Sunteți pe pagina 1din 14

Cruciadele

Declanșarea Cruciadelor
La începutul secolului al XI-lea , oamenii dn Europa nu cunoșteau foarte multe informații
despre lumea care îi înconjoară.Pentru aceștia , zona mediteraneană reprezenta centrul lumii: o
regiune condusă de papă, conducătorul supreme al creștinătății unde erau amplasate capitalele
fostului Imperiu Roman, Roma și Constantinopol ( astîzi Instanbul, Turcia).
Imperiul Roman se separase în jurul anului 400 în două părți , una Vestică și cealaltă Estică.Ele
erau denumite în funcție de poziția lor față de soare. Imperiul de Est era cunoscut sub denumirea
de Orient sau Răsăritean între timp ce Imperiul de Vest Latin era denumit Occident sau
Apusean, acesta curpinzînd astăzi întreaga Asie de Vest.
Imperiul occidental se prăbușise încă de la începutul secolului al V-lea, însă jumătatea de est a
imperiului , Bizanțul, continuă să existe în continuare.
Ambele părți ale fostului imperiu se situau la nord de Marea Mediteraneana.Tarmul nordic al
acestui bazin alungit era locuit de crestini; sudul era stapanit de popoare de religie islamica,
musulmanii.
Acestia reusisera sa traverseze Marea Mediteraneana si sa-si intemeieze asezari pe malul
nordic , in Italia, Franta si Spania.Intre timp , insa , crestinii erau pe cale sa-i alunge din aceste
regiuni.
Crestinatatea la randul ei nu era unita.Intre Roma ,scaunul Bisericii apusene, si Contantinopol,
scaunul conducatorului Bsericii rasaritene, existau de mai multa vreme tensiuni.Episcopul de la
Roma ridica pretentia de a fi, ca papa, conducatorul intregii crestinatati, lucru care ii determina
pe crstinii din Rasarit sa se planga de decizia sa, deoarece acestia nu il considera unul dintre ce
patru capi supremi.

De ce a lansat Papa chemarea la cruciada?


Catre sfarsitul secolului al XI-lea s-a declansat in Europa Occindentala lupta pentru putere
dintre Biserica si stat.Papa nu mai era dispus sa se lase tutelat de imparatul german.Urban al II-
lea, de origine franceza, era papa din martie 1088.Intentia sa era reformarea Bisericii romano-
catolice, pentru a-i da mai multa putere.prin aceasta dorea, inainte de orice, sa confinteasca
pretentia sa de a fi unic ,,reprezentant a lui Dumnezeu pe Pamant’’.
La 18 noiembrie 1095,Urban al II-lea a deschis, la Clermont , o adunare a episcopilor, care
urma sa se ocupe in primul rand de reformele bisericesti.Cum acest conciliu se desfasura in
Franta, participantii era un majoritate episcopi francezi.La sfarsitul conciliului, papa a tinut o
cuvantare in fata unui public numeros.
Discursul lui Urban al II-a a avut un ecou coplesitor.,,Deus Io vult’’-Dumnezeu doreste
aceasta!-asa se pare ca au strigat cei prezenti.Adhemar, episcop de Le Puy, a ridicat cel dintai
crucia chiar atunci, la Clermont, si mai multi la-u urmat. Au taiat bucati de panza in fasii si le-au
prins de umeri, sub forma unei cruci.Inimile tuturor erau pline de cuvintele din Evaghelia dupa
Matei:,,Si cel ce nu-si ia crucia si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine.Cine tine la
sufletul lui il va pierde, iar cine-si pierde sufletul lui pentru Mine il va gasi’’ .
Papa a ramas cateva saptamani in Franta, facand cunoscut predicile sale pelerinajului
inarmat.Inca pe cand se afla la Clermont, l-a numit pe Adhemer reprezentant al sau si l-a pus in
fruntea cruciadei, caci la comanda acestei campanii trebuia sa se afle un preot.

De ce au raspuns ata de multi acestei chemari?


