Sunteți pe pagina 1din 22

Capitolul 1 Chestiuni generale privind

desenul tehnic
1.1 Elemente introductive
Desenul tehnic este modalitatea de reprezentare grafică a obiectelor după̆ anumite reguli şi metode
adoptate de la nivel global, dar și particular într-un domeniu de activitate. Desenul într-o formă
adaptată domeniului în care se încadrează este fost folosit pentru a exprima o anumită idee tehnică.

În realizarea unui produs, fie el simplu sau complex, o construcție din domeniul edilitar sau chiar o
navă spațială̆ , desenul tehnic este de neocolit, permițând reprezentarea formei, a dimensiunilor, a
elementelor de precizie şi uneori chiar și funcționare a acestora.

Prin desen se exprimă gândirea tehnică, pentru ca ceea ce urmează̆ a se executa să răspundă̆ tuturor
cerințelor vizate.

Desenul unui produs finit (din categoria bunuri materiale) este recomandat să asigure maximum de
informații cu privire la acela mai exact:

• forma şi dimensiunile produsului finit;

• elementele de precizie şi de calitate a produsului;

• locul şi rolul funcțional în ansamblul din care face parte – dacă se reprezintă un element
dintr-un ansamblu;

• materialul, condițiile tehnice şi tehnologice de execuție ale produsului;

• proiectantul, verificatorul, desenatorul, alte elemente de identificare.

1.2 Principii care guvernează desenul tehnic


Pentru că un desen tehnic este necesare sa fie citibil oriunde în lume, este necesar să existe un set
de reguli, care să permită armonizarea și asigurarea compatibilității între realizările din domeniul
tehnicii. Astfel lumea aceasta este ordonată de standardele de referință[1] . Aceste standarde
fixează regulile în orice domeniu al tehnicii și nu numai. Nedorind să fac o apologie a necesității
standardizării, dar nici un mic tratat de standardizare, mă rezum la a arăta că standardele fixează
cadrul pentru sistemele de management al calității (ISO 9001), pentru serviciile de educație non-
formală și formare profesională (ISO 29990), definește coduri pentru țări (ISO 3166-1) și lista poate
continua. Desenul tehnic este și el reglementat de o serie de standarde:

• SR 74:1994 - Desene tehnice. Împăturire.

• SR EN ISO 128 - 20:2002 - Desene tehnice. Principii generale de reprezentare. Partea 20:
Convenții de bază pentru linii.

• ISO 128-24:1999 - Desene tehnice. Principii generale de reprezentare. Partea 24: Linii
utilizate în desenele de inginerie mecanică.
• SR EN ISO 3098-0:2002 - Documentație tehnică de produs. Scriere. Partea 0: Cerințe
generale.

• SR EN ISO 5455:1997 - Desene tehnice. Scări

• SR EN ISO 5457:2002 - Documentație tehnică de produs. Formate și prezentarea elementelor


grafice ale planșelor de desen.

• SR EN ISO 7200:2004 - Documentație tehnică de produs. Câmpuri de date din indicator și


antetele documentelor.

• SR ISO 7573:1994 - Desene tehnice. Tabelul de componență.

1.2.1 Formatele desenelor tehnice

Formatul este spațiul delimitat de coala de desen, prin conturul de decupare, care are dimensiunile a
x b (în figura următoare) și care este reprezentat cu ajutorul unei linii continue subțiri. Formatele au
următoarele simboluri: A0, A1, A2, A3, A4. Formatul de bază este considerat formatul A0, celelalte
formate derivând din acesta prin înjumătățire, după̆ latura mare a formatului. În afară de formatele
normale, se mai folosesc formatele derivate care se obțin prin mărirea uneia din dimensiunile a sau
b cu un multiplu întreg al dimensiunii laturii respective, așa cum se poate vedea în tabelul dedicat
formatelor.

În imaginea următoare se poate vedea o detaliere în ceea ce privește formatele folosite in desenul
tehnic.

Dimensiunile formatelor normale, alungite speciale şi alungite excepționale sunt prezentate în


tabelul următor.
1.2.2 Scrierea în desenul tehnic
Pentru respectarea cerințelor deja arătate cu privire la transmiterea unui nivel maxim de informație,
în desenul tehnic este necesară utilizarea scrierii. Pentru scrierea textelor, cotelor, a simbolurilor, se
folosește scrierea cu caractere latine, grecești sau chirilice şi cifrele arabe sau romane. Se pot folosi
două moduri de scriere: scrierea cu caractere înclinate la 75° spre dreapta față de linia de bază a
rândului şi scrierea cu caractere perpendiculare față de linia de bază a rândului. De reținut că pe
același desen, se poate folosi numai unul din cele două moduri de scriere.

