, sursele si metodele de informare
ale farmacistului din farmacia de comunitate, asupra starii de boala a pacientului, sunt reduse, iar timpul acordat
informarii este relativ scurt.
De aceea, sarcina farmacistului de a efectua o consultatie minimala in farmacia de comunitate, atunci cand
pacientul se prezinta cu acuze de boala si solicita recomandarea unei medicatii OTC, este pe cat de responsabila
pentru sanatatea omului, pe atat de difi cila.
Sursele si metodele de informatie incomplete de care dispune, precum si calificarea limitativa, permit
farmacistului sa emita numai o ipoteza de diagnostic. Aceasta ipoteza de diagnostic este absolut necesara pentru a
putea avansa decizia initiala(de trimitere direct la medic sau de recomandare a unei farmaco-terapii de primaintentie
cu medicamente OTC, insotita de sfatul prezentarii la medic in cazul in care suferinta continua).
Sursele de informatie ale farmacistului, in farmacia de comunitate:
 bolnavul (anamneza si observatia bolnavului);
 apartinatorii (parinti, familie, rude, prieteni, colegi);
 date epidemiologice (epidemii in curs, etc).
Bolnavul reprezinta sursa de informatie principala. Metodele de informare ale farmacistului, in farmacia de
comunitate:
 anamneza (ascultarea si interviul cu pacientul);
 observatia pacientului (aspect general, fata, ochi, piele); eventual masurarea tempraturii, pulsului, TA.
Anamneza
Anamneza, bazata pe ascultarea si interviul (dialogul dirijat) cu pacientul, ofera informatii, privind:
 acuzele (sunt racit; am viroza; am gripa; am nasul infundat sau imi curge nasul; tusesc; am febra; ma doare
capul; am dureri de spate; am dureri in piept; am dureri abdominale; am colici intestinale; sunt constipat; am
scaune diareice, etc);
 simptomele obiective (rinoree, tuse, febra etc) si subiective (cefalee, colici, constipatie, diaree, durere etc);
 debutul, evolutia, intensitatea si particularitatile simptomelor;
 istoricul acuzelor (periodicitate, frecventa, durata, acut, cronic);
 antecedente personale si colaterale (familiale);
 prezentarea la medic (in prezent sau/ si in episoadele anterioare);
 un eventual diagnostic pus de medic (actualmente sau la un episod asemanator ante-rior);
27
 eventuale tratamente anterioare si efectul acestora (istoricul medicatiei);
 boli cronice si farmacoterapia in curs;
 automedicatia in curs;
 alimentatia, consum de alcool (ocazional, cronic), fumat, droguri;
Simptomele pot sa ofere indicii pentru ipoteza de diagnostic de boala. Nu trebuie neglijat faptul ca acelasi
simptom se manifesta intr-o diversitate de boli, dintre care unele deosebit de grave, putand pune viata pacientului in
pericol, in situatia in care asistenta medicala este intarziata. De aceea, este foarte important de cunoscut corelatia
dintre simptome si bolile in care pot sa apara.
Particularitatile simptomului (caracteristicile si circumstantele in care apare) pot sa restranga aria bolilor
posibile. Exemplu: ameteala, la ridicarea din brusca din pat, sugereaza o hTA ortostatica; violenta, ce survine in
acces, este caracteristica sindromului Meniere; la miscarea capului, poate oferi un indiciu de spondiloza cervicala
sau tumoracerebrala.
Dintre bolile posibile in care se manifesta un simptom, numai in extrem de putine poate interveni
farmacistul, cu o farmacoterapie de prima intentie, pentru 1-2 zile. In celelalte cazuri, farmacistul este obligat sa
indrume pe bolnav la medic, eliberandu-i un produs OTC simptomatic, strict pentru 1-2 doze.
Exemplu: in cefalee, farmacistul poate recomanda un produs OTC antialgic, pentru 1-2 zile, exclusiv in
cazul in care ipoteza de diagnostic concura cu urmatoarele boli: migrena, nevroza astenica, spondiloza cervicala; in
ipoteza altei suferinte (hipertensiune arteriala, tulburari de vedere, tumoare cerebrala), farmacistul ii recomanda
pacentului sa mearga neaparat la medic.
Observatia bolnavului
Observatia bolnavului (aspect general, fata, ochi, piele), efectuata direct de farmacist, are importanta pentru
depistarea:
 simptomelor obiective (rinoree, tuse, febra, etc);
 unor semne de boala(culoarea fetei, ochiului, pielii; tremuraturi, etc).
Un semn poate fi intalnit intr-o serie de boli, deoarece nu exista semne specifice pentru o boala(semne
patognomonice). Ca urmare, este necesar de stiut corelatia dintre semne si bolile in care pot sa apara.

