Sunteți pe pagina 1din 207

YANN

QUEFFELEC
Nuntă nemiloasă
Traducere din limba franceză
AURELIA ULICI

rao internațional publishing company


august 2008
Lui Françoise Vemy

Prima parte

Apa se răcise, Nicole ieși. Șiroind de apă, apucă prosopul din cui și se
frecă îndelung. Parfumurile amestecate de câmp și pâine caldă îi dădeau
o stare de amețeală plăcută. Pe furiș, încercă pantofii negri ai mamei și se
strâmbă. Înota în ei, dar părea mai mare. Își zări imaginea prin aburul de
pe oglinda ovală și zâmbi. La treisprezece ani, curând paisprezece, părea
de optsprezece, cu trupul deja copt, cu gura senzuală, cu ochii albaștri,
migdalați, și părul lung, auriu-roșcat, ca un foc, pe umeri. În fiecare zi își
pierdea câte-o oră ca să-i potolească vâlvătaia.
Jos se auzi ușa închizându-se, mama plecase. Ea și tata nu terminau
niciodată treaba la cuptor înainte de miezul nopții. Nicole era îngrijorată
gândindu-se la festa pe care avea să le-o joace tocmai într-o duminică, zi
sfântă. O să se spovedească mâine, și asta-i tot! Ce să mărturisească? Abia
dacă mințise. Era adevărat că dormea în seara asta la Nanette, verișoara
ei mai mare, singură acum, când Bernard o părăsise.
Bineînțeles, în primul rând avea o întâlnire…
O mințise și pe Nanette. Oh, nu foarte rău!… îi spusese ceva despre o
petrecere cu copii și părinți, la parizieni, o aniversare unde Will, știi tu,
americanul din Arzac, era și el invitat – de altfel o s-o aducă acasă chiar
înainte de miezul nopții.
Nicole se întinse. Cât îi plăcea să viseze la Will. La ochii lui verzi în
care plutea un polen auriu. Cât îi plăcea să se pregătească în timp ce
imaginația zbura. Will la balul din 14 iulie, invitând-o la dans sub
lampioanele multicolore, dansând slow „cel mai frumos tangou din
lume”. Will pe dună, într-o seară, primul lor sărut; șoaptele vântului în
spatele lor printre pini; noaptea dulce în care, deasupra mării, sclipea
nebunia de stele și de faruri.
Câte emoții ca să se facă frumoasă! în ajun, pretextând că-i este cald, s-
a culcat în pod pe o saltea. De fapt, voia să se pregătească deja. Să verifice
rujul de buze, un tub vechi al mamei, pescuit din lada de gunoi. Un
noroc! La internat, ca să-și coloreze buzele trebuia să-și lipească gura de
daliile roșii de pe tapet. Și, neputând să doarmă, privirea verde
luminându-i visarea ca un far, se pudrase, își parfumase respirația cu
scorțișoară, își mărise pupilele cu zeamă de lămâie, la sfaturile lui
Nanette își frecase dinții cu cărbune de lemn pisat, în fine, apretase și
apoi călcase volanele rochiei cu broderie, albă, cu decolteu pătrat.
Îl întâlnise pe Will la Chenal, un bar din port unde se dansa după-
amiaza. Cu două luni în urmă, de Sfântul Ioan, părinții o credeau la plajă.
„Sunt militar american, pilot, pot să iau loc?” Avea părul foarte negru,
pieptănat pe spate, fără cărare. Ea luase un sorbet de lămâie, el o bere, îi
zâmbea și o privea fix, ignorând-o pe Marie-Jo, care se îndepărtase
jignită, îi spusese: „Ești foarte frumoasă, dacă vrei, putem fi prieteni”.
Speriată de ochii verzi, îngăimase: „E târziu, trebuie să mă duc acasă”.
Will o dusese cu jeepul până la jumătatea drumului spre brutărie. Numai
a doua zi o sărutase.
Săptămâna următoare, apărea la magazin și se prezenta brutarilor – la
fiecare două zile lua rația de o sută de pâini destinată taberei din Arzac,
de pe coastă. Și la fiecare două zile venea la oră fixă, chiar înainte de
închidere, și tot la două zile era impecabil și fericit, ca și cum își hrănea
fericirea din încărcarea pâinii în jeep. Trăncănea cu doamna Blanchard, o
tachina amabil pe Nicole, se ducea să le spună bună ziua celor de la
cuptor și, din când în când, rămânea la masa de seară. Nicole avu chiar
dreptul să-l însoțească până la șosea, la deal, de unde în amurg se vedeau
farurile. Și părinții nu-și imaginau că acest băiat atât de vesel, atât de
prietenos, de cel mult douăzeci de ani, putea s-o acopere cu sărutări
pasionale pe fetița lor, pe care încă o considerau un copil.
Îi spunea Love, îi spunea Amour, îi spunea Loveamour, desena
inimioare pe nisip unind numele lor. Ochi în ochi, îi spunea: „Nu te teme,
vino lângă mine”. Și Nicole înnebunită de mâinile lui mari: „Nu, Will, am
jurat, nu înainte de căsătorie”. Într-o seară era nervos, aproape rău; cum
ea era neliniștită: „S-a terminat, Loveamour, mă întorc în America luni
dimineață. – Dar asta este peste două zile! – Vreau să mă căsătoresc,
Loveamour, să mă însor cu tine”. Ea minți: „Sunt prea mică… am doar
cincisprezece ani. – Nu contează, mă întorc mai târziu după tine”.
Nicole plânsese toată noaptea. Will o să plece, era îngrozitor. Will pe
care îl iubea pe viață. Numai pentru că baza americană fusese desființată.
Ce prostie! Sigur că el jurase că o s-o ia de nevastă… A doua zi, cu brațele
încărcate de flori și șampanie veni să-și ia adio de la familia Blanchard.
„Vreau să vorbesc cu doamna și cu domnul.” Plin de faină, brutarul veni
din camera din fund a magazinului. „Vreau să vorbesc, dar mi-e greu în
franceză.” Avea un ranch în Michigan, nu prea departe de lac, trebuia să
muncească din greu, erau ani în care pământul nu rodea, sau animalele
se îmbolnăveau, sau insectele distrugeau porumbul, în fine, acum, că s-a
terminat armata, se întorcea acasă, dar iată, voia să se însoare, spera că
destul de curând, cu Nicole. Părinții se priviră zăpăciți, neștiind dacă era
cazul să râdă sau să fie emoționați. Nicole se făcu precum ardeiul care se
usca pe perete. Doamna Blanchard gândea în sinea ei: mititica e prea
tânără, aproape un copil, dar un american… Și bogat pe deasupra, o să
mai vadă!… Și tatăl, după un oftat lung, dăduse glas dorințelor
personale: „Ei… o să mai vedem cu vremea… O să ne mai gândim”.
Brutăreasa deschise un pachet de pișcoturi. Părinții și Will ciocniră cu
șampanie. Nicole primi și ea un deget pe fundul cupei, îndoit cu apă;
apoi limonadă.
După masă, tinerii plecară să vadă farurile pentru ultima oară. Nicole
le știa pe toate. „Acolo este Saint-Nicolas… și cel roșu, în depărtare, era
Cordouan. Și acolo, cea care scânteiază, geamandura pentru epave.” Dar
în seara asta nu-i era gândul la așa ceva, mâinile mari îi căutau trupul, ea
trebuia să lupte contra degetelor, contra sărutărilor care o amețeau.
„Mâine, Loveamour, este seara de adio. În tabără se dă o petrecere. Vrei
să vii? – Nu știu, Will. Trebuie să-i spun mamei. – Nu, mai ales ei nu-i
spune nimic. O să vin să te iau de aici la ora nouă. Și apoi, anul viitor, o
să ne căsătorim, noi doi, la ranch-ul meu…”

De ce și-o fi ținând mama parfumul sub cheie? Era exasperant! Pe


etajeră, în afară de flaconul de șampon cu ou al familiei, talcul cu vanilie
și briantină, nu se găseau decât soda caustică și parfumul obișnuit al
tatei: o esență de iasomie diluată cu alcool. O duse la nas. Era tare, dar
poate pe pielea ei, poate… Și se parfumă după ureche, își stropi în cele
din urmă tot corpul, fără să uite picioarele și batista, umplu sticla pe
jumătate goală cu apă de la robinet și fu îngrozită să vadă iasomia
plutind la suprafață.
Jos, pendula bătu ora opt și un sfert, nu trebuia s-o mai lungească.
Ceea ce făcu totuși cu seninătate, întârziind să aleagă dintre
nenumăratele desuuri pe cele mai frumoase și care i stăteau cel mai bine.
Apoi veni rândul rochiei, și își ieși din fire: rochia era puțin cam strâmtă
și o strângea în talie. În afară de asta arăta foarte bine. Will putea fi
mândru s-o prezinte prietenilor lui. O să ia pe ascuns și o geantă de-a
mamei – asta dă bine.
Ieșind din curte nu se întâlni cu nimeni, se grăbi de-a lungul brutăriei
care părea goală. Soarele era încă sus, aerul albastru, arzător. O luă pe
arătură, urcând pe lângă gardul viu, ca să le evite pe Simone și pe Marie-
Jo, mereu gata s-o spioneze. Cele două clevetitoare erau bolnave de când
apăruse pe plajă cu pilotul american. Și acum, că vorbise despre
căsătorie, merita să le vezi, dăduseră în icter negru! „Oh, dar o să vă scriu
din Michigan”, le promisese ea.
Simțind cum îi bate inima, Nicole făcu un popas la umbră înainte de a
ajunge la intersecție, scoase din geanta mamei rujul și își refăcu machiajul
pentru ultima oară. Oglinda de buzunar căzu și se crăpă.
Will era deja acolo, în jeepul lui, privind-o cu un aer viclean cum se
apropie. Niciun cuvânt despre rochie, niciun compliment. Nicole zări o
sticlă între genunchii lui.
„Astă-seară, anunță el demarând ca un nebun, e bal mare!”
Conducea ca un descreierat pe drumul desfundat, trecea prin băltoace,
se freca de pini, tăind-o peste dune și râzând în hohote.
„Dar, Will, ai băut!” strigă Nicole îngrozită.
Motorul urla, stropii de noroi săreau, zdruncinăturile erau gata să-i
șifoneze frumoasa ei rochie și să-i facă rău, ea se ținea de scaun
implorând:
„Mai încet, Will, mai încet!
— Nu, mai repede, darling, mai repede”, răspunse celălalt arătând spre
vest, unde amenința un cer negru, și-și luă mâinile de pe volan ca să
tragă o dușcă.
Când au ajuns, câteva picături rătăcite dintr-o furtună îndepărtată
făcură să sfârâie pământul încins. Un planton glumeț ridică bariera și, cu
capul pe spate, se lăsă biciuit de ploaie.

Cât privește ranch-ul și Eldorado, William Schneider era paznic de


noapte într-o parcare din Bronx. Avea fișă la comisariat pentru găinării
mărunte. Nevasta lui spăla geamuri. Terry, fiul lor, avea doi ani.

Tabăra din Arzac număra, în spatele unui gard de sârmă ghimpată,


câteva barăci așezate cu fața spre mare, o antenă radio, un stâlp pe care
flutura steagul american, un coteț de găini ascuns sub o faleză, de unde
se auzeau când și când cotcodăceli înfundate. Nimeni în zonă; grosul
efectivelor fusese repatriat în ajun. Rămăseseră doar o mână de oameni
însărcinați să încheie socotelile cu furnizorii francezi.
„Asta-i camera mea…”
Se aflau într-o încăpere pătrată, care dădea spre ocean. Pardoseala și
pereții erau din lemn negeluit. Vântul făcea să clămpăne tabla ondulată
de pe acoperiș. În fund, ascunzând un aragaz, proptit cu rondele de
lemn, se uscau pe o sfoară maiouri și chiloți, câteva navete de bere
încadrau un dulap din fier cenușiu. Sub becul gol care atârna din plafon,
paharele acopereau o masă plină de mucuri de țigară; lăzi de arme țineau
loc de scaune. În apropiere, se auzea marea care mușca din faleză.
Will tocmai dăduse drumul la un patefon, al cărui braț aștepta, fixat
dinainte pe o melodie sentimentală a lui Frank Sinatra.
Ochii verzi o măsurară cu lăcomie pe adolescentă, mărturisind o
dorință atât de evidentă, încât ea își păstră brațele încrucișate. El scoase
atunci un fluierat golănesc: spărgând furtuna, o ultimă rază de soare
roșie intră pe fereastră, aprinzând părul blond care curgea în plete pe
spate.
„Așază-te, darling, nu-ți fie teamă.”
Năucită, Nicole ezită în fața lăzilor cu arme, temându-se pentru rochia
ei deja șifonată.
„Așază-te pe pat. Pe pat trebuie să stai, darling. Nu ți-e sete?
— Nu, Will, mulțumesc… Și prietenii tăi unde sunt?”
Așezată la capătul somierei, se sperie văzând peretele tapetat cu femei
goale.
„Prietenii mei o să vină, honey, doar e bal! O să vină toți.”
Will scosese din dulap o sticlă de scotch, și trase câteva înghițituri cu
zgomot.
„Ah, nu, Will, nu mai bea!
— Ba o să beau, și o să bei și tu, darling, o să bei cu mine.”
Râse obscen și începu să-și onduleze bazinul.
„Și, pe urmă, noi doi o să ne regulăm. Ți-e frică?”
O cuprinse cu forța și îi duhni în nas, cu ochii dați peste cap.
„Bea!” îi porunci el.
Apucând-o dintr-odată de ceafă, voi să-i îndese gâtul sticlei în gură. Ea
tresări atât de puternic, furioasă și speriată, încât un val de alcool îi
inundă rochia. Urlând se repezi la ușă. Răsucea clanța, când el o apucă de
păr și o trase înapoi, cu putere, aruncând-o pe pat. Rochia i se ridicase
până la buric. Urlă cât o ținu gura, el o pălmui. „Tacă-ți fleanca și bea”. O
stropi din cap până-n picioare cu whisky. Sufocată, încerca să-l zgârie și
să fugă. „O să încetezi să mai țipi, altfel…” își aprinse bricheta. Cu ochii
ieșiți din orbite, Nicole văzu flacăra cum îi luminează șuvițele care
șiroiau de whisky. Will rânji. Cu mâna liberă îi pipăia trupul îngrozit. „Ai
făcut pipi în chiloți, darling, murmură el făcându-i cu ochiul. O să-i iau cu
mine la New York… Ca amintire.” în ochii verzi, privirea devenise ca
plumbul. „Scoate-ți chiloții!” încremenită de rușine, nu se mișcă.
„Scoate-i!” tună el, smulgându-i un smoc din părul blond, pe care-l
răsuci între degete.
Zâmbea încântat, respirând ușurat, văzând că fata se supune. Înhăță
chiloții dintre pantofii negri și, învârtindu-i ca pe un scalp la lumină, îi
înghesui la întâmplare în ladă.
„Acum o să putem să ne regulăm, darling! Nevastă-mea este
înnebunită să se reguleze mereu.”
Scoase din dulap altă sticlă de scotch, o deschise cu dinții. Ea vru să
fugă din nou, dar se clătină de frică și își juli genunchii în cădere. Cu
piciorul, o răsturnă brutal, apoi se aruncă peste ea în patru labe, gâfâind.
Strivindu-i buzele strânse, o obligă să bea, lovindu-i fără milă dinții cu
gâtul sticlei, imitând-o batjocoritor atunci când ea se îneca.
„Nu. Will, nu”, reuși ea să mai bâiguie, și astea au fost ultimele cuvinte
pe care le-a rostit în acea noapte. Bărbatul, care își descheiase izmenele, o
sfâșie dintr-o singură mișcare, surd la țipetele de durere și la hohotele ei.
Nu reușea să simtă plăcere și începu s-o înjure și s-o lovească. Nicole
începu să geamă sub el, moale și aproape leșinată: gura și trupul îi
sângerau. Cu pantalonii în vine, o târî până în pat – „franțuzoaică mică”
–, se duse la ușă și urlă în noaptea care se lăsase: „Come on, guys, she is
ready”. Apoi își călcă furios în picioare izmenele ca să reușească să le
scoată, trase o dușcă de scotch și se întoarse ca să se prăbușească peste ea.
Afară se auzi trântindu-se o ușă. Din baraca vecină veneau Aldo și
Sam. Cei care așteptau semnalul lui Will trăgând la măsea și care, din
când în când, aruncau câte-o ocheadă pe fereastră.
Aldo era o namilă burtoasă de origine chiliană; Sam, un tânăr
roșcovan, fiu de pastor.
„My friends, declară Will. Dacă-i bal, bal să fie, dar ling.”
O ridică în picioare, Nicole era gata să cadă la loc gemând, Sam o
prinse cu o mână de talie și celălalt îi umbla sub rochie râgâind grosolan.
Will apucă volanele brodate, trase cu sălbăticie de jos în sus, rupând
cordonul și făcând să sară nasturii. Mânecile și gulerul rămaseră atârnate.
„Exactly like football” rânji el și, cu un răget îndobitocit, smulse rochia de
pe ea și o aruncă pe jos.
Se făcu liniște. Cei trei bărbați își cântăreau din ochi prada, care
tremura și era goală, ca pe un trofeu abia câștigat. Sutienul desfăcut
atârna, cu o bretea ruptă. Unul din pantofii negri ai mamei ajunsese sub
pat. Cu fața în lacrimi, stătea în picioare înfricoșată, cu brațele încrucișate
la piept.
„Lovely”, spuse Aldo cu o voce răgușită, și mâna lui mare și păroasă
făcu să alunece cu delicatețe de-a lungul brațului ei ceea ce mai rămăsese
din sutienul care-i acoperea priveliștea. „Lovely.” își desfăcu centura.
„Acolo”, îi spuse lui Sam, arătând spre masă.
O violă printre cărțile de joc și mucurile de țigară, ea întinsă, el
deasupra, și când, din reflex, ea se zbătea, ridicând capul și încercând să
muște, el era în culmea plăcerii: „Yes, come on, girl, come on”. De fiecare
dată când ea deschidea gura, Will îi turna whisky. Din când în când,
smulgea smocuri de păr ca să le vadă arzând.
Își bătură joc de ea pe rând, concurând pentru privilegiul de a-i sfâșia
virginitatea. Aldo o sodomiză, trăgând de părul blond ca de coama unei
iepe nărăvașe. Curgeau apele de pe el. Pieptul care lucea era acoperit de
o pădure de păr, un crucifix de aur se bălăbănea ca un pendul între
sfârcurile sale negre, în timp ce picături mari de sudoare se spărgeau de
fetița leșinată. Sam se mulțumea să se uite. La început, în timp ce ceilalți
doi se opreau ca să bea și să-și tragă sufletul, prelua ștafeta cu entuziasm.
Apoi, prea excitat, trebui să se mulțumească să invidieze asalturile
răvășitoare ale chilianului, care, mereu în picioare, se distra ridicând
masa pe care țintuise fata și mergând așa prin cameră. Mai agitat, Will o
stropea pe Nicole cu bere și cerea să o ia amândoi „like sandwich
„Spleep, my baby, spuse Aldo în cele din urmă, we are tired.” Și, luând-o
pe Nicole în brațe, o aruncă pe patul de campanie de la distanță. Apoi
adună cărțile împrăștiate pe jos și, destul de zăpăcit, se așeză din nou la
masă, aranjându-și pantalonii.
Will se prăbușise într-un colț, printre sticlele răsturnare. Era gata să
adoarmă, când un cocoș sfâșie noaptea. „Cocoș nenorocit”, articulă el
plesnindu-se peste frunte; și, gol pușcă, ieși din baracă.
O clipă mai târziu aducea animalul, un pămătuf zburlit cu aripile
jumulite, bătând aerul cu ghearele și continuând să strige cucurigu în
pofida pumnului care-l strângea de gât. „No”, făcu Aldo când voi să
arunce animalul pe Nicole rămasă inertă de-a curmezișul patului. Atunci,
întorcându-se, Will sugrumă animalul, privind cum îi tremură limba roz
și cum ochii i se sting sub creasta pleoștită, așteptând până când un val
roșu de sânge țâșni prin ciocul larg deschis. Apoi, înarmat cu o cratiță, se
întoarse afară și, de data asta, aduse ouă. Cu degetul mare sparse de sus
unul între sânii lui Nicole și pregăti apoi o omletă pe care el și Aldo o
împărțiră în tăcere din aceeași tigaie fără mâner. Chilianul adună
grăsimea cu degetele.
În zori, orice violență dispăruse; nu mai rămăsese decât o vagă
hipnoză care îi unea pe cei trei bărbați cu victima lor. Marea tăcuse. Se
auzea scârțâind brațul patefonului, la capătul discului. Un miros de chef
trezit plutea în atmosferă, în acel moment de uitare care-i scotea în afara
timpului, fiecare părea să renască din torpoarea siderală ce preceda
nașterea, memoria, nebunia: Aldo prăbușit pe masă cu un braț atârnând,
Will căzut pe jos lângă Sam, care era ghemuit cu genunchii la gură.
Nicole, cu un picior încălțat, cu gura și cu ochii întredeschiși, privea,
fără să vadă, tabla vălurită și ruginită a acoperișului.
Mai târziu, Sam veni s-o mângâie. „Blood”, murmură el cu o voce
tâmpită și repetă: „Blood!” Părea în extaz și își răsucea mâna în lumină, ca
și cum sângele violului era din aur curat. Își linse degetele, dădu din cap
cu încântare, murmură din nou: „Blood”, apoi se apucă să se picteze ca
indienii cu acest elixir providențial. Zărind chiloții în ladă, și-i trase până
la urechi și ca un indian sioux, delirând în ritmul tam-tamului, începu să
se învârtească în jurul mesei, scandând cu o voce nazală: „Whisky…
Beer… Sandwich… Blood…” Și de fiecare dată când spunea „Blood” se
auzea Aldo fredonând în surdină: „Coca-Cola hou hou.” Will își scosese
acordeonul ca să-i acompanieze.
O auroră anemică înconjura pereții când lui Sam îi cedară nervii:
apucă o sticlă de scotch de gât și, dintr-o lovitură, făcu zob becul încă
aprins. Se auzi o pocnitură scurtă, însoțită de o limbă de foc care străbătu
aerul până la pământ.
„It is not possible”, începu să se văicărească Sam, apucându-se de cap
cu amândouă mâinile, „No, no”, și, febril, își îmbrăcă la întâmplare
hainele risipite. Ieși afară repetând: „No, no, not possible, no”; Will
reproducea la acordeon timbrul plângăreț al văicărelilor lui.
Sam se întoarse cu un bidon de apă, un prosop, un termos cu cafea și,
timid, se apucă să spele copilul care apucă prosopul și și-l trase pe trup.
Acceptă cafeaua, vru să bea, și începu să vomite cu mici spasme amare,
care nu reușiră să-i calmeze stomacul.
Sam strânse lucrurile lui Nicole, pantoful lipsă, chiloții pe care îi avea
pe cap, ajutând fetița să se strecoare în rochia cu volanele sfâșiate: rochia
ai cărei nasturi nu rezistaseră niciunul și pe care o încheie înnodând
grosolan materialul.
„Te conduc, come on…”
Ea, cu privirea rătăcită, izbucni în hohote fără lacrimi și începu să-și
miște buzele, fără să articuleze niciun sunet. Cu mers nesigur, se sprijini
de Sam care, treaz, o trata cu un puritanism exagerat. Se pregăteau să
iasă, când în spatele lor răsună un mormăit.
„She is mine”, bombănea Will, cu capul plecat.
Apucând cadavrul cocoșului, îl pocni pe Sam cu el și îl termină cu o
lovitură de genunchi între picioare. Apoi, îndreptându-se spre Nicole, o
lipi cu violență de perete. Privirea verde nu mai era decât o mlaștină.
„Money, bolborosi luându-i geanta, money for y ou, my little slut!” Din
geantă căzu o fotografie a lui Nicole în costum de baie, cu dedicația: „Lui
Will, pentru totdeauna”.

Plecă pe jos prin ploaia măruntă, nu văzu pe nimeni la barieră și se


înfundă pășind mecanic printre dunele învăluite în ceață. Nu era departe,
era chiar la capătul drumului. O mică porțiune de nisip, o mică porțiune
de șosea, și gata. O șuviță udă îi atârna pe nas. Tremura, sângera în timp
ce mergea, nu simțea nimic. Hotărât, pantofii negri nu-i veneau bine.
Când ajunse la Nanette, crezu că-i e somn și că un croasant fierbinte o să-i
facă plăcere. Traversă grădinița tăcută, înconjură casa, găsi cheia în
ascunzătoare, deschise ușa și, desculță, se duse în camera ei în vârful
picioarelor. O lumină sticloasă scălda camera. Își puse geanta pe plapuma
pufoasă de pe patul mare, apoi, automat, întoarse ochii. Atunci se văzu în
oglinda dulapului, cu gleznele pline de sânge, cu rochia sfâșiată, cu părul
răvășit, cu gura tumefiată, cu ochii nebuni de spaimă și cu memoria
încărcată de imagini, dădu înapoi ca s-o ia la fugă, se clătină spre scară, se
prăbuși pe o treaptă și începu să zgâlțâie balustrada urlând: „Nanette,
Nanette, Nanette, Nanette, Nanette…”
II

Ludovic era un băiețel înăltuț, cu fața trasă. Avea umerii căzuți, brațele
musculoase, părul castaniu-deschis tuns castron de doamna Blanchard,
care se temea de păduchi. Avea ochii verzi, deosebit de mari. Privirea
neliniștită, temătoare, ca a unui animal speriat.
De șapte ani de când trăia la malul mării, Ludovic n-o văzuse
niciodată. O auzea. Dar, în pod, lucarna dădea spre curte, spre cuptor și
mai departe spre pinii egali pe care îi învăluiau cețurile dimineții. Vuiet,
murmur, zgomotul continua zi și noapte, atât de puternic pe vreme rea,
încât acoperea și sforăiturile brutarului. Copilul ar fi vrut să se ducă s-o
vadă; dar ușa era închisă cu cheia.
Când domnul Blanchard traversa curtea, ducând de la cuptor la
magazin pâinile rotunde aburinde, mirosul de pâine caldă ajungea până
la el. Sub lucarnă și pe jos, și chiar în părul lui, găsea în fiecare dimineață
o pulbere fină cu gust indefinit.

Jos, se auzea clinchetul necontenit al clopoțelului. Apoi, seara, între


două tăceri, muzica lingurilor de supă și foarte adesea țipetele ascuțite
ale femeilor și izbucnirile de furie ale brutarului.

Lui i se aducea masa sus o dată pe zi, la sfârșitul după-amiezii. Supe


cu tapioca, napi și peștișori pe care domnul Blanchard îi aduna de prin
port, de la piciorul unui dig unde precupețele își goleau gălețile.
Niciodată pâine, nici măcar uscată. Nicole refuzase să-i ofere laptele ei,
brutarul – pâinea lui.

Rând pe rând avea de-a face cu doamna Blanchard și cu fiica ei – păr


cărunt, păr de culoarea pâinii. Nu i se vorbea, nu vorbea nici el. Dar
vocile ajungeau până la el prin podea, cuvintele lăsau urme adânci în
memoria lui, semne confuze se aprindeau în el când reușea în sfârșit să le
recunoască. Odată ușa închisă la loc, Ludovic se arunca asupra hranei și
mânca cu mâna.
Domnul Blanchard nu urca niciodată. Într-o dimineață, când ieșea din
brutărie, privirea lui se încrucișase cu cea a puștiului, prin aburul de
pâine caldă. Bărbatul întorsese capul furios și scuipase. În aceeași seară,
jos izbucnise scandalul. Mama și tatăl își blestemau fiica, și fiica îl
blestema pe Dumnezeu. Și dintr-odată ușa se deschise în fața celor două
femei furioase. Mama târându-și fiica de păr. „O să pui pe el asta, târfa! O
să-l îmbraci urât, așa cum merită, stârpitura!… – Niciodată! răspundea
Nicole plângând în hohote. – Poți să crăpi atunci!” vociferă cealaltă
împingând-o afară. Și îl dezbrăcă pe Ludo, cu sălbăticie, ca să-l
împopoțoneze cu o rochie cu volane sfâșiată, care-i atârna până la glezne.

De altfel nu-l îmbrăcau decât ca pe o fată – în afară de izmenele


bărbătești din bumbac gros, albastru, fără elastic –, cu picioarele goale în
sandale din cauciuc, care nu se încheiau.

Ca să se spele, primea o cană de apă pe zi, un lavabou cu lighean care


se înclina și căruia, din întâmplare, îi stricase arcul. Pe unul din panouri
rămăsese un capăt de oglindă. Își plimba mutra prin fața lui, și
întotdeauna se vedea pe bucățele. Ochii verzi îl fascinau. Până în ziua
când brutăreasa sparse oglinda cu un vătrai.

Își făcea nevoile într-o cutie cu nisip, și, uneori, ca să se răzbune,


alături. Doamna Blanchard spunea: „Ce scârbos e!”, apoi îi răsucea
urechea și îl obliga să-și bage nasul în murdărie. Vinovatul, în genunchi,
își cerea iertare.
Iarna dormea în fundul unui dulap, înfășurat într-o manta soldățească,
sub hainele atârnate. Seara umbra se ținea după el. Se enerva voind s-o
prindă. Când se făcea frumos, întindea pe podea saci cu făină și, în fața
lucarnei deschise, atent la mare, la mirosuri, la noapte, adormea ghemuit
în moltonul unei mese de călcat, cu degetul mijlociu pus inconștient pe
anus. Nu se temea de întuneric, dar orice fleac îi tulbura somnul. Un fir
de salivă în colțul buzelor îl făcea să plângă. Dacă din întâmplare își
atingea brațul cu mâna, scotea strigăte de groază, pedepsite imediat cu
lovituri în plafon. Arsurile de la stomac îl lăsau pradă himerelor
insomniei. În somn scrâșnea atât de tare din dinți, că domnul Blanchard
credea că pereții sunt atacați de gărgărițe.

Ludovic mai degrabă șoptea decât vorbea, sunetul normal al vocii lui îl
îngrozea. Dar noaptea, în mintea lui, vocile celorlalți băteau darabana și
cuvintele zornăiau ca grindina: Puștiul ăsta trebuie să învețe și să meargă la
școală… și apoi nu poți să-l lași să mucegăiască în pod… dar nu, nu e idiot…
mama zice că a căzut singur… dacă vrei, îl iau iarăși câteva zile la mine… ce-i
pasă maică-tii, el n-are nicio vină… nu ți se pare că e drăguț… până la urmă o
să ții la el…

Într-o noapte, se aruncă asupra ușii și o distruse cu lovituri de picior.


Cei doi Blanchard îl bătură îngrozitor pe revoltatul somnambul,
insensibil la ciomăgeală. A doua zi, copilul se distră privind lucrările de
reparație făcute de un meșter din zonă, fără să spună un cuvânt.

Nanette, verișoara, încerca să-și îmblânzească mătușa ca să-l lase din


nou la ea în pensiune. Locuia la țară, în afara orașului. Profitând de un
drept de vizită săptămânală, venea să-i vorbească, să-l facă să vorbească,
să numere pe degete, să se intereseze dacă mama Nicole era drăguță cu
el, dacă îi plăcea să se spele pe față, hei, purcelușul meu, îi povestea
despre micul Isus, despre gali, despre regii Franței și despre meseriile
oamenilor, întrebându-se dintr-odată dacă își amintea de momentele
plăcute petrecute cu ea odinioară. Dar Ludo nu răspundea nimic.
După plecarea lui Nanette, mașinuțele și diferitele cadouri erau
confiscate de brutăreasă – chipurile ar fi putut să se sufoce cu ele.
În plictiseala zilelor, găsea ceva magic în toate comorile dărăpănate
care îl înconjurau, un fotoliu cu picioare strâmbe, coșuri rupte, o mașină
de cusut sau masca de gaz pe care o strica și mai tare cu o plăcere
senzuală. Și, când era trist, își smulgea sprâncenele.
În mijlocul bârnelor, își confecționase sub acoperiș o ascunzătoare din
pânză de sac, bună ca să uite de toate. Ajungea acolo cu o sfoară. Zăcea
acolo după-amiezi întregi, fără să-i pese de trecerea timpului,
construindu-și cu grijă un întuneric încăpățânat cu care se apăra de soare.
Ca tovarăși avea păianjenii pe care îi privea cum își țeseau pânza și
prindeau în capcană prada zburătoare păcălită de lumina care venea din
spate. Îi plăcea să-i surprindă pe prădătorii curajoși, în clipa în care se
aruncau cu lăcomie asupra prăzii, să privească și insecta devorată a cărei
suferință o dovedea doar o fâlfâire de aripi. Într-o seară de august, auzi
pași în hornul deschis, băgă automat mâna și începu să urle: un uliu îl
apucase de încheietură cu ciocul și cu ghearele și, îngrozit de țipete,
zburase printre căpriori. Ludo își cercetă brațul sfâșiat. Deasupra lui, pată
întunecată, era cățărat un animal de un mutism lunar.
Febra chinui copilul o săptămână întreagă și îi dădu coșmaruri în care
mantaua de soldat ieșea din dulap mormăind și se arunca asupra lui cu
brațele deschise. Nu se mai atinse de peștișori, străduindu-se de cum se
iveau zorile să fixeze ochii pe jumătate închiși ai răpitoarei, care în
lumină părea o statuie. Pasărea vâna noaptea, aducându-i dimineața
resturi de șoareci cărora Ludo le cerceta dinții rânjiți în absența ei. După
o lună de comunicare tăcută între animal și copil, uliul dispăru.

Ludo cunoștea orizontul pe dinafară, acoperișul cuptorului, drumul


care mergea de-a lungul brutăriei spre câmp, lătratul câinilor, culoarea
schimbătoare a pinilor în funcție de anotimp, văzduhul mereu
schimbător care mirosea a rășină sau a corn ars. În zilele cu furtună, un
pârâu tăia curtea în două. Adesea avea impresia că ușa o să se deschidă,
că în spatele ei era cineva care-l spiona prin crăpăturile lemnului; apoi
uita.
Trăia fără lumină electrică, la cheremul soarelui pe care iarna îl alunga
prea repede. Vara, căldura care venea de la acoperiș îl moleșea, dar îi
plăcea azurul, câmpul înflorit, farmecul dulce al serilor lungi, freamătul
roșu al viței sălbatice pe crăpăturile cuptorului și, noaptea, festinul
mineral al constelațiilor.
La cinci ani, doamna Blanchard îl pusese la muncă.
Din zori, ea își făcea apariția cu un lighean de cartofi sau de mazăre de
curățat. În zilele cu ploaie, el trebuia să pună grămezi de rufe ude la uscat
pe o sfoară care îi împărțea domeniul în două. Gânditor, prindea cârligele
și privea cum se scurg pe ziarele vechi corsetele roz bombon ale
torționarei sale. Descoperea dintr-o ochire lenjeria de corp a celor din
casă, se îmbrăca cu ea, o morfolea ca pe niște tetine, și, în zilele frumoase,
era încântat să o privească fluturând în vânt în curte, ca pe niște vechi
prieteni care îl salutau de departe.
Într-o seară de iarnă, văzu o lumină țâșnind din podea. Râcâi praful
dintre scânduri cu pieptenul, potrivi ochiul și fu surprins să dea peste o
blondă de la etajul de dedesubt, cu mâinile încrucișate la căpătâiul unui
pat mare. Clipi des, descoperind că nu avea nimic pe ea, și apoi se apucă
s-o spioneze. Ludo își urmări mama în fiecare zi pe furiș, furios când un
unghi mort i-o fura, contemplând melancolic dulceața trupului gol.

Dumnezeu știe că ea încercase totul ca să scape de această sarcină;


toate farmecele, toate șmecheriile vrăjitorești – oțet de urzici, cozi de
ceapă, cozi de ridiche neagră în nopțile fără lună. Chiar s-a înțepat cu o
lingură de supă încercând să scape de el singură. „Ridică mâinile, îi
spunea mama, ridică-le, ca să se spânzure cu cordonul.” De sute de ori pe
zi ridica mâinile, cât mai sus posibil, și de sute de ori pe noapte, cu
mâinile strânse pe barele de la capătul patului, ca să-l facă să se spânzure
mai repede. În coșmarurile ei defilau mici spânzurători roz.
„Nu i s-a luat cerneala de pe degete, se frământa tatăl, și uite-o
borțoasă cu un derbedeu în burtă. Și primarul și tot satul o să-și bată joc
de ea că și-a făcut-o cu mâna ei. Și curând n-o să se zgâiască decât la
burtoiul ei! Nici nu i s-a luat cerneala de pe degete…”
„Trebuie să crape, urla mama, trebuie să-l facem să crape. Bunul
Dumnezeu n-o să îngăduie așa ceva. Să fim de râsul lumii. N-o să lase ca
pâinea peste care îmi fac cruce în fiecare zi să fie pângărită de păcat, de
păcatul fiică-mii. Azi, mâine vecinii o să afle că cloșca noastră e pe ouă și
casa mea o să fie arătată cu degetul.”
Când a început școala, Nicole nu s-a mai dus. „Acum o să mă ajute în
magazin…” Nu o ajută nicio lună. Rămase în cameră, rănită de privirile
scormonitoare ale clienților care ghiceau deja sub bluză rotunjimile
păcatului. Singură, între patru pereți, își chinuia pântecul cu vâna de bou
pe care mama ei o luase din pod ca s-o facă să mărturisească. – „Haide,
spune, târfă! Spune-i mamei tale că ești o curvă!” Era ca un al doilea viol,
lovituri de bici peste rănile provocate de primul. Străduindu-se să nu mai
mănânce, la început slăbise, se crezu salvată, și îi mulțumea lui
Dumnezeu. Într-o zi începu să vomite. Copilul… Deci era tot acolo. Era
tot mai slăbită, copilul creștea. Era înnebunitor, corpul ăsta în corpul ei,
două inimi prizoniere, un duel orb în adâncul întunecat al trupului ei. Îl
blestema pe intrus, se blestema pe ea lovindu-și pielea întinsă a
pântecului, plângându-și sânii frumoși transformați în bidoane de lapte,
apoi până la deznodământ își petrecu nopțile blestemând, implorând, cu
greutăți de cinci kilograme pe burtă sau înfășurată în bandaje Velpeau
ude, pe care le strângea până dădea ochii peste cap.

Născu la sfârșitul lui martie, într-o duminică, după slujba de seară;


ploaia tocmai încetase. Brutăreasa își moși fata ocărând-o, tăie cordonul
cu briciul și se duse să-l anunțe pe domnul Blanchard, plecat să
pescuiască în port. „Este un băiat, René, trebuie să-l declari.” Brutarul
scuipă în apă. „Du-te tu, e fiică-ta! – Nici nu mă gândesc să mă duc. Sunt
oameni pe care-i văd în fiecare zi la magazin, chiar și primarul. Și apoi e
nevoie de un prenume.” Celălalt ridică ochii. În fața lui, acosta șlepul cu
nisip, ducând valurile spre mal și făcând manevre ca să tragă la chei. Se
văzu pupa cu numele ca un epitaf codificat: LUDOVIC BDX 43 77.
Patronul îi spusese că un rege al Germaniei, puțin cam într-o ureche se
numea Ludwig și că, deși nu-i iubea pe nemțotei, îi plăceau țicniții, ceea
ce dovedea că și el era cam sărit. Era frumos, Ludwig, dar Ludovic era
mai pe limba noastră.
Așa că bastardul se numi Ludovic.

Pași și voci răsunară în depărtare. Copilul ciuli urechea și puse


deoparte capul de pește pe care terminase să-l lustruiască cu unghia de la
degetul mare, singura pe care nu și-o rodea. Se puse la pândă. Din coliba
lui aeriană, putea supraveghea intrarea în pod prin bortele făcute în
pânza de sac. Cheia se răsuci. Prima apăru Nicole, înaintea lui Nanette,
care își atârnă în cuier pelerina udă.
„Nu e ploaie, potop!… Acum unde s-o mai fi ascuns?
— Sus, ca de obicei, șopti Nicole pe un ton plictisit.
— Ca o adevărată maimuță, se minună Nanette cu voce joasă. La fel ca
Brieuc. Mereu trebuia să te faci că-l cauți.”
Apoi, ca pentru ea și cu capul în sus: „E destul de greu pentru vârsta
lui să se cațăre. Trebuie să fie foarte iute și deosebit de voinic”.
Ludo lăsă să cadă printr-o crăpătură un cap de pește râcâit până la os.
Avea zeci de astfel de capete pe care le păstra în turnul lui de observație,
jucându-se cu ele, până își prindea degetele în dinții minusculi, ascuțiți.
„Ia te uită! Un cap de pește, spuse Nanette prinzându-l. Uite că acum
plouă cu pești. Dar eu am venit să-l văd pe Ludo. Numai dacă o
vrăjitoare rea nu l-a schimbat pe Ludo în peștișor. Nu se știe…
— La ce bune toate astea, i-o tăie Nicole acră. Știi foarte bine că e
acolo.”
Și, luând o mătură de lângă dulap, se apucă să împungă în pânza prin
care se distingea conturul unui corp ghemuit.
„Destul, acum! Vino să-i dai bună ziua lui Nanette.
— Dă-i pace. Dacă vrea să coboare, o să coboare singur.”
Fără să arunce vreo privire vizitatoarelor, Ludo apucă un capăt al
sforii și se lăsă să alunece jos.
„Întotdeauna trebuie să facă pe interesantul, individul. Du-te și
piaptănă-te și spală-te pe mâini ca să spui bună ziua.
— Stai puțin, strigă Nanette îmbrățișându-l tandru, o să mă ocup de
tine. Mereu la fel de jerpelit!… Ai putea măcar să-i pui niște chiloți.”
Privirea lui Nicole se întunecă.
„Nu vrea mama. Zice că e împuțit. – Dar v-am spus de sute de ori și
maică-tii, și ție că mi-ar plăcea să dau eu bani pentru lucrurile lui.”
Mângâind fața lui Ludo care se lipise de ea, mirat de bijuteria aurie pe
care o purta la gât, Nanette se enervă.
„I-ai văzut claia de păr? Ai zice că e tăiată cu briceagul! Dar pantofii, i-
ai văzut? în plină iarnă este cu picioarele goale, ca un vagabond. Și nici
măcar nu este cald aici.
— Și ce, nu e friguros.
— Ție puțin îți pasă! Dar în cele din urmă tu ești… Nu știu de ce mă
bag! Copilul trebuie să învețe și să meargă la școală, să fie catehizat. Nu
poate fi lăsat să mucegăiască într-un pod. Nu-i de ajuns că vin să-l văd o
dată pe săptămână!
— Mama zice că e sărit. Aruncă cu pești în curte când trece cineva.
Pune fotoliile în ușă și le împinge ca să nu se poată intra. Uneori face
chiar pe jos.
— Înseamnă că e nefericit, asta-i tot!… Dar sigur nu e într-o ureche.
Privește puțin ce ochi vioi are. Chiar vreau să-l iau cu mine acasă.
— Mama zice că nu trebuie. Că răspundem de el chiar dacă e un
bastard. Și că și așa avem destule probleme.”
Nanette îi dădu drumul lui Ludo, care se îndepărtă spre fundul
camerei și începu să zgârie peretele cu un cui vechi.
„Asta îi convine, da, maică-tii, replică Nanette. Și i-ar conveni și mai
mult dacă mi-aș vedea de treabă. Ca din întâmplare nu e niciodată aici
când vin. Mi-ar plăcea grozav să-i mai spun odată ce gândesc.”
Nicole luase aerul jignit al cuiva care a acceptat să fie atacat unul
dintre ai săi de un al treilea, fără să reacționeze.
„Bine, făcu ea, mutându-se de pe un picior pe celălalt. Trebuie să
cobor, tata mă așteaptă la cuptor. Vino să-mi spui la revedere când pleci.
Și să nu uiți să încui cu cheia.
— Nu, n-o să uit. Și lui, lui nu-i spui la revedere?
— Ah, da!… Ai dreptate… rânji prostește Nicole. Dar cu el nu e același
lucru…” Apoi se întoarse pe călcâie fără să mai adauge nimic.
Verișoara ei plecă, iar Nanette deschise ușa dulapului și se luă de nas.
„Ți-am zis de-atâtea ori să aerisești în timpul zilei.”
Zgomotul cuiului pe perete deveni și mai ascuțit.
„Nu trebuie să-mi păstrezi capetele astea de pește, miroase urât. Ți-am
adus ciocolată, îți place ciocolata. Dar nu trebuie să mănânci toată tableta
odată, ca ultima oară.”
Deschise larg și lucarna; pale de vânt amestecate cu picături de ploaie
alungară aerul închis din pod.
„Știi că-mi dai dureri de cap cu cuiul tău. Și uite ce praf faci.”
În lipsă de scaun se așezase pe un butuc gros, cenușiu, care folosise
probabil la spartul lemnelor.
„Deci asta e încă o zi în care nu vrei să vorbești. Îți mai amintești ce ți-
am spus ultima oară? Ți-am promis că, atunci când o să vorbești, o să
mergem la Zoo. O să vezi elefanți, girafe, struți, și, dacă ești cuminte, o
să-ți cumpăr înghețată.”
Nanette era o persoană mică de statură și ștearsă, de vreo treizeci de
ani, cu trăsăturile marcate de o suferință care se accentua cu fiecare an.
Pierduse un copil de trei ani, Brieuc, care murise din cauza unui virus pe
care ea îl luase când era însărcinată, în colonii. Îi făcuse transfuzii de
două ori.
„Dacă nu vrei să vorbești, o să-ți citesc. Dar trebuie să fii cuminte și să
încetezi să mai râcâi.”
Zgomotul cuiului încetă. Ludo, cu fața la perete, își arăta ceafa rasă și
părea pedepsit.
„Poți să te uiți încoace, tot atât te costă, Ludo. Apoi ai putea să
zâmbești, nu-i zâmbești niciodată lui Nanette. Chiar dacă ai uitat cât fac
doi și cu doi.
— Patru, ezită cu o voce nesigură.
— Minunat! Vezi că nu ești prost?! Și câți ani ai? Ai uitat? Vârsta de
mers la școală…
— …Șapte, îngăimă băiatul.
— Șapte ce? Șapte ani! Ai șapte ani. Un an are trei sute șaizeci și cinci
de zile… Ți-ar plăcea să-ți spun mai departe povestea de data trecută?…
îți amintești? Vrei să-i spui lui Nanette dacă îți amintești?”
Încet, Ludo se apucă din nou să râcâie peretele.
Mama zice că a căzut singur și că acum e într-o ureche… ce-i pasă maică-tii
dacă nu se alege nimic de el… ultima oară era mic, și oricum n-a fost greșeala ei.
„Dacă nu-ți amintești, n-are nimic. Și încetează să te mai scobești cu
degetele în nas, o să-l faci cât un cartof pe urmă.”
Nanette scosese din geantă un exemplar îngălbenit din Micul prinț; un
popă de caro ținea loc de semn de carte. Cu degetul pe pagină, începu să
citească accentuând punctuația, ca un profesor încântat de subtilitățile
textului ales.
„«Deci și tu vii din cer! De pe ce planetă ești?» Imediat am întrezărit o
lumină în misterul prezenței sale și l-am întrebat dintr-odată: «Deci vii de
pe altă planetă?» Dar el nu răspunse. Ridică ușor capul fără să-și ia ochii
de la avionul meu: «liste adevărat că acolo sus nu poți veni de prea
departe…» Și căzu pe gânduri pentru multă vreme. Apoi, scoțând o oiță
din buzunar, se cufundă în contemplarea comorii sale. Vă imaginați cât
m-a intrigat această semiconfesiune despre «celelalte planete». M-am
străduit să aflu mai multe. «De unde vii, micuțule? Unde e casa ta? Unde
vrei să-ți duci oița?»”
„Îți amintești oile? Sunt pe câmp. Le vezi venind pe drum, seara, cu
câinele care latră după ele.”
Nanette își reluă lectura.
„Îmi răspunse după o tăcere gânditoare: «Ce e bine cu lada pe care mi-
ai dat-o este că, noaptea, asta o să fie casa ei».
— Ce e o ladă?” întrebă Ludo.
Tiptil se apropiase de ea și cu gâtul lungit privea ilustrațiile cărții.
„Vezi tu, o ladă e ca o cutie. Uite, e ca un fel de dulap, mult mai mic.”
Ludo cântări din ochi șifonierul. În buzunarele hainelor agățate găsise
batiste, cordeluțe pentru păr pe care le mutase în fundul unei nișe dintre
acoperiș și zidărie. Apoi observă la dreapta ușa podului, larg deschisă, și
casa scării întunecată.
„Și ce este o oaie?
— Tocmai ți-am spus! Sunt pe câmp. Sunt animalele care urcă seara pe
drumul de la brutărie.”
Se îndreptă cu pași tăcuți spre dulap și îl atinse ușor.
„Ei, da, spuse Nanette înduioșată, e un fel de ladă, e adevărat.
„«Și dacă ești cuminte, o să-ți dau și o sfoară ca s-o legi în timpul zilei.
Și un țăruș.»”
Nu-l observă pe Ludo care se întorcea la ea după un ocol pe vârful
picioarelor, pe lângă intrare. Cu sprâncenele încruntate, lipit cu spatele
de peretele dintre lavoar și mașina de cusut – cu pumnul ascuns sub
rochie –, părea complet absorbit.
„Ce este un țăruș?
— Țărușul folosește ca să priponești oile. E o bucată de lemn înfiptă în
pământ. Și mai e și sfoara. Asta e bine, că pui întrebări. Să vezi ce deștept
o să fii, sărmanul de tine.”
În mâna stângă, transpirată, Ludo frământa cheia podului pe care o
șterpelise.
„«Dar dacă n-o legi, o să plece aiurea și o să se piardă…» Și prietenul
meu izbucni din nou în râs. «Dar unde vrei să se ducă? – N-are
importanță unde. Drept înainte…» Atunci micul prinț răspunse serios:
«Nu contează, la mine este atât de strâmt!» Și poate puțin melancolic
adăugă: «Drept înainte nu poate să ajungă prea departe…»
„E frumoasă cartea asta, nu-i așa, Ludo? Știi că am citit-o, habar n-am,
de o sută de ori, da, am citit-o de o sută de ori. Și de fiecare dată mă
gândesc la Brieuc. Ți-am vorbit despre Brieuc. Ți-am arătat fotografia lui.
E băiețelul meu. Și el a plecat pe altă planetă. Și de fiecare dată mă
gândesc la el.
— De ce a plecat?
— Era un mic prinț, știi, ca tine. Dar într-o zi o să mergem să-l vedem
acolo sus. Numai că, el nu arunca pești pe fereastră, nu supăra pe nimeni,
își făcea nevoile unde trebuia.”
Ludo se îmbufnă. Dădea cu capul scurte lovituri în perete, în timp ce
Nanette, după ce își închise cartea, scutură pelerina încă udă înainte de a
o pune pe ea.
„Bine, plec. Aș rămâne cu plăcere cu tine mai multă vreme, dar bunicii
tale nu-i place asta. Ia uite! Azi mă conduci până la ușă?”
Nanette strânse copilul la piept și, legănându-l cu obrazul lipit de al ei,
îl sărută după ureche, repetând, ca să-și ascundă emoția, că nu mirosea
bine, purcelușul mic, și că data viitoare n-o să facă economie la apa de
colonie.
Cum se pregătea să iasă, tulburată de ochii mari, aurii, care o fixau,
Ludo se înroși dintr-odată și, întinzând pumnul strâns, lăsă să-i cadă la
picioare cheia furată.

Din când în când, Nicole urca pe furiș în pod ca să-și vadă fiul. Nu se
rostea niciun cuvânt, niciun gest nu dovedea vreo efuziune de iubire sau
de aversiune. Ea îi ocolea ochii verzi și nu-l observa decât pe ascuns, în
picioare, în prag, gata să iasă.
Ludo se fâstâcea când o vedea, dar pe moment o înfrunta cu privirea,
în timp ce ea o întorcea pe a ei.
În acea după-amiază, fața copilului era acoperită de pete roșii pe care
le scărpina nervos. Părea că-i este rău și respira cu zgomot. Nicole așteptă
câteva minute și apoi, pierzându-se cu firea, coborî ca să-și trezească
mama care își făcea siesta.
„Doctor?… Și mai ce?… Ce-ai căutat sus? Poate să aibă câte bube vrea,
nu asta o să-mi aducă înapoi o fată cinstită căreia i-am dat totul, i-am
sacrificat totul! Ca să primesc ce în schimb? Un bastard, da, și rușinea!
Du-te mai bine să-ți ajuți tatăl la cuptor.”
Capul brutăresei se cufundă din nou între perne. Nicole asculta ploaia
care bătea în ferestre. Ploua de trei zile. Trei zile de când casa nu mai era
decât un burete și inima o mlaștină de plictis. Cu mintea aiurea, ajunse la
parter și, cu capul gol, traversă curtea, sărind cu hotărâre din baltă în
baltă. Ajunsă la cuptor, se răsuci pe călcâie și se întoarse în casă. Lada cu
mâncare era atârnată sub scară. Găsi acolo cârnați, un măr, o roșie
umplută pe care urcă să le ducă în pod, fără să-i arunce lui Ludo o
privire. Acesta luă mărul scofâlcit, care emana o puternică aromă dulce-
acrișoară așa cum mirosea în aer când era prea cald. Nu se atinse nici de
cârnați, nici de roșia umplută. Seara, doamna Blanchard era gata să
alunece pe ea intrând, își bodogăni fata din capul scărilor: „Hoață! Nici
mai mult, nici mai puțin! Viperă”! – adăugând că nu îngrașă bastarzi sub
acoperișul ei, că n-avea decât să cerșească sau să facă trotuarul dacă asta
era ce-și dorea! Luă înapoi mâncarea lui Ludo, care se culcă cu burta
goală și cu mărul lipit de nas. Spre miezul nopții, amețit de somn, își
înfipse dinții în el cu o grabă ciudată și îl înghiți.
Nu-și mai amintea că la început a trăit la etajul de dedesubt, că nu-i
fusese bine între maică-sa și bunică-sa, care îl făcea să înghită biberoane
prea calde sau prea reci – dacă ar fi crăpat ar fi fost perfect. Nici că fusese
bătut, cărat, legat de leagăn – „poate așa o să fie liniște”. Nici că o auzise
pe Nicole că dorea, în coșmarurile ei în care retrăia violul, să arunce în
foc nenorocirea asta! Nici de noaptea când a văzut moartea cu ochii în
cuptor: a fost nevoie ca domnul Blanchard să-și lege fiica și să-i smulgă
copilul, ca s-o împiedice să deschidă cuptorul unde el însuși îi arsese
toate păpușile, toate jucăriile, când aflase de sarcină – „Ah, târfă! O să
poți să te joci acum și de-adevăratelea de-a mama și copilul!”
După care Nanette l-a luat pe Ludo la ea, cu speranța secretă că o să i-l
lase ei. „Noi nu-l vrem înapoi, spusese doamna Blanchard. Dar nu
trebuie să te arăți, nu trebuie să-l aduci niciodată pe aici…” Schimbul
avusese loc noaptea.
Era atunci un copil fricos și aproape mut, nu răspundea la nicio
întrebare, dacă insistai, se închidea în el. Avea atunci trei ani. Putea sta în
colțul lui zile întregi, cu gura căscată, dar și încerca să se cațăre pe etajere
sau pe perdele. Dacă te apropiai, ridica brațul în fața ochilor, ca
apărătoare, ca și cum para niște lovituri. Nanette petrecu luni întregi ca
să-l umanizeze, să-l liniștească, să-l determine să se culce în patul lui
când i se făcea frică. Chiar scoase din pivniță jucăriile lui Brieuc pe care
nu se hotărâse să le dea. Ludo reuși în cele din urmă să învețe să meargă
drept, să zâmbească și să vorbească mai bine.
Un an mai târziu, și pentru prima oară de la plecarea fiului său, Nicole
veni pe neașteptate să ia masa cu Nanette. „Tata m-a adus. Avea treabă la
fermă.” La început, Ludo se bosumflă, apoi se apropie de frumoasa
vizitatoare care îl măsură cu o privire ciudată și-l ignoră tot restul serii.
Deși el îi dădea tot mai multe semne de simpatie, fâlfâindu-i sub ochi
desenele lui, învârtindu-i titirezul la picioare, ea nu-l băgă în seamă, ca și
cum nu exista.
Chiar în aceeași noapte, tremurând în papuci și în pijama, Ludo fu
cules de jandarmi la vreun kilometru de acolo. Fu dus din oficiu la
brutărie, căminul lui de origine. Doamna Blanchard izbucni în cele din
urmă în fața unui sergent glumeț, furioasă pe nepoată-sa, care se crezuse
mai isteață decât toți, și acum nenorocitul îi făcea de râs în public. „Uite-ți
bastardul, îi aruncă fiică-sii, trezită de zgomot. Spală-te cu el pe cap!” Era
ora trei dimineața. Nicole privea absentă. Îi spuse lui Ludo: „Vino”, pe un
ton aproape indiferent. El o urmase pe scară. Dar nu apucase să urce trei
trepte, când ea se întoarse și, dând din mână, îl împinsese violent în
spate: lovindu-se cu capul de pardoseală, el leșinase.
Acela a fost momentul când l-au închis sus. Ca să nu mai adauge
violului și o crimă.