Dimensiunea nominală sau reperul important pentru scriere este înălțimea h [mm] a literelor mari,
aleasă potrivit scopului, din șirul următor de dimensiuni standardizate: h = 2,5; 3,5; 5,0; 7,0; 10,0;
14,0; 20,0 mm, şi alte dimensiuni nominale obținute prin multiplicarea cu 10 a acestor valori. În
funcție de grosimea liniei utilizate, sunt stabilite următoarele tipuri de scriere:

• scriere tip A (scriere îngustată) – cu grosimea liniei egală cu 1/14 h;


• scriere tip B(scriere normală) – cu grosimea linie de scriere egală cu 1/10 h.

În următoarele două tabele sunt prezentate valorile caracteristicilor scrierii normale (tip A), cu
valorile elementelor calculate folosind raportul h/14., respectiv pentru scrierea îngustată (tip B),
valorile elementelor calculate folosind raportul h/10.

1.2.3 Linia în desenul tehnic


Liniile sunt utilizate în desenul tehnic pentru axe, contururi, muchii acoperite, linii ajutătoare, linii de
cotă, hașuri, etc. Sunt de patru tipuri, şi anume: linie continuă, linie întreruptă, linie punct şi linie
două puncte, iar din punct de vedere al grosimii sunt două clase: linie groasă şi linie subțire.
Grosimea liniei continue groase este considerată de bază, b, pentru liniile utilizate în desenul tehnic.
Aceasta se alege în funcție de natura, mărimea și complexitatea desenului şi se păstrează̆ aceeași
pentru toate reprezentările executate la aceeași scară, pe aceeași.

Grosimea liniilor se alege din următorul șir de valori date în mm: 2,0; 1,4; 1,0; 0,7; 0,5; 0,35; 0,25; şi
0,18. Liniile subțiri au o grosime de trasare în relație cu cea groasă, fiind de aproximativ b/3.
Lungimea segmentelor şi intervalelor dintre acestea trebuie să fie uniforme de-a lungul aceleiași linii
întrerupte, linie punct şi linie două puncte.

În desenul tehnic sunt folosite mai multe tipuri de linii. În enumerarea următoare arăt câteva detalii
despre acestea și exemple de utilizare:

• linia continuă groasă, cu grosime b = 0,18 ÷ 2 mm (b, așa cum arătat anterior, este fiind
grosimea de bază a liniilor) - chenar formate;

• linia întreruptă groasă, cu grosime b - contururi acoperite; o linia-punct groasă, cu grosime b


- conturul piesei finite pe desenele de semifabricate;

• linia continuă subțire, cu grosime b/3 - liniile de cotă, liniile ajutătoare;


• linia continuă subțire ondulată, cu grosime b/3 - linii de ruptură pentru delimitări;

• linia continuă subțire trasată în zig-zag, cu grosime b/3 - linii de ruptură în lemn;

• linia întreruptă subțire, cu grosime b/3 - contururi acoperite; o linia-punct subțire, cu


grosime b/3 - elemente rabătute în planul secțiunii;

• linia-punct mixtă, cu grosime b/3 - trasee de secționare; o linia-două puncte subțire, cu


grosime b/3 - poziții intermediare şi extreme de mișcare ale pieselor mobile.

1.2.4 Alte elemente specifice


Acest subcapitol conține referiri la aspecte pe care eu le consider a fi inferioare ca relevanță, în
comparație cu cele de la subcapitolele 1.2.1 –

1.2.3.

1.2.4.1 Indicatorul și tabelul de componență


Indicatorul, este un elemente informativ, pe care eu îl consider a fi cu caracter administrativ și
servește la identificarea desenului şi a obiectului reprezentat şi conține datele principale asupra
acestuia. Indicatorul este prezent pe fiecare desen de ansamblu, dar și pe fiecare dintre planșele
care îl

compun. Tot ce înseamnă detaliile sale, forma, dimensiunile, modul de amplasare şi de completare
pentru indicator, sunt prevăzute în standardul de referință, așa cum am arătat la 1.2.

Indicatorul se amplasează̆ , de regulă, în colțul inferior dreapta al formatului, lipit de chenar. Figura
următoare prezintă un exemplu de indicator.
În indicator, informațiile sunt grupate în două zone:

• zona de identificare;

• zona de informații suplimentare.

• Zona de identificare va cuprinde: o numărul de înregistrare sau de identificare a desenului; o


denumirea desenului; o numele proprietarului legal al desenului.

• Zona de informații suplimentare va cuprinde: o informații indicative; o informații tehnice; o


informații de ordin administrativ.