De sute de ani, crestinii europeni mergeau in peerinaj la Ierusalim, pentru a se ruga la
Mormantul Sfant, o cavitate din stanca din zidul cetatii, deasupra careia se inalta o biserica.Nici
cucerirea Palestinei de catre selgiucizi nu curmase pelerinajele spre locurile sfinte.Inca de prim
1064-1065, episcopul Ghunter de Bamberg cndusese peste 7000 de pelerini in Tara Sfanta, dar
cert este ca pericolele devenisera tot mai mari.Insa dupa apelul lui Urban al II-lea, din 1095, mult
au vrut sa urmeze vechiul obicei.Nimeni nu pomenea despre o ,,cruciada’’; se utilizau in
continuarea vechile denumiri de ,,expeditio’’ sau ,,pelegrinatio’’, adica pelerinaj sau se vorbea
despre hagaciul in Tara Sfanta, ,,iter iin terram sanctam’’.De aceasta data,insa, papa le-a facut
pelerinilor promisiuni nemaipomenite.El le-a fagaduit tuturor celor porniti in pelerinajul inarmat
ca vor fi iertati de toate canoanele impuse de Biserica.Dar aceasta nu insemna decat ca Biserica
va renunta sa-i supuna la ispasire pe cruciati pentru pacatele lor si este totusi nesigur ca oamenii
au inteles cum se cuvine.Cei mai muti au crezut, fara indoiala, ca papa ii va absolvi de toate
pacatele.Un contemporan relata despre motivele ce ia-u manat pe cruciati in lupta:,,Motivele lor
erau diferite.Unii, curiosi, au plecat pentru ca doreau sa vada tinuturi noi.Pe altii i-a inpins
saracia; deoarece acasa erau stramtorati, s-au luptat sa scape de nevoi nu numai cu dusmanii
crucii, ci si impotriva adeptilor simbolului crestin, dupa cum li se parea lor mai avantajos.Altii
erau apasati de datorii sau de pedespe primite de la stapanii lor, de care doreau sa se elbereze.’’

Are voie un crestin sa ucida?


,,Sa nu ucizi’’ suna cea dea cincea porunca.Cu toate acestea, papa a trimis razboinici crestini in
lupa importiva ,,necredinciosilor’’, impotriva musulmanilor.Nu incalca astfel acest percept
biblic?
Cea dea cincea porunca interzice univoc uciderea altor oameni.Dar Biserica vorbea cu mult
inainte de exceptii.Pentru aceasta, facea recurs in primul rand la unul dintre parintii Bisericii,
Sfantul Augustin.In scrierile sale se mentioneaza faptul ca, pe langa razboaiele nedrepte, exista si
cele drepte, in care un crestin are dreptul de a ucide un alt om.Pentru incalcarea celei de a cincea
porunci, motivul trebuia sa fie perfect intemeiat.Razboiul se putea purta doar pentu o cauza
dreapta, de exemplu pentru apararea propriei persoane sau pentru redobandirea unui bun rapit.
Cavalerul cruciat Echipament, armament, tactică

