Pantilie Ionut Bogdan

Psihologie I

Gandirea

Subsistemul cognitiv al omului atinge punctul culminant al complexităţii organizării şi

eficienţei sale la nivelul gândirii. În ceea ce priveşte explicarea acestui fenomen atât de complex,
în psihologie au existat o multitudine de abordări multe dintre ele opuse şi contradictorii. Fără a
mai realiza o trecere în revistă a acestora, se poate remarca recunoaşterea locului central ocupat
de gândire în procesul cunoaşterii, a rolului enorm pe care gândirea îl joacă în planul general al
activităţii umane.
Gândirea apare astfel ca trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman,
definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Această caracteristică extrem de
importantă este facilitată de faptul că gândirea produce modificări de substanţă ale informaţiei cu
care operează, făcând saltul de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la
abstract, de la exterior/accidental la interior/invariabil.
De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice în
realizarea procesului cunoaşterii (nu doar pe cele de ordin cognitiv, ci şi pe cele afectiv-
motivaţionale şi volitiv-reglatorii). În egală măsură, gândirea nu doar antrenează ci şi orientează,
conduce, valorifică maximal toate celelalte procese şi funcţii psihice.
Centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi
reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional, devenind astfel un
declanşator al unor noi procese intelectuale.

Structura psihologică internă a gândirii sau laturile gândirii

Structura gândirii conţine o serie de unităţi de bază ale acesteia care pot fi organizate în
două laturi: latura informaţională şi latura operaţională.

1. Latura informaţională
Conţine acele unităţi de bază ale gândirii care au cea mai mare încărcătură
informaţională: imaginea, simbolul, conceptul, prototipul, modelele mintale. Toate acestea sunt
organizate şi structurate între ele.
Imaginea, ca reprezentare mentală a unui obiect în lipsa lui, reprezintă unitatea primară,
primitivă a gândirii. Imaginile au un rol important în primele faze ale formării gândirii, când
gândirea este mai degrabă concretă, intuitivă.
Simbolul este mult mai abstract decât imaginea şi are proprietatea de a reprezenta
obiectul, evenimentul sau calitatea obiectului. Cel mai simplu simbol este cuvântul.
Conceptele şi noţiunile reprezintă forme generalizate de reflectare a însuşirilor
obiectelor şi fenomenelor şi pot fi considerate drept unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, cu un
rol important în cunoaşterea umană. Conceptul reprezintă o etichetă pusă unei clase de
evenimente cu o serie de caracteristici.
 Ca şi constructe mentale, conceptele sunt componentele critice implicate în dezvoltarea
gândirii individului care au şi rolul de a extinde structurile cognitive ale acestuia. Ca atare, noi nu
ne naştem cu noţiuni sau concepte gata formate, ci ele sunt rezultatul unui proces evolutiv.

Conceptele apar astfel ca ,,sisteme de răspunsuri învăţate care permit organizarea şi

interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care influenţează comportamentul, indiferent
de orice stimulare provenind din mediu, permiţându-ne aplicarea automată a experienţei
noastre trecute în situaţiile prezente” (Zlate, M).

Clasificarea conceptelor:

 După gradul de generalitate: concepte individuale, particulare şi generale;

 După existenţa sau inexistenţa unui corespondent concret: concrete şi abstracte;
conceptele concrete se pot ilustra printr-o imagine (conceptul de casă, trandafir
etc.) iar cele abstracte sunt nereprezentabile (nu ne putem imagina absolutul,
libertatea, infinitul etc.)
După calea de formare şi conţinutul lor: empirice şi ştiinţifice.

Conceptele empirice (denumite şi naturale, spontane, cotidiene): se formează prin

modalităţi neorganizate, ca urmare a contactelor directe pe care copilul le are cu adultul de regulă
înainte de intrarea copilului în şcoală, înainte de studierea sistematică a unui obiect. Cunoaşterea
empirică este saturată de experienţa practic-intuitivă, operantă, acţională a individului; este o
cunoaştere primară care ţine de experienţa operării curente, a comunicării şi a învăţării spontane,
latente.
Conceptele ştiinţifice sunt dirijate, organizate şi se însuşesc în relaţia pe care o presupune
procesul instructiv-adaptativ.

Prototipurile
Deşi fiecărei noţiuni i se subordonează foarte multe specii, în mod curent, noi folosim
una drept cea mai reprezentativă.
Experienţele au dovedit acest lucru. Dacă cerem cuiva să exemplifice cu câteva păsări, va
pomeni de vrabie, rândunică, porumbel, dar numai când îi cerem o foarte lungă enumerare va
aminti de albatros ori pinguin. De asemenea, timpul de reacţie necesar pentru a stabili dacă o
vieţuitoare este o pasăre e sensibil mai scurt pentru rândunică este sensibil mai scurt pentru
rândunică decât pentru flamingo.
Practic, noi judecăm apartenenţa la o clasă a unui obiect sau a unei fiinţe, comparându-le
cu prototipul şi nu căutând să descifrăm caracteristicile esenţiale ale noţiunii respective – ceea ce
ne expune la greşeli (vom tinde să considerăm balena peşte, fiindcă nu seamănă cu câinele sau
calul, prototipuri pentru mamifere). Prototipul poate să nu fie un exemplar real, ci unul ideal,
rezultat din constituirea unui portret-robot, ceea ce se întâmplă în cazul medicilor care
diagnostichează o boală pe baza câtorva simptome mai frecvente. Ambele feluri de prototipuri
sunt utilizate în practică, ele permiţând o identificare mai rapidă, chiar dacă mai expusă greşelii.
 2. Latura operaţională
Reprezintă ansamblul de operaţii, procedee mentale, metode de transformare, relaţionare,
prelucrare, combinare, recombinare a noţiunilor în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi sau
rezolvării unor probleme.