Indicatorul se amplasează în colțul din dreapta jos al formatului, pe chenar, în poziția de citire
obișnuită̆ a reprezentării. La trasarea indicatorului se folosește linia continuă groasă şi linia continuă
subțire.

Pentru desenele de ansamblu se utilizează, suplimentar, un tabel de componență, în care sunt se


înscriu elementele care compun un ansamblu funcțional.

1.2.4.2 Împăturirea formatelor în desenul tehnic


Această chestiune devine de natura evidenței, ținând de aspecte practice plecate de la nevoia
îndosarierii desenelor, păstrării acestora în registre, mape, plicuri sau alte forme care se reduc la
dimensiunea formatului A4. Formatele se împăturesc executând mai întâi îndoirea după̆ linii
perpendiculare pe baza formatului, şi apoi, îndoirea după linii paralele cu aceasta. În figurile
următoare am arătat formatele eA3 și A2.

[1] https://www.asro.ro/, Organismul naţional de standardizare – ASRO

A2 A3
1.2.4.3 Scări utilizate în desenul tehnic
Un alt element cu caracter funcțional, impus de nevoia de a putea desena obiecte foarte mari sau
foarte mici este scara. Scara este raportul dintre dimensiunea liniară a reprezentării unei piese pe un
desen original şi dimensiunea liniară reală a segmentului corespunzător obiectului însuşi.

Scările pot fi:

• scară la mărime naturală; scara care corespunde raportului 1:1;

• scări de mărire; scările corespund unor rapoarte mai mari de 1:1, de exemplu 20:1;

• scări de reducere; scările corespund unor rapoarte mai mici de 1:1, de exemplu 1:20.

Notarea completă a unei scări trebuie să cuprindă cuvântul „SCARA”, urmat de indicarea raportului
ales. Dacă în înscriere nu există posibilități de confuzie, cuvântul „SCARA” poate fi omis.

Notarea scării utilizate pe desen se înscrie în indicatorul desenului. Dacă sunt utilizate mai multe
scări de reprezentare, scara proiecției principale trebuie să fie înscrisă în indicator, celelalte scări
diferite de aceasta sunt înscrise lângă sau sub notarea proiecțiilor (vedere, secțiune sau detaliu)
cărora le corespund.

Scara aleasă pentru desen depinde de complexitatea obiectului reprezentat şi destinația desenului
respectiv. În toate cazurile scara trebuie să fie suficientă pentru a permite o interpretare uşoară şi
corectă a datelor furnizate. Scara şi dimensiunile obiectului de reprezentat influențează, în mod
evident, alegerea formatului desenului.

Detaliile care sunt prea mici pentru o cotare completă în reprezentarea principală, fapt care poate fi
întâlnit în cazul ansamblurilor, trebuie reprezentate într-o vedere de detaliu la o scară mai mare,
alături de reprezentarea principală.

Capitolul 2 Reprezentarea în desenul tehnic

2.1 Reprezentarea în proiecție ortogonală


Lumea în care trăim este tridimensională sau cel puțin asta credem. Desenul, în special desenul
tehnic, este în cea mai mare măsură o reprezentare bidimensională, a obiectelor tridimensionale.
Astfel, în domeniul tehnic, între obiectul spațial, tridimensional, şi imaginea sa plană trebuie să
existe o corespondență biunivocă. Această corespondență trebuie să asigure transpunerea
obiectului tridimensional în planul desenului realizat. Reprezentarea folosită în desenul tehnic este
cea în proiecție ortogonală. Cu ajutorul acestei reprezentări se pot determina precis forma şi
dimensiunile obiectelor în spațiu. Această proiecție se obține prin intersecția planului de proiecție cu
proiectantele duse perpendicular pe acest plan din diferite puncte ale obiectului.
Principiile geometriei descriptive sunt cele pe care se bazează reprezentarea în proiecție ortogonală
a obiectelor în desenul .

În geometria descriptivă obiectele spațiale se reprezintă prin proiecții ortogonale pe planele de


proiecție, care constituie un sistem de referință, format din plane de proiecție perpendiculare între
ele, în număr de două sau trei. Planele de proiecție PH (plan orizontal) şi PV (plan vertical) împart
spațiul în patru regiuni numite diedre, iar numerotarea lor se face în sens trigonometric.

În desenul următor încerc să arăt proiecția ortogonală a unui punct, pe un plan sau două. Avem un
plan de proiecție [PF] şi un punct M exterior planului. Dreapta Mm, numită dreaptă proiectantă,
intersectează planul de proiecție [PF] în punctul m. În cadrul proiecției ortogonale, dreapta
proiectantă este perpendiculară pe planul de proiecție [PF]. În cazul proiecțiilor ortogonale ale unui
punct M pe două plane, planul vertical de proiecție [PV], şi planul orizontal de proiecție[PH] situația
este oarecum similară.