Capul era protejat de un coif metalic, care apăra inclusiv fața cavalerului – modelele au variat în
timp; inițial, o cămașă de zale proteja corpul cavalerului, mai târziu trecându-se la armuri din
plăci metalice, apoi cuirasele metalice ale celebrelor armuri gotice. Pe sub coif și armură existau
protecții din material textil matlasat, ca protecție între metal și pielea proprie. Peste armură,
cavalerul putea purta o tabadă/ tunică, de obicei până la jumătatea coapsei, pe care putea fi
brodată stema proprie sau a celui în suita căruia se afla. În cazul cruciaților, această tabardă era
lungă aproape până la pământ, pentru a-l proteja pe purtător de soarele Orientului. De asemenea,
tipul mănușilor metalice a variat în timp, de la cele cu un deget, acoperite de zale, până la mănuși
cu cinci degete metalice, perfect pliabile și utile în luptă. Unii cavaleri purtau și apărătoare, tot
metalice, pentru coapse și gambe.
Ca armament, fiecare cavaler purta o lance, o spadă dreaptă, cu tăiș pe ambele muchii, și vârf
ascuțit, un scut - și acesta a variat ca formă, de la cel rotund la cel oval, dreptunghiular, de tip
”lacrimă” sau ”triunghiular”. La brâu mai atârna și un pumnal drept, în cazul în care, in extremis,
cavalerul își pierdea armele în luptă. Bineînțeles, ”piesa” de echipament care îl definea drept
cavaler era calul, dotat cu o șa. Fără cal și șa, cavalerul ar fi fost un simplu infanterist…Calul era
acoperit, mai ales la turniruri, cu un bucată mare de material textil numită valtrap, pe care se afla
de asemenea blazonul cavalerului sau alte însemne simbolice.
Ca tactică, cavalerii șarjau, de obicei de pe flancurile armatei, înspre inamic, de cele mai multe
ori în rânduri strânse, cu lăncile la orizontală, și bine ațintite spre inamic. Șarja avea rolul de a
sparge formația inamică, indiferent că era de cavalerie sau infanterie, lancea devenind
inutilizabilă – dacă mai era întreagă – după acest prim impact. Lupta se dădea de acum
individual, fiecare cavaler folosind spada pentru a omorî cât mai mulți inamici, sau a captura
dintre ei. În cazul războaielor europene, cavalerii nu se ucideau unii pe alții – era mai mare
onoare să capturezi un alt cavaler, care jura pe cuvântul său de aristocrat că îi va trimite celui ce
l-a capturat în luptă o anumită sumă de bani. Onoarea cavalerească funcționa de fiecare dată.
Alături de cavaler se mai aflau scutierul/scutierii săi și, eventual, alți însoțitori înarmați, în
funcție de rangul și puterea financiară a cavalerului respectiv. Pentru a se recunoaște în luptă,
stema (blazonul) fiecărui cavaler era pe scutul acestuia, pe tabardă, eventual pe valtrap.

PRIMA CRUCIADA (1096–1099)


In vara anului 1096, pentru prima data in istorie, o mare armata crestina, alcatuita din oameni
apartinand mai multor popoare, a pornit spre Rasarit.Aceasta armata nu era catusi de putin
formata doar din cavaleri nobili, scutierii acestora si alti calareti, care sa-si poate permite sa aiba
un cal.Din ea faceau parte si taranii entuziasmati de ideea unei cruciade, oraseni prost inarmati,
atat barbati, cat si femei.Multi dintre ei nu aveau banii necesari pentru a se pregatii in vederea
unei asemenea calatorii.Povestile despre minunile Ierusalimului si perspectiva unei prazi bogate
estompau insa toate temerile legate de viitorul nesigur.In total sa fi fost 50 pana la 70.000de
oameni care au pornit la drum, impartiti in cinci sau chiar sase grupuri.Cei mai multi au strabatut
pe jos majoritatea drumului.
Inaintea marii armate cruciate propriu-zise, au pornit trupe izlolate conduse de Petru de
Amines, numit si Petru Emeritul, ce conducea o ceata de sarmani si de un cavaler,,Walter cel
fara de avutie’’.Potrivit estimarilor erau formate din aproximativ 15.000 de oameni.Prima trupa a
parasit Renania in martie si s-a indreptat spre sud-est, traversand Ungaria si Bulgaria de
astazi.Cavalerul ,,fara avutie’’ a fost urmat mai ales de francezi.Ajunse in Ungaria,ambele cete
de tarani au trebuit sa infrunte aprigeel populatii locale.Grupul mai mare, avandu-l in frunte pe
Petru, a fost atacat la Nis (astazi Serbia) de hoardele salbatice ale pegenegilo, care le dadeau de
furca si bizantinilor.Taranii au suferit pierderi grele,caci pentru un asemenea gen de infruntare
nu erau pregatiti.Duceau lipsa de alimente si de arme.Cum pe drum au comis pradaciuni-manati
mai ales de foame-au fost prigoniti de localnici,cu toata cruzimea.In pofida tuturor dificultatilor,
Petru si oastea lui au ajuns la inceputul lui august 1096, inaintea portilor Constantinopopului, la
doua saptamani dupa sosirea trupelor lui Walter. De-abia la mijlocul lu august 1096 a pornit din
patrie si armata cruciata propriu-zisa, bne echipata sub comanda lui Gotfried de Bouliion, duce al
Lorenei de Jos, marsaluind tot drumul terestru spre sud-est.La 23 decembrie a ajuns si aceasta la
Constantinopol.Cea mai mare armata se afla sub comanda lui Raimund de Toulouse, in a carui
suita calatorea si reprezentantul papal Adhemar.Bohemund din Tarent, unul dintre cei mai
ambitiosi si ma lipsiti de scrupule conducatori ai primei cruciade , a navigat cu armata sa pe
Marea Mediteraneana, spre rasarit.Tot pe nave au ajuns in toamna lui 1096la bosfor si Robert de
Flandra si Stefan de Blois.