Într-o dimineață, spre prânz, Ludo nu-și crezu ochilor. Blonda schița
un zâmbet, și asta era ca și cum la capătul unui tunel simțeai pe piele
întoarcerea diluviană a soarelui. Mai mult uluit decât emoționat, n-o
recunoștea în taiorul albastru precum cerul, cu părul pe spate și coafat, cu
ochii dați cu auriu, atât de înaltă în pantofii cu tocuri.
„Bună ziua Ludovic… Haide, spune-mi bună ziua…”
El nu răspunse, savurând apariția parfumată ca pe un fruct.
„Deci nu spui bună ziua?
— Bună ziua, murmură el.
— Nu ești prea vorbăreț. Și ai și țipat toată noaptea.”
Ea continua să zâmbească. Fața luminoasă respira dulceață, dar ochii
strălucitori rămâneau ca două pastile reci, iar vocea dură contrazicea
aspectul.
„Astăzi cobori ca să iei masa jos. Avem musafiri. Să spui bună ziua
politicos și să stai liniștit într-un colț. Te-ai spălat de dimineață?”
Adulmecă aerul în direcția lui și se strâmbă.
„Du-te să te speli, și fa-o cum trebuie, că e vai de tine. După aia o să te
îmbraci.”
În timp ce el se supunea, ea privea în altă parte, golind pe jos un sac
din care cădeau lucruri de-ale copilului, un pantalon cenușiu, o cămașă în
carouri, șosete și niște pantofi ieftini.
„Grăbește-te, te rog!”
El luă hainele și se ascunse după fotoliu, fugind de privirea care făcea
să-i bată inima. Își scoase rochia, își trase pantalonii și cămașa pe dos, cu
nasturii la spate, cum era obișnuit, și Nicole se supără: „Chiar ești într-o
ureche, mama are dreptate. Toată prostia asta se încheie în față. Vino
încoa…” Și, la fel de stânjenită că trebuia să-l ajute, întorcând capul ca să-
i evite mirosul și privirea, fu nevoită să-și îmbrace corect fiul, refuzând
totuși să atingă șlițul cu fermoar, pe care el îl stricase încercând să-l
închidă.
Scara îl îngrozi pe Ludo. Nu voia să înainteze, iar în cap îi răsuna:
„Mama spune că e într-o ureche, mama spune că a căzut singur…”
Coborî în cele din urmă, cu spatele, cu fața în sus, ca și cum s-ar fi cățărat.
În sufrageria ce dădea direct în magazin, îl văzu pentru prima oară de
aproape pe domnul Blanchard. Bătrânul era frumos pieptănat, cu meșele
de pe părți pieptănate peste chelie și bine lipite. O dungă roz marca pe
frunte locul bascului. Ludo găsi că are o ținută mândră în costumul negru
la un rând. Doamna Blanchard, foarte veselă în eterna ei rochie cu flori,
aranja scaunele în jurul mesei și se întreba cu voce tare dacă nu lipsea
nimic. Doi necunoscuți tăcuți stăteau lipiți de perete. Bărbatul, patruzeci
de ani bătuți pe muchie, costum gri cu dungi albe, păr cărunt, învârtea pe
burtă o pălărie. De la mâna stângă îi lipseau două degete. Alături de el,
cu picioarele încrucișate, un băiat voinic, de vreo zece ani, mesteca gumă
și îl cerceta pe Ludo cu o privirea răutăcioasă. Purta un arc pe umăr, avea
un centiron negru cu cap de mort și o vestă cu franjuri, gen Buffalo Bill.
„Ei, iată-l pe Ludovic, anunță stânjenită Nicole. Domnul de acolo, care
se numește domnul Micho, este de acord să-ți fie ca un tată.
— Nu-i adevărat, i-o reteză băiatul cel gras, nu e tatăl lui, este tatăl
meu.
— Taci din gură, Tatav, sau mai bine du-te și te joacă în curte”,
răspunse bărbatul care nu avea două degete.
Nicole își recăpătă suflul.
„Și el, ei bine, el este Gustave. O să fie într-un fel fratele tău mai mare.
Trebuie să fii drăguț cu el.”
Cum indicația nu-l privea, numitul Gustave îi oferi lui Ludo o enormă
limbă înroșită de gumă de mestecat.
„Nu vreau niciun frate, și apoi, nu e tatăl lui, și de ce se numește ca un
șlep? La școală se zice că taică-său era nemțotei…
— Ar trebui să luăm un aperitiv, mormăi domnul Blanchard. Servește-
ne, mamă!” Apoi, mai mieros: „Spune, Micho, vorbești acum sau după
aperitiv?”
Doamna Blanchard scoase un țipăt:
„Rochia mea… e plină de pete de cerneală!
— Încă o farsă de-a lui Tatav, anunță numitul Micho. Nu face nimic,
iese. E o glumă, Tatav. Nu-i așa, Tatav?”
Își drese glasul și suspină privind în jos: He, he… Dacă trebuie să mă
arunc în apă, atunci mă arunc și cu atât mai mult dacă trag o dușcă.”
Scoase din buzunar o pereche de mănuși albe pe care și le trase pe mâini.
„… Din cauza degetelor lipsă. Și cu toate unsorile astea, în mecanică, n-ai
cum să ai mâinile curate. He, he, uite. Nu mai sunt tânăr, dar, cum se
zice, am ceva pus deoparte. Și apoi, în ce-l privește pe el, pe Ludovic… ei,
da, ca șlepul, ce chestie!… sunt de acord.”
Spre marea uimire a brutăresei, își puse mâna înmănușată pe umărul
lui Ludo.
„Este tot ce am de spus… Și că sunt foarte mulțumit să mă căsătoresc
cu domnișoara Nicole.”
Vocea era înceată, dar torcea plăcut, ca un motor bine uns.
„Iartă-mă, Micho! strigă domnul Blanchard. Vorbești mai bine ca un
popă. Ah! îmi ziceam eu că tu și fiică-mea… ar putea ieși ceva.”
Destupară șampania. Două sticle aduse de Micho. Nicole ciocni, dar se
prefăcu numai că bea. Era un vin alb, o băutură din cauza căreia numai
când o vedea i se întorceau mațele și sufletul pe dos, chiar și după opt
ani.
La masă, înconjurat de Tatav și de Micho, Ludo recunoscu încântat
gustul pâinii descoperit cândva la Nanette. Își amintea și cum se foloseau
tacâmurile, dar era gata să se sufoce simțind cum îi sfârâie limonada
printre dinți. Tatav trase pe fâsâite un vânt pestilențial și spuse privindu-
l: „Nu eu am tras pârțul!” Masa dură cinci ore din pricina crustaceelor.
Ludo nu mâncă nimic, se mulțumi să sugă perișorul de pe cochilii. Pe
măsură ce spumosul curgea, domnul Blanchard repeta tot mai des că
crabii erau foarte proaspeți, deci foarte plini, iar Micho adăuga că crabi
atât de plini nu era ceva foarte obișnuit, chiar când erau proaspeți. „Nu-
mi place, mormăi Tatav, aș fi preferat cârnăciorii mei și ouăle cu ceapă. Și
apoi băiatul cu nume de șlep miroase urât. – Haide, Tatav, fii drăguț.”
Doamna Blanchard își privea mâneca holbându-se. Petele se stampaseră,
dar nu dispăruseră cu totul, rămăseseră niște urme. Ei, da, crabii erau
arhiplini. Dar, atenție, chiar în sezon există surprize, poți vedea crabi de
ocean morți în luna iunie. Evident, spumosul, din cauza căldurii, nu mai
era cum trebuia, răcitorul nu-și mai tăcea bine treaba. Abia de mai
rezista. Nu erau la negri, la Peilhac. Apropo de negri, erau doi la hotelul
de pe plajă, nu la bucătărie, printre clienți, mă rog. Un cuplu căsătorit,
zice-se, și care a călătorit de acolo până aici ca să se odihnească.
Nicole nu-și descleștase dinții. Se mărita cu un bărbat copt, dar era cel
mai bogat din regiune. Nebun după ea. O s-o lase în pace. O să fie liberă,
în sfârșit liberă, o să plece din sat și o să poată să iasă din nou, să se
distreze, după opt ani în care n-a îndrăznit să se arate! „Îl știi pe Micho?”
îi spusese taică-său. Ea a zis da. „Este de acord să te ia de nevastă. Cu
prostănac cu tot.” Micho venise într-o seară, foarte mândru și foarte sfios,
părinții îi lăsaseră singuri. „E greu să ai copil, așa, ai nevoie de un
cămin.” Ea a spus da. „Nu-i o viață să fii singur. Acolo, cu Tatav, la
Buissonnets, ca doi popândăi. Trebuie o femeie la casa omului.” Ea a
spus da. „Copilul, acum dacă tot îl luăm acolo, trebuie educat, trebuie să
fie un copil adevărat, cu părinți adevărați, îi trebuie un cămin.”
Masa de logodnă și cererea oficială fuseseră fixate pentru duminica
viitoare.
Tatav aștepta nerăbdător salata ca să îndese în ea râme false. Apoi o să
se dea la fund până la desert. După care o să reia ofensiva la desert cu
zahărul care se transforma în păianjeni fosforescenți, după ce se topea. „E
bună friptura ta, păcat să s-a cam ars. Friptura trebuie să fie roze. Nu zic
să fie în sânge, zic doar roze. În orice caz, fasolea e de grădină. Și, în ce
privește pâinea, he, he, specialitatea casei.” Când conversația lâncezea,
clinchetul furculițelor asigura zgomotul de fond, și uneori un hohot de
râs diabolic și metalic îi făcea pe meseni să tresară: era cutia de râs a lui
Tatav, așezată pe genunchii lui, pe care o declanșa cu o mutră de înger.
La brânzeturi, nu se putu împiedica să nu-și încerce arcul peste masă, și
Ludo primi în ochi o săgeată care-l umplu de sânge: du-te să te speli la
cișmea…
Traversă magazinul orbecăind, printre tejghea și rafturile goale unde
rămăsese din ajun o pâine rotundă prea arsă, când deschise ușa descoperi
clopoțelul atât de familiar, și fu afară, clătinându-se cuprins de amețeala
unei după-amiezi moleșitoare, în care pluteau zgomote slabe. Atunci i se
tăie răsuflarea, durerea dispăru, și Ludo întinse mâinile, copleșit, către
acea imagine recunoscută din instinct, marea sub soare, fără un copac în
zare, marea fremătătoare și goală peste acoperișurile portului. Imensă și
acoperind totul între orizont și el, ca o privire în strălucirea unei oglinzi
crăpate.
III

Michel Bossard începuse ca ucenic mecanic în portul din Alangon.


Michel, mecanicul. L-au botezat Micho. Iarna, vilegiaturiștii îi încredințau
vasele lor. Oamenii mării nu aveau încredere, dar țineau la el. Micho
verifica odgoanele, curăța fundul ambarcațiunii de apă, înlătura rugina
sau avea grijă de aparatură. Cu timpul, fu considerat ca un artist în
materie, pușculița deveni neîncăpătoare, apoi putu să-și facă un livret la
casa de economii și să-și deschidă un cont curent.
Nimeni nu știa de unde venea.
Curând prinse rădăcini în avanport, cumpărând de la administrație
fostul adăpost al bărcilor de salvare. Locuia între șine, printre unelte,
gătindu-și singur scoici cu bere pe un reșou. În afară de îngrijirea
bărcilor, asigura orice reparații la domiciliu, și vara închiria biciclete la
prețuri uriașe. De la Paște, o pânză imprimată cu YATOU flutura la
intrarea unui depozit cu echipament de vacanță, începând de la saltele
pneumatice până la conserve, și nimeni din regiune nu se îndoia că
Micho, cu obrajii lui nerași, nu trecuse de partea opusă: cea a bogătanilor.
Duminica, la cele trei slujbe, cânta de plăcere la armoniu. Tot el
acompania nunțile și înmormântările, pasionat de ritualuri ca un
adevărat paracliser. Într-o zi trebui schimbat armoniul, și rectorul i-l
dădu lui pe cel vechi. Micho refăcu foalele mâncate de molii, unse tijele
și, seara, printre umbrele de soare și undițe, începu să țină slujba în latină
pentru el însuși.
Mai târziu își vându coșmelia și își construi, în afara orașului, Les
Buissonnets. Era o casă burgheză, la marginea drumului, printre pini,
înconjurată de magazii pentru material agricol și casnic – întreținere,
demonstrație. Instala pentru particulari pompe de apă care plesneau
mereu, și el le lipea cu chit. Reparația ținea o vreme, Micho le chituia din
nou, și, cum avea ochiul pătrunzător al unui clarvăzător în materie de
buloane, clienții îl considerau un magician.
Avea treizeci de ani când se lăsă dus la altar de Mauricette, nepoata
poștașului. Și limbile clevetitoare au tocat mult la nașterea lui Tatav,
după șase luni. Apoi interveni accidentul. Într-o seară cu furtună, după o
ieșire pe mare, Mauricette își pierdu echilibrul coborând prima de pe vas
și se trezi prinsă între bordaj și cală. Micho se repezi, când o rafală lipi
dintr-odată vasul de chei. Mauricette muri zdrobită. Mecanicul își pierdu
două degete.
Localnicii plânseră mai ales după mâna mutilată care condamna
armoniul la tăcere, și slujba – la monotonie. Dar, meseriaș serios, Micho
se mândrea că s-a apucat din nou de mecanică și nimeni nu observă
diferența când, mai târziu, se așeză iarăși la armoniu. Dumnezeu nu se
împiedică de un deget.
Ca să-l crească pe Tatav, trebui să angajeze o bonă. Liliane avea
șaisprezece ani. Era o grăsună micuță, iute la treabă, cu pieptul generos.
„Deci, Liliane, cum merge?…” Dacă avea chef, își găsea întotdeauna timp
să tragă o fugă până la Bordeaux, la fete.
Îl chinuia insomnia. Mecanicul visa la un trup de care să se lipească, să
tragă la chei, ah da!, ca un vapor adevărat, dar mai ales un chei bine
dotat, fără să ignore parâmele și acostarea lină la mal… Mauricette era
prea uscată, ca un biscuit! Trebuie spus că n-a putut nici măcar să-i dea
lui Tatav o picătură de lapte, pentru că n-avea sfârcuri! Dumnezeu știe
cum e posibil ca o femeie să nu aibă sfârcuri! Atunci, cu ochii cât cepele și
cu simțurile ațâțate, începu să tânjească după Peilhac: ce bine era făcută
fata brutarului, fata lui René arăta ca soarele din insule.
Și, cu cât se gândea mai mult la ea în somnul lui agitat, cu atât își
dădea seama că oamenii au sufletul rău, sunt arțăgoși, ursuzi, iar fata își
luase porția de pâine neagră, al dracului de neagră! Cu coaja mai tare
decât a putut s-o mestece. O fâșneață. La Peilhac n-au renunțat cu una cu
două! Dar mie, mie puțin îmi pasă, gândea el, îmi place grozav așa
fâșneață cum e… Și chiar violul ei, și ăsta îmi place. Aș lua-o pe fâșneață
cu viol cu tot, și cu țâncul pe deasupra. Ah, ticăloșii care mi-au tăvălit-o!
Pentru că, în sinea lui, Micho era chinuit în același timp de amărăciune și
de iubire, refuzând să și-o imagineze în mâinile violatorilor pe puicuța
asta căreia niciodată n-o să-i mai poată face safteaua.
Numai la petanque1, duminică după-amiază, putea s-o vadă, dar atât, s-
o vadă. De obicei, în finală, se luptau brutarul din Peilhac și Micho, care,

1
Nume de joc cu bile mari de lemn, popular în sudul Franței (n.red.)
cel mai adesea, îl lăsa să câștige. Nicole, la brațul mamei sale, era mereu
acolo, tăcută și cu capul descoperit, cu ochii pierduți, ca și cum nu vedea
nimic. Când se termina, domnul Blanchard o ștergea englezește
împreună cu familia.
Farmecul saturnian al mecanicului începu să acționeze asupra lui. Veni
tot mai des. Apoi începu să se ducă la petanque în fiecare seară, unde îl
aștepta Micho. Într-o zi, când ploua cu găleata, bilele fură înlocuite cu
pastis2 și mecanicul îi arătă proprietatea lui.
„Eu îi zic Les Buissonnets. Din cauza tufișurilor care cresc peste tot. La
stânga, acolo, sunt magazinele. Aproape toate noi. Și toate moderne.
Vând până la Bordeaux. În fund, e atelierul.”
Se aflau într-un hangar spațios; ploaia răpăia pe acoperiș, era nevoie să
urle ca să se audă.
„Asta e brutăria mea, ce mai!… Asta, vezi, este o mașină de împrăștiat
îngrășăminte. Asta e o mulgătoare electrică, și asta, o instalație de irigare
cu apă sub presiune… Și cu fata ta ce e?
— Ce să fie? întrebă brutarul suspicios.
— Și asta e o piuă… Nu fata ta vine duminica cu nevastă-ta?
— Ba da, e chiar fiică-mea.
— Și de ce nu scoate niciun cuvânt, niciodată?”
Brutarul se juca distrat cu levierele unei betoniere, ca și cum tocmai
descoperise ceva în neregulă.
„Habar n-am, bombăni el. Așa e cu fetele, acu’ vrea, acu’ nu vrea.
Trebuie să plec.
— E adevărat ce se vorbește, René…
— Cuptorul n-așteaptă. Chiar trebuie să plec.”
Își aranjă bascul și făcu stânga-mprejur, spre ieșirea din atelier, fără să
mai salute.
„E chiar adevărat, René, că are un plod ascuns în pod?”
Domnul Blanchard se opri brusc. Micho îl ajunsese din urmă, și se
ținea după el umplându-i un pahar.
„Hai să bem un păhărel, René! Și să vorbim despre asta… Deci, așa,
este adevărat!

2
Băutură alcoolică cu ananas (n.red.)
— Ei, da, făcu celălalt, lăsându-se să cadă pe un grilaj de grădină rulat,
cu mâinile între picioare.
— E adevărat ce se zice că puștiul e sărac cu duhul?
— Cam așa ceva, e adevărat.
— Uite ce e, René, Nicole, așa o cheamă. M-aș însura cu ea, și aș lua-o
cu puști cu tot, așa prostănac cum e.”
Ploaia răsuna în timpane. Pe fruntea roșie a brutarului apărură o
grămadă de riduri, care apoi dispărură. Atunci, după un oftat lung,
domnul Blanchard întoarse capul și, văzând ochii rugători ai
mecanicului, înțelese că pricepuse bine.
„He, he, să mai vedem, Micho, răspunse el cu un zâmbet larg. O să
mai vedem.”

Nunta avu loc la jumătatea lui noiembrie, cu toții tropăiau prin zăpada
topită. Nicole îmbrăcă rochia de mireasă a doamnei Blanchard ajustată pe
măsurile ei. La cererea expresă a miresei, Nanette era singura invitată.
Ludo n-avu parte decât de agitația pregătirilor, de ușile trântite, de
alergătură, de țipete, apoi rămase singur în casa goală.
A doua zi, Micho o duse cu mașina la Buissonnets. Camioneta o luă pe
drumul nisipos ce traversa pădurea. Printre trunchiuri, marea strălucea
roz-argintie. De oglinda retrovizoare atârna un iepuraș caraghios. „Ei, ce-
i, micuțule?” se miră Micho văzându-l pe Ludo cum tremură ca o frunză
și tresare de fiecare dată când schimba vitezele. La sosire, nimeni nu le
ieși în întâmpinare. În casă, Ludo descoperi urmele petrecerii. O masă
lungă cu o față de masă albă și cu șervete șifonate, o cupă de cristal în
care gheața topită se transformase într-o pastă movulie și sticle goale
legate cu serpentine.
Cu o seară înainte, Nicole văzuse camera pe care Micho o rezervase
fiului ei, cu patul larg și cu vedere spre mare.
„Toate astea pentru el?…
— Toate astea pentru el! Puștiului o să-i fie bine aici. Și acum îl ai
numai pentru tine. Într-o familie adevărată. S-a sfârșit cu scandalul cu
părinții din cauza puștiului. O să te poți ocupa de el cum vrei tu.”
Nicole rămase fără glas.
La început, lui Ludo nu-i plăcu deloc camera. Îi părea rău după pod.
Nu-i păsa că era liber să iasă și că își putea aranja cum voia spațiul din
jurul lui. Melancolic, măsura teritoriul necunoscut, prea îngust pentru
pașii lui obișnuiți cu mai mult loc. Rămânea ca și altădată fugar într-o
călătorie pe loc, dar sorbea marea din ochi, acest imens lapte natal. La
orizont, vapoarele albăstrui păreau decupate pe cer. N-ai fost niciodată așa
de bine îmbrăcat, mi-a zis Nanette… Nicole mi-a dat toate astea… ai putea să-i
spui mamă… nu mai e ca înainte… acum Nicole e drăguță și Micho e și el
drăguț și lui Nicole eu îi duc mâncarea dimineața pe o tavă cu cafea și tartine și
medicamente sunt bune tartinele… nu poți să-l lași să mucegăiască în pod… ai
văzut ce ochi vioi are că nu e scrântit deloc… e plăcut la armonia cu Micho…
lui Nicole nu-i place asta.
Seara își aștepta automat peștele zilnic, ascuns după perdele. „Ei,
Ludo, vino să mănânci, o să se răcească…” Era mereu surprins când
mama lui venea să-l cheme. Coridorul era gol, zgomotul pașilor răsuna.
Se străduia să coboare și să stea la masă între Tatav și Micho, care vorbea
de unul singur până la desert.
„Deci cum stau lucrurile, drăguțule? Nu ești prea vorbăreț, dar asta
vine cu timpul. Și de ce nu e mai vorbăreț băiatul tău?
— Niciodată n-a fost vorbăreț…
— Ah, e bine și-așa! Până acum micuțul n-avea tată, cu o mamă care
nu îndrăznea să-l iubească așa cum trebuie, acum are și una, și alta. Și
chiar un frățior. Să-mi spui tată, micuțule!
— Nu ești tatăl lui, bombănea Tatav.
— Sigur că sunt tatăl lui. Tu îi împrumuți tatăl, și el îți împrumută ție
mama. Așa că nu ești în pierdere!… Ah, recunosc că la început pare
caraghios. Cu Mauricette eram doar trei. Nici ea nu era prea vorbăreață.
N-o auzeai pe Mauricette, îi era mereu frig la picioare. Ție ți-e frig la
picioare?… Era o chestiune de circulație. De asta Tatav e așa de gras. Tot
o poveste cu circulația. Totuși, Mauricette era o slăbănoagă, aproape că
vedeai prin ea. Ah, e bine totuși…”
Îl bătea pe mână pe Ludo, care se făcea foarte mic în scaun, epuizat de
neliniște, înnebunit de obiecte, de mâncare, de acești străini care îi
puneau întrebări, de aceste locuri unde ușile se deschideau oricând, de
Nicole zâmbitoare și transformată.
„Și de ce să nu meargă aici la școală?
— Dar o să meargă, stai puțin! O să te înscriu, drăguțule… Uite, ai un
inel pentru șervet, pe care scrie numele tău.
— Nume de șlep, murmura Tatav, cu nasul în farfurie.
— …Și o să te învăț cum să-l împăturești, șervetul, după ce mănânci.
Și…
— Și cât o să stea aici? îl întrerupse celălalt supărat.
— Ți-am mai spus. Acum stau la noi. Tata s-a recăsătorit. Ia și
mănâncă, micuțule, copilul ăsta nu mănâncă nimic. Trebuie să
mănânci…”
Cu mâinile sub fund, Ludo își privea porția de cârnați, o privea pe
Nicole cu drag și, cu toate că-i era foame, nu îndrăznea să se atingă.
Aștepta să plece la bucătărie ca să înghită lacom cu capul aplecat, ascuns
sub mână.
Când cina se termina, Tatav împingea masa și transforma sufrageria în
rețea feroviară, cu onomatopeele aferente și cu un acar la toate posturile,
numit Ludo.

Aproape în fiecare seară, Nicole și Micho se duceau în oraș după


cumpărături și îi aduceau pantaloni noi, o cămașă, pantofi, ilustrate.
Copilul nu mulțumea niciodată. Avea tendința să ascundă cadourile, așa
împachetate, în dulap. „N-ai găsit nimic pe pat?” întreba Nicole la cină.
Ludo tăcea. „Dacă ai găsit ceva, spune. Este un pachet. – Și în pachet n-ai
găsit nimic? – Ba da, am găsit. – Ce? – Un pachet.”
Dimineața, Micho pleca cu noaptea-n cap la muncă, nu-l vedeau deloc
în timpul zilei. Se întorcea obosit. „Cum merge, micuțule?… Maică-ta e
pe-aici?” Ludo răspundea cu un zâmbet. Bărbatul cu opt degete îi vâra
bomboane pe gât, apoi își căuta nevasta sau se așeza la armoniu
așteptând-o. Bomboanele erau de ciocolată amestecată cu praline
zdrobite. Lui Ludo nu-i plăceau.

Schimbările din familie îl exasperau pe Tatav. Își pierduse mama, și


acum vedea în iubirea paternă un privilegiu imposibil de împărțit cu
altcineva.
Tatav era un grăsan, unul adevărat, ca un cârnat din cap până-n
picioare, cu părul blonziu, cu ochi ageri, ca de vultur, îngropați în
grăsime. Coapsele și genunchii se frecau slănină peste slănină, mersul
amintea de cel al unui pinguin. Gâfâia la tot pasul și transpira; avea o
sudoare acrișoară, după care îl recunoșteai imediat.
Iubea animalele, dar iubirea lui se transforma în cruzime. Tăia cu
foarfecă aripioarele peștișorilor roșii. Prindea șopârlele și le străpungea
inima sau le scotea creierul cu un ac de pălărie. Înfometa prepelițele după
ce le îndopa luni de zile.
Avea iepuri, întotdeauna șapte, pe care-i iubea mai presus de orice, pe
care îi plimba unul după altul pe stradă, legați cu o panglică roșie, și care
purtau numele celor șapte pitici. Dacă vreunul murea de frig, Tatav se
tăvălea pe jos de supărare. Ceea ce nu-l împiedica în unele zile, înarmat
cu un cuțit, să se ascundă într-un loc special cu Timidul sau cu
Morocănosul, ca să le jupoaie pielea. Micho închidea ochii la cruzimea
lui: moartea mamei îl absolvea de orice.
Mare iubitor de dulciuri, Tatav, într-a șaptea, îi lăsase cu gura căscată
scriind o lucrare despre vitrina unei cofetării. Profesorul citise cu glas tare
următorul pasaj: „Prăjiturile strălucesc în mii de culori. Eclerurile,
plăcintele napolitane, tartele cu fragi, prăjiturile cu cremă, mascotele
lucioase, plăcintele cu foi pudrate, toate și-au pus frumoasele haine de
duminică și-au dat cu parfumurile cele mai bune. Ai fi zis că sunt creștini
la liturghie, o adevărată liturghie a zahărului, cu maici, cu comete de
cremă cu unt și odăjdii de ciocolată”. Între două prăjituri, mesteca o
gumă, numită „globos”, pe care o depozita într-un acvariu dezafectat,
după ce-i torturase până la moarte chiriașii.
Puțin câte puțin, Tatav simți o prietenie ciudată pentru Ludo,
Pygmalion al unui țap ispășitor pe care îl răsplătea din când în când cu
un cadou impresionant sub formă de gumă deja mestecată. Joia
dimineața, zi liberă, se închidea cu revistele cu Mickey în toaleta de jos,
rezervată băieților. Ieșea pe fereastră, o oră mai târziu, și-i dădea târcoale
lui Ludo fluierând, iar acesta credea că e liber și găsea ușa închisă. Sau
Tatav mânjea cu piper hârtia igienică. Sau se ascundea afară și, când
Ludo se credea singur, împingea în sfârșit fereastra cu o lovitură și
începea să strige: „NU E TATĂL TĂU”.

După câteva luni, casa nu mai avea secrete pentru Ludo. Cunoștea
toate zgomotele, toate cotloanele, împrejurimile cu atelierele și
magazinele pe care Micho l-a dus să le viziteze. Spre drum, o terasă cu
gazon se întindea de-a lungul unui zid împodobit cu hortensii și cu
răchită, legănate de briza mării.
În spate, rupând din curte, grădina nu era decât o învălmășeală de pini
năpădiți de mărăcini, ferigi și duzi, despărțită de pădurea domeniilor de
o fostă gară de cale ferată, cu peroanele acoperite de mușchi. În amintirea
timpurilor trecute, Ludo se juca de-a trenul care scotea fum, făcându-se
că locomotiva se îndreaptă spre tărâmuri feerice, și uneori făcea
vagoanele să deraieze.
Tatav vru să se joace de-a indienii care atacau trenul, pe care îi
întruchipa pompos cu ajutorul unei panoplii de paradă. Ludo încasă mai
întâi o mamă de bătaie la ieșirea dintr-un tunel prăbușit. Apoi se
răzbună. Mecanicul locomotivei ochise toate locurile de încăierare, și,
când indienii atacau, trenul lua viteză treptat, doar atât cât era nevoie ca
cheyennul grăsan care urla să nu abandoneze atacul: Ludo accelera,
urletele se potoleau și indanul se prăbușea fără suflare în iarbă,
scuipându-și plămânii.

„E frig în seara asta. Înainte, tata punea aici cartofii!”


Tatav intră în camera lui Ludo, care era gata să adoarmă. Hotărât, se
strecură sub cearșaf, fără să-și scoată ghetele.
„Ăsta era înainte patul meu. Ce carte-i asta?”
Ludo privea pe dos imaginile din Crabul cu clești de aur. Atingerea de
picioarele lui Tatav îl deranja.
„Asta e o prostie… Eu am toate cărțile cu Tintin. Și, pe deasupra, și pe
cele cu Spirou. Tata mi le-a cumpărat. Și le am și pe toate cu Mickey.”
În tăcerea adâncă se auzea murmurul mării.
„Și, de Crăciun, tata o să-mi cumpere televizor, prostule. Ai văzut
vreodată un televizor?
— Ce-i aia? întrebă Ludo căscând.
— Este un aparat. Poți să vezi de toate în el. Poți să vezi fotbal, poți să
vezi seriale, desene animate. La televizor vezi de toate. Și popa are
televizor. Tata o să-mi cumpere unul la fel ca al preotului.”
Tatav lăsă să treacă un timp.
O să-l pun în camera mea, și tu n-o să ai dreptul să-l atingi. De altfel, îți
interzic să te atingi de lucrurile mele. Tatăl meu mi le-a cumpărat pe
toate. Tatăl tău cine e?
— E Micho, declară Ludo, ca și cum răspunsul era de la sine înțeles.
— Nu e Micho, mincinosule.
— Mama mi-a spus că e Micho.
— Nu-i adevărat, prostule! Tu ești băiatul nemțoteiului. L-ai văzut
vreodată pe taică-tău?
— Dar tu? atacă Ludo, care pierdea teren.

Tatav luase obiceiul ca seara să vină să-l terorizeze cu trecutul lui


familial, cu părinții lui adevărați, cu locul unde trăise înainte.
„Locuiai într-un pod.
— E nasol într-un pod. Și acum unde e taică-tău?
— Este în pod.”
Celuilalt îi plăcea să-l simtă pe Ludo prins în capcana întrebărilor fără
răspuns.
— Cu ce se ocupă taică-tău?
— Este în pod.
— Și ce face în pod?
— Spală rufe. Și curăță mazăre.
— Taică-tău e un sărăntoc! Tatăl meu are tractoare și secerătoare. Și tot
el le repară. Și e cel mai bogat din toată Franța metropolitană.”
De la orele de istorie despre colonii rămăsese cu amintirea unei Franțe
metropolitane, cu sonoritate pompoasă.
„Și de ce țipi noaptea?
— Nu țip.
— Mama ta spune că ești într-o ureche. Și nici nu-mi place maică-ta.”
Tirul continuu, cu țintă neclară, în care se putea citi răutatea, îl obosea
uneori pe Ludo până la somnolență. Tatav îi turna apă pe gât ca să-l
trezească.
„Ai fost la fete?
— Unde-i asta?
— Chiar că ești un pămpălău, tâmpitule!… Eu am fost. Ne-am pipăit
fofoloanca. Mă rog, eu am pipăit-o pe cea a fetei. M-a costat ceva…
— Fofoloanca, repetă Ludo cucerit de vocabula asta insolită.
— …Cinci mardei pentru fofoloancă și doi pentru țâțe. Aș fi vrut să
mi-o pipăie și ea pe a mea, dar n-a vrut. Mi-a zis: «Ești un scârbos, și o să
te spun lui mămica». Și a trebuit să-i mai dau doi biștari ca să nu mă
toarne.”
Asemenea discuții se terminau de obicei cu o bătaie cu perne.
Tatav pleca, Ludo se întindea pe parchet. Cu ochii deschiși în
întuneric, își privea fix tatăl care se arăta la orizont. Vedea un bărbat din
spate, un bărbat înalt, cu pantaloni din pânză albă, îl vedea mergând
singur pe drum cu pași plutitori, mergea fără să aibă o direcție, fără să se
îndepărteze niciodată, urmărit fără scăpare de umbra lui. Se făcea
frumos, aerul mirosea a rășină, vedea ceafa bărbatului luminată de soare,
îi vedea brațele mișcându-se pe lângă corp, și, fără îndoială, ar fi fost
destul să-l strige ca să-i vadă fața, dar Ludo nu-i știa numele. Dintr-odată,
din el nu mai rămânea decât o urmă infimă înghițită de somn.

Într-o dimineață, când încă nu se luminase de ziuă, Tatav intră în


camera lui.
„Hai scoală! strigă el, o să vină mașina.”
Apoi, văzând că Ludo adoarme la loc, după ce deschisese niște ochi
tulburi:
„Hei, tu, grăbește-te. Ai și uitat că azi e prima ta zi de școală.”
Râzând în hohote, răsturnă salteaua, cu tot ce era pe ea, pe covor.
„O să te ducă Nanette. A și venit. Tu ești la ăia mici, eu la ăia mari. În
dimineața asta avem gimnastică, și eu, nu sunt prost, sunt scutit.”
Ludo se îmbrăcă și coborî. Nanette îl aștepta în bucătărie, unde Tatav
își mânca micul dejun.
„Hai, Ludo, zise ea sărutându-l. Ai timp cât să-ți bei cafeaua. Nu
trebuie să întârzii.
— Unde ți-e mașina?
— Nu am mașină. Ca să vin am luat autobuzul; știi că nu e așa
departe.
— Eu sunt un tren.”
Și, cu brațele depărtate de corp ca aripile unui avion, Ludo începu să
zboare prin bucătărie, zumzăind.
„Acum faci pe clovnul!… Dar astăzi trebuie să fii cuminte.”
Îi unse feliile de pâine cu unt și se așeză în fața lui, zâmbitoare sau
făcând ochii mari când el mesteca plescăind. Nu se sătura să privească
copilul, să-l mângâie pe obrajii puțin mai rotunjiți, dar a căror paloare
trăda încă un trup marcat de lipsa de hrană. Tatav o urmărea de departe,
furios pe intimitatea cu Ludo, care – după cum vedea el – îi furase din
drepturi.
„Arăți bine, știi, și ai și poftă de mâncare, continuă Nanette bucuroasă.
— Dar tu? întrebă Ludo.
Nanette se întristă.
„Eu? spuse ea cu tristețe. Ah, eu nu… N-am arătat niciodată bine și
nici n-o să arăt vreodată. Haide, trebuie să plecăm, s-a făcut ora opt.”
Se făcuse ziuă. Mergeau de câteva minute pe șosea, și, din când în
când, făcea ca avionul.
„E un kilometru până la școală, anunță Nanette. Un kilometru
înseamnă o mie de metri. Mâine o să mergi cu Tatav.
— Și tu?
— Cu mine e altceva… trebuie să lipsesc un timp. Hei, nu merge așa
de repede, nu pot să mă țin după tine! De fapt, pentru asta mă duc.
— Unde?
— Să mă odihnesc. Sper că n-o să dureze prea mult. La Paris, știi,
capitala Franței…
— Te duci în capitala Franței?
— Așa e, Ludo, și mergi prea repede. Dar o să-ți scriu.”
Nanette pleca să se opereze pentru a treia oară.
„O să te întorci?”
Ea se opri, cu respirația tăiată, și îl luă pe Ludo în brațe.
„Vino, micuțul meu, vino la mine în brațe. O să ne revedem, o să ne
revedem în fiecare zi. Și o să te învăț să citești și să scrii, o să te învăț o
mulțime de lucruri. Dacă o să vrei, o să-ți poți petrece vacanțele la mine.
— N-am chef, murmură el desprinzându-se din brațele ei.
— De ce spui asta, nu e foarte drăguț.”
Nu-și mai vorbiră până la școală, o clădire liniștită, în culori cenușii, în
plin câmp, în mijlocul unei curți fără verdeață.
„Hai, vino. O să sune. E momentul să ne spunem la revedere.
— Ține”, spuse atunci Ludo. Și, scotocind în buzunarul șorțului nou, îi
dădu un con de pin.

„Vi-l prezint pe Ludovic Bossard, un elev nou, îi anunță învățătorul pe


școlari. Du-te și așază-te în fundul clasei, băiete.”
Toate privirile erau ațintite asupra lui Ludo, care nu îndrăznea să se
miște.
„Deci se numește nume predicativ un cuvânt care este legat de
subiect…”
Văzându-l cum se comportă, învățătorul ridică dintr-o sprânceană.
„Am spus: Du-te și așază-te în fundul clasei, băiete!…”
Copilul părea paralizat.
„Ești surd, sau ce ai? făcu învățătorul ridicând mâna ca să calmeze
primele hohote ale clasei.
— Dar tu? îi răspunse Ludo, atât de încet, încât crezu că n-a înțeles
bine.
„Încă o lumină”, suspină învățătorul plecând de la catedră. Apoi îl luă
pe Ludo de guler și îl duse până la banca goală de sub cuier și se întoarse
să se așeze.
„Deci se numește nume predicativ un cuvânt care este legat de subiect
prin verbul a fi sau un verb de stare… atenție, prin verbul a fi sau un verb
de stare… Poți să repeți, Bossard?”
Cu limba scoasă, Ludo continua să învârtească pe pupitrul care
scârțâia un șarpe din plastilină. Râsetele izbucniră. Cu mâinile la spate,
învățătorul se îndreptă tacticos spre el. Ludo îl privi politicos drept în
ochi, deranjat de mirosul de praf încins pe care îl degaja profesorul.
„Deci, Bossard, ești în stare să repeți?
— Dar tu?”
Linia de metal se abătu asupra degetelor glumețului care tresări și
începu să-și lângă degetele rănite. Clasa nu mai respira.
„Urmează-mă!”
Ludo se luă după învățător.
„Urcă pe estradă!”
El nu se clinti.
„O să faci ce-ți spun eu!”
Învățătorul îi răsuci urechea și îl făcu să cadă în patru labe. „Mama
zice că e țicnit mama zice că a căzut singur eu sunt cel care face
tartinele…” Nu se opuse când i se puse pe cap boneta de măgar. Clasa
izbucni în râs când, din proprie inițiativă, își ceru iertare.
„Deci se numește nume predicativ un cuvânt legat de subiect prin
verbul a fi sau printr-un verb de stare. Dacă spun: Ludovic Bossard este
prost ca un măgar, care este numele predicativ?…”
La ieșire, Ludo fu lovit de copiii cei mari.

În dimineața aceea Ludo pregătea micul dejun pentru mama. Pe tavă


totul trebuia să fie perfect: untul pe tartine, slăninuța prăjită, temperatura
cafelei, paharul pe jumătate plin pentru fiola de Sargenor. Era mândru de
sarcina pe care o îndeplinea în fiecare joi, când nu mergea la școală.
Duminica, Micho îi lua locul, și Ludo își arăta gelozia printr-o tăcere
îmbufnată.
Cu tava în mâini, aștepta răbdător ca Tatav să se dea la o parte din ușă.
„O să-mi aduci și mie Banania la pat. Dacă promiți, te las să treci…” în
cele din urmă se dădu la o parte, scoase limba și îl întrecu pe Ludo la
capătul scărilor. „Acolo o să-ți pun o piedică și te duci de-a dura,
prostule!… Și nici nu pot s-o înghit pe maică-ta.”
Ajuns la etaj. Ludo puse încetișor tava pe jos. Coridorul era gol.
Îngenunche, scuipă fără să facă zgomot în cana de cafea, întinse caimacul
cu lingurița, șterse lingurița de dosul buzunarului. Apoi ajunse la camera
lui Nicole, din capătul coridorului.
„Cum e afară?”
Vocea se auzea din pat, morocănoasă, încă somnoroasă.
„E frumos”, răspunse Ludo.
Lăsase platoul pe o comodă, trăsese draperiile; privea părul blond
împrăștiat pe pernă.
„Mereu zici că e frumos. Sunt sigură că bate vântul. Îl aud de aici. Ai
observat, aici bate mai tare decât acasă. Suntem pe deal.”
Nicole tuși.
„Ajută-mă mai întâi să mă așez.”
Ludo se apropie de pat, luă perna lui Micho pe care i-o întindea mama
lui și i-o puse la spate. În trecere, adulmecă mirosul pielii umede
impregnate cu săpun.
„Acum, tava. Așază-te pe taburet. Cum merge la școală? Răspunde, ce
ai! Ah, nu ești deloc vorbăreț. Dar îmi place cum ungi tartinele cu unt. Și
mama știa să le ungă. Asta ce e? O buruiană? Tu ai pus asta sub
farfurie?”
Ludo, roșind, aprobă din cap; Nicole zâmbi.
„E pentru mine?… Ești drăguț. Dar o buruiană nu e o floare. Floarea
mea preferată este trandafirul. Ai văzut trandafiri?”
Tata s-a recăsătorit… ai chiar și un inel pentru șervet… totuși, nu poate fi
lăsat să mucegăiască în pod ți-e frig la picioare… Mauricette avea probleme cu
circulația.
„Nu ești chiar deloc vorbăreț. Și cum te înțelegi cu Tatav? Eu îl găsesc,
nu știu, îl găsesc ciudat. Dar tu? Cafeaua n-are același gust ca acasă… De
ce țipi noaptea?
— Nu țip.
— Ba da, țipi. E ciudat. În plină noapte. Mama zicea că nu ești
zdravăn.”
Ludo, cu ochii pe jumătate închiși, o studia pe ascuns pe femeia
lungită. Mama lui. Era atât de frumoasă. Își amintea. Tatav și răutățile lui:
Nu e maică-ta, e sora ta. E doar sora ta. Și tu nu ești fratele meu. Și tatăl
meu nu e tatăl tău. Toți sunteți niște mincinoși ordinari.”
Avea o cămașă de noapte cu nasturi încheiați până la gât. Brațele aurii
erau goale. O urmă de cafea îi lucea în colțul gurii.
„E prea mult vânt aici, e obositor. Din cauza asta sunt răcită în
permanență. Mama îmi punea ventuze. Știi să faci așa ceva? E doar un
șomoiog de vată aprins într-un borcan de iaurt și îl lipești. Pe spate. Pui
vreo zece, le acoperi cu un prosop și, ca să le scoți, apeși cu degetul ca să
intre aer.”
Pe Nicole o cuprinse un acces de tuse.
Cu mâinile între genunchi, Ludo mângâia cearșaful care cădea peste
marginea patului. S-ar fi culcat o clipă în patul mare, aproape gol. S-ar fi
ghemuit sub cearșafurile călduțe, doar o clipă, pe cealaltă parte, acolo
unde cuvertura avea forma celui care lipsea. Trăgea ușor pânza spre el,
privind cutele care se propagau pe corpul mamei lui, în jurul tăvii. Un
strănut repetat făcu inutilă manevra și tava clătinată era gata să se
răstoarne pe pat. Ludo nu schiță niciun gest ca să intervină.
„Ești chiar tont, spuse Nicole enervată. Hai, valea, ia tava! Am
terminat. Și du-te să cauți ventuzele în bucătărie, sunt undeva într-o cutie
legată cu sfoară. Cum ajunse la ușă: „Și păstrează firimiturile. Le dau la
păsări.”

Nu-mi place la școală și apoi Tatav este la cei mari… învățătorul respiră ca
brutarul și asta-i face zgomot în gură și gura lui miroase urât nu-mi plac
poveștile lui pocnește cu linia lui și fetele din față au o cruce pe șorț eu n-am
nimic…
Directoarea a venit într-o zi și profesorul i-a dat locul și ea a zis uite
rezultatele voastre pe luna asta… primul Roumillac e foarte bine Roumillac
părinții tăi pot fi mândri de tine sunt foarte mulțumită ai meritat pe drept
crucea de onoare și Roumillac s-a așezat și toți elevii s-au ridicat în picioare unul
după altul și directoarea zicea fiecăruia dintre ei este bine sunt mulțumită
pentru părinții tăi și ei primeau o cruce și eu mi-am zis că o să primesc o cruce și
eu dar la sfârșit directoarea n-a mai spus e bine ea spunea e rău lecțiile tale sunt
niște porcării ar trebui să-ți fie rușine… alături de mine era unul mic și blond
care plângea de ce plângi mi-e frică să nu fiu ultimul… și atunci ea l-a chemat
pe băiețelul blond și i-a spus că este foarte prost și totuși el s-a oprit din plâns…
toată lumea mă privea… eu eram mulțumit pentru că băiețelul blond nu era
ultimul și apoi cei din rândul întâi aveau o cruce frumoasă pe care o mângâiau
în timp ce directoarea a zis ultimul Bossard ridică-te Bossard îi plâng pe părinții
tăi Bossard și nu mai știu ce-a spus dar toată lumea asculta și mă privea și ea nu
înceta să spună că eram o rușine și învățătorul dădea din cap cu barba lui…
atunci am închis ochii și nu am mai auzit nimic era ca în pod.

În bucătărie termină cana de cafea a mamei, având grijă să pună


buzele în locul de unde băuse ea.
A găsit cutia cu ventuze deasupra bufetului. Înăuntru erau aliniate
vreo zece borcănele vechi de iaurt. Le șterse de praf, le puse pe tava
goală, apoi urcă din nou la Nicole.

„A durat ceva. Ce să zic, nu ești foarte rapid. Acum du-te și caută în


baie peria mea de păr și niște vată…”
Apoi trebui să coboare din nou după chibrituri.
„Nu pot să rezist. Cum mă scol, trebuie să mă pieptăn. Deci ai înțeles.
Vata în borcan. Dai foc, și apeși bine. Mă rog, nu prea tare. Încearcă pe
tine, o să fiu mai liniștită.”
Aprinse un șomoiog de vată în fundul unui pahar, pe care și-l lipi cu
putere pe coapsă. Imediat, derma congestionată arătă ca o chiflă
portocalie sub vata carbonizată.
„Strecoară degetul sub ventuză… așa…”
Se auzi un zgomot ca de supt.
„E bine, întoarce-te. Și închide ochii. O să-ți spun eu când să-i
deschizi.”
Auzi foșnetul făcut de pânză, scârțâitul patului.
„Gata”, spuse Nicole după o pauză.
Ea era culcată pe spate, cu un cearșaf tras până la mijloc, cu brațele
lipite de-a lungul corpului, cu fața ascunsă în pernă. Cămașa de noapte
zăcea ghem lângă ea. Ludo privea spatele gol, părul ca aurul între
omoplați, și cât de goală era. Era fascinat de această imagine și tremură
atât de tare când aprinse bucata de vată, încât se arse.
„Ce nu merge?… se auzi o voce înăbușită. Dacă nu merge, oprește-te
imediat.”
El aplică ventuza și văzu carnea cum se schimbă ca sub un foc
invizibil.
Puse repede cele zece ventuze, dând la o parte șuvițele blonde ca să
ajungă la pielea de pe ceafă; îl stăpânea un sentiment de victorie și de
mândrie în fața acestei opere bine făcute, care, pentru o vreme, făcea ca
Nicole să-i aparțină.
„Ah, grozav, mă simt deja mai bine… spuse ea cu o voce alintată.
Acoperă-le cu un prosop și așteaptă zece minute înainte să le scoți. Frige,
dar și ușurează.”
Un sforăit ușor îi spuse că a adormit la loc. Ludo ieși să caute un
prosop și se întoarse în vârful picioarelor ca să-și admire opera – toate
acele păhărele lipite ca niște melci, toate acele șomoioage de vată
prizoniere înăuntru, toate acele cerculețe de carne înroșită, și pielea aurie,
atât de sensibilă la frig, pe care respirația o făcea să se unduiască. Aplecat
peste pat, eu gâtul uscat, întinse ușurel mâna deschisă ca să-și atingă
măcar o dată mama adormită. Simțea deja căldura trupului gol cure-i
urca în degete, când ea se trezi.
„Dar ce meșterești acolo?… Am înghețat. De altfel, e destul, scoate-mi
toate alea.”
Acum, spatele gol semăna cu un galantar de măcelărie.
„Haide! întoarce-te și închide ochii.”
El se întoarse și rămase cu ochii deschiși, concentrându-se asupra
desenelor tapetului, cu inima bubuind.
„Gata, du paharele jos… Ai noroc, tu nu răcești niciodată.”
Își pusese cămașa de noapte. Ludo observă că nasturele de sus
rămăsese descheiat.
„Eu răcesc la primul curent de aer. Făceam bronșită după bronșită
când eram copil. Doctorul nu pricepea nimic. Mai târziu mi-au pus
muștar, dar nu-mi plăcea, ardea. Ca și inhalațiile. Mă sufocam sub
prosop. Să fi avut vreo nouă ani… sau zece… Tu câți ani ai… acum?
— Eu am cinci ani.
— Nu, nu ai cinci ani, idiotule! Acum ai chiar opt ani. Opt ani!… Au
trecut opt ani…”
Vocea se stinse cu o inflexiune spartă.
„… Ce căldură era în vara aia. Nici nu puteai merge pe stradă, se topea
asfaltul. Opt ani!… Făceai baie de zece ori pe zi fără să te răcorești. Mă
duceam la plajă cu Marie-Jo. Se zice că a ajuns vânzătoare ambulantă…
N-a bătut vântul luni întregi, nicio adiere, așteptam furtuna, mâncam
înghețată la Café du Chenal. Te uiți puțin la mine?…”
Dar, când Ludo ridică fruntea, încercând să prindă privirea mamei lui,
ea se prăbuși brusc în pernă, cu trăsăturile descompuse, cu nările
tremurânde; i se zăreau dinții strânși între buzele din care se scursese
sângele.
„Dispari”, spuse ea cu o voce abia auzită.
IV

Iarna cufundă Les Buissonnets în amorțeală. Improvizația


începuturilor lăsă locul monotoniei unei vieți de familie intrate în rutină.
Nicole, care la început încercase să facă față cerințelor gospodărești, arse
câteva fripturi, prepară din greșeală un sufleu cu ipsos, uită pe foc un
cazan pe care-l găsi topit, lăsă vasele năclăite și, în cele din urmă, îi pasă
lui Ludo toate muncile grele. Problema mesei se rezolvase cu ajutorul
unui frigider imens, comandat fără știrea lui Micho. Văzându-și fiul
vitreg făcând treabă, Micho era în permanență mirat.
„Trebuie să aibă ceva de făcut, răspundea mama lui. În timpul ăsta n-o
să mai țipe.”
În fiecare zi se discuta despre vaietele nocturne ale lui Ludo. „Dacă are
buba la cap, trebuie dus la doctor”, spunea Micho. Nicole nu ezita să-i
trezească pe Tatav și pe el ca să-i ia drept martori ai fenomenului în
pijama, în camera prostului, îl priveau scoțând vaiere lungi, ghemuit
îmbrăcat, pe podea. „Țipa și mai tare la brutărie. Scrâșnea din dinți…”
Apoi își zgâlțâia fiul. „Acum, ai terminat?… Nu cânți prea frumos! Așa că
taci…” Ludo tresărea. „Pe mine nu mă deranjează, spunea Tatav. De
altfel, face mai puțin zgomot decât sforăiturile tatei…”
De Crăciun, Micho voise să organizeze o petrecere, petrecere mare în
cinstea frumoasei lui soții și a noului său fiu. La început, Nicole păru
încântată, apoi se răzgândi. De fapt, nu voia să-și invite părinții. Atunci
de ce atâta oboseală? Micho întrebă din ce motiv familia Blanchard nu
vine să sărbătorească în familie. „Vârsta, grijile!” Și, cum el cerea
precizări, ea se ambala, declarând că ei n-o să vină niciodată la
Buissonnets, că tatăl ei nu mai juca petanque, și că vederea lui Ludo îi
scoate din minți.
„Vrei să spui că el nu trebuie să fie aici?
— În orice caz, părinții mei n-o să facă Crăciunul cu el. Pune-te în locul
lor!
— Dacă e așa, n-au decât să stea acasă la ei.”
Aceasta fu prima ceartă serioasă între noii însurăței. Nicole se
bosumflă. Micho comandă la Bordeaux un brad atât de înalt, că ajungea
la tavan. Îl instală într-un colț al sufrageriei și petrecu două zile
împodobindu-l cu zăpadă artificială și cu lampioane, învelindu-i rădăcina
în poleială. Ludo admira cu gura căscată copacul ornat, adus în
complicitate cu un Moș Crăciun care – zicea Micho –, cobora pe hornul
căminului, o dată pe an, ca să-l umple de cadouri.
În ajunul zilei sfinte, îi duse sus micul dejun mamei sale și voi să se
așeze. „Sunt obosită, du-te…” Când ieși, ea apucă floricica pe care el i-o
pusese într-un pahar cu apă, o răsuci și o cufundă cu petalele în jos. „Așa
stătea și el în mine. Ridică brațele, fata mea ridică-le mai sus!”
Seara, ca în fiecare an, slujba de la miezul nopții fu acompaniată la
armoniu de Micho. În lipsa socrilor, îl invitase pe preot la petrecere. „De
ce, de ce ați spus la predică, întrebă Tatav, că Crăciunul e o sărbătoare
scandaloasă?…” învăluită într-o tăcere distantă, Nicole mânca din vârful
buzelor. La desert, toți au căutat sub brad. Preotul primi un plic, Nicole o
brățară de aur, Tatav și Ludo un joc de fotbal de masă. Micho nu primi
nimic. Mai era și o cutie de ciocolată pentru Ludo din partea lui Tatav.
Majoritatea bomboanelor lipseau. Pe fundul cutiei se strâmba un mic
schelet din plastic alb.

La școală, în recreații, Tatav se făcea în general că nu-l cunoaște pe


Ludo, care, de altfel, nu se plictisea. Se juca singur de-a avionul cu niște
sforicele pe care le răsucea în jurul lui.
Îi mai plăcea să privească fetele sărind coarda, cântând. Din șănțulețele
de la tablă șterpelea capete de cretă ca să tragă linii strâmbe pe ciment.
Sau juca arșice cu țărănușii care puneau la bătaie ciocolata de la gustare și
îl răsplăteau cu lovituri de bocanc dacă se întâmpla să câștige. La cantină,
se așeza întotdeauna între două fete care priveau uimite și pline de
admirație cum el termina de mâncat și din farfuriile lor mâncarea de linte
răcită.
Seara, Tatav îl aștepta pe drum. Departe de privirile celorlalți: se
întorceau pe cărările pline de tufișuri până în port, unde căscau gura la
vapoarele de pe chei. Tatav scotea din ghiozdan un capăt de undiță și
prindea peștișori cărora le scotea ochii cu tocul, înainte de a le da drumul
din nou în apă.
Nu se mulțumea numai să fie crud, avea și înclinații scatofile. Ca
urmare, o dată pe săptămână, înarmat cu o cratiță fără mânere și un cu
băț uriaș, îl ducea pe Ludo în spatele atelierelor ca să scotocească în fosa
septică, zice-se ca s-o împiedice să explodeze. Păstra sub sticlă o întreagă
colecție de excremente uscate, provenind fiecare de la o specie de animale
diferită. Era vânător de gângănii de baligă – coleoptere de un negru
frumos smălțuit, care trăiau în baliga de vacă. Așa că, din martie, Tatav și
Ludo, fiecare cu lingura lui de supă, scotoceau atent în baligile de vacă,
cu entuziasmul unui căutător de aur. Seara, Tatav își înfigea victimele de
vii în ace, pe insectarul lui: o foaie mare de carton alb, lipită pe perete,
unde putea fi văzut fiecare specimen însoțit de patronimul latin. Era
pasionat și de împăierea insectelor de toate felurile, care zdrobesc,
înțeapă, ling sau sug. În cuptorul călduț se deda la adevărate lupte cu
șvabii pe care-i momea cu firimituri de brânză și își mumifica cu fixativ
de păr victimele atent triate.

Ludo se ducea singur la catehism, care se ținea în fiecare joi după-


amiaza, în biserică, la jumătatea drumului dintre sat și Buissonnets.
Îngăima ceva amestecând actele de credință cu cele de căință. Nu reuși
niciodată să învețe Tatăl nostru, dar în schimb înșira dintr-o suflare Ave
Maria. Rugăciunea lui favorită era tabla înmulțirii, pe care și-o spunea în
fiecare seară înainte de a adormi.
La biserică le privea pe doamnele bătrâne cum aprindeau lumânări
tremurătoare pe o tavă mare, neagră, plină de cuie; acoperea uneori
ultimele cuie libere, entuziasmat de acest tufiș arzând, pentru care nu era
nevoie chiar de un elan pios.
La întoarcere, făcea un ocol prin sat și căsca gura la vitrina de la Bazar
de Paris – fostul magazin al lui Micho – unde, prinse de fire invizibile,
atârnau ceasuri fosforescente și cuțite subacvatice. În spate, o cală în
pantă lină, care folosise altădată de rampă pentru șalupele care intrau în
mare, era luminată cu intermitență de izbucnirile roșii ale farului.
Când ajungea acasă, era deja noapte. Micho, cu nasul în armoniu,
uneori remarca întârzierea. Nicole își întrerupea aperitivul singuratic ca
să-i atragă atenția fiului său că aici nu era la hotel, că trebuia să aibă o
minimă politețe, respect, că a doua zi dimineața trebuia să pună masa, că
spălătoreasă s-a plâns din nou de lenjeria lui și că o să-i pună scutece ca
unui bebeluș dacă o să continue așa.
„Unde ai fost? întreba Tatav. – Am fost în ascunzătoarea mea,
răspundea Ludo. – Dacă îmi spui unde e, o să-ți arăt submarinul meu. –
Așa zici mereu. Și nu mi-l arăți niciodată. Nu mai cred în submarinul
tău.” Tatav cultiva în Ludo iluzia unui vas fabulos pe care l-a fabricat cu
prietenii lui, capabil să plutească în adâncul constelațiilor și al mărilor.
„Este primul submarin zburător. Ai butoane cu numele stelelor marcat
deasupra. N-ai decât să apeși pe buton ca să te duci acolo. – Ce culoare
are? – Este un submarin cameleon. Capătă culoarea locului unde îl
așezi…” De fiecare dată când pleca să hoinărească cu prietenii,
părăsindu-l pe Ludo, Tatav invoca finisarea submarinului. „Nu pot să te
iau, altfel trădez secretul… – Și unde este asta? – Departe, în pădure. Este
o grotă imensă, cu un coridor pe dedesubt, plin cu apă care duce direct la
ocean. Trebuie să fii atent, în grotă, din cauza monștrilor. – Ce fel?
implora Ludo. – Rechini-elefanți cu aripioare și o trompă de elefant pe
spate. Și au și dinți în jurul ochilor. Sunt și pisici-crabi. Labele din față au
clești.” Într-o zi, Tatav îi arătă ca pe o minune un fost schimbător de
viteze de bicicletă. „Nu trebuie să-l atingi… folosește la motorul
submarinului. Sunt câteva mii ca ăsta.” Îl făcu pe Ludo să audă melodia
suavă a pinioanelor unse dinainte. „Nu e rău, nu!… Fii atent… dacă îmi
faci patul în fiecare dimineață până în aprilie, o să ți-l dau.” Târg încheiat.
Ludo strânse schimbătorul în mână zile în șir, fără să-l lase nici măcar
noaptea, visând la Nautilus și la călătorii interstelare. Dimineața,
aranjând camera lui Tatav, saliva în fața acvariului cu gumă de mestecat.
Apoi, într-o după-amiază, în recreație, unul dintre jucătorii de arșice pe
care voia să-l impresioneze îl dezamăgi cu brutalitate: „O piesă pentru
submarin? Am și eu una la fel la bicicleta mea, n-ai decât s-o vezi”. Seara,
la cină, profitând de neatenția lui Tatav, dădu drumul schimbătorului în
piureul trădătorului, sperând să-l umple de rușine. Dar celălalt trebuie că
bănuise capcana și mâncă numai piureul din jurul rulmenților, care
rămaseră ascunși.
Adesea, după-masa, doamna Blanchard venea cu autobuzul la
Buissonnets. „Ce mai faceți? De data asta Nanette a încurcat-o. Se zice că
nu mai apucă primăvara. Chirurgul i-a telefonat tatălui tău. Voia să se
ducă acolo. Cui o să las magazinul? Și apoi n-am fost niciodată la Paris.
Când chirurgul zice să vii, se pare că e groasă. Nu arăți prea bine, ce e cu
tine…” Insinua mereu că Nicole era gata să-și ruineze sănătatea cu
bărbatul ăsta care-și trăise traiul, își mâncase mălaiul. „Căsătoria asta a
fost ideea tatălui tău. Știi cum e când îi intră ceva în cap. Și cu idiotul…
nu ți-e prea greu?…” Nicole obiecta fără convingere că nu era idiot și că
era în ordine. „Dacă n-ar fi idiot, n-ai avea mutra asta de sac de hârtie.
Ah, tatăl tău nu vrea să vină aici cât timp este și el! Știi cât de încăpățânat
e. De altfel, eu nu-i găsesc nicio vină. – Și cu, izbucni Nicole, crezi că eu
vreau să-l văd pe tata? Totul e din vina lui, poate să crape! – Să fim
drepți, reluă doamna Blanchard, stai bine aici. Are ceva cheag mecanicul.
Măcar e drăguț? Nu e un violent ca taică-tău? – A, asta nu, răspundea
Nicole, nu e violent. Îți cântă liturghia în fiecare seară. Se așază la
armoniu și nu mai e chip să-l oprești. Și, dacă mai e și puțin lovit, chiar
începe să plângă.”
De fiecare dată, mama îi cerea să vadă casa și de fiecare dată camera
lui Ludo îi smulgea suspine de indignare. „Ești prea bună, fata mea, asta
o să-ți pună capac. Nu ți-a ajuns o dată, trebuie s-o mai încasezi. La banii
din ziua de azi!” Se întorceau să se așeze în salon. Doamna Blanchard își
scotea lucrul de mână. De când era Nicole mică, în fiecare an își lua
andrelele și o apăra de iarnă cu o haină făcută de mână. „Am găsit
modelul în Le Petit Echo de la Mode. Pentru tine, care Iaci foarte ușor
bronșită, este perfect.” Stăteau așa până la ora cinci trăncănind, bând
cafele cu lapte, una după alta, una înșirând lâna, cealaltă lustruindu-și
unghiile sau răsfoind cărțile cu Mickey de la Tatav. „Gata, nu vreau să
pierd autobuzul. Și mai e și cuptorul. Ah, e atât de pustiu acum la noi.
Taică-tău duminică o să taie un clapon. De ce nu vii cu bărbatu-tău la
masă? – Și puștiul, se hazardă Nicole, poate să vină și el…” Brutăreasa își
strâmbă gura dezgustată. „Ah, asta nu, nu se poate!” își aranja zgomotos
lucrul; fiica ei o însoțea până la poartă. Seara, vederea lui Ludo îi dădea
palpitații.
Era măritată doar de șase luni și începuse deja să se plictisească. Avea
impresia că un destin străin îi fusese dat în mod ciudat, că nimic din viața
ei nu era stabil, nici prezentul, nici amintirile, și că într-o bună zi o să se
trezească cu alte amintiri, în fața unei șanse intacte. Pradă acestor fițe de
copil răsfățat, refuza în fiecare an să-și serbeze aniversarea și își ascundea
sub fard urmele primelor riduri, ale trecerii timpului, pe care le atribuia
grijilor cotidiene. La douăzeci și trei de ani, frumusețea ei era deja
marcată de aceste mii de infime trădări prin care dintr-odată o viață nu
mai e câștigătoare și își arată uzura care anunță refluxul. Riduri mărunte
se țeseau în jurul pleoapelor. Avea ochii mereu puțin roșii, ca și cum ar fi
plâns. Părul nu mai era la fel de strălucitor. Tutunul insinua urme
maronii pe albeața dinților. Se cântărea în fiecare dimineață, dar hotărâse
că balanța era dereglată, cam cu cinci kilograme, ceea ce îi readucea
greutatea din tinerețe și pasiunea pentru ciudățenii. Mânca puțin, mai
ales dulciuri, dar îi plăcea vinul roșu și, spre seară, bea Sautemes sau
Monbazillac, ca să nu mai audă armoniul: acordurile gregoriene o făceau
să-și urască bărbatul. Nu mai ieșea, în afară de duminică, la biserică, nu
vedea pe nimeni în afară de mama ei. Trăia la Buissonnets ca la
închisoare, geloasă chiar și pe Ludo, care se întorcea de la școală cu pete
de cerneală pe mâini și cu obrajii în flăcări. Noaptea, Micho nu avea
niciun succes, simțurile lui Nicole erau moarte. A trecut multă vreme
înainte să accepte s-o atingă. Sub cearșafuri, dormea cu ciorapi și spunea
nu, nu încă, și nopțile treceau, Micho devenea agitat – prima dată ea a
părăsit camera și a plâns în hohote până dimineața pe divanul din salon.
De atunci, era supusă în amor, dar fără dorință, fără plăcere și de o
pasivitate egală pe care nimic n-o emoționa.
„Ai terminat?” își întreba ea bărbatul pe un ton rece.
Eliberat, mecanicul adormea vorbind. „Cred că Ludo al tău se simte
bine aici. – Mi-e somn, suspina Nicole. – Dacă e sămânță bună, până la
urmă tot te atașezi de un copil… Ah, știu precis că totul o să se aranjeze…
un copil are nevoie de mama lui…” Zâmbea în întuneric. Era plăcut să se
întoarcă seara acasă. Să se întindă sub duș după mizerie și îngheț. Ah, cât
de bună era femeia asta frumoasă cu trupul călduț și frățiorul mai mic al
lui Tatav, se înțelegeau bine ăștia doi, uneori se băteau, dar fără răutate.
Lui Nicole nu-i plăcea armoniul?… Deh, fiecare face cum vrea, dar o să se
obișnuiască. Puștiul însă părea să fie atras. Mereu ascuns sub scară ca să
asculte în liniște. În timpul zilei, cu siguranță că atingea tijele și pedalele,
de altfel registrele mereu erau dereglate, într-o zi, o să-l învețe pe puști.
Ar putea și el să acompanieze slujba… Păcat că muzica nu era punctul lui
forte al lui Tatav.