Cazul unui segment de dreaptă este apropiat de cel al punctului, pentru că proiecția acestuia se face
proiectând ortogonal extremitățile lui, așa cum se poate vedea în figura următoare. De remarcat
faptul că dacă segmentul de dreaptă este paralel cu planul de proiecție, atunci proiecția lui va
reprezenta adevărata mărime a lungimii segmentului.

În cazul proiecției ortogonale a unui obiect, este important să remarcăm că fețele unui obiect fiind
figuri geometrice, obiectul poate fi proiectat pe unul sau mai multe plane, în fapt pe oricât de multe
plane, cu condiția, aplicabilă cu caracter general, ca fiecare set de drepte proiectante,
corespunzătoare unui plan să fie paralele între ele şi perpendiculare pe planul respectiv.

În figura următoare arăt cazul în care obiectul este proiectat pe un plan care nu este paralel cu nici
una din fețele lui, rezultând o proiecție în care nici un element geometric nu este în adevărată
mărime (1), așa cum am completat la referirea privind segmentul de dreaptă. În cazul în care o față a
obiectului este paralelă cu planul de proiecție se obține fața respectivă proiectată cu dimensiunea
reală, iar segmentele de dreaptă care constituie conturul feței au mărimile originalului (2,3).
2.2 Reprezentarea în vedere, proiecții
Așa cum am afirmat deja, trăim într-un sistem tridimensional sau cel puți așa credem. Acesta, în
directă relație cu desenul, permite realizarea proiecțiilor unei piese după şase direcții reciproc
perpendiculare. Sunt diferențieri la nivel mondial în ceea ce privește proiecția, România folosind
sistemul european. Acesta consideră obiectul spațial ca fiind situat între observatorul uman şi planul
de proiecție, spre deosebire de sistemul de proiecție american care interpune planul de proiecție
între obiectul de proiectat şi observatorul uman.

Pentru că este important să obținem imagini nedeformate pentru un obiect, aspect necesar în
vederea executării lui, în desenul tehnic obiectul se reprezintă în sistemul de proiecție ortogonală pe
două sau mai multe plane de proiecție. Uneori proiecțiile pe două sau trei plane nu sunt suficiente
pentru formarea imaginii asupra obiectelor, la obiectele de complexitate mai mare.

În astfel de cazuri se impune folosirea a mai multor plane de proiecție pentru reprezentarea
obiectului. Se folosesc ca plane fețele interioare ale unui cub, numit cub de proiecție, iar obiectul se
aşează, la modul imaginar, în interiorul cubului așa cum încerc să sugerez în imaginea următoare.

Standardul de referință (STAS 614 – 76) este cel care reglementează dispunerea proiecțiilor, ceea ce
reprezintă modul de aşezare a proiecțiilor unei piese (vederi şi secțiuni) pe desenele tehnice,
utilizând proiecția ortogonală. Proiecțiile sunt definite în standardul de referință (STAS 674 – 76)
după cum arăt în figura următoare, urmată de câteva referiri cu caracter de detaliere:
• vederea din față, pentru proiecția în vedere pe planul vertical din spate (direcția A);

• vederea de sus, pentru proiecția în vedere pe planul orizontal inferior (direcția B);

• vederea din stânga, pentru proiecția în vedere pe planul lateral din dreapta (direcția C);

• vederea din dreapta, pentru proiecția în vedere pe planul lateral stânga (direcția D);

• vederea de jos, pentru proiecția în vedere pe planul orizontal superior (direcția E);

• vederea din spate, pentru proiecția în vedere pe planul vertical din față (direcția F)

Vederea din față, respectiv secțiunea corespunzătoare, datorită modului de alegere, se numeşte
proiecție principală. Aceasta se alege, de regulă, astfel încât să reprezinte obiectul în poziția de
utilizare şi să cuprindă maximum de detalii de formă şi dimensiune ale obiectului. Piesa trebuie să fie
aşezată în aşa fel încât să se asigure un paralelism maxim, din punct de vedere numeric, cu planele
de proiecție pentru a se obține direct mărimile originale. Proiecția principală poate fi vedere,
secțiune sau jumătate vedere – jumătate secțiune.

Metoda de proiecție utilizată determină dispunerea pe desen a proiecțiilor piesei în raport cu


proiecția principală. Standardul de referință ISO 102092:1996 sunt definite două metode de
proiecție: metoda de proiecție a primului triedru (europeană) şi metoda de proiecție a celui de-al
treilea triedru (americană).