Ce atitudine au avut bizantinii?


Imparatul Alexie I al Bizantului ii adresase, in 1095, papei Urban al II-lea rugamintea fierbinte
sa-l ajute pentru a invinge hoardele selgiucizilor si pecenegilor si a recucerii astfel teritoriile
pierdute.Acum ii veneau in ajutor un mare numar de cruciati crestini.Insa imparatul Alexie ar fi
preferat sa angajeze mercenari pe care sa ii plateasca cu bani si care sa-i dea ascultare
Alexie I se astepta din partea strainilor sa-l ajute pentru recuperarea posesiunilor sale.Cruciatii,in
schimb, sperau ca bizantinii sa le dea asistenta pentru alungarea musulmanilor din locurile sfinte
ale crestinatatii.Dezamagirea ambelor parti nu a putut fi evitata.
Cum i-au invins Cruciatii pe selciuzi?
Cea dintai tinta a armatei cruciate a fost Niceea-alta data loc de intrunire a unor mari adunari
bisericesti-acum capitala sultanului selgiucid Arsian.La 21 octombrie 1096, cruciatii tarani
suferisera o infrangere zdrobitoare din partea selgiucizilor.Taranii care nu cazusera in lupta
fusesera vanduti ca sclavi.Printre ce rapusi se numara si cavalerul ,,Walter cel fara avutie’’.Petru
Emeritul se afla inca la Constantinopol si in mai 1097 s-a alaturat cu restul armatei de cavaleri.
Sultanul Asirian planuia sa ii distruga la fel si pe supusi, de aceea nu a dat atentia cuvenita
dusmanului care se apropia.dar a avut parte de o surpriza neasteptata.Cavalera sa usoara,echipata
cu arcuri si sageti , si pedestrimea au fost infrante de trupele cavaleri din Occident, in lupta
desfasurata in camp dechis, victorie care nu a fost insa decisiva.Era nevoie de un sprijin militar
maritim pentru a cucerii Niceea.Marina Bizantina a oferit cruciatilor ajutor dorit reusind astfel sa
cucerasca orasul.Marea armata cruciata si-a continuat drumul iin continuare sub soarele arzator
al Anatoliei.La 1 iiulie 1097, cruciatii i-au infrant inca odata pe selgiucizipe vechiu teritoriu
bizantin , nu departe de Dorilaelum.
La 20 octombrie 1097 armata cruciata si-a croit drum spre ,,podul de fier’’ de pe raul Oronte si
a scurt timp au ajuns sub zidurile Antiohiei. La inceputul lui iulie 1098, dupa un asediu de sapte
luni,o rasul s-a predat.Bizantinii si armenii i-au ajutat pe cruciati sa cucereasca orasul.
Intre timp , cativa cavaleri cruciati francez preluasera puterea asupra Edessei.Balduin de
Boulogne a intemeiat aici un stat propriu, care se intindea pe ambele maluri ale Eufratului.
Acesta a fost primul stat cruciat din Orient, iar la sud de el au aparut mai tarziu si
altele.Imparatu Bizantului a asteptat zadarnic sa-i fie retrocedate pamanturile sale de catre
cruciati- acesta era motivul pentru care ii chemase.