28
CODUL DEONTOLOGIC AL FARMACISTULUI

CAPITOLUL I
Principii generale

Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce


reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist pe teritoriul României.
(2) Prezentul cod exprimă adeziunea farmaciştilor români la Carta Universală a Drepturilor Omului şi la Carta
Farmaciei Europene.
Art. 2. - Codul deontologic al farmacistului are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către farmacişti;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de farmacist.
Art. 3. - (1) În exercitarea profesiei sale farmacistul furnizează servicii de sănătate specializate
pacientului şi publicului în general, fără nici un fel de discriminare.
(2) Relaţiile dintre farmacist şi beneficiarii serviciilor acordate trebuie să aibă la bază încrederea în competenţa şi
experienţa profesională a farmacistului.
(3) Această încredere obligă farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere să asigure şi să menţină la cel mai înalt
nivel performanţele şi conduita sa profesională şi personală, să-şi actualizeze cunoştinţele profesionale permanent
în sfera activităţii sale.
Art. 4. - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist sunt
următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;

29
e) adoptarea unui rol activ faţă de informarea şi educaţia sanitară a publicului, precum şi faţă de combaterea
toxicomaniei, polipragmaziei, dopajului, automedicaţiei şi a altor flageluri;
f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel
înalt de competenţă ştiinţifică, aptitudini practice şi performanţe profesionale, în concordanţă cu progresele
ştiinţelor şi practicii farmaceutice;
g) în exercitarea profesiei farmaciştii trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice
împrejurare, să-şi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
h) farmaciştii trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze în nici un fel
profesia de farmacist sau să submineze încrederea publică în aceasta.
Art. 5. - În situaţiile în care în rezolvarea unei probleme alegerea soluţiei nu este prevăzută în
normele legale, farmacistul trebuie să ia o decizie concordantă cu etica profesiei şi să-şi asume responsabilitatea.
Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus farmacistul este obligat să-şi păstreze
libertatea şi independenţa profesională conform jurământului profesiei.
Art. 7. - Colegiul Farmaciştilor din România garantează menţinerea standardelor profesionale la
cel mai înalt nivel posibil, în scopul ocrotirii sănătăţii publice, prin supravegherea respectării de către farmacişti a
îndatoririlor profesionale şi a eticii profesionale, precum şi prin apărarea independenţei, onoarei şi demnităţii
profesionale.

CAPITOLUL II
Standarde deontologice

SECŢIUNEA 1
Responsabilitatea personală şi independenţa farmaciştilor

Farmacistul furnizor de servicii


Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de activitate, farmacistul trebuie să aibă în centrul atenţiei sale
binele pacientului şi al publicului în general.
(2) Farmacistul este răspunzător pentru toate deciziile sale profesionale, indiferent de responsabilităţile asumate în
exercitarea profesiei sale.
Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziţiilor art. 8, farmacistul, în timpul exercitării actului
profesional, este obligat să respecte următoarele reguli:
a) să-şi exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de operare scrise, prevăzute de regulile de bună
practică din domeniul său de activitate;
b) să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale cu competenţă, în termenele stabilite;

30
c) să profeseze doar în acele posturi în care i se permite să-şi respecte îndatoririle esenţiale ca farmacist, libertatea
de decizie şi independenţă profesională;
d) să accepte acele posturi pentru care are competenţa şi disponibilitatea necesare pentru a îndeplini cu succes
îndatoririle profesionale. În acest sens trebuie să se informeze asupra specificului activităţii, accesului la mijloacele
necesare pentru exercitarea profesiunii la standardele necesare;
e) să-şi îndeplinească personal atribuţiile şi, la nevoie, să delege o persoană competentă autorizată pentru
îndeplinirea anumitor activităţi profesionale, asumându-şi răspunderea;
f) să informeze imediat o persoană responsabilă în cazul în care nu îşi poate îndeplini îndatoririle profesionale,
pentru a se putea lua la timp măsuri de remediere;
g) să raporteze medicului prescriptor sau autorităţilor competente orice efect nedorit sau advers al
medicamentelor, în scopul optimizării tratamentelor;
h) să se abţină să critice sau să condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului care apelează la
serviciile sale;
i) să acorde servicii în mod egal pentru toţi pacienţii, fără discriminare, în ordinea solicitării acestora, cu excepţia
situaţiilor de urgenţă;
j) să se asigure că serviciile sale au fost percepute şi înţelese corect de pacient, încurajându-l să participe activ la
reuşita tratamentului;
k) să nu refuze nejustificat acordarea serviciilor care îi intră în atribuţii, conform legii.
Art. 10. - Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii către pacient atunci când refuzul este
justificat de interesul sănătăţii pacientului.
Farmacistul-şef
Art. 11. - Înainte de a-şi asuma o funcţie de conducere, farmacistul trebuie să se autoevalueze şi
să se asigure că este capabil să îndeplinească toate responsabilităţile acestei funcţii.
Art. 12. - În exercitarea funcţiei farmacistul-şef are următoarele obligaţii:
a) trebuie să se informeze asupra tuturor aspectelor şi cerinţelor legate de funcţia pe care o îndeplineşte;
b) trebuie să se asigure că toţi membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informaţi asupra atribuţiilor
profesionale pe care trebuie să le îndeplinească;
c) trebuie să transmită instrucţiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în măsura posibilităţilor, el va
transmite în scris proceduri standard de operare;
d) se asigură că membrii personalului aflat în subordinea sa îşi îndeplinesc atribuţiile în conformitate cu
prevederile legale, dar şi cu competenţa şi aptitudinile personale;
e) trebuie să respecte independenţa profesională a farmaciştilor din subordine;
f) se asigură că echipamentele, localul şi utilităţile de la locul de muncă sunt menţinute la standardele acceptate
pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor profesionale;