Într-o noapte, Ludo se trezi transpirat. Îl văzuse pe tatăl lui. Drumețul


cu pași plutitori se întorsese, dar ploaia care cădea îi ascunsese fața în
ultimul moment. Ieși pe coridor, înaintă pe pipăite în plin întuneric.
Mânerul unei clanțe îi cedă sub mână. Se strecură în camera lui Nicole și
a lui Micho, care dădea spre curte. Se auzea ploaia biciuind acoperișul și
picăturile răsunând în contratimp în obloane. Dormea de-a-n picioarelea,
vag îngrijorat că nu simțea nicio respirație venind dinspre patul înecat în
întuneric. Un fotoliu păru că plutește spre el. Recunoscu parfumul
matern și amușină hainele puse pe spătar, mângâind stofa cu obrazul.
Apoi, în patru labe, rătăci prin cameră, se frecă de-a lungul somierei ca
un câine și, îngrozit de un sforăit neașteptat, se întoarse să se culce. Eu și
Tatav suntem frați de sânge… după moda indiană cum a zis el… te tai la mână,
o pui peste mâna mea și așa suntem frați și așa Micho e și puțin tatăl tău și așa
avem același sânge… într-o familie trebuie să avem același sânge și eu m-am
tăiat la mână și eu am pus-o deasupra mâinii lui și am spus tabla înmulțirii…
apoi ne-am luat după surorile Gabarou… Tatav zicea pe oricare o iei le ducem să
se plimbe cu submarinul eu nu mai cred în submarin surorile Gabarou se
întorceau Tatav zicea pe oricare o iei eram uzi leoarcă… ele au plecat alergând
prin ploaie Tatav a zis este bine pentru melci… Nicole n-a vrut să-i mănânce…
ai pantalonii sfâșiați… acum sunt plecați la coafor cu Micho și ea și-a tăiat părul
înainte nu i se vedea gâtul.

A doua zi seara, la cină, Nicole se plângea lui Micho că i-a dispărut


brățara de aur.
„Cred că ai pus-o pe undeva…”
El nu văzuse nimic, nu așezase nimic.
„Doar nu s-a evaporat?
— Putea să cadă de la mână, sugeră el.
— Întotdeauna îi pun siguranța. Și îmi aduc foarte bine aminte că am
scos-o ieri-seară.
— Și unde ai pus-o?
— Dacă știam, nu te mai întrebam!… Și m-am uitat peste tot.
— Copii, n-ați văzut brățara lui Nicole?
— Nu!” răspunseră Tatav și Ludo.
O săptămână mai târziu încă o căuta. Ludo o ajuta să mute comodele,
se țâra pe sub patul mare, se ridica amețit, asculta cu urechea covoarele.
Au trecut cincisprezece zile… Apoi, într-o joi, pe tava cu micul dejun,
pusă la vedere pe o farfurioară printre tartine și cafea, Nicole, uimită, își
recunoscu brățara.
„Ia uite!… Cum e posibil?…
— Eu am găsit-o, spuse Ludo. Am găsit-o singur…”
Ea cântărea brățara cu două degete, departe de ochi, ca pe un obiect
suspect.
„Dar unde ai găsit-o? Am căutat-o peste tot…
— Probabil că a căzut de la mână. Eu am găsit-o.
— Dar spune-mi unde, ia să vedem!”
Ludo luă un aer misterios.
„Acolo unde se țin pantofii, la intrare. Am scos-o dintr-un pantof.”
Descheindu-și cămașa, scoase la lumină un pantof vechi, scâlciat, pe
care i-l întinse mamei lui.
„Scutește-mă cu porcăria asta, e plină de microbi! Și chiar deasupra
cafelei, idiot fără pereche!… Dar cum ți-a venit ideea să te uiți acolo, în
pantofi?
— Scotocind. Voiam să scotocesc peste tot. Am luat-o de jos și am
găsit-o singur.”
Nicole se uită la brățară și își compuse un zâmbet prevenitor.
„Trebuie mai întâi s-o frec cu oțet… Nu pricep mare lucru din
povestea ta. Mă rog, îți mulțumesc. În fond, poate că ești un băiat bun…”
Aștepta stânjenită cu brațele stângaci desfăcute.
„Ce ți-ar face plăcere ca recompensă?”
Ludo roși.
„Dacă vii să-mi spui noapte bună în camera mea astăzi.”
Ea izbucni în râs.
„Asta e simplu. Dar ferească Sfântu’ să găsesc dezordine! Știi bine că
nu-mi place așa ceva. Acum du-te la joacă.”
Când dădu să iasă, îl chemă înapoi.
„Ah, uitam, Ludo. Uite, dă-mi geanta… Ai primit o scrisoare… de la
Nanette. Este la Paris.”
Scrisoarea venise de o săptămână. Nicole o citise deja de mai multe ori.
„O să ți-o citesc.”
Pe ocolite, verișoara îi explica băiatului că ea trebuia să se mai
odihnească și că o să se întoarcă mai târziu decât prevăzuse. Îi vorbea și
despre micul prinț și se arăta preocupată de străduința lui la școală. Oare
învățase să scrie? Din fericire, o avea pe mama lui ca să-l ajute să-i
descifreze scrisoarea… Nicole, roșind, sări peste pasajul în care Nanette îi
mărturisea lui Ludo că-l iubea mult și că era nerăbdătoare să-l poată
îmbrățișa.
„Uite… Te-ai spălat bine de dimineață?
— Da, răspunse el arătându-și unghiile frecate.
— Nu sunt foarte sigură. O scrisoare frumoasă ca asta nu trebuie
murdărită… Prefer s-o păstrez eu.”
Seara, la cină, Ludo trâmbiță că-și aranjase camera și urcă la culcare
după ce spusese aceasta încă o dată, cerșind o privire de la Nicole, un
semn care să dovedească faptul că o să-și țină promisiunea.
La ora două dimineața, așezat pe patul lui, mai spera că ea o să vină,
că geamurile frecate, hainele ordonate în dulap și parchetul ceruit o s-o
aducă, așa cum tacâmul pus special pentru el aduce un musafir întârziat.
Mai așteptă încă o oră, și apoi distruse toate pregătirile, răsturnă sacul cu
jucării pe patul desfăcut, trânti așternutul grămadă pe jos și, cu lacrimi în
ochi, se culcă de-a latul, în fundul dulapului, la un loc cu pantofii.

Ludo crezu că-și pedepsește mama tratând-o cu indiferență. Nu-i mai


scuipă în cafeaua de joi dimineața, nu-și mai lipi buzele de locul de unde
băuse ea, își ținu respirația când se întâlneau. Făcea o chestiune de
onoare din faptul că de-acum înainte orice intimitate cu ea fusese anulată
din acele gesturi cu care, în fiecare zi, o servea.
Nicole părea că nu observă nimic. S-ar fi zis că indiferența impusă de
fiul ei îi convenea. În ceea ce-l privea, răceala lui nu-i provoca decât
tristețe, se cufunda în ostilitate numai ca să se resemneze cât mai târziu
cu putință. „Ai dreptate, îi spunea Tatav lui Ludo. E cam neroadă maică-
ta. N-aș fi vrut ca tata să se însoare cu ea. – A, da”, răspundea Ludo.
„Trebuie s-o punem cu botul pe labe, declară Tatav într-o zi. Trebuie
să-și ceară iertare. Așa e legea.” Pufni: „O să-i punem în lucruri
urechelnițe. Haide! Tu ții de șase la scară, și eu le pun”. Ludo făcu pe
paznicul. „Niciodată n-o să mai îndrăznească să-și pună chiloții, exclamă
fericit Tatav, ieșind după câteva minute. I-am pus un regiment. Bine, eu
mă duc la submarin.”
Cum plecă, Ludo se strecură la Nicole și subtiliză urechelnițele
răspândite în lenjerie. „E o prefăcută fără pereche, observă Tatav a doua
zi în drum spre școală. N-a zis nimic. Chiar mi-a trimis bezele. Trebuie
să-i punem ploșnițe puturoase sub cearșafuri. Când o să se culce, astea o
să plesnească. Oh, ce noapte o să aibă babacii!” Ludo era gata să fie prins
când curăța patul garnisit de Tatav. „Eu nu pricep nimic, se enervă
acesta. – Eu nici atât, răspundea Ludo. – Am o idee. O să mă pun în
spatele ei în patru labe. Tu dai peste ea venind din față, ca să o faci să se
tragă înapoi și să cadă peste mine.” Zis și făcut. Dar, în secunda când
Nicole era să cadă peste Tatav, Ludo strigă: „Atenție!” și capcana eșuă.
Tatav începu să se tragă de un șiret pe care îl înnoda, dar se uită urât la
Ludo. „Ce vrei, mi-a fost frică…”

Ziua se mărea. Primele călduri umpleau atmosfera de parfumul


pinilor. Aerul avea gust de miere și de ocean, greierii țârâiau. Marea de
un albastru tulburător se spărgea de mal. Seara, berzele, în zbor
dezordonat, tapetau cerul cu un albastru-violet. Tatav și Ludo se scăldau.
Primul se dădea mare că înoată ca un pește, dar nu știa decât să dea din
picioare pe la fund, ceea ce la început îl păcăli pe Ludo, care, apoi, se
miră mai puțin când văzu că poate face și el la fel. Acesta din urmă se
cufunda fără dificultate în apa rece. Tatav se înmuia puțin câte puțin, și,
când ajungea la coapse, pielea lăptoasă de grăsan i se făcea ca de găină:
era de-ajuns o glumă de-a lui Ludo ca să abandoneze imediat spunând că
s-a supărat.
În căldura dulce a lungilor apusuri, cei doi băieți jucau fotbal de masă
până la miezul nopții. Tatav îl fura la joc pe Ludo, datorită regulilor
schimbătoare care îi dădeau mereu dreptul să joace din nou punctele pe
care celălalt părea că le câștigase. Sunetul înfundat al armoniului însoțea
partidele. Spre miezul nopții, Micho propunea un ceai, Tatav punea apa
la fiert; Ludo dădea drumul pliculețelor în căni. „Nu faceți zgomot când
urcați, ca să n-o treziți pe mama voastră”, le recomanda Micho. Pe
palierul de la bucătărie, Ludo arunca în noapte pliculețele folosite.
Atârnau cu zecile în crengile liliacului care creștea în curte.
La școală se învăța mai puțin. Venea vara, profesorul stătea de vorbă
cu elevii, îi întreba despre viitor și le dădea drumul mai devreme. La
prima obrăznicie le trântea o dictare. Ludo, care abia știa să mâzgălească
vreo câteva cuvinte, se apuca să facă un desen. Nanette tot nu s-a întors…
ce reprezintă desenul tău de ce faci mâna atât de neagră… lui Tatav îi e frică de
întuneric eu caut întotdeauna cidrul în pivniță… mie îmi place când se face
noapte… aproape mi-am terminat igluul.
După o lecție despre eschimoși, își săpase un iglu în nisip, în fundul
grădinii. Era o gaură acoperită cu crengi de pin împletite cu alge. Un om
ghemuit putea încăpea în ea.
Într-o dimineață, cuvintele „ziua mamei” îi atraseră atenția… „… Deci,
continuă învățătorul, acum o să împletiți, fiecare pentru mama lui, o vază
din nuiele. Eu o să vă împart materialul.” A doua zi seara, patruzeci de
vaze erau gata, împachetate, cu o etichetă scrisă frumos care spunea: „La
mulți ani, mamă!” Elevii plecau acasă mândri, cu cadoul sub braț. La
ieșire, Maxime și Jésus, două brute, îl așteptau pe Ludo. „Maică-ta e
nemțoaică, nu trebuie să-i faci cadou.” Ludo fu lovit, vaza călcată în
picioare. Se întoarse arătând jalnic, cu falca făcută praf. Nicole era în
salon, decupa niște poze din revistele pentru femei.
„Iar te-ai bătut?… Frumos arăți! Cămașa e făcută praf.
— Așa sunt băieții, interveni Micho, care se chinuia să pună în
funcțiune un televizor de ocazie, cedat de parohie.
— Este un violent, da! Bine zicea mama că e violent.”
De ceva vreme avea în voce inflexiuni zeflemitoare și presărate cu
ironie în toate cuvintele.
Ludo urcă să se curețe. Apoi se îmbrăcă la loc, se fofilă în camera lui
Nicole, ochi poșeta pe etajeră și luă dinăuntru, la întâmplare, o mână de
bani. Ieșind se întâlni cu Tatav.
„Ce meștereai acolo?
— Dar tu?” bolborosi el în timp ce cobora scara.
Părăsi casa prin spate și alergă în sat pe furiș. Ajunse lac de apă în față
la Bazar de Paris. Pe un strat de stele-de-mare, în mijlocul măștilor pentru
scufundări, al labelor, al puștilor, al combinezoanelor cauciucate, se afla
un cuțit splendid, cu lamă lucioasă, lângă un etui negru. Mânerul era
lucrat, ca făcut pentru mâna omului. Acasă, Nicole se plângea mereu că
nu fac doi bani cuțitele. Ludo împinse ușa. Un clopoțel scoase un
clinchet.
„Pentru cuțit”, spuse el unei doamne între două vârste, bronzată
artificial.
Ea cercetă copilul din cap până-n picioare, așa cum era cu fața stacojie,
cu cămașa sfâșiată, cu pantalonii șifonați pe picioarele slăbănoage.
„Ce cuțit?
— Cel de afară”, spuse el întorcându-se pe călcâie.
Doamna îl urmă, zâmbitoare, și îi ceru să intre când văzu despre ce
obiect era vorba.
„Nu crezi că e puțin cam mare pentru tine?… Alege-l mai bine pe ăla.”
Pe o etajeră de sticlă erau etalate o gamă întreagă de bricege cu lamele
scoase.
„Pe ăla îl vreau, declară Ludo.
— Pentru tine?
— Nu. Este un cadou.
— Dacă este un cadou este altceva”, spuse vânzătoarea; și scoase
pumnalul din vitrină ca să i-l prezinte cu amândouă mâinile lui Ludo.
„Îți place?
— Ah, da, făcu el.
— Este pentru tatăl tău?
— Nu.
— Pentru fratele mai mare?
— Nu, este pentru mama.”
Doamna cercetă ochii verzi ai copilului.
„Pentru mama ta? se miră ea încurcată.
— Ei, bine, da.
— Mamei tale îi place să vâneze sub apă?
— Și tu? murmură Ludo.
— Ce-ai spus?
— Acela este cel pe care-l vreau, mama… chiar ea mi-a spus.”
Ea ezită să împacheteze cuțitul, dar era clar, oricât de tânăr era, clientul
părea hotărât.
„Știi că e foarte scump cuțitul ăsta? Costă cincizeci de franci noi.”
Cu cea mai mare seriozitate, Ludo se întoarse ca să-și numere banii
șterpeliți. Cifrele se învălmășeau.
„Nu știu câți sunt”, oftă el întorcându-se și întinse mâna plină de bani
mototoliți.
„N-ai decât patruzeci și șapte de franci, îi spuse doamna după ce
verificase.
— Atunci e bine? imploră el.
— Nu… nu e chiar foarte bine. Lipsesc trei franci. Ești sigur că mama
ta nu vrea un cuțit mai modest, un cuțit de tăiat?
— Nu, pe acesta îl vrea.”
Era înduioșător acest puști, își spărsese pușculița pentru Ziua Mamei.
„… Haide, bine, este al tău. Chiar o să-ți fac un pachet frumos. Și, dacă
mama ta vrea să-l schimbe, spune-i să treacă pe aici.”
Când se întoarse, Nicole încă nu descoperise jaful. Ascunse mai întâi
cuțitul la el în iglu, apoi sub pernă, arzând toată noaptea de dorința de a
deschide pachetul.
A doua zi dimineață, imediat ce Micho plecă la lucru, Ludo veni să
depună cadoul, frumos împachetat, pe genunchii mamei și ieși fără să
spună un cuvânt. Coborî în grădină, nebun de emoție, și alergă până la
fosta gară, unde își descărcă nervii făcând pe locomotiva și pachebotul.
Trecură câteva minute, se întoarse și, culcat sub un pin, supraveghea
casa. Era cel mai frumos dintre cuțite. Se ridică și, cu inima bătându-i
nebunește, se îndreptă spre curte. Ajuns sub fereastra lui Nicole, fluieră
cât putu de tare, dar în zadar. Atunci se întoarse în bucătărie și îl găsi pe
Tatav la masă, bându-și Banania.
„Ai văzut-o pe mama? întrebă Ludo indiferent.
— E o pupincuristă, maică-ta. Vorbește cu mine numai când e tata
aici.”
Urcă scara din nou. Pe coridor era liniște; își lipi urechea de ușa lui
Nicole, nu auzi nimic. Era gata să strige, să intre fără să bată, dar se așeză
pe jos, alături de tocul ușii, imaginându-și pentru a suta oară mâinile lui
Nicole deschizând frumosul cadou, mai frumos decât toate vazele din
nuiele, și făcând să iasă la iveală minunea ascunsă. Auzi atunci parchetul
scârțâind în cameră și se întoarse la el cu pași de pisică. O voce ursuză îi
strigă numele. Nu reacționă decât la a treia chemare și se grăbi în camera
mamei. Ea încerca niște pantofi cu tocuri înalte, în fața dulapului cu
oglindă.
„Unde ai fost?… De o oră strig după tine.”
Cuțitul strălucea în mijlocul pachetului desfăcut.
„De unde ai luat asta?
— De la Bazar de Paris.
— Și de ce mi l-ai dat?”
Ludo roși.
„Spui mereu că nu taie cuțitele. Ăsta taie.”
Ea răsuci cuțitul în mâini.
„Dar ăsta nu e de bucătărie. De fapt, la ce folosește?”
Părea nedumerită.
„Acesta sigur taie, mai spuse o dată Ludo.
— Și de ce mi-l dai astăzi?
— E duminică”, anunță el.
Ea lăsase cuțitul pe plapumă. În fața oglinzii, lua diferite poziții și își
privea picioarele încălțate în pantofi noi. Zărindu-l pe Ludo în spatele ei,
o cuprinse o bănuială.
„Ia spune, bani unde ai găsit? Trebuie să coste mult un lucru ca ăsta!
— Și tu? murmură el printre dinți.
— Tu nu poți plăti un obiect ca ăsta. De unde ai avut bani?”
Ludo nu răspundea.
„Oi fi fost în stare să furi bani?
— Sigur taie, repetă copilul pe un ton rugător.
— Deci, așa, ai furat banii…”
Vorbea cu o voce dintr-odată foarte lentă și lăbărțată, aproape lascivă.
„De la cine i-ai furat?… De la Micho?.. De la Tatav?… De la cine?…”
Ochii verzi nu exprimau nimic.
„Eu am tot timpul din lume, știi. Dacă nu vrei să vorbești este pentru
că ești un hoț adevărat… Un hoț mic și împuțit.”
Ludo își răsucea degetele, cu privirea fixată pe cuțitul de care era
foarte mulțumit că i-l dăduse. Fără îndoială că o să ajungă din nou în
vitrină, dar pentru moment era pe plapumă, oare ea vedea cum
strălucește?…
„Deci ai luat bani? Din portofelul meu?”
Țipase.
„Doamna a spus că o să dea banii înapoi, făcu el fără să scape
pumnalul din ochi.
— Cine-i asta, doamna?
— Vânzătoarea. Ea a spus că se poate da înapoi cuțitul. Că ea dă banii
înapoi.
— Dar tu, tu i-ai luat din geanta mea, asta e, din geanta mamei tale i-ai
luat.”
Ludo tremura.
„Un mincinos și un hoț, asta ești! urlă ea după ce își răsturnă poșeta
goală. A, pentru asta o să fii pedepsit. Încă nu știu cum, dar o s-o pățești.
E mai mult decât o rușine! Micho o să te târască de ureche până la
negustoreasă și o să-i povestească totul… Să fure bani de la mama lui!…”
Se refugie, tulburat, în igluul său. Ce-o să creadă Micho? Ce-o să
creadă Tatav? Ce-o să zică doamna? Nu se întoarse nici la prânz, nici la
cină, adormi dârdâind sub crengile ude. Când apăru din nou în casă, a
doua zi dimineața, atmosfera era ciudată, dar nimeni nu-i reproșă nimic.
În seara din ajun, anunțată de doamna Blanchard, vestea morții lui
Nanette anulase problema cuțitului. Îl rugaseră pe Tatav să nu-i spună
nimic lui Ludo.
Cadavrul fu adus acasă cu trenul, pentru a fi îngropat la Peilhac, satul
natal. Cortegiul funerar era reflectarea perfectă a cortegiului nupțial care
îi urmase pe Nicole și pe Micho cu o iarnă înainte. Brutăreasa își ocăra
fata. Cu părul descoperit, fără să poarte nici măcar o voaletă neagră,
aceasta se uita cu ochii goi la groapa căscată. Lui Nicole îi era greață.
Privea bulgării de pământ uscat care plouau peste sicriu, pantofii bine j
lustruiți ai preotului care o botezase, azurul torid și, acolo, făcându-și
cruce pe marginea gropii, acel străin aproape bătrân, de care se îngrozea
că era bărbatul ei. Sprijinindu-se în lopată, Ange, groparul, aștepta…
„Hai, e gata?… mai e cineva?… Pot să acopăr?…”
S-au îndreptat spre brutărie pentru praznic. Au jucat pentaque în curte,
după masă. În timpul ăsta, Nicole își ajuta mama la vase. Pe ascuns, urcă
să-și vadă fosta cameră și, j ajunsă pe palier, privi gânditoare treptele
bine ceruite care duceau la pod. Zărindu-l pe Ludo, îi dădură primele
lacrimi. „Trebuie să afli despre Nanette. A plecat acolo sus. A dat colțul.
N-o s-o mai vezi niciodată.”
V

La treisprezece ani, Tatav fu admis la Tivoli, internat iezuit la


Bordeaux. Ludo făcea singur drumul până la școală: repeta fiecare an.
Fără să priceapă nimic din deșteptătorul pe care i-l împrumutase Micho,
care în fiecare noapte suna fix la ora două și un sfert, ajungea când după
ce se suna de intrare, când înainte de zori, dar niciodată la timp.
Autobuzul îl aducea pe Tatav sâmbăta la prânz. Ludo îl pândea la
poartă și se făcea că e acolo din întâmplare. Prima grijă a internului, chiar
înainte de a se așeza la masă, era să se ducă să verifice dacă nu s-a atins
cineva de acvariul cu gumă de mestecat. Formalitatea fiind îndeplinită,
cei doi băieți reveneau la intimitatea lor plină de sâcâieli.
La Buissonnets, la o primă privire, camera lui Ludo părea ordonată,
patul bine făcut. Dar ordinea nu-l caracteriza pe băiat. Arunca în dulap
un amestec de jucării și haine, pe care trebuia să le îndese cu amândouă
picioarele. În talmeș-balmeșul ăsta mocnea o duhoare pe care Nicole o
atribuia unui șoarece mort. Ludo nu simțea nimic.
După plecarea lui Tatav nu mai făcea în așternut: urina sub pat, și,
când Micho îi arăta parchetul ud, spunea: „Nu, nu eu, e șoarecele care nu
e mort. – Și asta, întreba atunci Micho, asta ce e?” El privea pe perete un
șir ciudat de portrete grosolan colorate, chiar pe tapet, toate la fel, cu
părul roșu și gâtul lung, cu trăsăturile aproape ascunse în spatele unei
mâini mari. Ochi negri străluceau printre degete. „Este un desen,
răspundea Ludo, nevinovat. – Și ce reprezintă desenul tău, nu se poate
vedea de mână? – Este un desen! – Bine, micuțule, dar nu trebuie să
murdărești pereții, nu se face așa ceva. Pentru desen există hârtie
specială.”

Mesele erau animate de televizor. Ludo era înnebunit după toate


programele, consumator de imagini, indiferent de subiect. Mama lui
stingea aparatul imediat ce un cuplu se săruta pe ecran, scotea un oftat
agasat. „Mănâncă-ți desertul și du-te la culcare.” Ludo se ridica
împotriva voinței; după plecarea lui, ea îl aprindea din nou.
Într-o noapte, Nicole s-a trezit scuturată de frisoane.
„E cineva aici?”
Întunericul îi apăsa tâmplele, nu se vedea nimic. Simțise ceva. O
prezență. Un fâșâit. Îl scutură pe Micho care de data asta nu sforăia.
„Ai avut un coșmar, o să treacă.
— Nu-i adevărat… Nu dormeam… Sunt sigură că e cineva…”
El aprinse lumina.
„Vezi și tu… Nu e nimeni.
— Totuși, aș fi jurat… murmură ea. Dar nu contează, e un miros. Un
miros care nu-mi place.”

După afacerea cu pumnalul, Micho se lăsase convins că fiul lui vitreg


avea, poate, păsărele la cap. Ceea ce, de-altminteri, nu afecta cu nimic
raporturile cu el. „Ai aerul că te miri, îi spunea el soției sale, dar eu o
știam de când te-am luat de nevastă. Toată lumea o știa. Mă așteptam la
ceva mai rău. Chiar mă temeam pentru Tatav. Dar știi, puștiul tău nu e
chiar lovit cu leuca. Doar că e altfel decât noi ceilalți. Ar trebui dus la
doctor.”
Într-o joi, Nicole și fiul ei se prezentară la cabinetul doctorului
Varembourg. „Să răspunzi politicos la întrebări. Și să nu bagi mâinile în
buzunare.” Doctorul era un personaj durduliu, care-ți lăsa impresia că
urmărea constant două idei în același timp, legate între ele printr-un șir
de bine-bine-bine.
„Cum te numești, tinere?
— Îl cheamă Ludovic Bossard, domnule doctor. Ah, nu e bine, vă
asigur. Este un copil… ah, nu știu cum să spun. Nu e bine, domnule
doctor, are ceva la cap.
— Dar ce vă face să vă gândiți la asta? Bine-bine-bine.”
Prin fereastra cu transperantele pe jumătate trase, Ludo încerca să
vadă marea printre pini. Doctorul Varembourg o ascultă politicos pe
Nicole, și, bine-bine-bine, începu să-l examineze. Îl puse să tușească, îi
testă auzul, vederea, îl măsură, îl cântări, pentru ca în cele din urmă să
pună diagnosticul că un asemenea caz nu era de competența medicinei
generale și că necesita îngrijiri speciale. Nicole notă adresa unui confrate,
psihiatru la Bordeaux.
„Cel puțin, e sigur, ești sănătos tun!
— Sunt geloși”, răspunse Ludo.
Micho fu cel care-i duse săptămâna următoare în oraș. Au profitat ca
să mănânce o înghețată într-o cafenea.
„Ce meserie e asta, psihiatru?
— Se ocupă de cap, declară Nicole. Apoi, întorcându-se către fiul ei
care stătea în spate: Uite și tu ce ne obligi să facem!…”
După o scurtă discuție în comun, practicianul îl duse pe copil într-un
fel de budoar, minunat împodobit cu covoare și obiecte așezate pe o
măsuță joasă. Plutea un miros de ceară și de zugrăveală proaspătă. Ludo
se așeză pe un divan, celălalt în spatele unui birou. Când zâmbea, buza
de sus se răsfrângea ca și cum era falsă. Își lustruia mereu fruntea cheală
cu palma lungă. Amabil, puse nenumărate întrebări indiscrete: dacă
Ludo se pipăia noaptea, dacă văzuse penisul tatălui său vitreg, dacă își
dorea mama, dacă era un copil bătut. În cele din urmă, aplecându-și spre
el chelia lucitoare, îl informă că simbolistica freudiană relativă la falus
implica la maximum craniile rase, „de unde ambiguitatea legăturii cu
clientele, chiar cu clienții…” Consultația costă trei sute de franci; Nicole
trebui să noteze adresa unui confrate specializat în „disfuncționalitate
paranoidă”.
„N-am priceput nimic, spuse Micho, odată instalat la cafenea.
— Înseamnă că nu e bine.
— Asta nu-i taie pofta de mâncare, uite!”
Cu gura plină de frișcă, Ludo tocmai termina înaintea tuturor cafeaua.
„Mai vrei una, puștiule?”
Ludo aprobă din cap. O gumă rozalie era turtită sub scaun, imprimată
cu o amprentă digitală pe care o înlocui cu a lui. Apoi dezlipi guma și o
băgă pe furiș în gură.
„Nu trebuie să mănânce prea mult, o să facă viermi.
— Nu de la asta face viermi… Și ce voia să spună doctorul când zicea
că nu e bine?
— A dat adresa unui specialist. Și ăla o să spună ce este de făcut.
— Costă ceva să fii într-o ureche. Și la ce o să folosească dacă o să știm?
— La nimic. De altfel, se știe deja. Ce sete face înghețata. Aș bea un
Sautemes sau un Martini.”
Nicole și Micho băură un aperitiv. Pentru Ludo era prima oară când
venea în oraș, privea trecătorii defilând, toate acele fețe, toți acei ochi, toți
pașii, toți oamenii care intrau, ieșeau, vânzătorii care strigau; monedele
zornăiau, hainele fluturau, râsetele izbucneau, curenții de aer risipeau
mirosurile. Apărură două doamne în vârstă, una dintre ele ținea de o
sforicică un pachet cu prăjituri. Ludo le văzu instalându-se confortabil pe
o banchetă, descheindu-și hainele de blană, luând un fel de enorme
choux a la creme. Mișcarea maxilarelor, ciudat de laterală și rotundă, ca
la bovine, era însoțită de plescăieli ale limbii, de infime tremurături ale
bărbiei, de scurte tresăriri ale sprâncenelor și de aplecări ale gâtului care
făceau să tremure penele pălăriilor.
„Mare nenorocire un copil ca ăsta, mormăia Nicole.
— Și nu te plânge. El e bun. Alții sunt răi.”
La plecare, Ludo lipi la loc guma pe scaun și își apăsă din nou degetul
mare ca pe un sigiliu.

Ceața iernii își răspândi tristețea peste culori și suflete. După amiaza,
noaptea se succedau mai repede într-un peisaj în care focurile portului,
aprinse devreme, prevesteau cu mult umilite sfârșitul zilei.
Veni din nou Crăciunul. Familia Blanchard voia să petreacă împreună,
cu condiția ca Ludo să fie absent. Și de data asta Micho se ținu tare.
„Copilul rămâne aici. N-a făcut nimic rău. Să fie clar pentru toată lumea!”
Nicole își pălmui bărbatul, le spuse părinților să nu mai vină, se închise
în cameră în seara de Crăciun și refuză chiar să meargă la slujba de la
miezul nopții. Micho, Tatav și Ludo, sub un brad împodobit care nu mai
avea niciun rost, petrecură plini de tristețe; Micho dormi pe divanul de
jos.
Nicole nu apăru decât două zile mai târziu, arătând ca un cadavru, și
le ură Crăciun fericit răsturnând pe jos, în mijlocul bucătăriei, o oală de
noapte plină cu mucuri de țigară.
Doamna Blanchard urca de mai multe ori pe săptămână la
Buissonnets. „Deci cum merge? Tatăl tău nu e bine deloc. Îl doare spatele
de sus până jos. Umiditatea, zice doctorul. Dar la noi umiditatea e ca
pirul. Măcar mănânci? Să știi că nu ești cine știe ce grasă. Dacă vrei să-i
faci un copil bărbatului tău, trebuie să te mai împlinești. Data trecută l-
am zărit pe fiu… mă rog, știi tu… idiotul ăla. E o nebunie ce seamănă
cu… știi tu… Nu trebuie să fie aici dacă rămâi borțoasă. – Dar eu nu
vreau copil, se enervă Nicole. Micho vrea. – Io nu zic, io zic numai că nu
trebuie să te uiți la un idiot când ești însărcinată. Nu se poate, există case
pentru idioți. O să-i fie bine acolo. Și ai putea să-ți vezi din nou tatăl… –
Doctorul zice că n-are nimic. – Ce vrei să-ți spună doctorul, dacă, atunci
când te dor urechile, tu te duci la dentist! Ah, ți-o spun eu, toate astea n-o
să sfârșească bine.”

Într-o joi dimineață, în camera lui Nicole, Ludo era gata să se


împiedice când așeza tava și cafeaua fierbinte se vărsă pe maică-sa. „Nu e
destul că ești idiot, mai ești și periculos…”
Data următoare se trezi devreme, se îmbrăcă în hainele de duminică și
coborî să prepare micul dejun. Serviciul era aproape perfect. Geometria
tacâmurilor, pâinea unsă bine cu unt și chiar aranjamentul armonios al
cuburilor de zahăr pe farfurioară vorbeau despre grija lui maniacală.
Ludo urcă scara prudent. Înainte de a bate în ușă, puse tava pe jos cu
atenție. Scoase din buzunar un ac de siguranță și își înțepă buricul
degetului mare deasupra cănii, privind picăturile de sânge roșu-închis
cum se înglobează în cafeaua aburindă. Apoi închise acul și ciocăni.
Nicole avea chef de vorbă.
„Să nu uiți să dezinfectezi jos. În după-amiaza asta o să te joci afară,
vine mama. Dacă ești cuminte, diseară poți să te uiți la televizor. Acum ce
vrei să faci?
— Tatav mi-a dat trenul lui.
— Și lecțiile.
— Le-am făcut.
— Atunci, du-te… Spune, tu te-ai spălat ieri în baia mea?
— Nu, n-am fost eu.
— Totuși, era mirosul tău, a trebuit să aerisesc.”
Ludo răsuci balansoarul ca s-o privească în ochi.
„Tata s-a spălat.”
Nicole se enervă.
„Adică vrei să spui Micho, nu-i așa?…
— Cine este tata?” murmură el întorcându-se.
Nicole pălise.
„Ce tot spui, imbecilule?
— Nu spun nimic”, răspunse el atunci cu voce normală.
Din ce în ce mai des, Ludo făcea aluzii timide la tatăl său, bazându-se
pe faptul că ceilalți îl confundau pe acesta cu Micho. Într-o zi anunțase
sec faptul că tatăl lui venise să-l caute când a ieșit de la catehism.
Altădată, fusese vorba despre o plimbare cu mașina pe care o făcuse cu
el. La astfel de provocări, Nicole îngheța. „Termină cu șmecheriile,
Ludo”, mormăia ea, dar fără să insiste.
Se ascundea în perne.
„Ești tot mai viclean, nu e frumos. Ce te învață la catehism?
— Despre romani și Isus. Și cum Pilat din Pont s-a spălat pe mâini. A
zis că l-au pus pe Isus pe cruce. Printre răufăcători. Fariseii erau geloși.
Știi destule lucruri, spune-mi… Dar sper că te învață și supunerea și
respectul.
— Nu știu.
— Și rugăciunile le știi?
— E una pe care nu reușesc s-o învăț. E grea.
— Care?
—  Tatăl nostru.
— A, ia uite!… Trebuie doar să muncești. Mai degrabă tu ești foarte
leneș. Și mai termină cu bâțâiala asta, că mă amețești.”
— El opri balansoarul și își cercetă palma sângerândă cu un zâmbet
enigmatic. Apoi se lăsă absorbit de contemplarea geamurilor în care
imaginea lui Nicole se împletea cu mișcarea monotonă a pinilor.
„Dacă aș învăța Tatăl nostru, aș putea cânta la armoniu?
— Dacă știi la fel de bine să citești, să scrii fără greșeli de ortografie și
mai ales să numeri. Armoniul nu e o meserie.”
Micho își propusese să-l învețe muzica pe fiul său vitreg și, cine știe,
să-l folosească pe post de ajutor la biserică. Prima lecție avu loc într-o
duminică la sfârșitul zilei. După o jumătate de oră, cu un pahar de
Sautemes în mână, Nicole venise să-i anunțe că nu era servitoarea unui
popă, asta cu siguranță nu, și că, dacă Micho se mulțumea să facă pe
popa, ăsta nu era un motiv să facă din fiul ei – pentru că e copilul meu,
bietul micuț! un nenorocit de popă. Și, continuând să profereze
amenințări, trântise capacul instrumentului peste degetele novicelui. „Ce
idee am avut să mă mărit cu un babalâc!” Și Micho, cu nervii biciuiți de
acest tratament perfid, renunțase brusc.
„Ce vrei să te faci când o să fii mare? continuă Nicole.
— Șofer de avioane.
— De ce spui asta?”
El nu răspundea.
„Ai putea să te faci marinar. E frumos să fii marinar. Ai pantaloni
frumoși și gulere albastre. Și vezi multe țări.
— Unde e asta?
— La marină, se călătorește mult. Porți o beretă albă cu un pompon
roșu.”
Ea rânji:
„Evident, cu urechile tale clăpăuge…”
Ludo se întristă. Urechile îl chinuiau. De când avea oglinzi adevărate,
petrecea ore întregi cercetându-și cu de-amănuntul fața în același timp
frumoasă, grotescă și străbătută de expresii contradictorii, în funcție de
dispoziția pe care o avea; în curte, avea grijă ca fetele să-l vadă din profil,
prefăcându-se în mod constant că este atras de ceea ce se petrece în
lateral. O încercare de lipire cu clei se soldase într-o dimineață cu o față
mongoloidă, apoi cu două răni deschise după lobii cărora le-a trebuit
aproape o lună ca să se vindece.
„Cum e afară?
— N-am fost să văd.
— Păi, ce mai stai, cretinule?! Nu, nu pe fereastră, du-te afară, să-mi
spui dacă e frig.”
El coborî scara, recită Ave Maria în picioare, pe ultima treaptă, numără
până la zece și se întoarse să se așeze în balansoar.
„E un timp ciudat. E mai puțin frig decât ieri. Acum nu mai plouă, și
bate puțin vântul.
— Spui mereu același lucru. Totuși, nu e ceva atât de complicat să-i
spui mamei tale dacă riscă să răcească sau nu. O faci special, nu, o faci
special…”
Ridicase vocea.
„… Chiar nu ești decât o pacoste, Ludo! Nu vorbești, nu faci niciodată
ce ți se spune, te speli ca vai de lume… Ai grijă să nu te mai întorci.”
În geam o vedea pe Nicole cum dă la o parte păturile și se ridică. Acum
ești sora mea de sânge… chiar dacă nu ești drăguță suntem căsătoriți… Tatav
este fratele meu și lui tata o să-i pun sânge în cafea când o să se întoarcă…
Micho nu este tatăl meu, așa că nu-i pun nimic.

La jumătatea lui februarie, Tatav își sărbători aniversarea și stinse


dintr-o suflare cele paisprezece lumânări. Ludo se întreba dacă într-o zi
ar putea și el să sufle peste un tort plin cu lumânări. Fără să-și știe data
nașterii, credea cu seninătate că aniversarea lui este de Anul Nou. Nicole
respinsese ideea unei mici petreceri anuale în cinstea lui, propunere
hazardată a lui Micho. „Știi despre aniversarea cui e vorba, știi că e a
bastardului? Poate vrei să-ți fac un desen?” Micho își mângâia fiul vitreg
cum putea. Dându-i ceva bani. Făcându-i complimente despre brațele
musculoase. El era cel care-i aducea pe furiș carioca și creioane colorate
care îl ajutau pe Ludo să fantazeze pe pereți.
La școală trecea drept o nulitate la desen, mâzgălind bebeluși
încornorați și case imposibile cu ușa de la intrare la etajul al doilea.
Odată, voind să deseneze un Hrist, desenase în culori țipătoare imaginea
lui favorită: o față de femeie care se zărea printre degetele depărtate ale
unei mâini negre. Încă un zero.
Seara, în camera lui, finisa invizibilul portret, îl mângâia, îi vorbea, îl
înjura, corecta neîncetat intensitatea privirii printre degetele al căror
număr varia între șapte și nouă. Aspectul general nu se schimba; părul
era roșu, ochii de un albastru care îngrozea, formatul ușor mai mare
decât cel natural. Știu sigur că Nanette n-a dat ortu ’popii și mi-ar fi spus dacă
ar fi plecat acolo sus… și când o să se întoarcă o să-i povestesc că eu și mama
avem același sânge… ce-ar zice mama dacă ar ști că suntem căsătoriți ca
indienii.
În preajma Paștelui, doamna Blanchard trebui să-și rărească vizitele la
Buissonnets. Parizienii începeau să apară. La ora nouă dimineața, nu mai
era nicio brioșă. „Și apoi, în vacanță el o să fie acolo în timpul zilei. Nu
vreau să dau peste el. Așadar… când aveți de gând să-l duceți la
ospiciu?”
Într-o după-amiază, Nicole tria rufele în bucătărie. Balotul era desfăcut
pe jos, iar ea le separa pe cele colorate de cele albe. Ridicând mașinal
capul, dădu cu ochii de Ludo, care o spiona, fără să miște, din rama ușii.
„Ce faci acolo? îi spuse ea după ce scoase un țipăt de spaimă.
— E vacanță, făcu el cu un zâmbet ciudat. Toată lumea se distrează.
— De când stai aici?… M-am săturat!… De ce nu faci niciun zgomot
când pășești?… Ești un șmecher împuțit, să știi! Ești ca un spion. Nu mai
vreau așa ceva, auzi, dacă ești într-o ureche, du-te de te caută.”
Seara, la culcare, refuză să se lase atinsă de Micho. „Mama are
dreptate. E periculos. Trebuie dus la ospiciu. Nu mai vreau să stea la
masă cu noi. Mi-e frică atunci când este prin preajmă.”
Ludo, cu urechea lipită de ușă, auzea totul.

Zilele următoare fu trimis gratis la un cuplu de țărani bătrâni din


împrejurimi, pe care îi uimi cu rezistența lui la muncă, cu pofta de
mâncare, cu faptul că vorbea atât de puțin și cu țipetele pe care le scotea
cât era noaptea de lungă. Petrecu zece zile culegând morcovi, smulgând
buruienile, adunând cartofii și tăind varza; ridică pe o furcă veche o
sperietoare de care se sperie și din cauza căreia dormi prost. Se întoarse
bronzat, întărit, dornic să le povestească celorlalți ce a făcut, dar nimeni
nu se arătă interesat. Tatav plecase de cu seară la Bordeaux, lăsându-i
amintire, înfiptă în pernă, o păcăleală de 1 aprilie, decupată dintr-o
revistă care glorifica eternul feminin. Nudul ca o sirenă îl tulbură pe
Ludo.

Cu cât trecea timpul, cu atât Nicole își evita mai mult fiul și cu atât mai
mult el căuta s-o vadă. În timpul săptămânii făcea în așa fel ca el să
mănânce singur și, duminica, la prânz, făcea o figură plictisită când el îi
întindea farfuria și o fixa cu privirea. El nu avea dreptul decât la cele mai
proaste bucăți. Micho se făcea că nu bagă de seamă tratamentul de care
Ludo avea parte.
Joi dimineața se instala armistițiul. Am ciocănit la ușă era deja trează bine
pieptănată în pat cu șalul în jurul umerilor… a zâmbit și a băut cafeaua și a zis
cafeaua ta e mereu la fel de bună Ludo… nu m-a întrebat dacă e frumos afară
hainele ei erau pe scaun și când am vrut să mă așez mi-a spus că nu e nevoie să
rămân și să cobor cu tava… am ieșit și pe urmă am văzut-o plecând cu Micho și
s-a întors cu autobuzul de prânz avea geanta în mână și seara am auzit că învăța
să conducă și că voia o mașină când o să aibă permisul.

În privința lui Ludo, și Tatav începea să se schimbe. Ironia lua locul


prieteniei. Îl folosea pe Ludo așa cum un rege își folosește bufonul, ca să
se amuze și să-și verse fierea din când în când. Îi plăcea să-i cerceteze
regulat bârlogul și să-și satisfacă o curiozitate în fața pereților pe care
erau desenați ochi. Deschidea un dulap, era o harababură dezgustătoare.
Arunca un ochi într-un sertar al biroului, dădea peste cochilii și coji de
banane fosilizate, sub care se ascundeau cărțile de școală și caietele.
„Biroul tău e o adevărată cămară!” Într-o sâmbătă seara, în fața lui Ludo
rușinat, scoase triumfător un soi de cârpă roz care, desfăcută, se dovedi a
fi un sutien.
„Tu porți așa ceva?” pufni el în râs.
Ludo începu să se bâlbâie că l-a găsit, da, l-a găsit pe drum.
„Uimitor, eu n-am găsit niciun sutien pe drum.
— Era pe coridor, așa e, a căzut dintre rufele de călcat…
— Ești un mincinos! Minciuna este un păcat mortal. Mi-au spus la
iezuiți. Dacă mori cu un păcat mortal, ajungi în iad. Apoi, punându-și
sutienul pe piept reluă: E adevărat că maică-ta e bine făcută… Hai,
recunoaște: de la ea l-ai șterpelit!
— Nu e deloc adevărat.
— Ba e adevărat. Și, dacă nu vrei să ajungi în iad, trebuie să te duci
acum să i-l dai și să-i ceri iertare. Și, dacă nu te duci tu, mă duc eu.”
Lui Ludo începură să-i clănțăne dinții.
„O să i-l dau înapoi. O să-l pun de unde l-am luat.”
Tatav răsucea lenjeria în mâini, ca și cum căuta o soluție la un spinos
conflict moral.
„Ar putea să meargă… bine. Dar va trebui să mărturisești.”
Pentru Ludo afacerea se încheie aici. Nu află însă că Nicole fusese
îngrozită la vederea sutienului cu cupele morfolite, după o lungă ședere
într-un birou în care se aflau fructe putrede și cârnați care îl murdăriseră
și îl împuțiseră. Fusese ca și cum i se răscolise memoria din străfundurile
unui hău și amintirile o înlănțuiau – degetele scormoneau, ochii verzi ai
lui Will sclipeau, respirațiile și râsetele sufocau, auzea la nesfârșit
sfâșiindu-i-se rochia, vedea legănându-se lampa galbenă, vedea o lumină
sângerie și se vedea pe ea sfâșiată la infinit; atunci trânti sertarul și dădu
ochii peste cap vomitând.
Nu-i povesti nimic bărbatului ei. Dar din acea zi nu mai voi să rămână
singură cu fiul ei, refuzând chiar să-l mai lase să se ocupe de micul dejun.
Iunie fu atât de frumos, că Ludo preferă marea școlii și catehismului,
ceea ce conduse în cele din urmă la o dublă eliminare pentru chiul și
băiatul se mai bucură de trei zile de libertate până când anunțul ajunse la
Buissonnets. „De ce n-ai spus nimic? întrebă Micho. – N-am știut că
trebuie să spun.” Neplăcerile legate de acest fiu vitreg mult prea nătâng
începeau să-l enerveze. Noaptea, Ludo înainta pe coridor și îi auzea
certându-se din cauza acestui idiot care le făcea viața imposibilă și care,
acum, că era eliminat, o să-și facă de cap și Domnul mai știe ce nebunii!
Asta nu mai putea să dureze, un idiot e în stare de orice. Micho fu nevoit
să propună o soluție rapidă. Mi-ar plăcea să am gumă de mestecat ca Tatav și
acvariu… Nanette a zis o să-ți aduc de toate de Crăciun dar cum a dat în
primire n-am căpătat nimic și de altfel nu e adevărat că a dat în primire… ea
zicea nu ai urechile clăpăuge ea zicea nu ești țicnit ea zicea ai cei mai frumoși
ochi verzi din lume și eu nu sunt țicnit… la școală ei se sărută cu mamele lor
chiar cu tații lor eu n-aș vrea s-o sărut pe mama… când o să se întoarcă tata o să
știe totul… mama îi spune totul lui Micho eu o să-i spun totul tatălui meu și o
să fim frați de sânge.

Vara era fierbinte. Într-o seară de august, Tatav și Ludo cinau numai ei
doi la Buissonnets pe o căldură apăsătoare. Pe cerul negru și arămiu,
deasupra unei mări vlăguite uitate de vânt, mocnea furtuna fără să
izbucnească.
Micho se lăsase convins să-și petreacă ziua la socrii săi. N-o să se
vorbească despre copil, îi promisese lui Nicole. Și apoi, e o prostie să te
cerți din cauza unui idiot.
La masă, pe terasă, cu un prosop în jurul frunții, Tatav privea cum
sudoarea îi curge pe brațe.
„Astă-seară am întâlnire, oftă el turnându-și un pahar de limonadă.
— Unde? întrebă Ludo.
Dacă vrei, poți să vii și tu. La Milou… Să sperăm că o să fie mișto,
anunță el pe un ton misterios. Babacii sunt plecați la o nuntă la
Arcachon.”
Zece minute mai târziu, se auzea afară un fluierat ascuțit.
„Este Milou, s-o ștergem înainte să înceapă ploaia!”
Porecla adevărată a lui Milou era Milou Planorul, pentru că intrase în
decor cu o Vespa furată.
„Dar ăsta-i nebunul! strigă el zărindu-l pe Ludo.
— Nu e rău, rânji Tatav. Mușcă doar în joacă. De altfel, i-am adus
botnița și lesa.
— Măcar ai adus pixul?
— Da, l-am adus, răspunse Tatav arătând un pix cu bilă cu mai multe
paste căruia îi schimba culorile… Așteaptă, amice! spuse el văzându-l pe
Milou întinzând mâna.
— Bine, să mergem. Dar fără zgomot. Ultima dată era gata să…”
Merseră zece minute pe șosea, tăind-o spre mare printre rambleurile
înalte, pe care umbra tot mai deasă le ascundea, apoi ajunseră în curtea
unei ferme unde se vedea o casă albă, lungă, cu două etaje. Jos, în spatele
unei ferestre luminate, o siluetă se plimba în sus și în jos.
„Termină cu vasele și apoi e în regulă”, șopti Milou. Se aplecă și le făcu
semn complicilor săi să-l urmeze.
Noaptea se lăsa repede; un întuneric apăsător și prăfos cobora dintr-un
cer negru încărcat de electricitate.

Se postaseră în aripa stângă a fermei sub platforma unei remorci cu


fân, supraveghind casa. Milou se îngrijoră când lumina se stinse, ca să se
reaprindă imediat, roșie, la o fereastră mai îndepărtată. „Asta e, făcu el,
iat-o pe Gisèle.” Se zărea o fată, de vreo douăzeci de ani, într-un maiou
de bumbac roz și o fustă kaki, desfăcându-și basmaua care-i strângea
părul roșu. Deschise fereastra larg, se sprijini cu coatele pe pervaz,
contemplând căldura și oftând zgomotos. Atunci, cei trei privitori
împietriți de așteptare o văzură scoțându-și încet maioul, dându-se
înapoi teatral și apărând cu sânii goi, chiar sub lumina lustrei. Apoi un
fulger mai puternic păru să crape cerul. Tornada așteptată se potopi peste
noaptea fierbinte, și Gisèle se ascunse într-o lumină lăptoasă și difuză.
Tatav, șiroind de apă, se simți înșelat.
„Ai văzut ce țâțe are! strigă Milou.
— Mi-ai spus c-o să-i văd fofoloanca, boule!…
— Eu deja i-am văzut fofoloanca, pledă Milou, nu e așa mișto ca țâțele.
— Am venit pentru fofoloancă, se încăpățână Tatav.
— O s-o vezi data viitoare, nu face pe nasolul. Hai, dă-mi pixul!
— Nu-ți dau niciun pix pentru niște țâțe!”
Tunetul întrerupse dialogul țipat.
„Ascultă, se rățoi Milou, mâine Berthou o să vină la mine, e cât o ladă,
dar cu-atât mai bine. Sunt sigur că lui Berthou o să-i poți vedea
fofoloanca!
— Bine, s-a făcut, la ce oră?
— După masă. Întâlnire la cramă, dacă bătrânii nu se întorc mai
devreme.”
Pixul trecu dintr-o mână în alta, apoi, ceva mai târziu, îi fu dat lui
Gisele, care își vindea astfel feminitatea, în cârdășie cu un frate a cărui
plată consta în sărutări modeste pe gură.
În aceeași noapte, Ludo se trezi dintr-un somn chinuit. Îl obseda
imaginea lui Nicole în pod; a lui Gisèle scoțându-și maioul; Nicole la
micul dejun. Un spasm îi străbătu trupul; se rostogoli spre perete cu
genunchii la gură, apoi adormi la loc cu un suspin.

A doua zi seara, un scandal groaznic izbucni între Nicole și Micho. În


ajun, Ludo nu închisese ferestrele salonului: mobila era compromisă.
„Și apoi, frumosul meu pix cu bilă, cel pe care îl am de la Le Pelerin, l-a
furat.
— Ia uite, iar vrei să-ți acuzi fiul fără să știi adevărul!
— Cum să nu-l acuz, când chiar Tatav l-a văzut ieșind din cameră!…
Nu încetează să fure, să spioneze, să-mi scotocească prin lucruri, este un
obsedat… Spune, Micho, încheie ea coborând vocea, măcar îți amintești
ce ai promis?… încerci să dai înapoi?”
Celălalt ridică ochii spre cer.
„Ei bine, da, îmi amintesc. Numai că pentru asta e nevoie de timp.”
VI

La Buissonnets, Ludo trăia acum ca la hotel, fără să dea socoteala


nimănui, regretând sarcinile de joi dimineața. Uneori se întâlnea cu
mama sa, care îl saluta scurt, ca pe un vecin de palier. Duminica nu se
mai ducea la liturghie, dar după-amiaza, adesea, se așeza în biserică și
trăgea un pui de somn. Tatav se înamorase de o țărancă, se parfuma și își
petrecea timpul aiurea. De la prânz, Ludo se pomenea singur. Scotocea
prin casă, zdrăngănea la armoniu, apoi lua câteva mere și pleca să
hoinărească pe malul oceanului.
Ignorând sârma ghimpată și capetele de mort, se plimba pe dig: uriaș
canal de scurgere comunal, care pleca de pe continent și se întindea cât
vedeai cu ochii, aruncându-și mizeriile în larg. Adesea Ludo adormea la
umbra țevii groase date cu smoală, pe care își pusese în cap s-o cerceteze
până la capăt.
Rareori cobora pe plajă, speriat de cei care se bălăceau și care puseseră
stăpânire pe locul unde el vagabonda iarna ca un stăpân. Prefera locurile
pustii și periculoase, interzise publicului, plăcându-i să se prăbușească
îmbrăcat într-o groapă la soare, cu capul la nivelul plajei cu nisipul
spulberat de vântul aspru, pândind mareea care făcea nisipul să se miște,
plecând doar când se temea să nu fie înghițit. Mergea de-a lungul
malului; zgâria cu un băț pe nisipul ud desene uriașe, pe care valurile
mărunte veneau să le desfigureze. O lua de la capăt mai sus, dezorientat
de urcarea curentului, care din nou îi distrugea fresca. Umblând în voia
sorții, uitând de soare și de timp, mestecând alge arse, adunând
carapacea vreunei grenade explodate, imaginându-și că Nicole o să
țâșnească, uite-așa, chiar de după următoarea dună, certându-se cu
marea într-o păsărească a lui, sau alergând până i se tăia răsuflarea,
ajungea uneori în zona în care se efectuau trageri și se trezea printre ținte,
în timp ce gloanțele îi șuierau pe lângă urechi și soldații din depărtare își
îndreptau puștile spre el. E spre binele lui spusese ea… trebuie tratat înainte
de a fi prea târziu… e nefericit pentru că face totul pe dos și nu e zdravăn când
spală vasele și sparge farfuriile, bietul de el… nu e adevărat nu am spart decât o
farfurie care era deja crăpată… nu se știe unde își petrece zilele iar o să ne facă
neplăceri și vede limpede că nu e ca noi… mama spune că a căzut singur… dar
eu nu vreau să fac un copil cu un idiot în casă trebuie să trăiască în altă parte…
nu vreau să mă duc în altă parte și nici nu sunt într-o ureche. Se întorcea acasă
cu sentimentul că soarele cobora la apus și că era doar el, însoțit de
zgomotul pașilor lui.
Într-o dimineață, mai spre prânz, într-un golfuleț din apropierea
digului, Ludo găsi pe nisip un înotător mort, pe care mareea tocmai îl
scosese la mal. Până atunci nu mai văzuse niciodată un cadavru. Bărbatul
era tânăr și bronzat. Purta verighetă, un costum de baie verde, un ceas pe
care se zărea minutarul care încă funcționa. Ludo se așeză lângă mortul
al cărui ochi stâng era larg deschis și îi mângâie pielea brațului încălzită
de soarele care era la zenit. Bărbatul fusese adus de mare și tot marea
avea să-l ia. Marea era igluul lui, ascunzătoarea lui, se pierduse. Văzând
cum muștele se adună pe buzele congestionate, Ludo îl împinse la apă
adâncă și, mulțumit, privi mortul luat de hulă. Nu suflă nimănui o vorbă
despre descoperirea lui.