Cruciada a II-a (1147–1149)


Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pentru o vreme, au pus capăt
rivalităților dintre ele și, unindu-se, au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulțumirile din
rândul populației supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în
anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani.
În 1145, papa a decretat Cruciada a doua că răspuns direct la pierderea Edessei. În luna martie
1146, cǎlugǎrul Bernard de Clairvaux chema la război sfânt contra sarazinilor nu ca să-i
convertească pe aceștia, pentru că el credea în libertatea actului de credință, ci ca să-i împiedice
de a face rău creștinilor
Cruciada a atras mulți recruți: regele Franței, Ludovic al VII-lea al Franței și împăratul romano-
german, Conrad al III-lea al Germaniei. Conrad a plecat din Nurnberg în mai 1147, iar Ludovic
l-a urmat la o lună după aceea, însoțit de soția sa, Eleanor de Aquitania. Armata romano-germană
a ajuns la Constantinopol, unde Conrad a primit sfaturi de la împăratul bizantin, Manuel I
Comnen, care i-a spus lui Conrad să meargă de-a lungul coastei Asiei Mici și să trimită acasă
pelerinii necombatanți care îl însoțeau.
 În octombrie 1147, la Dorylaeum, au fost masacrați, iar Conrad a fost unul dintre puținii care
au scăpat cu viață. Rămășițele armatei romano-germane s-au alăturat armatei franceze la Niceea
și au urmat lungul coastei anatoliene. Armata franceză era lipsită de disciplină și s-a înfruntat cu
turcii. Ludovic a decis să divizeze armata, ducându-și curtea și cavaleria pe mare, în Antiohia.
Restul armatei s-a împărțit și ea, fiind atacată de turci. Doar jumătate din contingentul francez
inițial a ajuns la Antiohia.
În Antiohia, Ludovic a fost întâmpinat de prințul Raymond, care era unchiul lui Eleonor de
Aquitania, dar nu era decât cu câțiva ani mai în vârstă decât ea. Raymond i-a propus o expediție
comună pentru a elibera Edessa. Din motive personale, Ludovic s-a dus spre sud, spre Ierusalim,
având impresia că Raymond avea o relație incestuoasă cu Eleonor și dorea să-și îndepărteze soția
de el. Ludovic a ajuns în mai 1148, alăturându-se lui Conrad, care a ajuns cu o lună mai
devreme.

Cruciada a III-a (1189–1192)


După dezastrul din cea de-a doua cruciadă, musulmanii s-au regrupat și și-au rezolvat
conflictele. Sub Nur, succesorul lui Zangi, fatimizii și-au extins teritoriul . În 1169, fatimizii
conduși de succesorul său, Saladin, au cucerit Egiptul. Saladin a eliminat prezența cruciadă din
regiune și, în 1187, a invadat Regatul Ierusalimului. În Bătălia de la Hattin, din Galileea, a
zdrobit armata cruciată condusă de Guy de Lusignan. După ce a cucerit castelele cruciate, în 2
octombrie 1187, Ierusalimul s-a predat lui Saladin. Doar Tyrul se mai afla sub mâinile
cruciaților. Vestea succeselor lui Saladin a ajuns în Europa și, în 29 octombrie 1187, Papa
Grigore al VIII-lea a anunțat Cruciada a treia.
În ciuda pierderilor și greșelilor îngrozitoare din cruciada precedentă, a existat un val mare de
entuziasm. Cei mai puternici regi din Europa au preluat comanda cruciadei: Frederic I al
Sfântului Imperiu Roman, Filip al II-lea al Franței și Richard Inimă de Leu, regele Angliei.
Armata romano-germană, ce cuprindea 30 000 de soldați, a plecat spre Constantinopol în 1189.
În 1190, au înaintat în Anatolia, respingând atacurile turcilor. Frederic s-a înecat accidental într-
un râu și armata a fost decimată de boli și foamete. Oamenii săi s-au hotărât să se întoarcă și doar
1000 dintre ei au ajuns la Accra.
Regele Richard și regele Filip au plecat în 1190, călătorind împreună până în Sicilia. S-au certat
majoritatea timpului și, apoi, s-au despărțit, Filip plecând pe mare spre Accra, iar Richard s-a
oprit în Cipru. În mai 1191, Richard s-a certat cu conducătorul local și a cucerit insula. Cruciații
au format o bază din care să atace Țara Sfântă. Richard a continuat drumul spre Acra, unde a
preluat conducerea unui asediu de proporții, forțând predarea asediaților. Apoi, a impus
prevederi, printre care plata unei răscumpărări, ce a întârziat să apară. Furios, Richard a ordonat
masacrarea locuitorilor orașului: 2000 de musulmani, femei, bărbați și copii.
După Asediul Acrei (1189-1191), Richard și-a condus trupele spre sud, cu flota însoțindu-l de-a
lungul coastei. A fost atacat de Saladin, dar a repurtat o victorie în Bătălia de la Arsuf din 1191.
În bătălie deschisă, Richard era decis să-l învingă pe Saladin, dar nu a putut face față strategiei
pământului pârjolit practicată de acesta. Armata a rămas fără provizii și n-a mai putut asedia
Ierusalimul. Saladin a atacat Jaffa în iulie 1192. Richard a sosit la timp pe mare. A urmat o
bătălie în care cele două armate erau egale. Richard a obținut victoria, primind supranumele de
"Inimă de Leu", și a încheiat pace cu Saladin, iar, în cele din urmă, Richard a părăsit Țară Sfânta
(octombrie 1192).