31
g) se asigură că toate activităţile profesionale desfăşurate sub controlul său, precum şi cele exercitate de el
personal sunt supuse asigurării de răspundere profesională;
h) se asigură că toate măsurile privind păstrarea confidenţialităţii sunt efective;
i) are datoria să notifice colegiului pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea orice schimbare de interes profesional
privind membrii personalului din subordinea sa ori funcţia sa;
j) trebuie să accepte, în măsura posibilităţilor, elevi şi studenţi, pentru îndeplinirea stagiului de practică în unitatea
pe care o conduce.

SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa profesională

Art. 13. - Farmacistul trebuie să-şi asigure şi să-şi menţină la un înalt nivel pregătirea
profesională, prin actualizarea permanentă a cunoştinţelor în aria sa profesională, în scopul îndeplinirii atribuţiilor
cu competenţa necesară.
Art. 14. - În vederea actualizării permanente a cunoştinţelor profesionale, farmacistul este
obligat:
a) să-şi planifice şi să participe la formele de pregătire profesională organizate sau acreditate de Colegiul
Farmaciştilor din România;
b) să evalueze şi să aplice în practica curentă cunoştinţele actualizate permanent;
c) să ateste cu documente doveditoare pregătirea sa, prin formele programelor de dezvoltare profesională
acceptate, atunci când acest lucru îi este solicitat de comisiile de specialitate ale colegiului teritorial la care este
înregistrat.

SECŢIUNEA a 3-a
Confidenţialitatea

Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta şi proteja informaţia profesională.


Art. 16. - Farmacistul trebuie să respecte şi să protejeze confidenţialitatea informaţiilor referitoare
la pacienţi, obţinute în cursul activităţilor profesionale.
Art. 17. - Informaţiile pot fi dezvăluite în următoarele cazuri:
a) când pacientul şi-a dat consimţământul scris;
b) când tutorele pacientului a consimţit în scris, dacă vârsta pacientului sau starea sa de sănătate nu permite
aceasta;

32
c) când este necesar pentru a preveni afectări majore sau punerea în pericol a sănătăţii pacientului, a unei terţe
persoane sau a publicului în general;
d) stabilirea vinovăţiei în cazul săvârşirii unor infracţiuni, la solicitarea instanţei de judecată;
e) în alte situaţii prevăzute de lege.
Art. 18. - Farmacistul nu trebuie să dezvăluie, decât cu acordul scris al medicului prescriptor,
nici o informaţie referitoare la practica prescrierii acestuia.
Art. 19. - Farmacistul trebuie să protejeze informaţia profesională internă, respectând
următoarele reguli:
a) să nu permită accesul terţilor la informaţii privind activitatea unităţii în care îşi desfăşoară activitatea decât cu
acordul scris al angajatorului sau în alte situaţii prevăzute de lege;
b) să respecte cerinţele legale de protecţie a informaţiilor privind acumularea şi utilizarea acestora;
c) să asigure protecţia informaţiilor la operaţiunile de stocare, transmitere, primire ori distrugere.