Gândirea foloseşte două categorii de operaţii:

 Fundamentale (generale, de bază) care sunt prezente în orice act de gândire,

constituind scheletul ei (analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparaţia,
concretizarea);
 Instrumentale (specifice, particulare) care se folosesc în anumite acte de
gândire şi care se particularizează în funcţie de domeniul cunoaşterii în care
gândirea este implicată.

OPERAŢIILE FUNDAMENTALE (GENERALE, DE BAZĂ)

1. ANALIZA: este operaţia de disociere sau de descompunere în plan mental intern a unui
întreg în părţi şi elemente componente în vederea determinării proprietăţilor esenţiale, a
semnificaţiei fiecărui element în cadrul întregului.
Ca operaţie a gândirii, ea trebuie diferenţiată de analiza ca operaţie senzorial-perceptivă,
care se realizează în activitatea de răspuns a analizatorului şi presupune acţiunea în plan material
cu însuşirile neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor.
2. SINTEZA: urmează analizei la nivelul gândirii şi realizează o transformare inversă, prin
care se recompune şi se reconstruieşte mental obiectul.
Sinteza, ca operaţie senzorial perceptivă se realizează sub forma modificării structurii,
configuraţiei, formei elementelor senzoriale, în urma interpretărilor având loc corelarea părâilor
desprinse prin analiză.
3. COMPARAŢIA: constă într-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene cu
scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele.
De obicei se spune că ea ar consta în stabilirea similitudinilor şi a diferenţelor. De fapt,
acestea presupun analiza şi sinteza, comparaţia fiind doar momentul iniţial al reflecţiei care
necesită alăturarea mintală pentru a stabili potrivirile ori nepotrivirile.
4. ABSTRACTIZAREA: se referă la reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte a altceva.
Abstract înseamnă ceva care nu există ca atare în realitatea sensibilă, existând doar ca un dat
ideal în gândirea noastră.
Este o operaţie complexă, amplă, care tinde către evidenţierea necesarului şi genericului.
Rolul abstractizării este de a selecta unele însuşiri prin intermediul altora. În psihologia
cognitivă, ea este asimilată atenţiei selective.
Este prezentă într-o multitudine de sarcini: clasificare şi sortare; de modificare a
clasificărilor; de rezolvare a problemelor.
5. GENERALIZAREA: este operaţia prin care gândirea dezvoltă activitatea de cunoaştere în
extensiune.
 A generaliza înseamnă a ne ridica în procesul cunoaşterii de la însuşirile concrete,
particulare la însuşiri din ce în ce mai generale, fie a extinde însuşirile unui obiect asupra unei
categorii de obiecte.
6. CONCRETIZAREA LOGICĂ: este o operaţie de ridicare de la abstract la concret, un efort al
gândirii de a pătrunde cât mai mult în concreteţea obiectelor şi fenomenelor.
În trecerea de la concret la abstract, efectuată prin abstractizare, se pierde atât bogăţia
aspectelor obiectului, cât şi legătura dintre însuşiri. Concretizarea logică are rolul de a recupera
ce s-a pierdut prin abstractizare, apărând nu doar ca inversul abstractizării ci ca o continuare
firească a ei. Ea include în structura sa elemente, aspecte din toate celelalte operaţii.

OPERAŢIILE INSTRUMENTALE (SPECIFICE, PARTICULARE)

Sunt cele elaborate în contextul abordării şi rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii diferitelor
domenii ale cunoaşterii.
ALGORITMICA: se defineşte ca relaţie de tip determinist univoc între o mulţime dată de
transformări şi rezultatul final, astfel că dacă transformările respective se aplică riguros în succesiune
cerută şi fiecare se realizează corect, în mod necesar se obţine rezultatul scontat.
EURISTICA: sensul primar al termenului “euristică” este legat de căutare, de explorare, de găsire şi
formulare a unor principii cu valoare orientativă generală.
În prezent el se asociază cu activitatea de invenţie, de creaţie, de găsire independentă de către
subiect a unei soluţii cel puţin satisfăcătoare într-o situaţie nouă sau cu un grad înalt de determinare.
Modelul cel mai concret pentru ilustrarea euristicii îl constituie proba labirintului (pot să fie aplicate
strategii de încercare-eroare).