Cruciada a IV-a (1202–1204)


n 1199, Papa Inocențiu al III-lea a chemat credincioșii la luptă. Cavaleri creștini din toată
Europa urmau să recucerească Ierusalimul de la sarazini. Cruciada a patra era condusă de
contele Theobald al III-lea de Champagne, susținut de contele Balwin de Flandra și
contele Ludovic I de Blois. Cruciații s-au adunat la Veneția. Venețienii aveau să transporte o
forță de 25 000 de soldați în Țara Sfântă, trecând prin Egipt. Veneția se aștepta să facă profit, să
primească cei 85 000 de mărci și jumătate din orice cuceriri comise de cruciați. În loc să debarce
în Egipt și să călătorească spre nord în Ierusalim, armata cruciată a debarcat la Constantinopol,
traversând Anatolia pe jos.
Venețienii au fost de acord să susțină cruciada cu o condiție: să cucerească orașul Zara de pe
coasta Adriatică și să-l predea Veneției. Zara era, însă, o posesiune a Regelui Ungariei, acesta
fiind creștin și cruciat. Papa a aflat și i-a amenințat cu excomunicarea pe toți cei implicați.
Cruciații, însă, au cucerit Zara (24 noiembrie 1202). Papa i-a excomunicat pe toți, dar s-a
răzgândit, cerând ca nicio altă facțiune creștină să nu mai fie atacată.
În iunie 1203, cruciații au sosit la Bosfor, lângă Constantinopol, la bordul corăbiilor venețiene.
Au debarcat și au făcut tabăra. După un atac naval și terestru, au cucerit Constantinopolul.
Cruciații au cerut plata a 200 000 de mărci și s-au retras așteptându-și banii. În ianuarie 1204,
nobilii bizantini au ridicat obiecții la suma colosală și s-a ajuns la un asediu scurt, în aprilie 1204.
Cruciații au recucerit capitala bizantină și au jefuit-o cu violență. În urma acestei victorii,
venețienii au fondat Imperiul Latin de Constantinopol, care a existat timp de 60 de ani.

Cruciada a V-a (1217–1221)


