Sunteți pe pagina 1din 8

PARTICIPAREA

ROMÂNIEI LA RĂZBOI
Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor
și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român,
singur sau împreună cu aliații, între 13/28 iulie 1914 și 28 octombrie/11
noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al participării la
război - realizarea statului național unitar român.

Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară


neutră în perioada 13/28 iulie 1914 - 14/27 august 1916, țară beligerantă de
partea Antantei în perioada 14/27 august 1916 - 26 noiembrie/9 decembrie
1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie/10 decembrie 1917 - 24
aprilie/7 mai 1918, țară necombatantă în perioada 24 aprilie/7 mai 1918 - 26
octombrie/9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei în perioada
26 octombrie/9 noiembrie 1918 - 28 octombrie/11 noiembrie 1918.

La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în


care chiar dacă instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea
organismului statal era departe de standardele occidentale. Economia avea o
structură arhaică și anacronică, bazată pe o agricultură de subzistență,
tradițională și cu un nivel redus de productivitate.

Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de


terenuri agricole) care își exercita dominația asupra unei mase mari de
populație, preponderent rurală și în covârșitoare măsură analfabetă.

Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua


jumătate a secolului XIX, România era încă departe de sincronizare cu
Occidentul european. În ciuda neajunsurilor, România rămâne cea mai
productivă țară din Europa de Est datorită resurselor sale naturale si a
potențialului agricol.[6]

Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul


secolului XX de rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii
extraeuropene. În Europa, Germania devenise principala putere și
comportamentul ei pe continent a determinat o extraordinară destrămare și
recompunere a alianțelor în raport cu deceniile anterioare.
România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era
un obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri
anexioniste pentru diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România
căuta să își creeze condițiile propice pentru îndeplinirea idealului național, de
adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice românești.

Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al
Doilea Război Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste
lipsurile manifestate în domeniul conducerii militare, organizării și instruirii
trupelor și mai ales a înzestrării cu armament și tehnică de luptă moderne.

Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din


1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie
1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În
anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o
atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict
au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se
alătura.

În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se


alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative,
guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de
pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.

După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe


austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va
suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va
forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să
ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București. Cauzele
principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe
germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele
politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și
lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și
lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.
Forma geografică a țării de „L” va pune mari probleme armatei prin
deschiderea unui front de 1200 de km pentru o armată operativă de doar
450.000 de soldați.[7]

În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou
„leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu,
Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse
de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită
pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.

Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza
inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz
și Mărășești. Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să
dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar
izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și
trecerea din nou la defensiva strategică.

Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce
Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a
fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să
semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Refuzul
regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest
tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale
războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la
Conferința de Pace de la Paris.

La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat;


astfel a fost posibilă formarea României Mari prin Unirea Banatului, Bucovinei
și Transilvaniei cu România.[8]

Petre Carp

Viața politică
La izbucnirea Primului Război Mondial, România era o țară aflată la finalul
unei etape, de mai bine de 50 de ani, a unui proces de modernizare
structurală. Acest proces a afectat toate domeniile vieții sociale, dar în mod
diferit, astfel încât în primii ani ai secolului XX societatea românească
cunoștea un nivel de dezvoltare diferit a segmentelor componente.

Aceste inegalități și discrepanțe își aveau originea în permanenta oscilare a


societății românești în alegerea modelului de dezvoltare socială, în care s-au
confruntat două mari tendințe: un model inspirat din experiența Europei
Occidentale, bazat pe industrializare și urbanizare, menite să determine
schimbări radicale în fiecare aspect al societății românești, iar un al doilea
model bazat pe tradiția României de țară agricolă și care punea accentul pe
menținerea structurilor sociale și valorilor culturale tradiționale.[9]:pp 389-
390

În viața politică, regele Carol I a jucat un rol-cheie, prin folosirea discreționară


a atribuției sale constituționale de a-l numi pe viitorul prim-ministru. „Rotativa
guvernamentală” - bazată pe alternanța la putere a Partidului Național Liberal
și Partidului Conservator - a fost mecanismul politic unic folosit de rege în
această perioadă, atât ca modalitate de a trece peste crizele economice și
politice serioase, dar și de a-și păstra propria putere, prin determinarea celor
două partide să se afle în competiție pentru favorurile sale. Acest sistem nu a
dat posibilitatea de a accede la putere pentru alte partide.[10]:p. 400

În același timp, sistemul de vot cenzitar făcea ca mari segmente ale


populației, cum ar fi mare parte a țărănimii, să fie excluse de la procesul
politic, făcând ca influența lor asupra deciziilor politice să fie redusă.[11][12]

Izbucnirea războiului a găsit la putere guvernul Partidului Național Liberal,


condus de Ion I. C. Brătianu, instalat la începutul anului 1914, care succeda
unei guvernări conservator-junimiste de patru ani.[13]:p. 129