În figura următoare arăt cele două metode de proiecție (1 – metoda primului triedru; 2 – metoda
celui de-al treilea triedru), iar ele pot fi amplasate într-o căsuță a indicatorului sau alături de desen.

În continuare o sa prezint câteva detalii privind metode de proiecție.


2.2.1 Metoda de proiecție a primului triedru
Această metoda prevede amplasarea vederilor în jurul vederii principale (respectiv vederea din față)
a unui obiectului reprezentat, a unora sau a tuturor celorlalte 5 vederi ale acestuia, dup ă cum
urmează:

• vederea de sus, amplasată jos;

• vederea de jos, amplasată sus;

• vederea din stânga, amplasată la dreapta; - vederea din dreapta, amplasată la stânga;

• vederea din spate, amplasată la dreapta sau la stânga, la latitudinea desenatorului, făcând
specificarea acestui lucru pe desen.

Proiectând ortogonal obiectul aflat în centrul cubului de proiecție pe fețele prin desfăşurarea cubului,
se obține o reprezentare în epură a obiectului conform metodei de proiecție a primului triedru așa
cum se poate vedea în imaginea următoare.

2.2.2 Metoda de proiecție a celui de-al treilea triedru


Această metoda prevede amplasarea vederilor în jurul vederii principale (respectiv, vederea din față)
a unui obiect, a unora sau a tuturor celorlalte vederi, în număr de cinci, ale acestui obiect după cum
urmează și se poate vedea în imaginea următoare: - vederea de sus, amplasată sus;

• vederea de jos, amplasată jos;

• vederea din stânga, amplasată la stânga;

• vederea din dreapta, amplasată la dreapta;

• vederea din spate, amplasată la dreapta sau la stânga, la latitudinea desenatorului, cu


mențiunea că se specifică pe desen acest lucru.

Nevoia ca un obiect să fie complet reprezentat determină numărul de proiecții necesare pentru
reprezentare. Este important ca să se poată înscrie pe desen toate dimensiunile care definesc
componentele obiectului, fără a se genera greşeli de interpretare sau de citire a desenului. Poziția
principală de utilizare, prelucrare sau de asamblare , pentru obiectele sau piesele care pot fi folosite
în mai multe poziții, este cea în care se face reprezentarea., de regulă, a pieselor care pot fi folosite
în orice poziție, cum ar fi şuruburile, arborii, etc., se face în.

În situații în care nu se vede suficient, pot fi folosite proiecții (vederi, secțiuni) din alte direcții decât
cele şase indicate, şi anume la reprezentarea unor elemente înclinate așa cum arăt în imaginile
următoare. Este aplicabil pentru proiecții care nu sunt aşezate pe desen în poziția indicată de STAS
614-76, în scopul utilizării eficiente a câmpului desenului şi a creșterii clarității desenului. Direcția de
proiecție este indicată printr-o săgeată notată cu o literă majusculă din alfabetul latin, scrisă și
deasupra vederii reprezentate. Există și posibilitatea ca să se reprezinte rotită o astfel de vedere,
față de poziția rezultată din proiecție, aceasta notându-se cu un simbol amplasat după litera de
identificare a vederii.

2.3 Reprezentarea axonometrică


Această reprezentare este generată de nevoia de claritate. Este vorba de greutatea citirii unui desen
proiectat de către cei cu o experiență redusă. Greutatea rezidă din insuficienta observare proiecțiilor
la intuirea imaginii de volum a unui obiect reprezentat.

Reprezentarea axonometrică are un pronunțat caracter intuitiva oferind o imagine clară a obiectului,
scutind cititorul de utilizarea imaginației. Reprezentarea axonometrică este combinație, este
proiecția paralelă, ortogonală sau oblică, a unui obiect pe un plan înclinat față de axele dimensionale
ale obiectului. Reprezentarea axonometrică practic redă imaginea obiectului reprezentat în
perspectivă. În mod practic evident este recomandat ca în acest caz numărul de fețe vizibile ale
obiectului în proiecție să fie maxim şi dacă este posibil, evitându-se, dacă se poate, ca nici una din
fețele obiectului să nu apară în proiecție, redusă la un singur segment de dreaptă.

La reprezentarea axonometrică obiectul care trebuie reprezentat se consideră raportat la cele trei
axe ale sistemului de proiecție ortogonală. Obiectul se proiectează pe planul de proiecție ales, după
o direcție dată, cele trei axe rectangulare ale triedrului, axe la care se raportează obiectul. Planul
astfel ales se numeşte plan axonometric, arătat în mod explicit în imaginea următoare.