În 1217, Papa Honoriu al III-lea l-a însărcinat pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să
propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră
domneau acum principiile legilor numite Așezămintele Ierusalimului. Conform acestora, exista
domnia deplină a baronilor și existau relațiile sociale de tip feudal.
La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaților, o serie de feudali: ducele
Leopold al VI-lea de Austria, regele Andrei al II-lea al Ungariei. Au mai participat nobili și
simpli pelerini din Germania, precum și baronii din statele cruciate. La sfârșitul lunii octombrie
1217, cruciații au ținut un mare consiliu de război la Acra.
În urma acestui consiliu, armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați
călări, circa 20000 de pedeștri și numeroase trupe neregulate, au pornit la atac. Sultanul Egiptului
Malik al-Adil știa că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expediție a
cruciaților la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise
trupe de întărire la Ierusalim. Regele Ungariei, îmbolnăvindu-se, se întoarse acasă în anul 1218.
Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri
Alexandria și Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt
sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Orașul Damietta căzu, iar Malik al-Adil muri în 31 august
1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, încercă să reia ofensiva pentru a despresura
Damietta, dar luptătorii lui fură învinși în lupta din 9 octombrie 1218.
Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate
zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea
convingerea că, în curând,musulmanii vor fi constrânși să predea Ierusalimul în schimbul
pozițiilor ocupate de cruciați în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraș pustiu și ruinat,
decât un loc întărit.
Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul
Egiptului, propuse cruciaților ca aceștia să ridice asediul Damiettei, în schimbul restituirii
Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să
respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil.
Cruciații pedeștri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil și garnizoana din oraș îi
respinseră. Cruciații, întăriți cu noi forțe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră
la 5 noiembrie 1219. Cruciații aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistență
asemănător Acrei.
Eyubizii (populația arabă din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina
neînțelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol, regele Acrei, Jean
de Brienne, părăsise conducerea cruciadei, lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegații
eyubizilor au propus, din nou, să se facă un schimb între Damietta și regatul Ierusalimului, dar
nobilul spaniol a respins iarăși propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate forțele la
cucerirea orașului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi și făcu
cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221.
Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaților de a le restitui regatul
Ierusalimului, cu condiția ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta
sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne
se supuse, ca să nu fie considerat trădător.
Malin al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare și a încercat o nouă
conciliere, dar legatul papal refuză orice înțelegere. În timp ce cruciații urcau pe Nil, Malin al-
Kamil poruncește ruperea digurilor, astfel cruciații sunt, parțial, înecați iar trupele egiptene le
tăiaseră, astfel, drumul. Pentru cruciați, bătălia era pierdută.
La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foștilor ei stăpâni, iar cruciații s-au îmbarcat, o parte
pentru Europa, o parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei
cruciade. Pacea încheiată acum va fi menținută timp de opt ani (1221-1229).
La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și conducătorii s-au luptat mai departe între ei pentru
putere și interese mărunte.

Cruciada a VI-a (1228–1229)


Împăratul romano-german Frederic al II-lea nu a susținut Cruciada a V-a din motive interne,
deși a jurat să o facă. S-a căsătorit cu fiica de 13 ani a regelui Ioan al Ierusalimului și, apoi, s-a
grăbit să se declare rege al Ierusalimului, uitând că socrul sau era încă în viață. Papa era supărat
pe împărat pentru că nu și-a îndeplinit jurământul de a merge în Țară Sfântă. În august 1227
Frederic a pornit spre Țară Sfântă, dar, după câteva zile, a dat ordin flotei să se întoarcă în port
pentru că nu se simțea bine, iar Papa, înfuriat, l-a excomunicat.
În iunie 1228, Frederic al II-lea a pornit din nou, ajungând la destinație, la Accra. Majoritatea
cruciaților au refuzat să se supună ordinelor sale, deoarece era excomunicat. Frederic s-a dovedit
a fi un bun negociator și a reușit să-l convingă pe sultanul Al-Kamil al sarazinilor să le redea
creștinilor principalele locuri sfinte ale creștinilor: Betleem, Nazaret și Ierusalim. A negociat un
coridor de trecere prin care pelerinii să poată ajungă la Ierusalim de pe coastă, precum și o pace
de 10 ani.
Prin diplomație, Frederic a realizat mai mult decât oricare cruciadă de până atunci. Și-a îndeplinit
pelerinajul personal la Ierusalim, unde s-a încoronat, în 18 februarie 1229, ca rege. Însă, fiind
încă excomunicat, erai evitat de clerici și de ceilalți regi. Papa chiar a ordonat o cruciadă
împotriva împăratului, confiscându-i domeniile din sudul Italiei. Frederic a plecat din Țara
Sfântă și a ajuns în Italia, în mai 1229, unde a înfrânt trupele papale și și-a recuperat teritoriile. În
trei luni, apoi, a făcut pace cu papa.