Viața economică
Perioada premergătoare Primului Război Mondial, a fost o perioadă
hotărâtoare pentru dezvoltarea economică și socială a României, în care
industrializarea a luat avânt și a început să se dezvolte elementele de
infrastructură specifice unei economii avansate. Economistul Nicolae Xenopol
o caracteriza ca o „epocă excepțională”.[14]:p. 106

Avuția națională, în anul 1915, era apreciată, de Nicolae Xenopol la circa 21,5
miliarde lei aur, și includea: terenul agricol - 13,5 miliarde lei; construcțiile
urbane - 2 miliarde lei; investițiile industriale și comerciale - 1,8 miliarde lei;
capitalul mobiliar - miliarde lei; proprietățile statului - miliarde lei etc. Această
avuție era grevată de datoria externă de peste 2 miliarde lei și de valoarea
capitalurilor străine plasate în țară, de 700 milioane lei.[14]:p. 115

Producția materială a României înregistra în ajunul războiului o serie de


parametri record: recoltele de cereale sporesc de Ia media anilor 1896-1900
de 4,2 milioane de tone Ia 6,2 milioane de tone ca medie pentru anii 1911-
1915; producția industrială a întreprinderilor mari a crescut de Ia 230
milioane de lei la 584 milioane de lei; in același interval, 1900-1913, valoarea
exportului urca de Ia 280 milioane de lei la 671 milioane de lei și a importului
de la 217 milioane de lei Ia 590 milioane de lei, iar balanța comercială a fost
activă, cu excepția a doi ani, a avut un excedent total de peste 1.000
milioane de lei aur.[15]:p. 119

În același timp s-au perpetuat numeroase caracteristici ale unei țări


subdezvoltate. România își întemeia dezvoltarea pe resursele sale naturale,
pe masa de forță de muncă rezultată din creșterea demografică și pe
mijloacele financiare si tehnice, în majoritate externe; ea era departe de
procesele de dezvoltare intensivă, bazată pe tehnici industriale, pe
productivitate și eficiență ridicate, caracteristice economiilor avansate.[16]:p.
206

Podul Cernavodă

Agricultura a continuat să fie ramura economică de bază, care ocupa marea


majoritate a forței de muncă. În pofida creșterii producției agricole, în 1914
agricultura rămăsese în esență în stadiul de la aplicarea reformei agrare de
către Alexandru Ioan Cuza, iar locuitorii satelor nu au beneficiat decât în mică
măsură de avantajele dezvoltării economice. Sărăcia era larg răspândită, rata
mortalității rămăsese ridicată, alimentația era precară, iar condițiile igienico-
sanitare și nivelul asistenței sociale erau necorespunzătoare.[17]:p. 162

Agricultura românească avea o structură de proprietate revolută și un sistem


al relațiilor de muncă ce nu încurajau productivitatea. Repartiția terenurilor și
a veniturilor agricole era una extrem de disproporționată. O statistică din anul
1903 din Vechiul regat arăta că 7.780 de mari proprietari cu moșii mai mari
de 50 de hectare dețineau 51% din suprafața agricolă a țării, în vreme ce
peste 1.250.000 de familii de țărani dețineau restul de 49%. Alte 300.000 de
familii țărănești nu dețineau deloc pământ.[18]:pp 310-312[10]:p. 400

O altă statistică din anul 1909 a veniturilor din mediul rural reliefa aceeași
discrepanță: 1.240.000 (98,3%) dintre proprietari aveau un venit mediu de 95
de lei pe an, în timp ce 2.200 (0,2%) de proprietari aveau un venit mediu de
45.400 lei/an. Pentru comparație, salariu mediu al unui funcționar de stat era
în jur de 100 de lei/lună. Această repartiție - arăta Nicolae Xenopol - pune în
evidență structura economică a societății noastre, în care bogăția se găsește
în mâna unei clase foarte puțin numeroase, în care clasa mijlocie este excesiv
de redusă și în care încă nu există o tranziție naturală între marea masă de
săraci și privilegiații sorții.[14]:p. 106.

La rândul său industrializarea, chiar dacă făcuse progrese impresionante, era


inegală, având în vedere că atât industria grea dar și ramurile industriale
legate de agricultură se dezvoltau încet. Deși avea cel mai mare număr de
întreprinderi industriale din sud-estul Europei, România era încă departe de
țările dezvoltate. Vechiul Regat avea la începutul războiului un număr de 410
fabrici cu un număr mediu de 75 de lucrători, în timp ce în Transilvania
existau 379 de fabrici cu o medie de peste o sută de lucrători.[19]

Legăturile economice cu marile puteri europene au devenit mai complexe,


însă relațiile de schimb nu se desfășurau pe picior de egalitate. Piețele străine
pentru exportarea producției agricole, furnizorii externi de produse
manufacturiere pentru industrie și pentru piața de consum, precum și
capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a
României, ceea ce sporea dependența țării de marile puteri din Europa
Occidentală.[17]:pp 162-163

[CITATION htt3 \l 1033 ]

Bibliografie
Anon., n.d. https://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom
%C3%A2niei_la_Primul_R%C4%83zboi_Mondial. [Online].