Direcția de proiecție generează și o clasificare a reprezentărilor, după cum urmează:

• dacă direcția de proiecție este perpendiculară pe planul axonometric reprezentarea


axonometrică ortogonală;

• dacă direcția de proiecție este oblică față de planul axonometric, reprezentarea


axonometrică oblică.

2.4 Reprezentarea vederilor


Regulile de reprezentare folosite în desenul tehnic pentru vederi, secțiuni şi rupturi sunt stabilite
prin STAS 105-87. Prezentarea grafică a obiectelor este realizată prin intermediul proiecțiilor,
vederilor sau secțiunilor. Alegerea modului de prezentare se face în funcție de gradul de
complexitate ale cestora.

Vederea este reprezentarea în proiecție ortogonală pe un plan a unui obiect nesecționat aşa cum
arată acesta prin forma şi detaliile lui.

Vederile după direcția de proiecție pot fi:

• vederi obişnuite, dacă vederea respectivă rezultă după una din direcțiile normale de proiecție
prevăzute conform STAS 614 -76, așa cum arăt în figura următoare.
• vederi înclinate (numite și particulare), dacă vederea rezultă după alte direcții de proiecție decât
cele de la vederile. Direcția de proiecție, în acest caz, se indică, iar vederea rezultată se notează
indiferent de poziția ce o ocupă pe desen. Vederile se reprezintă pe un plan paralel cu suprafața
respectivă sau pe un plan paralel cu unul din planele de proiecție. Identificarea proiecțiilor se face
prin indicarea prin săgeți a direcțiilor de proiecție, desenate conform normativelor. Vederile se
simbolizează cu litere majuscule a căror dimensiune nominală va fi de 1,5...2 ori mai mare în
comparație cu dimensiunea nominală a scrierii de pe desen. Simbolizarea şi notarea vederii, ca și
indicarea direcției de proiecție, devin obligatorii atunci când nu se respectă dispunerea normală a
proiecțiilor, dar și când vederile sunt executate în raport cu altă proiecție decât proiecția principală
sau pe altă planşă.

• vedere parțială este cea în care se reprezintă într-o vedere numai un element sau o parte a unui
obiect. În cazul acestora, dacă sunt dispuse însă în altă poziție decât rezultă din direcția de proiecție,
trebuie indicată direcția de proiecție și notată vederea.

Liniile de contur şi muchiile reale de intersecție ale suprafețelor se trasează cu linie continuă groasă
în cazul reprezentările în vedere. Un caz interesant de reprezentare este intersecția dintre două
suprafețe racordate printr-o rotunjire și aceasta se numește muchie fictivă. Aceasta se reprezintă în
cazurile în care contribuie la mărirea clarității desenului şi se trasează cu linie continuă subțire, care
să se intersecteze cu liniile de contur, muchiile reale sau alte muchii. Dacă muchia fictivă se confundă
cu o linie de contur se va reprezenta linia de contur. Muchiile fictive ce corespund unor racord ări
foarte line, de regulă nu se reprezintă. Situația reprezentării muchiilor fictive este sugerată în figura
următoare,
Pentru o bună figurare, fețele laterale ale paralelipipedelor şi ale trunchiurilor de piramidă, precum
şi porțiunile de cilindri teşite plan, având forma de patrulater, se marchează pe desen prin
diagonalele acestor suprafețe trasate cu linie continuă subțire, așa cum se poate vedea în cele două
desene următoare.

Cazul suprafețele striate, ornamentate cu relief mărunt şi cu un caracter uniform sunt reprezentate
în vedere prin trasarea pe o porțiune, în mică dimensiune, a formei reliefului cu linie continuă
subțire, așa cum se poate vedea în figura următoare.

Linia întreruptă subțire este folosită pentru reprezentarea muchiile şi contururile acoperite, caz
sugerat în imaginea următoare.
În multe situații scara utilizată nu permite citirea cu suficientă claritate a unor porțiuni la un obiect
desenat. În acest caz porțiunea respectivă se reprezintă în detaliu (se încadrează cu un cerc trasat cu
linie continuă subțire şi se reprezintă la scară mărită față de proiecția din care provine), așa cum arăt
în imaginea următoare.