„Haide, vino să mă ajuți. Dă-mi o mână de ajutor ca să bag motoreta.


Nu vrea să meargă drept. Așa că trebuie s-o împing.”
Venea scara: Ludo tocmai se întâlnise cu Tatav, beat mort, clătinându-
se pe picioare, în poartă.
„Scroafe de gagici!… Mi-a zis că nu se culcă cu grași. Și că eu sunt
gras. Și că nu sunt frumos. Și că mai am și puncte negre pe nas. Da’ și
Berthou e cât un dulap. Un dulap și un grăsan ar trebui să se potrivească.
— Nici eu nu sunt frumos. Și în plus… se pare că sunt și într-o doagă.
— Și mai ești și jidan!
— Aha, răspunse Ludo, care nu cunoștea cuvântul.
— Da, un jidan împuțit și un nemțălău nenorocit! Nu mai știu dacă
atunci când ești neamț ești jidan sau când ești jidan nu ești neamț, dar
oricum ești o jigodie, un tâmpit!
— …O jigodie de jidan, murmură Ludo, încântat să-și însușească noi
cuvinte.
— Și cum te simți?”
Ludo îl privi uimit.
„Da, cum e să fii jidan… E adevărat că vă taie puța?
— Nu-i adevărat.
— Îți spun eu că a ta e mai mică. Și, de altfel, mie puțin îmi pasă, tot nu
mă împiedică să fiu gras.
— Sunt alții și mai grași. Și apoi, ești mai puțin gras ca înainte.
— Las-o baltă, rânji Tatav, lăsându-se moale pe peluză. Îmi știu eu
șuncile, toată osânza. E o boală. Rețin apa. Colacii mei sunt apă. De-acum
să mă poreclești Oaza. Domnul Oază. Dacă o țin tot așa, o să dau naștere
unui palmier, prostule! Spre deosebire de micul Isus. Beau poșircă și
produc lichid. Unde e maică-ta?
— Nu știu.
— …Tot la babalâci, deși nu cred. Mutra lui taică-său care o aduce
seara cu mașina, mă face să crăp de râs. Hai, vino să-i dăm târcoale.
— Cui?
— Nu maică-tii, prostule! Să dăm târcoale găurii. Domnișoara Gaură.
E liniște, nu-i nimeni. Micho e la biserică, ține isonul.
— N-am chef.
— O să-ți vină. Și apoi o să tragem o dușcă împreună, bei prea puțin
pentru vârsta ta.
— Am treisprezece ani, răspunse mândru Ludo. Am un metru optzeci.
— Asta înseamnă un bou mare, asta-i tot”, făcu Tatav, care era cu zece
centimetri mai scund.
Traversară casa, Ludo susținându-l pe Tatav, care voia să facă un ocol
prin pivnița cu băuturi, unde, răsturnând niște sticle, apucă la întâmplare
una cu lichior de banane. Ieșiră prin bucătărie, trecură pe lângă atelierele
cufundate în liniște, în zidurile cărora Tatav dădu câteva șuturi.
„Nenorocitele astea de ateliere trebuiau puse în altă parte.”
O penumbră transparentă se lăsase peste câmp și făcea ca stelele să
pară aproape. Ajunseră pe o pârloagă năpădită de munți de urzici.
„Terminus!” porunci Tatav, strângându-se de nas.
În iarbă se zărea o bucată de lemn pătrată, ca un chepeng, având în
mijloc un capac de castron de supă ornat cu desen floral. Tatav îl trase la
o parte, și putoarea năvăli. Apoi, în picioare pe chepeng, dădu pe gât
sticla de alcool.
„E rândul tău acum.”
De la primele înghițituri, totul fu o revelație pentru Ludo. Cu capul
dat pe spate, văzu cum se învârtește lumea și fu sigur că a căzut în nas
într-o sticlă de cerneală unde-i era ascunsă memoria.
Tatav trăsese chepengul și se învârtea în jurul fosei.
„Unde s-o fi dus? N-o văd, vino să mă ajuți.”
Aplecat în față, cu mâinile sprijinite pe genunchi, cerceta gaura
căscată. Deasupra se învârteau muștele amețite de duhoare.
„Vezi ceva?
— Fantoma!… Pe vreme frumoasă reușești s-o vezi.
— Ce-i aia o fantomă?
— Uite, cred că e ea, privește!”
Tatav îl apucase de mână pe Ludo pe marginea fosei și încerca să-l
împingă înăuntru. Disperat, încercând să se depărteze de margine, acesta
din urmă alunecă și, ca să se redreseze, îl împinse pe Tatav care nu se
ținu și se rostogoli în fosă urlând.
„Tatav, Tatav, ești bine, Tatav?
— Scoate-mă de-aici, Ludo, repede, scoate-mă de aici…”
Ludo se puse pe burtă și întinse o mână. Aproape reușise să atingă
mâna ticălosului dornic de farse, pe care începuse să-l zărească.
„Mă duc să caut o prăjină, vin imediat.
— Nu mă lăsa singur, Lidio, vreau să ies, nu pleca.”
Urmărit de țipetele lui Tatav, Ludo alergă până la ateliere.
Nici urmă de prăjină. Își aminti că Micho le încuiase, mormăind că s-a
săturat să aibă un fiu vidanjor. E din vina lui… tot el… el este cel care l-a
omorât… mama zice că a căzut singur. Alergând, ajunse până la casa
luminată. Nimeni. Nici nu băgă de seamă că se lovește de mobile și că a
spart un vas în trecere. Țipetele lui Tatav încetaseră. Îngrozit, se întoarse
fugind cât îl țineau picioarele.
„Tatav, Tatav ești acolo?”
Era deasupra gropii. Nu se auzea decât bâzâitul muștelor. Trebuia să-l
găsească pe Micho. Înnebunit, o luă la fugă, amețit de alcool și de frică,
făcând-o la dreapta din cauza unei amintiri, o singură amintire, care
așeza biserica la dreapta cum plecai din casă, așa este, și mai departe era
Peilhac, și mai departe duna și marea, și mai departe… dar cum să
descoperi o amintire printre atâtea stele.
Sala i se păru un amestec de lumini și acorduri. Băieții din cor, tunși
scurt, fetele, preotul și Micho – mândru ca un pilot la comanda
armoniului – văzură năvălind un diavol mare și speriat, care, fără să vadă
pe nimeni, cu ochii fixați pe bolta unde se legănau îngerașii de hârtie
rămași de la ultimul Crăciun, începu să urle: TATAV… TATAV A
CĂZUT ÎN GAURĂ.”
Pompierii din cazarma de la Bordeaux nu apărură decât după
douăzeci de minute. La venirea lor, Micho își pescuise deja fiul cu
ajutorul unei scări și al unei macarale noi pe care o avea pentru încercări.
Gol pe gazon, dârdâind, Tatav își revenea din leșinul provocat de gazele
fetide și de emoție.

Când se trezise, susținu că Ludo l-a împins intenționat în groapă și că


avea să i-o plătească mai devreme sau mai târziu.
Nicole îi aruncă priviri atât de galeșe polițistului venit pentru
constatări, încât acesta se topi tot: „O doamnă atât de drăguță, vai
domnule Bossard, cum se poate! Puteți avea neplăceri, duceți-l la
ospiciu…” Polițistul îl duse pe Ludo în bucătărie. Copilul povesti cum a
băut lichior de banane cu o fantomă și că fantoma îl făcuse pe Tatav să
cadă.
A doua zi, acesta din urmă o lăsă mai moale, regretând că
Nicole a încurcat lucrurile din neștiință.
„Ai zis sau n-ai zis că te-a împins?
— Noaptea nu se vede prea bine…
— Nu vrei să fie pedepsit, asta e!
— …Las-o baltă, interveni Micho, în cele din urmă nu e atât de grav.
— N-o să fii mulțumit decât când o să se întâmple o nenorocire și o să
fie prea târziu. Prea târziu pentru el, prea târziu pentru tine, prea târziu
pentru toată lumea. Uite unde ajungi când ai nebuni prin preajmă.”
La rândul lui, mecanicul începea să se îndoiască. Și dacă puștiul era
într-adevăr periculos?… Dacă nu era în toate mințile și trebuia internat
pentru totdeauna?…
Ludo nu mai primi decât pâine uscată, dar Tatav îl hrănea pe ascuns
cu resturi de la masa familiei și cu niște concentrate vechi pentru iepuri,
pe care pedepsitul le lua drept biscuiți.

În zilele care au urmat, Nicole fu total absentă. „Nu e deloc complicat”,


îi spunea ea lui Micho. N-ai decât să iei o decizie în privința idiotului. Tu
ești bărbatul. – Dar ce decizie?… – Știi foarte bine. Ai promis.” Nucleul
familial se refăcea duminica la prânz. Cu toate eforturile lui Micho,
tensiunea creștea.
Ludo strânse recolta. Dormi zece zile într-o șură cu fân, legă baloții de
paie și cără sacii cu cereale, captură un iepure aruncându-se pe el, și nu
pricepu nimic din avansurile unei turiste, studentă la drept, care venea în
fiecare seară să-și întreacă puterile cu el. Avea treisprezece ani. Era un
vlăjgan cu pielea tuciurie de la briza marină. Munca la câmp și corvezile
îi sculptaseră trupul. Bustul lat ca al unui înotător era mai degrabă supt,
ca și cum îi era rușine să respire. Picioarele cu mușchi lungi aveau iuțeala
unei feline. Forța i se concentrase spre gât, cu o generozitate barbară,
contrastând cu trăsăturile roase de neliniște, cu gura tremurătoare și acea
privire tragică cu străluciri ca ale oceanului. Era spân, spre fericirea lui
Tatav, care își chinuia cu lama un pufuleț aproape invizibil.
Nicole obținu permisul de conducere din prima încercare. Cum
măcelarul conducea un Mercedes, ea voi un Renault Floride alb,
decapotabil, cu scaune din piele, brichetă și radio. Dispărea la Peilhac
după-amiaza, fugind de armoniul lui Micho, fugind de Tatav, fugind de
Ludo, pe care îl copleșea cu sarcini.
„Ah, tu ești”, zicea doamna Blanchard. Mama și fiica se instalau în
camera din spatele magazinului și beau cafele cu lapte până seara. Nu le
era sete, își astâmpărau amărăciunea și lăsau impresia că împart o
intimitate. „Ah, recunosc că n-ai avut noroc. Mai întâi povestea cu… și
acum un copil cretin. Asta n-o moștenește de la noi. Noi nu avem idioți în
familie. Ah, chiar că ești ghinionistă… Ce zici… i-ar face plăcere lui taică-
tău să rămâi la noi la masă.” Doamna Blanchard pregătea supa, Nicole
urca în camera ei și, cu inima bătând, își interzicea să privească spre pod.
O dată, o singură dată, cu o încântare lugubră, îndrăzni să se ducă sus.
Era un loc blestemat care trebuia dat uitării. Mirosul nu se schimbase. Un
miros de câine mort, amestecat cu mucegai. Vântul sufla prin fereastra
stricată. O mâzgă verzuie acoperea și urmărea conturul dezordinii
intacte, așa cum o lăsase ultimul locatar. Hainele zăceau în fața dulapului
deschis, într-o masă informă. Postul de observație din pânză atârna încă
de căpriori, fantomatic și putrezit. Lada cu nisip, lavoarul, căruciorul,
dulapul, frica, anii, toate amintirile unei copilării blestemate erau acolo,
vii și viclene, zornăind zarurile destinului care o distrusese.
Cu memoria ca o rană deschisă, Nicole aștepta să se risipească
vedenia, să înceteze strigătele, să n-o mai doară membrana sfâșiată, să se
ducă rușinea – dar rușinea se încăpățâna, o trezea noaptea ca o conștiință
ironică și, de treisprezece ani, nu făcea decât s-o țintuiască și mai tare.
Plecă la Buissonnets fără nicio explicație, gata să dea peste cuptor când
manevră mașina prin curte. Se întoarse cât de repede putu. Fiu-său nu
era acolo. Bău un Sautemes, apoi încă două, apoi goli până la fund o
sticlă pe jumătate plină și coborî în grădină. Îl găsi pe Ludo ghemuit în
iglu.
„Vino. O să facem o plimbare!”
Era prima oară când se urca cu ea în Renaultul Floride. Când ieși din
curte, Nicole rase stâlpii de piatră. O luară pe drumul către Peilhac cu
toată viteza, de-a lungul coastei care ducea la plajă, zăriră micul port
ascuns după o limbă de nisip, traversând orașul aproape fără să
încetinească, și apoi o luară spre dună, gonind pe drumul cu hârtoape,
care se termina cu o râpă plină de bolovani. Ajungând deasupra hăului,
Nicole se opri. Își pierduse răsuflarea.
„Hai, coboară!”
Ludo se apropie de margine. Maică-sa îl urmă cu mâinile încrucișate.
Se auzeau valurile lovind stânca de sub picioarele lor.
„Ai mai fost aici?
— Nu, răspunse el.
— Înainte nu era pe-aici decât un drum pentru mașini. Și pentru
drumeți. Dar nu erau mulți.”
Ludo tăcea strângând din ochi. În fața lui, la vest, soarele serii atingea
orizontul.
Nu era un loc foarte sigur, erau tot felul de venetici… Veneau mai ales
să vadă farurile. Încă nu sunt aprinse, am venit cam devreme… Acolo
este Cordouan… Și chiar alături Saint-Pierre… Când vizibilitatea este
bună, se distinge geamandura pentru epave…
— Și acolo ce e? întrebă el dintr-odată, arătând spre dreapta, o
împrejmuire cu mai multe sârme, bine întinse pe stâlpi apropiați, care se
pierdeau în depărtarea cețoasă. Nicole nu răspunse. „Ce este?” insistă
Ludo.
Ea oftă cu amărăciune.
„Este o bază militară, e limpede, nu?!
— E și un steag francez, strigă el cu mâna întinsă. Și case albe…
— Ce mă interesează pe mine!… i-o reteză ea cu voce răgușită. Haide,
vino, mi-e frig.”
Urcară din nou în mașină. Ea se repezi la cutia de viteze pe care nu
știuse niciodată să le schimbe încet și bătu darabana pe volan.
„Mi-e sete. Haide să bem ceva. E o cafenea în apropiere… pe canal, o
știi?
— Care-i aia?
— E lângă port, la cinci minute de aici.”
Ajunseră la cornișa care ducea spre Peilhac.
„E bine într-un Renault Floride, nu ți se pare?…
— Eu am condus tractorul, la fermă..
— O dată, știu. Ai întors atât de brusc, încât roata din spate a ridicat
remorca și toate grânele au căzut într-o groapă.
— Nu e chiar așa!”
Le Chenal se afla în fața portului, construit pe o ridicătură de pământ
prăfos, unde vara se dădeau petreceri și se făceau baluri. Nu parcă
mașina, se mulțumi s-o lase la intrare, de-a curmezișul drumului. Apoi își
puse ochelarii de soare și îi zise lui Ludo să coboare.
„Ce căldură e astăzi!…”
Vocea îi suna fals.
„Mergi înainte”, mai spuse ea.
Ajunseră la ușă, iar ea își înfundase mâinile în buzunarele jachetei. Se
ascundea în spatele fiului ei și îl îndruma cu voce joasă, bântuită de
amintiri, de parcă era străină de clipa prezentă. Traversară o sală mare
unde mesele erau așezate sub ferestre. Două cupluri înlănțuite pluteau pe
ring; Gloria Lasso gemea din boxe. Tineri indiferenți fumau și beau,
privindu-i automat pe cei doi necunoscuți care se așezau. Nicole părea
fericită să poată comanda: „Un Sautemes, o bere…” Chelnerița, de vreo
șaizeci de ani, era uscată ca un indian bătrân. Fliperele țăcăneau strident;
bowlingul îți chinuia timpanele. Pe fereastră se vedeau vapoarele care se
întorceau din larg și trăgeau la chei. Nicole, cu o mână la gură, îl observa
pe Ludo. Îl deranjau ochelarii negri după care părea că nu există ochi.
Chelnerița aduse comanda.
„Berea e pentru tine, spuse Nicole entuziastă. Știu că-ți place.”
Ludo nu mai băuse bere niciodată. Se strădui să termine băutura
amară care îl făcea să tușească. Ea își termină vinul alb dintr-o sorbitură.
„Aranjamentul s-a schimbat aici. Înainte nu erau toate aparatele astea,
nici tot tămbălăul ăsta. Se putea vorbi fără să țipi. Îți place locul?…
— E bine, răspunse Ludo, încântat de muzică.
— Cea care servește e mama patronului. N-a îmbătrânit. Cândva, toată
lumea se temea de ea. Îi dădea pe bețivi afară, și nimeni nu crâcnea. Pe
mine mă plăcea mult. Îmi spunea «soarele» ei. Totuși, nu veneam prea
des, numai vara, după plajă. Beam limonadă cu suc de rodie, acum îi
spun Diabolo. Părinții mei o cunoșteau. Când erau bal sau nunți, mă
lăsau să dau o raită cu Marie-Jo…
— Cine e Marie-Jo?” întrebă brusc Ludo.
Nicole tăcu de parcă ar fi văzut o fantomă.
„… Am uitat de tine, reluă ea cu voce plictisită, credeam că te-am
uitat… E cam cald aici.”
Comandă din nou pentru amândoi același lucru și începu să fumeze.
„De la trei ani ne jucam amândouă. Îmi zicea că am mâini urâte,
pentru că era geloasă pe părul meu…
— Sunt geloși, murmură Ludo, fermecat de vocea îndepărtată a mamei
sale.
— Ea a fost întotdeauna geloasă. Aveam mai mulți bani decât ei. Tatăl
ei lucra la șantierul naval. Eu aveam rochii frumoase, pantofi frumoși, și
asta o supăra. Era cu doi ani mai mare decât mine, dar era mai scundă și
o enerva și asta. Mereu voia să mă imite. Se pieptăna ca mine, vorbea ca
mine, făcea totul cum tăceam eu. Dacă eu îmi puneam bentițe roz, își
punea și ea. Dacă îmi luam la liturghie geanta, și-o lua și ea. Le spunea
băieților că suntem surori, dar ei își băteau joc de ea… De fapt, nu
semănăm deloc.”
Nicole stingea țigările abia aprinse, trăgea fumul nesățioasă, vorbea,
tăcea privind nervoasă în jur. Moleșit de băutură, Ludo îi zâmbea maică-
sii și începea să ațipească.
„… Apoi eu am plecat la internat și nu mă mai vedeam decât în
vacanțe cu prietena mea. Mergeam împreună la plajă, ne dădeam
întâlnire, la Le Chenal. De altfel, aici l-am întâlnit eu și Marie-Jo… la
masa de lângă bowling, ne făcea să râdem cu accentul lui…
— Cine? întrebă Ludo fără să se gândească.
— …Ei, cine, americanul”, îi scăpă lui Nicole cu voce dogită.
Ochelarii negri străluceau în pofida fumului care se înălța din
scrumiera plină. Își scoase rujul și se dădu cu el tacticos. Legătura dintre
ei se rupsese. Simțind privirea invizibilă fixată asupra lui, Ludo încercă
din nou să zâmbească. Nicole părea paralizată. Atunci, un tremur mișcă
colțurile buzelor rujate și două lacrimi apărură de sub ochelari,
alunecând încet de-a lungul obrajilor. Tulburat, întinse mâna spre maică-
sa, care se dădu înapoi violent, trântind scaunul.
„Nu mă atinge, nenorocitule”, urlă ea ca o nebună și, împleticindu-se,
ajunse la ușă.
VII

La sfârșitul verii, Tatav se întoarse la internat. Ludo își petrecu toamna


cu muncile manuale pe care i le dădea de făcut Micho în fiecare zi.
Smulse rădăcini, astupă o groapă. Săpă un șanț pentru trecerea unui fir
electric, curăță jaluzelele, le vopsi de mai multe ori – nu-i plăcuse
culoarea. Preotul apelă la brațele lui vânjoase ca să-și repare acoperișul
care amenința să se prăbușească și prin care apa se scurgea la fiecare
ploicică. Rezultatul excelent îl convinse să-l folosească și la alte munci
grele pe vlăjganul atât de zdravăn, care era și ieftin. Ca plată, Ludo fu
invitat la parohie să împartă omleta de la cină cu el. „Nu lasă deloc
impresia că e rău, îi spuse părintele lui Micho. Ai zice mai degrabă că se
teme.”
Nicole se înfurie de mai multe ori pe el, fără încrâncenare, ca și cum
divorțul de fiul ei se consumase, buboiul se spărsese și nu mai merita nici
să se enerveze. Noaptea, încuia ușa cu cheia.

În octombrie îl durură dinții, nu îndrăzni să spună nimic, ; și Micho fu


cel care observă că i se umflase falca și îl duse la dispensarul din
Bordeaux. Avea o duzină de carii, unele vechi de opt ani. Tratamentul
dură două luni. Ludo suferea și de arsuri la stomac despre care nu sufla
un cuvânt. Berthou voia să facem o plimbare pe câmp dar prietena ei nu voia
zicea că nu cu ăsta este nebunul… nu e deloc adevărat că sunt nebun chiar știu
să citesc și să socotesc… memoria mea e foarte bună și fetele s-au distrat când
am recitat Ave Maria până la capăt… vezi că e nebun vine mereu să spioneze în
fața școlii de altfel și maică-sa s-a săturat de el.

Într-o noapte, auzind vocea lui Nicole și a lui Micho, Ludo se ridică
din pat ca să asculte.
„Am poftă, zicea Micho. Nu pot să dorm dacă am poftă.
— Eu n-am nicio poftă. Și câtă vreme va fi el aici nici n-o să mai am
poftă.
— Deci n-ai poftă.
— Absolut deloc! Tu ești cel care are coșmaruri? Uneori toată noaptea.
Am impresia că nu dorm. Că sunt trează. Văd ochii verzi care încep să se
umfle ca niște baloane și în fiecare balon e idiotul, idiotul cu ochii lui
verzi care încep să se rotească toată noaptea.”
Se auzi Micho oftând.
„Cred că mi-a venit o idee, făcu el după o lungă tăcere.
— Tu ai mereu idei.
— Vară-mea… n-am mai văzut-o de un secol. Lucrează într-un
ospiciu… mă rog, nu e chiar un ospiciu. E pentru copiii de bogătași, cei
care sunt țicniți.
— De ce n-a venit la nuntă dacă ți-e verișoară?
— Tu n-ai vrut pe nimeni.”
Vocea lui Nicole se îndulci.
„Și de ce n-ai zis nimic până acum?
— Nu m-am gândit. Speram că o să se facă bine copilul. O să-i scriu
două rânduri vară-mii și o să mai vedem.
— Am văzut destul, Micho.
— Putem să-l luăm duminica și în vacanțe, ca să nu sufere prea tare.
— Și apoi rămâne în familie. O să fie mai ieftin.”
Timp de câteva secunde nu s-a mai auzit nimic, apoi ea reluă în
șoaptă:
„E o casă de nebuni sau ce?!…
— Nu sunt nebuni, ci săraci cu duhul. Și e privată. Vară-mea este
infirmieră. Se pare că a fost combinată cu directorul înainte să moară… o
să-i fie bine puștiului acolo.
— E o idee grozavă, Micho, o idee foarte bună. Haide vino, dacă ai
poftă.”

La jumătatea lui decembrie, Tatav veni în vacanța de Crăciun. Pe


douăzeci și patru, după o masă în doi cu Ludo, îi spuse pe un ton viclean:
„Vreau să-ți fac o propunere.
— Ce-i aia o propunere?
— Să dăm o raită pe la fosă. Ca să sărbătorim Crăciunul… Bine?”
Ludo refuză, pretextând că trebuie să pună masa și să curețe mazărea.
„Ți-e frică, da, asta e! Dar, te previn, dacă nu mergi la Lagardère…”
Îi aruncă o privire perfidă, bău un pahar de bere și dispăru toată după-
amiaza.

Seara, bunicii Blanchard se lăsară convinși să vină să petreacă


împreună revelionul – asigurându-se, bineînțeles, că bastardul n-o să fie
acolo. Or, Tatav își impuse autoritatea. „Eu m-am săturat, vreau să fie și
el aici!” După slujbă, se dusese să-l smulgă pe Ludo dintr-un somn vecin
cu coma, provocat de somniferul pe care i-l administrase din plin mama
lui, ca să petreacă în liniște. „N-ai vrut să mergi cu mine la fosă, rânji el
smulgând așternutul, dar acum scoală-te! E Crăciunul, și am o surpriză
pentru tine…”
Curcanul era ars, cârnații albi nefăcuți, Nicole, într-o dispoziție
criminală. „Ah, fetițo, dacă mă ascultai cândva și nu te dădeai în bărci,
erai mai liniștită acum! – Lasă-mă în pace, mamă. Gata, e Crăciunul!” le
potoli Micho. – Și Crăciunul e Crăciun”, oftă domnul Blanchard, care
avea grijă să nu dea ochii cu bastardul, pe care își jurase să nu-l mai vadă
niciodată!
Bradul împodobit de Micho clipea albastru-verzui lângă armoniu, ceea
ce o călca pe nervi pe Nicole și îi stârnea amintiri: așa clipeau farurile pe
mare, clipeau în mintea ei, în tot ce-și amintea, ura farurile, brazii,
amintirile.
La desert, Micho împărți prăjitura tradițională adusă de domnul
Blanchard; desfăcură șampania și făcură schimb de cadouri: Tatav primi
o vedetă cu motor teleghidată, un borcan cu gumă de mestecat, un
produs nou: Malabars, o Biblie de la Ierusalim și un plic pe care se grăbi
să-l deschidă – ca să vadă cât era înăuntru.
Printre adulții ceva mai destinși de băutură, desfacerea pachetelor se
făcu zgomotos, o undiță pentru domnul Blanchard, un portofel din piele
de crocodil pentru Nicole, un Winchester pentru Micho – Tatav ceru
dintr-odată să vină și rândul fratelui său.
De formă, mecanicul împachetase la loc marioneta pe care i-o oferise
fiului său vitreg de cu seară „din partea întregii familii” – vorbind încet,
pentru ca Nicole să nu audă nimic. Ludo își luă încă o dată în primire
marioneta.
„Iată și cadoul meu, trâmbiță Tatav, se poate mânca… zic bine: se
poate…”
Amuzat, întinse o cutie frumoasă legată cu panglică aurie, care te
ducea cu gândul la bomboane scumpe de ciocolată. Apoi își declanșă
mașina de râs, apostrofându-l pe Ludo: „Amintește-ți de vasul de
Soissons!”
Cum o deschise, Ludo recunoscu duhoarea scârboasă a fosei și i se-
ntoarse stomacul pe dos. Miasma se insinuă printre mirosurile
brânzeturilor și ale vinurilor, printre cele mai dulcege ale parfumurilor,
lăsându-i împietriți pe comeseni.
„Ce dracu’ ai făcut, blestematule?!”, înjură Micho în surdină.
Pe un pat de scârnă, la fundul cutiei, rânjea eternul schelet alb pe care
Ludo îl știa atât de bine.
„E răzbunarea mea, se prosti Tatav. Rahat cu ciocolată fără ciocolată,
direct din gaură…”
Nicole tremura și își mușca buzele privindu-și fiul îndobitocit de
somnifer, de nedreptate, cu mâneca pijamalei în farfuria de desert: el care
de curând îi pusese în fața ușii un braț de ferigi legate cu pir.
„Direct din gaură”, repetă Tatav prăpădindu-se de râs. O palmă
năprasnică cu trei degete se năpusti asupra lui. Micho se ridică pe
neașteptate, tremurând de furie, și mătură masa cu privirea: „Dispăreți
de-aici, cu toții!” urlă el cu voce cavernoasă și fu primul care ieși.

În noapte se mai întrezărea o rază de lumină. Ludo o luă în picioarele


goale pe coridor, convins că i-a auzit pe Nicole și pe Micho sporovăind.
Mai încolo era Tatav care sforăia întruna, așa cum făcea de la Crăciun:
imitație nazală a vedetei cu motor pe care o ținea noaptea în brațe, ca pe
un ursuleț.
„Nu e vina mea dacă scrisoarea s-a întors.
— Dar de ce mi-ai zis că ai trimis-o?
— Eram sigur, ah, eram atât de sigur…
— Nu minți, Micho. Am găsit-o în buzunarul hainei tale. Nici măcar n-
ai schimbat adresa.
— Bine, bine, o s-o trimit mâine.”
Se auzi foșnetul așternutului, apoi Nicole reîncepu mai încet:
„Cum o cheamă?
— Haide, mi-e somn. Poupette. Mă rog, Poupette nu e numele ei. Nu
are un nume comun; Rakoff… Hélène Rakoff.
— Sună rusește, e comunistă?”
Micho căscă.
„Bunicul ei era, sau bunicul bunicului, sau și mai rău. A rămas în
Franța după nu știu ce război, era dresor de urși la Bordeaux.
— O să vezi ce bine o să fie acolo. O să mergem să-l vedem duminica,
o să-l luăm acasă în vacanțe. Asta nu e o viață pentru el.”
Auzind cum respirațiile se transformă în sforăituri, Ludo se întoarse în
camera lui, desenând un timp pe perete, apoi se băgă în așternut. Nu sunt
(icnit… nu mă cheamă Lidio, ci Ludo, știu să citesc etichetele și chiar să scriu
puțin… am și memorie.. O cafea de calitate provenită din cele mai bune țări
producătoare din lume arabica este un amestec cu gust subtil și nobil șase
surdine în ulei și cu anșoa trei fiole la douăzeci și patru de ore de luat cu puțină
apă înainte de masă favorizează refacerea fibrei musculare și Isus fructul
pântecului tău e binecuvântat într-un vas amesteci faina cu restul de zahăr
adaugi ouăle întregi și coaja rasă de portocală desfăcută cu lapte obțineți o pastă
groasă… când mi-e prea foame mă duc să șterpelesc mere de la vecina… o să am
și eu o meserie o casă știu să mă urc în copaci și să fac praștii eu sunt cel care
aruncă piatra pe apă cel mai bine și care scuipă cel mai departe zilele trecute am
încălecat pe o vacă a luat-o la fugă când Tatav a început s-o lovească cu bâta în
spate știu să tai lemne Tatav nu știe și să ung o lamă de fierăstrău știu să ascut
coasa pentru lucernă și cum a spus mama că era periculos nu mai am voie… nu
am chef să plec de acasă… nu am chef să mă duc acolo unde vorbeau ei… Tatav
a zis că nu e vina lui dacă e idiot.

Într-o dimineață sosi răspunsul de la Hélène Rakoff:

Centrul Saint-Paul, 11 februarie 1961

Dragă Michel,
Astăzi, Notre-Dame de Lourdes. Am primit scrisoarea ta și m-am
bucurat. Abia dacă-mi mai aminteam că am un văr atât de aproape de
mine din punct de vedere geografic. Este adevărat că la Saint-Paul
trăim izolați în lumea noastră, care este cea a inocenței și a prieteniei.
La centru nu există „imbecili” așa cum îi numești tu, ce îngrozitor!
Dacă Dumnezeu a lăsat pe lume ființe nevinovate, n-a făcut-o ca noi
să-i tratăm drept imbecili. Aici nu sunt decât copii, indiferent de
vârstă. Centrul este al lor, tot așa cum eu aparțin copiilor. Duhul
Sfânt veghează asupra noastră. Poți să-mi trimiți dosarul medical al
copilului despre care mi-ai vorbit și să mă pui în legătură cu familia?
Este botezat? Alăturat, îți trimit un formular legat de formalitățile
pentru admitere. Mai cânți la armoniul parohiei ca pe vremuri? Mi-ar
prinde foarte bine niște cărticele vechi de rugăciune. Toate cele bune
vouă tuturor și copilului. Fie ca Domnul să vă aibă în pază.
Verișoara ta, Hélène Rakoff.

„Ascultă aici, spuse Micho, luându-și nevasta drept martor: «Domnul


să vă aibă în pază…» Poupette s-a schimbat complet. Pe vremea mea era
o dezmățată.”
În noaptea următoare, Ludo surprinse următoarea conversație:
„Nu sunt eu mama lui, pentru că a fost un accident.
— Poate eu sunt mama lui, sau Tatav! Cred că trebuie să-i spui lui
Poupette.
— Are cartea de identitate pe numele tău, e destul.
— Vrea și actele familiei și un carnet de sănătate.
— Dar de ce nu-i povestești totul, așa cum a fost. Că nevastă-ta a fost
călărită de trei.
— Taci din gură!
— Și spune-i tot ce mi-au făcut acolo! Și tot ce a trebuit să fac…”
Auzi un zgomot înfundat urmat de un țipăt. Ludo o șterse.

A doua zi, mama lui îl chemă dis-de-dimineață. Stătea în picioare la


fereastră, în cămașă de noapte. Își jupuia lacul de pe unghii, cu buzele
strânse, cercetându-și degetele ca pe niște cărți de tarot.
„Mi-e foame. Fă-mi de mâncare. O cafea tare. E vreme frumoasă sau
nu?
— E frig, răspunse la întâmplare.
— Eram sigură.”
Ludo își contempla mama, cu părul pe spate, cu pletele aurii înspicate
deja cu fire albe. Avea pungi sub ochi; pe buza de jos îi ieșea o bubă.
„La ce te uiți?
— Nu mă uit la nimic.
— La buba mea, mincinosule. E din cauza febrei. Cum apare, așa
dispare, ai priceput?… Și tu, tu te-ai văzut ce urechi ai?… Hai, grăbește-te
acum!”

Tata conduce mașina are un pistol tata conduce și avioane… chiar vapoare de
război poate să conducă și când îmi cere să-l ajut eu sunt cel care conduce dar nu
conduc așa bine ca el… tata nu vrea Floride… am văzut avioane la televizor el le
conducea… de altfel mama știa foarte bine că el era… Tatav zice că un avion e
mai mare ca un tractor și chiar mai mare ca o secerătoare… nu știu unde e
tata… oh, dar știu foarte bine… n-are timp să se oprească o să se oprească într-o
zi și o să fac totul la fel ca el. Ducându-i sus micul dejun, o găsi în pat. Gâtul
unei sticle se vedea de sub pernă.
„Așază-te. Vreau să-ți vorbesc. Să știi că e spre binele tău. Nu stăm de
vorbă prea des, dar nu e din vina mea. Mă rog… totuși ai dreptul să
cunoști adevărul… Uite. Să începem cu începutul. Când aveam patru ani,
am cântat la o emisiune la un post de radio din Yquem. N-are nicio
legătură, dar e totuși important. Am și câștigat o trotinetă… Odată,
Nanette m-a dus la cinema la Bordeaux. Îți mai amintești cine este
Nanette?… A mierlit-o. Am dormit tot filmul, și în pauză am mâncat o
înghețată. Un cornet… Niciodată n-am vrut să merg cu tata la pescuit.
Mă plictisea, fiecare cu gusturile lui… Ne jucam de-a marchizele cu
Marie-Jo… Aveam zece ani când a înghețat cireșul și s-a crăpat, era
periculos. Tata a pus ciment în spărtură și n-am mai vrut să mănânc
cireșe. Ziceam că au gust de ciment. Cum are și cafeaua ta! Nu-mi mai
place cafeaua. Faci special să fie rea, și nu pui nici destul unt pe pâine.
Nici măcar nu asculți când îți vorbesc. Ești lipsit de suflet, Ludo, asta ești
tu, un lipsit de suflet, o să fii mulțumit numai când o să mă faci să crăp!”

Les Buissonnets, 23 februarie 1961

Draga mea Poupette,


Prefer să știi totul. Așa cum scrie și în ziare, Nicole, mă rog,
nevastă-mea, a fost violată de niște golani când era fetiță, de unde tot
tămbălăul cu copilul de după. Se numește Ludovic, dar noi îi spunem
Ludo. E ciudat, ăsta e și numele șlepului cu care m-am plimbat pe
mare cu Mauricette când s-a întâmplat accidentul. L-am dus de
nenumărate ori la doctor, și, de fiecare dată, aceeași poveste, cuvinte
care te lasă cu gura căscată. Să zicem că nu e prea vorbăreț. Nu știm
prea bine ce are în căpățână, dar e cumsecade. Pentru Nicole nu e o
viață. Și apoi asta îi stârnește amintiri. Bine, îți trimit un cec ca avans
și, dacă ai putea să-mi spui când să-l aduc pe Ludo, ar fi foarte bine.
Eu și Nicole te pupăm,
Vărul tău, Micho.

Hélène Rakoff răspunse imediat.

Saint-Paul, 27 februarie 1961

Dragii mei Nicole și Micho,


Sfânta Honorina, zi de sărbătoare. În dimineața asta cerul e senin
la Saint-Paul. Domnul Nostru dăruiește copiilor ziua asta frumoasă.
Am vrea s-o împărtășim cu voi. Deja le-am vorbit copiilor despre
venirea unui nou copil. Le-am cerut să se roage ca să ajungă cât mai
repede la noi. Ard de nerăbdare să-l cunosc pe Ludo. O să renunțăm
la certificat și gata. Doctorii nu sunt întotdeauna clarvăzători când e
vorba despre inocență, și, în privința asta, mă bizui pe mine mai mult
decât pe ei.
De altfel, la Saint-Paul avem un excelent psihiatru, care vine în
fiecare lună și care o să ne spună foarte sincer ce are Ludo. O să
vedem dacă Domnul l-a făcut pentru un mediu social sau în viitor
locul lui este printre noi. Altminteri, inocența este un dar pe care
oamenii așa-zis normali ar trebui să-l invidieze. În ceea ce privește
sosirea lui Ludo, voi sunteți cei care fixați data. Cel mai bine ar fi la
sfârșitul lui martie, pentru că acum mulți copii sunt în vacanță la
familii. Vreau să fie cu toții aici, ca să-l primească pe noul lor trate. Fie
ca Domnul să vă aibă în pază.
Verișoara și prietena voastră,
Hélène Rakoff
P.S.: Mulțumesc pentru avans.

Plecarea țapului ispășitor nu-l lăsa indiferent pe Tatav, dar i se


ascundea adevărul. Corespondența cu Hélène Rakoff era păstrată sub
cheie. Se fereau să pomenească de închisoarea psihiatrică unde Nicole
hotărâse să-și trimită fiul. Duminica, la masă, venea uneori vorba despre
un internat. Un internat ca toate internatele. Ludo o să fie foarte fericit
acolo. O să învețe, o să se disciplineze, o să-și facă prieteni. Și, duminica,
bineînțeles, poate nu la început, o să se întoarcă acasă. O să meargă să-l
vadă, ce zici, Ludo? Cu fruntea plecată, cel în cauză păstra o tăcere
îngrijorată. Tatav promisese că noaptea o să meargă în port și o să se urce pe
vasele de pescari ancorate la chei erau șlepuri cufundate în întuneric… care
trosneau… vântul sufla… Tatav a arătat spre un șlep mare și a desfăcut
parâmele din față și din spate și mi-a zis că ăla este Ludovic cel mai lung din
port privește bine Ludo face ca tine pleacă și așezat pe chei Tatav îl împingea cu
amândouă picioarele… mi-am proptit și eu picioarele vântul s-a înfipt în catarg
și vasul s-a îndepărtat l-au auzit ciocnindu-se de altul și a dispărut în noapte…
dimineața jandarmii au întrebat dacă Tatav dezlega vapoarele noaptea și Tatav a
zis poate e Ludo și atunci Nicole a răspuns nu fiți îngrijorați că pleacă la o casă
așa că o să am o casă.

Micho nu mai dormea. Chinuit de insomnie, de conștiința încărcată și


de șantajul cu raporturile sexuale, se zbuciuma noaptea la fel ca fiul lui
vitreg. Poate chiar e într-o ureche, dar poate foarte bine să nu fie. Și, dacă
nu e, nu trebuie trimis la Poupette, târfa aia bătrână, care s-a scrântit întru
Domnul ca să nu fie nevoită să plătească prea scump. Murea de poftă să
sară pe Nicole, enervat că ea putea dormi atât de adânc, încât nici nu i se
auzea respirația.
Într-o zi, observă fără să vrea că Ludo nu-i mai deranja, că mai putea
aștepta să-l trimită acolo. „Nu ești decât un boșorog care nu pricepe
nimic din nimic. O să-mi găsesc unul mai tânăr. N-o să-mi petrec viața cu
un moșneag care nici măcar nu-și dă seama ce noroc a dat peste el. De
altfel, sunt însărcinată, și de data asta plec în Elveția, ca să-l dau afară!”
Făcând parte dintre părinții care deveneau fanatici la anunțul unui
moștenitor, Micho văzu roșu în fața ochilor. „Ce treabă ai tu în Elveția? O
să faci copilul, da, așa cum face toată lumea!” Ea țipă că prezența lui
Ludo îi taie orice chef să fie mamă și că, dacă trebuia, o să se ducă în
Elveția pe jos.
A doua zi, mecanicul confirmă în scris sosirea copilului la Saint-Paul.

Pentru Nicole începu o perioadă istovitoare. El avea să plece.


Inconștientul încătușat de orgoliu se elibera. Niciodată nu visase atât.
Fețe de înecați plutind la suprafața unei mări neclintite. Vedea ochii verzi
deschizându-se și închizându-se ca niște valve molatice ale unei cochilii
între două ape. Somnul lua cu el fețele celor care zăceau.
Începu să numere zilele. Să le taie ostentativ pe calendarul de la
intrare, convinsă că plecarea lui Ludo o să-i redea tinerețea ucisă. Viața
își relua cursul normal. Certurile cu părinții se terminau. Nervii n-o să-i
mai facă probleme. O să îndrăznească să-și revadă prietenii, să-i invite
acasă. Poate chiar să reia relațiile cu Marie-Jo… Cum Micho sforăia tot
mai tare, o să-și facă o cameră numai a ei. Pe el o să-l instaleze în camera
eliberată după ce o să dezinfecteze, o s-o facă să arate ca nouă, fără
frescele hidoase care desfigurau pereții. Același lucru la Peilhac, cu
podul. Și duminica, Ludo ar putea dormi la Tatav sau pe canapeaua de
jos.
Încă douăzeci de zile de tras… Noroc că avea Renaultul Floride ca să
se defuleze. Mergea să-și vadă părinții sau își petrecea ziua la Bordeaux,
visând pe terasa cafenelei Le Régent, contemplând cu ajutorul câtorva
pahare de martini o mulțime tulbure de momente deșarte, de o plictiseală
jalnică, cu o privire care uneori părea că se desprinde ca o bulă de aer
care se spărgea undeva la picioarele ei. Uneori i se făcea foame. Comanda
mâncare de varză sau un sendviș la cuptor, de care, în cele din urmă nu
se atingea. Sau închiria o cameră la hotel, aprindea luminile, trăgea
draperiile, se încuia de două ori împreună cu demonii ei, fuma țigară de
la țigară, fugind de amintiri și urmându-le cu încăpățânare, lovindu-se de
imagini care o îngrozeau, se revedea la treisprezece ani – cadavru
însângerat sub o lampă galbenă; apoi alunga himerele dezbrăcându-se în
fața oglinzii și gusta chinul plăcerii de a se îngrozi în fața trupului ofilit
înainte de vreme. Ca și cum trupul golit de simțuri trebuia să dispară.
În fantasmele ei, i se întâmpla ca ea și fiul ei să fie o singură ființă, iar
ea era obligată să se omoare ca să-l uite.
„Ți-ai găsit pe unul sau ce se întâmplă?” se plângea Micho când se
întorcea după căderea nopții. „Și de ce m-aș duce cu altul dacă tot n-am
chef?” Și avea dreptate, pentru că, dacă vreun amator de aventură risca s-
o abordeze, nu nimerea prea bine. Privirea lui Nicole era atât de goală și
de înghețată, că nimeni nu îndrăznea să insiste. În cafeneaua Le Régent,
care era frecventată mai ales de clienți cu stare, ea era considerată ca
burgheza cu Renault Floride. Baletul băuturilor, mesele neatinse, siestele
singuratice lăsau loc bârfelor. Văzând-o atât de posomorâtă, atât de pusă
la punct, zgârcită în ciuda banilor cu care-i plăcea să se laude, chelnerii își
imaginau că e vreo văduvă în căutare, speriată de gura lumii.
Ludo nu știa când avea să plece și, de altfel, nici unde. Aștepta. Se
trezea în fiecare noapte ca să spioneze, dar Nicole și Micho vorbeau din
ce în ce mai încet. Ce internat era ăla pe care i-l rezervaseră? Cine era
verișoara lui Micho? El nu era nebun. Deci ce avea atât de diferit încât să-
l despartă mereu de ceilalți? într-o duminică, se duse la atelier să-l caute
pe Micho.
„Când trebuie să plec?! întrebă el pur și simplu.
Mecanicul se chinuia sub un tractor în revizie.
„Cum când trebuie să pleci?! evită el răspunsul. În primul rând, ce
cauți aici? Dacă te prinde maică-ta, ai încurcat-o!”
Micho îl privea de jos în sus. Curgând din motor, un fir lung de ulei i
se prelingea pe obraz. Se ridică în picioare, își frecă șalele strâmbându-se,
șterse uleiul cu o cârpă.
„Cu întrebările tale uite că înghit ulei. Mă plictisești, Ludo!”
Își adună cheile împrăștiate pe jos.
„Ascultă la mine, eu nu vreau, reluă el îmblânzindu-se. Martor mi-e
bunul Dumnezeu.”
Apoi, evitând privirea băiatului și făcându-și de lucru:
„Și de unde știi că o să pleci curând?
— Noaptea, când stați de vorbă.
— Ah, da, făcu Micho, noaptea…” își ascunse stânjeneala suflând cu
buza de jos o șuviță rebelă. „O să-ți spun eu, Lidio, începu el cu voce
sugrumată. Eu țin la tine. Eu n-aș vrea să te duci acolo… pricepi?
— Păi, da”, răspunse Ludo, care nu înțelegea nimic.
Mecanicul se întoarse spre el.
„Eu aș fi vrut ca ea să vină cu tine la noi, și apoi tu și Tatav să fiți la fel,
să ștergem cu buretele, pricepi?… Și, chiar dacă la școală erai zero, se
aranja, te luam ucenic la mine. Pe urmă n-a mers, nu! N-a mers așa. Ea
spune că ești într-o ureche… Și poate și ești un pic. Dar nu e grav, știi, nu
te trimitem pentru multă vreme. Și poate chiar o să-ți fie bine acolo, o să
fii bine îngrijit, o să vezi. Și apoi mama ta o să fie mai mult alături de tine.
— Mda, murmură Ludo sugrumat. Și când plec?
Micho schiță un zâmbet.
„Nu se știe precis, Lidio, și eu n-aș vrea.”
Departe de nevastă-sa, încerca să preia controlul treburilor familiei pe
care ea le conducea cu mână forte, fără să țină seama de revoltele lui
zadarnice. Până la Paște aranja el lucrurile, era făcut să repare, aranja el
pompele cu sârmă, meșterea orice, mai avea timp să aranjeze și soarta
copilului.
„Și ce-i acolo unde mă duc? întrebă Ludo.
Nu se știe… dar se zice că e un centru.”
Clătină din cap și continuă blând:
„Un centru pentru copii.
— Dar eu nu mai sunt copil.
— Așa-i, nu mai ești! Ești deja flăcău. Alții sunt…
— Sunt geloși, murmură Ludo. Și o să pot să mă întorc?
— Ce întrebare! glumi Micho. Dacă nu te întorci, vin eu după tine.
— O să vii să mă vezi?
— Sigur c-o să vin! N-o să stau până la sfântu’ așteaptă, și Tatav la fel.

O să mă ascund la mine în iglu așa n-o să plec sau o să mă ascund în canalul


de scurgere și o să mănânc ouă ca să nu mor dar sigur că o să mă mănânce
pescărușii… ce este un centru pentru copii și apoi ce este sfântu ’ așteaptă.

În seara aceea Nicole s-a întors spre miezul nopții. Ludo se culcase de
puțină vreme. Aidoma condamnaților care nu-și cunoșteau clipa
verdictului sau bătrânilor sătui să-și aștepte moartea, își regăsea plăcerea
de a trăi și refuza să se gândească la viitor. Auzi de departe mașina
apropiindu-se, frânând brusc, portiera trântindu-se, cârligul porții
scrâșnind pe pietriș, apoi motorul ambalându-se și tabla zgâriindu-se de
stâlpii de granit. Nicole băuse din nou prea mult – mașina ei era o rablă.
Se cufundă în așternut când ea începu să-l strige pe nume de la parter,
zbierând cât timp urcă scara.
„Ludo!”
Era în prag, cu respirația șuierătoare, se profila în lumina coridorului.
„Ludo…! aș vrea să dispari.”
Se auzi atunci Micho protestând slab, Nicole urlând și trimițându-l la
dracu, apoi un tropăit tot mai slab și un ordin venind din depărtare cu o
voce dezorientată: „Mâine, Ludo, mâine să-i aduci mamei tale cafeaua.
Dar să nu uiți”.

E vânt pe dig și nu știu dacă ajung până la capăt când te întorci nu


mai vezi coasta și pescărușii te atacă… nu le place să le strici cuiburile
dar eu trebuie să înaintez… dedesubt e marea ea e cenușie și face un
zgomot grozav de piloni pun un sac de cartofi pe cap cu găuri ca să
văd pun cârpe sub cămașă și în jurul mâinilor și așa merge… aș vrea
să ajung la capătul canalului nimeni și niciodată n-a ajuns până la
capăt… se pare că sunt pești uriași care vin să mănânce murdăriile la
ieșire chiar balene și rechini… nu e adevărat că sunt pisici crabi și nici
atât submarinul… mama n-o să mă creadă dacă-i spun că am văzut
balene la capătul canalului acolo unde cargourile sunt toate înșirate la
orizont… eu cu mama suntem căsătoriți.

Ludo puse tava pe consolă. O blândețe înghețată o înconjura ca o


aureolă pe femeia cu ochii pe jumătate închiși, care îl privea cum se
mișcă, cu trăsăturile marcate de insomnie.
„Acum, așază-te. Nu, tontule, cu fața la mine, nu mai contează.” Ludo
se răsuci spre pat.
„Hai, nu te teme, uite…”
El ridică fruntea, uimit de dulceața glasului. Astăzi Nicole nu clipea; ca
și cum ochii verzi nu-i mai răneau memoria.
„Poimâine pleci la Centrul Saint-Paul. Este un internat pentru copii…
dificili. O să te ducă Micho. Asta e. Presupun că ești destul de mare ca să
înțelegi. Aici nu se mai poate. Acolo o să-ți fie bine. De altfel, e o
persoană din familie care o să se ocupe de tine. Din familia lui Micho.”
El nu se clinti, cu ochii mereu fixați asupra ei. Nicole își aranjă pernele.
„E spre binele tău, să știi. N-am luat această decizie cu plăcere. Genul
ăsta de instituții costă scump. Sunt specializate, o să fii bine îngrijit. Bietul
de tine… Nici nu știu dacă-ți dai seama cât ești de bolnav.” își dădu capul
pe spate, și tonul deveni mai dur.
„În fine, asta e! Asta nu e viață cu un copil ca tine. Dat afară de peste
tot, mincinos, hoț, băgăcios, nici nu se știe ce-ți trece prin minte… Nu mi-
ai spus niciodată mamă. Știi măcar că cu sunt mama ta?… Și, chiar dacă
știi, puțin îți pasă!…”
Aproape țipase; cu o mână tremurătoare își aprinse o țigară, cu
privirea agitată ca o pasăre care nu știe unde să se așeze.
„Dă-mi tava înainte să se răcească.”
El se supuse.
„Evident, cafeaua s-a răcit! Și tu, ca de obicei, nu spui nimic… Nu iei
cu tine decât strictul necesar, o să-ți dea de acolo îmbrăcăminte. E un
drum de o oră cu mașina. Apoi există un autobuz care te ia, mă rog, o să
vezi tu. Cineva de la centru o să vină după tine. Măcar încearcă să fii
politicos. Oricum o să-ți găsești aici lucrurile în weekend. Încă nu știu
cum o să decurgă totul, dar poți fi sigur că nu mă amuză deloc.”
Cercetă tartinele nemulțumită.
„Niciodată nu pui unt cât trebuie, spuse ea băgând pâinea în cafeaua
care făcu valuri și dădu pe afară. Acasă aveam croasanți proaspeți în
fiecare dimineață și jeleu de mure făcut de mama.”
Auzise de sute de ori apologia timpurilor bune de altădată. De sute de
ori văzuse tartina transformându-se în burete înainte de o a o duce,
zemuind, la gură și de sute de ori i-a fost rușine de acest mic dejun pe
care ea îl înghițea în silă special ca să-l umilească, uneori chiar se purta ca
și cum n-ar fi existat.
„Măcar mă asculți?…” Se enervă din nou. „Îți vorbesc, Ludo, mă
asculți?
— Da, făcu el.
— Da, mamă, Ludo.”
Tartina uitată în cană căzu încet pe șervet. Ludo nu răspundea.
„Ei bine, da… așa e. Când ești politicos spui: da, mamă… Ce mai
aștepți?… Spune «mamă», Ludo.”
Cu ochii în podea, Ludo strângea din dinți.
„Niciodată, reluă Nicole cu voce indiferentă, nu Ludo, niciodată n-ai
zis mamă. De ce? Hai, idiotule, dă-i drumu’… spune-o! Spune-o măcar o
dată! Spune «mamă» mamei tale, numai o dată, spune-o!”
Se ambală, furioasă. Privindu-și fiul care se ghemuia în scaun și
tremura fără să spună nimic.
„...Deci tu ai dreptate! Tu ești cel care are dreptate. Dacă nu vrei să
vorbești este pentru că nu sunt mama ta. Și e adevărat, Ludo, nu eu sunt
mama ta… Nu vrei să spui nimic! Ei bine, o să vezi! Mama ta este un
accident, auzi, e ca și cum ai fi fost tu, înțelegi?… De fiecare dată când te
văd, de fiecare dată îi văd pe toți trei, îi aud, sub lampa galbenă, de
fiecare dată când te văd, pe cei trei dezaxați îi văd, e ca și cum tu ai fi fost
cel care m-a bătut, violat, nu sunt eu mama ta, pricepi!… Mama ta sunt
cei trei mizerabili.”
Vocea era dură, otrăvită de ură.
„Acum șterge-o, derbedeule, cară-te din viața mea”, urlă ea încă o
dată, ridicându-se atât de violent că bolul se răsturnă pe așternut.

Ieși ca din pușcă. O luă pe scară la întâmplare, rată o treaptă și alunecă


până jos pe spate, fără să simtă nimic. Își zise că i-e sete. În bucătărie,
deschise amândouă robinetele, privi apa cum se scurge în spirală în
fundul chiuvetei, apoi închise, perplex, incapabil să-și aducă aminte ce a
vrut la început. Derbedeu, derbedeu, inima scanda, insulta, se lovea cu
pumnii strânși în cap, repetând derbedeu, derbedeu, văzând roșu în fața
ochilor. Se trezi pe terasă. Tăcerea sfârâia sub soare. În colțul zidului se
lovi cu capul de piatră, de muchie, cară-te derbedeule! Și, când sângele
țâșni, Ludo se simți mai bine, continuând să lovească sacadat, așa cum
strivești cu sete un șarpe.
Ei sunt trei au topoare și încep de la brațe… taie felii sub lampa galbenă felii
rotunde ca prăjitura de Crăciun… taie până la umeri și apoi taie picioarele taie
trupul dar prăjitura de Crăciun devine brațe și picioare și cei trei sub lampa
galbenă încep din nou să taie cu topoarele și capul pe care nu-l taie îi privește
cum fac… ei sunt trei au topoare. Ludo își recăpătă cunoștința o oră mai
târziu. Renaultul Floride plecase. Ideea că Nicole l-ar putea salva nici nu-i
trecuse prin cap. În oglinda de la baie, constată că nu fusese îngăduitor.
Fața îi era neagră de sânge. O tăietură urâtă îi brăzda vertical fruntea,
cămașa era ca lipită de piele. Nu se spălă, se lăsă să alunece pe jos, cu
spatele lipit de perete. Nu este adevărat că am trei tați… dar dacă este
adevărat trebuie să le spun unde sunt trebuie să vină să mă caute… Tatav zice
că sunt nemțotei și jidani dar eu n-am făcut nimic rău n-am nicio vină n-am
apărut singur în burta ei… de altfel nici nu e adevărat că am apărut singur… ce
frig trebuie să fie acolo înăuntru… n-aș fi putut să mă ascund în igluul ei.

Când se întoarse seara acasă, Micho fu cuprins de tristețe găsind din


nou casa goală. Pe Nicole, chiar dacă era însărcinată, n-o vedea niciodată.
A cerut o mașină?… A avut-o. Dar Renaultul Floride îi folosea în primul
rând ca să plece. De-acasă. Într-o zi o s-o găsească într-o groapă, și gata
cu copilul. O femeie însărcinată se odihnește, nu bântuie pe străzi după
apusul soarelui. Oare era însărcinată?… Cântă la armoniu primele măsuri
din Veni Creator, apoi renunță: îl părăsea și preocuparea lui cea mai
plăcută.
Într-o doară puse masa pentru două persoane. Dacă venea totuși mai
devreme ca să ia masa. Ar fi trebuit să mai pună a treia farfurie,
gândindu-se la Ludo, care pleca poimâine, dar mai bine nu-l expunea la
noi șicane. De altminteri, și copilul prefera să fie singur. Își lua în camera
lui o bucată de brânză și delira pe pereți. Asta era. Câteva zile încă și
totul o să se aranjeze. Curând Nicole o să aibă un alt copil, asta era ceea
ce-i trebuia, un copil pe care să-l accepte, un copil al ei, și nu un biet idiot
care nu era rău, asta nu, dar care era deranjat la mansardă și nu se putea
face nimic. Până nici Tatav nu se mai înțelegea bine cu el de la o vreme.
Inferioritatea lui în luptele verbale cu nevastă-sa îl acrise, încet, încet
pe Micho. Prudent, se ținea deoparte de problemele fiului său vitreg,
sursa scandalurilor din căsnicie, și îi purta pică inconștient, pentru
propria lașitate. Și apoi era totuși altfel decât ceilalți. Un pic prea altfel.
Bineînțeles că s-a gândit să-l angajeze ca ucenic, dar ce-ar fi zis lumea?
Deja unii clienți îl părăsiseră după căsătoria lui cu fiica lui Blanchard.
Chiar unii enoriași își schimbaseră biserica, iar alții s-au plâns.
Spre ora nouă aprinse televizorul, puse la încălzit o cutie cu fasole,
mâncă fără niciun chef, privind indiferent imaginile care defilau pe ecran,
fără sonor, ca să pândească mașina. Mereu se temea de un accident când
se întorcea târziu. Amâna să termine de mâncat, ca să-i dea lui Nicole o
ultimă șansă să-i țină companie. Sosi când termina să-și curețe mărul.
„A, iată-te, îi spuse el ridicându-se ca s-o îmbrățișeze.
— Duminică mâncăm la brutărie, trâmbiță ea de departe. Grăbește-te
să-l duci pe Ludo. Sunt epuizată…
— Și unde ai fost iar? nu putu el să se împiedice să întrebe.
— Mă duc unde vreau, lasă-mă în pace. Nici nu mi-e foame, poți să
strângi. Hai, noapte bună, mă duc să mă culc.”
Și-a aruncat haina pe divan, s-a întors pe călcâie după un sărut trimis
în treacăt cu vârful degetelor. El a rămas acolo, cu sfertul de măr în mână,
înghițindu-și dezamăgirea. Îi auzi pașii pe scară, apoi de-a lungul
coridorului, apoi ușa deschizându-se – și dintr-odată se auzi un urlet care
îl făcu să scape mărul din mână și să se repeadă la etaj. Toate luminile
erau aprinse. Cu mâinile la cap, Nicole urla în fața camerei sale. O dădu
la o parte și rămase țintuit în prag la vederea lui Ludo culcat în patul lor
cu capul însângerat.
Partea a doua

VIII

Centrul Saint-Paul era așezat în mijlocul pădurii. Liniștea, tufele de


mure și pinii înconjurau împrejurimile. Un drum nisipos îl lega de șosea,
un kilometru mai la sud. Poarta din fier forjat, în stil maur, se deschidea
spre o alee pietruită, care ducea direct la conac, un fost pavilion de
vânătoare cu două aripi. Un etaj și mansardele, un acoperiș nou din
ardezie, o fațadă jupuită. Patruzeci de camere în total și o sufragerie
dotată cu un imens șemineu, care nu mai fusese folosit din vremuri
imemoriale. Două intrări dădeau spre o terasă acoperită cu zgură, care
făcea să scârțâie pașii.
În sus, se întindea până la râu un parc în paragină, dotat cu un teren
de tenis dezafectat. În fundul curții, mașina colonelului Moissac,
fondatorul centrului, era urcată pe butuci, lângă o cadă abandonată. Un
motan bătrân numit Clochy era instalat sub mașină.
Pe domeniul din pădurea adormită trăiau „copiii”; cea mai mică era
majoră, decanul de vârstă avea vreo cincizeci de ani.
Erau copii din punct de vedere mental. Săraci cu duhul, întruchipau
inocența edenică, speranța neprihănită a răscumpărării, erau niște
pursânge ai fericirii propovăduite de Hristos; într-o zi vor salva lumina
de la pieire: astfel vorbea colonelul la vremea lui.
La centru nu se spunea niciodată „o fată, un băiat”, se spunea
întotdeauna „un copil” – dar o separare atentă împiedica orice amestec.
Toți proveneau din familii înstărite, capabile să plătească pentru toată
viața costurile unei pensiuni complete în mediul j protejat. Părinții îi
înconjurau cu o adorație melancolică și se angajaseră să asigure fondurile
în caz de abandon.
Alienații violenți erau înapoiați familiilor sau transferați la spitalul de
psihiatrie din Valmignac.
Domnișoara Rakoff, infirmiera, preluase conducerea centrului după
moartea colonelului. Adolphine și Doudou, doi angajați, își împărțeau
sarcinile gospodărești, iar noaptea supravegheau dormitoarele, cel al
fetelor și cel al băieților, care erau despărțite de sufragerie. În funcție de
gradul de alienare, pensionarii asigurau diferite servicii pentru a ușura
efortul personalului.
Duminica, un duhovnic bătrân de la ospiciu sosea cu bicicleta, ușura
sufletele, ținea slujba și lua masa la centru cu familiile. După-amiaza, în
funcție de sezon, domnișoara Rakoff îl reținea, ca să joace domino sau
crochet.

