Situatia geopolitica in Estul Europei dupa

Primul Razboi Mondial

Tratatul de la Versailles
După ce negocierile Conferinței de pace de la Paris din 1919 s-au încheiat, a fost
semnat Tratatul de la Versailles pe 28 iunie 1919, document care punea în mod oficial capăt
războiului. Între cele 440 de articole ale tratatului se aflau cele care cereau ca Germania să-și asume
în mod oficial responsabilitatea pentru declanșarea conflagrației și ca ea să plătească despăgubiri de
război foarte ridicate. Tratatul privea numai Germania, pentru celelalte țări membre ale alianței
Puterilor Centrale fiind semnate după câtăva vreme tratate separate. Tratatul includea o clauză
pentru crearea Ligii Națiunilor. Senatul Statelor Unite nu a ratificat niciodată tratatul, iar Statele
Unite nu a făcut niciodată parte din Liga Națiunilor, în ciuda faptului că președintele
american Woodrow Wilson a fost cel mai mare susținător al acestei organizații internaționale.
Statele Unite au negociat o pace separată cu Germania, semnată în august 1921.
Consecințe geopolitice și economice
Poate cel mai important eveniment precipitat de lipsurile războiului a fost revoluția rusă din
1917. Un val de revoluții de orientare socialistă sau comunistă a apărut în mai multe țări europene
începând din 1917, cele mai importante fiind cele din Germania și Ungaria.
Ca rezultat al refuzului bolșevicilor de a ceda teritorii, forțele germane și austriece au atacat și învins
armatele rusești, obligând autoritățile de la Petrograd să accepte semnarea tratatului de la Brest-
Litovsk din martie 1918. Tratatul prevedea ca Rusia să renunțe la toate pretențiile
asupra Estoniei, Finlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei (mai precis asupra așa-numitei Polonii a
Congresului aflată sub control rusesc), și asupra Ucrainei. Tratatul lăsa la latitudinea Germaniei și
Austro-Ungariei "să determine viitorul statut al acestor teritorii în înțelegere cu populațiile
locale." Mai târziu, guvernul lui Lenin, a renunțat la teritoriile poloneze ocupate ca urmare a ultima
împărțiri a Poloniei, ceea ce a permis noului constituit stat polonez să ceară restaurarea granițelor
din 1772. Până în cele din urmă, tratatul a fost anulat, după ce Germania a fost înfrântă în 1918,
lăsând ca situația granițelor din răsăritul Europei să fie cea mai mare problemă interbelică.
Rusia, care suferise deja mari pierderi umane și economice, a fost răvășită de un
cumplit război civil, în cursul căruia se apreciază că au fost uciși 15 milioane de oameni. În
timpul revoluției ruse și a războiului civil care a urmat, mai multe națiuni neruse și-au cucerit
independența, unele numai pentru a o pierde în scurt timp. Republica Populară
Ucraineană și Republica Populară Belarus au avut fost state efemere, ocupate la scurtă vreme după
proclamarea independenței de Rusia Bolșevică. Finlanda, după proclamarea independenței, a trecut
prin războiul civil. A fost nevoie de două războaie cu Uniunea Sovietică (în 1939-1940 și 1941-
1944) pentru ca Finlanda să-și asigure în mod definitiv suveranitatea. Lituania, Letonia și Estonia și-
au cucerit o independență care părea definitivă. În 1939, Uniunea Sovietică avea să anexeze țările
baltice, care nu aveau să-și recucerească independența decât după prăbușirea Uniunii Sovietice.
Armenia, Georgia și Azerbaidjanul au devenit state independente în regiunea Caucazului.
În 1922, aceste republici au fost invadate de URSS și au fost transformate în republici sovietice.
Evenimente asemănătoare s-au petrecut și în Asia Centrală, unde toate statele nou proclamate au fost
ocupate și anexate de Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică, statul succesor al Imperiului Rus, a
avut șansa ca Imperiul German să piardă războiul, Tratatul de la Brest-Litovsk, care consfințea mari
pierderi teritoriale și de populație pentru Rusia, fiind, astfel, anulat.
Imperiul Austro-Ungar
Odată cu schimbarea cursului războiului în defavoarea Puterilor Centrale,
populația Imperiului Austro-Ungar și-au pierdut încrederea în aliați și în victorie, și chiar mai înainte
de semnarea armistițiului din noiembrie, naționalismul radical dusese la proclamarea mai
multor declarații de independență (septembrie – octombrie 1918). Dacă, la început, Aliații au sperat
să mențină Austro-Ungaria (eventual cu un teritoriu redus) pentru contrabalansarea puterii
Germaniei în Europa Centrală, interpretând cele 14 puncte proclamate de președintele
american Woodrow Wilson ca pe o invitație la federalizarea Austro-Ungariei, evenimentele care s-
au precipitat au dus la dezintegrarea imperiului și proclamarea unei serii de state independente
(Cehoslovacia, Austria, Ungaria) și la o importantă creștere teritorială a altora (Regatul
României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitoarea Iugoslavie).
Aliații occidentali trebuiau în mod oficial să ocupe vechiul imperiu, dar nu au avut suficiente
trupe pentru a duce la bun-sfârșit această operațiune. Trupele aliate au trebuit să se descurce cu
programele diferitelor autorități locale, care, deseori, difereau de programul guvernului de la Viena.
La conferința de pace, diplomații au trebuit să împace aceste autorități cu cererile naționaliștilor, cu
interesele politico-economice imediate sau pe termen lung ale Aliaților și cu dorința de a
implementa cu adevărat cele 14 puncte wilsoniene.

De exemplu, pentru a asigura dreptul la autodeterminare (în conformitate cu prevederile

declarației „celor 14 puncte”) al germanilor, atât din Germania, cât și din Austria, aceștia ar fi trebuit
să fie capabili să-și exprime dorința cu privire la noua lor formă de guvernare și țara în care ar fi
trebuit