Sunt obiecte cu un caracter constructiv simetric pe unul sau două plane. Acestea se pot reprezenta
pe jumătate, respectiv pe sfert, caz în care axa sau axele de simetrie se intersectează la fiecare capăt
cu două linii paralele (ca un egal din matematică), trasate cu linie continuă subțire, dispuse
perpendicular pe linia de axă. Se poate vedea un exemplu în figura următoare.
Cazuri de reprezentare a elementelor identice care se repetă pe aceeaşi proiecție (găuri, danturi,
şuruburi, etc.), pot fi reprezentate complet o singura dată sau în totalitate, în poziții extreme sau pe
o porțiune în forma completă, restul elementelor fiind reprezentate simplificat. Numărul, forma şi
poziția elementelor se cotează sau se indică în câmpul desenului.

Direcția de proiecție nu se notează în cazul vederilor obişnuite, definite față de proiecția principală şi
dispuse conform STAS 614- 76. Pentru vederi particulare, direcția de proiecție se indică, indiferent
de poziția în care se dispun pe desen, printr-o săgeată perpendiculară pe suprafața care se
proiectează şi având vârful orientat spre suprafață. Ca la vederile înclinate, simbolurile utilizate
pentru notarea vederilor conțin litere majuscule, cu dimensiunea nominală de 1,5-2 ori dimensiunea
nominală a scrierii folosite pe desenul respectiv. Acestea se scriu paralel cu baza formatului,
deasupra sau lângă linia săgeții, cît şi deasupra proiecției corespunzătoare, așa cum se poate vedea
în tabelul următor.

2.5 Reprezentarea secțiunilor


Înainte de a vorbi despre reprezentarea secțiunilor, să clarificăm ce ar fi cu ele. Secțiunea este
reprezentarea în proiecție ortogonală pe un plan a unui obiect, după intersecția acestuia cu o
suprafață fictivă de secționare şi îndepărtarea imaginară a părții obiectului, aflată între observator şi
suprafața de secționare. Suprafața de secționare, este acea suprafață cu ajutorul căreia se taie
secționează piesa în locul în locul în care este nevoie să se evidențieze configurația interioară a
acesteia. Suprafața de secționare poate fi formată din una sau mai multe suprafețe plane sau dintr-o
suprafață cilindrică. Aplicarea suprafeței de secționare pe planul proiecției se numește traseu de
secționare. Acesta se reprezintă cu linie punct subțire, având la capete traseului şi în locurile de
schimbare a direcției segmente de dreaptă trasate cu linie continuă groasă, aceasta neintersectând
liniile de contur. Perpendicular pe segmentele extreme ale traseului se reprezintă săgeți cu coada
subțire şi cu vârful sprijinit pe segment, indicând direcția de proiecție. Segmentul de capăt va depăşi
vârful săgeții cu 2-3mm.

Traseele de secționare se notează cu litere majuscule înscrise paralel cu baza formatului deasupra,
respectiv, lângă linia săgeții având dimensiunea nominală de 1,5-2 ori mai mare decât a dimensiunii
nominale a scrierii de pe acelaşi desen. Deasupra reprezentării secțiunii rezultate se vor scrie literele
de la capetele traseului.

Suprafețele rezultate din secționare se haşurează conform STAS 104-80. Conturul sau muchiile unor
elemente ale obiectului aflate în fața planului de secționare se pot reprezenta cu linie punct subțire,
dacă reprezentarea acestor elemente este necesară pentru înțelegerea formei obiectului şi dacă nu
se creează posibilitatea unor confuzii. Pentru exemplificare arăt în figura următoare cum se vede un
Plan și un Traseu de secționare.
Haşurile sunt folosite pentru a sugera materialul folosit la realizarea obiectului reprezentat. În cazul
materialelor metalice hașura se execută cu linii continui subțiri, înclinate la 45° spre stânga sau spre
dreapta, față de una din liniile de contur sau față de liniile de axă ale obiectului reprezentat. Dacă nu
este posibil astfel, față de chenarul desenului. În cazul când înclinarea haşurilor ar putea coincide cu
cea a liniei de contur sau a liniei de axă, haşurile se execută înclinate la 30° față de acestea. Se poate
vedea o exemplificare în figura următoare.

În cazul în care avem secțiuni care se referă la acelaşi obiect, reprezentate pe aceeaşi planşă, se
folosește haşură identică. Pentru secțiunile care se referă la obiecte alăturate, reprezentate pe
aceeaşi planşă (desen de ansamblu), se alege să se haşureze diferit atât în ceea ce priveşte sensul,
cât şi distanța între liniile de haşură.