Ludo sosise de o lună. Plecase de la Buissonnets în ziua fixată, fără


aprobarea doctorului care venise să-i coasă rana. Nicole refuzase să-și ia
la revedere, considerând exclus un astfel de lucru, ocărându-și bărbatul
care a implorat-o. „Nu pleacă la închisoare. O să-i spun la revedere data
viitoare.” Tatav îi dăruise un ciorap lung, închis cu un nod: „Ai grijă de
ei, sunt economiile mele… Salut!…” Economiile, totul în monede de cinci
franci, proveneau dintr-o pușculiță a lui Nicole; niște rondele de metal
înlocuiseră banii furați.
Micho îl condusese cu mașina până la intrarea pe drumul forestier care
ducea la Centrul Saint-Paul, un drum de-o oră, fără să-ți tragi sufletul. Îi
aștepta o femeie grasă. „Este un adevărat labirint, spuse ea. Trebuie să
cunoști locurile… Deci el este!” Dintr-odată Micho își privi ceasul, agitat.
„Mai am un drum de făcut… Și o știi pe maică-ta!…” L-a îmbrățișat pe
Ludo, a promis că vine duminica următoare sau cealaltă, și bineînțeles că
o să-l ia acasă în vacanță. Mașina dispăru.
„Haide, vino, spuse doamna, făcând cale-ntoarsă spre pădure. E ceva
de mers până la conac, dar ai picioare lungi. Mă cheamă Fine. Copiii mă
iubesc. Fac mâncare, și curățenie, și tot ce mai e nevoie. Cam greu, dar mă
descurc. Domnișoara Rakoff vrea ca totul să meargă strună. Și tu… care
ți-e numele mic?
— Ludo, răspunse el.
— De ce nu… O să meargă, o să vezi. La început e puțin ciudat, dar în
cele din urmă voi sunteți cei mai fericiți. Fără griji, fără să dai socoteală
nimănui, n-ai treabă cu nimeni, nimic. Niște puișori. Niște puișori de
pasăre cărora le ții de cald… Tu ce boală ai?
— Ceilalți… Ei spun că sunt nebun.”
Pe Ludo îl amorțea febra, drumul i se scurgea pe sub picioare. Ea nu
mi-a spus la revedere dar eu am văzut-o cum se uita pe fereastră și eu i-am dat
cadoul… așa că am câștigat.
„Și ce-ai pățit la cap?…”
El îi povesti că se bătuse.
„Asta nu e frumos, trebuie să te potolești dacă nu vrei să ai probleme.
— Ea e cea care a început.
— Și încă cu o fată, frumos îți șade!…
— Nu e o fată, e mama.”
Fine dădu din cap dezaprobator.
„Nu trebuie să te bați cu mama, asta aduce nenorocire… Știi, văd bine
cum te uiți după mine. Par o bătrână, nu! Când muncești greu, așa se
întâmplă. Abia împlinisem douăzeci de ani când am venit la centru,
douăzeci de ani. Acum am patruzeci, chiar ceva mai mult, și am albit
complet. Îmi amintesc cum eram atunci. Domnișoara Rakoff nu venise
încă. De altfel, nici eu nu credeam că rămân. Venise vremea să mă întorc,
cum îi spuneam colonelului. Bietul de el este mort, și eu tot nu m-am
întors.”
Fine era roșie la față și dolofană. De sub baticul roz, spălăcit, i se
vedeau pieptenii din păr. Vene groase îi brăzdau mâinile în care ținea
geanta neagră din imitație de piele. Era greoaie și trecută, dar mai păstra
încă un oarecare farmec în trupul neîngrijit, care mirosea ușor a
transpirație și a lighean de vase.
„… La mătură sau târfa, așa mi-au spus de-acasă. Trotuarul sau zoaiele
de vase, și niciun ban de pâine… în viață nu alegi întotdeauna!… Altfel,
toți bărbații sunt drăguți. Mai târziu am ales zoaiele, și asta fac și azi. La
început, colonelul și nevasta lui se ocupau de copii. O să le vezi gemenii,
cadeții, cum li se zice!…”
Râse obosită.
„M-au omorât ăștia doi… Niciodată n-am mai pomenit asemenea
poftă de mâncare. Mereu mi se încurcă între picioare ca să șterpelească
pâine când nu e mâncarea pe care o pun la răcit!… Nu-ți fie teamă, dacă
ți-e foame, o să mănânci ceva când ajungem. De altminteri, aproape am
ajuns…”
Ludo își pipăi ușor rana de pe frunte. Micho a zis că o să mă întorc
curând la Buissonnets… Poate că o să se întoarcă și tata nu este adevărat nu am
trei tați și nu sunt trei nenorociți… Ea a spus așa ca să mă păcălească… Să mă
facă să plec… Ea a spus e spre binele tău eu nu vreau binele meu nu vreau să-l
găsească pe tata când nu sunt acolo nu vreau să-i spună era nebun a fost dus la
ospiciu.

Erau vreo douăzeci, în capul scărilor. Jubilau văzându-l pe Ludo cum


se apropie, ciripind euforic și examinându-l, fără să se miște, din cap
până-n picioare. Erau ca păsările pestrițe ale căror poze le clasa Tatav în
albumul său, un colorit strălucitor din care ochiul reținea caschete și
noduri de papion care păreau vii. Un culoar îngust separa băieții de fete;
acestea aveau capetele goale, erau parfumate cu apă de colonie și țineau
privirea plecată. Când Fine îl prezentă pe Ludo, izbucniră în aplauze și
ovații. Unul dintre ei, aproape un pitic, ciudat împopoțonat cu o vestă
roșie, ieși din rând și veni să-i întindă mâna ca o rachetă, fericit să-l
primească la Saint-Paul, în numele tuturor copiilor. Era marchizul Odilon
d’Aigremont, cincizeci de ani, decan de vârstă, blazon nantez.
Șuieratul unui fluier întrerupse brusc fericita animație. Hélène Rakoff
apăru în spatele lor, zâmbitoare și ea, dar cu un aer sever și înțepenită
într-un taior gri.
„Iată-l deci pe prietenul Ludovic, declară ea. Apropie-te puțin, fiul
meu.”
Ludo urcă treptele, strângând mâini la întâmplare, zăpăcit de atâta
entuziasm. „Dar ești mare, carevasăzică!… Suntem foarte nerăbdători.
Sper că și tu… Aici, sosirea unui nou copil este o sărbătoare. O să constați
repede că Saint-Paul, noua ta familie, este un loc plin de armonie.”
Copiii, trăncănind întruna, se adunaseră în jurul lor; Ludo îi auzea
râzând și șușotind.
„Haideți, să nu răciți, le spuse domnișoara Rakoff bătând din palme. O
să faceți cunoștință mai bine cu Ludo diseară. Acum trebuie să-l pun la
curent cu noua lui existență. În timpul ăsta, o s-o însoțiți pe Fine la
plimbare.
— …soțiți Fine la plimbare, întări marchizul d’Aigremonl pe un ton
plin de emfază.
— Tu, Ludovic, vino cu mine.”
Ușor amețit, se trezi la primul etaj al conacului, într-o cameră mică
unde domneau în același timp ordinea maniacă e unui cabinet de lucru și
nebunia dintr-o debara. Picioarele numai țineau. Privea cu admirație
parchetul bine ceruit și ni îndrăznea să se întindă pe jos.
Suverană la biroul ei meticulos aranjat, domnișoara Rakoff îl trecu prin
ciurul unei priviri solemne.
„Nu te simți bine?…
— Numele meu e Ludovic Bossard, spuse cu o voce ștearsă Am un
metru optzeci, dar nu sunt nebun, mama este cea care..
— Haide, să nu amestecăm lucrurile, te rog… Vorbește-m mai bine de
rana de la frunte.
— Mama, se bâlbâi Ludo. Nu, Nanette! Acum ea a mierlit-o.. De fapt,
nici nu e adevărat.
— Înțeleg… De-acum înainte o să-mi spui domnișoara Rakoff…
Pricepi?”
El aprobă din cap.
„Da, domnișoară Rakoff, spuse ea enervată.
— Da, domnișoară Roff…
— Ra-koff, dacă nu te deranjează. Domnișoara Rakoff.”
Trebuie să fi avut vreo cincizeci de ani, cu părul cărunt, dar des, tăiat
scurt, băiețește, cu trăsăturile greoaie ale unei fețe cabaline, ochi cenușii și
pătrunzători, siluetă pătrățoasă într-un taior pe care un lănțișor îl
închidea simbolic la nivelul sânilor. Un zâmbet mieros îi îndulcea
cuvintele.
„De-acum o cunoști pe Fine. Imediat o să i te prezint lui Doudou, cel
mai vechi angajat al nostru… un negru.
— Și tu? murmură Ludo.
— Și bineînțeles eu”, se grăbi domnișoara Rakoff pe un ton
compătimitor.
El remarcă dintr-odată piatra șlefuită care-i împodobea ca un al treilea
ochi degetul mijlociu de la mâna stângă. Ai fi zis că e din ser rozaliu care
conținea firicele de sânge închegat.
„… Salmordină, afirmă infirmiera punându-și mâinile pe birou. I-a
aparținut colonelului de Moissac, fondatorul centrului. Mi-a dat-o cu
câteva zile înainte să moară. Se pare că are puteri magice. În orice caz, o
bijuterie foarte rară… Dar să ne întoarcem la tine. După părerea lui
Micho, ești un băiat zdravăn, dar o să vedem. Fine o să te trezească de
dimineață. O s-o ajuți să prepare ciocolata pentru copii. După micul
dejun o să participi, ca toată lumea, la diferite ateliere.”
Pe buzele ei cuvintele se iveau cu încetinitorul, melodioase și brusc
marcate de accente nazale. Se juca cu fluierul care îi atârna la gât pe o
fâșie de piele. Epuizat, Ludo n-o mai asculta; la dreapta lui, printre
plăcile unui godin din fontă, focul părea că mestecă antracitul cu un
zgomot de oase pisate. De fapt Micho a zis că o să vină duminică cu Nicole și
Tatav și a zis că pe urmă eu o să mă-ntorc acolo… dar cu mine nu e la fel eu nu
sunt un copil eu am condus tractorul la fermă și știu chiar să conduc mașina
mamei mele… ea nu știe să schimbe vitezele mama o să strice cutia.
„Câteva cuvinte din regulament. Trebuie să-ți faci patul în fiecare
dimineață. Dacă știi, cu atât mai bine, dacă nu, Fine o să-ți arate.
— Da, știu!” răspunse el răspicat.
Ea îl privi, surprinsă, și continuă:
„Ai la dispoziție un parc mare, dar este interzis să ieși din el, de altfel,
e periculos. De asemenea este interzis să alergi, interzis să te ascunzi,
interzis să te apropii de clădirea fetelor, interzis să lenevești în pat și să te
întinzi în timpul zilei. În rest, ești aici ca acasă, și o să vezi că o să fii
fericit. Ai ceva întrebări de pus?
— Nu, răspunse Ludo… Ce e de mâncare?
— Depinde de zile… Dar duminica sunt prăjituri la desert.
— Acasă aveam croasanți și dulceață în fiecare dimineață, murmură el.
— A, da?…
— Mama mi-aducea micul dejun la pat…”
Domnișoara Rakoff zâmbi răutăcios și reluă ușor discuția, ca și cum
Ludo nu-i comunicase nimic nou.
„Și în zilele de sărbătoare îți făcea gogoși umplute.
— Cu umplutură de portocale…
— În primul rând tu vinzi gogoși!… Asta-i tot ce vrei să spui?
— Ce e aia copii?”
Fața infirmierei se lumină.
„În fine, o întrebare ca lumea, făcu ea aranjându-și părul. Copiii sunt
ființe pe care bunul Dumnezeu îi lasă pe pământ… ca să dea exemplu. Ce
exemplu?… De puritate, de sinceritate, de simplitate și bineînțeles de
inocență… Ai fost ales ca să dai exemplu.”
Ludo o văzu cum se multiplică într-o viziune deformată de febră.
„Toți sunt geloși, spuse el. Fariseii erau geloși. Și apoi eu am
cincisprezece ani. Chiar dacă Tatav a spus că erau loviți cu leuca, eu nu
sunt lovit.
— Dar ce-mi tot dai zor cu Tatav ăsta?… Mai repede el e gelos!…
Haide, nu te mai supăra, toate astea nu mai au acum nicio importanță.
Vino mai bine să vezi ce cameră frumoasă ți-am pregătit.”

Coborî scara în urma domnișoarei Rakoff, care traversă o sală mare,


unde se vedeau castroane și linguri de lemn pe mesele aliniate; în fund
de tot, vatra unui șemineu uriaș găzduia o iesle de Crăciun.
„Asta este conștiința, anunță ea fără să se oprească. O să-ți explic
diseară în prezența copiilor.”
Un detaliu îl sperie pe Ludo. Sub pliurile călcate ale unei stofe pictate,
pe care buline aurii imitau constelațiile, se îngrămădeau nu regii magi, ci
o turmă de miei modelați grosolan.
Acum înaintau de-a lungul unui coridor unde zgomotul pașilor era
înăbușit.
„Aici suntem la băieți. Fetele sunt în partea cealaltă.”
Deschise o ușă împodobită cu hârtie care imita vitraliul.
„… Sala de jocuri. Acolo, cu cruce roșie, este infirmeria. Doudou este
chiar în față. Și, acum, camera ta, care dă spre parc.”
Intră într-o cameră cu pereți luminoși. Perdele scurte, mobilier clasic:
un dulap, o masă, un taburet, un pat. Pe pernă era un pachet frumos
împachetat.
„Ei bine, nu-ți fie teamă, deschide-l!… Este din partea tuturor
copiilor.”
Înăuntru, învelit într-o bucată de pânză, Ludo găsi o figurină din lână
și carton presat, un miel asemănător celor din iesle, un miel de mărimea
unui șobolan. Prenumele lui scris cu litere gotice era gravat pe o plăcuță
de lemn lipită.
„Asta ce e?” întrebă el temător.
O dulceață angelică lumină fața infirmierei.
„Copiii sunt păzitorii purității, șopti ea. Mielul simbolizează puritatea,
asta-i tot… Dar o să înțelegi în seara asta. Nu uita să-ți aduci mielul la
cină… Ultimul lucru: fereastra ta nu se deschide. Ușa este mereu
deschisă, chiar și noaptea. În schimb, după stingere, cea de pe culoar este
închisă până a doua zi dimineața. Acum te las. Ai un dulap și niște lăzi
sub pat, nu vreau să văd nimic împrăștiat. Și, grăbește-te, începe ora de
muzică în capelă. În clădirea care se vede afară.
— La ce oră?”
Domnișoara Rakoff izbucni în hohote de râs.
„Oră?… Unde te crezi, fiule? La Saint-Paul nu există oră, n-o să vezi
niciodată un ceas aici, la ce-ar folosi?… Eu sunt cea care, cu un fluierat,
dau semnalul activităților… Asta e! Mai ai vreo întrebare?…
— Unde este marea?
— Uite ce e, aici nu ești la mare, aici marea este foarte departe. Vezi
bine că suntem în mijlocul pădurii.
— Nu-i adevărat”, făcu Ludo.
Domnișoara Rakoff strânse din ochi.
„O să te rog să fii politicos, spuse ea cu voce șfichiuitoare. Nu uita
totuși că ești un privilegiat la Saint-Paul. Părinții tăi ar fi putut foarte bine
să te trimită într-un spital de psihiatrie… îți atrag atenția că-ți crește nasul
dacă ești rău.
Ieși fără să închidă ușa.

Febra dansa în trupul lui Ludo. Privirea lui extenuată descoperea


camera. Un crucifix era pictat pe perete, deasupra patului. Cuvertura era
albastră, pereții crem; dușumeaua degaja un miros plăcut. Se revedea le
Buissonnets ungând tartinele cu unt cu latul cuțitului. Respira aroma
cafelei, a așternutului, a somnului mamei sale. Profitase probabil de
vremea frumoasă ca să se ducă pe coastă cu mașina, se întorcea târziu,
adora să se întoarcă târziu, în seara asta n-o s-o mai audă.
I se păru că zărește la fereastră o față zâmbitoare sub o bonetă verde.
Își deschise sacul și răsturnă conținutul în dulap, ca pe o ladă de
gunoi. I-l făcuse Micho în ajun, adăugând lucrurilor personale și de-ale
gurii și carioci pentru desen.
Ludo rămase în picioare, clătinându-se descumpănit. Atunci scoase
ușor din buzunar un colier din scoici și melci, pe care-l sărută cu ochii
închiși. Avusese nevoie de mai multe luni ca să aleagă scoicile, să le
asorteze, să le curețe, să le găurească, să le înșire pe un elastic și să le
lăcuiască: încercase chiar el această bijuterie oceanică; sigur că-și va
impresiona în fine mama și că-i va obține iertarea.
Ascunse colierul sub saltea; ascunse și fotografia mamei furată dintr-
un album și ciorapul plin cu bani. Apoi, simțind că amețește, se ghemui
pe dușumea, cu brațele în jurul capului, și adormi. Dar nu, nu e deloc idiot
privește puțin ce ochi vii are… mama zice că a căzut singur… nu se aude marea
ca în pod dar asta din cauză că e joasă… uneori se lovește de pereți trebuie să se
sprijine ca să nu cadă… eu vorbeam lângă perete și-l zgâriam cu un cui ca să o
fac să intre dar nu știam cine era… o s-o întreb pe Fine unde aș putea s-o văd.

În cele din urmă furtuna înghițise canalul, împrăștiase ouăle de


pescăruși în cele patru vânturi, secerându-l pe Ludo ca și cum ajunsese la
capăt. Era atât de tare legănat de valuri, că deschise ochii. Fața
pescărușului era lângă a lui, gata să-l lovească: recunoscându-l pe
marchizul d’Aigremont, își stăpâni un țipăt.
„Este interzis să te întinzi, făcu o voce pițigăiată… Eu n-o să spun
nimic, dar ceilalți… Mă rog, ai pierdut o frumoasă oră de muzică…
Acum mergem la cină, toată lumea te așteaptă în sala de mese.”
Se făcea noapte, lumina era aprinsă.
„Mai ales nu uita să-ți iei mielul.”
Intrarea lui fu salutată prin aplauzele copiilor așezați la masă. În
cuiere, caschetele păreau niște păsări atârnate. Ghirlande de luminițe
împodobeau ieslea, un negru burtos împingea o măsuță pe rotițe, cu
farfurii aburinde.
„Eu sunt Doudou, spuse el cu un zâmbet enorm. Dar tu?”
Privire tinerească, păr cărunt. Buricul în relief se contura sub maiou, ca
un sfârc.
„Eu sunt Ludo.”
Se aruncă pe patul nefăcut, apoi se întoarse la masă și scoase din sertar
un maculator.

Ești mama mea și îți scriu pentru că doamna m-a obligat.


Și pentru că n-ai venit. Micho mi-a spus că o să vină cu Tatav. Și tu
la fel ai spus că o să-mi zici la revedere data viitoare, am auzit de la
ușă. Atunci de ce n-ai venit? Trebuie să vii. Am făcut un colier din
scoici și melci și l-am lăcuit. Dacă nu vii, nu pot să ți-l dau.
Domnișoara Rakoff a spus că nu folosește la nimic că sunt aici. Nu
mai merită să merg la doctor să văd. Pot să fiu ucenicul lui Micho.
Dacă știu să repar mașina, o să coste mai puțin ca să schimbi pneurile.
Acum văd foarte bine cum sunt nebunii, înainte nu văzusem. Eu nu
sunt ca ei. Nu e că sunt răi, sunt chiar drăguți. Au ochii ca peștii pe
care-i prinde Tatav. Astăzi am avut o cravată ca a lui Micho, și știu să
fac nodul.
Ludo.
X

O seară pe lună, copiii îi desenau pe străini. Era lumea exterioară,


gravitația unui neam malefic în jurul Centrului Saint-Paul ale cărui
avataruri nenumărate le explorau. Lucrările celor cu mai multă
imaginație erau afișate în jurul ieslei.
Ludo, care nu era interesat de subiect, compusese portretul lui
obișnuit; domnișoara Rakoff păru încântată.
„Deci iată pentru tine străinul model… Foarte interesant… j și ce se
vede în spatele mâinii?
— Nu știu, răspunse el.
— Și spune… ai văzut? Nu poate respira așa cu mâna la nas. De ce?
— Nu știu, mai spuse încă o dată Ludo, ca și cum își vedea desenul
pentru prima oară. În dimineața asta poștașul a avut o grămadă de
scrisori…
— Da, dar niciuna pentru tine. Deja m-ai mai întrebat.
— Dacă îmi scrie mama, mormăi el, trebuie să-mi dați mie scrisoarea,
nu s-o dați copiilor.”
Domnișoara Rakoff îl strânse tare de bărbie.
„Doar nu voiai să primești deja un răspuns, nu?… Și apoi, j dacă
părinții tăi vin duminică, nu e nevoie să-ți scrie… j Important e că ai făcut
un străin frumos… Un străin cum rareori am văzut.”
Fluieră scurt, ceea ce făcu să se ridice capetele din jurul ei.
„Haideți, copii, dați-mi lucrările, e timpul să vă duceți la duș…”
Și adăugă cu voce solemnă:
„Ludovic ne-a făcut un străin foarte frumos în seara asta…”
Copiii ieșiră, și ea examină din nou acea alegorie a nefericirii: mâna ca
o palmă dată neantului, părul lăcuit cu roșu, asemănător sângelui
adevărat.
Sânge.
Îl puse imediat pe Doudou să-l cheme pe Ludo.
„Vreau să te anunț că o să-ți expun opera în sufragerie… Este o reușită.
— Și tu? făcu el distrat.
— Spune-mi, părul din ce este?”
Îi privea rana de pe frunte, care părea totuși bine închisă.
„E din nasul meu. Când mă gândesc foarte tare, asta mă face să
sângerez.” Duminică o să vină… n-o să-i dau colierul nici măcar n-o să-i
vorbesc trebuia să vină data trecută… trebuia să-mi răspundă la scrisoare și
dacă o să primesc una astăzi o să-i dau colierul… nu-mi pasă dacă nu vine și o
să-i mai scriu o scrisoare și o să-i spun că nu e obligată să vină… o să-i spun că
nu am nevoie de nimic o să-i spun că sunt destul de mare ca să merg singur la
Buissonnets… o să-i spun să mergem la Peilhac unde s-a întâmplat într-o
cafenea pe malul mării când ți-am vărsat paharul în fața tuturor.
„În loc să-ți smulgi sprâncenele, mai bine răspunde-mi când îți
vorbesc. La ce te gândești?
Avu dintr-odată impresia că vorbește în pustiu.
„Mergeam cu Tatav în excursie. Mama nu ne lăsa să luăm lingurile din
bufet.
— Mi-ar plăcea, i-o reteză domnișoara Rakoff, să nu-ți mai folosești
nasul pentru picturi… Am auzit că-ți exersai talentul pe pereții din
camera ta. Te sfătuiesc să nu mai încerci. Și încă ceva… se pare că ești
interesat… de Lise…”
Cu mâinile împreunate, își catifelă vocea.
„… Ferește-te de ea… Și ferește-te de fete în general.”
Acest harem intact și pur în raport cu orice dorință o fascina. Toate
virgine. Se gândea la asta zi și noapte. Puritatea simțurilor. Toate virgine
și condamnate ca marea la un flux de sânge regulat, singurul care le
trecea prin burtă și le făcea să aibă în ochi străluciri de păcat.
Un zâmbet straniu îi umbri trăsăturile.
„Deci o găsești atât de frumoasă… pe Lise asta?… N-ai observat că are
gura strâmbă?…
— Și mama, interveni el brusc. De ce nu vreți să-i vorbiți?
— Ce tot spui acolo… Chiar vreau să vorbesc cu maică-ta. N-are decât
să se miște!…”

Duminica următoare nu veni nimeni să-l vadă pe Ludo. Scrise din nou
la Buissonnets.

Într-o zi a venit tata. Duminică va veni din nou. Așa că trebuie să


vii și tu. Mi-a spus că voia să-ți spună să mă faci ucenic. Doamna de
la centru a zis și ea că vrea să-ți vorbească. Eu am făcut cele mai
frumoase desene. Și, pentru că scriu scrisori, asta înseamnă că știu să
scriu. Bucătăreasa o să-mi arate cum se face dulceața. Așa că aș putea
să fac dulceață de mure la Buissonnets. Și apoi am văzut și un negru,
nu credeam când Tatav îmi spunea că e adevărat.
Ludo.

Cincisprezece zile mai târziu, tot nu avea nicio veste de la ai săi.


Domnișoara Rakoff spunea că n-o să-și mai vadă niciodată părinții și îl
asigura în schimb de prietenia ei. Apoi, într-o vineri seara, la apus, Ludo
fu convocat la vorbitor, Tatav și Micho tocmai sosiseră. Îi zărise de
departe, prin ușa deschisă, și se grăbi.
„Totul vine la timp pentru cine știe să aștepte”, decretă infirmiera.
Fără s-o asculte, Ludo dădu buzna în cameră.
„Și mama unde e?” îi spuse lui Micho direct.
Acesta se apropie să-l îmbrățișeze stângaci.
.. O
„Ce bine-mi pare să te văd!.. Și eu, și Tatav suntem foarte bucuroși.
Nu-i așa, Tatav?…
— Numai că e ceva drum… Mi-a fost greață în mașină. Și am vărsat în
pădure…”
Când Ludo dădu să-l îmbrățișeze, îi întinse o mână flască.
„E ciudat să te văd aici. Nu credeam că așa arată nebunii. Și e un miros
ciudat.”
— Chiar îmi face plăcere, insistă Micho. Ți-am adus niște dulciuri.”
Arătă spre o sacoșă burdușită. „Ți-am adus și pate de iepure și sirop
de rodii… O sticlă întreagă… Și ghete. Se pare că ale tale sunt
terminate… Ah, sunt încântați!…”
Privirea i se muta de la verișoara lui la Ludo.
„Am vrut să venim săptămâna trecută, și chiar cu o săptămână înainte,
dar mama ta a fost bolnavă… Ah, nu, nimic grav, nu te îngrijora!… Nu s-
a simțit bine, doar atât!… Acum e mai bine.
— Și ea de ce n-a venit? insistă Ludo.
— …E mai bine… dar nu de tot!”
Micho îl bătu jovial pe umăr.
„O să vină data viitoare, nu te neliniști. De altfel, a zis să… să te
salutăm… adică să te pupăm!…
— Nu-i adevărat”, murmură Ludo.
Îl privea pe Tatav a cărui ținută se conforma unei mode în total
dezacord cu morfologia lui: pantaloni negri, cămașă neagră și ghete
asortate.
„Cine a murit?” întrebă el neliniștit.
Micho pufni.
„Ai dreptate! Tatav are aerul unui cioclu… Se pare că asta le place
fetelor. În afară de asta toată lumea e bine.”
Domnișoara Rakoff râse și ea din toată inima și se scuză că trebuie să-i
lase singuri: în timpul săptămânii n-avea o clipă liberă. „Hai, dragă Ludo!
… Arată-le parcul cât mai e lumină. Și camera ta. Și mai ales nu întârzia
la masă…”
„Unde sunt nebunii? rânji Tatav după ce ea ieși.
— La duș… Și nu sunt nebuni! Sunt și care știu să citească și să scrie. E
chiar și un… e un marchiz.
— Deci parcă ai mai crescut, tăcu Micho care nu observase că, de fapt,
fiul său vitreg slăbise foarte mult. Ai crescut, dar ești palid… Bine… să-ți
vedem parcul…”
Coborând scara, nu întâlniră pe nimeni.
Cu inima strânsă, Ludo căuta în zadar cuvintele pe care le pregătea de
o lună, zi și noapte, cuvintele ca să-l ia înapoi la Buissonnets.
Micho aprecie fațada impozantă a conacului alungită de umbrele serii.
„Au ceva gologani pe-aici, fii atent!
— Duminica sunt și prăjituri, dar nu sunt bune.
— Sunt ai dracului de frumoși copacii ăștia, la fel de frumoși ca pe la
noi… Și cum stai?
— Nu e așa mult loc, așa cum a spus doamna. Dar acum, că sunteți
aici… pot să mă întorc acasă.”
Micho îl privi surprins.
„Cum așa poți să te întorci?…
— Așa bine, o să mă întorc cu voi… știam eu că o să veniți după
mine.”
Celălalt nu răspunse imediat.
„Ascultă, drăguțule, spuse în cele din urmă… îmi face al naibii de
multă plăcere să te văd! Sigur că o să venim să te luăm, așa ți-am promis.
Dar, vezi tu, trebuie să mai aștepți puțin… Aici înveți niște lucruri, ești
bine îngrijit, ai prieteni, în fond, nu ești nefericit.”
Ludo strânse pumnii.
„Pot să fiu ucenic, mormăi el. Doamna a zis că aș putea fi ucenic.
— Uite! Jucați petanque, evită Micho subiectul, arătând locul de la
picioarele lor.
— Este ca să prinzi pinguinii.”
Ludo îl văzu pe Tatav cum se întoarce și se strâmbă.
„Mai e ceva de văzut pe-aici? reluă mecanicul cu fața spre parc.
— E un teren de tenis pentru mașini.
— Un teren de tenis pentru mașini, asta se cheamă garaj”, scrâșni
Tatav exasperat.
O luară pe aleea principală care se pierdea printre pinii întunecați.
Liniștea de sub copaci înghițea zgomotul pașilor și crea o intimitate
stânjenitoare. O ploaie măruntă stropi aerul care se răcise. Rabla și cada
zăceau prăvălite pe terenul desfundat, acoperit de brumă.
„Asta e baia ta?” rânji Tatav.
Stăteau pe marginea terenului, fără să înainteze, ca pe malul unui lac.
„Și ce poți să ne povestești frumos? făcu atunci Micho pe un ton fals
amuzat.
— Când veniți să mă luați?
— O să mai vedem… Să vorbim cu verișoara… și apoi și cu eh…”
Înlocui ultimul cuvânt cu un oftat.
„Oho, începe să înghețe, mormăi Tatav, agitându-se.
Se întoarseră.
„Și de ce nu mi-ați răspuns la scrisori?”
Micho se jură că nu le-a văzut niciodată., A uitat să mi le arate… N-a
făcut-o special, dar a uitat… Să știi că s-a schimbat!…”
Noaptea părea că se lasă dintr-odată peste ei, pufoasă, încărcată de
brumă și de frig. Trecură de copaci, și zgura începu să le scârțâie sub
picioare. În fața lor străluceau plăcut luminile sufrageriei și ale peronului.
„Înainte de a pleca, ne-ar plăcea să vedem cum stai…
— Nu vreau să-i văd pe nebuni”, mormăi Tatav.
Pe când urcau treptele, Odilon, roșu la față, le ieși înainte ca un
castelan.
„Fiți bine-veniți, domnilor, declamă el cu o plecăciune. Ludovic ne-a
vorbit mult despre voi.”
Îngrămădiți la intrarea sufrageriei, o mână de copii intimidați se
holbau lacom la vizitatori.
„Este marchizul d’Aigremont”, șopti Ludo.
Tatav se făcu că nu vede mâna întinsă.
„Ah, încă mâzgălești pereții, făcu mecanicul în camera lui Ludo. În
afară de asta… e chiar drăguț la tine!…”
Afirmă insistent că patul era bun, că părea la hotel și că ar fi petrecut
cu plăcere câteva zile aici ca să-și refacă sănătatea. Apoi, făcându-i cu
ochiul șmecherește: „Și episcopatul unde e?”
Așa glumea el când vorbea despre closet.
„E afară… Dar, dacă mă fac ucenic, pot să câștig bani „n-o să mai
deranjez. Atunci ea de ce n-a venit?”
Pe coridor se auziră tropăituri și râsete urmate de un fluierat lung.
Așezat pe pat, Micho privea în jos.
„De ce n-a venit, repetă el cu fruntea îngândurată. Vorbești de mama
ta?… Asta e adevărat!… Zău că e adevărat!… Ar fi vrut să vină, știi, din
suflet. Dar o să-i povestim noi tot, cum e aici…
— Nu sunt nebun”, murmură Ludo.
Tatav, în picioare, cu brațele încrucișate, tuși batjocoritor. Celălalt
tresări când domnișoara Rakoff intră.
„Noi mergem la masă… Rămâneți să mâncați cu copiii?
— Zău că nu putem refuza, se grăbi Micho. Tu ce crezi, Tatav,
rămânem să mâncăm?
— Nu mi-e foame. Și i-am spus lui Nicole că o să venim repede.
— Ei, hai ripostă Micho cu voce înfundată, fac ce vreau! N-o să mă las
și acum condus de o fustă!… Așa e… ai dreptate… e adevărat că ar putea
fi îngrijorată. Îi e frică să stea singură. Ei, da. Și apoi mai avem un drum
de făcut. Nu face nimic… O să rămânem la masă data viitoare.”
Pierdut cu firea, Ludo îi conduse fără să reacționeze, uitând cuvintele
pe care trebuia să le spună, sfâșiat și purtat de un curent căruia renunțase
să i se mai supună. Traversară sufrageria unde copiii așezați la masă
aplaudară la trecerea lor. Odilon se ridică, chipurile ca să lumineze
terasa. Afară ploua și bătea vântul; tăcură până la poartă, unde era
parcată mașina.
„Dar e mașina mamei, strigă Ludo repezindu-se.
— Ai dreptate, spuse Micho. E bușită, dar merge repede.”
Cuvintele de despărțire au fost puține, scurtate de o răpăială
puternică. În timp ce amândoi intrau în mașină, Ludo mângâia tabla
șiroind de ploaie și cauciucurile. Apoi Micho porni motorul, și evantaiul
farurilor sparse întunericul.
„Sigur ne întoarcem duminică, îl asigură el prin geamul coborât.
Suntem foarte mulțumiți că te-am văzut!”
Scrâșnind din dinți, Ludo se agăță cu amândouă mâinile de portieră,
încercând să-și bage capul înăuntru.
„Ștergătoarele fac același zgomot, gemu el. Trebuie reparate. Aș putea
să învăț…
— Sigur că ai putea, drăguțule… Și sigur venim duminică și o să-i spui
toate astea mamei tale… Hai, nu fi supărat, micuțule…”
Micho își ridică încet geamul.
„Stai, strigă Ludo… Să-i dai asta când ajungi.”
Îi întinse colierul.
„Să-i spui că eu l-am făcut, este pentru slujba de duminică.”
Nu observă uimirea mecanicului.
„O să i-l dau, se bâlbâi acesta. O să-i facă mare plăcere.
Geamul era închis, Tatav schița un gest cu mâna, Micho vorbea încă, și
Ludo nu mai auzea nimic. Se desprinsese de mașina care se puse în
mișcare, zdruncinându-se pe nisip. La vederea luminilor roșii înțelese că
o să rămână singur și voi să alerge ca să-o prindă din urmă, voi să strige
că l-au uitat, că nu era nebun, apoi mașina prinse viteză și trecu în altă
lume, iar luminile dispărură.
„Noi am ajuns la desert”, îi aruncă acru domnișoara Rakoff când intră.
Fără să răspundă, se așeză la locul lui lângă pitic.
„Este interzis să întârzii, își dădu importanță acesta.
— Nu-mi pasă, spuse Ludo atât de tare, că îl auzi infirmiera.
— Nu ești decât un bădăran și, drept pedeapsă, n-o să primești cremă
de vanilie… Și dacă părinții tăi te aduc într-o asemenea stare, o să le scriu
chiar în seara asta să nu mai vină până la noi ordine.”
O liniște îngrijorată plutea deasupra meselor; se auzea numai Gratien,
care hăpăia cu zgomot din bolul lui.
„Și mai este și interzis să-i răspunzi domnișoarei”, făcu încă o dată
Odilon sentențios.
Ludo văzu atunci ieșind din buzunarul roșu o jumătate de fotografie
pe care o recunoscu din instinct: cea a lui Nicole, pe care o credea bine
ascunsă sub saltea. Se aruncă asupra piticului care se prăbuși la pământ
cerând ajutor. Alertat de fluier, negrul aproape trebui să-l lovească pe
Ludo ca să-l facă să-i dea drumul.
„Din cauza ta, spumega infirmiera, o să fiu obligată să le dau o porție
dublă de calmante. Sunt tulburați pentru luni întregi de-acum înainte.”
Odilon plângea în hohote într-o enormă batistă în carouri.
„Destul… Domnule marchiz! Ludo o să-și ceară public scuze și apoi o
să se ducă la culcare nemâncat.
— Mi-a furat fotografia, protesta Ludo deranjat de mâna negrului care
îi înconjura gâtul.
— Dă-i drumul Doudou… Ce fotografie?”
Întinse o poză înmuiată de transpirație, în care era Nicole la prima
comuniune, cu un buchet de flori în mână.
„E mama mea, anunță el cu mândrie. E frumoasă mama mea!…”
O privea pe domnișoara Rakoff sfidător.
„Una peste alta, n-a venit să te vadă… Și apoi, mi-ar plăcea să cred că e
adevărat.”
Odilon, care nu mai termina să-și aranjeze hainele șifonate, începu să
tune:
„E o rușine! Este poza mea!… Și de altfel iată dovada… Nu sunt eu
primul în iesle?
— Nu ești decât un hoț”, strigă Ludo, și negrul trebui să-l țină din nou.
„Știi, îi spuse domnișoara Rakoff murmurând, că n-ai voie să ridici
vocea în locul ăsta. O să pedepsesc vocea care jignește liniștea. N-o să
vorbești timp de șase zile. Și nimeni n-o să-ți vorbească. Și, pentru că nu
vă puneți de acord cu fotografia, o s-o păstrez eu…
— Dar este mama”, urlă el încă o dată, apoi mâna negrului îi tăie
respirația.
Ea învălui adolescentul cu o privire angelică.
„… Fotografia e făcută praf, știi!… Și, chiar dacă e mama ta, ce
contează?… Sper că-i porți imaginea în inima ta, ăsta e singurul lucru
care contează.”

Ludo nu dormea. Aruncase cearșafurile și pijamaua și strângea în


brațe perna căreia îi sugea un colț. Cu ochii deschiși vedea un necunoscut
care, sub cerul negru, îi întindea mâna celei din fotografie, la prima ei
împărtășanie, amândoi alergând cu pași ușori și întinși pe drumuri
albastre ca marea, iar el în spatele lor încercând să-i ajungă din urmă,
împotmolindu-se în noroi, implorând să-l aștepte, ajungând mereu prea
târziu când luminile roșii ale mașinii dispăreau la capătul digului. Auzea
și zgomotul unei chei pe zid, dar nu era un zid, era pielea unui miel mort
pe plajă, și, cu cât freca mai tare spatele mielului, cu atât nisipul se
împrăștia și noaptea devenea mai rece. Atunci își lipea ochiul de rana vie
și vedea din nou, ca într-un telescop, bărbatul și fata purtați pe pași de
spumă peste ocean. Avea impresia că, dacă închidea ochii, această
apariție o să moară, că în privirea lui n-o să mai existe niciodată un
bărbat necunoscut căruia i-ar fi fost de ajuns să se întoarcă ca să-i salveze
viața. Mama n-a venit a zis c-o să mă sărute… a zis ești drăguț Ludo când i-am
pus crenguța pe tavă… n-a spus niciodată cine a fost tata și apoi toate astea nu
sunt adevărate… chiar dacă ea trebuia să-i spună lui Micho nu trebuie să se
ducă chiar dacă ea a spus trebuie făcut repede și că s-au certat… Tatav m-a
privit ca și cum eram un nebun adevărat dar nebunii n-ar fi putut să repare
ștergătoarele lui Nicole și eu știu că trebuie schimbate lamele de cauciuc dar nu
spuneam prostii… poate că au ajuns la Buissonnets și ea a întrebat cum îi
merge… mai ales că Micho i-a dat colierul meu sigur că l-a pus ca să-l probeze și
că o să vină să mă vadă data viitoare… dar când o să vină o să mă ia de tot.

Se trezi. Afară se auzeau pași care înaintau atent, abia simțiți, cu opriri
lungi. Și-l imagină pe pitic făcând o vizită clandestină la iesle, și inima îi
bubui în tâmple. Piticul. Hoțul. Mama lui. Ieși gol pe culoar: nimeni.
Veioza portocalie tremura. Respirațiile se țeseau pașnic în întuneric. Își
trase pantalonii și se duse la capătul coridorului și trecu mâna peste ușa
închisă care îl încarcera, ezitând să se arunce peste tăblie. Apoi mâna găsi
mânerul care cedă fără efort și noaptea mai albastră din sala de mese îl
inundă pe Ludo.
Ploaia încetase. Fiind atent la mese, ajunse la intrare, recunoscu umbra
scării care ducea la domnișoara Rakoff și, chiar alături, ușa dublă cu
grilaj, care dădea spre parc. Răsuci cheia și ieși. Un frig ascuțit de aprilie
îi biciui pieptul gol. Abia făcu câțiva pași spre pădure, că trebui să se
oprească. În liniștea nopții, zgura scotea zgomote stridente. Ludo se
întoarse din drum. Lângă fațadă dădu peste un fost trotuar care-l ducea
de-a lungul clădirii, în liniște, fericit în sinea lui să se confunde în
întuneric cu un animal al pădurii. La nord, cornul lunii își încheia încet
drumul și atingea orizontul cu o lumină mătăsoasă, valuri albicioase
pluteau deasupra pinilor. Ajunse sub o fereastră deschisă și se ridică pe
vârfuri ca să privească înăuntru. Nu se vedea nimic. Era gata să plece,
când o ultimă rază de lună lumină camera și apăru Fine printre
cearșafuri, conturul unui sân gol atârnând pe o parte; la celălalt capăt, cu
pielea neagră și satinată, dormea Doudou. Tulburat, Ludo se lăsă pe
călcâie. Se simțea trist și pierdut. Uitând de orice prudență, ajunse pe
terasă cât mai repede și o luă spre pădure pe aleea principală. Avea
pijamaua udă. Picioarele goale îl dureau, probabil și le zdrelise, dar
simțea durerea ca pe o voluptate. Ajunse la terenul de tenis, dădu roată
mașinii, deschise portierele și se așeză la volan. Răspândea miros de
putred; arcurile îi răneau spinarea. Schimbă vitezele, apăsă pedalele,
imită semnalizatorul și apăsă butoanele de pe bord sperând să pornească.
O să rămână cu gura căscată când o să mă vadă venind cu o mașină mai mare
decât a ei… de altfel mama n-ar fi trebuit să-și taie părul și apoi uneori are o
bubă la gură.
Coborî și se apropie de cada abandonată. Era plină cu apă; luciri
uleioase pluteau la suprafață. La Buissonnets nu avusese niciodată voie
să se spele în cadă; de altfel, Nicole interzicea oricui s-o folosească.
Încălecă peste margine și se scufundă încetișor până la gât. Se sufoca, cu
mușchii împietriți, ace de gheață îi înțepau pielea, lacrimile îl orbeau.
Apoi se simți mai bine. Învârtind brațele amorțite, își băgă mâinile la
fund într-un gunoi care i se păru călduț. Atunci căpătă curaj și închise
ochii; oprindu-și respirația se lăsă să alunece cu capul sub apă. Aștepta.
Sângele îi urca în ochi, valuri se rostogoleau peste nisipul roșu, valuri
roșii, o voce țipa, se auzeau lovituri puternice. Poate că ea are dreptate…
poate că sunt sărit… nu i-am spus niciodată că avea dreptate… asta trebuia…
dacă spuneam totul se aranja… mă întorceam acasă… și apoi n-o să fie atât de
grav că sunt sărit… pe Micho nu-l deranjează… o să-i scriu că are dreptate…
Era gata să facă o sincopă, când această decizie îi salvă viața. Își scoase
afară capul care delira și cerul îi pătrunse în plămâni.
Gol pe terenul de tenis, la capătul puterilor, își căuta mințile ca pe niște
chei rătăcite. Întorcându-se spre conac, era gata să leșine, dar își căpătă cu
adevărat cunoștința când văzu o lumină la primul etaj: domnișoara
Rakoff nu dormea. Traversă zgura cu ochii fixați pe fereastra luminată,
așteptând să audă strigăte, să se producă o dramă, dar nimic nu se
întâmplă. Și, ștergându-se atent pe picioare la intrarea în conac, ajunse în
camera lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Rămase la pat șase zile, cu o febră de cal, care îl făcea să aiureze.


Sparse termometrul pe care Fine voi să i-l bage în fund și răspunse
anapoda la întrebările care i se puneau. „E un șmecher, decretă
domnișoara Rakoff, probabil că și-a mâncat pasta de dinți sau săpunul…”
Se zvârcolea și nu mai putea de râs când îl pipăia la ganglioni, în
regiunea inghinală sau la subraț; se ghemuia când Doudou venea să-l
ajute să-și schimbe pijamaua udă de transpirație.
Copiii îi făceau semne prin fereastră. Lise își lipea mâinile de geam și
zâmbea. Într-o seară, Maxence intră ca să-i aducă pe ascuns o floare din
partea lui, un mac șterpelit dintr-o vază din birou. Ludo, emoționat, o
ascunse sub saltea; floarea mototolită îi amintea de gura lui Lise.
După-amiaza, domnișoara Rakoff petrecea mult timp la căpătâiul lui,
ținându-l de mână. „Știi frumoasa poveste a sfântului Martin care și-a
împărțit haina cu un străin?…” De mai multe ori pe zi Sfântul Martin își
împărțea haina, Sfânta Blandine îmblânzea fiarele, Sfântul Francisc vrăjea
peștii. Ludo asculta îngăduitor această hagiografie sforăitoare: excelent
mijloc de a anula orice conversație. Într-o seară, picotea în timp ce Sfânta
Chantal punea bazele Mănăstirii Visitandinelor și infirmiera se simți
jignită. „E foarte trist, dragul meu băiat, dacă viața preafericiților te
plictisește!…”
Se ridică din pat a șasea zi, epuizat, dar vindecat, și într-o stare de
plutire își luă micul dejun cu Fine.
„Deci cum ai dormit?”
Tăia pâinea proptind-o de piept. Fără știrea domnișoarei Rakoff îi
făcea lui Ludo minunate tartine cu smântână.
„Și răspunde-mi când te întreb.
— N-am voie să vorbesc. Sunt pedepsit.
— Cu Fine poți să vorbești întotdeauna. Deci… ce te supără?”
Ludo îi aruncă o privire piezișă, apoi își băgă din nou nasul în cană.
Era adevărat că era supărat. Ca în pod, când privea prin găurile podelei.
„De ce domnișoara Rakoff nu e măritată?”
Fine ridică din umeri și continuă să amestece în oalele cu ciocolată de
pe sobă.
„Așa e în viață, fiecare cu soarta lui… Ca să se mărite e nevoie de un
soț!
— Și tu, tu de ce nu ești măritată?
— Ia uite… ești ciudat de curios pentru un bolnav!… Nu ai
întotdeauna de ales… Acum sunt bătrână și lecția asta o știu, ah, cât de
bine o știu!… Iubirea și șobolanii!… Tinerețea pentru iubire, bătrânețea
pentru șobolani!…”
O ajută pe Fine să pună vasele pe căruț.
„De ce nu te măriți cu Doudou?…
— Ce vorbă-i asta?” zise ea înțepată.
El dădu din cap, neîncrezător. N-o descoperea în servitoarea greoaie
cu părul sever strâns într-un coc pe ceafa pe femeia goală pe care o
surprinsese cu Doudou.
„Deci… n-o să ai copii cu Doudou?
— Începi să mă enervezi cu blestematele tale de întrebări. Știe ea,
patroana, ce face interzicându-ți să vorbești!”
După câteva momente, Ludo reluă cu o voce neutră, asemenea unui
detectiv aparent detașat:
„Și Domnișoara Rakoff are copii?
— Bineînțeles că nu are! în afară de faptul că are toți copiii de la
centru, și sunt o grămadă.
— Și unde se duce sâmbăta după-amiaza?
— De unde știi că se duce?
— Aud mașina…
— Se duce unde poftește. Are treburi cu furnizorii. Și acum, gata cu
vorbăria.”
Își petrecu ziua fără să facă nimic, tot pedepsit. Copiii îi respectau
tăcerea forțată, dar veneau amabili să-i strângă mâna. Chiar și Odilon se
întrecu în amabilități mieroase, și Ludo reuși să încheie cu el un pact în
legătură cu fotografia furată.
Primăvara încă nehotărâtă lungea după-amiezile, fără să le
încălzească. Lumini piezișe asaltau pereții sufrageriei, amestecându-și
fasciculele, aurind penumbra care creștea și transformând cel mai mic
lucru într-o apariție; chiar se putea observa cu ochiul liber cum noaptea
alungă seara.
După cină, domnișoara Rakoff îl trimise pe pitic, care părea să jubileze,
să-l cheme în biroul ei. Începu prin a-l ține în picioare, fără o privire, fără
un cuvânt. Un reflex albăstrui strălucea în părul cu bucle cenușii pe care
îl mângâia mereu cu vârful degetelor. Unghiile lustruite străluceau. Apoi
păru că-l descoperă pe Ludo și se lumină la față: „Știu că n-ai dreptul să
vorbești până mâine-seară și n-o să te chinui cu un discurs prea lung. Dar
nici nu vreau să te las în necunoștință de cauză în legătură cu anumite
fapte. Le-am scris părinților tăi. Stai liniștit, nu le-am spus nimic despre
isprăvile tale cu bietul marchiz, din serile trecute. Dar le-am cerut totuși
să-și amâne până la sfârșitul lui iunie următoarea vizită. Ești prea legat
de lumea din afară, Ludovic. Dacă rămâi mai mult cu tine însuți, te-ar
ajuta să te adaptezi. Nu e decât o chestiune de două luni. Scrie, dacă vrei,
desenează, învață să țeși, ajută-i pe copiii mai puțin inteligenți decât tine,
dar nu te agăța de iluzia că soarta ta e nedreaptă și că viața ta este…
habar n-am unde. Te-am observat de curând. În timpul orei de muzică.
Aveai aerul că ești în paradis. Era Serenada în Sol major de Mozart. Am
ales-o pentru tine. Ești foarte sensibil, Ludovic, dar nu e nimic de făcut,
nu ești un străin. Ești un inocent, și ți-ai găsit familia… Ce mai aștepți ca
să te bucuri?… Gândește-te mai bine la cei care sunt în spitalul de
psihiatrie și care ar da oricât ca să fie în locul tău.”
Își mângâie părul, zâmbi cu blândețe și scoase ceea ce mai rămăsese
din fotografia lui Nicole.
„Și zici că este mama ta!… Eu n-o cunosc. În cele din urmă, n-am nicio
dovadă. De altfel, n-am fost invitată la nuntă… La nevoie, aș putea să-l
întreb pe Micho data viitoare, dar este atât de tânără acolo, că fără
îndoială n-o s-o recunoască.”
Puse bine fotografia, apoi se ridică și înconjură masa fixându-și
privirea în ochii băiatului. Sprijinită de margine, indiferentă la tăcere,
domnișoara Rakoff chema în privirea verde o tulburare care ar fi liniștit-
o.
„Asta-i tot, spuse ea în cele din urmă cu voce șovăitoare, poți să pleci.”
Apoi, pe un ton normal: „Mielul tău nu e într-o poziție strălucită în
iesle… Dacă îmi amintesc bine, este chiar la coadă. Dar, mă rog, nu mă
îndoiesc de faptul că în cele două luni care urmează ai de gând să-i
îmbunătățești poziția… Ah, un ultim lucru!… Cineva te-a văzut mergând
pe culoar la miezul nopții. Este strict interzis. Înțeleg că de-acum înainte
renunți la acest du-te-vino.”

Tot Odilon, gândi Ludo pe scară. Du-te de-i spune domnișoarei Rakoff că
nu e fotografia ta… spune-i că este a mea de altfel nu e mama ta n-ai nevoie de
fotografia ei… dacă-i spui o să mergem să ne plimbăm cu submarinul în pădure
cu Tatav… și apoi sigur că mielul tău o să rămână primul în iesle.
Masa era pusă, cina n-avea să întârzie. Intrând în sala de jocuri, făcu
un pas înapoi. Nu putea niciodată să se obișnuiască. Toți copiii erau
acolo, prost dispuși, aplecați, supuși ticurilor lor din naștere, scoțând
scâncete și mici țipete, cu ochii holbați, fixați în gol, în picioare, cu spatele
la perete sau strânși în jurul mesei, păcălind Dumnezeu știe ce așteptare
cu bucăți de lână și priviri blânde; unul dintre ei părea că se uită într-un
album cu galaxiile pe care le urmărea cu un deget tremurător.
Își încheiaseră ziua. Lansaseră zmeie, greblaseră aleile, înălțaseră
rugăciuni cerului, ascultaseră Serenada în Sol major – „nu, Benoät, Mozart
nu e un străin, este un mare muzician, dar da, un copil, dacă vrei…”
înghițiseră de toate; Mozart, pinguini, piureul de la cină, tabletele albe
pentru somn, fluierăturile, miile de momente care trebuiau să treacă fără
să trăiască nimic și pașii pe care trebuiau să-i sacrifice ca să nu se ducă
nicăieri, și mergeau la culcare fără să știe ce e somnul. Ludo îi văzu
atunci întorcându-se spre el, cu degetul pe buze, și făcându-i „șșștt” în
mod solemn. Răspunse cu un strigăt nesfârșit.
XI

Centrul Saint-Paul, luna aprilie.


De ce să mai amânăm să prezentăm situația în adevărata ei
lumină? Precum și să lămurim de astăzi neînțelegerile care ne
despart? Am fost bolnav, dar acum sunt mai bine. Capul meu merge
mai bine. Aveai dreptate, dar nu e adevărat că sunt nebun. Dar poate
am fost puțin. Micho mi-a spus că și tu ai fost bolnavă și că din cauza
asta n-ai venit. I-am dat un cadou pentru tine. Eu l-am făcut din scoici
și le-am spălat pe toate bine cu apă de javel. Învățăm să țesem șervete
și să cântăm. Doudou a spus că am o voce frumoasă din cauză că am
un piept mare și domnișoara Rakoff ne pune discuri cu Mozart cu
mica serenadă. În mica serenadă nu se cântă la armoniu. Sunt viori a
spus ea. Mi-a arătat fotografii cu viori. O carapace cu niște găuri ca să
respire. Dacă vrei să mă fac marinar o să mă fac marinar. E adevărat
că nu ești nefericit aici. Dar nu se vede marea. Nu sunt toți copii, sunt
și bătrâni dar li se spune așa. Sunt mai drăguți ca la școală. Eu sunt
cel mai puternic car oalele cu ciocolată. Când n-o să mai fiu nebun o
să mă întorc acasă și apoi o să lustruiesc mașina cu piele de căprioară.
Ștergătoarele sunt terminate. Începe să se facă frumos. S-au pus pești
roșii în ciocolată dar piticul mi-a distrus totul. Învățăm numele
florilor. Mai sunt două luni și apoi vine duminica în care o să veniți să
mă luați acasă. În speranța că nu veți întârzia, vă rog să primiți,
Tatav, tu și Micho, sentimentele mele cele mai distinse.
Ludo.

Ludo închise Ghidul epistolar împrumutat de la Maxence și citi


scrisoarea de la început. Era roșu de mândrie. Și de oboseală. Era ca într-o
carte, și chiar mai bine. Citi cu glas tare, o luă de la capăt mai rar, puse
foaia în plic și o scoase ca să se delecteze din nou.
Ușa se deschise brusc, domnișoara Rakoff intră.
„Încă nu te-ai culcat?… Chiar vrei să mă superi?…
— Nu mi-e somn.
— Lasă poveștile, înghite asta, și nani!”
Nici nu ieși femeia bine, că Ludo scoase pastila albă de sub limbă și o
puse în cutia cu fleacuri.
Maxence fusese cel care îl inițiase în legătură cu tabletele pe care-i
făceau să le înghită, de-a valma. Calmante. Sedative. Euforizante. În
funcție de perioade, de sezoane, pentru a uniformiza starea de spirit
colectivă și a preveni apariția capriciilor individuale propice haosului.
Pușculița lui Maxence, un măr mare roșu din ghips, era plină cu astfel de
monede farmaceutice economisite de zece ani.
Scrisoarea lui Nicole era pusă în picioare, sprijinită de castronul pentru
micul dejun.
„I-ai scris logodnicii? îl tachină Fine.
— Nu, făcu el cu aer misterios.
— Atunci cui i-ai scris?”
El roși.
„Nu i-am scris, i-am răspuns.”
Așezată în fața lui, Fine fărâmița pâinea în frișca de deasupra cafelei.
„Dacă ai răspuns, poți să-mi spui cui.
— Mamei mele… Ea îmi scrie aproape tot timpul mie. Trebuie să-i
răspund și eu o dată.
— Dacă e adevărat, ai mare dreptate. De altfel, și dacă nu e adevărat.
De ce n-a venit data trecută?
— Eu n-am vrut. Se pare că e însărcinată. Nu-mi place chestia asta.”
O privea fix.
„Când ai un bărbat, trebuie să fii atentă la sarcină… Câți ani are
Doudou?
— Mă înnebunești cu Doudou, întreabă-l pe el câți ani are!”
Se ridicase ca să-și tragă bluza; el n-o slăbea din ochi.
„La naiba, ce te uiți așa la mine?
— Nu-i adevărat, făcu el încet.”
Ea izbucni în râs.
„Sigur că nu-i adevărat, tontule!… Doar nu e atât de demult de când
toți se holbau la mine… Deci ce-i povestești mamei tale?
— Nu-i povestesc nimic.”
Fine se apropie de Ludo prin spate și, în glumă, întinse repede mâna
ca să ia scrisoarea; nu se sprijinise de el decât o secundă.
„Dă-mi-o înapoi”, bâigui Ludo fără să se miște.
Părea lovit cu leuca. Privea prostește la bucătăreasa care nu terminase
să-și aranjeze bluza și flutura scrisoarea distrându-se. Gulerul descheiat
al șorțului lăsa să i se vadă pielea.
„Ce te-a apucat? spuse ea în cele din urmă. Ai ochii atât de mari, că ai
zice că sunt ochelari. Uite-ți scrisoarea, că doar nu ți-o mâncam.”
El întinse o mână tremurătoare.

