Sunteți pe pagina 1din 4

Recenzie din „CANON of Scripture” – F.F.

Bruce
capitolele 21 și 22

Capitolul 21 – Criterii de canonicitate


Creștinii timpurii nu avea probleme ale canonicității ci VT era pentru ei Scriptura cu

autoritate suficientă. Primul criteriu al autenticității la inițiat Ioan în 1 Ioan 4:2 (ortodoxia a

insistat în acest mod). Pentru a evita falsurile ce umblau, Pavel semna personal epistolele la

final. Epistolele sale au fost o autoritate și după moarte sa și au reprezentat primul document

al NT care a fost adunat ca o colecție. Unele scrisori erau anonime și astfel și în prezent este

greu să ne dăm seama de autenticitatea lor (ex: scrisoarea către Teofil și cea către Evrei). Din

secolul 2 două din cele patru evanghelii au fost atribuite autorilor (Matei și Ioan). Ulterior și

evanghelile lui Marcu și Luca s-au dovedit a fi bine cunoscute de tradiția creștină. Epistola

către Evrei a cunoscut o dificultate în canonizare, chiar dacă nu era acceptată de Roma,

datorită presiunilor din est Augustin a inclus-o în scrierile canonice. Iacov și Iuda au fost

considerați ca fiind membri ai familiei sfinte, și astfel canonici. La jumătatea secolului doi și

atăt 1 și 1 Petru au fost considerate canonice. Epistoelel 1,2,3 ale lui Ioan au fost acceptate ca

și Evanghelia și Apocalipsa, deși la aceasta au fist dubii cu privire la care Ioan a scris-o. Doua

criterii apostolice au fost folosite: antichitatea și ortodoxia. Au apărut multe cărți care cereau a

fi canonizate însă au apărut prea târziu, cu toate acestea clericii le categoriseau pe baza

teologiei lor.

Irineu este cel care a stabilit criteriul ca fiind credința apostolică; aceasta fiind o

misiune anevoioasă în perioade cu diverse curente (docetism și gnosticism). De exeplu

evanghelia lui Petru a fost considerată de episcopul Serapion ca având influențe docetiste, șu

automat necanonică în biserica din Rosus. Cărțile Fatele lui pentru și Faptele lui Pavel deși

aveau o datare bună nu avea caracter apostolic și nu erau scrise de apostoli. Galateni și

Corinteni nu avea nevoile menționate îns epsitole dar au fost menționate într-un șire de șapte

ca reprezentând universalitatea mesajului lui Pavel. Folosirea tradițională a autenticității s-a

1
bazat pe faptul dacă lumea a auzit de ea. Constituțile apostolice din cauza tradiției puternice

nu au putu fi aduse de William Whiston în rândul scrierilor apostolice.

Se crede că mai important decât apostolicitatea este inspirația. Dacă toți îl primesc pe

Duhul Sfânt nu înseamnă că au și inspirație (Moise declara că nu toția oamenii au darul

profeției). Ioan în cartea Apocalipsa declară ca este o inspirație profetică. Scriitorii Noului

Testament au folosit Vechiul Testament citând-ul fist inspirați dar nu își bazează autoritatea

pe inspirație divină. Pavel declară că are gândul lui Hristos în urma chemării pe care a primit-

o. Marcu și Luca au ajuns să fie acceptate în canon pe baza faptului că sunt niște martori al

evenimentelor salvatoare demni de încredere. Clement de Roma recunoaște că Pavel are

autoritate apostolică. În mod similar Ignațiu atestă că Petru și Pavel sunt superiori lui în

autoritate. Irineu susține autoritatea apostolică pe baza faptului că au primit la penticost

„cunoștința deplină” necesară chemării lor. Origen și Irineu crezând în inspirația divină a

celor două Testamente au început să le alegorizeze susținând că fiecare cuvânt a fost inspirat.

Făcând astfel au ajuns să citească ce nu era defapt în text.

Capitolul 22 – Un canon în interiorul canonului ?

Cum ideea că Hristos este în centrul Vechiului Testament s-a format conceptul

conform căruia există un canon în interiorul canonului. Această idee a fost prezentată de Kurt

Aland la Oxford în 1961. Adică Canonul viu, eficient este diferit de cel formal, ideea se

bazează pe metoda auto-înțelegeri. Norman Snaith a descoperit în Vechiul Testament niște

caractersitici ale îndreptățirii prin credință pe care le găsim în evanghelia paulină. Sunt unii

care văd dificilă o astfel de interpretare a canonului în canon, susținând că regula credinței

exprimată de părinții creștini timpurii ca fiind estența scripturii înțeleasă în mod potrivit.

Canonul Noului Testament nu constituie neapărat unitatea bisericilor din moment ce

cărțile acestuia reprezintă o colecție de căreți arată către o multitudine de confesiuni confrom

2
cu Ernst Käsemann. Un răspuns la adresa lui Käsemann a fost dat de Hans Küng care spune

că un canon in canon cere să fie mai biblic decât Biblia, mai evanghelic decât Evanghelia și

mai paulin decât Pavel. Robertson Smith susține că peste tot în Biblie există un mesaj

generale și anume: dragostea lui Dumnezeu și mărturia Duhului. Acestea dau un caracter

general al mesajului Scripturii. N.B. Stonehouse îl critică pe Luther pentru că a fost într-un

mod îngust Hristocentric și nu Dumnezeu-centric, și că inserând această idee în fiecare carte a

Noului Testament a pierdut mult din bogăția și revelația Noului Testament ca organism al

Scripturii.

Ellen Flesseman-van Leer a argumentat susținută de Hans von Campenhausen că

canonul nu poate fii apărat în mod legitim cu argumente care nu au avut nicio implicare în

formarea acestuia. Ei susțin că dacă ai citi și cu ochi critici Vechiul Testament ai vedea că

toate duc la Hristos și fără acesta nu poate fii înțeles. Pentru istoricii literaturii religioase nu

există conceptul de canon. În studile lor ei iau în considerare atât apocrifele cât și

pesudoapocrifele. Unii pot spune că primesc canonul tradițional așa cum este scris Cuvântul

lui Dumnezeu, deoarece le-a fost livrat ca atare. Alții vor spune că, dacă canonul tradițional

este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu scris, vor exista criterii de recunoscut care îl vor

marca ca atare. Scrierile Noului Testament oferă, incontestabil, primele noastre mărturii

despre Hristos, prezentându-l ca fiind cel în care istoria mântuirii, consemnată în Vechiul

Testament, a atins punctul culminant. Se vorbește despre scrierile Noului Testament în

general: referirea la autoritatea lor apostolică, care ne poate apărea doar ca o amintire de baze

istorice solide, a avut semnificația mai profundă a faptului că această tradiție particulară a lui

Isus - și doar aceasta - fusese stabilită și garantată de Duhul Sfânt care lucrează cu autoritate

în Biserică.

În canonul, al Scripturii avem documentele de temelie ale creștinismului, hrisovul

bisericii, titlurile credinței. Căci nicio altă literatură nu poate fi făcută cu o asemenea

afirmație. Iar atunci când este formulată cererea, aceasta nu este făcută doar pentru o colecție

3
de scrieri antice. În cuvintele scripturii, vocea Duhului lui Dumnezeu continuă să fie auzită. În

mod repetat, noi mișcări spirituale au fost lansate prin redescoperirea puterii vii care se află în

canonul Scripturii - o putere vie care se întărește și se eliberează.