Modul de reprezentare a unui obiect este determinat de geometria sa, de necesitatea de a eviden ția
anumite aspecte funcționale, tehnologice, condiții care cer realizarea unor reprezentări cât mai clare
şi care permit citirea şi interpretarea desenului în mod corect şi complet, de poziția față de reperele
sistemului de proiecție ales pentru aceasta, şi nu numai.
Ținând cont de aceste aspecte, secțiunile se clasifică după şase criterii: (1) după modul de
reprezentare pe desen, (2) după poziția planului de secționare față de planul orizontal de proiecție,
(3) după poziția planului de secționare față de axa de simetrie a piesei, (4) după forma suprafeței de
secționare, (5) după proporția în care se face secționarea, (6) după poziția pe desen a secțiunilor
propriu-zise față de proiecția principală.

1. După modul de reprezentare pe desen:

• atunci când se reprezintă în desen atât secțiunea propriu-zisă, cât şi partea piesei aflată în
spatele planului de secționare proiectată în vedere avem secțiune cu vedere – imagine
obținută prin proiectare după direcția A din figura următoare,

• atunci când se reprezintă numai conturul figurii rezultate din intersecția piesei cu planul de
secționare avem secțiune propriu-zisă – imagine obținută prin proiectare după direcția B din
figura următoare.

2. După poziția planului de secționare față de planul orizontal de proiecție: - secțiune orizontală,
dacă planul de secționare este un plan paralel cu planul orizontal de proiecție;

- secțiune verticală, planul de secționare este un plan perpendicular pe planul orizontal de proiecție.

3. După poziția planului de secționare față de axa de simetrie a piesei: - secțiune longitudinală, dacă
planul de secționare conține, sau este paralel cu axa longitudinală a piesei,

- secțiune transversală, dacă planul de secționare este perpendicular pe axa de simetrie principală a
piesei.
4. După forma suprafeței de secționare:

• secțiune plană, dacă suprafața de secționare este un plan;

• secțiune frântă, dacă suprafața de secționare este formată din două, sau mai multe plane
consecutiv concurente sub un unghi diferit de 90; în aceste cazuri, elementele cuprinse în planele
înclinate se rotesc împreună cu acestea până devin paralele cu planul de proiecție pe care urmează a
fi proiectate, așa cum se poate vedea în figura următoare;

• secțiune în trepte, dacă suprafața de secționare este formată din două sau mai multe plane
consecutiv concurente sub un unghi de 90,

• secțiune cilindrică, dacă suprafața de secționare este cilindrică, iar secțiunea este reprezentată
desfăşurat pe unul din planele de proiecție, caz figurat în figura următoare.

5. După proporția în care se face secționarea:


• secțiune completă, pentru cazul în care proiecția respectivă reprezintă obiectul în întregime în
secțiune;

• secțiune parțială, pentru cazul în care se reprezintă o parte a obiectului în secțiune şi alta în
vedere, dacă planul de secționare nu intersectează dintr-o parte în alta piesa, sau când porțiunea
reprezentată în secțiune este delimitată de restul piesei printr-o linie de ruptură, așa cum se poate
vedea în imaginea următoare.

Pentru reducerea numărului de proiecții necesare determinării configurației pieselor se folosesc


secțiunile propriu-zise, ca și celelate într-o bună masură, se clasifică după poziția pe desen a acestora
față de proiecția principală: - secțiune obişnuită, dacă secțiunea este reprezentată în afara conturului
proiecției;

• secțiune deplasată, dacă secțiunea este reprezentată deplasat de-a lungul traseului de secționare,
în afara conturului proiecției;

• secțiune suprapusă, dacă secțiunea este reprezentată suprapusa peste reprezentarea în vedere,
caz în care conturul secțiunilor suprapuse peste vedere se trasează cu linie continuă subțire,

• secțiune intercalată, dacă secțiunea este reprezentată în intervalul de ruptură dintre două părți
ale aceleiaşi proiecții a piesei .

2.5 Reprezentarea rupturilor


În cazul reprezentării pe desen a pieselor lungi care au secțiunea constantă sau variabilă cu caracter
constant, se obișnuiește a se folosi ruptura. Scopul este acela de a utiliza rațional spațiul.

În încercarea de a defini ruptura, putem spune că aceasta este o reprezentare pe un plan a


obiectului desenat, în proiecție ortogonală. După îndepărtarea unei părți din acesta se separă de
restul obiectului printr-o suprafață neregulată, numele aceteia fiind suprafață de ruptură, ea fiind
perpendiculară pe planul de proiecție, așa cum se poate vedea în cele două imagini care urmează.
Urma suprafeței de ruptură pe planul de proiecție se numeşte linie de ruptură. Aceasta se trasează
cu linie continuă subțire ondulată pentru rupturi în piese de orice formă şi material, iar pentru lemn
în zig-zag.

Este inadmisibil ca linia de ruptură să coincidă cu o muchie sau cu o linie de contur şi nici să se
traseze în continuarea acestora.