Zilele care au urmat, fidel hotărârilor sale, Ludo fu un inocent pur, de


o melancolie zâmbitoare, un copil model care se armoniza atât de bine cu
ceilalți, încât mielul lui din iesle venea tare din urmă, spre disperarea
piticului. Părea satisfăcut de asta. Putea fi văzut zilnic înghesuindu-se
alături de ceilalți lângă șemineu, nerăbdător să afle pe ce loc este. Două
luni de internat l-au costat mai multe kilograme. Un văl îi întuneca ochii
verzi. Pe neașteptate începură să-i curgă bale, răsturna mâncarea, se
poticnea pe alei, mersul îi era tulburat de o rigiditate pe care n-o avusese.
Cercurile aruncate spre pinguini nu-și mai atingeau ținta, lua desertul și
își băga mâinile în el. Venea să-i arate domnișoarei Rakoff șireturile
desfăcute pentru plăcerea unei dojeni duioase. „Fii drăguț și leagă-ți-le
imediat, șmecheriile!…” El, care la început uita să poarte cascheta, acum
n-o mai lăsa deoparte.
Într-o seară, s-a certat cu Bastien pentru că amândoi voiau să spele
podeaua sufrageriei, și Doudou i-a despărțit. Domnișoara Rakoff susținu
că îngrijirea localului îi revenea de ani de zile lui Bastien, dar că se putea
avea în vedere să i se încredințeze lui Ludo cea a parcului. Greblă terasa
și aleile, greblă mult și bine până scoase din pământ rădăcinile enorme pe
care voi să le grebleze la rândul lor, dezrădăcinând pini care puteau să
cadă și să ucidă pe cineva; Ludo fu scos din serviciu.
Veni vizita medicală și controlul dentar. Doctorul Waille, psihiatrul
obișnuit al Centrului Saint-Paul, îl supuse diferitelor teste și notă pe fișa
lui: „Copil debil instabil și imatur, agresiv cu intermitență, nesociabil: se
impune supravegherea într-o instituție specializată”.

De la încăierarea din sufragerie cu Odilon, copiii îi acordau lui Ludo


un respect plin de teamă. Pereții lui bălțați ca un sanctuar incaș îi
încântau. Cadeții șterpeleau farfurii pline cu mâncare și veneau să le
depună aburinde la ușa lui. Îi salutau apariția cu aplauze; se întorceau
spre el când domnișoara Rakoff punea întrebări.
Acest imperiu crescând pe care el nu-l revendica îl făcea pe Odilon să
se înfurie văzându-se jefuit de prerogativele lui de șef. Oricât de mult a
scotocit, a spionat, și-a dublat vigilența, nimic nu găsea nimic de turnat
despre Ludo. Se fofila în fiecare seară până la el ca să soarbă un sirop de
rodii cu apă, plescăind din limbă ca la degustarea celui mai bun coniac.
„Excelent sirop… Ce culoare și ce buchet!”
Ludo îl asculta supus cum bârfea, cum ținea discursuri despre muzică
și chinuind ca pe niște petale termenii de specialitate scăpați de sub
puterea gravitației inițiale și căzuți în haos. El nu mai vorbea nici despre
submarin, nici despre armoniu, nici despre Tatav. Uneori, Odilon se
întrerupea brusc. „Este interzis să pictezi pe pereți… eu n-o să spun
nimic, dar alții… fetele… Din fericire, ele nu pun piciorul la noi!…”
Fetele. Era clar că îl adoptaseră pe Ludo, dar nu îndrăznea să se ducă
să le vorbească. Surprindea uneori privirea gânditoare a lui Lise oprită
asupra lui. Și ea îl spiona. Se descurca să-l urmărească în parc, și își făcea
simțită prezența fără să-l abordeze. El primea pietricele, auzea râsete, dar
nu vedea pe nimeni. Apărată de ceilalți, la capelă sau în sala de mese, ea
îndrăznea să-i zâmbească. Și Ludo, aproape în fiecare zi, găsea sub pernă
pastile de tuse, panglici multicolore sau ouă minuscule făcute din miez
de pâine. Primi și o batistă albă ca un bilețel de amor tăcut. Pe pereți,
înconjurând portretele ascunse, înfloreau – desenate cu creionul roșu –
îmbrățișări și buze.
Maxence nu părea păcălit de schimbările survenite în comportamentul
lui Ludo. Seara aștepta ca Odilon să plece ca să se arate. „Nu mai ești ca
înainte, zicea vocea lui plângăreață. Știu eu… Nu mai ești ca înainte. –
Cum eram înainte?” răspundea Ludo. Celălalt depărta brațele a
neputință. „Oh, nu știu… Când ai venit, mi-am revăzut casa. Era acolo
mama, și apoi sora mamei, aleea cu hortensii, la stânga cotețele, și apoi
terasa deasupra lacului unde după-amiaza mâncam biscuiți cu
scorțișoară… Și apoi era acolo mama… – A mea, i-o reteza Ludo, face
dulceață de mure… îmi aduce mâncarea la pat… Și eu sunt cel care
conduce mașina…”
Maxence era fiu unic, orfan. Fusese foarte fericit să schimbe cu Ludo
amintiri dintr-o copilărie pe care niciunul, nici celălalt nu o trăise
niciodată.

Noaptea, Ludo își redescoperea natura, sub cerul liber. Știa după voci
și după scârțâitul somierelor cine dormea, cine era încă treaz și dacă
somnul copiilor era destul de profund pentru ca el să poată ieși. Dar
adesea se întâmpla să găsească ușa închisă în fundul coridorului, și trebui
să renunțe.
De altfel, nu era singurul care mișuna prin întuneric cu pasiune.
Nopțile de la centru își aveau rătăcitorii lor, nomazii, și, dacă acei copii
moleșiți de sedative se legănau în brațele lui Morfeu, stingerea părea să
dea frâu liber demonilor din locatarii așa-ziși normali. Uneori Ludo se
întâlnea cu domnișoara Rakoff și începea să o urmărească. Ea mergea cu
pași mari ca și cum trebuia să ajungă urgent undeva, luând-o pe alei pe
care se și întorcea înainte de a ajunge la capătul lor. Și Ludo, amețit de
propria îndrăzneală, nu se mai temea de ea, visând să oprească această
umbră dezarmată care fredona cântece pentru copii.
Și Fine trăia noaptea. Negrul se ducea la ea de mai multe ori pe
săptămână. Se certau în pat. Unul voia, celălalt nu. Ca Nicole și Micho.
Într-o seară, Ludo rămase stupefiat văzându-l pe Doudou ieșind pe
fereastra după care el însuși stătuse ascuns, fugind de infirmiera venită s-
o întrebe pe Fine prin ușă dacă n-a auzit cumva niște zgomote.
Dar se întâmpla ca bucătăreasa să nu doarmă în camera ei, și Ludo se
întreba unde-și petrecea noaptea.

Și în seara asta aștepta. Domnea liniștea. Inima-i bătea înfundat. Luna


proiecta frunze și aripioare pe desenele de pe pereți. Calm, asculta în
pădure murmurul vântului de vest, care-i amintea de ocean. O să mă fac
marinar așa cum ai spus acum sunt mai bine… am ceva care nu merge dar asta
se aranjează și când o să vii să mă vezi în luna iunie nici n-o să-ți mai dai seama
că sunt eu. Inspiră adânc, apoi ieși pe coridor. Era un moment periculos.
Să treacă de zona luminată de veioză și să ajungă în secret în camera lui
Odilon, două uși mai departe. Picioarele goale i se lipeau de pardoseală,
trebuia să profite de sforăituri. Ușa piticului se deschise fără zgomot, și el
intră.
Odilon își sugea degetul mare în timp ce dormea, înfășurat atât de
strâns în cearșafuri, încât ai fi zis că e o mumie. Ludo se apropie de
fotoliul unde hainele erau atent împăturite, sub o carte mare de
rugăciuni. Scotoci în vesta roșie în zadar. Buzunarele pantalonilor erau
goale. Se întoarse lângă pat. Cel care dormea scăldat de lună avea o
respirație grăbită și ascuțită ca a unui rozător, culcat pe o parte cu o mână
sub pernă.
Era pentru prima oară când se aventura în timpul nopții până la el. Era
sigur de efectul sedativ al cașetelor dizolvate toate trei în sucul de rodii,
care făcea deliciul piticului. Înaintă până foarte aproape, se așeză în
genunchi și prinse ușor sub pernă pumnul strâns, pe care îl trase afară.
Desprinse degetele crispate de pe cheia de la coridor, când zări în fața lui
doi ochi larg deschiși și îndobitociți de năuceală, care priveau fără să
vadă. Rămase prostit și înțepenit, cu respirația oprită. Cu un vaiet
prelung, Odilon închise ochii la loc. Uitând de orice prudență, Ludo
smulse cheia și ieși.
Deschizând ușa sufrageriei, avu sentimentul puterii, și era gata să-i
scape un strigăt sălbatic. Era liber. Tot Centrul Saint-Paul se topise în
vise, și el se amesteca în noaptea vie. Dădu o raită pe la iesle, întinse
mâna spre umbrele șterse ale mieilor și îl șterpeli pe cel al piticului, pe
care-l înlocui cu un mic schelet de la Tatav.
La capătul sălii de mese, privi indiferent spre ușa care ducea la fete și
se întrebă dacă ar fi putut s-o deschidă cu cheia lui.
Afară îl învălui o adiere rece. Frigul uscat umplea noaptea ca un
parfum. Cerul și pământul se scăldau într-un ocean lunar în care foșnea
pădurea de culoarea recifului. Făcu douăzeci de pași de-a lungul
conacului spre nord și traversă terasa, luând-o pe drumeagul pe care îl
presărase pe ascuns cu ace de pin. Se întoarse când simți nisipul rece sub
picioarele goale. Clădirile se conturau în întuneric, în noaptea senină. La
primul etaj o lumină strălucea.
O luă cu pași mari pe alee, legănând capul și brațele, înghițind aerul
înghețat, fericit să se bălăcească liber și gol fără paznic și caschetă. Coborî
la râu, lăsă pijamaua și mielul pe mal și se scăldă. Vorbea singur,
stropind arinii și săpunindu-și corpul cu apă vie, apoi înaintă în mijlocul
curentului ca să sfideze înecul.
Avea pielea de găină când s-a culcat pe iarbă, cu fața la stele, o
senzualitate fermecătoare îi străbătu pielea. Se tăvăli printre constelații, îi
plăcuseră întotdeauna aceste focuri care ardeau în noapte fără flacără și
fără fum, și nu știa ce sete își stingea la vederea lor. Cum e vremea în
dimineața asta… În fond, ești drăguț, Ludo… dă-mi tava înainte să se
răcească… deci ce ți-ar face plăcere… poate ești un băiat bun cine știe…
O luă cu pași mărunți spre terenul de tenis. Examină mașina și se
gândi că i-ar fi plăcut mult să-și găsească mai târziu o ocupație în
mecanică. Portbagajul era gol, puse în el mielul piticului, apoi simți ca un
pachet din pânză sub degete. Era o pereche de pantaloni uzi, făcuți ghem.
Întorcând buzunarele pe dos, descoperi o hârtie împăturită cu grijă.
Tot nu-i era somn. Urcă spre conac și ajunse la terasă, chinuit de
amintirea lui Fine îmbrățișându-l pe Doudou. Merse de-a lungul fațadei,
se ascunse sub fereastra ei și își strecură privirea printre obloane.
Umbrele se încălecau transformând forme și culori. Pe una dintre
măciuliile patului pierdut în întuneric părea să plutească o meduză, și
Ludo recunoscu cea mai celebră caschetă din Centrul Saint-Paul: cea a lui
Gratien. Nu mai distinse nimic altceva, și o luă la fugă cu inima strânsă.
Odilon continua să doarmă când îi puse cheia de la coridor sub pernă.
Intră la Gratien, găsi patul desfăcut, dar gol și se întoarse în camera lui
epuizat. Simțea nevoia să stea la căldură, să plângă, să vorbească. Să se
ducă să-l întrebe pe Maxence dacă mama lui îi punea ventuze când era
răcit. Scoțându-și pijamaua murdară de nisip, făcu să zboare bucata de
hârtie găsită în mașină. Era un bilet scris de mână, rupt pe lungime din
cauza umezelii, și doar partea din stânga era lizibilă.

Înțelege Bruno, dragă, că eu


unde sunt frumoasele tale prom
și iată că s-au făcut trei ani de când tu re
momentul de a spune Louisei adevărul.
Tu ești bărbatul și ofițerul
plăcea atât de mult să îmbrac uniforma ta.
sacrific viața mea ca să mă ocup de cop
s-o faci să sufere îți repugnă
cadeții după o despărțire
și că ai fondat Centrul Saint-Paul
iubirea pe care ne-o jurăm în fiecare
te-ai decis în fine să-ți ții angaj
de la altcineva care să-i spună adev
ești viața mea, dragostea mea, pas
a ta Hélène care te iu

Se culcă pe jos ghemuit și închise ochii. Toată lumea se iubea, părinții


își iubeau copiii, Fine îi iubea pe Doudou și pe Gratien, domnișoara
Rakoff scria scrisori de dragoste, numai el nu fusese iubit, niciodată,
numai el rămânea singur mereu. A doua zi dimineața, dubla afacere a
scheletului și a mielului furat puse centrul pe jar. Domnișoara Rakoff îi
interogă pe copii unul câte unul. La fel ca restul, Ludo rămase mut.
Piticului îngrozit de această magie neagră îi sugeră că, fără îndoială,
comisese un păcat mortal, minciună sau furt, și că mielul lui nu va apărea
decât după ce crima va fi mărturisită.

La începutul lui mai, enervarea pricinuită de primele călduri puse


stăpânire pe Centrul Saint-Paul. Canicula se transforma în furtună,
aversele eliberau nervii, copiii priveau zăcând deasupra pinilor un cer
uscat, brăzdat de fulgere lipsite de putere.
În timpul meselor, fetele se băteau pentru fleacuri, izbucneau
răzmerițe neînsemnate care trebuiau imediat reprimate. Domnișoara
Rakoff autoriză purtarea ținutei estivale și, profitând într-o zi de faptul că
atmosfera era deosebit de apăsătoare, exorciză căldura printr-un expozeu
despre Sahara, urmat de un film. Se vedeau colibe pietrificate, oaze
secate, străini arși de furtunile solare care făceau ravagii într-o regiune
supranumită Țara însetată… Și adăugă imediat cât de norocoși erau
copiii cărora nu le era niciodată sete. Pledoaria se încheie cu o degustare
de apă proaspătă; era ora două după-amiaza.
Spre seară, păru evident că Maxence dispăruse. Tot centrul fu
mobilizat ca să-l găsească. Sub conducerea lui Fine, a domnișoarei Rakoff
și a lui Doudou, trei echipe ușor speriate luară teritoriul la cercetat, atât
parcul, cât și conacul. În zadar. Infirmiera, imaginându-și în cel mai rău
caz o fugă, se hotărî să anunțe poliția. În clipa aceea, prin fereastra
deschisă îl auzi strigând pe Ludo. Chemarea venea dinspre terenul de
tenis, și ea ajunse imediat după Doudou, care se agita deja în spatele
mașinii. Pe podea, în praf și în căldura sufocantă, între cele două
banchete, zăcea o formă umană.
„Repede, strigă ea, scoateți-l!”
Fu scos afară un soi de sarcofag din țesături. Era Maxence. Leșinat.
Înfășurat în trei pături. Îmbrăcase toate hainele de iarnă, ciorapii,
pantalonii, puloverele, mănușile, fularele și avea fața acoperită de două
căciuli passe-montagne3, puse invers una față de cealaltă.
Își recăpătă cunoștința în sufragerie după un păhărel de carcalete și le
zâmbi prietenos celor strânși în jurul lui. Domnișoara Rakoff îl întrebă ce
l-a apucat. Maxence răspunse că pe viitor voia să se exileze în Sahara, dar
că mai întâi trebuia să se familiarizeze cu climatul.

În cele din urmă, Ludo nu se mai arăta duminica. Toți acei părinți,
dintre care niciunul nu era al lui, îl făceau să devină melancolic. Rămânea
singur în camera lui, culcat pe jos, cerceta carnavalul lipsit de bucurie pe
care-l întinsese pe pereți. Inventa feerii, citea cărți pe care Fine i le aducea
la întâmplare din biblioteca colonelului, loc blestemat de domnișoara
Rakoff. Erau Micul prinț, o Teză de chirurgie dentară despre ortodont față în
față cu bolnavul și Plimbarea sudaneză a Suzanei. Admira toate aceste
cuvinte sibilinice și mai misterioase decât astrele nopții.
Sub pretextul că-l avertizează amical, Odilon îl amenința: „Lectura este
interzisă la Saint-Paul. În afară de Lucien. Enciclopediile, da, dar nu
lectura. Imaginează-ți că te prinde domnișoara Rakoff. Sau că cineva îi
spune… O fată, de exemplu!…” Și scutura violent mâna ca și cum și-ar fi
zvântat-o.

3
Căciulă de lână care se trage peste cap ca un ciorap, lăsând liberi doar ochii și
nasul și care acoperă eficient fața, gura și gâtul împotriva gerului și a viscolului.
(n. red.)
„Și mielul tău, răspundea Ludo, este în iad?”
După ce plecau familiile, la căderea serii rătăcea prin parc,
adulmecând magnetismul lăsat în urma lor de vizitatorii pe care-i invidia
ca pe o rasă privilegiată.
Veni și ziua lui cea mare. Soarele încă nu se înălțase când el își
terminase deja toaleta, și, când Fine deschise ușa coridorului, în zori, el
era deja acolo, postat sub veioză, cu un buchet de ciuboțica-cucului în
mână. „Este pentru mama, spuse el pe un ton agresiv. Așa o să înțelegeți
că e fotografia mea…”
Speră până seara, în picioare lângă poartă, fără să mănânce, luptând
contra intuiției că ea nu va veni, neputând să renunțe să privească cu
drag Renaultul Floride albastru-deschis și să creadă în minunea cu care
se mai păcălise o dată.
La ora nouă îl văzu apărând pe Micho, singur. Toți părinții plecaseră.
Ludo îl privi fără plăcere. Evenimentul nu se încă\ dra în cercul magic al
unei așteptări întreținute cu iubire cincizeci și una de zile. Nu întrebă nici
măcar dacă Nicole și Tatav erau acolo. Mecanicul era beat.
„… Iată-te, drăgălașule! îngăimă el. Ah, la, la! Dacă e cineva drăgălaș,
tu ești ăla…”
Se bălăbăni printre mesele așezate afară și, duhnind a alcool, se
înduioșă până la lacrimi în fața copiilor pe care un străin atât de
zgomotos îi nedumerea.
„… Și voi copii, la fel, sunteți ai naibii de drăguți!…
Drăguți cum nu mai sunt alții… Cu caschetele voastre, uite, cu aerele
voastre și cu micile voastre zâmbete, îmi sunteți dragi… Chiar dacă
sunteți puțin într-o doagă, n-are importanță! E oricum mai bine decât să
aveți o blestemată de nevastă care nici măcar nu merită să aibă drăgălașul
pe care îl are!…”
Îl luă pe Ludo de umeri și îl arătă către auditoriu.
„Pentru că de ăsta, vreau să vă spun că ăla care se atinge de un fir de
păr de pe capul ăstuia… cu mine are de-a face!…” Domnișoara Rakoff
veni să-și întâmpine vărul, făcându-se că nu observă că e beat.
„Nu știu dacă-i cunoști pe Fine și pe Doudou, asistenții mei…
Micho strânse mâna negrului și declară că în armată pușcașii
senegalezi erau singurii care nu trăgeau chiulul.
„Sperăm să vă vedem mai des de-acum înainte, spuse bucătăreasa
înțepată. Nu-i așa, Ludo?…”
Acesta din urmă părea că și-a pierdut glasul, când, din spate, se
apropie Maxence.
„A, a veni familia ta, făcu el cu o voce concentrată. Începeam să mă
îngrijorez. Mama ta este aici?…
— …Dar tu?”… răspunse Ludo.
Odilon îi povesti lui Micho că fiul lui făcuse progrese imense de când
venise la Saint-Paul.
„Ah, asta-i adevărat, căzu de acord mecanicul. N-aș ști să spun de ce,
dar s-a schimbat. A și crescut. E ca fasolea, crește în lungime…”
Îl apucă pe Ludo de gât.
„Știu foarte bine ce vrei să mă întrebi! Nu sunt nebun… Vrei să știi de
ce Nicole n-a venit, și Tatav la fel!… Știam foarte bine c-o să mă întrebi,
dar nu e așa grav, și apoi, eu sunt aici.” Rânji. „Mama ta… are ceva în
cuptor… un alt micuț! Nu trebuie tulburată… Totuși, nu s-a umflat… A,
asta nu! Ca o viespe… mă rog!… Și Tatav are examene, nu știu prea bine
la ce, au zis să-ți dau un pupic. Dar te bucuri să mă vezi, nu? îți face
plăcere să-l vezi pe Micho?…”
Ludo aprobă stângaci, păru că ezită, apoi cu ochii în zare declară:
„În iulie e vacanță… toată lumea pleacă… trebuie să mă întorc acasă!
…”
Micho îl bătu prietenește pe burtă și răspunse ca și cum era mulțumit
că poate da o veste bună:
„Ah, chiar așa! Iată o întrebare bună. Îmi face mare plăcere să-ți spun
că o să vii acasă, și chiar repejor!…”
Apoi se întoarse spre ceilalți:
„Și voi la fel, copii, o să veniți la mare. Toți la mare cu drăgălașul meu,
toți la scăldat. Și, dacă Nicole nu e mulțumită, e tot aia!…”
Micho luă cina cu domnișoara Rakoff și cu Ludo, care nu mâncă nimic.
Voia să știe totul despre iesle și jura că e cea mai bună idee de care auzise
vreodată. „Asta lipsește la Buissonnets. O iesle în cămin. Plină cu miei ca
niște cicliști de curse!… Nu spune!… Dacă mama ta ar ști că sunt aici, ce
tămbălău ar fi!…” La desert începu să sforăie. Fine îi pregăti un pat pliant
într-un colț al sufrageriei, unde adormi promițând că o să-i învețe pe
copii petanque, a doua zi dimineața. Plecă în miez de noapte, ca un hoț.

În timpul săptămânii, Ludo primi o scrisoare de la Nicole, semnată și


de Tatav și de Micho.

Les Buissonnets, 6 iunie


Dragă Ludovic,
Nu ne trimiți vești prea des. Verișoara ne ține la curent și suntem
mulțumiți că-ți merge bine. Eu sunt foarte obosită. O răceală teribilă
de aprilie din cauză că vântul a suflat fără încetare. Și apoi doctorul a
spus că am nevoie de odihnă. Deci nu trebuie să fii egoist și să vrei
mereu să vin. Nu trebuie să-l obligi pe Micho să facă toate drumurile
astea, pentru că nu mai este așa de tânăr. Trebuie să te gândești și la
alții și la necazurile pe care le au. Acum s-a făcut cald și mâncăm
afară. Bine, îți trimit un pachet și te sărut.
Nicole.

Și eu te sărut și, e adevărat, mai trimite-ne vești.


Micho.
În curând îmi iau permisul de conducere. Tata m-a pus să conduc
Renaultul Floride în pădure. În pachet îți trimit gumă de mestecat,
pentru că eu tot n-o mai mănânc.
Tatav.

Ludo își petrecu două zile citind scrisoarea, cu inima și cu privirea


sfâșiate.
Duminica următoare, o ajută pe Fine să scoată mesele și rămase pe
terasă cu toți copiii. Era cald, mirosea a rășină. Familiile veniseră în
număr mare, domnea o atmosferă de chermeză, domnișoara Rakoff se
plimba încântată pe alei, la braț cu doamnele.
Ludo se lăfăia în acest cortegiu de familii parfumate, cărora le pândea
gesturile și secretele. Ca un călător solitar care nu se poate împiedica să
spere că întâlnește în mulțime un cunoscut, privea fiecare mamă cu ochi
rugători: dacă l-ar fi luat de mână, ar fi urmat-o pe întâia venită.
„Tu cine ești? îl întrebă o femeie tânără și frumoasă, intrigată de
atitudinea lui.
— Ludovic”, răspunse el stângaci.
Ea râse și îl mângâie pe obraz.
„E un nume fermecător… Vorbești bine și ești mare… Ești mulțumit?
…”
Avea părul blond și strălucitor ca al lui Nicole odinioară.
Lăsând capul în jos, observă că din nou nu și-a legat șireturile, apoi
începu să plângă atât de firesc, încât ea îl apucă de umeri, și el i se
abandonă în brațe. Era mama lui Aliette, o mongoloidă cu care se
întâlniră. Văzând-o pe tânăra femeie mângâind copilul, ai fi zis că ea era
cea în suferință.

Seara, domnișoara Rakoff dădu stingerea și apoi intră în camera lui


Ludo, care tocmai îl alungase cu duritate pe Odilon. Așezat pe jos, își
trasa linii roșii în palma dreaptă, cu carioca.
„Ar fi trebuit să fii în pat… Și eu care veneam pentru prima oară ca să
te laud.”
Ea închise ușa și își trecu privirea înduioșată peste pereți.
„Ia uite!… O să ajungi pe tavan dacă mai continui așa!… A fost o zi
foarte reușită, toată lumea a fost încântată. Într-o zi, bietul teren de tenis o
să se scufunde… Colonelul n-ar fi acceptat niciodată să fie transformat în
garaj…”
Vorbea rar, lăsând pauze lungi între propoziții; un soi de lene îi făcea
vocea mai greoaie.
„Sunt terminată… suspină ea așezându-se pe marginea patului. Unde
rămăsesem? Ah, da, voiam să te felicit pentru atitudinea ta de astăzi.
Înainte erai mult mai sălbatic. A început să-ți placă la noi?”
Tonul deveni pedant:
„Centrul este o singură familie… Dacă spun Ludovic este copilul
nostru înseamnă că Ludovic este copilul Centrului Saint-Paul, unde are
frați și surori și unde toți părinții care vin sunt și părinții lui.”
Ludo ridică fruntea, zări genunchii domnișoarei Rakoff, care își trecu
un picior peste altul cu un zâmbet.
„Nu e adevărat… făcu el ursuz. Eu sunt copilul mamei mele și atât.”
Ea râse spart.
„Să vorbim despre mama ta!… Ar fi putut să te învețe să fii politicos!…
Și apoi, dacă chiar vrei să știi, eu le scriu părinților tăi în fiecare
săptămână. Dacă ei nu vin, nu sunt eu de vină. Se pare că e însărcinată…
Mare lucru! Doamna Prade este însărcinată și n-a lipsit în nicio
duminică… Doamna Bernier este însărcinată și vine mereu printre
primele…
— Nu-i adevărat, strigă el înfruntând-o.
— …Doamna Massena, cu tot astmul ei, vine măcar de două ori pe
lună… Domnul Mafiolo locuiește la cinci sute de kilometri și vine în
fiecare săptămână să-l vadă pe Gratien… Toată lumea are probleme…
dar mama ta, scuză-mă, n-am văzut-o niciodată! Așa că mai scutește-mă
cu ea și…
— Și tu!” i-o reteză Ludo violent.
Zvârli carioca și se ridică în picioare.
„Dar ce te-a apucat!” strigă infirmiera, scoasă din fire.
Ludo o privi crunt, din cap până-n picioare, oprindu-se la coafura și la
unghiile prea îngrijite.
„Și tu ești la fel ca mine, spuse el venind foarte aproape de ea, nici la
tine nu vine nimeni. Nu ai nici copil, nici bărbat, nici iubit.”
Și, dintr-odată, ca și cum se rușina singur de propria descoperire,
mormăi cu un aer scârbit:
„Și apoi ai părut cărunt de tot. Ești o babă”.
XII

…O babă!… Copilul redeschisese rana. Amintirile se scurgeau ca


sângele.
Domnișoara Rakoff se răsucea în pat. Plasa de fier scârțâia. Noaptea
scârțâia. Degeaba închidea ochii, supărarea nu-i dădea pace. O algă roșie
care-i scotocea prin nervi. Corpul îi ardea. Corpul ei bătrân… Erau
departe timpurile când colonelul intra în camera ei și aprindea toate
focurile stinse fără să se rostească un cuvânt. Rapiditate și siguranță: la
celălalt capăt al conacului, soția oficială își aștepta bărbatul.
Cât era ceasul?… Cel puțin ora trei. Nu se demachiase, o mânca nasul.
Îi era prea cald. Patul zdrăngănea. Bruno zicea că are impresia că face
dragoste în armură. În seara asta uitase să pună ordine în iesle, dar
Ludovic nu pierdea nimic așteptând. Regreta că l-a plesnit. O să creadă
că s-a simțit jignită.
Părul cărunt!… O bătrână!… Uitase ridurile, cutele de la gură, obrajii
căzuți, gușa de sub bărbie, pielea fără strălucire, sânii fleșcăiți și talia
îngroșată pe care o strângea într-un bolero care o sufoca: imbecilul nu
văzuse nimic!
Se ridică. Peste pijamaua colonelului pe care și-o însușise, așa cum își
însușise și izmenele din finet și papucii, își trase capotul; își luă lanterna
și coborî scara cufundată în întuneric.
În sala de mese era liniște. Lumină pereții la întâmplare, în jurul ieslei
unde portretele violent colorate ale străinilor se aliniau într-o galerie de
rânjete. Opera lui Ludovic trona peste celelalte: smulse foaia și o făcu
ghem cu un râs amar. O să înceapă prin a interzice elucubrațiile picturale
ale acestuia! în privința vizitelor, n-avea decât să mai aștepte…
Pe terasă era mai cald, mai apăsător, din cauza umidității atât de dragi
țânțarilor. Nu era o noapte de coborât la râu… își amintea ziua când
Bruno o luase cu barca; puțin a lipsit să nu se răstoarne. Probabil că barca
putrezea pe undeva pe sub arini.
Se întoarse, făcu încă o dată turul sălii și, trecând prin fața
dormitoarelor băieților, răsuci automat mânerul. Ușa nu era încuiată.
Trebuia să se întâmple într-o zi, Odilon uitase! în același timp, imbecilul
de negru renunțase să mai verifice. Ce-o să-i audă lui urechile mâine!…
Din fericire, avea legătura de chei la ea. Băgă cheia în broască, și apoi se
răzgândi, împinse ușa și se strecură pe coridorul întunecat.
Trebui să bată îndelung la ușa lui Doudou ca să primească un răspuns.
„Iartă-mă… știu că e târziu, spuse ea rămânând în prag. Dar știi că ușa
de la coridor nu e încuiată?
— Nu, domnișoară Rakoff.
— Nu vă felicit pentru asta! Vă aduc aminte că avem aici copii care au
fugit și somnambuli.
— Da, domnișoară Rakoff.”
O etuvă… Căldura și mirosul erau înăbușitoare, nu se vedea nimic.
Auzea doar o respirație șuierătoare și tic-tacul unui deșteptător mare.
„Discutăm mâine despre asta, acum te las… Și mai aerisește, nu
miroase prea bine la tine!”
Nu se mișcă.
„… Hai, Doudou, o durere de dinți nu mă lasă să dorm… Ai cumva
Glifanan?
— Nu am Glifanan, mormăi după o tăcere. Nu, nu Glifanan. Am
aspirină.
S-ar fi zis că invocă niște divinități.
„Aspirină la dureri acute…
— Eu am doar aspirină, asta-i tot.”
Nu se vedeau, dar vocile li se amestecau în întuneric.
„Dar o gauloise, Doudou… ai cumva o țigară?
— Bineînțeles că nu, domnișoară Rakoff, mormăi el, e interzis.”
Părea îngrozit.
„Dar atunci ce miroase atât de tare la tine?
— N-am țigări, domnișoară Rakoff. Colonelul a interzis.
— Haide, nu face pe prostul, Doudou, colonelul știa foarte bine că
fumezi pe ascuns… Și nu uita că am douăzeci de ani de spital în spate…
Hai, aprinde lumina și dă-mi o țigară.”
Se auzi un oftat lung, apoi o lampă acoperită cu ziar și pusă direct pe
jos răspândi o lumină intimă la căpătâiul patului. Zări mai întâi o oală de
noapte borțoasă. Ochii negrului clipeau orbiți și înspăimântați. Dormea
gol. Îi vedea pieptul păros. Picioarele îi ieșeau, de-o parte și de alta, de
sub o piele de oaie pe care o ținea pe el ca o femeie surprinsă la toaletă.
Un zâmbet tâmp i se lățea pe buze.
„Fii atent… spuse ea jenată, sunt prima care ia aspirină pentru așa
ceva.”
Începea să se enerveze. Inima îi bătea prea tare, nu nimerea cuvintele.
Oare câți ani avea el acum? Ca ea, vreo cincizeci… întotdeauna îi fusese
silă de el, de mirosul și de culoarea lui. Dar dintr-odată i se făcuse frig.
Murea de dorința de a se strecura lângă el sub pielea de oaie, la căldură,
și să-l întrebe, lipită de el, dacă era adevărat că era bătrână și terminată.
„… Evident, dacă n-ai țigări…
— Am țigări de foi, se grăbi el, țigări de foi Murați.”
Era evident impresionat de tulburarea pe care o simțea în vocea ei.
Arătă spre comodă, încercând să se scoale. Domnișoara Rakoff apucase
deja pachetul de biscuiți sub care se ascundeau țigările.
„Să-ți dau una?…
— Nu-i adevărat, nu fumez pe ascuns… câteodată, când și când.”
Întinse mâna cu palma deschisă, ca un cerșetor. Ea contemplă palma
asta mare neagră și roz, de care avea poftă să-și lipească gura.
„Și chibriturile?”
El luă de pe jos o cutie albastră, lăsată la bucătărie.
„Ei, bravo! făcu ea apucând-o, sunt chibriturile centrului. Dacă ai
nevoie, cere!”
Ea se lăsă să cadă pe taburet, aproape de lavabou, duse țigara la buze,
scoase un fum lung și cenușiu și inhală cu suavitate. Se simțea mai bine.
Îl privea pe Doudou. Își pusese țigara în gură, neîndrăznind să ceară foc.
„Oh, scuză-mă, Doudou!” râse ea complice și se ridică.
Patul nu era decât o saltea aruncată pe jos, ea voi să se aplece, dar în
cele din urmă trebui să se așeze ca să apropie chibritul. Mâna negrului o
atinse ușor pe a ei și ghidă flacăra.
„Când te dor dinții, se bâlbâi ea, cu vocea alterată, nimic nu e mai bun
ca tutunul… Colonelul, în pofida regulamentului, era un mare fumător…
Dar pipa e mai puțin nocivă… îți plăcea colonelul Moissac?… Vreau să
spun, îl iubeai?…”
Ce eliberare în verbul „a iubi”.
„Da, domnișoară Rakoff.
— Știi, Doudou, acum, că sunt bătrână și mă gândesc la toate astea…
văd lucrurile altfel. Cu trecerea anilor, devenim, să zicem, lucizi.”
El se ridicase pe pernă, mai sigur pe el. Acum ochii lui îi căutau pe cei
ai domnișoarei Rakoff, care luase aerul unei mironosițe.
„Oare sunt chiar bătrână?…”
Întrebarea părea că nu se adresează nimănui, așa că el nu răspunse.
„Spune drept, Doudou, sunt chiar bătrână?…”
— Nu, domnișoară Rakoff.”
Nu avea aerul că e prea convins, animalul!
„Deci țineai la el…
— Da, domnișoară Rakoff.”
Îngrozitor accent… Vocea colonelului era atât de distinsă. Cum arăta
negrul ăsta mare ascuns sub pielea lui de oaie, fumând țigări infecte: ai fi
zis că-și fuma unul dintre degete!
Se întoarse pe taburet.
„Și eu țineam la el… Mă rog, chiar l-am iubit. Vezi, era un bărbat, unul
adevărat. Cu simțul datoriei, cu simțul valorilor și atât de loial și de
credincios… De un egoism adorabil, ca toți bărbații!… Nevastă-sa l-a
terminat.”
Nu mai vorbea cu Doudou, ci cu amintirile ei prin intermediul lui.
„Îi revăd mereu figura, când am sosit aici. Avea niște ifose… Nu-l
scăpa o clipă de sub papuc… Era geloasă, pricepi… își imagina că între
colonel și mine… E adevărat că eram prieteni, că ne respectam… Sigur,
colonelul era seducător, eu eram tânără…”
De ce o privea așa?… Avea un aer consternat. E adevărat că trebuie să
fi fost reușiți amândoi, cu țigările lor! El, complet gol în pat, cu pupilele
mărite, ea în halat pe un taburet șchiop, cu papucii colonelului în
picioare.
„Și tu, Doudou, tu ce făceai în tinerețe?
— Colonelul știa toată povestea. Lucram la fabrica de zahăr, când
celălalt mi-a sărit în spate cu cuțitul, și apoi eu…
— Este adevărat, e adevărat, povestea aia nenorocită, să nu mai
vorbim… Și nu te-ai simțit niciodată puțin singur, nu te-ai gândit
niciodată la însurătoare?
— A, nu!… Asta, nu… Ca să te însori e nevoie de iubire!”
Ce știa despre dragoste, tolomacul ăsta?… Cum s-a descurcat atâția
ani?… Dorința probabil că i s-a înfipt sub pielea neagră și cu timpul s-a
pierdut, și ea crezuse că o să se piardă într-o zi, că o să adoarmă fără să
mai vrea să se lipească de alt trup. Nu contează al cui.
„Ei, bine, te las”, oftă ea ridicându-se, deși n-ar fi vrut.
Privind de-a lungul pereților, descoperi niște cârpe pictate.
„Eu le-am făcut, spuse mândru Doudou. Pictez noaptea.
— Și cârpele de unde le-ai luat?
— De la bucătărie, domnișoară Rakoff. Dar sunt cârpe vechi, uzate
toate, sunt…
— O cârpă, dragul meu Doudou, cu cât e mai veche, cu atât e mai
bună. Așa că o să te rog să renunți la operele de artă…
— Dar pictez străini, domnișoară Rakoff, cum fac și copiii.
Ea părea plictisită.
„Străinii tăi sunt negri, nu mă interesează. Ai grijă mai bine să încui
ușile cu cheia. Și mulțumesc pentru țigară.”
După picarea ei, Doudou se scărpină furios pe piept și pe pulpa
piciorului drept care îl mânca de ceva timp, întrebându-se dacă nu
primise vizita unei fantome.

Săptămâna trecu. Domnișoara Rakoff se purtă distant cu Doudou, rece


cu fetele și de o drăgălășenie șfichiuitoare cu Ludo.
Acesta le scria separat mamei sale, lui Tatav și lui Micho. Ea refuzase
să-i expedieze scrisorile dacă nu-i plătea timbrele. El scoase trei monede
de cinci franci din ciorap și veni să i le pună pe birou. Ea îl trată ca pe un
hoț, îi confiscă banii și, în privința scrisorilor, să nu-și facă iluzii că o să le
trimită în condițiile astea.
„Și fotografia mea? ceru el dintr-odată.
— Care fotografie?
— Cea a mamei mele. Odilon mi-a spus că era a mea. Și că v-a zis și
dumneavoastră că era a mea.”
Îl privi cu răutate și suspicioasă.
„Doar nu-ți imaginezi că o să ți-o dau?… Mai bine vorbește-mi de
mielul furat. Poate s-a întors singur în șemineu!… Dacă-ți vrei fotografia,
mărturisește tot, și mai ales de unde ai banii!
— Mama mi i-a dat.
— Mincinosule! Mama ta nu ți-a dat niciun bănuț. De altfel, e foarte
ușor de verificat acum, pentru că aveți telefon acasă.”
Ea întinse mâna spre aparat, răsfoi un carnet gros, formă un număr.
Când îi răspunse o voce, îi zâmbi lui Ludo.
„Alo?… Cu doamna Bossard, vă rog… Ah, tu ești, Nicole… Aici
verișoara voastră Hélène Rakoff, de la Centrul Saint-Paul… Da… Nu,
nimic grav, liniștește-te… Nu, voiam doar să lămuresc o mică problemă
în legătură cu Ludovic… Nu, deloc… E adevărat că i-ai dat o sumă de
bani?… Nu!… Așa credeam și eu… Banii sunt interziși la centru și…
Cum? Monedele tale de cinci franci au dispărut înainte de plecarea lui?…
Nu, e vorba de o hârtie, și totuși!… În cele din urmă poate i-a dat-o
Micho… Eu, asta e, îți mulțumească mult… Poate vrei să-i spui două
cuvinte, este chiar în fața mea?… Da, înțeleg… Bineînțeles că înțeleg… La
revedere… Și, sper, pe curând.”
Închise, îl privi pe Ludo și aruncă monedele, ca pe niște zaruri pe
birou.
„E clar! Ce vârstă are mama ta?
— Nu știu, răspunse el cu deznădejde.
— În orice caz, are o voce tânără. Ai reușit s-o auzi?
— Când vine să mă ia?” șopti el.
Domnișoara Rakoff își împreună mâinile cu un zâmbet seducător.
„Sigur, foarte curând, de săptămâna viitoare începe vacanța.
Bineînțeles, dacă te las să pleci… Poți să te consideri fericit că n-am zis
nimic despre… monede… E brunetă, blondă?
— Acum și-a tăiat părul. În fotografie nu e tăiat.
— Nu e o bătrână, dacă înțeleg bine!… în fine, asta nu e tot, banii furați
rămân la mine. Și bineînțeles că pretind și restul… prăzii tale. O să am
grijă să fie scăzută din taxa pentru internat.”
Seara, Ludo dădu un sfert din monede domnișoarei Rakoff. În ciorap îi
mai rămâneau o sută de franci.

Duminica următoare văzu întorcându-se acasă majoritatea copiilor.


Nu păreau deosebit de încântați că se depărtează de Centrul Saint-Paul și
își luau adio de la Ludo destul de morocănoși. Antoine se ascunse într-un
copac, cu mielul în brațe, ca să-și împiedice părinții să-l ia. Un șofer în
livrea veni după Myriam, la volanul unei somptuoase mașini americane.
Aproape fu nevoit s-o oblige pe fată să urce.
La mijlocul lui iulie nu mai rămăseseră decât vreo zece interni speriați
că sunt atât de puțini, jigniți în pudoarea lor gregară și deasupra cărora
zilele pluteau ca o haină prea largă.
Ludo se aștepta în fiecare zi să-i vadă venind pe ai săi, și în fiecare zi
domnișoara Rakoff îi spunea să fie gata de plecare.
Activitățile se desfășurau cu încetinitorul, fluierul se auzea mai rar,
pinguinii fuseseră îndepărtați, infirmiera mergea cu brațele goale. Îi ținea
pe copii ocupați cu grădinăritul și cu culegerea florilor de pe marginea
șanțurilor. Ecoul răsuna în sala de mese goală; aveau la masă oranjadă și
bunătăți la desert; în iesle mieii erau toți egali; orele de muzică nu se mai
țineau decât atunci când ploua. Ludo pândea intemperiile.
Întâlnea adesea privirea lui Lise întoarsă spre el. Pereții lui erau în
continuare zona închisă a unei mesagerii sibilinice între ea și el: o șuviță
de păr negru în care era înfășurată o pietricică, două fire de iarbă
înlănțuite formând două inele. Primi o scrisoare de la Micho.

Dragul meu Ludovic,


Să știi că sunt foarte supărat de ceea ce am aflat. Verișoara a scris
că tu ești cel care a luat monedele de cinci franci din pușculiță. Mamei
tale nu-i venea să creadă, nici eu nu eram prea sigur, dar oricum e
neplăcut. Se pare că le dai de furcă și că nu ești prea politicos. Ea zice
că, dacă lucrurile merg tot așa, n-o să te mai poată ține și că va trebui
să-ți schimbăm locul. Nu mă îndoiesc că nici ție nu ți-e prea ușor. Nici
pentru mine nu e ușor. Uite că mama ta, care era însărcinată, a
pierdut copilul și zice că a avut prea multe necazuri cu tine. Doctorul
i-a zis că mai ales trebuie să stea liniștită. Așa că nu te mira dacă nu
vin imediat; oricum, o să vin, dar va trebui să aștepți luna august ca
să te poți întoarce la Buissonnets. Te sărutăm,
Micho.
Îți pun cinzeci de franci. Așa n-o să mai faci prostii.

Așa se făcu, pe nepusă masă, că într-o dimineață Ludo nu se mai


bărbieri. Domnișoara Rakoff își imagină la început că e o neglijență și îi
spuse că semăna cu un țap bătrân. După o săptămână, tot refuza să se
radă, și, cu cât barba creștea, cu atât se închidea mai tare în el.
Sprâncenele pe care multă vreme și le smulsese, începuseră să crească
stufoase. Copiii îi atingeau obrajii când trecea pe lângă ei.
Trecerea în această fază de pilozitate îi modifică și comportamentul.
Știa să rămână nemișcat și ascuns, de-l credeai absent când de fapt era
acolo, și ajungeau să uite de el. Lua micul dejun tot cu Fine, dar nu-i mai
punea întrebări. Privirea lui obosită de nesomn o urmărea peste tot,
privire de judecător sau de amant suspicios, plină de amărăciune.
Devenea agresiv chiar și cu Maxence. Când acesta se apropia de el ca să
mai înșire falsele amintiri legate de tandrețea maternă, el îi răspundea cu
răutate: „Eu nu știu nimic. Eu nu știu cine e mama mea. Pe mine tatăl
meu m-a crescut…” Coșmarurile îl chinuiau, visa numai prostii. Era
acuzat că ar fi pus mațe de pește în sertarele mamei lui, cearșafurile erau
și ele pline de bucăți de mațe uscate. Sau visa că Nicole era aplecată cu
dragoste peste el când dormea, îi zâmbea cum nu-i zâmbise niciodată.
Atunci începeau să-i cadă părul și dinții, în gura deschisă apăreau mici
găuri sângerânde și, la sfârșit, zâmbetul nu mai era decât o gaură neagră
într-un cap de mort.
Ziua își petrecea timpul scotocind. Inspectase toate colțurile din parc,
cotrobăise fiecare tufiș. Găsise furculițe, căni sparte, un os din cauciuc
ros, barca cu fundul plat a colonelului Moissac, care nu se vedea de sub
arini și era găurită.
Îi scria mamei sale, dar nu-i mai trimitea scrisorile. Dăduse altă
utilizare caietului de catehism: jurnal de bord nedatat în care își adresa
răspunsuri imaginare, colecționa sentimente care îi fuseseră refuzate.
Își pusese toată speranța în luna august, care se scurgea zi după zi fără
ca vreun semn să sosească de la Buissonnets. Realitatea își urma ritmul, el
auzea înăuntru cuvinte pe care nu voia să le asculte: îl abandonaseră.
În mâinile lui bătătorite avea dovada: îl abandonaseră. În ochii lui își
vedea mama absentă, fugea de oglinzi, fugea de amintiri și, învins, fugea
de acel adevăr de care era sigur de la naștere: îl abandonaseră.
În pădure izbucni un incendiu. Mașinile roșii ale pompierilor, sirenele
care urlau invadară într-o după-amiază terasa. Centrul putea lua foc,
trebuia evacuat. La sud se vedeau înghesuindu-se deasupra pinilor nori
negri de fum, un vânt ușor aducea spre conac un miros de ars. În mașină,
Lise se așeză alături de Ludo. Odilon, cu barometrul în mână, îl implora
pe șofer să pornească, Apoi, dintr-odată, vântul își schimbă direcția,
pericolul dispăru și focul dezorientat se lăsă doborât de furtunurile de
incendiu.
Două ore mai târziu, domnișoara Rakoff fluiera sfârșitul alertei și
copiii coborau din mașină. O rugăciune pe terasă unde aerul avea un gust
de pârlit făcu să urce la cer cuvinte de mulțumire. Și seara, un film despre
marile fluvii precedă momentul sedativelor.
A doua zi, sâmbătă, traversând holul, Ludo găsi ușa fetelor deschisă și
se aventură în lumea lor interzisă. Parfumul era dulceag, locul părea gol.
Într-o cameră asemănătoare cu a sa văzu pe pereți fotografii în culori care
reprezentau fețe frumoase de bărbați, sub pălării de cowboy. Deschise
sertarul biroului, răsfoi un caiet învelit într-o copertă roz. Paginile scrise
de mână repetau la infinit același nume, trasat cu un scris nerăbdător:
„Lise”. Erau kilometri de „Lise” alergând strâns de-a lungul rândurilor,
până la sfârșitul caietului a cărui copertă interioară era supusă aceleiași
incantații.
Se lungi pe pat. Îi apăru mama lui. N-avea decât să închidă ochii ca s-o
întâlnească. O față de demult, în dulceața amintirilor unde supraviețuiau
chemări și voci pe care nu le mai auzea.
Dintr-odată se auzi un râs, dar era singur. Culoarul era gol și liniștit, la
fel de pur ca la venirea lui. Gânditor, ajunse din nou la intrare. Loviturile
îndepărtate ale mingilor pe zgură pocneau încet în aerul amorțit. Atenția
îi fu atunci atrasă de o gaură neagră de sub scară, o trapă căscată unde se
vedeau niște trepte care coborau în întuneric. Domnișoara Rakoff era
plecată cu mașina, Fine și Doudou se jucau pe terasă cu copiii. Ludo
apucă frânghia care ținea loc de balustradă și coborî.
Ajunse în pivniță; nici nu bănuia că în conac exista o astfel de
subterană. Răcoarea i se prelingea pe gât, aerul mirosea a umezeală
stătută, o picătură de apă lovea ca un tic-tac. Pătrunse într-un tunel
întunecat, se ghidă cu mâna de-a lungul pereților zgrunțuroși. Liniștea
era tulburată de sunete mărunte pe care nu reușea să le definească.
Dădea să se întoarcă din drum, când degetele descoperiră o clanță de
metal, rotundă, pe care o răsuci: o ușă se deschise scârțâind.
La început nu văzu decât gura de aerisire în formă de semilună și făcu
câțiva pași spre un loc întunecos unde se îngrămădeau niște hârțoage și
niște clasoare aruncate unele peste altele. Se întoarse ca să iasă, crezu că
distinge o siluetă și tresări. O umbră în fața lui se mișca spre aerisire, o
față apărând din întuneric; stupefiat, Ludo murmură: „Lise…” Cu mâna
la gură, ea scoase un râs copilăresc, care pecetluia o complicitate
interzisă, și înaintă. În acest clarobscur murdar și cenușiu se află în
posesia unui adevăr imprecis, care, la început, îl înnebuni: era singur cu
Lise, erau singuri în pivniță. Auzea marea, era emoția care pulsa liberă în
respirațiile lor. Privirile se atingeau, mâinile se apucau, și Ludo nici nu-și
dădu seama când se lăsaseră să cadă îmbrățișați printre sutele de
fotografii în care oameni morți râdeau în hohote.
XIII

La începutul lui septembrie, cei plecați în vacanță se întoarseră la


Saint-Paul, și se dădu o mică petrecere. Domnișoara Rakoff rosti un
discurs de deschidere, cel pe care colonelul Moissac îl scrisese pentru
inaugurarea centrului și prin care anul care începea era încredințat în
mâinile Domnului.
Ludo se văzu obligat să-și zugrăvească pereții de care infirmiera dădea
asigurări că și un nebun furios s-ar speria. Îi trebuiră trei zile ca s-o facă.
Lăsă cutiile mari cu vopsea deschise noaptea, adormi îmbătat de vaporii
amețitori, și nu cunoscuse niciodată un somn mai profund. Seara,
desenele condamnate reînviau la lumina electrică și culorile se scurgeau
ca niște lacrimi mari printre degetele lui.
Odilon continua să-l spioneze. O ranchiună mieroasă și mereu
glazurată cu cele mai bune intenții, mereu prevenitoare, și indiscretă,
ascundea o amenințare căreia evenimentele îi dădeau dintr-odată
consistență. Domnișoara Rakoff îl soma regulat pe Ludo să mărturisească
mizeriile pe care acesta le răspândea pe seama ei. De unde veneau aceste
acuzații?… Replica evaziv, intrându-și în rolul de atotștiutoare. „Pariez
că-mi spui «baba»…”
Când se gândea la Lise, îl cuprindea îngrijorarea. O întâlnea în pivniță
sâmbăta după-amiaza, cu complicitatea celorlalte fete. Ele, cărora le era
interzis să simtă, conspirau în favoarea iubirii și, imediat ce domnișoara
Rakoff pleca, se strângeau la intrarea conacului, supraveghind
împrejurimile și împiedicându-l pe pitic să se apropie.
Puseseră pe jos, ca să se culce pe ele, niște lâneturi vechi, zdrențuite.
Mângâierile pe care le împărtășeau nu sfârșeau niciodată în plăcere.
Vorbeau puțin, se țineau în brațe îmbrăcați, somnolau îmbrățișați. Ludo
nu distingea gura lui Lise, dar o atingea. Buzele mutilate păreau
vindecate de umbră.
Într-o zi, ea voi să-l vadă gol. Aprinse o bucată de lumânare adusă de
el, îl dezbrăcă solemn, plimbă flacăra de-a lungul corpului lui Ludo, fără
să spună un cuvânt.
Noaptea, în camera lui, își contempla mădularul dureros, și-o imagina
pe Lise și o dorea. Se ducea atunci și bătea în fereastra ei neluminată și
acoperea cu sărutări geamul care-i despărțea. Continua să spioneze
iubirea dintre Fine și Doudou, căutând acea vrajă care putea transforma
în somn plăcerile împărțite.
Când își întâlnea prietena în timpul zilei, era o puștoaică prăpădită
care își ascundea feminitatea sub un aer morocănos.

În octombrie îi scrise Micho.

Dragul meu Ludovic,


Sunt unii care spun că viața e o tartină cu știi tu ce vreau să spun și
că mâncăm puțin din ea în fiecare zi. Așa că mizeriile nu lipsesc de
pe-aici! Ah, nu sunt eu omul care să vorbească de rău pe cineva. Și
apoi este adevărat că trebuie să te pui în locul maică-tii și că nu e
deloc plăcut să aștepți un copil care îți moare înainte de a se naște.
Chiar și pentru mine asta a fost o lovitură a naibii. Dar nu trebuie să
ne plângem, în viață nu poți să ai totul. Tot ce pot să spun este că
între mine și maică-ta lucrurile nu stau grozav. De la accident s-au
stricat rău. E adevărat că nu ți-am spus, dar a intrat într-un șanț cu
blestemata aia de mașină, și numai asta ne mai lipsea! Mama ta n-a
pățit nimic, dar celălalt cu motoreta și-a crăpat capu’. Și, cum ea
băuse nițel cam mult, îți închipui ce-a ieșit de-aici. E pentru prima
oară când văd zidurile unui tribunal, și o să vedem ce-o să se mai
întâmple. Ea zice că eu sunt de vină și nu pricep de ce, eu o așteptam
acasă cu masa când s-a întâmplat. Tatav a zis că nu-ți mai scrie pentru
că nu răspunzi. În fine, cum am un moment liber, trag o fugă până la
tine, și acum îți trimit un pachet. Te pupăm,
Micho.