SECŢIUNEA a 4-a
Relaţiile de colaborare ale farmacistului

Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul bolnavului şi al
pacientului în general, să colaboreze cu toţi confraţii săi. În acest sens:
a) toţi farmaciştii îşi acordă ajutor reciproc şi consultanţă pentru realizarea îndatoririlor profesionale;
b) farmaciştii îşi rezolvă singuri litigiile, cu respectarea spiritului de colegialitate; dacă nu reuşesc, fac apel la
comisia de litigii a colegiului;
c) farmacistul trebuie să-şi trateze toţi colaboratorii cu respect, bunăvoinţă şi colegialitate;
d) farmacistul trebuie să dovedească în orice împrejurare solidaritate faţă de colegii săi şi loialitate faţă de corpul
profesional şi profesia de farmacist.
Art. 21. - În interesul pacientului şi al publicului în general, farmacistul trebuie să colaboreze cu
medicul şi cu alţi membri ai echipei de sănătate. În acest sens:
a) farmacistul colaborează activ cu medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea tratamentului pacientului la
timp, în parametrii optimi şi în interesul acestuia;
b) în colaborarea sa cu medicul, farmacistul se va abţine de la orice înţelegere în scop material sau de altă natură
care ar avea drept rezultat încălcarea dreptului pacientului;
c) farmacistul trebuie să se abţină de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii demnităţii şi imagini medicului
sau altor membri ai profesiunilor sanitare, pentru a nu crea neîncredere pacientului.

SECŢIUNEA a 5-a

33
Concurenţa neloială

Art. 22. - Farmacistul nu trebuie să utilizeze mijloacele concurenţei neloiale în vederea obţinerii
unor avantaje materiale sau de altă natură.
Art. 23. - Se consideră a fi practici neloiale, fără a fi limitative, următoarele activităţi:
a) atragerea pacienţilor prin oferirea de avantaje materiale sau reclamă mincinoasă;
b) folosirea de funcţia deţinută ori de mandatul încredinţat în cadrul organelor de conducere pentru atragerea de
pacienţi.
Art. 24. - Este sancţionabilă denunţarea nejustificată şi în scop concurenţial a colegilor.

SECŢIUNEA a 6-a
Publicitatea

Art. 25. - Orice informaţie furnizată publicului de către farmacist în legătură cu serviciile de
sănătate oferite trebuie să fie corectă, decentă, legală şi onestă.
Art. 26. - Orice informaţie şi material promoţional cu privire la serviciile profesionale trebuie să
fie în concordanţă cu rolul farmacistului în promovarea sănătăţii şi să permită pacientului să decidă independent
asupra solicitării serviciului respectiv.
Art. 27. - În scopul promovării unor servicii proprii, farmaciştii trebuie să se abţină de la a
defăima serviciile profesionale ale altor confraţi.
Art. 28. - Farmacistul trebuie să se abţină de la orice procedee sau mijloace contrare demnităţii
profesionale, care ar prejudicia dreptul pacientului de a-şi alege singur farmacistul.
Art. 29. - Pe tot timpul exercitării profesiei farmacistul trebuie să se asigure că acţiunile de
promovare a medicamentelor, în care este implicat sau care au loc în unităţile în care el lucrează, sunt în
conformitate cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor.
Art. 30. - Farmacistul se va asigura că promovarea medicamentelor nu implică obligarea
pacientului de a cumpăra sau de a primi medicamente nedorite sau în exces, în locul celor dorite sau împreună cu
acestea.
SECŢIUNEA a 7-a
Servicii farmaceutice de urgenţă
Art. 31. - Pentru asigurarea continuităţii asistenţei cu medicamente a populaţiei, farmaciştii
trebuie să furnizeze, în condiţiile legii, servicii farmaceutice de urgenţă.

34
Art. 32. - Pentru a realiza în condiţii bune serviciile farmaceutice de urgenţă, farmacistul este
obligat să acorde primul ajutor, în limita competenţelor sale, şi să solicite intervenţia serviciilor specializate,
informând asupra măsurilor luate din proprie iniţiativă.
Art. 33. - Farmacistul poate elibera medicamente fără prescripţie medicală în următoarele
situaţii:
a) un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediată de administrarea medicamentului;
b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea tratamentului şi farmacistul ori pacientul nu poate
lua legătura cu medicul prescriptor;
c) o persoană solicită şi are nevoie urgentă de măsuri de prim ajutor.
Art. 34. - Când nu poate să acorde pacientului serviciul solicitat, farmacistul trebuie să îndrume
pacientul spre un serviciu specializat de asistenţă medicală.
Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie să acorde asistenţă pacienţilor, dacă este solicitat,
şi în afara programului farmaciei.

CAPITOLUL III
Dispoziţii finale

Art. 36. - Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor


profesionale, a Codului deontologic al farmacistului şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului
Colegiului Farmaciştilor din România, pentru respectarea deciziilor adoptate de organele de conducere ale
Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara
acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciştilor din
România.
Art. 37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcă principiile prezentului cod,
poate face obiectul unei reclamaţii privind încălcarea eticii profesionale de către farmacist.
Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la prezentul cod se soluţionează, conform legii şi
Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, de comisia de disciplină competentă.
Art. 39. - În aplicarea procedurii disciplinare, instanţele Colegiului Farmaciştilor din România
trebuie să judece cauzele disciplinare ţinând cont de circumstanţele în care s-a petrecut fapta.
 

35