Cruciada a VII-a (1248–1254)


La 20 de ani de la cruciada diplomatică a lui Frederic al II-lea, cea de-a șaptea cruciadă a fost
organizată și finanțată de regele Franței, Ludovic al IX-lea, ca răspuns pentru recucerirea
Ierusalimului, în 1244, de către sarazini. Ludovic a petrecut patru ani plănuind și pregătind
expediția care a început în august 1248. Armata cruciată a debarcat în Cipru, unde a iernat și a
făcut alte pregătiri. Planul era să debarce în Egipt, unde să-și clădească o baza și să traverseze
Sinaiul către Ierusalim.
Debarcarea în Egipt, în 5 iunie 1249, a avut succes, iar Damietta a căzut a doua zi. Următoarea
mișcare a fost atacul asupra orașului Mansurah, ce s-a dovedit a fi catastrofală pentru rege și
armata sa. Cetatea se găsea pe malul unuia dintre brațele Deltei Nilului, iar sarazinii pe malul
opus. Cruciații au încercat să construiască un drum din pietriș, dar au fost bombardați cu foc
grecesc.
Cavaleria a trecut printr-un vad și a pătruns în orașul Mansurah, unde a fost nimicită în
labirintul de străduțe. Ludovic a ordonat retragerea și, apoi, a fost luat prizonier. Sarazinii au
cerut o răscumpărare colosală, fiind plătită imediat. Damietta a fost restituită imediat egiptenilor,
iar cruciații au plecat înfrânți. Ludovic a mers în Țara Sfântă, unde a petrecut patru ani,
organizând apărarea regatului Ierusalimului înainte de a se întoarce în Franța, în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270)


Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al IX-lea, regele Franței,
protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își
anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă.
La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia.
În Tunisia, puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah.
Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al
Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia
hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de
Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele ceasuri, cruciații
au ajuns în Tunisiaș unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al
Egiptului a oferit ajutor emirului Tunisiei. Regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare în luptă,
după ce a izbucnit o epidemie, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors, înfrânți, în Franța.
Pe patul de moarte, regele a șoptit: "Oh Ierusalim, Ierusalim".
Cu această ultimă încercare, așa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit și, astfel, rând pe
rând, statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în
anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru de rezistență al
cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă vreme, el fiind cucerit de
Imperiul Otoman abia în 1571.

Urmările cruciadelor
Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de
bunuri și masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele
pozitive constând în contactul dintre două civilizații, care s-au influențat reciproc.
Statele creștine formate, deși au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de două sute de
ani, zeci de mii de cruciați să se deplaseze în Orientul Apropiat și, odată cu ei, au pătruns și
moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii
apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului și luxului oriental, pe care le-au adus apoi
în Europa.
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient și Occident. Relațiile
comerciale ale Europei apusene cu Orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orașele, mai
ales cele din Italia și sudul Franței. În veacul al XIII-lea, Veneția și Genova făceau comerț cu
Orientul prin porturile Siriei și Egiptului. Ele aduceau mărfuri din Orientul musulman și,
indirect, din China, insulele Sonde din Indonezia, din India. Veneția și Genova au înființat
factorii comerciale la Caffa și la Tana, de unde făceau negoț cu Rusia și Polonia, astfel că, în
perioada amintită, se poate vorbi de o supremație maritimă și comercială a celor două orașe în
întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea orașelor s-au răspândit unele procedee orientale în
domeniul industriei textile și al prelucrării metalelor. În Europa s- au introdus unele culturi noi
ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.
Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa Apuseană, procesul de centralizare
și de afirmare a regalității, ca urmare a slăbirii unei părți a nobilimii și a știrbirii provocate
autorității papale.
Pentru țărănime, expedițiile în Orient au însemnat o sporire a obligațiilor, pentru a acoperi
cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în același timp, ele au stimulat procesul de eliberare a
țăranilor din șerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind și ea o sursă de venit. Aceeași nevoie de
bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii orașelor de a-și răscumpăra libertatea.
Cultura a fost și ea influențată de cruciade. Din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, se
pun bazele orientalisticii. Cunoașterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond
Lulle și Toma d'Aquino un nou impuls și o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogățirea
literaturii europene cu noi teme și la dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura din secolele
XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influențele orientale, tot așa cum
în Siria și Palestina stilul renan și romanic din nordul Franței au lăsat vestigii (castelele, Kerak,
Ibelin, mânăstirea de lângă Betleem).
Bibliografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciad%C4%83
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cavaleru-
medieval-cel-mai-apreciat-razboinic-medieval
Cruciadele de dr.Manfred Vasold paginile 4-17
THANKS FOR WATCHING!