Ludo socoti că era la centru de zece luni. Aproape un an. Mama lui nu
venise niciodată, el nu plecase niciodată, Tatav nu-l mai iubea, Micho îi
promitea că o să-l aducă înapoi la Buissonnets, dar nu își ținea niciodată
promisiunile. Așa că fu cuprins de nostalgie. Retrăi parfumul serilor din
pod, nopțile de pândă la ușa mamei, după-amiezile la mare, mesele de
dimineață, jignirile, amintirile bune și rele, care ajungeau până la el egale
și aurite, iar resentimentul pe care-l trăia se răsfrângea asupra copiilor.
Privea viitorul prin poartă, dar nu vedea cum s-o rupă cu destinul lui.
Poate era nevoie de alți pereți pentru a îmbuna o șansă conformă cu
dorințele lui?… Poate Nicole și Micho o să-l sărbătorească dacă ajungea
într-o bună zi la Buissonnets?… Cum ar fi putut să-l împiedice să intre în
casa lui, în igluul lui, să asculte armoniul și să-și regăsească viața care
începuse acolo, în acea pădure liberă, care ducea la străini?… Dar când
trebuia să acționeze dădea mereu înapoi; se temea de adevărul care-l
aștepta afară.
Două săptămâni nu se mai duse în pivniță, și apoi se întoarse din
curiozitate. Lise era acolo, tăcută și gravă, cu trăsăturile lăcuite de umbră.
Nu erau împreună decât de un minut, când Ludo se ridică dintr-o
săritură.
„De ce? murmură ea.
— E un zgomot”, răspunse el.
Nu îndrăznea să aprindă lumânarea de frică să nu se zărească de afară
lumina.
„E un zgomot”, spuse el din nou.
Nu se auzea nimic. Întunericul acoperea privirea. De unde era, n-o mai
vedea nici pe Lise.
Un presentiment îl sufoca. Zgomotul era undeva, înăbușit, ascuns în
întuneric, amenințător. Luă chibriturile și lumânarea, ajunse la ușă și
înaintă de-a lungul coridorului. Dinții îi clănțăneau. Aprinse cu greu
lumânarea. La lumina ei galbenă, părură că se clatină pământul și bolta,
în legănarea umbrelor moi. Scotoci dintr-odată prin magma rece a
tenebrelor care îl striveau. Simți o răsuflare foarte aproape, lăsă capul în
jos și, lipit ca o broască de perete, îl recunoscu pe Odilon în bulendrele lui
roșii, cu ochii căscați de extaz, folosindu-și toate puterile ca să-l spioneze.
Apoi, un hohot de râs malefic zgudui micul lui trup electrizat și se aruncă
spre ieșire.
O sudoare înghețată se scurgea pe trupul lui Ludo. Bucata de
lumânare i se stinse în mână fără să simtă arsura. Nu reacționă când Lise
ajunse în spatele lui.
„Cine era? întrebă ea atingându-i brațul.
— Știam eu, răspunse sumbru. Era un zgomot.”
De atunci Ludo trăia cu ochii în patru. Se temea de denunțarea
piticului, se enerva de cum o vedea pe domnișoara Rakoff, o evita pe
Lise, și, în pofida aerului ei rugător, se ferea cât putea să se întoarcă în
pivniță, îngrijorat în fiecare sâmbătă că ea îl putea aștepta în zadar.
Mai era o lună până la Crăciun, dar tot centrul se pregătea deja. Fine îi
învăța cântece religioase, domnișoara Rakoff sensibiliza simțirea cu
lecturi edificatoare despre Nașterea Domnului. Dimineața, pinii argintați
de promoroacă îi entuziasmau pe copii. Domnișoara Rakoff împărțea
fulare și proiecta seara filme despre ghețarii și zăpezile veșnice.
Crăciunul era marea sărbătoare a Centrului Saint-Paul. Crăciunul îl
sărbătorea pe Isus, Dumnezeul inocenților. Cu ocazia asta, Doudou ridică
în sufragerie un brad cu cadouri, copiii decorau ieslea și pereții cu
ghirlande făcute de mână la ateliere; părinții veneau să-și petreacă ziua
acolo, abatele Menard ținea pe la ora șapte slujba de la miezul nopții și
imediat după asta începea petrecerea.
Într-o sâmbătă, domnișoara Rakoff împărtăși protejaților săi un secret:
„N-ar trebui să vă spun pentru că este un secret… dar totuși vă spun. O
să aibă loc un concert de pian… în seara de Crăciun”.
Odilon, care făcea pe cunoscătorul, întrebă cine o să fie interpretul și
dacă din întâmplare n-o să fie Cortot.
„E vorba despre doamna Alice Toumache, mama lui Myvonne. Este o
mare artistă. Dă recitaluri în toată regiunea și a luat premiul întâi la
conservatorul din Angouleme… unde de altfel sunt născută și eu. Vreau
să vă faceți foarte frumoși în cinstea ei. Aveți întrebări de pus?”
Maxence întrebă dacă o să fie și un pian.
„Normal că o să fie unul. Mama lui Antoine este de acord să ni-l
împrumute pe al ei.”
Antoine se ridică pentru a saluta mândru de jur-împrejur.
„Ai auzit, îi spuse Odilon lui Ludo. Un concert!… Cândva mergeam la
toate concertele.
— Ce este un concert?
— O să vezi, este un artist care cântă la un instrument… Un concert
este ceva minunat!
— Tata este și el un concert. Cântă la armoniu.”
Odilon îl însoți până-n camera lui și reluă pe un ton ipocrit:
„De fapt… vii la plimbare în după-amiaza asta?
— De ce n-aș veni?
— De obicei nu vii niciodată.”
Ludo se bosumflă.
„Nu e adevărat. Ultima oară am fost. Și cu o săptămână înainte.”
Odilon zâmbi subțire și se îndepărtă.
„Mie mi-e indiferent. Faceți ce vreți… De altfel, nu i-am spus nimic
domnișoarei Rakoff.”
După-amiază, Ludo decise din nou să nu se întâlnească cu Lise. Când
apăru Odilon, desena în sala de jocuri: „Ia uite! Ești aici… Plecăm în
pădure cu Doudou… Vii?…” Ludo începu prin a bolborosi că vine
imediat, apoi răzgândindu-se brusc declară că are de făcut figurine
pentru Crăciun. „La capelă cu Fine… I-am promis…” Odilon făcu o
reverență de muschetar, un zâmbet larg și ieși.
Ludo nu se mișca. Prin fereastră îi văzu pe plimbăreți depărtându-se,
cu Doudou în frunte, și, recunoscând haina roșie a piticului printre
rânduri, se simți dezorientat. Mai așteptă câteva minute, gânditor, și se
aventură de-a lungul coridorului. Nimeni. Sufrageria era goală, ușa de la
vestibul, ferecată. Clădirea părea complet goală și închisă din greșeală. O
strigă pe Fine, și nu obținu niciun răspuns: de altfel, știa că era la capelă
pentru figurine. Sub scară, trapa era ridicată. Dădu deoparte panoul,
cercetă gaura neagră și coborî. Se auzea liniștea adâncă a zidurilor de sub
pământ. Nu era prima oară când avea această impresie de singurătate
absolută când se întâlnea cu Lise; i se părea întotdeauna că în urma ei se
închidea neantul, și ea dispărea ca o zână.
Simți ușa sub degete. Deschise; inima îi bătea cu putere. Frica îl țintui
în ușă. În lumina slabă care se strecura prin gura de aerisire un bărbat
stătea în picioare, cu spatele. Purta uniformă, avea cizme și chipiu, o
sabie în mână și se întorcea încet spre el. Privirea îi era ascunsă de o
vizieră, un zâmbet imobil i se întipărise pe trăsăturile înțepenite.
Scoțându-și chipiul cu un gest ceremonios, personajul ridică brațele.
Avea mănuși albe pe care le scoase ca la teatru, eliberând un deget după
altul, ca să plesnească în cele din urmă cu ele palma goală. Înaintă. Doi
ochi întunecați îl fixau pe Ludo. Îl vrăjeau. Zgomotul înfundat al sabiei
atârnând peste hârtiile împrăștiate îl făcu să tresară. În acest spațiu în
care luminile erau schimbătoare, vedea o față pictată, foarte palidă, o
gură rujată care tremura sub niște mustăți subțiri ca sprâncenele. Dinții
păreau galbeni între buzele roșii. Răspândea un parfum amestecat de
naftalină și apă de colonie. Un deget uscat îi atinse obrazul.
„Bietul Ludo, care nu vorbește niciodată… auzi el murmurând. Foarte
nefericit pentru că n-o are pe mama lui… Pentru că e lipsit de
mângâierile mamei lui…”
Rămase prostit, incapabil să-și asume evidența și să lege vocea
dulceagă a domnișoarei Rakoff de acest soldat pomădat ca un clovn.
„Este adevărat că nu e foarte drăguță cu tine, mama ta, reluă ea,
dezlipind încet o aripă a mustății, apoi pe a doua, pe care o lipi cu
delicatețe pe fața lui Ludo. Bietul meu îngeraș… care nici măcar nu vede
cât de iubit e la Saint-Paul… Mă faci să sufăr, îngerașule, să știi… sufăr
mult.”
Vorbea ca într-un vis, cu voce pisicoasă, și, obraz lângă obraz, îi șoptea
dulce la ureche.
„Puțin sunt și eu mama ta, aici… Pot să-ți dau toată iubirea de care ai
nevoie, știi…
— Nu e adevărat! strigă el respingând-o atât de violent, încât o
răsturnă peste hârtii. Nu ești mama mea… mama mea e frumoasă!… Nu
vreau să fii tu mama mea!…”
Ea se ridicase deja, de nerecunoscut, și ripostă cu o voce groasă, în care
tremura isteria:
„Ce-ți imaginezi, maniac nenorocit?!… Ce crezi tu cu maică-ta și
porcăriile tale?!…”
Răsucise un comutator. Lumina crudă din plafon alungă tenebrele.
Schiță o mișcare de recul în fața acestei bacante boite țipător, cu fracul ei
de ofițer superior, descheiat până la buric.
„Odilon mi-a povestit tot, imaginează-ți!… Ce-ți închipuiai?… Că sunt
aici din întâmplare?… Că mă plimbam?… Te-a văzut gol pușcă în pivniță
cu o fată! Și o să-mi spui cine era femela!…”
Ultimele cuvinte le uriașe. Nu mai avea nici dulceață, nici zâmbet, nu
mai avea decât o voce înecată de ură care-i izvora din măruntaie.
„Dacă nu mărturisești imediat, o să plătească toate!… Și celelalte o s-o
toarne…
— Am fost singur, șopti Ludo.
— Și vrei să mă faci să înghit una ca asta!… Eu!… O bătrână… Erai gol
pușcă cu o fată!…
— Nu e adevărat!” murmură el.
Rânjind, își frecă machiajul cu mâna ca pe o murdărie.
„Mi-ar fi plăcut să văd asta… spuse ea stropind cu salivă. Fără îndoială
că ai uitat că te-am primit din milă, da, din milă, am fost prea bună!… Cu
o mamă ca a ta, ar fi trebuit să mă tem… Ah, târâturile fac copii
frumoși… Târâturile sunt mame bune!…”
Și îi suflă drept în față:
„Povestește-mi mai ales ce faceți în pivniță, ca doi câini ce sunteți!…
Haide!… Spune… Oricum ești terminat, s-a zis cu tine… Te alung!…
— O să mă întorc acasă, bâigui Ludo, pe care atâtea emoții îl amețiseră.
— Acasă?… Dar tu n-ai casă, cretinule!… O să pleci la spitalul de
psihiatrie, da! La spital! Cât se poate de repede.
— Nu mă duc”, spuse el.
Ea înțepeni.
„Nu te duci?…
— Mama o să vină să mă ia.
— Nu, ți-ai pierdut cu totul mințile cu maică-ta!… Dacă e cineva care
n-are niciun gând să vină aici, ei bine, ea este. Ah, o să-ți muști degetele!
Acolo n-o să mai poți s-o iei de la capăt cu porcăriile tale. E cămașă de
forță, pentru dezaxați de felul tău! Din nefericire, n-am timp să mă ocup
de plecarea ta înainte de Crăciun, dar dacă faci figuri până atunci, cu
poliția te…
— O să vină de Crăciun, i-o reteză el, enervându-se la rândul lui. De
Crăciun!… De Crăciun!… De Crăciun!…” Și dispăru în tunel,
bălăbănindu-se ca un om beat.
Ajuns la picioarele scării o auzi izbucnind în râs și se întoarse ca s-o
vadă pe domnișoara Rakoff dezlegând sabia și aruncând-o cu toată
puterea ca pe o suliță.
Alergă în camera lui repetând încontinuu ca un patefon stricat: „De
Crăciun, o să vină de Crăciun, asta e sigur!…” Tremura. Mama lui era
peste tot, pe perete, pe pat, pe masă, și imaginea ei tremura ca o scânteie.
Smulse o foaie din caietul de catehism și începu să mâzgălească:

Acum sunt mare. Vreau să știu ce se întâmplă cu mine. Spune-mi


ce se întâmplă cu mine. Niciodată nu mi-ai spus nimic. M-ai făcut să
plec din pod. M-ai făcut să plec de acasă. Ai făcut-o să plece pe
Nanette și n-ai venit niciodată să mă vezi aici. Acum femeia vrea să
mă alunge. Vrea să mă trimită la adevărații nebuni. Eu n-o să mă duc.
Nu sunt cu adevărat nebun. Sunt copilul tău. Nu mi-ai spus nimic
despre tata și eu nu știu nimic. Vreau să mă întorc la Buissonnets,
vreau să stau cu tine. Trebuie să vii de Crăciun. Trebuie să vii după
mine, dacă nu vii ea mă trimite la nebuni. Toți părinții vin la
petrecere, dacă nu vii eu nu mai am nimic, sunt complet singur dacă
nu vii, nici copiii nu sunt singuri de tot. Ea o să vină de Crăciun, sunt
sigur, și apoi o să-i cer iertare.
Ludo.

Scrisoarea fu expediată în aceeași zi. Domnișoara Rakoff, care nu mai


vorbea cu Ludo, îi trimise un mesaj prin Doudou menționând viitoarea
lui adresă la spitalul de psihiatrie din Valmignac. Dacă voia, putea s-o
comunice singur părinților.
Ludo își petrecu următoarele zile deprimat, refuzând orice contact cu
copiii, neglijând atelierele și orele colective, abia arătându-se la masă, fără
să reacționeze la sunetul fluierului, fără ca infirmierei să-i pese de revolta
lui solitară; nu mai făcea parte din grupul copiilor, trăia ca un
condamnat.
Fine îl informă că o ambulanță a spitalului era programată lunea
viitoare, imediat după Crăciun. „Ai fost cu o fată care părea… Nu trebuia
decât să-mi zici, aranjam eu. Nu suntem câini… Doudou ar fi aranjat și
el…”
Ludo privea terorizat pregătirile pentru sărbătoare. Detesta Crăciunul.
Revedea brazii aruncați pe drum, cadourile-capcană, certurile, se întreba
ce necaz îl mai aștepta și de data asta. De frica represaliilor, Odilon nu
mai dormea la conac. Își luase barometrul și se refugia noaptea în camera
cazanelor la ateliere, un cuptor minuscul, unde dormea vârât între un
cazan și perete. Ludo se răzbuna noaptea pe pereții camerei lui pe care îi
mânjea cu urină. Îl zărea ziua, dar de departe, ca pe acele animale cu
instinct atât de sigur, că nu te apropii de ele niciodată.
Din dimineața zilei de Crăciun, la Centrul Saint-Paul cânta Isus printr-
un electrofon instalat la intrare. S-au atârnat ghirlande în jurul
sufrageriei, s-au atârnat în brad globuri aurii și argintii, s-au pus
figurinele în iesle, se repetau cântecele religioase pentru slujbă, băieți și
fete la un loc, în cinstea Mântuirii. Ca în fiecare an, Doudou se îmbrăca în
Moș Crăciun și își punea o barbă albă. Fine veni să-și prezinte prăjiturile
și claponii preparați din ajun, și ziua trecu pentru copii în nerăbdarea
fericită a ultimelor pregătiri.
Ludo greblase zgura în jurul conacului.
După-amiaza, pianul destinat concertului fu trimis. Domnișoara
Rakoff îl plasă în capela aranjată pentru moment ca un teatru, cu o
estradă și scaune de jur-împrejur. Ludo nu mai văzuse pian cu coadă. Se
minună de animalul submarin cu piele lucitoare și neagră. Era mai
frumos chiar decât un armoniu.
Avu o strângere de inimă când văzu fotografia artistei afișată pe ușă:
un păr lung ca o flacără încadra o față cu ochi migdalați; o recunoscu pe
femeia tânără care îl consolase într-o duminică.
Venea noaptea, fiecare își pusese hainele cele mai frumoase, pregătite
cu o seară înainte.
Părinții sosiră aproape toți odată, vreo douăzeci de persoane,
îmbrăcați de sărbătoare, ascunzând cu grijă pachete misterioase, puse la
secret, sub birou.
Singur în întuneric, mergând de colo-colo prin fața porții deschise, cu
barba rasă, Ludo privea țâșnind farurile foarte departe pe drum și,
tremurând de speranță, se apropia de focurile unei iluzii mereu
decepționate.
„Mama ta n-a sosit încă? îi azvârli domnișoara Rakoff pe un ton perfid
când toată lumea sosise.
— N-o să mă duc la nebuni! mormăi el.
— O, ba da, dragul meu!… Totuși, Crăciun fericit!”

Nu veni nimeni. Ludo privi cu dinții strânși sărbătoarea în plină


desfășurare. La slujbă, se așeză la râd cu ceilalți pentru împărtășanie și
înjură încet când primi ostia. Se așezară pentru concert. Domnișoara
Rakoff prezentă lucrările de Bach și Mozart pe care Alice Toumache avea
să le cânte. Apoi magia ceremonialului își făcu efectul, liniștea, pianul
deschis, ca și cum muzica țâșnea vie din propria noapte ca să-l consoleze.
O contempla pe artistă, și n-o vedea. Pluteau în el toate focurile stinse,
purtate pe o undă foarte aproape de nostalgie, dădea zilele înapoi, își
asculta fremătând originile, reînviind orbește trecutul cel mai îndepărtat.
La sfârșit nu aplaudă, scandalizându-și vecinii apropiați, și plecă
trăind un sentiment de tristețe atât de acut, încât își simți ochii scăldați în
lacrimi. Trecând pe la intrare, dezlipi pe furiș poza expusă și o ascunse
sub cămașă.
La masă nu se uită la Lise nici măcar o dată, de frică să nu trezească
suspiciuni. Avusese impresia că îi este foame, dar nu mâncă. I se vorbea
fără să răspundă. Masa, foarte animată, se desfășura pentru el într-o
liniște mormântală – toate fețele erau cadaverice, toate râsetele și toate
strigătele răspândeau o duhoare de putreziciune. La desert, domnișoara
Rakoff îl rugă să taie prăjitura de Crăciun, el se ridică brusc și declară cu
ochii în tavan: „NU VREAU SĂ MĂ DUC LA NEBUNI…” Se lăsă un
scurt moment de tăcere, timpul unei bătăi de inimă, apoi privirile jenate
ale părinților se întoarseră de la el și zgomotul conversațiilor se reluă și
mai tare. La un semn al domnișoarei Rakoff, Doudou, tot deghizat, veni
să-l ia pe Ludo ca să-l ducă în camera lui.

Noaptea liniștită se întindea ca un lac în jurul lui Ludo. În sfârșit,


centrul dormea; discursurile stropite cu vin ale lui Moș Crăciun tăcuseră.
Se ridică fără zgomot. Își trase pe el una peste alta cele două perechi de
pantaloni și își înfășură puținele lucruri într-o pătură, pe care o legă cu
sfoară. Apoi își înnodă ciorapul cu monede în jurul taliei, își trase pe el
jacheta și ieși. Coridorul era încuiat, dar în seara asta Doudou uitase cheia
în ușă; n-avea nevoie de pitic ca să scape.
În sufragerie persista un miros de tutun rece. Jos, ieslea luminată slab
de lampioane tremura ca o tabără de noapte în jurul focului; se auzea
vântul șuierând printre pini.
Noaptea era atât de neagră, că înghițea zidurile, iar ferestrele păreau
că stau singure în picioare, în întuneric.
Ocolind mesele, ajunse la cămin și se împiedică de un obstacol
invizibil. Aprinse un chibrit și apărură pachetele aurii: cadourile copiilor.
Schimbă chibritul și rânji. Pe marginea ieslei erau aliniați pantofii,
douăzeci de pantofi frumoși, ca douăzeci de bărci micuțe, cu botul
îndreptat spre fundul unui golf. Plimbă flacăra prin grotă. Aveau un aer
răutăcios toți mieii ăia, miei falși, într-un staul fals, în jurul unui fals
Crăciun. Apucă leagănul roz unde zâmbea un bebeluș cu brațele întinse
și îl ascunse într-un pantof. Era mai bine așa. În seara asta micul Isus nu
făcea mai mult decât un pantof.
Capătul de chibrit căzu în paie, și în șemineu noaptea își schimbă
aspectul. O limbă roșie țâșni ca un vierme strălucitor. Se ridică un miros
de fum. Lumina slabă păru să crească încetișor. În întunericul uniform, o
undă roșie învie formele și întregul decor începu să se miște. Ludo privea
flăcările crescând și lingând picioarele primilor miei luminați. Își spunea
o să sting, dar nu făcea nimic. Focul se întindea, se legăna, hârtia arsă se
răsucea în fumul iute și scotea scântei ca niște confetti. Prea târziu, jubila
el, totul o să ia foc. Admira viteza focului care se întindea de-a lungul
pereților, aruncând raze de lumină spre sufragerie și începând să pârâie.
„Bandă de geloși!” scrâșni el printre dinți, imaginându-și că domnișoara
Rakoff, mama lui, toți vor respira aceste flăcări și vor dispărea în fum.
Regretând, se îndepărtă spre ieșirea sufrageriei, admiră o ultimă oară
incendiul, incendiul lui, apoi, mândru de Crăciunul pe care în sfârșit și-l
oferise, se pierdu în noapte.
…Tremura atât de tare cățărându-se pe poartă, că trebui să se
odihnească pe muchia gardului. Apoi se lăsă să cadă pe partea cealaltă.
Nu vedea nimic, dar era liber, și drumul negru se deschidea în fața lui ca
un tunel.
Partea a treia

XIV

Ludo merse toată noaptea. Fără să vadă nimic. Îl duceau pașii.


Dârdâia, el căruia de obicei nu-i era frig, încerca în zadar să-și uite mama.
Zăpada cădea, tăcută, cu foșnet de pene. Întunericul îl neliniștea, se
întorcea mereu, crezând că aude râsul piticului ascuns în spatele
copacilor, sau poate că era tot centrul, cu copiii lui și cu ieslea în flăcări,
pe care și-i imagina ca pe niște căpcăuni pe urmele lui.
Ajunse la drumul asfaltat pe care merse un timp, apoi întrezări faruri
îndepărtate în umbră și o luă prudent prin pădure.
În zori intră într-un sat adormit. La vederea unei firme luminoase
deveni conștient de casele din jur și se opri. Nu mai ningea. Liniștea nu
avea ecou, ascunsă între zidurile pe care lumina încă slabă a dimineții le
smulgea din întuneric. Ezită în fața unei cafenele semnalate de bicornul
roșu al tutungeriilor; mort de foame, împinse ușa și văzu o sală abia
luminată. La tejghea erau trei bărbați. Într-un fotoliu, un bătrân, cu
mâinile pe piept, moțăia cu gura căscată. Nu se auzea nimic, niciun
zgomot, niciun cuvânt. Niște ochi lipsiți de orice expresie îl fixară pe
Ludo.
„Te încălzești și tu, făcu patronul din spatele barului. Dar, dacă închizi
ușa, o să fie mai bine.”
Ludo se așeză la o masă. Amețit, își privea degetele înghețate ca și cum
tocmai le descoperea acolo, lângă scrumieră, uitate de un consumator,
mii de degete furnicate de degerături și bune de aruncat.
„Ești sezonier?” reluă bărbatul arătând spre bocceaua lui.
El aprobă din cap. Nicole avea ochelari negri și plângea. Se întâmpla în
cafeneaua Chenal, cândva. O să aibă nevoie de Monbazillac și de ochelari
negri când o să i se spună că fiul ei a murit.
Celălalt se apropiase. Avea favoriți castanii enormi pe o față ca lama
de cuțit.
„Nu prea e vremea sezonierilor… Deci ce bei?
— Un Monbazillac, mormăi Ludo. Și vreau niște tartine.”
Un câine mare, blând, îi mirosi picioarele, se culcă lângă el, ținându-i
de cald. Clienții îi întorseseră spatele. O pendulă scoase opt bătăi
înfundate, și se auzi limba cea mare care mai înainta cu un minut. Cu
ochii în jos, Ludo nu mișca, temându-se să nu-i scape vreun gest sau
vreun cuvânt prin care să se vadă că e nebun sau că a scăpat de la o casă
de nebuni.
„Cinci franci cu totul”, făcu omul punând o farfurie în fața lui.
Plăti. Un mini calendar publicitar era pus între pahar și farfurioară,
ilustrat cu femei goale. De departe, patronul îi făcu cu ochiul.
Vinul făcu să-i zboare ideile, se simți mai bine. Cei trei băutori nu se
dezlipeau de tejghea, bătrânul din fotoliu părea că face parte din decor:
capete de animale împăiate, cupe și maiouri sportive.
Ludo mai luă un Monbazillac și un lapte cald. Se făcuse ziuă, lumea
din exterior pătrundea prin fereastră, zărea oamenii și niște copăcei ca
niște momâi. Universul începu să defileze. Era posibil oare ca din ploaia
de evenimente, din toate nenorocirile numai a lui să lipsească?… Dintr-
odată, indispus, își strânse lucrurile, își băgă în buzunar calendarul-
reclamă, alungă câinele și ieși fără să spună la revedere.
Se afla într-o piață înconjurată de magazine mici cu perdelele trase – i
se părea o eternitate. O biserică se vedea în fund, clopotele de Crăciun
băteau pentru slujbă, chemând-i pe cei întârziați, care se vedeau
grăbindu-se. Și apoi se așternu din nou liniștea. Ludo strângea din dinți
ca să nu plângă. Ajunsese într-un oraș-fantomă. Era de nicăieri, mergea
niciunde, era un nimeni și acolo, complet singur, într-un sat necunoscut,
fără locuință și fără acte, începea să regrete liniștea de la Saint-Paul, pe
Fine, pe Lise și inocența, simțea nevoia să ceară iertare oricui.
Atunci zări un panou cu o săgeată: „OCEAN, 6 km”, și inima începu
să-i bată. Regăsise marea, amintirea lui cea mai ascunsă, ca o pecete de
plumb pe care niciodată nu reușise s-o rupă. Porni din nou la drum.
Râsete i se îmbulzeau în cap. Ieslea în flăcări îl obseda. Nicole, cu o sabie
în mână. Era goală sub uniformă. Îl îmbrățișa pe Doudou. Erau în pod.
Piticul rânjea într-o rochie cu volane sfâșiate. Domnișoara Rakoff
deghizată în Moș Crăciun intra. Rujul de buze și flăcările se amestecau.
Pe drum apăru o mașină, el se culcă în șanț. Probabil că erau peste tot
oameni care-l pândeau, polițiști, infirmiere, gata să-l bată și să-l închidă
într-o mașină albă, ca pe un nebun adevărat. Un ghem de neliniște îi
găurea stomacul și se jura că n-o să-l prindă niciodată. Se ascundea. O să-
l creadă mort, ucis de frig, jandarmii o să-i telefoneze mamei lui: copilul
este mort… Ah! cât de mult ar fi vrut să-i vadă mutra când o s-o cheme.
Părăsind drumul, o luă peste câmpul înghețat, până la pădure.
Trunchiurile negre erau acoperite de picături înghețate, ca picături de
ceară pe o lumânare. Liniștea și penumbra argintie îl calmau pe Ludo.
Aerul oceanului ajungea până la el în valuri moi, acele de pin albite de
ger îi scârțâiau sub pași. Biciuit de alcool se întreba dacă pantofii au ars
ca și mieii, dacă astăzi copiii mergeau în ciorapi, în zi de Crăciun, dacă
măturau jucăriile arse sau făceau bulgări de zăpadă cu cenușă.
Nu voise să le facă rău copiilor, de altfel nici să dea foc ieslei, dar
chibritul căzuse singur, ca o picătură de apă, ca o firimitură, și flăcările
apăruseră fără voia lui.
Și totuși!… Voise să dea foc. Acum își amintea clar. Chibritul nu
căzuse la întâmplare. Se răsucise spre mâna lui, negru, cu dințișorul lui
roșu, el depărtase degetele ca să nu se frigă, dar chiar deasupra paielor și,
fără să-l stingă, pusese delicat flacăra în mijlocul mieilor, sperând să
dispară totul.
Dar nu, nu era adevărat, focul se declanșase fără ca el să decidă ceva.
Poate acum arsese și conacul?… Poate nu mai erau copii la Centrul
Saint-Paul, nici Domnișoara Rakoff, nici nimic altceva?… Poate că nu se
născuse niciodată?…
Ajunse pe o cărare cu frunze putrezite și o luă pe acolo.
Pe Odilon i-ar fi plăcut să-l vadă dispărând în fum, cu barometrul și cu
haina lui roșie. Îl căutase peste tot, în pivniță, la infirmerie, în celelalte
camere, în fundul parcului, îl căutase fără premeditare și fără dorința de
a se răzbuna, orbește, și cu siguranță că l-ar fi omorât dacă l-ar fi găsit.
Se auzi un murmur care anunța oceanul, puternic și înfundat, făcând
să răsune pământul ca un cutremur. Apoi ziua se învioră de o lumină
tremurătoare și cerul limpede străluci printre trunchiuri.
Ieși din pădure într-un lac de nisip unde creșteau din loc în loc ierburi
lungi de un roz pal și văzu în fața lui înălțându-se, în pantă lină, o movilă
stearpă, bătută de hulă.
Începu să alerge și ajunse cu sufletul la gură în vârful dunei, unde
spectacolul atotputernic al valurilor îl aștepta. Ziua devenise albastră,
marea ca o oglindă avea limpezimea bolții cerești, valuri mici înspumate
străluceau pe mal; în depărtare trecea un vapor. Își puse jos bocceaua, își
scoase pantofii și se așeză. Rășina și iodul îl amețeau. Se întoarse ca să
vadă celălalt ocean, cel de pini, cât vedeai cu ochii, pe care nu plutea
niciun vas. În jurul lui se întindea o plajă atât de lungă și fără de sfârșit,
că i se pierdeau marginile într-o ceață albăstruie. Totul era străjuit de
liniște, suverană, supranaturală, înghițind zbaterea înfundată a valurilor.
Cerul avea străluciri de furtună și fâșii de nori gri ca perla, la sud se
vedea un punct la orizont, largul se întindea gol spre vest, unde briza
parcă oțelise întinderea.
Era plăcut. Era pentru prima oară când venea aici, dar avea impresia
că se întorsese în locul natal, același ocean, același soare și aceeași
imensitate goală; numai digul lipsea. Pe dună, la stânga lui, o cazemată se
prăbușise spre pantă, amintind de o jucărie strâmbată de un uriaș. Ludo
se ridică s-o cerceteze. Nisipul invadase cazemata, acoperind toate
deschiderile, afetul unei mitraliere mai păstra cioturi de oțel ruginit. Se
cățără pe o stinghie și scoase un strigăt de uimire. Observă un vapor pe
plajă, chiar la picioarele lui, un fel de cargou negricios, eșuat, bătut de
valuri, cu prora spre coastă și cu pupa spre larg.
Își strânse lucrurile și, împiedicându-se, se lăsă să alunece până pe
plajă. Nu reușea să alerge, nu avea suflu, vaporul era mult mai departe
decât i se păruse. Zăcea cu prova într-o baltă translucidă și puțin adâncă,
unde veneau să moară vârtejurile valurilor. Ludo intră în apă până la
pulpe, ca să se apropie, dar trebui să renunțe să ajungă în spate: balta
înainta încet, încet în mare, risca să se înece, și capătul vaporului era încă
departe, legănat de valuri; între două valuri se ițea o bucată de elice.
Se întoarse pe nisipul uscat. Nu văzuse niciodată un vapor atât de
mare. Probabil că ăsta măsura cel puțin cincizeci de metri. De aproape,
era într-o stare foarte proastă. Era o epavă mâncată de rugină, un sfinx
vechi din metal distrus. Urme de vopsea albastră mai existau ici și colo,
coșcovită de timp. Linia de plutire inițială dispăruse sub dârele verzi,
suprapuse, pe care mareea le trăsese impecabil pe cocă. Lanțul atârna
afară din lăcaș, lung sforăit de oțel negru, pe care cel mai slab vânt îl
făcea să fredoneze și să se miște. Putea fi citit un nume aproape șters:
SANAGA. Dintre fiare sa auzeau zgomotele apei curgând și altele mai
șterse, de peste tot țâșneau șuvoaie de apă: barca nu mai era decât o
strecurătoare, și această descoperire îl înduioșă pe Ludo, căci se asemăna
cu el.
Când marea se retrase, reuși în fine să pășească în jurul vaporului.
Puntea din spate era căptușită cu alge putrede. „Al meu ești”, murmură
el mângâind elicea, impresionat de acest trifoi mare din oțel, acoperit de
alge. La înălțimea unui om, lipsea o foaie de tablă, fără îndoială o gaură
făcută de hoți. Își aruncă bagajul înăuntru și se cățără. O licărire ciudată
lumina axul răsucit al unui motor înecat pe trei sferturi în apă: aerul era
infect. Ludo vedea exact atât cât să se orienteze. Urcă o scară pe dibuite.
Ajunse într-un fel de cantină întunecoasă, unde mesele erau fixate de
podea. O ușă se deschidea în fundul unei cabine înverzite de mușchi.
Printr-un hublou spart se vedea oceanul. Își imagina că a ajuns în pod,
respirând cu nostalgie mucegaiurile și emanațiile râncede ale obiectelor
care picurau, oglinda înnegrită, soba, lavaboul – un târg de vechituri în
care el vedea o comoară. Simțind oboseala surdă în pleoape, se aruncă pe
cușetă și gândurile începură să dispară; stânci enorme, tăcute se
rostogoleau spre el, dar erau fețe, și deja somnul îl copleșea.
XV

Rămase mai multe zile zăcând în epavă, fără să simtă nici frig, nici
foame. Își desfăcuse pătura, dar n-o folosise. Marea creștea, scădea,
mătura calele, avea impresia că o să pătrundă în el ca să-i înghită viața
trecută. Mii de oglinzi pătrate sau rotunde, ca niște sori, îi dansau în fața
ochilor, se legănau, se pierdeau în întuneric, renășteau roșii, toate arătând
aceeași mână de culoarea nopții, care înainta ca să-l ucidă.
Un șuierat îndepărtat venea din larg; s-ar fi zis că un câine urla a
moarte.
Ronțăia automat biscuiții dați de Micho în timpul vizitelor la Centrul
Saint-Paul; lua ca pe bomboane pastilele de Valium ascunse luni întregi.
Lungit pe jos, își repeta sumbru că descoperise un vapor frumos și că era
vremea să-l exploreze, dar nu se mișca; recita Ave Maria ca să spună ceva.
Viitorul nu-l mai neliniștea. Aici își făcuse culcușul, pe Sanaga. Se
vedea deja clintind epava și ducând-o singur până la Peilhac, lăsând-o la
țărm sub cafeneaua Chenal, unde poate mama lui o să-l vadă. O să vină
pe chei. El o s-o lase să plângă, să-l implore. Ea o să-l roage, dar el n-o să
audă nimic. Ea o să-i ceară iertare, el o să rămână neînduplecat și o să
plece fără s-o vadă.
Se trezea noaptea, tulburat de asaltul zgomotos al valurilor care loveau
în puntea din spate, și nu știa unde se afla. Vedea conacul pe plajă și
vaporul eșuat pe iarba din mijlocul pinilor, oceanul lua foc, piticul se
arunca asupra lui, mașini lungi albe înconjurau epava – ei îl descoperiseră
pe nebun.
Într-o după-amiază, simțind ca un fel de gâdilături pe burtă, își
descheie cămașa și văzu apărând un crab mic, verde, mergându-i pe
piele. Îi întâlni privirea, și puiul de crustaceu ridică garda: un clește unic
în care Ludo își strecură arătătorul; sângele țâșni. Duse animalul la gură
și îl crănțăni de viu.
După aproape o săptămână, foamea fu cea care îl făcu să se ridice. Nu
mai avea nimic de mâncat; nu băuse nimic de la Crăciun.
În interiorul vaporului, era peste tot aceeași dezordine care te făcea să
te gândești la pod. Erau un cuptor în bucătărie și un flacon intact cu
lichid pentru spălat vasele. În timoneria alăturată, cârma era la locul ei, și
reglajul compasului, lipit de peretele lucios de umezeală: aparatele
electrice își scuipau mațele afară. Prin hublourile pătate de sare se zărea
plaja.
Ludo ieși clătinându-se pe puntea ușor înclinată spre dreapta, mânjită
parcă de guano. Era soare. Grămezi de odgon putrezeau în soare,
șănțulețe cu apă străluceau de-a lungul bordului, iar el se aplecă să bea.
Mai departe, sub o prelată zdrențuită, o șalupă era răsturnată, cu
marginile smulse; pe cocă erau fixate butelii de gaz. Trebuia să se urce pe
o scară de fier ca să ajungă pe plajă. Călca pe scoicile sparte. O mănușă de
lucru unsuroasă zăcea pe tabla pe care zalele lanțului lăsaseră urme în
culori măslinii. Deasupra bordului, un cablu secționat atârna în vânt,
scârțâind. De jur-împrejur, stăpâneau marea și pinii.
Niciodată infirmierii sau domnișoara Rakoff n-o să vină să-l alunge
din acest palat de rugină. Niciodată n-o să fie găsit. Coborî în sala
mașinilor. Clipocitul răsuna cu ecouri surde. Deschise dulapurile în care
salopetele mucegăite păstrau gesturile umane. Spre ieșire, un panou
negru menționa încă ultimul cart în 6 iunie 1960, la miezul nopții: nume
ca Abdul și Guizem erau aproape șterse.
Mareea scădea, valurile se spărgeau, în spatele cârmei, Ludo sări pe
plajă și, cu apa până la genunchi, traversă balta care înconjura epava. Un
tremur străbătu albul făinos al nisipului, și pescăruși tăcuți își luară
zborul. Ajuns la cazemată, se întoarse ca să fie sigur că visul lui era
adevărat. Sanaga nu se clintise din loc. Ludo își vedea urmele pașilor care
aveau să fie șterse de marea în creștere, și gândul ăsta îl întrista. Curând o
să găsească mijlocul prin care să le spună tuturor că aici era la el acasă.
Ajungând din nou la drumul forestier, auzi iarăși șuieratul care-l
speria noaptea.
Făcu o oră ca să ajungă în sat și, înainte de a ajunge, citi pe o pancartă:
„LE FORGE”. Putea să fie ora prânzului, dar casele dormeau cu
obloanele închise. O dimineață prăfoasă făcea liniștea tristă. Ludo urcă pe
strada goală. Chinuit de sentimentul unui loc părăsit, regăsi piațeta cu
biserica și cafeneaua unde se oprise în prima zi. Ușa scoase un sunet ca
de claxon de bicicletă când se deschise. Bătrânul era tot acolo, pe fotoliu,
în stânga intrării, printre capetele de cerbi și trofeele sportive. Niciun
client; bărbatul cu favoriți se juca la flipper.
„Vin imediat”, făcu el pe un ton morocănos.
După cinci minute bune apăru cu un aer plictisit.
„Luasem toate punctele, se plânse el, toate!… Dacă nu intrai, sigur îmi
băteam propriul record și aveam și trei jocuri gratuite… Mă rog, nu face
nimic!… Deci ce iei?…
— Pâine și pateu, spuse Ludo.
— Pentru asta trebuie să mergi alături, la băcănie, fiule. Nevastă-mea
se ocupă de asta. Nu trebuie să ieși, e aceeași adresă, ia-o pe aici.”
Ludo trecu pe lângă o draperie făcută din panglici multicolore și se
trezi într-un magazin în care abia te puteai mișca, atât era de plin cu
articole de gospodărie.
„Monique! strigă omul cât putu de tare. O să vină, îi spuse lui Ludo.
Pariez că-și face siesta. Ea cu băcănia… și cu mărunțișurile, eu cu
bistroul. Și eu fac și pe frizerul. Știi cum e, cizmarul n-are ghete, pe mine
n-are cine mă tunde.”
Apăru o doamnă cu părul cărunt, zâmbindu-i lui Ludo ca unui client
vechi; părea cu douăzeci de ani mai bătrână decât soțul ei.
„Pariez că-ți făceai siesta!… Ai un client la pateu. E sezonier.
— Pateul nu ne lipsește, observă amabilă negustoreasa. Deci de ce ai
nevoie?…”
Se auzi sunetul ca de bicicletă de alături.
„Încă cineva! Bombăni omul dispărând. Ah! nici azi n-o să am liniște.”
Ludo plecă cu mâncare, chibrituri, o oglindă de buzunar și un sac de
cărbuni. Doamna răsese când el își deznodă ciorapul ca să plătească. „Ai
venit prea devreme pentru un sezonier. Nu cred că ai prea mulți bani…”
El refuzase creditul pe care ea i-l propusese, neștiind despre ce este
vorba.
Se întâlni cu o femeie scundă, îmbrăcată în negru, la ieșirea din sat, și,
după ce trecu, se întoarse imediat după ea. Ea se oprise în drum, uitându-
se la el. După încă o sută de metri, tot nu se mișcase. La intrarea în
pădure, Ludo își spuse că poate îl urmărea, dar câmpurile aurii în lumina
apusului erau goale.
Petele de soare smălțuiau pădurea, aerul se răcorea. Ludo mergea
repede, alungând amintirile și pe mama sa, înșirând cu glas tare
impresiile: durere de picioare, frig, liniște, umezeală, oboseală sau somn.
Ajungând la întinderea de nisip, văzu la marginea ei un afiș bătut în cuie
pe un pin: „PLAJĂ PERICULOASĂ SCĂLDATUL INTERZIS”. Dar,
cercetând cu atenție orizontul, nu văzu nimic îngrijorător.
O lumină plăcută învălui plaja îngustată de mareea crescută. Nu era
nicio adiere de vânt. La vest, soarele apunea, roșu, pe fondul unui cer
pufos, oceanul nu era decât o materie lucitoare și nemișcată ca un ghețar.
Sanaga părea din aur masiv.
Ludo cobora pe plajă, când se opri cuprins de panică. Nisipul ud
păstra urmele mari ale unor ghete, paralele cu ale lui, îndreptate direct
spre vapor. Ghete. Nicole cu ghete. Domnișoara Rakoff cu ghete, Tatav,
Odilon, toate amintirile lui rele încălțate cu ghete, ca niște căpcăuni, îi
profanaseră ascunzătoarea în absența lui și îl căutau ca să-l captureze.
Cu pumnii strânși, înjura printre dinți universul, tremurând de frică în
fața vaporului înconjurat de apă, imaginându-și-l pe intrus tot la bord și
întrebându-se prin ce minune putuse urca în ciuda apei adânci. Nu voia
să fugă înainte de a avea inima împăcată și de a fi sigur că-l vânează.
Poate nu era decât tot un vagabond ca și el… în cele din urmă, cine putea
să știe că era acolo?
Încet, încet noaptea pudra cu cenușă cerul și apa. Îl larg, răsuna din
nou fluieratul plângăreț. Înceta, se relua, pe două tonuri, la nesfârșit. Și,
dintr-odată, seara fu zguduită de prăbușirea în depărtare a unui val
singuratic, care ridică în treacăt la orizont o albeață palidă și apoi
dispăru.
Ludo sări în picioare, tremurând. Nu se vedea nimic, calmul domnea
din nou. Era atât de năucit, că nu văzu o barcă desprinzându-se de vapor
și atingând malul cu vâsla.
„Ce dracu’ cauți aici?” îi spuse un bărbat sărind pe nisip.
Ludo scoase un țipăt și se feri din calea lui.
„Dar tu?” răspunse el.
Omul trase barca pe uscat și se apropie. Era scund, bine făcut, cu un
cap mare, rotund și lucios ca o lună, pe care nu se vedea niciun fir de păr.
„N-ai ce căuta aici, continuă el cu o voce rea. Aici e locul meu… Aici e
casa mea… Și câți ani ai?
— Șaisprezece.
— Nu vreau să te mai văd, ai priceput?… Te-am văzut când ai venit.
Nu mi-e frică de șmecherași ca tine. Epava este a mea, nu vreau să văd pe
nimeni. Și, de fapt, de unde vii?
— Nu știu.
— Dacă n-o ștergi mâine, îți dau eu papucii. Și nu te mai uita așa la
mine.”
Întoarse barca, o luă în spinare fără niciun efort și mai spuse: „Și ce
nevoie ai să dormi acolo… n-am mai pomenit așa ceva. E o grămadă de
fiare ruginite, o ladă de gunoi. Vânzătorii de fiare vechi o să-i vină de hac
înainte de sfârșitul…”
Ivit din inima nopții, un val care se apropia rostogolindu-se îi tăie
vorba.
„Scârbă nenorocită de vârtej! mormăi el cu fața la mare. A fost ceva de
capul lui!…” Apoi se îndepărtă spre pădure.
Când drumul spre vapor fu eliberat de reflux, Ludo se întoarse la
bord. Voi să aprindă pe pipăite o lampă cu petrol, dar fitilul nu luă foc. Se
lungi pe jos, în întuneric, uitând de foame. N-o să se mai ducă la Saint-
Paul. N-o să se ducă nici la nebuni, niciodată, cu toate amenințările, o să
rămână, nu făcea rău nimănui. Îl cuprinse somnul. Lise se dezbrăca în
spatele unei ferestre roșii. Își imagina un concert numai pentru el în
această epavă unde universul își pierdea echilibrul, și când o vedea pe
maică-sa la pian, când se vedea pe el. Ludo, cântând în fața unui public
de femei fermecate. Visa. Pe drumul forestier apăru călătorul cu pas
întins, pe care reuși să-l ajungă din urmă și care se întoarse cu râsul pe
buze, căci era el însuși – era Ludo, pe care îl urmărea și de care fugea de
atâția ani.
Liniștea îl trezi spre miezul nopții, o liniște plină, hrănitoare, în care
sunetele cădeau ca niște picături. Cobori din nou pe plajă vrăjit de șoapta
enormă a apelor scăzute. Vedea dansând un mic foc roșu în apropierea
malului, respira noaptea de culoarea fildeșului, spiona murmurul aștrilor
alene răspândiți în întuneric, și acest amestec infinit de lumină și umbră îi
exaltă vechea lui dorință de rătăcire: plecă să se plimbe.
XVI

Era pe Scinaga de o lună. Încerca un sentiment de uitare purificatoare


pe care nu-l mai avusese din epoca miradorului din pod. În oglinda de
buzunar își privea primele fire de păr alb strecurate în barbă, și i se părea
că are aerul unui bătrân. De altfel, un fel de mimetism crea o simbioză
între vapor și el. Slăbise, era numai piele și osos, cu fața străbătută de
riduri fine, cu ochii înconjurați de cearcăne de plumb. Cu cât i se schimba
fizionomia, cu atât privirea îi părea mai verde și mai pierdută.
Se obișnuise cu mareele care traversau epava ca o respirație,
scurgându-se prin nenumăratele nări cu care niturile rupte împușcaseră
pereții; uneori, doar geamătul scurt al oțelului amintea că un vis vechi se
derula acolo.
Ludo credea că și-a uitat mama: își petrecea nopțile cu ea, în voia unui
somn epuizant care se transforma în amnezie la primele raze ale zorilor:
ei veneau să-l caute. Ei nu făceau niciun zgomot. Ei îl anesteziau și în
duceau la Saint-Paul. Ei îl convingeau zi de zi că nu evadase niciodată.
Că nu existaseră nici Sanaga, nici pianul, nici Buissonnets, nimeni:
străbătuse starea de vrajă a unei lungi come și era vindecat.
Spaima lui cea mai mare era că ei o să găsească vaporul. Câți vor fi ei
cu mașinile lor albe și cu blestemele lor cu tot? Cine o să-i zâmbească mai
întâi și o să-i spună: „Este spre binele tău, Ludo”? Atunci apuca un
lansator de rachete pe care-l strângea până la durere și fixa umbra
indiferentă: dacă o să-i văd în fața mea, poate chiar o să devin nebun.
În timpul zilei, plaja era goală, nemărginită, iar la flux sau în reflux,
Ludo nu avea altă tovărășie decât mareele și pescărușii. Nici cel care îl
amenințase atât de dur nu se mai arătase.
La un moment dat văzu în depărtare niște călăreți într-un nor de nisip
și se ascunse din calea lor. Era poliția călare a litoralului, patru agenți
care au vrut să se apropie de vapor, dar caii au sforăit în valuri și s-au
îndepărtat în galop.
La bord descoperise tot felul de minuni: un extinctor, cizme, o pălărie
ruptă, tacâmuri cu inițialele B.E., o sticlă cu rom, o lădiță în care era un
pistol de alamă pentru lansarea rachetelor.
Din niște veste de salvare vechi își făcuse o plută cu ajutorul căreia
putea să se deplasase oricând între epavă și plajă, în ziua când o lansase
fusese gata să moară. Cum nu se temea, se îndepărtase de mal, și dintr-
odată refluxul îl trăsese deasupra unor invizibile vârtejuri, care făceau
valurile să se rostogolească și care declanșau o geamandură sonoră
întoarsă spre mare de violența curenților; i-a salvat viața momentul
providențial al mareei care creștea; aflase în sfârșit proveniența
mugetelor care îl trezeau noaptea, chiar pe vreme frumoasă.
Ca să-și aprindă soba cu cărbuni, trebuise să stropească brichetele cu
rom, dar, terminându-și combustibilul după o săptămână, abandonase
orice fel de încălzire; în schimb folosea lămpile cu petrol și mașina de
gătit.
Se hrănea pescuind. Un cui răsucit îi servea de cârlig pentru undiță.
Lăsa să atârne în spate vasului un capăt de undiță, având ca momeală
niște slănină, și prindea peștișori de culoarea pietrei, cu cap de drac, pe
care murea de plăcere să-i vadă chinuindu-se. Într-o seară prinse un
pescăruș. Când el mișcă undița, acesta înghiți cuiul și voi să-și reia
zborul. Ludo îl trase la bord ca pe un zmeu, luptându-se cu pasărea care
îi dădea lovituri furioase cu ciocul și cu aripile, vomitând în același timp
crabi minusculi și purici de mare însângerați, pe care-i ciugulise de pe
plajă. Tocase pescărușul cu scoici culese de sub epavă și se culcase
aproape mândru, plin de sentimentul burghez că trăsese un chiolhan.
În unele zile era plin de entuziasm și aranja vaporul în interior, făcând
toaleta cadavrului său de oțel, ca și cum putea să-i redea viața. Pictase
eternul lui portret pe pereții careului, din ce în ce mai ascuns sub mână.
Dar i se întâmpla și să se scoale fără putere, îngrijorat de moarte, sfâșiat
de strigătul ascuns în nervii lui de pe vremea când era la vârsta suferinței
și de care nu se eliberase niciodată. Bântuia atunci din cabină în cabină și
sfârșea prin a se rostogoli pe jos fără să mai aștepte nimic.
În satul Le Forge se părea că proprietăreasa băcăniei și soțul ei îl
primeau cu prietenie. De altfel, nu erau chiar căsătoriți. El se numea
Bernard, ea Marie-Louise; el nu-i spunea niciodată altfel decât Cadetul
Roussel. Ludo le-a zis că locuiește la Buissonnets, o casă particulară în
afara satului. Cei doi nu luaseră în seamă minciuna. Văzând că rămăsese
fără bani, îl foloseau la aranjarea ambalajelor și a sticlelor în curte și, în
schimb, îi dădeau de mâncare. Dar Ludo venea rar în sat de teamă să nu
atragă atenția. Oricât de pustiu părea Le Forge, oricât de rupt de lumea în
mișcare, Ludo avea mereu impresia că era spionat. Că ferestrele nu erau
nevinovate și că rarii trecători pe care-i întâlnea strecurându-se pe lângă
ziduri se întorceau întotdeauna după el.
Bernard se oferise să-i tundă cu mașina electrică părul de pe tâmple și
de pe ceafă, așa cum era „la modă”. La sfârșitul ședinței, înmuie tot
pieptenele într-un vas cu briantină și îi unse capul lui Ludo, care își
vedea, cu disperare, urechile clăpăuge, până atunci acoperite de păr.

Într-o noapte îl treziră niște pârâituri. Sări, îndreptându-se spre


timonerie, cu inima înnebunită, imaginându-și ambulanțe și vânători în
alb veniți să-l prindă. Erau zece motocicliști care dansau în jurul epavei;
farurile sfâșiau noaptea, motoarele ambalate urlau, râsete demente
izbucneau în hohote năvalnice. Acest rodeo dură mai multe minute, și
apoi motocicletele rămaseră pe loc, la circa douăzeci de metri, pe latura
stângă a vaporului, cu farurile aprinse. Nu se auzea decât suflul puternic
al mării și chemarea geamandurii. Un tip înalt înaintă:
„Nu te face că dormi, strigă el cu o voce înecată în vin, știm foarte bine
că ești acolo…”
Niște rânjete îl susținură.
„… Nu mai sta ascuns acolo sus!… Vino să dai ochii cu noi, vrem doar
să-ți vedem mutra… Și nouă ne place să glumim… Ne-ar plăcea grozav
să glumim cu tine… Hei, glumețule, coboară!…”
Se așternu din nou liniștea. Ludo era sigur că nu-l vedeau.
„Ți-e frică? reluă tipul înalt depărtând brațele de corp ca un cowboy.
Dacă ai coaie, n-ai decât cobori ca să ni le arăți!…”
Un hăhăit general însoți grosolănia.
„N-are el așa ceva, lansă o voce de bețiv.
— Dacă nu coboară, făcu un altul adresându-i-se motociclistului în
picioare, n-ai decât să urci după el.
— Auzi ce zice tovarășul meu?… Vin eu după tine!… O să venim cu
toții să-ți facem felul… Se pare că nu ți-e clar, amice, dacă tot faci pe
prostul!…”
Urmă o mică discuție, apoi tipul înalt se îndreptă clătinându-se pe
picioare spre pupa vaporului; era clar că știa drumul.
Clănțănind din dinți, Ludo se fofilă să-și caute lansatorul de rachete, îl
încărcă la întâmplare și coborî în sala mașinilor. Nici nu apucase să se
ascundă lângă motor, lipit de oțelul umed, că o umbră se contură la
intrare. Vizitatorul nu părea prea dichisit. „Nu se văd decât dalele”,
mormăi el în barbă. Apoi se îndreptă cu mâinile în șolduri și începu să
urle ca să se asigure: „Unde te ascunzi, pui de cățea?…” Și începu să
înainteze. Cizmele ghintuite făceau să răsune pasarela. Nemișcat,
acoperit de sudoare, Ludo strângea pistolul în mână cu privirea fixată pe
umbra care se îndrepta spre el. O pierdu din ochi când fu foarte aproape,
dar îi simți răsuflarea și, strângând din ochi, trase cu toată puterea în
direcția în care părea a fi. Fumigena îl atinse pe bărbat direct în piept, și
haina îi luă foc. Un val de fum verzui invadă cala, și Ludo își văzu
agresorul speriat, urlând spre ieșire. Se întoarse în timonerie tulburat. Pe
plajă, o siluetă în flăcări alerga spre mare, urmată de motociclete. Focul se
stinsese. „O să mă omoare”, murmură trist Ludo, văzând un escadron
negru înaintând încet spre Sanaga. Ar fi făcut orice în seara asta pentru ca
această comoară fără valoare, viața lui, să-i fie lăsată.
Ajunși la baza vaporului, vagabonzii pregăteau petarde din sticle și
cârpe îmbibate cu benzină. Prima ateriză pe punte, se rostogoli într-o
baltă și se stinse. A doua nimeri ținta, spărgând un geam de la timonerie,
atingându-l pe Ludo înainte de a exploda pe masa cu cărți de joc și
stropind vopseaua cu flăcărui puturoase. Apucă febril extinctorul și reuși
să stingă incendiul. Dar între fumul verde care venea de la mașini și cel
negru al pereților în flăcări se sufoca, voia să iasă, preferând să moară sub
cerul liber decât afumat ca un șarpe.
Ajunsese pe punte, când răsună detunătura unei puști. Se apucă de
cap cu amândouă mâinile și începu să urle cu disperare. Împușcăturile au
continuat una după alta, dar, în mod ciudat, aduceau liniștea și alungau
foarte departe zgomotul motoarelor. În curând, Ludo nu mai auzi nimic.
Rămase culcat fără să miște, clipind des, sigur că, dacă îi deschidea
complet reînvia urletele și sălbăticia.
Se auziră pași pe punte.
„Te-au desfigurat?” se auzi o voce groasă.
El se întoarse.
„Nu, bâlbâi el dintr-o suflare.
— …Puțin mai lipsea și-mi distrugeau nava, nenorociții!”
Ludo recunoștea statura impozantă a celui care voia să-l alunge cu o
lună în urmă.
„Țintești bine, zău așa! S-a ales cu o gaură cât casa, circarul!…
— N-am făcut nimic, spuse Ludo. Ei m-au atacat. Eu nu-i cunosc.
— Nu te îngrijora, e o haită de lepădături. De vineri seara până luni nu
știu decât bere și motocicletă. Dar nu sunt ei ăia care să dea alarma. Le e
prea frică de sticleți. Haide, vino să bem ceva!”
Coborâră în careu; Ludo aprinse un felinar și deschise hublourile ca să
iasă fumul.
„Ai aranjat simpatic aici, făcu bărbatul, privind pereții pictați țipător.
Și faci și gospodărie…”
Așezat la o masă, examina sticla de rom pe care o adusese Ludo.
„Ai aranjat bine, dar echipamentul nu se potrivește. Ca să bei, ai
nevoie de pahare. În locul tău aș da o tură pe la groapa de gunoi, ceva
mai jos, spre sud. O să găsești tot ce vrei acolo. Dacă vânzătorii de fier
vechi o să-ți lase timp să-ți instalezi mobilierul!… Cum te cheamă?
— Ludo.
— Eu sunt Francis. Francis Couelan.”
Omul prezenta o chelie perfectă și nu avea nici gene, nici sprâncene.
„E de când eram puști, declară el pipăindu-și fruntea. Am căzut într-
un bazin cu homari, un bazin cu pește, ce mai! Nu știam să înot. Ca și
cum aș fi plonjat într-o ladă cu unelte, unelte vii. M-au pescuit imediat,
nici n-apucaseră să mă ciupească. Numai frica m-a ciupit. Noaptea mi-a
căzut tot părul, eram lustruit ca un ou. Nu mi-a mai crescut niciodată.
Dar asta nu m-a împiedicat să mă fac marinar.”
Făcuse douăzeci de ani la Cayenne pentru că violase o centenară dintr-
un sat, într-o seară de chermeză; bătrâna murise. La șaizeci de ani era
încă un Goliat, cu brațele și cu pieptul pline de tatuaje care glorificau
femeia. Locuiască un eremit într-o rulotă de fier la marginea pădurii. Nu
foarte departe de Sanaga. Nimeni nu-i călcase pragul, nimeni nu
îndrăznea să se apropie.
Într-o zi, un circ mic își instalase tabăra pe dună, alături de casa lui.
Răgetele unui leu bătrân îi tulburau somnul, așa că a năvălit în cușcă și i-
a fracturat umărul cu lovituri de mătură, sub ochii plini de lacrimi ai
dresorului.
„… Să fie mulțumiți că n-a violat animalul”, rânjeau toți în Forge. Și
adunaseră bani ca să plătească animalul nenorocit.
„… Puțoi împuțiți! Niște javre împuțite. Dar stai liniștit, sunt eu aici.
Le știu eu porcăriile. Altele și mai și. Deci stai bine aici?…
— Merge, răspunse Ludo.
— Și mie mi se plimbă vaporașe prin vene, de asta nu te vindeci
niciodată. Te trezește noaptea… Te zgândăre… Dar trebuie să-ți spun că
ăștia cu fierătaniile… o să vină curând.”
Îi vorbea lui Ludo cu o voce aproape șoptită, cu acea aură a piraților
bătrâni potoliți, pe care îi crezi posesorii tuturor marilor secrete.
„Sunt niște începători în ale meseriei… Nu se știe niciodată când vin,
dar vin oricum. Nu se știe de ce distrug vapoarele… Dar pe aramă nu
pun ei mâna”, adăugă el făcând șmecherește cu ochiul.
Se aplecă spre Ludo.
„Țevile, robinetele, tot ce e de aramă e al meu. Le am aici, nu sunt așa
tâmpit! Pe vapor, pitite în ulei, în fund. Le iau unul câte unul.”
Foarte aproape se auzi un behăit care-l făcu pe Ludo să tresară.
„Ce-i asta? întrebă el gata să se apere.
— E oaia mea, rânji Couelan, nu te teme. E singura care a scăpat de pe
Sanaga când s-a scufundat. Era plin de oi deasupra. Toate s-au înecat în
afară de ea.
Mai trase un gât de alcool.
„Pe toți i-a înghițit vârtejul. Blestematul de vârtej! Ai văzut valurile
când crește mareea?… Zdrobesc tot ce întâlnesc în cale. Acolo m-am dus
după ea cu barca mea! Am crezut că acolo-mi las pielea… Să vezi cum
ascultă.”
Se apropie de un hublou și, cu venele gâtului cât niște cabluri, începu
să behăie în noapte; răspunsul veni ca un ecou.
„Mă așteaptă pe plajă… Sigur o să fie încântată să te cunoască.”
Ludo îl însoți pe bărbat până la ieșirea de pe vas, și o oaie mare,
neagră, apăru în lumina felinarului.
„E Panurge4! anunță Couelan. Mi-au ucis câinele, și atunci am adoptat-
o pe ea.”
Ludo își cufundă mâinile în lâna creață și aspră, fericit de această
întâlnire cu o oaie vie, foarte caldă, cu blana bogată, nu ca unul dintre
acele hidoase fetișuri pe care le condamnase la moarte în seara de
Crăciun.
„Am tot încercat s-o fac să latre, dar n-a mers. Așa că fac eu ca oaia. Știi
de ce-o cheamă Panurge?
— Nu, spuse Ludo.
— Din cauza Bibliei, cu Moise, când a traversat Iordanul. L-au urmat
toți ca oile… Haide, bună seara!… Și nu fi îngrijorat din cauza canaliei,
nu se mai întoarce curând.
Ludo îl privea cum se îndepărtează.
…Și toată noaptea, în somn, se luă după o oaie care îl conducea printre
amintiri, îl ducea înapoi în pod, la Buissonnets, la Saint-Paul, și când o
ajungea din urmă, era el însuși, Ludo, cel pe care-l urmase.
A doua zi, conform sfaturilor lui Couelan, se duse la maidanul cu
gunoaie, o zonă imensă, unde, cu fața la mare, se înălțau și coborau
munți de deșeuri. Emanau coloane de vapori, un miros de mâncare
putrezită încărca aerul, profanând rășina și iodul. Intră în acest labirint cu
încântare, ca și cum s-ar fi aflat pe o altă epavă, într-o țară a abundenței,
amețit de acest taifun petrificat, care nu înceta să afișeze degradarea
lucrurilor și să reducă materia la elementele de bază. O hărmălaie de
țipete de pescăruși și de corbi acoperea mizeriile și se învârtea la câțiva
metri de el. Ici și colo se iveau cuptoare, bufete stricate, bidoane mâncate
de rugină, mașini dezmembrate, fotolii, landouri, câini, șine, îngrămădite
toate într-un talmeș-balmeș tăcut. Ludo văzu un cal întreg mâncat de

4
Panurge, personaj creat de Rabelais în Pantagruel. în timpul unei călătorii pe
mare, Panurge se cearta cu un negustor de oi și, drept răzbunare, cumpără de la
acesta o oaie, o arunca în apa, și toate celelalte se iau după ea. Confuzie voita
între povestea lui Rabelais și episodul biblic, (n.tr.)
muște. Luă de pe jos șase farfurii intacte, dar încâlcite în rădăcinile unei
tufe de urzici. Găsi partea a doua din Quo Vadis, pe care o răsfoi imediat
așezat la volanul unui camion ars. Adună cuțite fără lamă, cratițe fără
mâner și îmbrăcăminte pe care o aranjă într-o valiză ponosită. Nu exista
lucru pe care acest depozit de gunoaie să nu-l ofere vizitatorului. Se
aștepta să dezgroape imposibilul, o biserică, un submarin, anii copilăriei
la Peilhac. Se întreba chiar dacă Centrul Saint-Paul și toți inocenții nu se
odihneau pe acolo, pe undeva, sub gunoaie.
Cel mai frumos cadou îi fu oferit spre seară, o cutie muzicală care
imita un pian cu coadă demn de o marchiză de ciocolată. Întoarse arcul și
se trezi ținând stângaci în mână Romanța de dragoste pe care n-o auzise
niciodată. Și așa, pe nesimțite, își recăpătă amintirile, în mijlocul
gunoaielor, și se eliberă de ranchiuna împotriva sorții. Își simțea pulsul
bătând, pe care muzica îl însuflețea în amintirea anilor pierduți, întoarse
din nou arcul și avu impresia că-și deapănă firul vieții, până la naștere și
adevărul ei. O vedea din nou pe mama lui, voia s-o atingă, să-i vorbească,
și, eliberat de orice reproș, încerca aproape o remușcare amintindu-și
existența lui la Buissonnets.
Întors pe epavă, se culcă pe jos, ascultă de mai multe ori aria în
întuneric, cu ochii deschiși spre trecutul lui. Apoi aprinse lampa și îi
scrise o scrisoare lui Nicole.

Știi că am plecat dar sunt bine. Am plecat pentru că tu n-ai venit


de Crăciun. Dar n-am dat ortu’ popii. Acum poți să vii să mă vezi pe
vaporul meu. Este un sat care se numește Le Forge și dacă o iei pe
drumul spre ieșire ajungi la mare și o să vezi vaporul meu pe plajă.
Acolo sunt eu. Este casa mea. Chiar pot să te invit dacă vii. Am chiar
o meserie și sunt sezonier. Ar fi bine dacă ai veni. Poți să-mi scrii la
cafeneaua din Forge.
Ludo.

Se urcă pe punte, privi gânditor spre larg și rupse scrisoarea aruncând-


o peste bord.
XVII

Nostalgia îl învăluia din nou. De acum înainte scăpa de rușine, de


sarcasme, nu mai era nimeni care să-i reproșeze că era idiot, prost crescut,
periculos, nu mai era nimeni, era complet singur. Uitând de epavă,
rătăcea la nesfârșit printre amintiri și se imagina în pod. Auzea gemând
scara, auzea cheia răsucindu-se, se ascundea în mirador cu capetele de
pești. În unele zile, prin hublou, vedea curtea brutăriei, zidurile
cuptorului, câmpul acoperit de brumă. Adulmeca mirosul de pâine caldă,
și amintirile dezgolite se transformau în amărăciune. Trecea de la Lise la
Nicole, imaginându-și-o pe mama lui cu buză de iepure și gândindu-se
pentru prima oară că ea nu l-a sărutat niciodată. Cu ochii închiși, ca să
nu-și descopere minciuna, își săruta pasional mâinile, visând la pielea ei.
Auzea vocea lui Nanette. Era un bâzâit continuu, fără culoare și fără chip,
o muzicalitate voalată scăldând cuvintele pe care nu le auzea.
Îl urmăreau imagini care n-aveau legătură cu nimic. Un băiețel
mergând cu picioarele goale în noapte. Un băiețel urcând scara. O mână
roșie în fața ochilor.
Atunci năvăleau întrebările: Cine era copilul? A cui era mâna? De ce
brutarii se purtau rău cu el? își văzuse tatăl fără să știe?
Într-o zi plânse ore întregi, și se privi în oglindă plângând, fără să
simtă nimic, nici durere, nici supărare. Sângera ca un astru mort, fără
rană vizibilă.
Noaptea îl chinuiau simțurile. Revedea sânii mari și grei ai bucătăresei,
cu gurguiul lor negru. Își ascundea mădularul între picioare, și, în fața
trupului astfel modificat, se întreba dacă nu i-ar fi plăcut să se nască
femeie, cu doi sâni frumoși ca ai maică-sii. Fantasma se prelungea într-un
somn în care Nicole, Fine și Lise luau înfățișarea unor himere pe care
trebuia să le taie cu cuțitul pe o masă din sufragerie – și dintr-odată masa
se transforma în dig legănat de marea adâncă.
Visa la o meserie, o situație socială, și își confecționase o cutie de
scrisori pe numele lui, recuperând din marea la reflux o fostă ladă de
șampanie californiană, legată de o vâslă; o pusese în fața epavei, în zona
uscată.
Mânca fără să-i fie foame, cu ronțăituri nervoase, pești aproape cruzi,
alge și meduze cu consistența suplă a gumei de mestecat. Bea, indiferent,
apă de mare sau apă dulce din bălțile lăsate de ploaie pe punte. Doar
laptele cald de dimineață îi lipsea îngrozitor. Uneori se ducea la Le Forge
doar ca să ia câteva înghițituri din prețiosul lichid.
Francis Couelan îl vizita pe Ludo periodic. Modelase special pentru el
un cuțit de lucru: un Opinel mare cu teacă din piele, cu un mâner din
lemn, imaginând o sirenă arcuită ca un falus. Îi aducea și iepuri pe care-i
prindea făcând braconaj. Ludo detesta iepurii, asemănători unor nou-
născuți despicați. Cum pleca Couelan, scăpa de ei sub trapele de la sala
mașinilor. Erau vreo zece care se marinau în saramură, ca niște embrioni
într-un pântec mort.
Fostul ocnaș și Ludo abia dacă-și vorbeau, instalați în cantină, bând în
tăcere un decoct de rom și ceai aproape negru, care făcea să danseze
universul adolescentului. Dar, uneori, pe neașteptate, Couelan se lansa
într-o tiradă fără sfârșit în legătură cu adâncurile, stelele, influența lunii și
a vântului care modificau puterea valurilor asupra obstacolelor.
Văzându-l pe Ludo lipăind cu picioarele goale prin valuri ca să se
spele, îl inițiase în brasul indian, și acesta, care nu știuse niciodată să
înoate, începuse să plescăie în jurul vaporului în plină iarnă, ignorând
interdicția legată de scăldat.

Mareele erau cele care îi programau activitatea. Când marea urca, el se


instala într-un fotoliu șchiop aflat în partea din spate a vaporului și
privea valurile ca pe o procesiune lentă care invadează malul. Chiar
înainte de a se desfășura, vedea cum se ridică la nord de baliză un val
solitar, un peron fantastic în dublu zbor, care se prăbușea maiestuos
asupra lui însuși și se topea în spume. Ai fi zis că dispare un miraj despre
care Ludo refuza să-și imagineze că de nenumărate ori distrusese
vapoare și înotători. Și apoi mirajul se repeta, valul care se rostogolea se
cabra din nou la orizont, un dans nebunesc de stropi, cărând în spinare
un tumult de bolovani ca de zăpadă, care păreau să zdrobească marea;
fenomenul înceta la reflux.
Ludo se temea de val și îl iubea. Era frumos ca mama lui sau ca o
artistă la pian, gătit și el într-o rochie de lumină, de neatins, și totuși vie și
atât de aproape. Din fotoliul lui, în bătaia vântului, nu se sătura să asculte
convoiul ucigător al hulei venite din adâncuri.
De asemenea, mergea destul de mult pe plajă. Refluxul îi aducea în
fiecare zi un nou trofeu. Punea în tigaie o laminaria vâscoasă, care
semăna cu spatele unui aligator. Aduna mărunțișurile aduse de ocean, pe
care valul le abandona spre mirarea uimitului hoinar: stele-de-mare,
sepii, smocuri de iarbă de mare, meduze sfâșiate ca albul ochiului, ramuri
de copaci ascuțite de vânt. Găsea galeți lustruiți de timp, resturi de melci
albiți din care nu mai rămăsese decât spirala, carapacea ondulată a unui
cap de crab, ornamentate cu linii încrucișate de jur-împrejur ca niște mici
raze, bășica flască a unui pește mort. Ludo sărbătorea aceste sosiri
providențiale ale flecuștețelor atlantice, client solitar al resturilor mareei
unde, ca la primirea de marfa, se ducea la piață.
Seara, sacrificând cu regret lemnele epavei, aprindea focul pe nisipul
gol și admira marea printre flăcări. Era mama lui, de-adevăratelea, pe
care o contempla mereu și voia și s-o îmblânzească oricât de mult s-ar fi
îndepărtat. Cu ochii măriți, ca hipnotizat, visa că ea se îmbarca pe Sanaga.
El, la cârma vasului, era Marcus Vinicius, eroul din Quo Vadis, ofițerul
roman care tăia parâmele cu sabia ca să poată pleca. Putea rămâne așa
până în zori în compania amintirilor lui și a flăcărilor; orice foc care ardea
îi dădea lui Ludo sentimentul să se apropia de adevăr.
Se distra sfidând fluxul. Construia baraje gigantești în spatele lui
Sanaga, nevinovate ziduri de nisip care țineau piept mării cinci sau zece
minute, și apoi apa se infiltra distrugând pereții, surpând temeliile, și
valurile regăseau patul pe care-l săpaseră demult în aval de vapor.
Atunci se refugia la bord și privea clipocitul nisipos spumegând în jurul
elicei și al cârmei, plesnind puntea, și, curând, toate valurile păreau să fi
făcut jurământul de a trece de ocean ca să inunde epava.
Într-o zi găsi într-un bufet cutii cu vopsea și pensule. Profitând de
soare, pictă pe laturile lui Sanaga mâini mari negre cu străluciri de sânge,
care radiau: Couelan îi spuse cu admirație că vaporul lui era mai bine
fardat decât o târfa.
Când ploua, Ludo se ducea la Prisunic, pe drumul spre Bordeaux, la
ieșirea din Le Forge, și petrecea ore întregi fără să cumpere nimic. Lua un
cărucior și trecea pe la toate rafturile, alegând vinuri și produse
congelate, lenjerie de damă și scutece pentru copii, pe care le îndesa în
căruț: îl abandona plin ochi și părăsea clădirea pe la ieșirea „fără
cumpărături”.
La sfârșitul lui martie, într-o după-amiază, mergând pe malul mării pe
o vreme foarte frumoasă, se îndepărtă atât de mult, încât, la întoarcere,
Sanaga nu se mai vedea. Marea era ca un vis. Sub picioarele goale simțea
cald. Atunci zări digul la orizont, tivit cu ulei, sub un cer fără vânt. Se
frecă la ochi, sigur acum că recunoaște locurile, spațiile dintre dune,
împrejurimile malului, zona de trageri și săgeata de nisip în capăt, care
ascundea cărarea pe care odinioară el și Tatav ajungeau la Buissonnets,
peste câmpuri. Ajunse la țeava smolită pe care o escaladă tulburat. Era
locuința lui, aici, toată viața. Alergă până la drumul care ducea la plajă.
Deodată nu-l mai stăpânea decât un gând: să-și vadă mama, s-o
liniștească, să-i jure că totul era bine, că nu era mort și se întorcea ca să nu
mai plece niciodată. Pe buze îi dansau toate cuvintele pe care voia să le
pronunțe ca s-o înduioșeze. Îi era greață, făcea gesturi aiurea, traversând
în goană câmpul care ducea la Buissonnets.
La vederea acoperișului roșu și a zidurilor albe, îl cuprinse panica. Era
murdar și bărbos. Trecuseră trei luni de când vagabonda. Ce-o să creadă
ea când o să-l vadă așa de îngălat? Se puse pe burtă și se cățără spre
drum. Privea pierdut în zare. La el acasă nimic nu se schimbase.
Obloanele de la camera lui erau deschise. Era o mașină albastră lângă
garaj. Pe terasă, într-un șezlong, un bărbat tânăr, cu pieptul gol, stătea la
soare. Se auzea curgând dușul, și cineva fredona. Zgomotul încetă. Ludo
era gata să urle când Nicole ieși, cu un prosop în jurul corpului,
storcându-și părul ud într-o parte. Bărbatul își strecură mâna, neglijent,
sub prosop, fără măcar să deschidă ochii. Nicole se lăsa în voia lui,
zâmbind. Cine era bărbatul? Unde era Micho? Ce se întâmpla? Ea se
aplecă spre necunoscut ca să-l sărute tandru. Ludo abia își stăpânea
neliniștea și ardea de nerăbdare să se repeadă, să lingă sudoarea de pe
trupul acestei femei pe care o iubea, pe care o detesta, care era mama lui
și nu aparținea altcuiva decât lui. Se ridică în picioare. Avea să traverseze
drumul, să deschidă poarta și să o ia înapoi, el avea dreptul, nimeni nu-l
putea împiedica!
Mână în mână, bărbatul și Nicole tocmai intrau veseli în casă, Ludo nu
se mișcase.
Cu un sentiment straniu de ușurare, se puse din nou pe burtă,
așteptând noaptea. De ce nu se întorcea Micho? Spre seară, bărbatul ieși
să închidă obloanele. Era aproape întuneric. Primele stele erau pe cer,
Ludo trecu strada și se strecură în grădină. Recunoștea parfumul glicinei
înviorate de primăvară. Ajunse în fața ușii și își lipi urechea de tăblie.
Televizorul mergea în surdină. Își puse degetul pe sonerie și apăsă
îndelung. Două note ascuțite căzură peste el, ca un semnal de alarmă. O
frică animalică îl cuprinse. Auzea zgomot de pași venind de pe o altă
planetă: ușa se deschise, într-o sclipire de lumină, Ludo văzu un tânăr cu
un aer ostil, în maiou, apoi o siluetă se profilă în spate și auzi cuvintele
„un soi de cerșetor bătrân” și dispăru, trecând drumul și fugind ca un hoț
peste câmpuri.
Mai târziu se întoarse pe furiș să-și încheie noaptea în fostul lui iglu,
pe care îl găsi intact în fundul grădinii.
Nu se întoarse pe vapor decât în zori și își petrecu ziua culcat pe jos, cu
mâinile împreunate, de parcă ar fi zăcut. Nu avea decât impresii vagi,
abia resimțite, momente goale care-l atingeau ca niște baloane de săpun și
se spulberau. Cu ochii deschiși auzea o inimă bătând, a lui, marea sub
punte, o picătură de apă înghițită de grămada de fiare, o amintire. Un
băiețel mergea în noapte. O mână neagră zbura. Cine oare repeta cu voce
plângăreață: „Mama zice că a căzut singur”? Nicole venea des în pod, dar
el nu știa că e mama lui. Îi plăcea s-o vadă. Ea nu spunea nimic. Era mai
frumoasă decât Nanette. El era trist, cu Nanette, ea voia mereu să-l facă să
vorbească, să știe mereu dacă era mulțumit, dacă n-o s-o uite când o să se
facă mare. Unde te pun după ce ai dat colțu’?… Unde o fi Micho?…
Auzea armoniul, revedea cele opt degete alergând pe clape. Și tatăl lui
adevărat unde era?… Nu era cel pe care-l văzuse ieri cu Nicole?… Tatăl
lui se întorsese?
Seara se sculă într-o stare de tristețe euforică și, văzând marea
crescută, se scăldă. Era încă în plină zi. Încerca să-l uite pe bărbatul zărit
în ajun și nu voia să se gândească la faptul că poate este fiul lui. Se
imagina înotând alături de mama lui și abandonându-se oceanului într-o
seară caldă. O să-și vorbească. Pământul o să dispară. Luminile
cargourilor o să se aprindă la orizont.
Amețit de visul lui, se îndepărtase de mal și se apropia de apă adâncă,
fără măcar să se gândească. Valul care se rostogolea țâșni dintr-odată ca o
trădare, și frica îl sufocă: drept în fața lui, sub mare, într-un vârtej oblic,
se afla moartea, botul stâncii de pe fundul mării, o prăpastie în care
zăceau în transă laminarii cafenii-aurii, și deasupra, creasta enormă a
valului, în plin elan, se prăbușea ca un tunet. Ar fi vrut să fugă, dar
vârtejul îl aspira, marea explodă deasupra lui, rostogolindu-l din fericire
în afara curentului.
Se întoarse nevătămat. În picioare, pe mal, în stare de șoc, nu mai
contenea să privească nunta de zăpadă a stâncilor care fuseseră gata să-l
distrugă.
Noaptea, frica se transformă în coșmar, se trezi acoperit de sudoare.
Nu era abisul pe care-l zărise în mare, ci era portretul mascat, părul lung
– înotătoare, degetele – lungi tentacule încercând să-l înlănțuiască, valul –
o grămadă de oase spălăcite. Cu ochii stinși de întuneric, scotocea cabina
cu privirea în căutarea unei vrăji. Se întreba dacă ei aveau să-i dea de
urmă și dacă ei nu erau deja acolo, toți, la bordul vaporului, polițiști,
infirmieri, vânzători de fiare vechi, drăcușori, toți veniți să-l captureze. Se
ridică pe vârful picioarelor, aprinse lampa și urcă pe punte. O ploaie
măruntă sâcâia întunericul tăcut, părea că Sanaga era un meteor
suspendat în noaptea fantomatică și că nimic nu existase vreodată. Ceva
mai liniștit, Ludo coborî din nou înăuntru și rupse o pungă de hârtie ca
să scrie.

Eu sunt ca tata. Am plecat departe dar nu am murit. Asta pentru


că tu n-ai venit de Crăciun. Acum sunt sezonier. Am un vapor unde
sunt acasă. Este un sat care se cheamă Le Forge și dacă ții drumul
ajungi la ocean, acolo este. Vaporul meu se numește Sanaga. Dacă vii
pot chiar să te invit. Într-o zi în grădină era un bărbat cu tine. Nu știu
dacă este tatăl meu și de altfel nici nu semănăm. E bine dacă vii așa o
să mă întorc la Buissonnets cu tine. Scrie-mi dacă vrei la cafeneaua
din Le Forge unde sunt prietenii mei. Unde e Micho? îți stă bine cu
părul lung.
Ludo.

XVIII

Vânzătorii de fiare vechi sosiră într-o seară de aprilie, într-o camionetă.


Ludo se întorcea de la Buissonnets, când îi zări lângă vapor și începu prin
a se ascunde. După ce îi trecu prima tulburare, rațiunea preluă controlul:
infirmierii nu măsoară lungimea epavelor, așa că se arătă. Un tip voinic,
cu beretă, îi întinse un buchet de flori.
„Salut, băiete!… Am găsit asta pe jos, alături de vapor. Ah! ce bine e să
ai succes…”
Ludo privi năucit crizantemele ofilite, pe care le luase în brațe.
„Noi suntem «măcelarii», rânji celălalt. Am venit să-ți tăiem
«jambonul». Am fost preveniți din sat să e un… locatar sus, dar asta e
problema ta. Nu ești primul care se instalează pe o epavă, pe noi nu ne
deranjează. Poți să mai stai vreo opt zile, am venit doar să vedem care-i
treaba. O să fie greu, de altfel, oțelul n-a fost atins decât la suprafață. La
revedere deci! Și gândește-te să te muți!”
Ludo privea camioneta plecând și fugi să pună florile într-o sticlă de
Coca-Cola tăiată, pe care o umplu cu apă de mare.
A doua zi se duse la Le Forge. Se întorcea acolo periodic de când îi
trimisese scrisoarea lui Nicole, sperând la un răspuns care nu mai venea.
Nici de data asta Bernard nu avea nimic pentru el. Îl privi pe Ludo cam
bizar.
„Să mori de râs, nu alta, spuse el, în dimineața asta ne-au vizitat
polițiștii. Nu se poate spune că-i vedem prea des pe-aici. De altfel, nici nu
ne place așa ceva. Caută un tip… Un nefericit care a scăpat de la un azil.
Nu există așa ceva pe-aici, li s-a spus. Să mori de râs, nu alta.
— De ce-l căutau? întrebă Ludo
— Pe aici oamenii nu vorbesc niciodată, continuă Bernard, niciodată
cu polițiștii. Nu vorbesc niciodată, dar nu sunt nebuni… Au fost și
vânzătorii de fiare vechi. De-acum nu mai e mult până te taie în bucăți.”
Ludo recunoscuse în cele din urmă că locuia pe epavă și că aștepta
venirea sezonului. Bernard i-a răspuns că știa de mult.
„În fine, în curând vine vara, o să poți să locuiești la un localnic. Sunt
sigur că ești regele foarfecilor de grădină…”
La întoarcere, Ludo găsi în cutia lui de scrisori un buchet ofilit de
ciuboțica-cucului și își aminti de Lise. Și ea îi dădea flori când era bolnav.
Se gândi iarăși la mângâierile lor, la iubirea lor lipsită de bucurie, rușinat
dintr-odată că a lăsat-o acolo.
Puse ciuboțica-cucului lângă crizantemele ale căror ultime petale se
scuturaseră. Cine putea fi interesat de el în zonă?… Cine putea ști că era
acolo?… Ocnașul nu vâna flori.
Se gândi să se ascundă în zilele următoare lângă cazemată, dar seara
veni fără să vadă pe nimeni. Își reluă drumul între Le Forge și
Buissonnets, și din nou buchetele apărură în jurul lui Sanaga. Într-o după-
amiază, Ludo simulă că intră în pădure, apoi reveni pe plajă după un
înconjur larg și se ascunse după o dună. O fetiță cu bicicletă apăru puțin
mai târziu. Își lăsă jos bicicleta, luă buchetul de pe portbagaj și veni să-l
pună lângă vapor. Rămase câteva minute în picioare, cu mâinile
împreunate, făcu semnul crucii urmat de o plecăciune rapidă și urcă din
nou pe bicicletă.
Ludo o aștepta.
„Pentru cine sunt florile?” întrebă el.
Ea ridică din umeri ca și cum răspunsul se înțelegea de la sine.
„Ei, sunt pentru tata!…
— Cine e tatăl tău?
— A murit pentru că bea prea mult. Mama zice că era nebun. Acum e
într-o cutie, la cimitir. Mama se duce acolo în fiecare zi, la cimitir. Cu
flori. Dar eu le aduc aici. Și mai iau și de la cutiile din jur, ca să fie mai
multe. Cele de astăzi sunt aproape proaspete.
— Dar de ce faci asta?”
Fetița păru că se gândește.
„Fratele meu… Ăla care are motocicletă. Zice că e un nebun pe vapor.
Deci, dacă tu ești nebun, ești tata.
Apoi, cu o voce slabă:
„Vrei, spune?…
— Nu știu, se bâlbâi Ludo, emoționat. Cum te cheamă?
— Amandine. Dar toată lumea îmi spune Mandine. Pe păpușa mea o
cheamă Celestine. Trebuie să plec, sau o să mă certe.”
Încălecă bicicleta și dispăru în doi timpi și trei mișcări.
Se întorcea periodic pe plajă, și mereu cu flori pe care le lua de la
morții din satul vecin. Pălăvrăgea cu Ludo, dar nu se apropia prea mult,
ca și cum instinctul îi dicta să păstreze distanța. Era în vacanță, avea șase
ani, o mutrișoară înțepată de scorpie, ochi de culoarea fierii și, din când
în când, când voia, era sâsâită. Ca semn de prietenie, Ludo îi făcu un
cadou-surpriză: un pui de homar prins de Couelan, albastru ca oțelul, cu
tendonul cleștilor tăiat, frumos împachetat într-o hârtie de cadouri adusă
special de la Forge.
Două zile mai târziu, Amandine veni plângând.
„Titi a murit!…
— Cine e Titi? se miră el.
— Puiul de homar. Nu mai cânta…
— L-ai mâncat?
— Ah, nu!… L-am pus în colivia papagalului, în garaj, și îi dădeam
grăunțe în fiecare zi. Și totuși, a murit. Și mama m-a certat că mirosea
urât.”
Ludo îi promise un alt homar. Ea se bosumflă câteva minute, săpând
în nisip cu vârful piciorului, apoi plecă tot supărată, decretând că nu era
drăguț și că nu era tatăl ei.
El își petrecu restul zilei curățând cu cuțitul șalupa roasă de cari. De la
venirea negustorilor de fiare vechi, ai fi zis că încerca să facă vasul ca
nou, ca să-i convingă să nu se atingă de el. Ungea, curăța, spăla. Își
imagina noaptea că lua epava pe umeri cu ajutorul mareei. Se visa uneori
mergând pe mare, cu Sanaga sub braț, ca un vapor de jucărie pentru
copii.
Spre seară, zări o siluetă în jurul dunei, și la început crezu că era
Couelan, care-i făcea o vizită. Dar abia îi trecu acest gând prin cap, că îl
cuprinse emoția unei imagini familiare: era Micho. Își lăsă baltă treaba,
coborî pe plajă și alergă în întâmpinarea lui; tatăl lui vitreg îi căzu în
brațe.
„Deci nu era o glumă! strigă el. Stai într-adevăr în carcasa asta!… Ei
bine, nu credeam… Eram sigur că m-ai îmbrobodit iar, eram sigur că nu
ești aici. Și ai și crescut, ești un bărbat acum… Al naibii Ludo, hai!”
Ajunseră la vapor.
„Mă iei acasă? Ai venit după mine?”
Micho se încruntă, privind spre ocean.
„… Ah, asta!.. Nu se poate spune… asta nu! Nu te iau acasă, în
privința asta nu pot să fac nimic. De altfel, nici eu nu mă mai duc acolo,
acasă. S-a terminat totul.”
Privea înăuntrul pălăriei ca un cerșetor.
„Eu și mama ta… nu mai mergea, continuă el cu o voce pierdută, mă
rog, din cauza ei, ea n-a mai vrut. Numai minciuni. A zis chiar că nici n-a
fost însărcinată, și asta o făcea să moară de râs. Mauricette, măcar, era
corectă. Asta e, s-a terminat!…
— S-a terminat ce? întrebă Ludo.
— Totul s-a terminat, băiete, nu mai suntem împreună și chiar o să
divorțăm. Oh, i-am lăsat casa, nu mai voiam să locuiesc acolo. Numai
nenorociri am avut în casa aia, n-am înțeles nimic… Tatav n-o să fie în
pierdere, o să capete mai târziu, bani și apoi și tu… Pentru moment, uite
ceva de cheltuială…”
Îi îndesă lui Ludo în sân un teanc de bancnote.
„În momentul ăsta nu mai pot să fac nimic altceva. Afacerea încă nu s-
a vândut, e nevoie de timp. Și apoi, toate economiile s-au dus cu procesul
ăsta blestemat!… Crezi că brutarii au făcut vreun gest?.. S-o crezi tu!
Nicio lețcaie!… Te ascunzi degeaba, eu nu mai am curaj s-o iau de la
început… De altfel, sunt și prea bătrân. Hai, că am plecat…”
Își drese vocea și păru foarte jenat.
„Mă rog… verișoara mi-a propus o mică afacere… O să mă ocup de
reparații la Centrul Saint-Paul, unde ai fost înainte. E mereu ceva de
reparat la hardughiile astea. De ce nu? i-am spus. Dar nu i-am zis unde
ești! Asta nu i-am spus.
— Și mama, i-o tăie Ludo, a primit scrisoarea mea?
— Ah, asta da, a primit-o. Tot ea e cea care mi-a spus unde ești. Eu nu
credeam. Se zicea că ești mort. Sticleții au căutat peste tot după tine. Au
răscolit pădurile, au sondat râul și toate dărâmăturile. Dar sunt și
ascunzători în țara asta afurisită… Și tu, cu adevărat, ai găsit-o pe cea mai
bună.”
Apucă dintr-odată mâna stângă a lui Ludo.
„N-am crezut că ești nebun, drăguțule, asta n-am crezut-o… îi
spuneam mereu mamei tale și verișoarei, e ciudat puștiul ăsta, cam sărac
cu duhul, dar nu nebun! Asta nu e!…”
Întoarse privirea.
„După povestea cu focul, pricepi, am văzut că ele aveau dreptate, dar
n-aș fi crezut niciodată una ca asta.”
Ludo lăsă capul în jos.
„Mama nu venise, spuse dintr-odată cu o voce demnă de milă.
— …Pompierii nu erau siguri. Vorbeau de un scurtcircuit la
lampioane. Dar mama ta, ea era sigură, și verișoara la fel. Toată ieslea a
ars. A luat foc și șemineul din cauză că era astupat cu cuiburi de păsări. A
fost un noroc că n-au murit cu toții înăuntru.”
Micho mângâie flancul vasului oftând.
„Nu-i prea vechi ăsta, ce zici… Cu puțin efort, s-ar putea aranja…
Dacă aș avea cu douăzeci de ani mai puțin, m-aș încumeta.”
Ludo îl duse să vadă epava.
„Și mama, imploră el la sfârșit, când o să vină după mine?”
Micho păru dezorientat.
„Asta… nu știu. Cu ea nu se știe niciodată… O să facă ce-o să vrea. Nu
mi-a spus nimic… Poate n-ar fi trebuit să-i scrii mamei tale… Acum are
adresa ta.”
Ludo îl conduse la mal cu pluta. Coborând, Micho își udă pantalonii.
Promise să se întoarcă și plecă fără să se uite înapoi.
Ludo visă în noaptea aia o mână uriașă care-l zdrobea.
Săptămâna trecu. Se duse în fiecare zi la Buissonnets, dar nu văzu pe
nimeni. Obloanele erau închise. La întoarcere, dădu o raită prin Le Forge.
La sosirea lui, Bernard era mai puțin amabil și era preocupat de vasele lui
sau de flipper. Ludo își plătea laptele cald cu hârtii de o sută de franci, la
care uita cu regularitate să ia restul de pe masă. Îl găsea a doua zi într-un
plic, unde socoteala din ajun era reportată cu grijă. Buzunarele lui
dădeau pe-afară de monede și de bonuri șifonate, pe care le pierdea fără
să-și dea seama. Proprietăreasa băcăniei era la fel în privința lui, și, în
ciuda banilor de care părea că el face paradă, nu accepta nimic pentru
bomboanele și cutiile de pateu pe care le lua. „Ești băiat bun, repeta ea,
chiar un băiat bun…” Și Ludo își zicea că are dreptate, că era cel mai bun
dintre băieții buni pe care-i văzuse vreodată.
La întoarcere, pe plajă îi găsi pe Panurge și pe Couelan lângă Sanaga.
„Ce nevoie ai să te tot cari în sat, îi reproșă acesta. Niște canalii, toți ăștia,
niște limbi spurcate și bârfe. Nu te mai duce.”
Într-o seară, cercetându-și automat cutia de scrisori, Ludo găsi un
mesaj de la Amandine, care îi dădea întâlnire a doua zi, ca să mănânce
împreună pe epavă.

Când crește marea, nu mai aduni florile mele, și le ia apa. Dacă


mai continui așa, nu-ți mai aduc…

De-a latul, era caligrafiată o siglă misterioasă: P.C.M.D.S. Veni așa cum
anunțase, șmecheră și încântată, în bermude albastre, cu sandalele în
mână, ca să meargă cu picioarele goale. Ludo o aștepta la cazemată.
„Bună siua, sâsâi ea exagerat. Ai madlene?
— Ce sunt alea? întrebă el îngrijorat.
— Dacă nu sunt madlene, eu nu urc. Și apoi, o să mă ud toată dacă mă
apropii. N-ai decât să mă iei în cârcă. Mi-ai văzut pietricelele?…”
Ea scutură o gentuță de pânză.
„Sunt și albe, și negre. Le-am adunat de pe plajă. Se pot face cu ele
biserici și persoane, chiar și cai… Știi ce înseamnă P.C.M.D.S.?…”
El răspunse că nu.
„Ei bine, n-o să-ți spun!”
În cele din urmă traversase balta scoțând țipete de surescitare. Cu
mâinile în șolduri, aprecie deschiderea de sub ea cu un aer scandalizat.
Împodobită de locuitorul ei, Sanaga respira armonia intimă a unui cămin
liliputan. Cabina ordonată ca un budoar de păpuși o încântă pe fetiță.
Bătu din palme la vederea buchetelor fără petale așezate în sticlele de
Coca-Cola. Manifesta o încântare hazlie, scotocind peste tot, de la
cambuză la timonerie, fără să suporte gândul ca o asemenea abundență
magică să se destrame. Îi puse lui Ludo întrebări despre totul, bucătărie,
motor, cum funcționa el, dacă mergea mai repede decât bicicleta ei, dacă
într-o zi ar fi dus-o la Bordeaux unde era casa ei de iarnă, dacă îi era frică
noaptea. De bine, de rău, Ludo răspundea, se ambala până la minciună și
descria țări fabuloase unde nu pusese piciorul decât în vis, savane și
taigale copiate după pădurea bordeleză.
„Ce frumos e la tine!… Dar nu-mi plac desenele. Eu desenez cai. Când
e vorba de mai mult de un cal, spui cai. Dacă mă lasă mama, o să-ți aduc
desenele mele.”
Pentru masă, Ludo îi prepară un lapte cald.
„Eu aș fi vrut Pschitt și madlene. Și nici nu ești tatăl meu. Ce se aude?
— O geamandură care șuieră.
— De ce șuieră?
— E o bulboană cu nisip. Și atunci șuieră…
— Și mama ta e drăguță?”
Ludo roși și îngăimă că era foarte drăguță și că în curând o să vină
după el.
„Ei, bine, eu sunt mare, declară Amandine scoțând limba. Mama nu
vine să mă ia. Mă întorc singură acasă… Deci ai ghicit?
— Ce să ghicesc?
— Secretul meu… P.C.M.D.S. Adică: pecetluit cu mii de sărutări…”
Lui Ludo i se păru că aude niște strigăte și sări pe punte.
Era mama fetei îngrozită, care își căuta copilul, neîndrăznind să creadă
că n-a ascultat și că a făcut nebunia să vină aici și să-și caute tatăl: tatăl ei!
… Coate-goale de pe Sanaga, nebunul îngrozitor despre care zvonurile
spuneau că a scăpat dintr-un azil și că poliția trebuia să pună mâna pe el
de la o zi la alta. Descoperise bicicleta pe dună, în jur nu era nici țipenie,
și vedea cu groază cum apune soarele. Mergea cu mintea încinsă spre
epavă, gata să moară, să omoare, implorându-și fiica și așteptându-se să-l
vadă pe nebunul din cargou aruncându-i la picioare un cuțit plin de
sânge.
„Este mama, strigă veselă fetița zărind-o de departe. Mama, mama,
sunt aici…” Apoi către Ludo: „Haide s-o căutăm. Mama este cea mai
bună dintre mame…”
O conduse afară. O femeie alerga spre ei, strigând numele
„Amandine”, poticnindu-se în nisip în hohote. Copilul o șterse ca să se
ghemuiască în brațele mamei. Atunci, cu nervii la pământ, femeia începu
să dea din cap și să urle: „Nenorocitule, nenorocitule, cu voce
plângăreață, strângându-și fata la piept ca s-o apere de un pericol
imaginar. Și de fiecare dată când el răspundea abia auzit. – „Dar,
doamnă…” ea repeta: „Nenorocitule” din ce în ce mai tare,
îndepărtându-se cu spatele. Chiar înainte de a părăsi plaja, se întoarse ca
să-i arunce o ultimă injurie, în care își pusese toată furia de mamă la
capătul puterilor; apoi, urcând cu Amandine pe dună, dispăru.
Ludo rămase multă vreme fără să miște, cu fața la apus, privind
noaptea care se așternea pe mare. Întunericul cald era o dramă în
suspensie, semnul prevestitor al unei amenințări căreia geamandura
sonoră îi adăuga litania lugubră… Ce făcuse rău?… De ce este înjurat
când o fetiță îi face o vizită?… Ei când o să se decidă să vină să-l aresteze?
… Când îl vor găsi ei?… Și, dacă ei vor trage în nebun, o să-l omoare ca
pe un câine! Și se tot uita spre pădurea întunecată; fără îndoială, ei erau
acolo cu toții, cu puștile lor. Se urcă înapoi pe navă, regretând că nu avea
pe nimeni căruia să-i povestească viața lui.
În zori fu trezit de vibrațiile carcasei și de zgomotul ascuțit al unei
mașini; începuseră să facă bucăți Sanaga.
XIX

„Eu, Francis Couelan, am onoarea să relatez cum a eșuat cargoul


Sanaga pe plajă, cum s-ar spune, chiar în ograda mea. Era mareea înaltă și
miezul nopții, domnule primar, vreme frumoasă și marea ca-n palmă. Să
nu-ți vină să crezi, dar, cât sunt gemurile de mari, văd luminile unui vas,
ca la paradă. Abia am avut timp să-mi iau nădragii și să-mi trag barca la
apă, și am vâslit spre găliganul care se împotmolise în vârtej și care nici
măcar nu-și oprise mașinile, făcuse pe el, merita să vezi! Asta behăia
deasupra, o adevărată porcărie. Și, când acostez în flanc, un întreg harem
de oi care se bălăbăneau împiedicându-se, behăind, de nu se mai auzea
nici geamandura. Mă cațăr pe o scară. Am fost întâmpinat fără niciun
respect de un negru gol pușcă, n-avea nici chiloți pe el, cu o valiză și o
umbrelă mare deschisă, în caz că s-ar fi scăpat pe ea o stea. «Ce dracu’ e
hărmălaia asta? zic eu. – La Orly vreau. – Orly, pe mă-ta! zic eu. – Orly
vest», făcea el. Și uite că se aruncă în valuri, negrul meu, cu umbrelă și
valiză, și oile curgeau în continuare. Mă duc pe pasarelă. Trei ofițeri care
se făceau că țin cârma, parcă imitau chiar și zgomotul motorului.
«Domnilor, zic eu, sunt fericit să vă urez bun venit în ograda mea.» S-au
apucat să cânte în nu știu ce javaneză. Ce beți erau! Beți mangă. Și pe
urmă totul a început să ardă în spatele meu, și eu am luat într-o clipă
barca, descurcă-te cu marina! Se terminase cu oile care se înecaseră, în
afară de una, care îmi cerea ajutor, și eu o înțelegeam mai bine decât pe
căpitanul vaporului. Animalul mă chema, domnule primar, se ducea în
larg, sub geamandură, trebuie că-și imagina că Micul Isus al oilor îi
vorbea. I-am aruncat o parâmă și am tras-o la mal. Ea behăia,
geamandura behăia. Am început și eu, ah, când vreau, behăi la fel de
bine ca o oaie adevărată. Și am adoptat-o. Domnule primar, se numește
Panurge, din cauza lui Moise când a traversat Iordanul. Are culcușul ei la
intrare, acasă la mine, chiar în fața celui unde stătea câinele meu, cel pe
care mi l-au omorât, zice-se că-l bătea pe câinele-lup al dumneavoastră.
Acum o am pe Panurge, și ea nu mușcă! Chiar dacă este prietenă cu
țăcănitul care stă pe epavă și despre care mi-ați cerut să vă informez.
Țăcănitul este cel mai bun dintre băieți. Nu e mai țăcănit decât
dumneavoastră, decât Panurge sau decât mine. Țăcănitul nu deranjează
pe nimeni pe plajă, și, dacă oasele bătrâne ale vasului Sanaga îi țin de
cald, eu unul nu înțeleg de ce ar trebui să-l sâcâim. Nu am nimic altceva
de spus, și, dacă aveți nevoie să jur pe cartea de rugăciuni, eu nu am
nimic împotrivă.”
Primarul, un om scund cu aer mieros, clătină din cap.
„E în regulă, domnule Couélan, mulțumesc mult. De altfel, nici nu vi
se cerea atât de mult. Era doar ca să ne facem o idee despre el, nu-i vrem
niciun rău acestui băiat. Contez pe discreția dumneavoastră.”
Francis Couélan ieși.
În biroul primarului se aflau Nicole, Bossard, Hélène Rakoff și Roger
Waille, psihiatrul Centrului Saint-Paul.
„E în interesul dumneavoastră, reluă primarul, dar și în cel al comunei.
Și, dacă puștiul este periculos, mai bine să fie arestat imediat.”
Domnișoara Rakoff ridică mâna.
„Nu e vorba despre «arestare», domnule primar, ci de a-l readuce într-
un mediu medical. Ludovic este un bolnav, nu un criminal. De altfel, nu
este chiar periculos. E suficient să te porți cu el cu blândețe. Credeți-mă,
dacă vede polițiști, abia atunci poate face prostii sau poate chiar să fugă
iar, și o să fie un întreg circ ca să-l prindem din nou.”
Primarul oftă.
„E foarte bună blândețea!… Dar am aflat că a tras cu pistolul în niște
tineri… Și apoi ce are copilul ăsta… Mi-ați scris că e debil mintal, asta
poate să meargă foarte departe. Trebuie să precizez asta în raport.”
Domnișoara Rakoff se întoarse spre vecinul ei.
„Ei bine, iată-l pe doctorul Waille. El este cel care l-a urmărit pe
Ludovic la Saint-Paul. Și lui i-am cerut să aibă amabilitatea să ne expună
punctul său de vedere.”
Psihiatrul începu să-și dea importanță pe un ton morocănos.
„Ludovic este un caz medical… puțin răspândit. Un arierat de tip
azilar, nicio îndoială în legătură cu asta, dar dificil de categorisit. La el,
caracteristică este obliterarea proceselor cognitive. Pentru un adolescent,
această lipsă este în general catalizatoare pentru o degradare a
mecanismelor de adaptare, de lexic, de lateralitate, ceea ce este
bineînțeles foarte frustrant. Ludovic și-a automatizat toate complexele în
contratimp. Nu a avut nici penisul patern, nici sânul matern mentalizat
pentru elaborarea unei sexualități omogene…
— Pentru raport, doctore, interveni primarul enervat, n-ați avea o
formulă în două, trei cuvinte?”
Doctorul Waille îl fulgeră cu privirea.
„Scrieți deci: «disfuncționalitate paranoidă», va fi destul.
— Ei, bine, perfect, doctore… Acum am nevoie să știu cum s-a gândit
domnișoara Rakoff să-și recupereze… bolnavul.
— Printr-un mic șiretlic, anunță infirmiera zâmbind. Bunul Dumnezeu
o să ne ierte și, sunt sigură, la fel și Ludo al meu. E destul să trimitem pe
cineva pe vapor. Cineva care să se bucure de toată încrederea lui și care
să-i propună o plimbare cu mașina. Și, când o să ajungă în spatele dunei,
ei bine, infirmierii nu trebuie decât să-l facă să urce în ambulanță, și jocul
s-a terminat.
— Conform legii, eu sunt obligat să anunț jandarmii.
— N-au decât să nu se arate, asta-i tot. Dacă asistă din depărtare la
buna desfășurare a operațiunilor, asta nu ridică nicio problemă, și
Ludovic o să fie din nou în seara asta la Saint-Paul.”
Primarul se strâmbă.
„Bine, să încercăm… Mai rămâne să găsim persoana de încredere pe
care s-o trimitem la bordul vasului.”

Când Francis Couélan coborî pe plajă, nu-i găsi decât pe negustorii de


fiare vechi în jurul vaporului, ocupați să taie bucăți din navă de sub linia
de plutire, cu arzătorul de sudură.
„Trebuie să ne grăbim, îi spuse șeful de șantier. Vine fluxul. În două
ore o să fim cu picioarele în apă. Când vine mareea înaltă, nu se știe!
— Și puștiul, reluă Couélan, unde e?
— Nu ne povestește viața lui. Uneori se instalează alături și privește.
Deși nu e nimic de văzut. Nu ne ocupăm de asta. Cu țăcăniții nu se știe
niciodată. Dar ca să-ți spun unde e în după-amiaza asta, nu știu…”
Sanaga nu mai avea partea din față. Era căscată cât era de înaltă,
arătându-și măruntaiele, secționată de foc.
„… în mai puțin de zece zile locul o să fie curățat!… O să avem de
muncă, nu glumă!”
Couélan urcă spre pădure. O să se întoarcă mai târziu să-l avertizeze
pe Ludo. O lepădătură, satul ăsta! O lepădătură, primarul! Niște
lepădături, toți oamenii ăștia bănuitori care nu fac nici cât ultimul cui de
pe o epavă putrezită.
Ajungând la marginea pădurii, dădu peste trei polițiști care îl rugară
politicoși să urce la bordul unei mașini albastre ascunse printre pini.

Ludo mergea de-a lungul malului. Nu purta decât pantaloni. După-


amiaza se termina. Vapoare de culoarea fumului treceau în depărtare,
ajungând la linia de navigație. Poate o să se facă marinar. Mai întâi voia
să-și revadă mama. Se considera depozitarul unui secret a cărui
mărturisire risipea umbrele și îi împăca. Era ca o amintire pe care nu
reușea s-o formuleze. Se întorcea de la Buissonnets, unde, la fel ca în
zilele precedente, n-o găsise pe Nicole. Îi era oarecum necaz pe Micho că
o părăsise, că se lăsase părăsit, că această nouă confuzie transforma
viitorul în nisipuri mișcătoare.
Se opri ca să bea dintr-o sticlă de lapte descoperită dimineață în cutia
lui de scrisori, împreună cu un pachet de turtă dulce și două tablete de
ciocolată legate cu un plasture:

Iartă-mă pentru ieri. Amandine te iubește mult.


Mama ei.

Porni din nou la drum fredonând că Amandine îl iubește mult pe


Ludo, ceea ce înainte nu-i mai spusese nimeni. Epava apăru într-o ceață
transparentă, o jumătate de cargou despicat pe mijloc, despre care te
puteai întreba, din depărtare, dacă nu cumva se lucra la el ca să fie
terminat. Pe măsură ce înainta, disperarea îi umplea sufletul. Camioneta
făcea manevre, muncitorii tăiau și tăiau. O să fie acolo mâine, apoi
poimâine, și încă, și apoi totul va fi gata; nisipul gol n-o să-și mai
amintească nimic.
Intră pe șantier. Niște piranha gata să sfâșie un bou. Astăzi tăiaseră
bucăți duble. Etrava și catargul zăceau grămadă. La picioarele navei, un
maldăr de fiare, ultimele bucăți rămase dintr-un hoit sfâșiat de vulturi.
Mirosul de metal și de gaze arse îți sfâșiau gâtul. Tulburat, Ludo mângâia
grămezile puse deoparte, care scoteau un sunet mort. Mai în spate,
vederea unei imagini îl înțepeni: elicea aruncată pe nisip, trofeu al unui
măcel în care își văzu vaporul castrat.
De data asta rămânea din nou singur cu oceanul, singur cu seara,
bucurându-se trist de o intimitate care îl asimila universului ca pe un
ultim șurub al acestui pântec în ruină unde, de la Crăciun, își săpase
vizuina.
Câte zile mai erau, de câte ori va mai vedea aici soarele dispărând în
torpoarea asfințitului?
În interior, aparent, nu se schimbase nimic. Portretul mascat acoperea
pereții careului. Portretul. Femeia din spatele mâinii, femeia invizibilă,
tatuată în carnea unei nave promise flăcării arzătorului, era emblema lui,
era el. Din toate puterile, zdrobi cu pumnul desenul. Avea să plece, era
sigur. N-o să se ducă la nebuni. O să se facă marinar. După spusele lui
Couelan, era ușor. În Spania puteai lesne să te angajezi. Singura
problemă: frontiera și actele; mama lui care întotdeauna l-a lipsit de
identitate.
Își privea dezolat cabina, patul făcut din zdrențe luate de la gunoi,
arama bine lustruită a sabordului, buchetele ofilite ale Amandinei, galeții,
scoicile și capetele de crabi, tot atâtea maree scăzute ale căror trofee n-o
să le mai sărbătorească. Disperat, urcă pe punte.
Sprijinit în coate pe bord, fu nevoit să facă ochii mici în fața mării ca
oglinda și fără o adiere de vânt. Era o seară de mai melancolică și caldă.
Soarele în asfințit smălțuia orizontul cu scântei roșietice. Abia dacă se
auzeau arpegiile înfundate ale geamandurii. Deasupra vârtejului, valul
părea să plutească pe cer, ca o minune, și apoi se întrupa într-o prăbușire
învârtejită, surdă. Privirea lui Ludo întâlni întinderea încețoșată a
litoralului, nisipul decolorat, freamătul pinilor spre infinit. Consolat de
liniște, se pregătea să coboare în careu, când tresări: cineva tocmai punea
piciorul pe plajă, pe lângă cazemată. Cineva se îndrepta spre Sanaga fără
ocolișuri, nu se plimba, părea să ajungă la țelul pe care și-l fixase,
îndepărtându-se prudent de bord, Ludo alergă să se ascundă în
timonerie, ca să spioneze fără să fie văzut.
Cu brațele goale, cu ochelari negri, cu părul în vânt, era o femeie. Ar fi
putut recunoaște dintr-o mie acest mers întins, iute și nervos, și, cu cât se
apropia, cu atât inima-i bătea mai tare, cu atât această apariție, pe care n-
o sperase decât în vis, devenea mai reală, făcând trecutul să izbucnească
într-un strigăt: Nicole… Mama lui… Sosea… Răspundea la scrisoarea lui
și în fine venea după el.
O scăpă din ochi când ajunse la carcasă și apoi își auzi numele rostit.
El se prinse cu mâinile de cap, nemaiputând de emoție. Probabil că ea
băgase capul în interiorul navei, striga întruna, dar el nu reușea să se
miște, îl durea inima. Voia să răspundă, dar nu reușea decât să geamă,
asurzit de zgomotul sângelui în vene, încercând mai întâi să-și păstreze
echilibrul. Nu se mai auzea nimic. Ludo se grăbi spre hublou. Dâre
vineții măturau spațiul, mareea urca de-a lungul vasului, plaja goală era
încet cucerită de seară. Unde era ea?… Unde era mama lui?… O frică
vecină cu panica îl făcu să iasă și să zboare pe scările careului.
În picioare în lumină, examinând pereții cu indiferență, era acolo. La
vederea lui, rămase țintuită.
„Ei, bine, e cam târziu, începu ea, încercând un zâmbet. Te caut de
jumate de oră… Oricum, bună ziua… Deci, Ludovic, nu-i spui bună ziua
mamei tale?…”
Era într-o rochie de vară galbenă cu cordon pe talie, foarte
transparentă în lumină.
„N-aș fi crezut niciodată că o să ajung într-un loc ca ăsta…”
Și soarele îi cădea în păr, paiete de aur, soarele pe brațele goale, pe
glezne și pe picioarele încălțate în sandale ușoare de piele.
„M-am lovit când am urcat, dacă te interesează, și mi-am pătat și
rochia, e neplăcut… Nu mi-ar fi trecut prin cap că se poate locui aici… E
dezgustător… Și mirosul ăsta oribil!… Ah, numai tu puteai să faci o
asemenea prostie.”
Ea deschisese ușa cabinei.
„Aici e camera ta?… Aproape e mai bine aranjată ca la Buissonnets…
Și ororile astea ce sunt?…
Arăta spre buchetele chelite ale Amandinei.
„Flori, răspunse Ludo.
— Flori?… Nu s-ar zice că au un aer prea fericit aici!…
— Ai venit după mine?” întrebă el prudent.
Ea îl privi surprinsă.
„Da, de unde știi?… Mă rog, nu te îngrijora, totul o să fie bine…
— Îți stă bine cu părul lung”, spuse el cu voce spartă, după o clipă de
tăcere.
Apoi întâlni privirea lui Nicole și iluzia solară se spulberă. Era o
privire rea, seacă și decepționată, ascunsă după pleoapele prea machiate.
Vocea se aduna în ochi prin mii de acorduri secrete, smulgând
amărăciunea din același filon; mici riduri săpate în jurul gurii străbăteau
prin fard.
„Nu te-ai schimbat deloc, spuse ea. Încă de când erai în pod îți făceai
numărul cu ochii ăia mari și verzi, cam prostănaci, care nu știau pe ce
lume sunt. Îți amintești?… Nu voiai să scoți un cuvânt. Mă priveai ca o
focă. Nu încetai să te învârtești de jur-împrejur, ca să mă scoți din minți…
în fine!…”
Făcu un pas spre el. Era chiar în fața hubloului. Părul ei roșu. Continua
să vorbească pe un ton urâcios. Povestea despre Peilhac, despre
Buissonnets, despre calvarul de a avea un copil nu numai idiot, dar și
prefăcut, incapabil de o drăgălășenie față de ea, mereu probleme…
Acreala intonației îi răsucea gura într-un rictus, dar vocea îl legăna pe
Ludo, care nu asculta nimic. O tristețe pasională îl exalta. Își privea
mama și simțea urcându-i pe buze un secret pe care încă nu-l știa, dar pe
care știa că va trebui să-l spună aici, în acest spațiu fragil, unde Nicole a
făcut pe neașteptate singurul pas care-i apropiase vreodată.
„De ce n-ai venit, spuse el dintr-odată, de ce n-ai venit de Crăciun?”
Nicole păru năucită.
„De Crăciun?… încă una bună!… Aveam alte griji pe cap, imaginează-
ți! Dar tu, bineînțeles, tu nu te-ai gândit decât la tine, ca de obicei!… în
fine, gata cu trăncăneala, am venit să-ți vorbesc… să-ți vorbesc spre
binele tău…
— E adevărat că o să plecăm înapoi noi doi? murmură el cu blândețe.
— Da, sigur că da… O secundă!…”
Acum se enerva la fiecare cuvânt, privea pereții, toate acele mâini,
toate acele femei aliniate care nu se vedeau, erau chiar opera unui nebun.
„Mi-ai stricat destul viața, a venit totuși vremea ca noi doi să facem
pace…”
Nu exista nicio pace într-o asemenea privire, nicio iertare, în ciuda
vocii care căuta accente materne, nicio speranță.
„Aerul dur pe care-l aveai dimineața când veneai să mă trezești.
Mereu mi-era frică să nu clocești o lovitură pe la spate. Nu răspundeai la
întrebări, plecai întotdeauna în mare grabă… Gândește-te că nu mi-ai
spus niciodată mamă… Și ai fi vrut să-ți răspund la scrisori?… Ah, asta
nu!”
Micul dejun la Buissonnets. Balansoarul. Ea, provocatoare cu pozele ei
languroase, cu ciorapii negri și eterna frază otrăvită: „Spune, mamă,
Ludo…” E foarte adevărat că n-a răspuns niciodată.
„Chiar și de la Centrul Saint-Paul ai reușit să-mi mănânci sufletul,
continuă Nicole. N-ai vrut niciodată să te schimbi. N-ai încercat
niciodată. Cu puțină bunăvoință poate ai fi reușit să te vindeci. Când mă
gândesc la toți banii risipiți degeaba!… Fără să mai punem la socoteală
povestea aia groaznică a incendiului, care ne-a costat atât de scump…
— Și tu, murmură el cu ochii implorând, tu nu m-ai sărutat niciodată,
niciodată nu m-ai mângâiat, niciodată nu m-ai atins, niciodată nu m-ai
iubit…
— Ce tot spui, Ludovic? Ah! Te rog, nu începe să mormăi iarăși, și cu
barba asta oribilă nu înțeleg nimic. Ce cap de catâr ai!… Ah, aia nu era
viață cu tine în casă. Nici măcar nu știu dacă-ți dai seama că din cauza ta
a trebuit să mă mărit ai. Un bătrân. Oh, știu, tu îl iubeai, și el la fel, dar
era un bătrân egoist, și, dacă vrei să știi, divorțăm… Mă rog, nu e
problema ta. Domnișoara Rakoff ține mult la tine, știi. I-ai făcut multe
necazuri fugind. Cum ea este foarte bună, vrea să te primească din nou,
să mai încerce o dată. Așa că nu crea probleme, te rog. De altfel, sunt
sigură că în sufletul tău ești mulțumit. Doar n-o să continui să trăiești aici
ca un țigan…”
Ludo tresări.
„De ce…” spuse el cu voce pierdută.
Privindu-l adânc în ochi, Nicole îi luă mâna și încetișor o puse pe
obrazul ei. Schiță un zâmbet.
„Haide, spuse ea îndulcindu-și vocea până la murmur, să uităm
trecutul, vrei… eu… eu am suferit mult din cauza ta… dar nu mai e
nimic ca înainte, o să mă recăsătoresc… Acum suntem prieteni, spune
mamă, Ludo…”
Și iată că mâna lui tremură pe obrazul lui Nicole și se auzi răspunzând
încet: „Mamă”. Un hohot i se rostogoli în gât, repetă mai tare: „Mamă”.
Ea închisese ochii. Ludo își privea mâna mângâindu-i obrajii, buzele,
fruntea celei care întotdeauna îi refuzase cea mai mică mângâiere, cea
mai mică dovadă de dragoste. Cuvântul niciodată pronunțat, secretul
niciodată dezvăluit, strigătul niciodată strigat eliberau în el forțe care îl
orbeau, și, cu capul invadat de o euforie sfâșietoare, începu să strige:
„Mamă, mamă” din ce în ce mai tare, speriind-o pe Nicole. „Vrei să-mi
dai drumul, se enervă ea, ah, ești chiar nebun, Ludo, nebun ca taică-tău,
complet nebun”, dar el striga încontinuu „Mamă”, ca o chemare în ajutor,
și părea că nu se mai putea opri.
Ea zgâria și țipa, el o împinse la perete printre desene. Lipit de ea, își
vedea degetele zdrobind fața mamei, vedea ochii holbați de groază
printre degete, părul roșu de la soare, și scanda „Mamă, mamă”,
pocnind-o cu capul de oțel. Și, cum ea continua să se zbată, își lăsă mâna
spre gât, eliberând stupefiat portretul care-l obsedase din copilărie, și plin
de elan începu să strângă, să strângă din toate puterile. În fine, un spasm
îi blocă nervii și moartea îl eliberă pe Ludo.
Privea înmărmurit cadavrul de la picioarele lui, mama lui, rochia și
părul răvășit, ochii larg deschiși. Îngenunche, îngrozit. Nu mai avea
suflu. Ei o să vină cu siguranță, acum, ei o să i-o ia încă o dată pe mama
lui, o să vrea să-l închidă pe nebun pentru totdeauna, n-o s-o mai vadă
niciodată. Trebuia să se miște repede. Ludo o apucă pe Nicole în brațe și,
strângând-o, coborî în sala mașinilor. O săruta convulsiv cu mici atingeri,
care i se înecau în păr. La capătul puterilor, repeta „mamă, mamă”, dar
deja cuvântul suna foarte îndepărtat. Fără să-și lase mama din brațe, o
luă pe pipăite spre ieșirea de pe navă, privi valurile care loveau liniștit
puntea, și se lăsă să cadă cu ea în mare. Își eliberă brațul drept ca să
înoate, cu celălalt o ținea strâns, și părul lung, la suprafața apei, îi
mângâia gura. Se îndrepta spre larg și se grăbea ca și cum avea întâlnire,
mormăind cuvinte pasionale. O moleșeală de plumb stăpânea marea
absolut nemișcată. O dungă vineție continua să întunece orizontul.
Avertizorul roșu al geamandurii se legăna la nord, se auzea chemarea ei
plângăreață acoperită brusc de vacarmul surd al valurilor sparte. Ludo se
întoarse. Malul se îndepărta în noaptea care se lăsa, linia întunecată a
pinilor acoperea puțin epava. Nicole îi atârna în brațe. Aveau să adoarmă
în patul soarelui, viața n-o să-i mai despartă. Dar el trebuia să fugă cu ea,
și știa că n-o să se ducă niciodată la nebuni, că erau salvați amândoi,
tristețea o clipă alungată renăștea din nou în sufletul lui. Începea să-i fie
greață, să-l doară trupul, respira din ce în ce mai greu și tremura de
groază la vederea valurilor care albeau umbra din fața lui. „Mi-e frică”,
murmură el trecându-și amândouă brațele în jurul mamei sale; apoi se
lăsă să alunece în vârtejurile care îl duceau drept spre valurile care se
spărgeau rostogolindu-se.